Rolul Parteneriatului Scoala Familie In Optimizarea Procesului Instructiv Educativ
ROLUL PARTENERIATULUI ȘCOALĂ-FAMILIE ÎN OPTIMIZAREA PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV
Cuprins:
Argument
Capitolul I
Caracterizarea familiei ca factor educaținal
1.1. Definirea și caracterizarea generală a familiei
1.2. Tipologii familiale
1.2.1. Familia nucleară
1.2.2. Familia extinsă
1.2.3. Familia monoparentală
1.2.4. Familia vitregă
1.2.5. Familia întemeiată de adolescenți
1.2.6. Familia alcătuită dintr-o singură persoană
1.2.7. Familia cu un singur părinte
1.2.8. Familie de tipul soț-soție
1.3. Funcțiile familiei
Capitolul II
Familia principalul factor educogen extrașcolar
2.1. Educația familială
2.2. Transmiterea familială a valorilor și atitudinilor
2.3. Transmiterea familială a normei de internalitate
2.4. Transmiterea familială a cunoștințelor și abilităților profesionale
2.5. Transmiterea familială a conduitelor domestice și rolurilor de sex; privilegiul primogeniturii de sex masculin
2.6. Educație familială și limbaj
2.6.1. Transmiterea limbajului oral
2.6.2. Importanța limbajului scris
Capitolul III
Modalități de optimizare a parteneriatului școală-familie
3.1 Educarea parintilor ca necesitate
3.2. Comportamentul și adaptarea școlară
3.3 Rolul parteneriatului școala-familie în formarea personalității copilului
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Argument
Toate societățile sunt centrate pe familie. Deși formele familiei au fost puternic distincte de la o socitate la alta, există modeluri din cele mai vechi timpuri care ne spun multe lucruri despre rolul familiei din ziua de astazi, despre poziția sa în secolul XXI. Atenția s-a centrat în mod evident, în special pe familiile formate dintr-un singur părinte și pe problemele care aparțin familiei cum ar violența și abuzul. Unii analiști susțin că familia și căsătoria sunt „indispensabile în asigurarea bunăstarii copiilor și a societății”. Ne naștem în sânul familiei și primele noastre legături sunt cu membrii apropiați a familiei, care încearcă să ne învețe tot ceea ce ei știu, să ne facă să înțelegem lumea înconjurătoare. Părinții nu ne oferă doar un nume de familie ci, mult mai mult. În familie ne formăm modul de gândire și care sunt legile care ne controlează existența. Este de înteles că aceste legi variază de la o societate la alta. Prin însușirea de reguli copiii reușesc să distingă ce este bine și ce este rău, învață să care sunt comportamentele care sunt accepatate de cei din jur. Ei sunt instruiți pentru a se supune regulilor grupului, pentru a forma puntea dintre mai multe generații care face legătura între trecut, prezent și viitor.
Dintre toate relațile de tip social, relațile stabilite dintre părinți și copii sunt cele mai durabile. Sunt legături de viață și moarte, legături necesare în majoritatea famiilor, ele existând nu doar pentru a veni în întâmpinarea nevoilor de bază ale copilului mic, dar și pentru a furniza acestuia exemple despre cum se relaționeză cu alți indivizi sau grupuri în afara familiei. Unde altundeva ar putea învața copilul despre interacțiunile umane? Aceasta înseamnă de fapt, că toate celălalte conexiuni, obligații și expectații de tip social se construiesc pe ceea ce se întâmplă între membrii familiei. Aici ne însușim un anume tip de comportament, pe care îl practicăm nu doar față de figurile impunătoare ale familiei, dar și față de persoanele care dețin puterea în general. În familie învățăm nu doar cum să relaționăm cu frații și surorile noastre, dar și cum stabilim legături și alianțe cu cei din lumea exterioară nouă. Încă din copilărie ne integrăm în viața socială a părinților noștri , așa cum ei însuși s-au creat propria familie prin intervenția lor în viața părinților lor „Fiecare familie e formată dintr-o unire și apoi o despărțire a altor două familii; pentru a fi întemeiată o nouă familie, alte două familii trebuie să își piardă unul dintre membrii” afirmă Zonabend.
Antropologul Claude Levi-Strauss consideră că familia are o natură duală. Pe de o parte, relațiile familiale se bazează pe nevoile biologice și de supraviețuire a părinților și copiilor, iar pe de altă parte viața familiei este supusă constrângerii sociale. Dacă familiile nu s-ar dezvolta dincolo de propriile granițe, atunci societatea nu ar mai putea exista. Din familii preiau copiii la început regulile necesare funcționării unei societați. Dar fară societate nu ar exista familii care să facă posibilă crearea de noi familii și nu ar fi reguli, care să ajute la formarea și menținerea acestora.
A existat oare o vârstă de aur a familiei? Probabil că păstrăm în memorie imaginea familiei victoriene stabile, puternică, vremuri în care „tata le știa pe toate cel mai bine” îl vedeam ca pe un exemplu demn de urmat, îl admiram foarte mult și fiecare era conștient de locul pe care îl ocupa. Da, e posibil să fi fost timpuri în care pentru unii exista siguranța pe care ți-o oferă o familie numeroasă – în care mătușile nemăritate – locuiau cu celălalte rude căsătorite. Erau vremuri în care majoritatea se luptau cu sărăcia, boala, mizeria. Și mulți erau cei cărora le lipsea siguranța unei familii, fie că se trezeau aruncați în afara comunității datorită unui copil nelegitim, sau din alte motive fie că, rămași singuri la bătrânețe, nu mai erau în stare să-și asigure un trai decent.
Cu toții știm că după al doilea război mondial au apărut mari schimbări în viața de familie, la întoarcerea acasă a trupelor. Tați și copii încercau să se cunoască după o absență îndelungată, alții se vedeau atunci pentru prima data. Mamele se aflau într-o situație și mai dificilă, fiind nevoite după atâta vreme de singurătate să învețe din nou să fie partenere de cuplu. Multe dintre mariaje nu au supraviețuit, iar rata divorțurilor a crescut foarte mult. Cred că durata acestor ani a avut impact puternic asupra generații viitoare, când după douăzeci de ani sau mai mult, copiii acelei perioade, privați de un cămin părintesc alcătuit din doi părinți și-au întemeiat la rândul lor familii.
La început de mileniu, mass media era foarte interesată să prezinte dovezi care dovedesc „moartea familiei” fiind istorisită prin abuzurile de către adulți asupra copiilor, prin traumele suferite de copii din cauza părinților divorțați și minorele însărcinate. În fiecare zi se scrie despre tații care au înnebunit prin interzicera de a-și vedea fiii, după divorț, traumele acestora, și în același cadru despre tații care nu plătesc pensia alimentară copiilor. Se spune că Marea Britanie are cea mai ridicată pondere de adolescente însărcinate din Europa. Sunt șocată să aflu despre prostituarea minorelor, și îmi doresc enorm ca cineva să stopeze acest lucru, oprirea comportamentului inadecvat față de copii.
De sprijin permanent și atenție constantă, viața de familie are mare nevoie .
Familiile din ziua de astazi poarta mai multe denumire fie că sunt familii tradiționale, vitrege, amestecate, cu un singur părinte, fără copii, sau familii cu un singur părinte, ceea ce contează cel mai mult este interacțiunea dintre membrii care se formează în interiorul său, cum se ajută și se sprijină unii de alții, dacă există cineva căruia să îi oferi dragoste, cădură, afecțiune într-o lume în care totul este rece, impasibil. Dragostea de care ai parte din partea părinților nu o poți regăsi nicăieri, ei sunt ființele care te iubesc cel mai mult pe lumea aceasta, ei întotdeauna îți vor binele, ce este mai bun și mai frumos doresc pentru fiul sau fiica sa. Când te căsătoreșți fie că ești bărbat sau femeie ai parte bineînteles de afecțiune (fiind o căsătorie bazată pe iubire) din partea partenerului sau partenerei , cel/cea de lângă tine îți oferă multe și observi acest lucru, însă ceea ce îți dă nu se compară cu dragostea pe care o simți din partea părinților. Dragostea din partea părinților este diferită față de ca oferită de bărbatul/femeia de lângă tine. Omul întotdeauna a avut nevoie de afecțiune din partea celor din jur, astfel se simte protejat, plăcut. Copilul are nevoie cel mai mult de afecțiune că astfel și el va oferi la rândul său. Un copil care crește fără afecțiune, ajuns la maturitate, niciodata nu va fi la fel ca unul care a primit iubire, nu va fi niciodata capabil să ofere ce nu i-a fost dat când a fost momentul. Există foarte multe cazuri copii, crescuți la orfelinat, îi vedem mai capabili , cu o dorința mai arzătoare de viața, își doresc foarte mult să aibe o viața normală, o „familie” tocmai pentru că nu i s-a dat. Cu toate că nu au avut parte de căldură din partea apropiaților decât de la personalul din acel loc, ei sunt capabili să iubească. Copiii, care trăiesc cu un singur părinte sunt percepuți de cei din jur ca având parcă „un handicap” dar acest lucru nu e adevărat dar însă așa sunt percepuți. Uneori dragostea unuia singur dintre părinți „poate” că nu este sufiecientă însă când părinți au hotărât acest lucru a fost așa tocmai din dragoste pentru el. Copilul nu are de ce să fie martor la maltratările din partea unuia dintre părinte, pentru că îl poate marca pe viață. La început când părinții se separa , copilul nu întelege de ce se întâmplă acest lucru, însă cu timpul realizează că așa a fost mai bine, fapt care îi accelerează maturitatea. Un copil care trece printr-o separare a părinților se maturizază mai repede.
Astăzi există familii care sunt formate din mai mult de o generație. Există și astfel cupluri căsătorite de o viață. Relațiile din fiecare familie diferă de la o familie la alta și fiecare familie trebuie să găsească o modalitate prin care să mențină legăturile formate între membrii săi, astfel fiecare individ să-și păstreze identitatea.
E posibil să nu fi existat niciodata o vârstă de aur a familiei ; noi trebuie să facem tot posibilul să ne creștem copiii în liniște și armornie , să îi respectăm pe ceilalți membrii ai familiei să sperăm că realizând toate aceste lucruri putem forma semințele unuei comunități respectate și liniștite.
PARTEA TEORETICĂ
Capitolul 1.
Caracterizarea familiei ca factor educațional
1.1. Definirea și caracterizarea generală a familiei
Derivă din latinescul famulus – „sclav domestic” termenul de familie s-a schimbat de-a lungul timpului, căpătând conotații diferite. Familia a fost și este un mediu de generare și regenerare a resursei umane, dar și a formării personalităților viitorilor adulți (Caluschi, 2008). Ea constituie mediul natural al copilului, exercitând o influență esențială asupra dezvoltării acestuia. Berge nota că „pământul se poate cutremura, popoarele se pot război, catastrofele pot să se abată asupra națiunilor: copilul abia dacă le percepe atât timp cât universul său personal continuă să-i ofere sentimentele de tandrețe și securitate care-i sunt indispensabile. De regulă, nesiguranța din exterior nu-l afectează decât prin intermediul celor apropiați”. Familia este primul univers al copilului, ea reprezintă o imagine la scară redusă a socității în care va trebui să se integreze (Vincent, 1970). Reprezentând una dintre verigile sociale cele mai vechi și mai speciale în asigurarea continuității și afirmării ființei umane, familia va deveni un obiect de studiu sistematic abia în epoca modernă. Așa cum subliniază Georgescu-Roegen (1975) termenul familie nu are un conținut și o sferă noțională bine circumscrise, el stand sub semnul a ceea ce autorul numește „noțiune înconjurată de zone penumbre” . Cu toate acestea, încercările de definire a familiei sunt numeroase. Astfel Doron și Parot (1999) definesc familia ca un grup de indivizi uniți prin legături transgeraționale și interdependente privind elementele fundamentale ale vieții. Dar ce sunt acestea? Sillamy (2000) subliniază că familia nu este privită doar ca o instituție, ci ca o ideologie. Moxnes (apud Pescaru-Băran, 2004) subliniază că, într-adevăr, familia presupune anumite relații între oameni, dar și cu privire la ideologii, relațiile între sexe, dragostea maternă, intimitatea familiei.
Abordarea ca sistem a familiei o întâlnim și la alți autori, între care Schor nu-l afectează decât prin intermediul celor apropiați”. Familia este primul univers al copilului, ea reprezintă o imagine la scară redusă a socității în care va trebui să se integreze (Vincent, 1970). Reprezentând una dintre verigile sociale cele mai vechi și mai speciale în asigurarea continuității și afirmării ființei umane, familia va deveni un obiect de studiu sistematic abia în epoca modernă. Așa cum subliniază Georgescu-Roegen (1975) termenul familie nu are un conținut și o sferă noțională bine circumscrise, el stand sub semnul a ceea ce autorul numește „noțiune înconjurată de zone penumbre” . Cu toate acestea, încercările de definire a familiei sunt numeroase. Astfel Doron și Parot (1999) definesc familia ca un grup de indivizi uniți prin legături transgeraționale și interdependente privind elementele fundamentale ale vieții. Dar ce sunt acestea? Sillamy (2000) subliniază că familia nu este privită doar ca o instituție, ci ca o ideologie. Moxnes (apud Pescaru-Băran, 2004) subliniază că, într-adevăr, familia presupune anumite relații între oameni, dar și cu privire la ideologii, relațiile între sexe, dragostea maternă, intimitatea familiei.
Abordarea ca sistem a familiei o întâlnim și la alți autori, între care Schaffer (2005). Din această perspectivă, familia este văzută atât ca totalitate complexă, cât și ca fiind alcătuită din subsisteme ce pot fi tratate ca entități independente. Ca orice sistem, familia se supune următoarelor principii:
totalitate, familia nu poate fi considerată o sumă a componentelor individuale sau a relațiilor; ea are proprietăți, cum ar fi coeziunea sau atmosfera emoțională, ce nu pot fi aplicate părților;
integritatea subsistemelor se referă la faptul că fiecare sistem este alcătuit din subsisteme care relaționează între ele, fiecare relație putând fi privită, la rândul ei ca subsistem;
circularitatea influenței se referă la faptul că toate componentele sunt interdependente, în sensul că un anumit comportament al copilului este influențat și influențează la rândul său;
stabilitatea și modificarea se referă la faptul că familia este un sistem deschis.
Viziunea asupra familiei de Arnlaug Leira: „De obicei termenul „familie” se referă la cel puțin 2 persoane – fie adulți care împart același pat și aceeași masă – conform acestei expresii norvegiene – fie unul sau mai mulți adulți care își asumă responsabilitatea parentală pentru unul sau mai mulți copii. Se poate referi de asemenea la unul sau mai mulți copii adulți, care împart locuința cu părinții lor”.
E nevoie de ariile de cuprindere ale familiei care sunt explorate așa cum consideră Claude Gulder (1983). Prin organizare, structură, sisteme ideologice sau credința sunt modurile prin care se aseamănă familia. Felul în care se raportează familia la aceste coordonate o face să fie unică. Cu alte sisteme din societate familia se întrepătrunde, acestea sunt: familia extinsă, prietenii, domeniul de activitate, contextul educativ, valorile care ne ghidează (biserica), timpul liber și comunitatea, precum și cei care ne conduc.
Institutul canadian pentru familie Vanier definește termenul de familie astfel: “Familia este definită ca orice combinație de două sau mai multe persoane, care relaționează în timp prin legături de acord reciproc, naștere și/sau adopție sau plasament și care își asumă împreună responsabilități de tipul următor:
susținere fizică și grijă față de membrii grupului;
adăugarea de noi membrii prin procreare și adopție;
socializarea copiilor;
controlul social al copiilor;
producere, consum și distribuire a bunurilor și servicilor;
hrană afectiva – dragoste.
Trebuie admis faptul că granițile familiilor contemporane sunt mobile. În ciuda dificultății de a oferi o definiție potrivită pentru familie, dacă ne întrebăm care este familia noastră sau dacă îi solicităm pe ceilalți să răspundă , majoritatea va fi capabilă să dea un răspuns clar, lipsit de ambiguitate. De pildă, ei pot spune: „familia mea constă în soțul/soția mea, copiii mei, părinții mei și mătușa Ana”. Nu-l include în listă pe unchiul George, pentru că interacționează foarte puțin cu acesta.
Dacă privim diverse legi și politici vom găsi câteva definiri concrete ale familiei, care precizează cu un anume scop cine este sau nu parte din familie, indiferent de sentimentele persoanelor implicate. Există legi care interzic căsătoria între membrii familiei. Astfel în Canada un bărbat nu are voie să se căsătorească cu următoarele rude: bunica vitregă, mama soției, fiica, fiica soției, soția fiului, sora, nepoata, soția nepotului, nepoata soție, nepoata din partea fratelui/surorii, soția nepotului din partea fratelui său sau a surorii. Restricțile referitoare la căsătoria cu nepoata soției și soția fratelui au fost ridicare de parlamentul canadian în 1970. Regulile pentru femei corespunând întocmai ca cele pentru bărbați, prezentate anterior. Relațiile stabilite includ pe cele de sânge și vitrege, fie legitime, fie nelegitime.
