Rolul Particularitatilor Tipologice ale Activitatii Nervoase Superioare Si ale Sistemului Cardiovascular In Adaptarea la Mediul Scolar

Rolul particularităților tipologice ale activității nervoase superioare și ale sistemului cardiovascular în adaptarea la mediul școlar

CUPRINS

INTRODUCERE

Actualitatea temei

Scopul și sarcinile lucrării

REVIUL LITERATURII

Particularitățile sistemului cardiovascular la adolescenți

Temperamentele. Manifestarea lor la adolescenți

Particularitățile psihicului la adolescenți

METODELE DE INVESTIGAȚII

Problema de joc vizuală-motorie (puzzle

Măsurarea presiunii arteriale și a pulsului

Determinarea tipului de ANS (temperamentele

REZULTATELE INVESTIGAȚIILOR

Stabilirea corelației dintre ritmul cardiac și gradului de reușită

Determinarea tipului de ANS și corelația cu reușita

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIA

I. INTRODUCERE

1.1. Actualitatea temei

Astăzi devine actuală problema profilaxiei consecințelor nefaste ale stresului școlar asupra copilului. Reacția stresogenă ca element al adaptării elevului către școală este firească, însă fiind din start o reacție utilă, ulterior poate duce la apariția dereglărilor patologice. Familia poate crea premize de comportament deviant la copii, în special dacă este vulnerabilă. Acest comportament se manifestă vădit în perioada adolescenței, deși uneori și în clasele primare se observă unele semne ale lui [1,2,3,5,11]. Stresul școlar este un factor destabilizator pentru sănătatea copilului. Combaterea lui, facilitarea adaptării la mediul școlar este o problemă stringentă a învățământului. Conform teoriei sistemelor funcționale rezultatul acțiunii este un factor principal în organizarea diferitor procese de adaptare. Variabilitatea ritmului cardiac reprezintă un indice fiziologic mobil, ce poate determina gradul de reușită al unei lucrări.

În procesul de învățare se pune accentul pe reușita elevilor. Reușita reprezintă un parametru de adaptabilitate a organismului copilului la mediul școlar. Deaceea este actuală și necesară studierea factorilor ce influențează gradul de reușită la elevi. Activitatea elevilor și modul lor de adaptare în cadrul procesului de învățare este în corelație cu ritmul cardiac și, evident cu temperamentele acestora. Orice copil reprezintă o individualitate unicală cu particularități tipologice ale activității nervoase superioare. În literatura contemporană este insuficient studiat aspectul impactului apartenenței unui sau altui temperament asupra reușitei, și ca rezultat, asupra adaptabilității organismului. Deaceea, scopul lucrării este:

Elucidarea rolului particularităților tipologice ale activității nervoase superioare și ale sistemului cardiovascular în adaptarea la mediul școlar.

Obiectivele lucrării:

1) Determinarea corelației dintre ritmul cardiac și gradul de reușită la elevi.

2) Stabilirea corelației dintre tipul de ANS și reușită.

II. REVIUL LITERATURII

2.1. Particularitățile sistemului cardiovascular la adolescenți

Evoluția procesului de creștere și activitatea fizică pe care o depune organismul copilului și adolescentului favorizează dezvoltarea inimii, care între vârsta de 11-16 ani are un volum aproape dublu decât în perioada anterioară.

Între 11-16 ani se constată o intensificare a activității cardiace cu o creștere a posibilităților de adaptare la efort, valoarea maximă a ritmului cardiac în timpul efortului fiind mult mai crescută decât la adulți. O particularitate fiziologică a sistemului cardiovascular la adolescenți constă în rămânerea în urmă a creșterii inimii ceea ce poate duce la tulburări circulatorii,care se manifestă prin amețeli, ridicarea temporală a tensiunii arteriale, dereglări de activitate cardiacă (P.Pulbere, A.Crivoi,

E.Calac, D.Coșcodan,1997).

Comparativ cu modificările întâlnite la adult, în condiții similare de efort în perioada de vârstă menționată, se constată o creștere a frecvenței cardiace, pentru a compensa un debit sistolic mai scăzut la adolescent și a asigura o creștere a debitului sanguin și implicit a oxigenului la nivelul diferitelor țesuturi și organe.

Astfel, în cazul unei munci fizice similare, la adult se observă o creștere a ritmului cardiac cu trei bătăi pe minut în timp ce la 14 ani se ajunge la 7-8 bătăi pe minut.

Se poate spune că adolescentul în condiții similare de efort are o activitate cardiacă mai puțin economică decât adultul. Atât la băieți cât și la fete se observă o scădere a valorii medii a frecvenței pulsului, pe măsură ce aceștia înaintează în vârstă.
La adolescenți activitatea cardiacă se modifică rapid și intens la excitanții fiziologici . Un rol important revine hiperexcitabilității și labilității sistemului nervos simpatic frecvent întâlnite la această vârstă.

Presiunea arterială la adolescenți are o valoare medie mai scăzută decât la adulți. La vârsta de 13-14 ani valoarea maximă este de circa 11,5±2 mm Hg, iar cea minimă de 6±1 mm Hg. Evoluția presiunii sistolice se caracterizează printr-o creștere progresivă, începând din copilărie până la vârsta de 18-20 de ani când atinge valorile care se întâlnesc la adult. Se apreciază că această creștere a presiunii sistolice este puțin mai rapidă în perioada adolescenței.

Evoluția procesului de creștere a organismului creează în continuu dezechilibre între dezvoltarea corporală, masa sanguină circulantă și aparatul cardiovascular producând destul de frecvent modificări ale presiunii arteriale, ilustrate de hipo- sau hipertensiune, mai ales sistolică, în mod obișnuit moderată și pasageră.

Un rol important revine și în acest caz excitabilității neurovegetative și intervenție unor factori emoționali.

Tensiunea arterială, adică presiunea sîngelui asupra pereților vaselor sangvine, se măsoară în milimetri ai coloanei de mercur.

Menținerea tensiunii arteriale normale este necesară pentru circulația sangvină, pentru asigurarea cu sînge a organelor și țesuturilor, pentru formarea lichidului tisular în capilare, pentru activitatea normală a rinichilor.

Tensiunea în artere depinde de frecvența și forța contracțiilor cardiace, volumul sîngelui, ce intră în arteră în urma travaliului inimii, și de rezistența opusă torentului circular în arterele mici, arteriole și capilare.

Nivelul tensiunii arteriale în condiții normale pentru o anumită vîrstă este strict constant, fiind supus unor mici variații în dependență de fazele activității cardiace și de respirație.

Cea mai înaltă tensiune în artere se observă în sistola ventriculului stîng. Ea se numește maximă sau sistolică. Cea mai joasă tensiune în artere se observă în diastolă. Ea se numește minimă sau diastolică.

Tensiunea sistolică (maximală) caracterizează starea miocardului ventriculului stîng și este egală cu 100-120 mm col.Hg.

Tensiunea diastolică (minimă) caracterizează nivelul de contracție a pereților musculari ai arterei (tonusul arterial) și este egală cu 60-80 mm col.Hg.

Diferența dintre tensiunea sistolică și cea diastolică se numește tensiunea pulsului sau presiunea diferențială. Ea arată cu cît tensiunea sistolică este mai mare decît cea diastolică, ceea ce este necesar pentru deschiderea valvulelor semilunare ale aortei în sistola ventriculului stîng. Tensiunea pulsului constituie 35-55 mm col.Hg.

Dacă tensiunea sistolică devine egală cu cea diastolică, atunci circulația sîngelui se oprește.

Tensiunea medie este media dintre tensiunea maximă și cea minimă și exprimă energia circulației continue a sîngelui și este egală cu 100 mm col.Hg (C.Niculescu și colab.,2003). Ea reprezintă o mărime constantă pentru vasul și organismul dat.