O familie economică este definită ca un grup de „2 sau mai multe persoane care locuiesc în aceași casă și sunt legate una de alta prin sânge, căsătorie sau adopție” (Canada, 1982) . Există un concept extrem de extins față de cel al familiei din perspectiva recensământului. De pildă o mamă văduvă, care locuiește cu fiul său și cu nora nu va fi considerată membru a familiei, conform definiției formulate de datele de recesământ, dar va conta ca membru al familiei economice, împreună cu fiul și cu nora sa. În mod similar doi sau mai mulți frați sau surori, care locuiesc împreună vor forma o familie economică, dar nu vor fi considerați familie potrivit recesământului. Cu alte cuvinte nu discutăm numai despre o multitudine de tipuri de familie, ci de o mulțime de definiții ale familiei.
Cel puțin un autor a recomandat abandanonarea “perspectivei familiale bazate pe relație”, in favoarea noțiunii de „persoane care locuiesc împreună” (Ball 1974). Alții au ales să discute în principal despre “relațiile de familie” (Institutul canadian pentru familie, Vanier, 1977) mai mult decât familia în sine. Oricum, specificările sunt adesea necesare pentru o analiză clara. O perspectivă mai potrivită este să abordăm familiile la plural sau să avem în vedere relațiile familiale, acolo unde se impune.
Pentru o discuție sistemică este necesar un cadru conceptual uniform. Am observat deja că familiile variază puternic ca structură (unele au copii, altele nu; unele au soț și soție, altele nu) . Ele diferă de asemenea foarte mult în termenii experiențelor pe care le furnizează membrii lor, care se întind de la cele mai satisfăcătoare – din punct de vedere emoțional – până la cele exploatatoare, brutale și înfricoșătoare tipuri de interacțiuni.
De aceea este nevoie de o expunere mai largă a diverselor tipuri de familie.
1.2. Tipologii familiale
Despre tipurile de familii se vorbește încă din secolele XVI-XVII, de când familia nucleară a devenit o trăsătură pronunțată a Vestului Europei. Emergența industrializării și capitalismului timpuriu a făcut familia nucleară să devină viabilă din punct de vedere financiar și social. După cel de-al doilea război mondial, Statele Unite ale Americii au experimentat construcția familiei unite, care a devenit un simbol al securității și al redării rolurilor de gen, tradiționale.
Abordarea structurii familiei – afirmă Chipea (2001) – presupune stabilirea dimensiunilor acesteia, făcându-se referire, pe de o parte, la componența numerică și generațională, iar pe de alta, la relațiile care se stabilesc între membrii ei.
În aceeași manieră, Kiff (2010) subliniază că structura familiei se referă la diferitele aspecte ale acesteia, la modalitățile de organizare, la relațiile de putere din interiorul grupului, la numărul membrilor familiei, etc. Când vorbim de tipologii familiale, ne gândim la structurile de idei sau norme în baza cărora acestea se constituie. Numeroși sociologoci, istorici și antropologici au încercat să descrie și să explice variațiile și schimbările familiei de-a lungul timpurilor. Astfel, ni se prezintă “familia burgheză” – tip de familie întâlnit în Europa secolelor XVI-XVII centrată pe mariajul dintre un bărbat și o femeie cu roluri de gen bine definite. Filozofii și psihiatrii ne prezintă familia patriarhală, constituită din soț, soție și copii, care avea ca scop perpetuarea și impunerea autorității în societate și transmiterea proprietății. În acest tip de familie se cultiva supunerea și ascultarea, iar reprimarea fizică și socială erau considerate valori dezirabile.
Despre familiile destrămate mass media este foarte interesantă în a prezenta date. În diverse statistici sunt foarte multe familii cu un singur părinte, amestestecate sau vitrege. Foarte multe cupluri care sunt împreună de mai mult timp, acestea nu sunt mediatizate deși oferă siguranță și căldură copiilor de-a lungul vremii.
Se pare că cei căsătoriți de 30, 40 sau chiar mai mulți ani se plâng de faptul că cei ce își întemeiază azi o familie căd divorțul ca pe o cale ușoară de a renunța și nu iau în considerare nevoia de a „lupta” pentru menținerea relației lor. Odată încheiată luna de miere, ce se întâmplă? Apar cuplurile cu „vechime” dornice să ofere sfaturi: „Fiți deschiși și afectuoși cu copiii!”, “Învățați să spuneți << îmi pare rău >> și faceți aceasta din convingere!” , “ Fiți independent uneori , dar și dependent de ceilalți!”, „Acordați-vă timp de gândire atunci când aveți probleme în căsnicie și straduiți-vă să puneți lucrurile pe făgașul cel bun !”, precum și, probabil, cea mai frecventă replică „Lucrurile nu vin de la sine, ci noi trebuie să facem ca totul să se întâmple!”
Există însă și alte puncte de vedere, alte perspective care implică o analiză. Ce putem spune despre bărbații și femeile care trebuie să se descurce „singuri” ? Pentru că există și parteneri dificili , în caz de divorț , imaginea deformată creată „părinților singuri” le îngreunează acestora și mai mult situația. Cum încearcă o mamă vitregă sau un tată vitreg să creeze un cămin cald și primitor pentru copii? Trebuie de asemenea să depășească prejudecățile celor din jur, construindu-și în același timp o relație cu copiii și cu noul partener. Cum reușesc cei din familiile „amestecate” să-și creeze o nouă familie, în condițiile în care cuplurile ce se unesc au deja copii? Trebuie de asemenea, să fim conștienți de existența bunicilor, care-si cresc nepoții, adesea venind după o criză familială puternică. Este destul de dificil să devii părinte „a doua oară”.
Caledeiscopul familiilor este aproape nesfârșit, însă fiecare în felul său crede în anumite valori ale familiei și luptă pentru acestea. Indiferent de structură, familia va însemna întotdeauna dragoste, grijă și dorința de a ocroti. Putem întări cele afirmate, cu cuvintele unei doamne de 80 de ani: „Acum sunt o femeie în vârstă, dar sunt conștientă de un lucru. Familiile înseamnă grijă și trebuie să fie locul în care sunt protejați și tinerii, și bătrânii, și bolnavii”.
Cât de diferită e familia de astăzi față de cea din perioadele trecute? Au apărut schimbări semnificative, dar există și continuitate. Considerentele de ordin practic, precum și expetațiile familiei jucau un rol extrem de important în timpurile acelea. Multe cercetări de tip istoric au dorit să evidențieze măsura în care dragostea romantică stătea la baza alegerii soțului sau soției, iar rezultatele au arătat că mare parte din mariaje erau lipsite de afecțiune și – mai ales – încăracte de ostilitate.
Există însă dovezi puternice că era amornie între partenerii unei căsnicii și că, într-adevăr, dragostea intensă, pasională dintre soți era posibilă în multe cazuri. Avem poezii și piese de teatru, ce au ca temă iubirea puternică dintre soți și sunt alte scrieri (jurnale) sau alte surse, care reflectă aceleași sentimente. Dar – respectând adevărul – este de precizat că nu doar în Europa medievală, dar și în alte părți ale lumii „dragostea conjugală adevărată” a părut că se bazează adesea pe un fel de companie , o prietenie trainică , sensibilă între adulți și aceasta poate fi considerată iubire, mulți oameni credeau că dragostea adevărată poate fi întâlnită numai în cazul adulterului.
Cunoștințele noastre în acest sens sunt fragmentate, pentru că scrierile din vechime ne oferă informații mai mult legate de clasele superioare, ele provenind în special din aceste medii. Relatările istorice, descriind relațiile soți și soții accentuează dominarea bărbatului. Și în vreme ce unii analiști sunt convinși că – așa cum descrie istoricul Rosemary O’Dea – „în perioada modernă timpurie copilăria și adultețea nu erau conștientizate ca fiind distincte, iar tratamentul dur, sistematic abuziv asupra copiilor părea ceva normal”, cercetări recente indică faptul că părinții acelei perioade erau adesea “departe de a fi indiferenți la nevoile copiilor lor” și că de multe ori „încurajau practicile de creștere a copiilor , pe care le considerau într-adevăr benefice”.
1.2.1. Familia nucleară
Această caracterizare se face în funcție de de membrii familiei, care locuiesc împreună și împart responsabilitățile emoționale, economice și sociale. Familia nucleară conține adesea un cuplu căsătorit, partenerii fiind părinții unor copii bilogici sau adoptați; toți membrii locuiesc împreună în același cămin. Acest tip de familie este considerată de cercetători familia intactă, semnificând faptul că familia nu a trecut nu a trecut printr-un divorț , o separare sau moarte unui membru. De-a lungul istoriei, forma de familie nucleară a apărut frecvent, la societățile preistorice până în prezent. Și modelul acestui tip de familie este cunoscut , au existat și excepții. De pildă în perioade timpurii, într-un număr de societăți americane native femeile uneori se căsătoreau cu alte femei, una dintre ele asumându-și rolul de soț. Copiii erau uneori crescuți în aceste cămine, adesea aparâțind uneia sau alteia dintre femei, dintr-o căsătorie anterioară.
Unul dintre miturile familiei este cel al „familiei tradiționale”. Oameni moderni își imaginează familia ca fiind mult mai unită și stabilă în trecut decât în prezent. Preiau obiceiuri din trecutul apropiat, le declară „tradiționale” și le valorizează mai mult decât au fost valorizate la vremea lor. Astfel, odata cu schimbarea în timp a familiei sunt câteva perioade considerate tradiționale, care includ societatea preindustrială, cea victoriană și cea a anilor ’50.
Clasa mijlocie protestantă a erei victoriene e prima care a dus la tradiționismul dincolo de celebrarea originilor și obiceiurilor familiei, transformând-o într-o reînviere nostalgică a vieții de familie din vremurile depărtate. Clasa muncitoarea nu prea are de ce să fie nostalgică. Recent, tradiționalismul familiei, s-a răspândit mai mult și se manifestă în mai multe națiuni și grupuri etnice.
De când istoricii au observat că, de fapt, problemele familiilor preindustriale au multe în comun cu cele ale familiilor din ziua de azi. Se remarcă și modul în care acest tip de familie a deviat de la cel cu adevărat tradițional, după care tânjește. Sistemul familial european a fost caracterizat prin existența unei familii monoparentale, independente, a unor căsătorii relativ târzii (în jur de 26 ani la bărbați și 23 la femei) și mortalitate ridicată. Viața scurtă și sărăcia îi împiedicau pe părinți să-și crescă copiii din adolescență și lucrau în alte gospodării (de obicei mai proaspete) mulți ani înainte de a se căsători. Pentru a nu conviețui trei generații în aceeași casă , cei mai în vârstă aranjau în așa fel încât să locuiască la cunoștințe. Famila îi includea pe toți ai casei, rude sau nu. Calitatea de mamă sau tată o aveau cei care dețineau rolurile cheie ale căminului, și mai puțin la partenitatea biologică. Nunțile sau înmormântările erau mai mult evenimente ale societății decât adunări ale familiei. Locuintele erau locuri unde se dezbăteau afacerile, decât spații liniștite în care să se adune cei ai casei. Casa era cea care locuia individul în acel moment. Oamenii erau conștienți de situația ocupată în civilizație , dar nu le păsa de unde provin, de orginile sau de istoria lor.
Chiar dacă facem ca familia tradițională să-și piadă caracterul mitic , asta nu înseamnă că noi putem trăi fără miturile familiei.
Adepții tezei declinului familial afirmă că atât familia nucleară cât și valorile care o susținau s-au destrămat. Însă cei din America și din Europa susțin în continuare căsătoria și paternitatea. Comportamentul lor nu e la înaltimea așteptărilor, dar nu a existat o vârstă de aur a familiei în care să nu fie așa. Ceea ce s-a schimbat în mod istoric vorbind este locul în care caută ei familia perfectă. Înainte de secolul XIX familia avea „o varietate de familii comunale, obștești, familii ale străinilor, alături de care trăiau” , “precum și o mulțime de case departe de casa la care se puteau întoarce”.
În vremurile de demult casa nu era văzută ca un loc de valori morale. În timpul primului mileniu creștinismul însemna mai mult decât celibatul decât în viața familială, și pe Maria-fecioara mai mult decât Maria-mama. Pentru adevărații creștini căminul real are legătură cu viața spirituală închinată lui Dumnezeu, nu cu locul în care au fost aduși pe lume. Familiile lor reale la care se raportau erau cele din familiile nucleare, grupările din sat și grupările de pelerinaj. Relațiile de rudenie fictive îi ajuta pe oameni să creeze o legutură socială mai largă care să depășească legăturile ordinei de sânge. Mai târziu în Evul Mediu creștinismul au oficiat familia nucleară, au venerat-o pe Maria ca mamă, pentru prima dată, i-au respectat pe sfinții necelibatari și au dezvoltat ideea de Familia Sfântă ca model al vieții creștine. Între secolele XII, XIII, Familia Sfântă a evoluat de la un tip matrilinear – centrat în jurul Mariei și a mamei sale Ana – la o familie patriahală dominată de Iosif , o desfășurare legată de apariția noi clase mijlocii orășeneșți.
Protestele idealizau căminul pios, ca centru al familiei creștine, deși considerau familia omului mai puțin sacră decât cea a lui Dumnezeu. Concepția protestantă se potrivea în monarhia absolută, care pretindea o ierarhie a familiei patriarhale, conduse de familia regală, cât și cu capitalismul timpuriu, care depindea de familii ca unități de producție. Ascentismul creștin era canalizat pe producția materială, ca și creșterea puterii politice. Casa , privită „ca un mic imperiu se presupunea ca fiind o reprezentare perfectă a ordinii sociale, nefiind considerată un loc retras, în care oamenii sa se exprime individual. Chiar dacă cea mai de valoare era familia nucleară alții se simțeau mai bine în locurile publice, precum tavernele, fie în caminele altora – unde își trăiau viața o mare parte din cei care nu aveau avere sau erau tineri. Membrii unui alte familii din care făceau parte se simțeau mai bine în alte familii, mai ales în cele din vecinătate. Oamenii nu se puteau căsători decât dacă își doreau și erau capabili să-și întemeieze un cămin, și dacă realizau acest lucru trebuia făcut potrivit standerdelor acelei comunități. Pentru că toata comunitatea era un adevărat depozit de virtute, nu era nevoie ca întreaga comunitate să se raporteze la înaltele standarde impuse, ca fiecare femeie să fie un model de mamă și fiecare bărbat un model de tată. Ei erau sinceri în privința slabiciunilor familiilor, se prezentau așa cum erau ele în realitate, fără a pune în pericol modelul familiei perfecte.
Noi astazi sunt mai puțin dispuși în a analiza familia din perspectiva pesimistă, pentru că ne imaginăm prea puțin familia de la începuturile creștinismului sau pe cea obștească.
Oamenii obișnuiau să trăiască în „universuri simbolice” extinse. Creștinismul a cutremurat atât lumea înconjurătoare cât și familia, protestanții au tratat familia ca pe ceva firesc, nu ca pe ceva sacru și unic. În secolul al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea legăturile din jurul familiei nucleare au rămas încă importante.
Înainte de a adopta ca standard tipurile de familie victoriană, oamenii începutului secolului XIX au răspuns dislocărilor indistrualizării, prin experimentarea unui mare stiluri de viața comune (poligamia mormonilor). Ideile victoriene conform cărora mamele construiesc caracterele copiilor, iar tinerețea reprezintă o etapă importantă a vieții au luat amploare în afara familiei, în comunitățile mari. Dar aceste experiemente s-au sfârșit atunci atunci când indistrualizarea a depășit zona producția din zona familiei. Oamenii își puteau contrui o viața a lor, fără ajutor din partea rudelor și căsătoria era bazată pe dragoste, nu pe avantaje practice. Familiile se retrag din vasta societate și devin un „obiect al contemplării”. Indivizii sunt liberi să-și contruiască propria identitate așa cum doresc, dar se află în același timp sunt presiunea dorinței de a fi parteneri, părinți și copii perfecți. Nu este nevoie ca, copiii să crească mantia protectivă a comunității, ci ei trebuie doar să dea realității un caracter ideal, să-și respecte părinții considerându-i modele demne de urmat pentru rolul pe care îl au.
Locul în care locuiesc devine un cămin magic, în care familia nu doar conviețuiește, are și propriile imagini și tradiții ca o familie ideală. Familia are ca tezaur amintirile, portretele, adoptă coduri stricte de etichetă, transformă stagiile copiilor de la o perioadă la alta cum ar fi ziua de naștere, botezul, în ritualuri de familie, folosește numele de familie mai mult și se atașează de mai mult de animalele de casă. Femeia este cea care iși asumă formarea și păstrarea tradițiilor din cadrul familiei. Albumul familiei extinse – în care se păstrează memoriile unei societăți relativ extinse, începe ușor , ușor să dispară. Tradiția în a oferi daruri din partea familiei altor familii, modalitate prin care se face legătura între clasele sociale, este înlocuită cu oferirea de daruri din partea familiei cu ocazia zilei de naștere și a Crăciunului.