Asupra nivelului tensiunii sangvine influențează o serie de factori. Astfel furia, spaima măresc considerabil tensiunea sangvină (în special cea sistolică). Noaptea tensiunea este mai scăzută decît ziua. În timpul travaliului muscular intens se constată o creștere însemnată a tensiunii sistolice (pînă la 180-200 mm col.Hg) și a celei diastolice (pînă la 100-110 mm col.Hg).

Scăderea tensiunii sistolice sub 70-80 mm col.Hg se numește hipotonie, iar creșterea tensiunii mai sus de 140 mm col.Hg se numește hipertonie.

Măsurarea tensiunii sangvine arteriale la animal, iar uneori și la om se face, introducîndu-se în arteră o canulă de sticlă sau un ac unit cu manometrul printr-un tub cu pereți rigizi (metoda directă) sau prin metoda indirectă.

Pentru măurarea tensiunii arteriale în clinică se întrebuințează metoda indirectă, care se bazează pe măsurarea presiunii, la care trebuie supus peretele vasului dat pentru a opri circulația sîngelui prin el. Măsurarea tensiunii sangvine se face cu sfigmomanometrul Riva-Rocci. Există două metode de măsurare a tensiunii : palpatorică, bazată pe dispariția și apariția pulsului în una din arterele mari mai jos de manșeta de cauciuc (metoda Riva-Rocci), și metoda auscultativă, bazată pe auscultarea și fixarea momentului apariției și dispariției zgomotelor în arteră mai jos de manșetă (metoda Korotkov).

Oscilațiile ritmice ale peretelui arterial, condiționate de creșterea tensiunii sisolice în artere, se numesc puls arterial. Pulsul arterial reflectă travaliul inimii, starea funcțională a vaselor sangvine, presiunea sangvină.

Pulsul se caracterizează prin :

frecvență, adică numărul bătăilor pulsului pe minut este egal cu ritmul bătăilor cardiace;

viteză – durata undei pulsative;

mărime – înălțimea vibrațiilor peretelui vasului;

încordare (comprimabilitate) – forța cu care trebuie apăsată artera ca să dispară pulsul.

După aceste proprietăți se poate deosebi pulsul accelerat și rărit, rapid și lent,înalt și jos, dur și depresibil.

Pulsul se poate palpa la mînă , apăsîndu-se ușor artera radială de osul radial, la tîmplă, la gît, la unghiul maxilarului inferios, în regiunea inghinală etc.

Presiunea arterială depinde de următorii factori:

Debitul cardiac, care reprezintă volumul de sânge pompat de inimă timp de un minut. Presiunea arterială crește odată cu debitul cardiac.

Rezistența periferică, care depinde de calibrul vaselor sanguine. Presiunea arterială este direct proporțională cu aceasta.

Elasticitatea vaselor. Datorită elasticității, vasele se pot destinde în sistolă si pot să revină la forma inițială în diastolă, comprimând sângele din circulație. În cazul arteriosclerozei, vasele devin rigide și presiunea arterială crește.

Viscozitatea sanguină

Volumul de sânge. Creșterea acestuia duce la creșterea presiunii arteriale.

Valori numerice în diverse stări fiziologice

Presiunea arterială crește fiziologic la efort fizic, în stări emoționale puternice, în somnul cu vise și diferă de la sex la sex, precum și de la vârstă la vârstă. Ea scade în timpul somnului liniștit. Patologic, crește în cazuri de febră sau hipertensiune arterială. Tensiunea sîngelui crește odată cu vîrsta ( tabelul 1 ).

Tabelul 1. Schimbările tensiunii arteriale în dependență de vîrstă

2.2. Temperamentele. Manifestarea lor la adolescenți

În viața de zi cu zi fiecare din noi ne confruntăm cu situații sau evenimente care pun în evidență moduri diferite de a reacționa. Unii sunt rapizi, prompți, se angajează imediat într-o activitate, alții sunt lenți, fac lucrurile parcă împotriva voinței lui, unii sunt impulsivi, nerăbdători, agitați, în timp ce alții sunt calmi, liniștiți, aproape impasibili, unii sunt veseli, optimiști caută mereu compania celorlalți, alții sunt mai posomorîți, pesimiști, preferă momentele de singurătate. Toate aceste însușiri care se referă la comportamentul exterior concretizat în motricitate și vorbire, la reacțiile afective ori la cantitatea de energie de care dispune o persoană aparțin temperamentului.Trăsăturile de personalitate cele mai accesibile, mai ușor de observat si mai ușor de caracterizat sunt cele temperamentale. Aceste trăsături sunt înnăscute, nu implică responsabilitatea individului, necondiționînd valoarea acestuia din punct de vedere moral,cultural sau profesional,dar se constituie în premise la devenirea social-morală a omului. Ele se manifestă de la cea mai fragedă vîrstă și se mențin toată viața. Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalității și se exprimă întatea de energie de care dispune o persoană aparțin temperamentului.Trăsăturile de personalitate cele mai accesibile, mai ușor de observat si mai ușor de caracterizat sunt cele temperamentale. Aceste trăsături sunt înnăscute, nu implică responsabilitatea individului, necondiționînd valoarea acestuia din punct de vedere moral,cultural sau profesional,dar se constituie în premise la devenirea social-morală a omului. Ele se manifestă de la cea mai fragedă vîrstă și se mențin toată viața. Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalității și se exprimă în particularități ale activității intelectuale și a afectivității, cît și în comportamentul exterior: limbaj și motricitate în conduită.

Psihologul român Nicolae Mărgineanu (2001) a considerat că comportamentul caracterizează forma manifestărilor noastre și de aceea, 1-a definit drept aspect formal al afectivității și reactivității motorii specifice unei persoane.

Problema tipurilor de temperament este una din probleme care au apărut cu mai bine de două milenii în urmă în gîndirea medicală și filozofico-psihologică.

În urmă cu peste două mii de ani, filosoful grec Theofrast se intreba: ”Cum se face că noi, grecii, deși trăim sub același cer, nu avem parte de aceeași fire ?”. Theofrast nu a oferit un răspuns la această întrebare, ci s-a mulțumit să descrie anumite tipuri de oameni care reprezentau supradimensionari ale unor caracteristici existente în mod curent la semenii noștri: zgîrcenia, prefăcătoria, umilința, lingușeala.

Prima încercare de identificare și explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor antichității, Hypocrates (400 î.e.n.) și Galenus (150 î.e.n.). În concordanță cu filosofia epocii, care considera că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale – aer, pămînt, foc și apă, în corpul omenesc, amestecul umorilor (hormones) avînd la bază aceste elemente, determină temperamentul – legat de dominarea uneia sau alteia dintre umori. Astfel, de sînge este legat temperamentul sanguinic, de bila neagră este legat temperamentul coleric, predominarea bilei galbene determină temperamentul melancolic și predominarea flegmei determină temperamentul flegmatic. Pe această bază se stabilesc cele patru tipuri clasice de temperament: sanguinic, coleric, flegmatic, melancolic. Însă Hypocrates și Galenus credeau că amestecul potrivit, temperat ( „temperare”- amestec potrivit) al acestor substanțe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit pentru un temperament perfect, în timp ce excesul unei umori produce temperamente imperfecte.

Printre trăsăturile stabile, proprii omului de la naștere, se numără, în primul rînd, însușirile temperamentului. Printre trăsăturile temperamentului se referă, deci, mai întîi de toate, însușirile individual specifice moștenite. Explicația științifică a naturii temperamentului a fost făcută de I. P. Pavlov în învățătura sa despre trei însușiri fundamentale : 1) forța procesului de excitație și inhibiție, dependența de capacitatea de muncă a celuleor nervoase; 2) echilibrul sistemului nervos, adică gradul de corespundere a forței de excitație de forța de inhibiție (ori balanța lor); 3) mobilitatea proceselor nervoase, adică viteza de înlocuire a excitației prin inhibiție și invers.