La mijlocul secolului XIX, familiile trăiau într-un timp liniar. Statul modern și economia „aranjează” viața , sugerând vârste definitorii pentru : mersul la școală, deținerea unei slujbe, consumul de alcool, căsătoria, moștenirea, exercitarea dreptului la vot, pensionarea: “Longevitatea înlocuiește eternitatea ca prim scop în viață” ; tinerii sunt mai apreciați iar cei în vârstă se izolază tot mai mult. Bărbații sunt implicați mai mult în carieră decât femeile în acest timp linear, ele vazute ca fiind prinse într-o capcană într-un alt fel de timp, trăind într-un mod ciclic.
În acest timp linear, viața familiei devine mult mai strictă și mai limitată. Familiile își petrec timpul ce le mai rămâne împreună, doar după ce vin de la școală sau de la slujbă. Indivizii încercau să transforme această perioadă în timpul linear, pe care să-l dedice ritualurilor de sărbătorire a vieții de familie. Serile se transformau în ocazii pentru părinți de a-și săruta copiii de noapte bună. Duminicile devin ocazii nemaipomenite pentru ieșirea în natură, de a organiza mese mai complicate. Sărbătorirea Craciunului împreună, faimos pentru veselia și ospitalitatea generală în care se desfășoară este înlocuită cu un un ritual familial.
Timpul pe care bărbații îl dedică familie este mai ritualizat decât cel al femeilor. Ocazia de a sta cu familia îi permit individului de a restabili legătura cu ei, pe care indistrualizarea a distrus-o. Figura care este reprezentată de Moș Crăciun ca fiind un tată generos, devine simbol central al Crăciunului, simbolizând bărbatul așa cum ar trebui să fie el. Majoritatea aspectelor care simbolizează tradițiile este legată de prezența femeii ca singura capabilă de a “satisface nevoile celorlați” . Femeia pregătește masa zilnică, dar și cina pentru ocaziile speciale, pentru ea timpul afectat este încontinuu, în contrast cu cel al bărbatului, care este unul de tip linear, întrerupt doar de tradițiile în familie.
. Acest timp linear privează familia de permanența ritualelor care sunt specifice căminului. Deși zilele de naștere care sunt trasformate în ocazii tradiționale, ele marchează un timp bine stabilit până când copiii vor părăsi sânul familiei. Dacă familiile nu mai preiau copiii și altor familii, ei se pot reproduce pe la cale directă, nu și lateral. Mesele, ieșirile și vacanțele petrecute împreună sunt așteptate cu nerăbdare și sunt rememorate cu nostalgie, în ciuda timpului stresant în care se supraviețuiește. În familie se întâmpla ca membrii acesteia să nu aibe timp unii pentru alții, problema e mai mult înrăutățită decât ameleorată, de tradițiile desfășurate în puținul timp petrecut împreună. E posibil ca doar o restribuire a timpului linear să rezolve acestă situație.
Victorienii consideră casa un loc pământesc – în care viața se desfășoară ca într-un loc de rai. Experimentele utopice asemănate cu revigorarea religioasă la începutul secolului al XIX-lea au încercat să creeze comunitatea ideală, care să unească cele două lumi, cea publică cu cea privată. La începutul anului 1840, capitalismul a transformat viața într-o călătorie spirituală într-o „căutare a succesului material, puternic individualizată și solitară, în același timp”, astfel încât clasa mijlocie nu s-a mai simțit în universul său ca acasă. Au început să considere că lumea ar putea să devină mai bună prin atmosfera creștină care este acasă, mai mult decât prin regulile impuse înafara casei. În cele din urmă evreii și catolicii și-au sfințit casele, iar în cazul evreilor casa a înlocuit sinagoga, centrul vieții evreiești.
Conceptul nou de „acasă” a fost legat de noua înțelegere a ordinii politice. Societatea nu e reprezentată ca o ierarhie de case cu casa regală în vârf, ci ca „o democrație a caselor”, ca fiecare familie să aibe propriul său loc pe un pământ natal al tuturor. Pământul și casa devenind simboluri unificate, depășesc inegalitățile generate de vârstă, sex generate de clasa socială.
Victorienii, bărbații din clasa de mijloc separă casa cu locul de muncă din oraș și se deplasează între cele două. Pentru aceștia casa era un loc de refugiu decât ce reprezenta ea pentru femei, pentru ele casa era locul lor de muncă, rolul lor fiind acela de a se ocupa de casă. Un lucru pe care femeia îl putea realiza așa cum trebuie era îngrijirea casei, fiind mai mult decât o simplă întreținere, lucru făcut cu multă dragoste. Femeia nu renunța niciodată la caminul său fie că mergea la cumpărături, mergea în vizite sau facea activități de caritate. Înțelesuri sacre au căpătat din ce în ce mai mult obiectele, materialele, astfel casa devenind un loc sacru. Familia oferă un cămin primitor, zone deschise tradiților de vizitare. Bucătaria și camerele din spate nu sunt atât de primitoare, ca salonul de primire a musafirilor. În sufragerie și dormitoare găsim confort și decorațiuni.
Trăirea vieții în aceeași locuință este redusă de schimbările sociale, în timp ce casa începe să fie valorizată. Casa este un loc în care să-ți amintești de copilărie, de mamă, nu e nevoie neaparat de un spațiu fizic. Părăsirea domicilului de către femeie este cel mai des întâlnit de-a lungul timpului, ele rămănând legate de casa părintească prin niște fire imaginare. În secolul XX servitorii au început să dispară, fapt care le-a forțat pe femei să se ocupe ele de casă, să apeleze la bucătării moderne. Din ce în ce rolul de mamă și de soție a început să fie revendicat.
Se credea odată ca prin urbanizare și indistrualizare structura familiei va fi schimbată. Unitatea de bază a organizării sociale este familia nucleară care a fost gruparea industrializată cea mai răspândită. Prin compoziție, funcții, ciclul de viață și rolurile bărbatului și femeii familia modernă diferă de formele tradiționale.
Sprijinul emoțional afectiv oferit copiilor este singura funcție a familiei care a continuat să supraviețuiască schimbării. Separate de grupul familial sunt slujbele familiale, membrii familiei au posturi diferite și lucrează în locuri distincte, departe de casă. Furnizată de stat sau de grupuri private este educația. Petrecerea timpului liber, experiențele de tip religios se consumă în afara casei, amândouă având loc în viața de familie. De socializarea copiilor este responsabilă familia. Un rol important îl are mass media și influența celor de aceeași vârstă.
S-a schimbat radical structura familiei în societățile industriale. De exemplu în 1800 o femeie în America avea șapte copii. În prezent are doi copii. Diferența de vârstă între copilul cel mare și cel mic s-a redus considerabil. În trecut, căsătoria era afectată de moartea unuia dintre soți, înainte ca cel mai mic dintre copii să părăsească locuința. Înainte ca fiul/fiica lor să plece din casa, cei doi parteneri își petrec la fel de mult timpul împreună, cât și după părăsirea căminului de către acesta.
În toate timpurile femeile au constituit forța de muncă în viața de familie. Creșterea ratei de divorț este datorată creșterii așteptărilor personale, legate de familie și căsătorie, asocitată cu o mare permisivitate în ceea ce privește motivurile divorțurilor.
Cederea familiei nucleare a început în anul 1970, care include familia vitregă, familia fără copii și familia cu un singur părinte.
1.2.2. Familia extinsă
Este formată din părinții, frații și surorile ambilor membrii al cuplului căsătorit, rude biologice ale celor două familii nucleare, cei care locuiau în același cămin cu părinții și copiii. Familia extinsă este formată din toate rudele biologice, vitrege, adoptive, devenind complexe datorită divorțurilor și recăsătorilor, existând trei generații. Acest tip de familie se găsește în societățile nonindustriale, fiind condusă de„ pater familias” . În zilele noastre oamenii trăiesc mai mult, amânând căsătoria, trăiesc în concubinaj, existând mai mulți copiii acasă, care frecventează facultatea, există un număr în creștere a copiilor adulți care se întorc acasă după divorț sau pierderea locului de muncă. Așadar există multe cupluri aflate „între două vârste” prinse la mijloc între dorințele părinților, care îmbătrânesc și copiii acestora. E vorba de indivizii cu vârste între 45 și 60 de ani care au așteptat ca fiii și fiicele lor să devină adulți independenți și să plece de acasă.
Cei de vârstă mijlocie au crezut că părinții lor vor fi capabili să se îngrijească și să-și poarte de grijă cum o fac și ei de altfel, așa cum era posibil odată în tinerețe. Iar când au observat că nu mai e posibil așa ceva, că sănătatea părinților s-a șubrezit s-au gândit ca părinții să fie internați în centre speciale, iar pentru servicile prestate în acel loc părinții să poată plati din pensia lor. S-au mai gândit că ar putea călători și să facă lucruri pe care le-au tot amânat în tinerețe, având copii în creștere.
Dar iată că lucrurile stau cu totul altfel. La locul de muncă există cereri foarte mari pentru că aceștia se află chiar în perioada de vârf a carierei, copiii au nevoile lor iar părinții sunt izolați.
„Neîmplinirile duc direct de dezamăgiri, sentimente de frustrare, anxietate și stres” . Faptul că nu se știe cât de mult trebuie să aștepți pentru a avea un timp al tău, sau dacă vei avea vreodată șansa să-ți îndeplinești unul dintre acele visuri sau se dorește ceva de la tine din partea părinților și copiilor astfel se construiesc surse puternice de stres. Acestea îți pot diminua dorința de te implica în a-ți ajuta familia în perioadele critice.
Cei din generația „sandviș” se tem tot mai mult că și-ar putea pierdea independența, se tem tot mai mult pentru resursele financiare și fizice ale familiei, se pierd în diversele roluri și au probleme atunci când se confruntă cu situații mai dificile.
Aceste tipuri de îngrijorări și presiuni sunt resimțite de cei din “generația de mijloc” fie că locuiesc într-o familie extinsă, fie că nu. Aceștia care fac parte din această generație se simt prinși la mijloc între ce vor copiii lor și ceea ce vor părinții lor.
În ciuda stării lor de dependență temporară, copiii și adolescenții își doresc independența. Așa cum se știe aceștia de mici sunt dependenți de părinții lor au nevoie de iubire, apartență, de hrană, dar cum cresc își doresc independența, să fie pe „picioarele proprii”. Au nevoie de sfaturile părinților care constituie un ghid pentru ei, atunci când încep viața de adult, în care să înmagazineze toate sfaturile și părerile celor din jur. Vor să fie respectați și acceptați chiar dacă stilurile lor de viață și ideile sunt diferite. Au nevoie atât de sprijin verbal, cât și material, iar cel mai mult au nevoie de răbdarea și iubirea necondiționată a părinților.
Au nevoie de ajutor cei aflați la vârsta de mijloc. Din partea ambelor generații cu care interacționează au nevoie de să scape de presiuni, le trebuie solititudine. Au nevoie de timp pentru partenerii lor, pentru cariera lor și pentru a face tot ce și-au dorit până acum și au fost împiedicați să o facă.
În circumstanțe deloc favorizate, părinții generației „de mijloc” doresc să continue să fie independenți. Există nevoia de a interacționa cu partenerii și nepoții lor. Înfruntarea viitorului aduce o șubrezirea sănătății, nevoia de a fi acceptați, sprijiniți emoțional, includerea lor în viața de familie.
Deținerea controlului, atingerea scopurilor este cea mai puternică dorința a fiecărui individ. De satisfacții foarte mari au parte cei care controlează viața. Abordarea tuturor crizelor care apar, precum și luarea de decizii abrogă sentimentul că sunt stăpânii propriei vieți. Fiind controlul de natură externă, persoana are impresia că nu poate influența deloc ceea ce i se întâmplă, astfel nu mai este dornică să ia decizii.
Anii “re” au fost caracterizați ca fiind anii „de mijloc” astfel încât totul trebuie să fie reevaluat, recapitulat, revăzut, restructurat, reînvățat. Oamenii au nevoie să continue ceea ce și-au propus, să-și dezvolte abilitățile, atitudinile de care au avut nevoie în anumite etape ale vieții.
Învățarea copiilor prin asumarea responsabilității încetul cu încetul, „revitalizarea” mariajului, centrarea pe momentele importante ale carieriei, copiii să se reorientieze către părinții care îmbătrânesc, să se realinieze distribuției de roluri îndeplinite de bărbat și de femeie și să se evalueze pe sine ca persoane.
Aceste sarcini pot fi înfruntate prin câteva soluții: fixarea de cel puțin al uneia dintre întâlnirile săptămânale cu întreaga familie, clarificarea regulilor de conviețuire în casă, stabilirea unui plan financiar de durată, respectarea intimității fiecăruia, precum și luarea deciziilor ferme, în ceea ce privește momentul “desprinderii” de casă a copiilor.
Anii reprezintă perioada în care indivizii, mai mult ca oricând vor să îmbine cariera și familia. Povara acestora devine mai grea atunci când casă mai apar pe neașteptat și alte generații, iar ei nu-și pot îndeplinii expectațiile, „cuibul gol” așa cum se așteptau ei e adesea mai aglomerat decât credeau. Sunt gata să se relaxeze la această vârstă, să-și ofere mai mult timp pentru ei. Se descoperă este că, deși maturi, copiii lor nu sunt atât de independenți, iar părinții trec de la autonomie la un anumit grad de dependență. Este extrem de important ca toți membrii familiei să conștientizeze ce se întamplă și să fie capabili să rezolve problemele de comunicare până nu e prea târziu.
Familiile extinse includ și alte rude, înafară de familiile nucleare, fiind comune și altor societăți. Un exemplu de familie extinsă: bunicii care locuiesc cu un fiu sau cu o fiică. Un număr de societăți tradiționale europene a fost caracterizat de acest tip de familie tulpină care încă mai există și astăzi în lume. De asemenea, se cunosc și alte tipuri de familii extinse cum ar cazul grupurilor de frați, care locuiesc împreună cu soțiile și copiii lor.
Claude Masset, scriind despre „preistoria familiei” concluzionează că deși putem face doar speculații despre familie așa cum arata ea acu 5000 sau 10000 de ani în urmă, se știe că în anul 3000 î. Hr. , atunci când a fost inventat scrisul, existau aceleași forme de organizare a familie, pe care le găsim și astăzi. Studiile asupra sistemelor familiale pe care le consemnează istoria de la începuturi ne arată că pe vremea când familia „intra în istorie” , relațiile sistemelor familiale, „atinseseră un grad de organizare și complexitate care nu a mai fost depășit de-atunci” .
De când datează înregistrările istorice, umanitatea nu a mai inventat nicio formă nouă de relații familiale. Oamenii care s-au căsătorit devreme, ca acum, au avut copii și i-au îngrijit, au format structuri complexe, căsătorindu-se. Relațiile de rudenie au constituit nucleul vieții sociale, iar regulile care au guvernat aceste procese au fost urmate de majoritatea indivizilor. După regulile grupului, principalele blocuri sociale și sursa primară de socializare a copiilor, au reprezentat familiile.
O caracteristică de bază a vieții de familie este aceea că nu este centrată doar pe relațile dintre rude, ci este orientată în mod fundamental si către stabilirea de conexiuni cu cei din afara sa, prin cele mai puternice legături. Toate societățile cunoscute au avut reguli prin care familiile erau împiedicate să se reproducă între ei, adică incestul a fost prohibit în toate societățile studiate de cercetători. Regulile referitoare la persoanele cu care ar trebui să ne căsătorim sau nu – diferă de la o societate la alta și în unele societăți familiile conducătoare au urmat anumite obiceiuri de căsătorie pe care le considerăm incestuoase. Accentul s-a pus pe păstrarea „liniei regale”. Când incestul a fost interzis ca practică generală chiar și atunci, s-a ajuns la concluzia că ar fi bine să ne căutăm să ne întemeiem o familie dincolo de rudele apropiate.
Pe parcusul secolului al XX-lea familia extinsă a scăzut ca preponderență. Această schimbare este asociată, în mod special, cu creșterea mobilității, în ceea ce privește locuința și cu diminuarea responsabilității financiare a copiilor față de părinții care îmbătrânesc, un lucru destul de normal a devenit pensiile și susținerile financiare din partea statului.
Cu o mică comunitate se aseamănă familia extinsă astfel există: copiii care petrec mai mult timp în compania adulțiilor, fapt care acționează în sens pozitiv dezvoltarea lor.
Însă femeile stau acasă pentru a face menajul pentru întreaga familie, fiind responsabile și de educația copiilor, de însușirea limbii materne sau a bunelor maniere. În Africa, Coreea, India, estul Asiei baza comunității o constituie familia extinsă.
1.2.3. Familia monoparentală
Alături de familia nucleară, alte combinații complexe de indivizi au condus la ceea ce cercetătorii numesc familiile nontradiționale sau amestecate. Când o familie trece printr-un divorț sau moartea unuia dintre parteneri, lăsând un singur părinte responsabil pentru creșterea copiilor, ea devine familie monoparentală. Datorită conotațiilor negative termenii de familie destrămată sau cămin destrămat nu se mai utilizează.
Sunt mai multe tipuri de familii cu un singur părinte, dar cea mai populară este imaginea părintelui singur fiind reprezentată de o mama prosperă. Aproape două treimi sunt formate în urma divorțului, a separării, a văduviei, și nu neaparat prin prezența unui singur părinte necăsătorit. Multe sunt familii cu un singur părinte doar în sens legal, pentru că părintele oficial trăiește în concubinaj cu altcineva. În timp ce mai mult de o treime din aceste familii sunt sărace, mult dintre ele căștigă suficient pentru a se afla deasupra nivelului de sărăcie.