I.P. Pavlov a stabiit, că temperamentul fiecărui animal depinde nu de o singură însușire de acest fel, ci de îmbinarea lor. Îmbinarea însușirilor sistemului nervos, care determină atît trăsăturile individuale ale activității reflex-condiționate, cît și cele ale temperamentului, a fost denumită tip al sistemului nervos.

I.P. Pavlov a evidențiat patru tipuri de bază ale sistemului nervos:

puternic dezechilibrat, cu predominarea procesului de excitație;

puternic, echilibrat, mobil;

puternic, echilibrat, inert;

tipul slab.

Aceste 4 îmbinări fundamentale ale însușirilor sau tipurilor sistemului nervos, ce determină temperamentul, sînt comune atît pentru om, cît și pentru animale, fapt pentru care au și fost denumite tipuri generale. Așadar, drept bază fiziologică a temperamentului servește tipul general al sistemului nervos.

Dinamica proceselor nervoase este o însușire, ce determină viteza și facilitatea formării legăturilor reflex-condiționate pozitive (dinamica excitației), precum și viteza formării legăturilor corespunzătoare negative (dinamica inhibiției), precum și labilitatea proceselor nervoase – o altă însușire deosebită, ce determină viteza apariției prcesului de excitație ori a celui de inhibiție.

I.P. Pavlov a numit tipul general al sistemului nervos genotip, adică ereditar. Condiționarea ereditară a tipului general al sistemului nervos ne-o dovedesc următorii factori :

într-un șir de cercetări a fost stabilită legătura dintre însușirile sistemului nervos ale părinților și cele ale urmașilor lor la diferite specii de animale;

prin selecție s-au obținut rase speciale cu predominarea pronunțată a unei singure însușiri a sistemului nervos, de exemplu, inerția, caracteristica psihologică a tipurilor de temperament este determinată de următoarele lui însușiri fundamentale.

Senzitivitatea. Despre această însușire putem judeca după faptul care e cea mai mică forță a influențelor exterioasre, necesară apariției unei oarecare reacții psihice și care e viteza de apariție a reacției date.

Reactivitatea. Se repetă prin gradul impulsivității reacțiilor involuntare la influențele externe și interne de aceeași intesitate (observări critice, cuvinte jignitoare, amenințări, zgomote stridente și neașteptate).

Activismul. Această însușirese manifestă prin energia, cu care omul acționează asupra lumii înconjurătoare, înfruntînd și învingînd obstacolele din calea realizării scopurilor sale. La ea se referă consecvența acțiunilor, concentrarea atenției asupra aceleiași activități etc.

Coraportul dintre activism și reactivitate se dezvăluie prin factorul de care depinde cel mai mult activitatea omului : de circumstanțele exterioare ori interioare întîmplătoare (de dispoziție, dorință, evenimente neprevăzute) ori de scopurile, intențiile, tendințele, convingerile lui bine conturate.

Tempoul reacției. Se relevă prin viteza decurgerii reacțiilor și proceselor psihice : viteza mișcărilor, tempoul vorbirii, ingeniozitatea, abilitatea intelectului, viteza memorării etc.

Plasticitatea și rigiditatea. Despre aceste calități se poate judeca după faptul cît de ușor și de abil se acomodează omul la influențele exterioare (plasticitate) ori dimpotrivă, cît de inerte și inflexibile îi sînt deprinderile, raționamentele, comportamentul (rigiditate).

Exteroversiunea și interoversiunea. Trăsătura dată se caracterizează prin factorii, ce determină în principiu activitatea și reacțiile omului – impresiile exterioare, apărute la momentul dat (exteroversiunea), sau imaginile, reprezentările și gîndurile, legate de trecut și viitor (interoversiunea).

Excitabilitatea emotivă. Denotă măsura în care o excitație slabă e în stare să trezească o recție emotivă și care e viteza apariției ei.

Dacă vom evidenția legăturile legitime dintre însușirile specifice fiecărui tip de temperament vom obține următoarele caracteristici :

Sangvinicul : senzitivitate scăzută, reactivitate înaltă, activism sporit, echilibrare constantă, plasticitate, exteroversiune, excitabilitate emotivă înaltă, tempou accelerat al reacțiilor.

Colericul : senzitivitate scăzută, reactivitate înaltă, activism sporit (predomină, însă, reactivitatea), rigiditate, exteroversiune, excitabilitate emotivă sporită, tempou accelerat al reacțiilor.

Flegmaticul : senzitivitate scăzută, reactivitate joasă, activism înalt, rigiditate, excitabilitate emotivă moderată, tempou încetinit al reacțiilor.

Melancolicul : senzitivitate sporită, reactivitate și activism nu prea înalte, rigiditate, interoversiune, excitabilitate mărită, caracter depresiv al emoțiilor, tempou încetinit al reacțiilor.

Dacă vom face o estimare a caracteristicilor temperamentului, vom observa că fiecare în parte conține atît trăsături bune, cît și rele. Astfel sangvinicul se distinge prin emotivitate și printr-o mare capacitate de muncă, dar impulsurile, ca și atenția, îi sînt instabile. Melancolicul are o capacitate de muncă mai mică, un caracter foarte alarmant, fiind, însă un om cu o sensibilitate fină, de regulă, foarte precaut, prudent. Prin urmare, nu există temperamente „bune” sau „rele” – fiecare temperament e bun în unele condiții și mai puțin bun în altele. Temperamentul nu determină valoarea socială a omului – de el nu depind nici aptitudinile, conceptiile, convingerile sau interesele omului. E de menționat, că tipurile pure de temperament în realitate se întîlnesc destul de rar.

Influențînd asupra dinamicii activității, temperamentul poate influența asupra productivității ei. Rolul lui în diverse tipuri de activitate este, făr îndoială, diferit. În activitatea instructivă și în profesiile de masă (strungar, lăcătuș, țesătoare, vînzător, medic etc.) , unele însușiri ale temperamentului, necesare pentru îndeplinirea lor cu succes, dar slab pronunțate la persoana dată, pot fi compensate prin alte însușiri și deprinderi de muncă. De exemplu, țesătoarele de tip inert, a căror atenție e foarte stabilă, se distrag foarte rar în procesul muncii. În situații cînd trebuie înlăturată staționarea unei mașini de țesut ori ruperea firului, această însușire e pozitivă. Țesătoarele de tip mobil, a căror atenție e mai puțin stabilă, mai des decît țesătoarele de tip inert își comută atenția de la o mașină la alta. În situația posibilelor deficiențe aceasta de asemenea e o însușire pozitivă. Astfel, comutarea frecventă a atenției compensează sustragerea sporită a ei; aceste lucrătoare pot să descopere mai repede defectele în funcționarea mașinilor de țesut.

În asemenea profesii cum sînt bunăoară : pilot de încercare, dispecer al unui mare sistem energetic, cosmonaut, salvator, sportiv de clasă internațională etc., a căror activitate e legată permanent cu o mare tensiune-risc, pericol, responsabilitate, nivelul cerințelor înaintate față de psihic e foarte înalt. Proprietățile temperamentului – starea alarmantă, micile perturbații ale stabilității – nu pot fi compensate cu alte proprietăți. Există și a treia metodă de adaptare a temperamentului la cerințele activității. Ea constă în învingerea influenței negative a temperamentului printr-o atitudine pozitivă față de activitate, prin motivarea ei respectivă. De exemplu, o lecție foarte interesantă, care stimulează interesul elevilor. Adaptarea temperamentului la necesitățile activității este posibilă de asemenea și prin reducerea (antrenarea) anumitor însușiri ale temperamentului.

Cea mai universală metodă de adaptare a temperamentului la necesitățile activității este formarea stilului individual de lucru. Unele și aceleași sarcini de muncă pot fi realizate cu succes prin cele mai diverse mijloace și procedee. Prin stilul individual de lucru se subînțelege un sistem cît mai rezultativ de mijloace și procedee de acțiune, care e caracteristic doar persoanei date. Una din condițiile necesare formării stilului individual este evidența însușirilor de temperament.

Explicarea diferitor temperamente ține, în concepția fiziologului rus Ivan Petrovici Pavlov, de trei caracteristici ale sistemului nervos central și de raporturile dintre ele:

Forța sau energia – este capacitatea de lucru a sistemului nervos și se exprimă prin rezistența mai mare sau mai mică la excitanți puternici sau la eventuale situații conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic și sistem nervos slab.

Mobilitatea – desemneaza ușurința cu care se trece de la excitație la inhibiție și invers, în funcție de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar dacă trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert.

Echilibrul – se referă la repartiția forței celor două procese „excitația” și „inhibiția”. Dacă ele au forțe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Există și un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitația.

Din îmbinarea acestor însușiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:

Tipul puternic, neechilibrat, excitabil (corelat cu temperamentul coleric).

Tipul puternic, neechilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sanguinic).

Tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic).

Temperamentul slab (corelat cu temperamentul melancolic).

Cercetările experimentale au demonstrat corespondența între aceste patru tipuri de ANS și cele patru tipuri de temperamente stabilite de Hypocrates și Galenus. Tipologia lui Pavlov are totuși limite. Una dintre ele este aceea că nu permite stabilirea unor variante temperamentale intermediare. Cercetările ulterioare au adus o serie de precizări suplimentare importante:

a fost introdusă o a patra proprietate a proceselor nervoase, dinamismul lor, ca viteza cu care celulele nervoase generează excitația și inhibiția.

P. Popescu-Neveanu (2000) a demonstrat că excitația și inhibiția pot fi neechilibrate nu numai prin repartiția forței (intensitatea lor), ci și prin discordanța mobilității.

Gh. Zapan (2001) a stabilit o nouă tipologie a temperamentelor, cu trei tipuri: afectiv (cu dominanta sistemului afectiv), artistic (dominat de subsistemul perceptiv-imaginativ) și gînditor (dominant fiind sistemul mental).

În legătură cu tipologia temperamentului, s-au emis și alte teorii. Psihiatrul elvețian Carl Jung, de exemplu, a constatat că între oameni există și deosebiri tipice, în afara celor individuale și s-a oprit asupra categoriilor de extravertiți și introvertiți. Extravertiții – sunt cei orientați îndeosebi asupra lumii externe, oameni deschiși, sociabili, comunicativi, optimiști, păstrători ai relațiilor cu cei din jurul lor, chiar și după unele controverse. Introvertiții – sunt cei orientați spre lumea interioară, firi închise, puțin comunicativi, greu adaptabili, timizi, îndreptați spre reverie, greu de pătruns. Psihologul englez Hans Eysenack reia și dezvoltă teoria lui Jung, adaugă dimensiunea numită grad de nevrotism (măsura în care sistemul nervos răspunde la stres); exprimă, de asemenea, stabilitatea și instabilitatea emoțională a omului folosindu-se de două axe perpendiculare și ajunge la stabilirea a patru tipuri umane: extravertit-stabil, extravertit-instabil, introvertit-stabil, introvertit-instabil.

Alte teorii exprimă manifestările temperamentale în funcție de grupele sangvine. Leone Bourdel (1999) utilizează teste muzicale și stabilește patru categorii de subiecți pe baza observării reacțiilor acestora: „armonicii” – grupa de sînge A, „melodicii” – grupa de sînge 0, „ritmicii” – grupa de sînge B și „complecșii” – grupa de sînge AB), sau de funcționare a glandelor cu secreție internă.

Temperamentul, oricare ar fi el, nu poate fi considerat bun sau rău, ci valoarea lui este dată de modul în care este exploatat. Așa, de exemplu, hărnicia la coleric se manifestă prin rapiditatea îndeplinirii sarcinilor, iar la flegmatic prin stăruința care o depune pentru a le duce la bun sfîrșit.

Fără îndoială că, prin modul de manifestare, unele temperamente crează „posesorului” lor dificultăți: melancolicul este neîncrezător și complexat, colericul este nestăpînit, iar flegmaticul „se urnește greu din loc”. Prin munca educativă și prin autoeducație, aceste minusuri ale temperamentelor, pot fi compensate sau estompate. Important este ca în folosirea rațională a forței umane să ținem cont și de trăsăturile temperamentale și să utilizăm „omul potrivit la locul potrivit”.

Nu există temperamente bune sau rele, fiecare temperament prezintă calități, dar și riscul unor defecte. Trăsăturile temperamentale se manifestă în conduita individului de la vîrste foarte fragede și rămîn aproape neschimbate pe tot parcursul vieții. Prin educație putem modela anumite trăsături, le putem compensa cu altele, dar nu le putem schimba radical.

Clasificarea temperamentelor

SANGUINIC

Sanguinicul pare a fi un temperament ideal, căci datorită echilibrului dintre excitație și inhibiție, el este echilibrat în tot ceea ce face, avînd măsură în vorbe și în fapte. Are și o mare putere de muncă datorită forței excitației, își recuperează repede energia datorită echilibrului dintre excitație și inhibiție. Sanguinicul acționează rapid, echilibrat, calm, este stăpîn pe sine, optimist, comunicativ, capabil de adaptare rapidă, dovedește mobilitate extremă ce poate determină superficialitate în acțiuni și relații, inegalitate în trăirile afective.

COLERIC

Colericului îi corespunde un sistem nervos neechilibrat și din această cauză comportamentul lui este unul necontrolat, cu un dinamism exagerat, făcîndu-1 dificil de integrat în disciplina muncii și în viața de colectiv. Colericul este neastîmpărat, impulsiv, face risipă de energie, are spirit de inițiativă, oscilează între entuziasm și decepție, este nerăbdător, înclinat spre exagerare, extravertit, comunicativ, orientat spre prezent și viitor.

FLEGMATIC

La polul opus al colericului se află, flegmaticul, la care predomină inhibiția, datorită căreia comportamentul său este lent. Flegmaticul se pornește greu la vorbă și la faptă, dar avînd perseverență, duce la bun sfîrșit cele mai dificile misiuni. Flegmaticul se caracterizează prin calm, reacții emotive moderate, meticulozitate în munca de durată, adaptibilitate redusă, este introvertit, puțin comunicativ, orientat spre trecut, are sentimente puternice și stabile.

MELANCOLIC

Melancolicului îi corespunde tipul de sistem nervos slab, adică acela la care atît excitația cît și inhibiția se manifestă fară forță, anemic. Cel care are un temperament cu o asemenea bază organică se va manifesta ca lipsit de încredere în sine, ca un pesimist, interiorizat și timid, lipsit de vlagă și de dinamism. Melancolicul este caracterizat printr-un tonus scăzut, instabilitate emoțională, înclinare spre reverie, tendințe spre depresie la solicitări crescute. El este adaptat la posibile dificultăți, este exigent față de sine însuși, se reține de la riscuri, este sensibil, ceea ce îi poate influența creativitatea.

În experimentele cu animalele și cu oamenii s-a constatat faptul că, comportarea indivizilor în situații dificile depinde de particularitățile temperamentului. Aceasta se manifestă prin scăderea productivității muncii sau prin eficacitatea ei, în diferite dereglări ale activității, mai ales la persoane cu activitate înaltă.

Pavlov menționa, că condițiile dificile dereglează echilibrul dintre organism și mediu, și anume, de tipul sistemului nervos depinde, va fi această dereglare sau nu. El considera, că persoanele puternice mai bine fac față în asemenea situații decît indivizii cu sistem nervos slab.