Tipul de părinte singur s-a modificat de-a lungul secolului XX, trecându-se de la văduve la mame divorțate sau mame care nu au fost niciodată căsătorite. Politica publică s-a centrat pe acordarea de permisiuni văduvelor pentru a-și crește copiii în afara locuințelor sărace. În mai multe locuri din lume, politici mai recente au realizat o împăcare între divorț și creșterea copiilor de către cei necăsătoriți, prin măsuri ca: acordarea unui divorț de comun acord, reducerea stigmatizării copiilor „nelegitimi”, precum și extinderea drepturilor lor de moștenire.
Un răspuns dat familiilor cu un singur părinte a fost acela de a îmbogăți sprijinul acordat copiilor, prin măsuri cum ar fi creșterea sprijinului material și stabilirea de formule standard în această privință. Eforturi pentru bărbați de a-și recunoaște paternitatea, se fac. O mare problemă rămâne sprijinirea copiilor, pentru că mulți bărbați sunt prea săraci pentru a plăti întreținerea copiilor și refuză să o plătească , așa încât statul continuă să compenseze totul.
Diminuarea cazurilor de divorț ar putea împiedica formarea de familii cu un singur părinte, dar aceasta e dificil de realizat. A forța cuplurile nepotrivite să rămână căsătorite nu e o soluție bună pentru copii, mai ales în caz de abuz sau de abandon. Perioadele mai lungi de amânare a deciziei de despărțire sau consultarea unui specialist în probleme de cuplu, nu pot interveni prea mult în relația dintre cei doi parteneri, hotărâți să divorțeze. Însă abordările pozitive, cum ar fi asistarea economică a familiilor, ar putea face mai mult pentru menținerea mariajelor.
De asemenea foarte dificilă este prevenirea creșterii copiilor de către persoanele necăsătorite. Pentru minoritatea mamelor necăsătorite adolescente (și care sunt adesea lăsate însărcinate de către bărbați mai în vârstă) o lege strictă împotriva violurilor de orice fel ar putea ajuta, dar ar implica mari costuri sociale închiderea în pușcării a tinerilor tați. Tinerii dacă ar avea perspective mai bune pentru un loc de muncă sau căsătorie, ei ar fi mai puțin tentați să-și demonstreze masculinitatea prin forță. Este foarte important să existe și un mare acces la educația sexuală, de contracepție ca și la informații despre avort, deși este o problemă controversată încă. Pedepsirea tinerilor mame prin expulzarea lor din școli sau recunoașterea anumitor drepturi bănești ar putea să le determine să renunțe la copii, ceea ce ar duce în cel din urmă la o viață amară pentru cei crescuți departe de mama lor.
Politicile ar trebui să se centreze mai mult pe copii decât pe părinții din familiile cu un singur părinte. Au existat propuneri ca tuturor copiilor din aceste tipuri de familii să li se garanteze un nivel minim de suport financiar, parte din aceasta fiind colectat să aibă un nivel decent de trai, adică o locuință, educație și îngrijire medicală.
În cultura noastră, familiile cu un singur părinte tind să fie privite negativ. Poate că familiile formate din mamă, tată și copii – reprezintă idealul cultural. Percepțiile negative sunt alimentate de prejudecata conform căreia copiii se dezvoltă mai bine într-o familie de tip nuclear, decât în cadrul uneia cu un singur părinte. În 1993 într-un articol din revista Whitehead se afirma: „Conform unor date statisce evidente copiii din familiile dezrădăcinate prin divorț sau cei proveniți din afara căsătoriei se descurcă mai greu decât cei din familiile intacte.”
S-au demonstrat că există efecte negative conform cercetărilor efectuate de Richards & Schmiege, în 1993, referitoare la consecințele suferite de copiii crescuți într-o asemenea familie. De exemplu, ei pot suferi depresii puternice și pot fi stresați în plan emoțional, pot afișa la școală un comportament nepotrivit, pot avea dificultăți de învățare și pot fi forțați să preia responsabilități de adult, timpuriu. Ajunși la vârsta maturității, acești copii au tendința de a forma la rândul lor tot asemenea familii, vor avea realizări materiale și profesionale scăzute și pot avea dificultăți de formare a unor relații de durată cu partenerii. Așadar: „copiii care cresc într-o familie cu un singur părinte biologic, trăiesc mai rău, în general, decât cei crescuți de ambii părinți, care locuiesc împreună indiferent de rasa și mediul educațional al acestora, indiferent de faptul că părinții sunt sau nu căsătoriți atunci când se naște copilul și indiferent de faptul că părintele care locuiește cu el se recăsătorește sau nu” (Mc Lanahan & Sandeful, 1994).
Factorii care îi diferențiază pe acești copii de ceilalți, de alte familii, conform lui Mc Lanahan & Sandefur (1994) venitul scăzut constituie un mare dezavantaj pentru ei. Alte inconveniente ar fi: îndrumarea parentală inadecvată, neacordarea atenției cuvenite din partea părintelui, schimbarea frecventă a domiciliului și lipsa de legături cu comunitatea.
Cercetătorii privesc lipsa relațiilor cu comunitatea și a celor parentale ca pe o pierdere a „capitalului social …, un bun creat și menținut de relațiile de implicare și încredere”. Dacă părinții ar fi rămas împreună, atunci când părinții decid să se despartă distrug capitalul social care ar fi putut fi al copilului. Acesta este distrus mai ales de slăbirea legăturii tată-copil. Când tatăl este cel care părăsește căminul, el devine mai devotat copilului său, adică: „mai puțin dornic să investească timp și bani în creșterea copilului. O relație precară tată-copil poate submina încrederea acestuia în ambii părinți și îi poate spori nesiguranța legată de viitorul său, făcându-l să se descurce mai greu”. Poate fi redus și accesul la capitalul social în afara familiei atunci când legătura dintre copil și cercul de apropiați ai tatălui se rupe sau când mama se mută, întrerupând toate legăturile cu profesorii, cu prietenii și vecinii copilului.
Richards & Schmiege (1993) au intervieviat 60 de mame singure și 11 tați aflați în aceași situație, pentru a descoperi problemele de familie, precum și punctele tari existente. Majoritatea aparțin de clasa mijlocie a societății. Au fost determinate patru zone cu dificultăți: banii, sarcinile prea încărcate, viața socială și problema foștilor parteneri. Mai multe mame decât tați au raportat toate aceste probleme cu excepția ultimei enumerate. Diferențele dintre cele două categorii de persoane au fost mai evident pronunțate în situația despre bani (mamele: 78%; tații: 18%). Mamele au raportat în mod frecvent banii ca fiind o problemă și au continuat cu prezentarea unei alte dificultăți, cea referitoare la rolurile supreadimensionate (peste 50%), apoi viața socială (30%) și problemele cu foștii soți. O singură mamă, comentând situația sa financiară înainte de a se recăsători, a afirmat: Financiar a devenit din ce în ce mai rău până la sfârșit… Mi-am vândut multe lucruri, cum ar fi congelatorul, precum și altele, doar pentru a putea continua. Au fost vremuri grele” (Richards & Schmiege, 1993).
Problemele cu fostele soții constituie un impediment semnificativ pentru tații singuri (tații: 37%; mamele: 10%). Aproximativ 37% dintre tații singuri consideră sarcinile supradimensionate drept dificile și 18% consideră banii și viața socială ca fiind o problemă. Un singur tată a comentat problema rolurilor și a descris gătitul ca pe o „sarcină dureroasă”, adăugând: “Aș putea spune că avem tendința de a fi mai îngăduitor decât de obicei, doar pentru că nu mai aveam energie după ce munceam toată ziua” (Richards % Schmiege, 1993).
Mulți dintre copiii crescuți în astfel de familii s-au descurcat bine. Factorii de risc din familiile acestea nu sunt determinați în dezvoltarea lor ulterioară ( Mc Lanahan & Sandefur, 1994). În loc să identifice ceea ce este neavantajos în familiile respective, multe cercetări au considerat mai util sp se centreze pe acele caracteristici care sunt puternic relevante. Multe dintre abilitățile identificate la acești părinți singuri coincid cu punctele tari ale familiilor de orice tip.
Olson și Haynes (1993) au intervievat 26 de părinți singuri, 17 femei și 9 bărbați, care au fost identificați ca părinți de succes. Autorii au identificat 7 acțiuni ale acestora, care le permiteau să fie niște părinți foarte buni; astfel ei au acceptat responsabilitățile și provocările prezentate în familia lor, au tranformat calitatea de a fi părinte într-o prioritate, au aplicat o disciplină nonpunitivă, au comunicat deschis cu ceilalți membri, au respectat individualitatea fiecăruia, și-au recunoscut nevoia de autodezvoltare și au menținut ritualele și tradițiile.
Mamele și tații singuri din studiul lui Richards & Schmiege (1993) au demonstrat o similaritate remarcabilă în identificarea următoarelor puncte tari:
– calitatea de a fi părinte: acordarea de sprijin copiilor, răbdare;
– capacitatea de a conduce familia: bine organizată, capabil să coordoneze programul;
– comunicare: inocularea unui simț al onestității și dreptății, transmiterea clară a ideilor către familie și prieteni;
– dezvoltarea propriei personalități: existența sentimentului de reușită în ciuda multor îndoieli, păstrarea unei atitudini pozitive.
În ziua de astăzi întâlnim tot timpul tot felul de familii cu un singur părinte: conduse de mame, de tați, de un bunic care își crește nepoții.
Viața într-o astfel de familie, deși obișnuită în linii generale, poate fi destul de stresantă pentru adult, cât și pentru copii. Membrii săi pot să aștepte în mod nerealist ca familia să funcționeze ca una de tip nuclear și uneori li se poate părea că va funcționa cum trebuie, deși nu e adevărat. Părintele unic se poate simți depășit de responsabilitatea de a îngriji copiii, de a-și menține slujba și de a suporta toate cheltuielele familiei. Și în mod tipic finanțele și resursele se reduc drastic, după un divorț.
Familiile din această categorie se confruntă cu multe alte presiuni și probleme potențiale, pe care familia nucleară nu e nevoită să le înfrunte. Unele dintre acestea ar fi:
probleme de vizitare și custodie;
efectele menținerii conflictului dintre părinți;
mai puține oportunități pentru părinți și copii de a-și petrece timpul împreună;
efectele despărțirii asupra performanțelor școlare ale copiilor și asupra relațiilor cu cei de aceeași vârstă;
destrămarea relațiilor cu familia extinsă;
probleme cauzate de întâlnirile părinților cu alți parteneri și intrarea acestora într-o nouă relație.
A devenit o obișnuită să ne confruntăm cu problemele unor asemenea familii. Dificultățile lor se centrează de obicei pe dezavantajele copiilor. Familiile cu un singur părinte nu sunt ajutate să devină mai puternice dacă ne fixăm numai pe slăbiciunile și problemele lor. Unic ar fi ca, pentru a ajuta familia să devină eficientă, să se construiască pe ce are ea mai bun.
Conform lui Stephen Atlas, autorul cărții „Părintele unic”, „dacă familiile cu părinte unic sunt dornice să lupte pentru ele și primesc ajutor atunci când au nevoie, exista 7 avantaje pentru copii și părinți” (p. 68). Se încearcă o prezentare, pe scurt, a acestora. Primul avantaj ar consta în reducerea tensiunii instruită anterior, în perioada de criză și creșterea solaridarității familiale. Al doilea ar fi acela că părintele unic are o mai mare flexibilitate în planificarea timpului pe care-l petrece cu copiii săi, nefiind nevoie să se mai raporteze și la dorințele partenerului. Al treilea: familiile acestea pot interacționa mai mult, pot aborda problemele dintr-o perspectivă comună, de lucru în echipă fiind astfel posibilă instituirea unor: „consilii de familie”, la care copiii sunt implicați direct în luarea deciziilor. Al patrulea: creșterea de unul singur a unui copil oferă multe provocări, ce reprezintă oportunități pentru dezvoltare, maturizare; părinții aflați într-o astfel de situație au nevoie să-și dezvolze noi abilități și să învețe mai multe, devenind astfel mai puternici. Al cincilea: copiii își îmbogățesc experiența, fiecare dintre cele două familii cu părinte singur influențându-i în mod diferit. Al șaselea: tinerii, copiii se simt valorizați mai mult, pentru că sunt membri de bază ce contribuie la bunăstarea familiei lor.
Mulți dintre părinții unici – ce au supraviețuit cu succes acestei încercări – au mărturisit că au reușit prin: acceptarea responsabilităților; devotamentul total fața de familie; comunicare; o modalitate bună de a conduce activitățile casei; respingerea cu tărie a sentimentului de vină, potrivit căruia ei sunt culpabili pentru că nu au putut obține un cămin model copiilor lor; încetarea tendinței de a se victimiza; atitudine răbdătoare față de copii; încercarea de construire a unei noi relații cu un alt partener; instruirea unei reguli, conform căreia măcar o dată pe săptămână să-și acorde timp și pentru încurajarea relației dintre celălalt părinte și copii; menținerea ritualurilor, a tradițiilo; abordarea unei atitudini pozitive față de noile provocări.
Alți cercetători consideră că pentru a „supraviețui” părintele unic ar trebui să facă tot ce poate pentru a fi un bun părinte, să dezvolte „o rețea” de resurse umane de încredere în sensul că e bine să se sprijine pe unchi, pe bunici sau pe alte persoane, nelegate neaparat printr-o legătura de sânge. Aceștia pot oferi copilului dragostea și sprijinul existente, de obicei, în familia tradițională. De asemenea, e nevoie ca un astfel de părinte să fie consecvent în comportament; trebuie să creeze reguli realiste și să impună un standar de disciplină, de la care să nu se abată. Dacă există o consecvență față de copil, el va învăța care este comportamentul acceptat și care nu.
Părinții unici și copiii lor constuie o populație în continuă creștere. Multe dintre cercetările inițiale în acest domeniu s-au centrat pe mamele rămase singure și pe absența tatălui. În ultima vreme au primit mai multă atenție tații singuri, mamele adolescente necăsătorite, alți părinți unici, precum și procesele de adaptare ale acestora la noua situație. Deși cercetăriile timpurii au aratat că acest tip de familie reprezintă o formă maladivă a familiei, toate cele prezentate anterior constituie, în zilele noastre, alternative viabile de familii nucleare.
Până acum, societatea tradițională nu a pregătit nici femeile, nici bărbații pentru a fi părinți unici. Mamele și tații singuri trebuie să stabilească rețele de sprijin puternice, prietenii și noi relații sociale și e nevoie să lupte pentru pentru îmbogățirea imaginii de sine. Mulți asemenea părinți învață să trăiască din venituri scăzute, găsesc modalități acceptabile de colaborare cu părintele celălalt și își redefinesc relația cu copiii. Ei înregistrează diferențe vizibile în interacțiunile de tip copil- părinte, în noua structură familială. Se simt mai respectați și mai capabili să încurajeze opiniile personale ale copiilor lor. Folosesc amenințările, pedepsele, dar niciodată pe cele de tip fizic. Deși de cele mai multe ori au tendința de a se „descărca” nervos pe copii, găsesc puterea de a ține cont, în primul rând, de dorințele acestora.
Tații singuri au reușit să se sincronizeze, pentru a putea să răspunde atât sarcinilor de la slujbă, cât și celor de acasă. Sunt capabili să rezolve treburile casnice, fără prea mare dificultate. Tații din ziua de astăzi par să se familarizeze mai ușor cu noile roluri decât predecesorii lor.
Un număr considerabil de cercetători a subliniat faptul că implicațiile sociale diferă în familiile în care părinții nu sunt căsătoriți față de cele în care există doar un adult. Scriind despre „declinul apărut în urma lipsei tatălui” sociologul David Popenoe p. afirmă că această tendință este din cauza multor „boli” ale societății: „În cariera mea de sociolog am găsit alte dovezi, care duc într-o singură direcție: ca întreg, doi părinți – un tată și o mamă – sunt mai buni decât un singur părinte.” El continuă prin prezentarea câtorva consecințe, pe care le consideră legate direct – în cele mai multe cazuri – de absența tatălui de acasă: „Criminalitatea violentă de tip juvenil a crescut de 6 ori, de la 16000 de arestați în 1960 la 96000 în 1992, o perioadă în care numărul total al tinerilor a rămas relativ stabil. Rapoartele ce înregistrează neglijența față de copii și abuzul asupra lor s-a înmulțit considerabil în 1976, când au fost colectate pentru prima oară aceste date. Tulburările de hrană și rata depresiei au înregistrat creșteri masive pentru tinerele adolescente. Suicidul – în cazul tinerilor – s-a triplat. Abuzul de droguri și consumul de alcool, deși s-a mai diminuat în ultimii ani, este în continuă să aibe o rată ridicată. Rezultatele la testele de aptitudini școlare au înregistrat o scădere cu aproape 80 de puncte, majoritatea nefiind determinată de diversitatea tipurilor de elevi care dau testul. Săracia s-a „mutat” de la cei în vârstă la cei tineri, din numărul celor săraci 38%, fiind copiii”.