Studiind în condițiile școlii rezistența în situații dificile în dependență de temperament, unii autori au atras atenția la faptul că, o situație tipică dificilă este nota joasă. Utchina H.C. (1994) a efectuat asemenea experiențe. Astfel s-au obținut următoarele rezultate:

Elevii cu tipul slab al sistemului nervos manifestă la lucrările care vor fi apreciate de profesor, nivelul înalt de distribuire a atenției. Aceste rezultate nu au fost constatate la elevii cu tip puternic al sistemului nervos.

Elevii cu sistem nervos puternic posedă nivel înalt de concentrare a atenției în lucrările ce vor fi apreciate de către profesor. La copii cu tip slab, în asemenea cazuri, concentrarea atenției de asemenea crește, însă nu atît de evident.

Comparînd ambele tipuri ale sistemului nervos, autorul conchide, că primii manifestă concentrarea atenției mai bună decît grupa a doua în lucrările ce vor fi controlate. Totodată, efectuînd probleme, care vor fi supuse controlului, deci în situație dificilă, indivizii puternici manifestă un nivel de concentrare mai mare decît elevii cu sistemul nervos slab.

Deci, situația școlară, care poate fi considerată dificilă, favorizează activitatea elevilor cu sistemul nervos puternic (cu reactivitate joasă) și le dezorganizează pe cei cu tipul slab al sistemului nervos.

2.3. Particularitățile dezvoltării psihice a adolescenților.

Adolescența reprezintă una dintre cele mai provocatoare, intense și, în același timp, decisive perioade ale vieții oricărei persoane, este o perioadă de tranziție de la copilărie la vârsta de adult tânăr. Până la începutul secolului XX adolescența nu era considerată un stadiu specific de dezvoltare. Se considera că după copilărie urmează pubertatea și apoi o perioadă de instruire pentru viața specifică vârstei mature.

Din punct de vedere etimologic cuvântul adolescență provine de la cuvântul latin „adolescere” care înseamnă a crește. Când se discută despre adolescență, trebuie de atras atenția nu numai la schimbările fizice, dar și la cele psihice ale copiilor.

Specialiștii consideră că adolescența debutează în jurul vârstei de 11-13 ani și se finalizează spre vârsta de 20 ani. Această perioadă nu se poate delimita strict, este diferită de la caz la caz. Cert este că începe cu pubertatea și este însoțită de o mulțime de transformări biologice, psihologice și sociale. De obicei schimbările evoluiază în mod rapid.

    Pubertatea este perioada din dezvoltarea ontogenetică a individului în care intervin modificări biologice și psihologice care însoțesc maturizarea fizică și sexuală. Pubertatea trebuie înțeleasă ca o perioadă de vârstă și nu ca o dată calendaristică. Durata ei este de 3-5 ani și apare între vârsta de 8 și 18 ani, având ca rezultat trecerea de la copilărie la vârstă adultă. Momentul acestei tranformări este decis de factori genetici (familiali), de sex, climă, latitudine, origine etnică, nivel socio-cultural. Acesta este motivul pentru care copiii de aceeași vârstă cronologică pot avea, la un moment dat, un aspect fizic extrem de diferit. În concepția unor autori, termenul de adolescență se referă la modificările cognitive, afective și psihosociale care însoțesc pubertatea.

În mod arbitrar s-a subîmpărțit adolescența într-o perioadă precoce (10-14 ani), medie (15-17 ani) și tardivă (17-19 ani).

Adolescența reprezintă o cotitură în dezvoltarea unui individ; domeniul intereselor de până atunci se amplifică și se deplasează. Este perioada în care apare (mărturisit sau nu) preocuparea pentru tineri de sex opus, având ca suprem țel dorința de a plăcea (L.Trofaila,2009). În acest scop se modifică interesul pentru îmbrăcăminte, coafură și, în general, pentru felul în care arată. Ei trebuie să se adapteze imaginii noii lor siluete și, de obicei, sunt satisfăcuți de felul cum arată.

Adolescenții sunt intransigenți, emit judecăți despre părinți și profesori, idolatrizează vedete ale vieții sportive și muzicale, cărora ar dori să le reediteze succesul. Afirmarea cu orice preț în fața grupului constituie o preocupare de seamă a adolescentului.

Foarte caracteristic acestei perioade de dezvoltare este scăderea comunicării cu membrii familiei și crearea de relații în medii extrafamiliale, de obicei, între colegi sau chiar în afara școlii. Copilul se desparte psihologic de familie și își stabilește propria identitate, preferând compania colegilor și prietenilor în locul familiei. Părinții se obișnuiesc greu cu noul tip de relații ale copilului lor și au o senzație de frustrare.

Această înstrăinare a adolescentului de familie îi determină pe părinți să intre în alertă. Copilul încetează să mai fie influențat, în mod special, de către părinți, deși majoritatea copiilor rămân încă sub tutela lor, dar ei își doresc ca părinții lor să nu mai fie atât de restrictivi și de demodați! Într-un număr de cazuri apar conflicte care au ca temă principală problema vestimentară, a coafurii sau scăderii interesului pentru pregătirea școlară, în alternanță cu preocupările extrașcolare. Dificultăți mai mari apar în colaborarea cu băieții, deși la un interogatoriu amănunțit se constată că ele erau anterioare adolescenței, fiind doar agravate de aceasta. Deși conflictele familiale, clasicele conflicte între generații, sunt posibile, izolarea și alienarea copilului de mediul familial constituie totuși o situație de excepție. Doar adolescentul cu tulburări de comportament cu nuanță psihiatrică ajunge să genereze conflicte majore cu familia. Nu se vor pierde din vedere situațiile conflictuale reale dintre membrii familiei, care existau anterior și cărora adolescentul le poate rămâne un martor inocent și neimplicat. Majoritatea adolescenților acceptă însă autoritatea în luarea deciziilor este a părinților și profesorilor. O familie echilibrată, cu legături anterioare normale între membrii ei, traversează cu bine perioada furtunoasă a adolescenței.

Părinții sunt foarte preocupați de performanțele școlare ale adolescenților, deoarece expectanța generală este ca fiecare să dispună de cel puțin o diplomă de absolvire a liceului și în mod ideal, chiar de o diplomă care să ateste studiile universitare, deoarece nici un loc de muncă care să fie plătit decent nu se poate obține fără a se face dovada unor astfel de studii. Starea economică a familiei influențează atitudinea acesteia față de nivelul performanțelor academice. În multe familii este evidentă o indiferență a tânărului (tinerei) pentru studii, dar, în special, în familiile de intelectuali, această situație este percepută ca intolerabilă, generatoare de conflict. Întreaga familie se mobilizează pentru a forța adolescentul să obțină aceste norme de calitate, fără de care încadrarea socială ulterioară este estimată ca dificilă.

Unii tineri se manifestă rebel la aceste tentative, lipsesc ostentativ de la școală, nu recunosc școlii nici un fel de merite și par a nu fi atrași de ea. Școala asigură elevului nu numai cunoștințe, ci și socializarea acestuia. Copilul neșcolarizat nu este numai lipsit de cunoștințe, dar este și un invalid, în viața socială fiind necompetitiv. Adolescenții needucați ajung în final la periferia societății. Din păcate, metodele coercitive menite să îmbunătățească frecventarea școlii dau puține rezultate pozitive.

Plecarea de acasă a adolescentului este mai frecventă la băieți și poate fi înregistrată în orice clasă socială. Mass-media glorifică adesea acest tip de experiențe. Adolescentul plecat de acasă preferă orașele mari, unde "se pierde" cu mai mare ușurință. Puțini sunt cei care telefonează în următoarele 24 de ore pentru a-și anunța părinții. Ei ajung rapid să nu mai aibă bani suficienți, trăiesc din expediente și sunt o pradă ușoară, intrând curând în rândul delicvenților. Această atitudine nu este deloc surprinzătoare, adolescentul făcând din independența absolută un scop în sine. Altă categorie de copii preferă să rămână un timp mai îndelungat sub protecția familiei.