Opinia lui Popenoe este că nu doar delicvența juvenilă este un efect al absenței tatălui, dar și prezența adolescentelor însărcinate și a abuzurilor asupra copiilor e generată, de asemenea, de lipsa tatălui. Femeile sunt mai predispuse a fi victimele crimelor violente, dacă sunt necăsătorite sau divorțate, iar tinerii bărbați neatașați unui cămin „au tendința de a fi agresivi, violenți, înclinați abuzul de substanțe interzise; ei sunt, de asemenea, predispuși la o moarte prematură din cauza bolilor, accidentelor, sau a neglijării de sine. Ei constituie majoritatea delicvenților, criminalilor, consumatorilor de droguri de toate felurile”. Popenoe concluzionează: „Viața de familie – căsătoria și creșterea copiilor – constituie o forță civilizatoare extraordinară pentru bărbați.”
Alți cercetători, au descris o serie de tendințe alarmante care sunt, cel puțin statisc, asociate lipsei tatălui. De pildă, Mitchell Pearlstein citează studii care afirmă că „70% dintre copiii aflați în instituțiile statului (…) provin din familii fără părinți sau cu părinte unic”, că „60% dintre violatorii americani au crescut în cămine, fără tată”, că “80% dintre adolescenții din spitalele de psihiatrie provin din familii destrămate”, că „trei din patru sinucideri ale tinerilor apar în clasele din care lipsește un părinte” și că „72% dintre criminalii adolescenți au crescut fără tată”.
Barbara Defoe Whitehead adaugă o altă dimensiune imaginii, afirmând că „22% dintre copiii din familiile cu un singur părinte vor trece în timpul copilăriei, vreme de 7 ani sau mai mult, printr-o perioadă de sărăcie în comparație cu doar 2% dintre copiii cu doi părinți”. Ea notează faptul că: „doi din trei copii din familiile cu părinte unic sunt mai dispuși la problemele emoționale și de comportament decât cei din familiile cu doi părinți”.
Desigur atunci când familiile se destramă, tații continuă să-și vadă copiii, chiar dacă mamele au custodia acestora. Un studiu arată însă că doar un copil din șase vede tatăl o dată pe săptămână.
Cercetătorii au găsit o mulțime de motive de îngrijorare pentru faptul că celor crescuți în familiile fără tată le lipsesc efectele socializării pozitive, disponibile copiilor din familiile intacte. Popenoe relevă impotanța tatălui în ceea ce privește rolul său de model atât pentru fiică cât și pentru fiul său; comportamentul special al tatălui, precum și alte aspecte ale implicării sale în familie, asociate cu achiziționarea de către copii a unor calități variate, de la empatie până la abilități de tip matematic. Scriind despre modul în care tații au tendința de a se juca cu copiii lor, Popenoe sugerează că: „modul în care se joacă tații are efecte în tot, de la dirijarea emoțiilor până la inteligență și realizări școlare”. Într-un studiu care a durat 25 de ani și care a urmărit 60 de cupluri care au divorțat în 1971, Judith Wallerstein și Julia Lewis au înregistrat nivele neobișnuite de ridicate de depresie și dificultăți de stabilire a unor relații pe termen lung – la copiii supuși studierii și care se apropiau deja de 30 de ani în momentul în care cercetarea își finaliza concluziile.
Rezultatele acestui studiu au fost evidențiate pozitiv fața de anumite grupuri, care doreau legile privind divorțul să fie mai drastice, în sensul îngreunării acțiunii de divorț. Ei au fost criticați de alți analiști, care sunțineau că multe dintre principalele concluzii expuse de autori sunt bazate pe date inadecvate. Whitehead este convinsă că subiectul referitor la structura familiei este un „subiect explozibiv” pentru mulți dintre noi. Ea sugerează că „Dezbaterea acestui subiect nu implică doar probe social-științifice, deși acestea reprezintă, cu siguranță, o parte importantă a discuției. Este, de asemenea, o dezbatere a unei valori adesea conflictuale și foarte adânci. Cum să începem să împăcăm credința noastră în egalitate și diversitate cu un impresionant bloc de dovezi, ce sugerează că nu toate structurile familiale sunt la fel de benefice copiilor? Cum să realizăm un echilibru între tradiția de a sprijini public femeile și copiii lor, pe de o parte, și credința noastră în drepturile femeii de a fi autonomă și independentă în a da naștere și a crește copii, pe de altă parte? Cum încurajăm libertatea adulților de a-și urma fericirea personală în relațiile lor private și în același timp de a răspunde nevoilor copiilor pentru stabilitate, siguranță și permanență în viața lor de familie? Ce putem face când interesele copiilor și ale adulților sunt în conflict? Acestea sunt cele mai dificile subiecte de dezbătut, atunci când abordăm tema structurii familiei”.
Ideea generală, conform căreia viața de familie lasă urme puternice asupra personalității copiilor a fost dezvoltată într-o cercetare recentă, în special în „teoria socializării de grup”, avansată de Judith Harris.
„Influențează părinții pe termen lung dezvoltarea personalității copilului lor? Se pare că nu. Este propusă o nouă teorie asupra dezvoltării, conform căreia socializarea din afara casei are loc în grupurile de adolescenți de aceeași vârstă. Procesele intră și asupra caracteristicilor de personalitate ale copiilor. Universalitatea grupurilor de copii explică de ce dezvoltarea nu este deviată de variațiile extinse ale comportamentului parental, existent în cadrul societății și între societăți”. Harris – a cărei teorie s-a impus atenției psihologilor și publicului, în general – sugerează că au o mai mare influență asupra copiilor cei de aceeași vârstă cu ei decât proprii părinți și că e rezonabil să credem că „mediul familial nu are efecte de durată asupra caracteristicilor psihologice”. Această afirmație se află la celălalt pol față de ceea ce au declarat Popenoe și mulți alții, care au considerat că înmulțirea situațiilor familiilor fără tată drept „un chin”, care ne neliniștește.
Pe de o parte, gândirea analitică ne cere să ne depășim experiențele personale și propriile noastre opinii în încercarea de a înțelege implicațiile divorțului asupra societății Și este evident că sunt aduse în discuție probleme morale, dar și abordări de tip practic. Important este să identificăm dovezile clare ale ambelor grupuri și să discernem care sunt, cu adevărat, problemele importante.
1.2.4. Familia vitregă
După ce se pune capăt unei căsătorii, fiecare dintre cei doi foști parteneri, se pot hotărî să intemeieze o altă familie, intrând într-o nouă căsnicie. Prin acest proces de recăsătorie se formează familiile vitrege. Al doilea soț devine părintele vitreg al copilului din căsătoria anterioară. În familia nou formată, copiii fiecărui partener din mariajul anterior devin frați vitregi. Copiii născuți sau adoptați de către acest nou cuplu sunt, la rândul lor devin frați vitregi, frații vitregi ai copiilor din prima căsătorie, de vreme ce au un părinte comun.
În unele cazuri părintele vitreg adoptă, în mod legal, copiii din prima căsătorie ai soțului/soției. Tatăl sau mama bilogic(ă), trebuie să fie absent, nepretinzând deloc custodia copilului, fie să acorde permisiunea părintelui vitreg de a-i adopta copilul.
În situațiile în care părintele unic locuiește cu cineva în concubinaj, acea persoana devine „co-părinte”. Se numește astfel și partenerul aflat într-o relație homosexuală care împarte responsabilitățile casei și cele de părinte cu părintele natural sau adoptiv al copilului.
Familia vitregă este creată astfel print-un nou mariaj al părintelui unic. E bine de precizat că ea poate fi compusă din: un părinte cu copiii săi și un alt părinte fără copii, un părinte cu copiii săi și un alt părinte al cărui copii locuiesc în altă parte. În familiile de acest tip dificultățile pot fi mari, mai ales în cazul căsătoriilor dintre doi părinți unici, atunci când copiii acestora locuiesc cu ei, devenind frați vitregi.
Povestirile tradiționale ne oferă o imagine negativă a părinților vitregi, și legea tradițională îi exclude de la drepturile și obligațiile familiale.
Familiile vitrege se formau de obicei din cauza morții unuia dintre părinți, dar astăzi se formează în special în urma divorțului sau a recăsătoririi. Pentru că mamele – de cele mai multe ori – primesc custodia copilului în urma divorțului, părintele vitreg – ce locuiește cu copiii – este tatăl vitreg. Dar rolul acestuia este limitat de prezența continuă a tatălui biologic în viața copiilor, deși contactul cu el și sprijinul său sunt adesea nu foarte substanțiale.
Relațiile dintre părinții vitregi și copii vitregi variază, dar cu o mai mare posibilitate de conflict sau neimplicare, în comparație cu relațiile naturale. Astfel, copiii adolescenți au mai multe probleme decât cei mici în a-l accepta pe părintele vitreg. De asemenea, un bărbat fără copii și care nu are o relație durabilă cu mama copiilor are mai multe șanse să contruiască o relație puternică cu copilul vitreg, pe parcursul anilor.
Copiii vitregi au trecut printr-o serie de tranziții familiale adesea dificile și se aseamănă în comportament mai mult cu cei din familiile cu părinții unici, decât cu cei din familiile nucleare. Ei însă au avantajul contribuției financiare a părintelui vitreg la finanțele familiei, care, de obicei, în cazul taților vitregi este consistentă.
Pozițiile asupra familiei sunt diferite. „Negativiștii” ca David Popenoevor să promoveze căsătoria pe termen lung, având ca premisă faptul că părintele vitreg este prin definiție , inferior celui biologic. „Voluntariștii” consideră că părinților vitregi ar trebui să li se permită – dar să nu li se ceară – să-și asume responsabilități legale pentru copiii lor vitregi, abordare exemplificată de Legea Copilului din Anglia din 1989. „Reconformiștii” vor o definire legală a drepturilor și responsabilităților părinților vitregi. O lege model propusă de Asociația Avocaților Americani înaintează în această direcție prin solicitarea părinților vitregi de a-și asuma obligația întreținerii copiilor, dacă aceștia nu sunt îngrijiți cum se cuvine.
Ar trebui să existe o politică reformistă, care să definească părinții vitregi, ca „părinți de facto”, atunci când locuiesc cu copiii vitregi și cu celălalt părinte biologic sau dacă furnizează cel puțin jumătate din sprijinul acordat de părintele natural. Ar trebui să aibe aceleași drepturi și obligații ca orice părinte biologic, în timpul căsătoriei. În caz de divorț ar fi recomandabil să aibă dreptul de a solicita custodie și vizite și obligația de a oferi în continuare sprijin. Durata acordării acestui sprijin ar trebui să fie de câte un an pentru fiecare an petrecut de copil cu părintele vitreg, până în momentul despărțirii. Leagea ar trebui să le ofere copiilor vitregi dreptul la moștenire, atunci când părinții vitregi mor, fără să lase testament. Asemenea politici ar putea întări relațiile în cadrul familiilor vitrege și ar putea ușura situația copiilor, atunci când părinții se despart.
Toate familiile se schimbă în mod constant. Odată cu creșterea și dezvoltarea copiilor, nevoile și relațiile dintre membrii se schimbă. Modelul schimbării devine o provocare de tip special, atunci când apar divorțul și recăsătorirea. Aceste procese includ câteva probleme complexe: divorțul în sine, continuarea relației dintre părinții biologici; rolul părintelui vitreg; deciziile parentale ale ambiilor părinți naturali, precum și nevoile copilului/copiilor.
Copiii reacționează bine, în general, atunci când ambii părinți discută cu ei despre divorț, împreună centrându-se pe explicații concrete, clare. Părinții nu trebuie să le ofere o explicație detaliată pentru separare. Cel mai adesea copiii ghicesc deja că ceva s-a schimbat. Ascultându-i pe părinți că vorbesc deschis despre acest subiect, pentru copii poate însemna o ușurare, mai ales că de cele mai multe ori e posibil ca ei să-și fi imaginat lucruri mai grave. Cel mai important lucru este, pentru copil, ca el să știe că dragostea și grija fiecărui părinte fața de el va continua și că va face tot efortul pentru ca el să suporte cât mai ușor tranziția. Copiii trebuie să fie conștienți de faptul că nu din vina lor divorțează părinții; de cele mai multe ori ei consideră ca dacă ar fi fost mai “supuși” și mai “cooperanți”, părinții nu s-ar fi separat.
Discuțiile deschise despre viitoarea locuință sunt utile pentru copii. Astfel trebuie să fie clar că decizia finală o va lua părintele și acest fapt va oferi un sentiment de protecție și stabilitate. Oricum, dacă cerem răspunsuri din partea lor vor considera că se așteaptă de la ei să contribuie în vreun fel la dezvoltarea situației familiei. De aceea e utilă o asemenea abordare, pentru că le va diminua sentimentul că lumea lor s-a schimbat și nu o pot controla.
Un divorț include, de cele mai multe ori, experimentarea unor sentimente puternice de furie, de anxietate, depresie și pierdere. Acestea trebuie conștientizate și împărtășite în consecință, fie cu prietenii apropiați, fie cu membrii adulți ai familiei, fie cu un consilier profesionist. Copiii nu ar trebui să-și manifeste zgomotos aceste sentimente. Indiferent de motivele de divorț, ambii părinți ar trebui să realizeze că acest conflict, îi vizează pe ei și nu include copiii. Ar trebui să fie foarte fermi în a nu-i implica pe aceștia în conflict. Din punct de vedere practic înseamnă ca fiecare părinte să-i vorbească copilului foarte frumos despre celălalt, cu respect. Dacă amândoi părinții reușesc să se poarte respectuos unul față de celălalt, copiii vor fi sprijiniți să privească divorțul părinților mai degrabă ca pe o tranziție acceptabilă decât ca pe un sfârșit traumatizant.
„Rolul părintelui vitreg” – această problemă delicată – solicită o discuție onestă între părintele biologic și cel vitreg. Cel natural ar trebui să rămână părintele de bază și principalul “disciplinator”. Cel vitreg va trebui să realizeze faptul că influența sa va fi graduală , și se va baza pe o relație de încredere cu copiii. Rolul acestuia ar trebui să fie în consens cu cel al părintelui biologic. Treptat, pe măsură ce este construită o relație de prietenie și încredere între copii și părintele vitreg, el devine un prieten drag și un sfătuitor onest.
Pe măsură ce părinții se îndreaptă spre divorț pot apărea uneori și părți bune. Ambii părinți continuă să-și iubească copilul și să contribuie la bunăstarea sa. Relația copilului cu fiecare dintre aceștia va rămâne cea mai puternică și de mai lungă durată din viața sa. De aceea, e nevoie să se conștientizeze că relația are șansa să se dezvolte, să crescă și să ducă la o mai mare apropiere, dar și la conflict, uneori. O asemenea relație sigură, confortabilă implică mai mult doar pentru ei doi (părintele și copilul), multe activități comune și libertate dincolo de presiunile familiei. Dacă fiecare părinte continuă să construiască cu copilul o relație deschisă, bazată pe încredere, nevoile emoționale ale acestuia vor fi implinite.
Cele mai importante nevoi ale copilului sunt cele de siguranță și dragoste. Ambele sunt foarte bine transmise prin comunicarea deschisă și onestă. Nu e nevoie ca totul să fie spus, dar sensurile și planurile ascunse, secretele pot fi distructive prin aceea că pot crea confuzie și pot provoca anxietate copilului. Acestuia ar trebui să i se expună faptele și schimbările care-i vor afecta viața. Copilul va fi curios să afle care sunt încă sentimentele părinților săi, ale unuia sau față de celălalt, iar acest fapt ar trebui abordat cu grijă. Adesea copiii păstrează încă speranța de împăcare a părinților lor.
Copiii au nevoie de foarte mult timp pentru a-și exprima sentimentele, grijile, pentru a pune întrebări; deși uneori refuză să discute despre toate acestea. O asemenea conversație ar trebui încurajată subtil și continuu; e nevoie de timp pentru a rezolva toate problemele rămase nelămurite. Copiii sunt avantajați – în multe dintre situații – de discuțiile pe această temă cu cei de seama lor. Grupul le încurajează sentimentele și dorința de a se destăinui.
Tot copiii sunt cei care au nevoie de o stabilitate a regulilor în familie. Acestea sunt mult mai eficiente când se decid de comun acord. Fie că locuiește doar cu părintele biologic, fie că stă împreună cu cel vitreg și cu copiii acestuia, copilul are nevoie de reguli clare de conviețuire. Dacă toate aceste necesități ale copiilor nu sunt uitate în timpul proceselor de divorț și de recăsătorire, ei nu mai resimt toate aceste modificări ca traumatizante și confuze.
Astăzi, așa-numita familie „amestecată” nu mai constituie o „deviere” de la normal; a devenit o adevărată normă. Născute din conflict și pierdere, aceste familii se confruntă cu un șir nesfârșit de stiluri de viață și provocări. Copiii din familiile vitrege se confruntă cu un risc ridicat de probleme emoționale și de comportament, în cercetările psihologilor indică faptul că nu sunt deloc optimiști în situații de stres.