Oricare însă ar fi comportamentul copilului în perioada grea a adolescenței, confuză și incitantă, deopotrivă, dragostea, bunăvoința, părinții sunt garanții ale trecerii cu bine prin această veritabilă încercare a vieții.

Perioada adolescenței în concepția multor psihologi este considerată o perioadă de „experimentare a rolului”, în care tinerii pot explora comportamente, interese și ideologii alternative. Multe roluri, credințe și conduite pot fi „experimentate”, modificate sau înlăturate, în încercarea de a modela un concept integrativ al sinelui.

O deosebită atenție se acordă cercetării particularităților psihologice ale preadolescentului și adolescentului. Printre acestea se numără:

Integrarea socială. Esența integrării sociale constă în atașamentul din ce în ce mai conștient și mai activ la colectivul căruia aparține și a cărui sferă se extinde de la clasă, școală, până la marele colectiv social. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât adolescentul este mai obiectiv în judecățile sale, aprecierile efectuându-se în funcție de criteriile sociale pe care și le-a însușit.

Percepțiile și spiritul de observație. Percepțiile și spiritul de observație ale preadolescentului devin foarte vii, capătă o mare adâncime. Pe adolescent îl atrag unele aspecte specifice ale fenomenelor – ceea ce este original și tipic. Preadolescența și adolescența sunt perioade ale observației analitice. La preadolescenți și adolescenți percepțiile sunt incluse într-o problematică mai largă, sunt supuse sarcinilor gândirii.

Atenția. Se dezvoltă evident atenția voluntară. Chiar și atenția involuntară și cea postvoluntară își modifică aspectul, devin mai eficiente. Funcțiile intensive ale atenției sunt deplin dezvoltate, crește capacitatea de concentrare. Preadolescenții – doua ore, adolescenții – 4 ore.

Memoria. Între 13-17 ani capacitatea de memorare ajunge la foarte mari performanțe.În această perioadă crește mult caracterul activ și voluntar al memoriei.Memoria operează cu reprezentări și noțiuni, care devin mai bogate, mai complexe, mai organizate. La preadolescent, fixarea se face încă sub forma unei reflectări relativ fidele a materialului ce urmează a fi memorat. Păstrarea ierarhizează, însă, o anumită ordine și primordialitate a ceea ce trebuie să se păstreze în funcție de criterii logice. Recunoașterea operează mult cu asociații și cu structuri de reprezentări.

Imaginația. O caracteristică a preadolescenței si adolescenței este dezvoltarea mare a forței de creație, a capacităților creatoare practice. În afară de imaginația reproductivă care ajută în însușirea sistemului de cunoștințe transmise în procesul instructiv, se dezvoltă tot mai sensibil imaginația creatoare, a cărei material ce o alimentează preadolescența și adolescența îl găsește în realitatea în care trăiește, trecutul istoric, diverse amintiri în legatură cu propria persoană, anumite acțiuni umane, atitudini, defecte, perspectivele profesiei, sentimentul de dragoste care începe să se manifeste.

Afectivitatea. Maturizarea organismului se manifestă de obicei cu o evidentă maturizare intelectuală și afectivă a copilului. Viața afectivă se complică și se diversifică, preadolescentul și mai ales adolescentul admiră, iubește, simte, visează, aspiră, știe să dorească, are idealuri afective, îi înțelege pe cei din jur cu intențiile, reacțiile acestora. Intensitatea, amploarea și valoarea emoțiilor, sunt dependente de însemnatatea pe care o au pentru adolescent diverse fenomene, obiecte, persoane.

Voința. Este perioada în care se modifică devenind deosebit de bogat momentul deliberativ al actului volitiv, când între motivele acțiunilor s-a ajuns la o ierarhizare, care este în strânsă legătură cu experiența în domeniul în care urmează să se acționeze. În luarea hotărârii, preadolescentul este prompt, dar la adolescent, timpul este mai îndelungat, deoarece el reflectă mai temeinic asupra mijloacelor realizării acțiunii precum și a consecințelor ce decurg din aceasta.

Gândirea. Structura generală a solicitărilor intelectuale tot mai largi, mai complexe și multilaterale duce la modificări profunde ale gândirii și la dezvoltarea mare a cunoștințelor. Dezvoltarea diferențială a cunoștințelor în diverse domenii, duce la dezvoltarea gândirii diferențiate: gândire matematică, gândire fizică, gândire gramaticală, etc. În procesul însușirii cunoștințelor se constituie deprinderi specifice de a gândi, se întăresc sisteme de a gândi, de a observa, se dezvolta, deci, capacități operative, intelectuale. Se generalizează algoritmi în cadrul aceleiași discipline, treptat apar transformări și operații între discipline. Pe aceasta bază se dezvoltă formele operaționale abstracte ale gândirii, se dezvoltă posibilitățile determinării logice a relațiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv și inductiv, se dezvoltă posibilitatea urmăririi logice a trăsăturilor și diferențieri între clase și fenomene, se determină criteriile logice ale clasificării. Se dezvoltă spiritul critic al gândirii – ca urmare a logicii și adâncirii acesteia, a dezvoltării posibilității de a analiza determinarea inclusa în fenomene, precizia gândirii.

METODELE DE INVESTIGARE

Investigațiile au fost realizate în gimnaziul Codreanca, raionul Strășeni. În investigații au participat 30 elevi cu vârsta cuprinsă între 12 și 13 ani.

Problema de joc vizuală-motorie ( Андрианов В.В., Василюк Н.А., 2001)

Conform teoriei sistemelor funcționale (Анохин П.К., 1980) rezultatul acțiunii este un factor principal în organizarea diferitor procese de adaptare. FCC poate reflecta prețul fiziologic al rezultatelor utile importante din punct de vedere social. Variabilitatea ritmului cardiac reprezintă un indice fiziologic mobil și ușor de înregistrat.

Problema vizuală-motorie constă în asamblarea puzzlelor cu dimensiunile 20×30 cm, din 56 piese după model (10×15). Timpul asamblării – 10 minute.

Rezultatul se apreciază după numărul de piese selectate corect.

Activitatea cardiacă se înregistrază de 2 ori – pînă la asamblare și după.

Copiii se clasifică în 3 grupe după gradul de rezolvare a problemei vizuale-motorii :

I grupă – reușita pînă la 33 % ( 0 – 18 piese asamblate)

II grupă – reușita 34 – 66 % (19 – 37 piese asamblate)

III grupă – reușita 67 – 100 % (38 – 56 piese asamblate)

3.2.Măsurarea tensiunii arteriale și a pulsului

3.2.1. Măsurarea tensiunii arteriale la om (metoda indirectă) (după Korotkov)

Metoda auscultativă Korotkov.

Pe brațul gol al persoanei examinate mai sus de cot se îmbracă manșeta sfigmomanometrului. Totodată se plică fonendoscopul sau stetoscopul pe foseta cubitală, unde se poate auzi circulația sîngelui în arteră spre marginea manșetei. În artera nesupusă tensiunii zgomotele de obicei lipsesc. Se mărește presiunea în manșetă, peste nivelul tensiuniii arteriale sistolice pînă la dispariția pulsului. Cu ajutorul șurubului se dă drumul foarte încet aerului din manșetă pînă cînd prin fonendoscop se aude un zgomot clar sacadat. Înălțimea în mm col. Hg din manometru înregistrată în acest moment reprezintă tensiunea sistolică sau maximă.

Pentru a determina tensiunea diastolică, se dă drumul în continuare la aer, adică se coboară presiunea din manșetă. În momentul, cînd presiunea din manșetă, egalîndu-se cu tensiunea minimă distolică a sîngelui, va coborî puțin , sîngele va începe să curgă continuu și zgomotul va dispăre. Se înregistrează înălțimea coloanei de mercur, care în acest moment va corespunde tensiunii diastolice.

Măsurarea se repetă de 3 ori, luîndu-se ca bază indicii minimali.

Se determină presiunea maximală și minimală după 20 genoflexiuni și după rezolvarea unui exercițiu de matematică.

3.2.2.Înregistrarea pulsului arterial

Pentru înregistrarea pulsului se întrebuințează un aparat special, numit sfigmograf, format dintr-un sistem de pîrghii unite una cu alta. Un capăt al acestui sistem se termină cu un buton, iar celălalt – cu o peniță de metal.

Sfigmograful se fixează cu ajutorul unei manșete de osul radial în așa fel, ca butonul să atingă locul de pulsație maximă a arterei radiale. Vibrațiile arterei radiale se transmit sistemului de pîrghii și pun în mișcare penița, cu ajutorul căreia pe suprafața benzii de hîrtie se obține curba pulsului.

Curba, obținută în urma înregistrării pulsului cu ajutorul sfigmografului, se numește sfigmogramă.

Pe sfigmograma arterelor mari distingem două părți principale : anacrota sau brațul ascendent și catacrota sau brațul descendent.

Anacrota constituie consecința măririi tensiunii arteriale și a dilatării peretelui arterial sub influența sîngelui expulzat din cord la începutul sistolei. La sfîrșitul sistolei ventricolului, cînd tensiunea din el începe să scadă, începe catacrota. După ea vine din nou o undă ascendentă, care poartă denumirea de ascensiune secundară sau dicrotă. Începutul ei corespunde închiderii valvulelor semilunare (aortice).

La om se înregistrează pulsul arterei radiale, iar la animalele mari – pulsul aortei abdominale.

3.3.3. Determinarea tipului de ANS (Radu, 1991)

Elevilor li se propune să citească cu atenție compartimentele dicționarului tipologic și să se gîndească la calitățile posedate.

Care trăsături de caracter dintre cele enumerate vă sînt proprii :

I.

energia (activitatea);

capacitatea de a înfrunta dificultățile;

capacitatea înaltă de muncă (lipsa oboselii pe parcursul unui timp îndelungat);

încrederea în propriile puteri;

perseverența;

curajul, hotărîrea;

comunicarea degajată cu oameni necunoscuți;

tendința spre influență în acțiuni și fapte;

impulsivitatea;

manifestarea activă a emoțiilor (de indignare, de admirație);

energia în gesturi și mimică.

II.

echilibrul în condiții dificile;

rezistența la dureri, sete, foame;

capacitatea de a nu exterioriza emoțiile;

atenția nesupusă fricii;

moderația în manifestarea emoțiilor;

cumpănirea acțiunilor și faptelor;

somnul de noapte profund.

III.

lipsa de energie;

teama de greutăți, tendința de a le evita;

capacitatea de muncă redusă (oboseală);

nesiguranță;

predispoziția pentru îndoieli;

tendința exagerată de a ceda;

lipsa independenței în acțiuni și fapte;

timiditatea într-o ambianță necunoscută;

zăpăceala ca urmare a emoțiilor;

somnolența exagerată, somnul superficial;

stînjeneala în gesturi, mimică.

IV.

acomodarea rapidă la un nou mediu;

reacția rapidă la diverse influențe;

pasiunea pentru călătorii, excursii;

schimbarea activă a emoțiilor;

ingeniozitatea în timpul nenorocirilor, a noilor situații;

reacția promptă la tot ce-i nou în viața cotidiană, în muncă, în știință;

asimilarea rapidă a acțiunilor și faptelor;

alegerea rapidă a acțiunilor și faptelor;

tendința de a-și schimba preocupările, pasiunile;

ritmul accelerat al vorbirii și mișcărilor.

V.

acomodarea lentă la noile condiții;

reacția încetinită la diferite acțiuni;

preferința unei ambianțe cunoscute;

durata îndelungată a emoțiilor;

lipsa ingeniozității;

asimilarea lentă a noului;

deprinderea lentă cu noul, tendința spre conservatism;

chibzuirea îndelungată înainte de săvîrșirea faptelor;

stabilitatea în pasini și relații;

caracterul lent al mișcărilor și vorbirii.

VI.

imaginația vie;

reacțiile vii la evenimente;

memoria vizuală bună asupra fețelor, obiectelor și memoria mai puțin receptivă la termeni, la definiții, la sensurile generale ale celor citate;

pasiunea pentru teatru, cinema, literatură, arta plastică;

sociabilitatea unui cerc larg de prieteni și cunoștințe;

preferința științelor umanitare;

predispoziția pentru creația artistică;

capacitatea de a însuși deprinderile legate de lucrul manual;

spiritul practic;

mimica și gesturile active.

VII.

emotivitatea redusă, imaginația săracă;

predominarea gîndirii vorbite față de imaginație;

memorizarea mai bună a sensului general al lecturii, al termenilor, al definițiilor în comparație cu faptele, numele, evenimentele;

pasiunea pentru lecții, prelegeri, lectură, vizitarea teatrelor, cinematografului;

moderat sociabil;

preferința științelor exacte, lieraturii științifice;

predispoziția pentru lucrul intelectual;

capacitatea redusă pentru deprinderile manuale, tendința spre teoretzare;

insuficient de practic;

mimica și gesturile nu se prea evidențiază.

Chestionarul tipologic

Dacă persoana supusă experimentului confirmă faptul că posedă majoritatea calităților din compartimentele I și II înseamnă că ea reprezintă un tip echilibrat pronunțat de activitate nervoasă superioară (cercetarea este mai exactă atunci, cînd majoritatea răspunsurilor la întrebările compartimentului III sînt negative).

Confirmarea de către persoana supusă experimentului a majorității trăsăturilor din compartimentul IV (în lipsa ori prezența minimală a răspunsurilor pozitive la întrebările din compartimentul V) denotă că ea reprezintă un tip echilibrat (sangvinic).

Contrariul denotă un tip echilibrat inert (flegmatic). Pentru tipul pronunțat neechilibrat (coleric) este caracteristică majoritatea trăsăturilor din compartimentul I, în special punctele 1, 8, 9, 10, în lipsa unui șir de particularități din compartimentul II, în special punctele 2, 4, 6, 7. Lipsa ori prezența unui număr redus de calități din compartimentul I și II, precum și prezența majorității calităților din compartimentul III, caracterizează tipul minor de activitate nervoasă superioară.

Confirmarea de către persoana supusă experimentului a unei părți din particularitățile enumerate în diferite compartimente vorbește despre un tip intermediar, de o forță medie (compartimentul I, II și IV), de o mobilitate medie (compartimentul IV și V).

Fiecare tip poate avea trăsături de preferință „artistice” (majoritatea trăsăturilor din compartimentul VI în lipsa celor din compartimentul VII) ori de preferință „intelectuale” (în cazul unei corelații inverse) sau în sfîrșit, de tip mediu (cînd este aproximativ egal numărul calităților din compartimentul VI și VII).

REZULTATELE INVESTIGAȚIILOR

Fig.1. Corelația dintre capacitățile cognitive și particularitățile

tipologice ale ANS la copii.

Majoritatea copiilor cu reușita joasă aparțin tamperamentului melancolic. Majoritatea copiilor cu reușita înaltă aparțin temperamentului coleric.

Fig.2. Corelația dintre PA și tipul particularităților

tipologice ale ANS

La majoritatea sangvinicilor și colericilor presiunea arterială este în limitele de 100/60-110/70mmHg. Din datele reprezentate în fig.2.se observă că 40% din flegmatici posedă presiune mai mare de 110/70mmHg. Aceleași rezultate au fost înregistrate și la melancolici.

Fig.3. Corelația dintre PA pînă la asamblarea puzzlelor

și gradul de reușită.

Elevii ce au înregistrat un grad înalt de reușită, cît și majoritatea elevilor ce au manifestat un grad de reușită satisfăcător posedau pînă la asamblarea puzzlelor o presiune cuprinsă între 100/600-110/70 mmHg.