James Bay, cercetător la departamentul de medicina familiei la colegiul de medicină din Baylor, a pus în discuție 5 arii în care pot interveni psihologii pentru a ajuta familiile vitrege: planificarea recăsătoriei, relațiile maritale, a fi părinte în astfel de familii, relația copil-părinte vitreg, precum și problema celuilalt părinte natural , cel care nu mai locuiește cu ei. Astfel, se poate afirma că un mariaj, care aduce cu el copii dintr-o căsătorie anterioară e plină de provocări. Familiile de tipul acesta ar trebui să ia în considerare trei probleme cheie: aranjamentele de tip financiar și cele legate de locuință, depășirea frustrărilor din căsătoria anterioară, anticiparea schimbărilor și deciziilor parentale.
Adulții ar trebui să cadă de acord asupra locuinței viitoare și asupra modului în care își vor împărți banii. Majoritatea celor aflați în astfel de situații preferă să locuiască într-o casă nouă „numai a lor”, pentru că este mai avantajos decât dacă rămâne în casa unuia dintre parteneri. Tot ei sunt cei care decid dacă vor pastra banii sau îi vor împărți. Cuplurile care au folosit metoda păstrării în comun a banilor înregistrează o satisfacție familială ridicată.
Recăsătoria poate „dezgropa” probleme vechi, frustrări din căsnicia anterioară atât pentru adulți cât și pentru copii. De pildă, aflând că unul dintre părinții naturali vrea să se recăsătorească, copilul e forțat să renunțe la speranța de împăcare pentru părinții săi. Procesul de recăsătorie poate fi văzut ca „divorțul emoțional final”, după cum îl numește Bray, o perspectivă ce permite noului cuplu să-și clarifice totul pentru un nou început.
Ar trebui să discute rolul părintelui vitreg în creșterea copiilor partenerului, precum și schimbarea regulilor casei. Chiar dacă au locuit împreună înainte de căsătorie, copiii vor trebui să răspundă diferit părintelui vitreg, în noul context, pentru că acesta își va asuma acum rolul parental oficial.
În vreme ce cuplurile proaspăt căsătorite fără copii se folosesc de primele luni ale căsniciei pentru a-și construi propria relație, cei cu copii își consumă timpul, cel mai des, răspunzând ceririlor acestora.
Cei mici, de pildă, se pot simți abandonați sau în competiție, pentru că părintele lor dedică mai mult timp și energie noului partener. Adolescenții se află într-un stadiu, în care sunt sensibili la exprimări de tip afectiv și sexual și pot fi deranjați de o legătură romantică, existentă în propriul cămin.
Rolul psihologului este de a educa cuplul conform nevoii de a construi o legătură materială puternică, de care vor beneficia în mod fundamental copiii, prin crearea unui mediu familial stabil. Partenerii ar trebui să-și acorde timp și pentru ei, prin stabilirea de întâlniri sau prin organizarea de ieșiri, excursii, dar fără copii.
Cel mai dificil aspect al vieții unei familii vitrege este acela de a fi părinte. A forma o asemenea familie cu copii mici e mai ușor decât cu adolescenți, datorită diferitelor stagii de dezvoltare.
Copiii mici o pot resemți mai ușor pentru că „atât copiii mici, cât și familia vitregă ca unitate au nevoie de relații familiale coezive și forțele centripede de formare ale familiei vitrege coincid cu nevoia celor mici de structură și implicare afectivă”. Adolescenții mai degrabă se separă de familie, pentru că își formează propriile identități. „Nevoile de dezvoltare ale adolescentului sunt în contradicție cu tendința de apropiere dorită de noua familie vitregă”.
Cercetări recente evidențiază faptul că preadolescenții (cu vârste cuprinse între 10-14 ani) se adaptează cel mai greu la familia vitregă. Adolescenții mai mari de 15 ani au nevoie mai puțin de îndrumarea parentală și pot să investească mai puțin în viața familiei vitrege, în vreme ce copiii sub 10 ani acceptă de obicei mai ușor un nou adult în familie, mai ales când acesta are o influență pozitivă. Tinerii adolescenți care sunt preocupați de formarea identității tind să se opună mai mult.
Părinții vitregi ar trebui la început să stabilească o relație cu copiii, care sunt mai degrabă dornici de un prieten sau de un „sfătuitor”, decât de cineva care să-i disciplineze. Cuplurile trebuie să fie de acord asupra faptului că părintele biologic rămâne principalul responsabil pentru controlul și disciplinarea copilului, în vreme ce părintele vitreg are nevoie de timp pentru a construi o legătură solidă cu acesta.
Până ce părinții vitregi își asumă responsabilități parentale, ei pot doar să monotorizeze comportamantul și activitățile copiilor și să-i informeze permanent pe partener.
Psihoterapeutul ar trebui să ceară fiecărui dintre soți să întocmească o listă cu regulile casei. Aceasta ar putea include de exemplu „Suntem de accord să respectăm fiecare membru al familiei” sau „Fiecare membru al familiei este de accord să facă curățenie în spațiul de care beneficiază direct”. La următoarea sesiune partenerii ar trebui să negocieze trei până la cinci reguli, pe care să le respecte în familie. Acestea ar trebui discutate cu copiii și apoi să fie expuse într-un loc în care să fie văzute de toți. Când regulile sunt explicite părintele vitreg nu se mai află la mijloc între celălalt părinte și copilul vitreg, pentru că în acest caz el doar urmează regulile casei, necomportându-se ca un disciplinator pentru familie.
Pentru că legăturile dintre părinții vitregi și copii tind mai mult spre conflicte decât cele din familiile nucleare, ele trebuie să fie monotorizate de o intervenție profesionistă. Atunci când încearcă imediat să stabilească o relație apropiată cu copiii, părinții vitregi e mai bine să ia în considerare – mai întâi – statutul emoțional și de gen al copilului.
Atât băieții cât și fetele au spus că preferă afecțiunea verbală (laude, complimente) mai mult decât apropierea fizică (îmbrățișări, săruturi). Fetele, în special spuneau că nu se simțeau bine cu gesturile fizice de afecțiune din partea taților. În general se pare că băieții acceptă mai ușor un tată vitreg, decât fetele.
În mod frecvent, problemele de loialitate apar ca o amenințare a relației dintre părintele vitreg și copilul vitreg. De pildă, un tată vitreg se poate întreba dacă noua sa soție este mai loială copilului decât lui. Această atitudine crează un triunghi nepotrivit, care include copilul, părintele biologic sau cel vitreg, tatăl vitreg presupunând că el și copilul ocupă același loc în ierarhia familiei.
După divorț, copiii se adaptează ușor la noua viață, dacă părintele care s-a mutat îi vizitează constant și menține o bună relație cu ei.
Odată ce părinții se recăsătoresc, adesea contactul lor cu proprii lor copii scade considerabil, comportamentul taților fiind mai greu de acceptat, în acest caz. Ca medie tații reduc la jumătate vizitele după primul an de căsătorie.
Cu cât sunt mai puțin vizitați de tată, cu atât copiii se simt mai abandonați. Părinții ar trebui să reia legăturile, prin practicarea unor activități, în care să se implice doar ei și copiii.
E bine ca părinții să fie prudenți și să nu-și defăimeze foștii parteneri în fața copiilor, pentru că îl pot determina pe copil să-i ia apărarea acestuia, ajungându-se astfel la discriminări nedorite.
Un alt aspect ar fi acela că părintele biologic trebuie să îi explice copilului că acesta este noul soț sau noua soție, și nu un potențial tată sau o viitoare mamă. De asemenea, copilul să înțeleagă că nu i se cere să îl iubească cu forța, dar e dorit ca noul partener să fie măcar respectat, fapt, care ar constitui un punct de plecare pentru relația copilului cu părintele vitreg.
În general, dacă există condiții bune, durează între doi ani și patru ani până ce o familie vitregă se poate adapta și comporta normal.
1.2.5. Familia întemeiată de adolescenți
Dintre toate tipurile de familii, cele întemeiate de adolescenți sunt privite, mai ales, ca o problemă socială. Deși numărul fetelor aflate în această situație (cu vârsta mai mică de 18 ani) este mai mic decât în anii ’50, totuși este un fenomen îngrijorător mai ales pentru că cele din ziua de azi se presupune că primesc mai multă educație și se pregătesc pentru o carieră. Mamele adolescente au o șansă foarte mică să-și termine studiile liceale și, în consecință, se îndreaptă cu siguranță spre sărăcie. Copiii lor prezintă mai probleme de sănătate, sunt expuși abuzului, neglijenței; au probleme serioase cu școala și cu legea.
Majoritatea sarcinilor sunt neplanificate și o explicație ar fi aceea cp adolescentele nu au primit o educație sexuală adecvată. Dar studiile demografice evidențiază și alte motive: culturale și structurale. Problema este localizată în comunități certe, în special în zonele sărace. O mare parte dintre mamele adolescente au deja venituri foarte mici, chiar înainte de a naște. Gradul scăzut de educație este atât o cauză, cât și un efect, în sensul că problemele școlare și așteptările minime de a frecventa liceul, reprezintă de asemenea, predictori ai unui astfel de comportament. O eventuală căsătorie cu tatăl copilului nu ar ajuta prea mult, din cauza lipsei de educație a acestuia, a lipsei unei slujbe și pentru că astfel se reduc posibilitățile fetei de a-și continua studiile.
Rolul de mamă la o astfel de vârstă le oferă fetelor un fel de „pseudoadultețe”, de fapt pe de o parte, un grad de responsabilitate și un anumit status, iar pe de altă parte, dependența continuă dață de alții. Oferă, de asemenea, speranța împlinirii nevoilor emoționale pentru cele ce au fost abuzate.
Politicile publice nu ar trebui să se centreze în mod restrictiv numai pe pedepsirea celor foarte tinere care nasc. Ar trebui mai degrabă să includă cele trei obiective: sprijinirea părinților adolescenți pentru creșterea copiilor, prezentarea reală a dezavantajelor celor aflați în asemenea situații și descrierea modalităților de evitare a unor sarcini nedorite. Asemenea programe îi pot determina pe tineri să rămână în școală și să-și continue studiile.
Statele Unite au rată extrem de ridicată de adolescente gravide, care nu poate fi justificată de activitatea sexuală ridicată. Țările care înregistrează scăzută au o educație sexuală mai bună și acces la metode noi de contracepție și oferă mai multă asistență – în acest sens – tinerelor eleve de liceu.
1.2.6. Familia alcătuită dintr-o singură persoană
O astfel de familie înseamnă – în general – doar un membru, un individ. În Norvegia un asemenea tip de familie s-a modificat. Poate conține aproape orice formă de familie care nu include copii: bărbați și femei care locuiesc singuri, cupluri ce coabitează și nu au copii, văduve.
1.2.7. Familia cu un singur părinte
Se pot forma pe diverse căi: de la o mamă necăsătorită ce naște un copil, pe care-l crește singură; de la o persoană singură care adoptă un copil; de la o familie cu doi părinți, care se destramă prin separare, divorț, părăsire de domiciliu sau moarte. Acesta este, de fapt, un concept ce acoperă o gamă foarte largă de situații. Dar,dintr-o anumită perspectiva , doar câteva dintre ele cuprind adevărata familie cu un singur părinte și acestea sunt: nașterea unui copil de către o mamă necăsătorită, cu un tată necunoscut (de exemplu când copilul este conceput prin inseminare artificială) sau de negăsit (de pildă, în cazul în care copilul are un tată un soldat care s-a întors în țara natală); moartea unui părinte; adoptarea unui copil de către un adult singur sau părăsirea domiciliului de către un părinte, fără a i se va mai da vreodată de urmă. Toate celălalte cazuri de așa-zise „familii cu părinte unic” implică, de fapt, pe ambii părinți, deși unul dintre ei nu locuiește cu toți ceilalți membrii ai familiei, probabil că nu are legături sexuale regulate cu partenerul , mai mult ca sigur are doar responsabilități parțiale în ceea ce privește bunăstarea materială a familiei și de obicei, nu este legal căsătorit cu celălalt părinte. Cu alte cuvinte, părinții interacționează slab pe toate dimensiunile, cu excepția celei de procreare, și, ca o consecință, ei sunt adesea tratați în literatură ca și cum nu ar interacționa nici în planul dimensiunii de socializare; fapt ce poate sau nu să fie adevărat.
Ca o consecință a identificării familiilor în care doar unul dintre părinți are custodia, ca fiind „familii cu un singur părinte” nu vom ști câți părinți divorțați sau necăsătoriți reușesc să dezvolte dimensiunea „socializare” la copiii lor. Va fi posibilă investigarea acestei probleme atunci când se va redefini familia cu persoane divorțate sau necăsătorite așa cum trebuie, fără a face presupunerea că lipsa unuia dintre părinți e similară cu retragerea acestuia din procesul de socializare a copilului. Din contră – conform unui studiu realizat în anii ’70 – tații din familia de tip soț-soție care aveau serviciu și erau singurii cu venit în familie, petreceau cam în medie cam 6 minute pe zi pentru îngrijirea copilului lor (Meisner). Alte studii, apărute în 1971 și 1981, sugerează doar o ușoară creșterea în ceea ce privește participarea bărbaților căsătoriți în activitatea de îngrijire a copiilor.
Gradul în care tații – din așa numitele familii cu doi părinți – se implică, de fapt, în procesul de socializare al copiilor lor trebuie privit ca o problemă deschisă. Se pare că multe din așa-numitele familii cu doi părinți, intacte, complete sunt – de fapt – familii cu un singur părinte, destrămate, sau incomplete, în ceea ce privește procesul de socializare.
Prin clasificarea în mod oficial a familiilor în care părinții nu locuiesc împreună, ca „familii cu un singur părinte”, deși ambii părinți sunt vii și potențial disponibili să aibă grijă de copii, politicile tind să se centreze doar pe cel care are custodia și să-l neglijeze complet pe celălalt.
Recunoscând limitele conceptul de „familie cu un singur părinte”, Jacobson (1978) rspinde în mod explicit folosirea acestui termen „pentru că separarea maritală a părinților nu implică în mod autocamat că doar un părinte este disponibil pentru copil.” (Altcineva ar putea adăuga că nici stabilitatea maritală nu înseamnă neapărat că ambii părinți sunt disponibili pentru copil.) Ahrons (1979) sugerează termenul de „familie binucleară” pentru a indica „un sistem familial cu două cămine de tip nucleu, indiferent dacă ele două au sau nu aceeași importanță în viața copilului”. Este un concept interesant dar nu neapărat adecvat tuturor familiilor divorțate, de vreme ce în unele cazuri încetează toate interacțiunile dintre copil și părintele care nu locuiește cu el. Lenitiv (1979) și Weiss (1979) folosesc amândoi termenul de „locuință cu un singur părinte”.
În general în Europa e dificil să se realizeze clasificări ale tipurilor de familii pentru că diferă foarte mult criteriile.
Unii autori găsesc alte denumiri pentru tipuri asemănătoare de familie și de aceea tendința este de a prezenta tipurile deja cunoscute.
1.2.8. Familie de tipul soț-soție
Prin această denumire se desemnează familiile în care cei doi parteneri locuiesc în aceeași casă, cu sau fără copii.
Conceptul de „familie de tip soț-soție” nu face disfuncția între căsătorii, în sensul că nu ține cont dăcă este prima căsătorie sau a doua a unuia sau a ambilor parterneri, și, în funcție de context, poate sugera în mod absolut eronat că nu există diferențe structurale între diversele tipuri de familii din această categorie, când, de fapt, căsătoria este o variabilă extrem de importantă.
Determinat de faptul că familiile sunt foarte rar sau chiar niciodată clasificate pe baza relațiilor parentale, acest concept nu ne permite să diferențiem între familiile în care copiii sunt ai ambilor parteneri și cele în care aceștia aparțin doar unuia dintre soți. În aceste condiții conceptul devine dificil de utilizat.
1.3. Funcțiile familiei
Din perspectiva funcțiilor sale, familia se diferențiază de celălalte grupuri sociale, având un rol decisiv atât pentru societate, cât și pentru individ. În literatura de specialitate există opinii diferite: unii autori accentuează funcția biologică, alții în schimb inistă asupra funcției economice și educaționale. Murdock (apud Stănciulescu, 1997), vorbește despre importanța familiei nucleare, subliniază că aceasta ar îndeplini patru funcții: sexuală, reproductivă, economică și educațională sau de socializare. După Tischler 1986 (apud Iluț, 1995), principalele funcții ale familiei sunt:
regularitatea comportamentului sexual, relevată de faptul că, prin setul ei de reguli formale și informale, familia monotorizează acest tip de comportament;
reglementarea comportamentelor reproducerii prin care se induce o anumită idee despre divorț, recăsătorie, se încurajează/descurajează reproducerea, se permit/interzic anumite forme de mariaj;
organizarea producției și a consumului este o funcție de bază în societățile industriale și postindustriale, prin aceasta, familia propune o anumită organizare a bugetului sau a consumului;
socializarea copiilor vizează procesul de educare a acestora, de control, de impunere a anumitor norme și reguli, obiceiuri și tradiții;
funcția socioafectivă exprimă capacitatea familiei de a asigura membrilor ei suport material și spiritual; în familie se „consumă” atât bucuriile cât și necazurile;
garantarea unui statut social prin apartenența la o anumită familie: se pot moșteni atât valori materiale, cât și spiriturale.