Fig.4. Corelația dintre PA după asamblarea

puzzlelor și gradul de reușită.

După asamblarea puzzlelor se înregistrează o creștere a PA la toți elevii, practic dispar elevii cu PA mai mică de 100/60 mmHg.

Fig.5. Corelația dintre FCC pînă la asamblarea puzzlelor

și gradul de reușită.

Pînă la asamblare majoritatea elevilor cu grad de reușită scăzut au înregistrat o frecvență a contracțiilor cardiace în limitele 60-69 bătăi pe minut.

Elevii ce au manifestat un grad înalt de reușită au FCC – 70-79 bătăi pe minut.

Fig.6. Corelația dintre FCC după asamblarea puzzlelor

și gradul de reușită.

După asamblarea puzzlelor la copiii cu grad de reușită rău frecvența contracțiilor cardiace nu a crescut atît de semnificativ, spre deosebire de elevii cu grad suficient și bun.

Fig.7. Dinamica frecvenței contracțiilor cardiace

pînă la asamblarea puzzlelor.

Pulsul moderat 60-69 bătăi pe minut s-a constatat la majoritatea melancolicilor pînă la asamblarea puzzlelor, iar valoarea lui sporită-la colerici și sangvinici.

Fig.8. Dinamica frecvenței contracțiilor cardiace după

asamblarea puzzlelor.

După asamblare valoarea FCC crește la toate tipurile de temperament cu excepția melancolicilor.

V. CONCLUZII

1.Majoritatea copiilor cu reușita joasă aparțin tamperamentului melancolic. Majoritatea copiilor cu reușita înaltă aparțin temperamentului coleric.

2.Pînă și după asamblarea puzzlelor la copiii cu grad de reușită rău frecvența contracțiilor cardiace nu a crescut, spre deosebire de elevii cu grad suficient și bun.

3.La majoritatea sangvinicilor și colericilor presiunea arterială este în limitele de 100/60-110/70mmHg. 40%din colerici posedă presiune mai mare de 110/70mmHg.

4.Asamblarea puzzlelor a sporit presiunea arterială la toți elevii, practic dispărând elevii cu PA pînă la 100/60mmHg.

5.Pulsul moderat 60-69 bătăi pe minut s-a constatat la majoritatea melancolicilor pînă la asamblarea puzzlelor, iar valoarea lui sporită-la colerici și sangvinici. După asamblare valoarea FCC crește la toate tipurile de temperament cu excepția melancolicilor.

VI.BIBLIOGRAFIE

Albu Emilia. Manifestările tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți și adolescenți. Editura ARAMIS 2009, 238 p.

Babschi A., Zubcov A.Fiziologia omului și animalelor.M.1994, 503 p.

Baciu D., Voicu M. Adolescenții și familia. Editura Științifică și Enciclopedică. București 1998,150 p.

Balan Bogdan, Cucoș Constantin. Psihopedagogie. Editura Polirom, 2008, 200 p.

Bogoslavschi V. Pshihologie generală. Editura Lumina. Chișinău 1992, 125 p.

Cosmovici A., Boncu Ș., Psihologie. Compendiul pentru Bacalaureat și Admiterea în facultate. București, 1999,120 p.

Croitoru Camelia. Memoria umană. Editura Teora. 1999,254 p.

Dragan Ion. Psihologia pentru toți. Editura Științifică. București, 1991, 84 p.

Melnic B., Crivoi A., „Compediu de lucrări practice la fiziologia omului și a animalelor”, Lumina 1991, p.53-55.

Neculau Adrian. Psihologie. Editura Polirom, 1999,126 p.

Neveanu P., Zlate Mielu. Psihologie. Editura Didactică și Pedagogică. București, 1990, 230 p.

Niculescu C., Voiculescu B., Niță C., Cârmaciu R., Sălăvăstru C., Ciornei C. “Anatomia și fiziologia omului” Compendiu, București, 2003, p.179, 360, 181

Popescu – Neveanu P., M. Zlate, T. Crețu. Psihologie. Iași, 2000, 217 p.

Pulbere P., Crivoi A., Calac E., Coșcodan D., „Biologia omului” Chișinău, 1997, p.151

Radu I. Psigologie generală. București, 1974,292 p.

Rădulescu – Motru C. Curs de psihologie. ( Ediția II). Iași, 2000,278 p.

Roșca Al. Psihologie generală. 1998,115 p.

Savca Lucia. Psihologie. Editura Lumina. 2005,192 p.

Stoica D., Stoica M. Psihopedagogie școlară. Craiova, 1982, 314 p.

Trofaila L. „Psihologia dezvoltării” Chișinău, 2009, p.195

Zlate Mielu. Fundamentele psihologiei. Editura Pro Humanitas. București. 2000, 263 p.

Debesse M. Psihologia copilului de la naștere la adolescență. Editura Didactică și Pedagogică. 1998,220 p.

Hedges Patricia. Personalitate și temperament. Editura Humanitas,

București, 2003,130 p.

Анохин П.К., 1980 Узловые вопросы теории функциональных систем. М.1980, 198 с.

Cтреляу А. Темпераменты в психлогическом развитии. M. 1982,145 c.

BIBLIOGRAFIE

Albu Emilia. Manifestările tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți și adolescenți. Editura ARAMIS 2009, 238 p.

Babschi A., Zubcov A.Fiziologia omului și animalelor.M.1994, 503 p.

Baciu D., Voicu M. Adolescenții și familia. Editura Științifică și Enciclopedică. București 1998,150 p.

Balan Bogdan, Cucoș Constantin. Psihopedagogie. Editura Polirom, 2008, 200 p.

Bogoslavschi V. Pshihologie generală. Editura Lumina. Chișinău 1992, 125 p.

Cosmovici A., Boncu Ș., Psihologie. Compendiul pentru Bacalaureat și Admiterea în facultate. București, 1999,120 p.

Croitoru Camelia. Memoria umană. Editura Teora. 1999,254 p.

Dragan Ion. Psihologia pentru toți. Editura Științifică. București, 1991, 84 p.

Melnic B., Crivoi A., „Compediu de lucrări practice la fiziologia omului și a animalelor”, Lumina 1991, p.53-55.

Neculau Adrian. Psihologie. Editura Polirom, 1999,126 p.

Neveanu P., Zlate Mielu. Psihologie. Editura Didactică și Pedagogică. București, 1990, 230 p.

Niculescu C., Voiculescu B., Niță C., Cârmaciu R., Sălăvăstru C., Ciornei C. “Anatomia și fiziologia omului” Compendiu, București, 2003, p.179, 360, 181

Popescu – Neveanu P., M. Zlate, T. Crețu. Psihologie. Iași, 2000, 217 p.

Pulbere P., Crivoi A., Calac E., Coșcodan D., „Biologia omului” Chișinău, 1997, p.151

Radu I. Psigologie generală. București, 1974,292 p.

Rădulescu – Motru C. Curs de psihologie. ( Ediția II). Iași, 2000,278 p.

Roșca Al. Psihologie generală. 1998,115 p.

Savca Lucia. Psihologie. Editura Lumina. 2005,192 p.

Stoica D., Stoica M. Psihopedagogie școlară. Craiova, 1982, 314 p.

Trofaila L. „Psihologia dezvoltării” Chișinău, 2009, p.195

Zlate Mielu. Fundamentele psihologiei. Editura Pro Humanitas. București. 2000, 263 p.

Debesse M. Psihologia copilului de la naștere la adolescență. Editura Didactică și Pedagogică. 1998,220 p.

Hedges Patricia. Personalitate și temperament. Editura Humanitas,

București, 2003,130 p.

Анохин П.К., 1980 Узловые вопросы теории функциональных систем. М.1980, 198 с.

Cтреляу А. Темпераменты в психлогическом развитии. M. 1982,145 c.