În alte surse găsim menționate doar trei funcții ale familiei:
funcția de socializare/educare, prin care se contribuie la asimilarea de către membrii familiei a regulilor și a normelor ce permit adaptarea socială;
funcția economică, exprimată prin faptul că familia are rol de asigurare a condițiilor materiale pentru buna creștere a copiilor;
funcția politică, prin care li se asigură membrilor un statut în societate.
Mitrofan și Mitrofan (1991) grupează funcțiile familiei în următoarele:
funcția biologic sexuală de satisface a trebuințelor sexuale ale celor doi soți în contextul normelor specifice unei comunități, comportamentul sexual fiind un mijloc, și nu un scop pentru împlinirea personalității;
funcția psihoafectivă, care se referă la natura relațiilor ce se nasc între membrii familiei și care regerează sau nu o comuniune satisfăcând sau nu nevoile de siguranță și de apartenență;
funcția educațională exercitată de către adulți, părinții, asupra copiilor, sub forma unor acțiuni sau a unor modele de conduită. Climatul afectiv din familie este sursă sigură a unei bune sau deficitare dezvoltări.
Bătrânu (1980) consideră că, privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea individului, fiind cea dintâi școală pentru copil.
Dincolo de diversitatea lor prezentată în literatura de specialitate (Chipea, 2001), funcțiile familiei pot fi reduse la următoarele tipuri:
funcția biologică: asigură relațiile sexuale normale, procrearea copiilor și preocuparea pentru o dezvoltare biologică normală a acestora, adică, în termenii lui J. Kiff (2010), precum siguranța fizică (adăpost, îmbrăcăminte, îngrijire), protejarea copilului de diverse pericole, sănătatea lui (întreținerea corpului, practicarea diferitelor sporturi, dezvoltarea unor obiceiuri sănătoase, jocuri fizice, etc.);
funcția de socializare constă în asimilarea normelor de conduită, însușirea unor roluri sociale dezirabile, care să asigure transformarea organismului biologic în ființa socială.
Mecanismul fundamental al socializării este învățarea socială înțeleasă „ca proces psihologic prin care indivizii acumulează cunoștințe, reguli, valori, deprinderi comportamentale ce privesc viața socială în desfășurarea ei concretă” (Iluț și Rotariu, 1996). În acest context, familia trebuie să asigure membrilor în special copiilor, securitate intelectuală, astfel spus condiții în care mintea lor să se poată dezvolta, p atmosferă de pace și echitate familială, să nu cultive teama sau abuzurile verbale, fizice sau emoționale, să petreacă mult timp cu copiii etc. Din perspectiva dezvoltării intelectuale, sunt necesare oportunități de învățare a legilor narturii și a legilor morale; copiii trebuie să învețe să citească, să scrie, să calculeze, să își formeze deprinderi sociale, să asimileze valori morale, etc.:
funcția de asigurare a securității emoționale vizează satisfacerea nevoilor de bază ale copilulu, înseamnă protecție, dragoste, încurajare, suport emoțional, atașament, etc. Siguranța emoțională este baza pentru o bună dezvoltare psihică;
funcția economică implică asigurarea de către cei doi soți, deplin egali în drepturi, a mijloacelor necesare a vieții conjugale. Pitariu și Ceaușu (1981) subliniază relația care se dezvoltă între nivelul de integrare în viața conjugală și cea profesională. Când vorbim de funcția economică, ne gândim și la aspecte cum ar fi: pregătirea profesională a tinerilor, admistrarea bugetului de venituri și cheltuieli, organizarea locuinței etc.
Teoretic, acestea ar fi funcțiile familiei; practic însă există medii care îi acordă copilului o largă autonomie, permițându-i să experimenteze cât mai multe lucruri, după cum există situații în care personalitatea este sufocată într-un spațiu îngust (Berge, 1970, p. 280). Autorul menționează în continuare că zidurile familiei ar trebui să se subțieze și să devină din ce în ce mai permeabile, pe măsură ce mediul înconjurător devine mai puțin amenințător și pe măsură ce copilul, crește, el devine mai rezistent. Nu de puține ori se întâmplă ca un copil să evolueze sub „focul proiectoarelor familiale”: apare atunci din partea lui o reacție de apărare, se izolează sau se revoltă.
Capitolul 2
Familia principalul factor educogen extrașcolar
2.1. Educația familială
„Familia reprezintă cea mai importantă «curea de transmisie» a normelor culturale din generație în generație” la mijlocul secolului; definiția durkheimiană a educației ca acțiune exercitată de generațiile adulte asupra celor tinere în vederea creării în acestea a ființei sociale este ușor de recunoscut. Și astăzi, în pofida evoluțiilor survenite în teoria sociologică – și pe care le-am descris în altă parte– majoritatea cercetătorilor „de teren” continuă să definească educația familială ca producere a personalității sociale și ca transmitere intergenerațională pe o direcție unică, de la părinți la copii. Indiferent de obiectivele urmărite – analiza determinărilor structurale sau a celor interacționale ale acțiunii educative – majoritatea studiilor conțin, explicit sau implicit, presupoziția acestei definiții a educa – precum și pe aceea a unei definiții universale și invariabile a părintelui și a copilului: a fi părinte înseamnă a transmite, respectiv a acționa ca intermediar între societate (categorii, clase, grupuri) – ai cărei (căror) agenți investiți cu puterea de a transmite sunt părinții – către copii; complementar, a fi copil înseamnă a primi (a recepta) mesajul pe care părinții îl transmit. Poziția de părinte este sinonimă cu competența cognitivă și interacțională, cu certitudinea, în timp ce copilăria echivalează cu absența cunoștințelor și abilităților, cu neputința. Socializarea implică, așa cum observă Anne Van Haecht [1990] un principiu al legitimității. Ori, tocmai această dihotomie legitimează și dreptul părintelui de a transmite, și autoritatea parentală, și obediența infantilă; transmiterea și autoritatea/obediența sunt inseparabile.
2.2. Transmiterea familială a valorilor și atitudinilor
„O valoare este o credință durabilă ca un mod de existență este din punct de vedere personal și social preferabil opusului său”, distingând între valori terminale corespunzătoare finalităților vieții (fericirea, înțelepciunea, pacea) și valori instrumentale care se referă la mijloacele (moduri de a fi sau de a acționa) utilizate pentru a atinge un scop. Atunci când aceste valori orientează sau sprijină acțiunea educativă, ele se constituie în valori educative. Potrivit lui B. Terrisse și S. Trottier [1994], valorile educative sunt tridimensionale. Ele comportă o dimensiune cognitivă, întrucât presupun un ansamblu de cunoștințe cu caracter normativ, rezultate din experiența anterioară, o dimensiune afectivă, deoarece implică o ierarhie și atașamentul diferențiat pentru un mod sau altul de existență, și o dimensiune conativă care face ca valoarea să îndeplinească o funcție de ghid al acțiunii [cf. Durning, 1995]. Conceptul atitudine educativă este definit de P. Durning, pe baza cunoscutei definiții a lui Allport, ca „stare mentală și neurofiziologică, constituită în experiență, care exercită o influență dinamiă asupra individului, pregătindu-l să reacționeze într-un mod particular la un anumit număr de obiecte și situații”. Cercetătorul francez arată că noțiunea „atitudine educativă” este utilizată de numeroși autori într-o accepțiune foarte apropiată de aceea a termenului „valoare”, întrucât posedă aceleași trei dimensiuni: evaluativă („cred că e bine sau cred că e rău”), afectivă („îmi place sau nu-mi place”) și conativă („vreau sau nu vreau să fac aceasta”).
Valorile educative și atitudinile educative se pot situa pe poziții de finalități (scopuri, obiective), de conținuturi transmise, dar și de principii și mijloace ale acțiunii educative. Unii sociologi le înglobează în conceptul mai cuprinzător ethos pedagogic [Bourdieu și Passeron, 1964]. Nu toate familiile sunt orientate de aceleași valori și atitudini educative. Diversitatea rezultă, în parte, din structura socială: apartenența socio-profesională, nivelul de instruire (nivelul diplomei), mediul de rezidență (rural sau urban) influențează orientarea educativă a părinților. În afara acestor variabile structurale, cărora li se impută tot mai frecvent caracterul static, traiectoria familiei este semnificativă. Ideologia familială și tipul de interacțiune familială trebuie, de asemenea, luate în considerație.
Numeroși autori sesizează că părinții aparținând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor lor valori diferite: în clasele mijlocii și superioare sunt valorizate autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în timp ce în clasele populare accentul este pus pe ordine, curățenie, obediență, respect al vârstei și al regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita problemele (a fi „descurcăreț”).
Ipoteza explicativă la care apelează cei mai mulți dintre ei corelează valorile educative cu condițiile activității profesionale. Melvin L. Kohn [1969] observă că bărbații cu un statut ocupațional ridicat, a căror profesie implică manipularea semnelor și a simbolurilor, inițiativă și efort personal în vederea promovării, evaluează activitatea profesională în funcție de caracteristici intrinseci cum sunt gradul de libertate pe care îl oferă, gradul de interes, posibilitățile de manifestare a calităților personale etc.; dimpotrivă, bărbații cu un statut ocupațional scăzut, a căror activitate profesională presupune manipularea lucrurilor și executarea unor sarcini repetitive, de rutină, controlate din exterior, au tendința de a aprecia mai mult caracteristicile extrinseci, respectiv nivelul salarizării, gradul de securitate, beneficiile marginale, orarul de muncă, colegii și șefii. Sociologul american conchide că acest raport diferențiat cu lumea profesiilor se regăsește în valorile educative: cu cât este mai înalt statutul ocupațional, cu atât este apreciată mai mult autonomia copilului; cu cât statutul este mai scăzut, cu atât mai mare este accentul pus pe conformitate, pe obediența absolută în raport cu părinții și cu litera legii.
Anchetele realizate în rândurile femeilor (mamelor) întăresc aceste concluzii. Kohn relevă existența unei corelații certe între statutul educațional și ocupațional înalt al mamei și autonomie, respectiv între un statut scăzut și conformitate; mai mult, variabilele materne sunt mai puternice decât statutul ocupațional al tatălui. În afara condițiilor de muncă la care trimite autorul american, opțiunea mamelor preocupate de propria carieră profesională pentru autonomia copiilor poate fi explicată și printr-o adaptare funcțională în distribuția rolurilor, rezultată din nevoia realizării unui echilibru între exigențele activității profesionale și cele ale vieții familiale. La rîndul lor, un grup de cercetători de la universitatea din Liege – Belgia [Bawin-Legros 1996] observă că vârsta, variabilă determinantă în majoritatea domeniilor vieții sociale, nu pare să aibă o influență notabilă în opțiunea pentru anumite valori educative și interpretează atitudinile diferite ale mamelor prin prisma ideologiei familiale, mai exact prin prisma modelului matern care rezultă din împletirea valorilor familiale cu cele profesionale: opțiunea pentru un model matern „familist”, orientat către rolurile domestice, se asociază cu valori și atitudini educative conformiste, în timp ce opțiunea pentru un model „feminist”, care acordă prioritate profesiei, se asociază cu valori individualiste.
Mai multe cercetări întreprinse în S.U.A., care au avut ca obiect reușita școlară diferențiată a copiilor proveniți din diferite categorii sociale, s-au concentrat asupra „sindromului de reușită” (achievement syndrome) pe care Rosen [1956] îl definește prin două dimensiuni: (1) „nevoia de reușită” (need for achievement), măsurată prin teste proiective și care trimite mai mult la o abordare psihologică a personalității; (2) „orientarea către valorile reușitei” (achievement value-orientation), măsurată prin chestionare și care trimite la modelul cultural. „Sindromul de reușită” este, potrivit acestor studii, distribuit diferit în societatea americană: în timp ce clasele superioare și mijlocii se caracterizează prin voluntarism, spirit al competiției și dorință de a reuși, „gust” al efortului, raționalism ascetic, clasele inferioare (lower-class, working-class) sunt dominate de pasivitate și fatalism. Așa cum remarcă Combessie [1969], ceea ce deosebește în esență aceste două categorii de populație este atitudinea temporală: prima este orientată către viitor, sacrificând prezentul în favoarea reușitei viitoare și practicând o gestiune riguroasă a timpului; cea de-a doua este orientată către satisfacerea unor nevoi, dorințe, plăceri imediate. Organizarea întregii activități niveluri sociale și școlare superioare), cei care aparțin claselor populare transmit mai degrabă un „sindrom al eșecului” [pentru o bibliografie în domeniu, a se vedea sintezele următoare: Duru-Bellet și Henriot-van Zanten, 1991; Forquin, 1979-1980 și 1982; Mingat, 1991].
Ipotezele formulate în jurul „sindromului de reușită” se dovedesc problematice. Să notăm mai întâi, după J.-Cl. Forquin [1982], faptul că anchetele psihologilor indică o corelație slabă între „nevoia de reușită” și performanțele școlare.
Dependența valorilor educative de categoria socio-profesională a părințiilor trebuie nuanțată. Kohn notează că mamele aparținând categoriilor inferioare (working-class) ale căror aspirații școlare și profesionale înalte au fost stopate dintr-un motiv sau altul (cazul mamelor care întrerup cariera profesională după căsătorie sau după nașterea copiilor, de exemplu) optează pentru valori educative atipice categoriei căreia le aparțin: pentru multe dintre ele, ascensiunea copilului reprezintă o posibilitate de a recupera statutul pe care ele însele l-au pierdut.
Combessie [1969] pare îndreptățit să afirme că teoriile „sindromului de reușită”, care opun cultura claselor superioare, caracterizată exclusiv prin trăsături pozitive din punctul de vedere al opțiunilor valorice ale societăților avansate economic, culturii claselor inferioare, căreia i se atribuie exclusiv trăsături pe care aceste societăți nu le mai valorizează, implică un etnocentrism de clasă și sunt mai mult ideologice decît științifice.
Mai mult decât apartenența la un grup, traiectoria de clasă, respectiv faptul de a se situa pe panta ascendentă, pe panta descendentă sau în faza de platou într-un proces de mobilitate socială, poate explica opțiunea părinților pentru un anume model pedagogic. În toate grupurile sociale, familiile în mobilitate ascendentă și mai ales cele a căror situație este mai fragilă (care ocupă poziții superioare diplomei deținute) sunt cele care privilegiază reușita școlară și efortul personal al copilului.
Traiectoria migratorie se dovedește, de asemenea, o variabilă pertinentă în raport cu valorile școlare, așa cum rezultă dintr-un studiu comparativ asupra reușitei școlare (măsurate prin lungimea traiectoriei școlare, respectiv prin accesul la nivelurile superioare ale învățământului) a copiilor aparținând unor familii de imigranți algerieni în Franța. Z. Zeroulou observă două tipuri de conduite migratorii: una în care proiectele migratorii ale tatălui sunt centrate pe țara de origine, prezența soției și copiilor părând fără semnificație în raport cu aceste proiecte, și o alta în care proiectele migratorii sunt centrate pe țara de primire, reușita școlară a copiilor reprezentând o componentă esențială a acestora. Mobilizarea resurselor este diferită în cele două situații: în primul caz, resursele sunt orientate către realizarea unor obiective în țara de origine; în cel de-al doilea, școlarizarea copiilor concentrează toate eforturile familiei.
Autoreglarea se referă la capacitatea unei persoane de a-și propune obiective, de a le urmări cu o anumită consecvență, de a se orienta în ansamblul informațiilor care îi parvin și de a le tria. Capacitatea de autoreglare este pusă în evidență de următorii indicatori: autonomie, independență, încredere și siguranță în sine, raționament logic și spirit critic. Sensibilitatea se referă la imaginație, creativitate, constituirea unui ideal (unei credințe), gust estetic, simț al umorului și este pusă în evidență prin itemi ca: nostim, spiritual, imaginativ, creativ, sensibil, intuitiv, posesor al unei convingeri ferme, posesor al unui ideal.
În ceea ce privește finalitățile (valorile) educative, familiile închise sunt cele care preferă acomodarea; autoreglarea reprezintă opțiunea familiilor individualiste. În toate categoriile socio-profesionale, familiile de tip „asociație” sunt cele care valorizează cel mai bine expresivitatea (cooperarea și sensibilitatea) și autoreglarea, în timp ce familiile de tip „bastion” se orientează către valori instrumentale, acordând importanță maximă acomodării.
În ancheta descrisă, Kellerhals și Montandon [1991] observă concordanța opiniilor adolescenților cu cele ale părinților cu privire la primatul valorilor instrumentale. În același timp, însă, ei constată un „anume hiatus între adolescenți și educatorii lor” în ceea ce privește valorile expresive care ar trebui să reprezinte finalități ale educației familiale: adolescenții valorizează generozitatea mult mai mult decât părinții lor.
Domeniile în care transmiterea intergenerațională pare a fi certă sunt domeniul valorilor religioase și cel al valorilor politice. Percheron [1974] constată o politizare puternică a preadolescenților (12-14 ani) în aproape toate categoriile sociale. Percheron constată că numărul copiilor care împărtășesc aceleași opțiuni politice, religioase și chiar vizând morala cotidiană cu părinții lor este tot mai mare: „Se acordă, poate, mai puțină importanță transmiterii intergeneraționale între părinți și copii, dar de fapt se transmite mai mult”. În ceea ce privește valorile religioase, Lambert și Michelat [1992] sugerează că ele constituie „nucleul dur” al socializării familiale. Urmărind socializarea familială intențională pe parcursul a trei generații – într-un studiu de caz bazat pe reconstituirea istoriilor vieții membrilor adulți ai unei familii aparținând claselor mijlocii franceze, care a făcut subiectul unei teze de doctorat la universitatea pariziană Paris V-Sorbonne – Anne Muxel-Douaire [1986] constată că părinții transmit valori pe care le-au moștenit, în special dacă fac parte dintr-o familie cu tradiție politică, dar pot transmite și valori pe care ei înșiși le-au achiziționat relativ târziu. Valorile religioase fac obiectul unei „obstinații în eclipsă”: deși nu se declară atei și recunosc nevoia unei credințe, a unei „viziuni estetice, spirituale sau foarte poetice asupra lumii”, părinții nu mai transmit practicile religioase în care au fost educați. În plus, morala normativă face parte dintre „respingerile” care apar în strategia educativă a părinților. Concluziile lui Muxel-Douaire sunt în acord cu cele ale echipei de la Geneva [Kellerhals și Montandon, 1991]: două treimi dintre părinții intervievați de cercetătorii elvețieni ar prefera să transmită copiilor credința proprie, dar numai o treime declară că a încercat efectiv să o facă, iar numărul adolescenților care participă mai mult sau mai puțin regulat la practici de cult într-o institiție religioasă este relativ mic (17%). În privința valorilor politice, cercetătorii elvețieni observă, în dezacord față de colegii lor francezi, că „patriotismul, sau regionalismul, nu sunt valori centrale în stilurile contemporane de socializare”.
2.3. Transmiterea familială a normei de internalitate
O serie de studii, apărute începând cu anii 1960 în psihologia socială anglo- saxonă, iar din anii 1980 și în cea de limbă franceză, arată că indivizii (adulți și copii) formulează două tipuri de explicații în legătură cu cauzele comportamentelor proprii sau comportamentelor celorlalți și cu reacțiile pe care aceste comportamente le generează.
Înclinația către internalitate sau externalitate ar constitui, potrivit acestor cercetări, o trăsătură de personalitate care poate explica reușita școlară și socială diferențiat. Într-un studiu publicat în 1977, Ross – citat de Beauvois și Dubois [1994] – semnala faptul că indivizii au tendința de a supraestima rolul factorilor de personalitate în raport cu cei situaționali în explicațiile pe care le atribuie evenimentelor. Pornind de la această „eroare fundamentalăde atribuire”, Jellison și Green [1981] leagă tentația individului de a apela la explicații „interne” de dorința sa de a se pune într-o lumină favorabilă în fața anturajului. Internalitatea sau externalitatea nu sunt, în opinia lor, trăsături de personalitate, ci corespund unei atitudini de conformitate a individului față de o normă socială foarte generală pe care ei o numesc normă de internalitate. Aceasta poate fi definită ca valorizare din punct de vedere social învățată a explicațiilor evenimentelor psihologice (comportamente și reacții de întărire/respingere a acestora) care accentuează rolul actorului ca factor cauzal. Norma de internalitate este inegal distribuită în diferite medii sociale, fiind mai frecventă în mediile sociale favorizate, interesate și obișnuite în a crea o imagine publică favorabilă.
Cercetările recente indică o legătură între practicile educative și înclinația către internalitate sau externalitate în explicația evenimentelor; norma de internalitate este interiorizată în procesul de socializare. Diferite instituții educative (școala, centrele de primire și reeducare) au fost studiate ca medii de transmitere a normei de internalitate. Modul în care practicile educative familiale creează indivizi „interni” sau „externi” a făcut obiectul unui număr foarte mic de studii. Abia în ultimii ani numărul lor este în creștere. Rezultatele acestor cercetări converg în a recunoaște familiei un rol diferențiat în transmiterea normei de internalitate. Este de reținut, faptul că din primii ani de viață copilul este „literalmente «îndoctrinat» mai mult sau mai puțin intensiv cu interpretările cauzale ale originilor actelor sale”. Eficiența acestei îndoctrinări este, probabil, foarte mare în copilăria mică (nu dispunem de anchete empirice pe această temă); pentru copiii de vârstă școlară, ea este limitată.
2.4. Transmiterea familială a cunoștințelor și abilităților profesionale
Amploarea pe care a dobândit-o educația școlară în ultima jumătate de secol pare să facă inutilă orice discuție privind rolul familiei ca transmițător de cunoștințe sau de abilități (know-how, savoir-faire) și totuși, faptul că fiul reproduce în multe cazuri poziția tatălui, într-o societate relativ stabilă cum este societatea franceză contemporană, sau rămâne în același domeniu de activitate, atunci când răsturnările sociale determină o declasare a părinților, ca în cazul aristocrației ruse afectate de revoluția socialist, sugerează că socializarea familială nu este deloc străină de constituirea identității profesionale. Există o coerență între cultura profesională și valorile care orientează activitatea educativă a părinților în toate categoriile socio-profesionale; în termenii lui Bourdieu, se poate spune că socializarea familială creează structurile profunde (habitusul) care orientează către un anume tip de activitate profesională și facilitează însușirea acesteia.
Nu dispunem de studii speciale cu privire la transmiterea cunoștințelor și abilităților legate de activitatea profesională în mediul muncitoresc. Mai multe studii pun, însă, în evidență o socializare de acest tip în cazul unor meserii tradiționale aflate în declin: agricultură, panificație, croitorie etc. Ele descriu ucenicia copiilor pe lângă părinții lor, transmiterea meseriei prin repetarea gesturilor până la formarea unor automatisme, evoluția progresivă a copilului de la statutul de mână de lucru suplimentară la cel de mână de lucru complementară. Aceste studii vorbesc totodată și despre „transmiterea imposibilă” datorată inadaptării cunoștințelor tradiționale la condițiile actuale ale producției, despre „transmiterea inutilă” cauzată de apusul unor meserii sau despre „transmiterea stopată” de refuzul copiilor de a continua tradiția familial.
Familia pare a avea o importanță covârșitoare în transmiterea atașamentului față de meserii moderne cărora li se atașază o semnificație eroică, cum este cazul meseriei de învățător în Franța sau a celei de polițist în S.U.A.
2.5. Transmiterea familială a conduitelor domestice și rolurilor de sex; privilegiul primogeniturii de sex masculin
Anchetele empirice consacrate conduitelor domestice sunt relativ puține, numărul lor redus datorându-se interesului recent al cercetătorilor pentru viața domestică și dificultății pătrunderii în acest domeniu considerat privat. Studiile etnografice evidențiază o „ucenicie” a copiilor în mediul familial, o familiarizare a lor cu elementele subculturii de clasă. Se transmit, astfel, informații cu privire la obiectele spațiului fizic și social familial, la modalitățile legitime de utilizare a lor, la structurile familiale și la câmpul de sociabilitate al familiei. Chiar dacă are loc, transmiterea conduitelor domestice are, în societățile contemporane aflate în schimbare accelerată, o eficacitate pe termen scurt: modificările rapide care apar în dotările domestice, în stilurile de consum și de viață ale familiei impun o reactualizare, reînvățare și reinventare continuă a raporturilor cu spațiul și timpul domestice, a modului de pregătire a hranei, a modului de îngrijire și de educație a copiilor etc.
La nivelul opiniilor și al intențiilor educative, numărul părinților care pregătesc un destin diferit copiilor lor în funcție de sexul acestora este tot mai mic. Numeroase cercetări relevă o serie de diferențe în natura așteptărilor parentale, al căror rol în construirea sinelui este esențial. În timp ce de la băieți se așteaptă manifestări instrumentale (să fie activi, întreprinzători, independenți, chiar agresivi), pentru fete așteptările trimit mai ales la calități expresive (blândețe, calm), educația lor privilegiind conformismul și adeziunea la valorile familiale. Și chiar dacă părinții aparținând claselor mijlocii stimulează fetele simultan pe cele două direcții, modul de a înțelege calitățile instrumentale este diferit pentru cele două sexe: instrumentalul feminin este definit prin competență, aspirație către reușită școlară și statut ocupațional înalt, în timp ce instrumentalul masculin include și forță fizică, demonstrarea diferențelor și a superiorității masculine, spirit întreprinzător etc. Diferențele în conținutul așteptărilor parentale apar mai ales la vârste mici; odată cu înaintarea copiilor în vârstă, ele se diminuează.
Potrivit unor studii americane, bărbații sunt mai implicați în cultivarea rolurilor de sex: ei acordă fetelor mai multă afecțiune, mai multă atenție, le laudă mai mult, în timp ce manifestă mai multă exigență față de performanțele băieților, cărora le impun o disciplină instrumentală mai riguroasă (respect al normelor de performanță). Mamele americane nu fac distincție între copii în copilăria mică. Unele studii europene evidențiază, însă, atitudini diferențiate ale mamelor.
Întotdeauna părintele de același sex, mama pentru fată și tatăl pentru băiat, privește copilul din perspectiva cea mai apropiată de modelul adult. În același timp, mediile sociale elaborează reprezentări diferențiate .
Într-o lucrare de sinteză, Paul Durning [1995] semnalează importanța pe care o au în procesul de identificare sexuală convingerile părinților (parental biliefs) că fetele se maturizează în mod natural mai rapid și că infantilismul prelungit al băieților face parte din „natura” lor.
În adolescență, diferențele în tratamentul copiilor în interiorul familiei se diminuează. Școala și activitățile sportive continuă, însă, ceea ce familia a început: băieții practică mai frecvent activități sportive decât fetele; ei preferă sporturi care cultivă competiția și cooperarea, în timp ce fetele practică sporturi „estetice” care cultivă mai degrabă acomodarea.
De ce continuă părinții, conștient sau nu, să transmită roluri diferențiate în funcție de sexul copilului? Rezumând literatura americană, Bell [1979] identifică trei tipuri de logici parentale: (1) o logică a tradiției (părintele definește ca normal, rațional, bun etc. comportamentul tradițional transmis din generație în generație); (2) o logică funcționalistă (diferențierea rolurilor în funcție de sex este funcțională pentru existența familiei); (3) o logică a utilității sociale a respectării stereotipurilor (în termenii evitării sancțiunilor și ai obținerii unor beneficii simbolice). Interiorizarea rolurilor de sex se înfăptuiește în multe cazuri în afara – iar uneori chiar împotriva – unor proiecte educative ale părinților. Chiar și acolo unde familia nu exercită o presiune deliberată asupra copiilor în direcția învățării rolurilor tradiționale de sex (cazul familiilor „moderniste-liberale” care valorizează autonomia și manifestarea personalității copiilor), fetele (adolescente) care participă la activități domestice sunt de trei ori mai numeroase decât băieții [Percheron, 1985]. Explicația poate fi formulată în termenii auto-identificării și auto-socializării. Mecanismele identificării primare pot fi invocate; în același timp, însă, teoria rețelelor poate oferi un suport explicativ. E. Bott a demonstrat că modelul tradițional în distribuția rolurilor de sex se impune cu atât mai mult cu cât rețeaua de sociabilitate este mai densă. Adolescența se caracterizează, de regulă, printr-o lărgire și o creștere a densității rețelelor; identificarea sexuală specifică acestei vârste se realizează în aceste rețele. Departe de a contribui la schimbarea modelului tradițional, atitudinea „liberală” a părinților facilitează conservarea lui, lăsând cale liberă influențelor anturajului.
Marea majoritate a părinților pretind astăzi că supun unui tratament egalitar copiii, indiferent de rangul nașterii lor. Totuși, se pare că „dreptul întâiului născut” persistă, chiar dacă în forme schimbate. În ceea ce privește strategiile educative, studiile dovedesc diferențe semnificative între primul născut de sex masculin și ceilalți copii: lui îi este destinată o poziție socială mai înaltă (studii universitare) mai degrabă decât celorlalți, evoluția sa este supusă unui control mai sistematic, în educația sa tatăl se implică mai consistent. Totul se petrece ca și cum primul născut-băiat ar fi pregătit în calitate de moștenitor simbolic. Acest tratament nu este valabil pentru fată decât în cazul în care este copil unic.
2.6.Educație familială și limbaj
Tratatele de psihologie și de psihologie socială abundă în trimiteri bibliografice la lucrări care pun în evidență importanța familiei, în special a relației mamă-copil, în învățarea limbajului și consecințele acestui proces asupra evoluției intelectuale a copilului, asupra capacității sale de comunicare, asupra construirii imaginii de sine etc., pe scurt, asupra dezvoltării sale psihice și sociale. Relevanța sociologică a acestei teme a fost sesizată mai târziu: ea apare în literatura anglo-saxonă a deceniului șase, fiind legată de creșterea popularității paradigmelor interpretative în sociologia educației și de progresele rapide ale unei științe cu vocație interdisciplinară, socio-lingvistica. Cercetările privind reușita școlară utilizează frecvent teste de performanță lingvistică (a se vedea, de pildă, „raportul Coleman” în S.U.A. sau „raportul Plowden” în Marea Britanie, punînd în evidență performanțele deferențiate ale copiilor proveniți din categorii socio-profesionale diferite. Pe de altă parte, studiile lingvistice arată că mediul social influențează anumite aspecte ale vocabularului și structurii limbajului. Este tot mai evident că reușita școlară (puternic dependentă de performanța lingvistică) nu poate fi pusă cu necesitate pe seama coeficientului de inteligență și că trebuie corelată cu particularitățile mediului în care a fost învățat limbajul. În acest context, numeroși cercetători se interesează de procesele de socializare familială realizate prin limbaj, considerându-l pe acesta nu numai un „vehicul” al informației care circulă între părinți și copii, ci și un purtător al valorilor și atitudinilor, un instrument de constituire a structurilor de profunzime ale personalității (schemelor de interpretare și de acțiune) – a competenței interacționale, a habitusurilor [Bourdieu, 1980] – care determină raportul general al individului cu lumea.
2.6.1. Transmiterea limbajului oral
Basil Bernstein este, probabil, autorul cel mai frecvent citat atunci când este vorba despre importanța limbajului oral în socializarea familială. Sub influența lui E. Durkheim și a lui G.H. Mead, Bernstein definește socializarea ca procesul în cursul căruia un copil dobândește o identitate culturală determinată și reacționează, în același timp, la această identitate. Este procesul prin care o ființă biologică este transformată în subiect al unei culturi particulare. Prin urmare, procesul de socializare este un proces de control complex care suscită în copil anumite dispoziții morale, intelectuale și afective, și care le dă o formă și un conținut determinate. În cursul socializării, copilul ia cunoștință, prin intermediul diferitelor roluri pe care este chemat să le exercite, de diferite principii de organizare ale societății. Astfel, socializarea îi face, într-o oarecare măsură, pe oameni siguri și previzibili. În cursul acestui proces, se efectuează o selecție printre posibilitățile umane: domeniile în care este permisă schimbarea sunt limitate progresiv și, treptat, se instaurează sentimentul necesității unei ordini sociale determinate. Principalele instanțe de socializare în societatea contemporană sunt familia, grupul de egali, școala și munca. Diferitele principii de organizare a societății se impun percepției subiectului prin intermediul acestor instanțe și în special prin intermediul relațiilor lor reciproce.
Socializarea implică transmitere culturală, iar categoriile fundamentale ale unei culturi sau sub-culturi sunt concretizate în formele lingvistice care reprezintă „vehiculul” conținuturilor culturale.
Limba este un ansamblu de reguli cărora trebuie să li se supună toate codurile vorbirii, dar cultura este aceea care, acționând prin intermediul relațiilor sociale care se încheagă în situații determinate, determină codurile vorbirii care sunt utilizate de fapt. Forme ale vorbirii sau coduri diferite simbolizează forma relației sociale, reglează natura interacțiunilor și creează pentru locutori ordini diferite de pertinență și relație. Din acest moment, experiența locutorilor este transformată prin ceea ce forma discursului desemnează ca semnificativ sau pertinent.
Legătura dintre tipul de structură socială, forma de vorbire și experiența subiectivă este exprimată în conceptul cod socio-lingvistic. Sociologul englez identifică două variante principale de coduri: coduri restrânse și coduri elaborate.
La nivel lingvistic, aceste două coduri se deosebesc prin amploarea evantaiului de alternative de exprimare verbală (selecția și organizarea cuvintelor în frază) pe care le are locutorul și, implicit, prin posibilitatea, mai mare sau mai mică, de a prevedea elementele sintactice pe care el le va utiliza pentru a organiza și comunica o semnificație într-un cadru reprezentativ de vorbire. Astfel, codul restrâns permite un grad înalt de previzibilitate (lexicală sau sintactică): alternativele verbale sunt limitate de utilizarea unui vocabular relativ sărac (număr redus de cuvinte și semnificații univoce ale acestora), ca și de utilizarea unei sintaxe simple și rigide; componenta para-lingvistică sau extra-verbală (ritm, accent, intonație, gesturi, mimică, poziții ale corpului etc.) a comunicării este esențială pentru codificarea și transmiterea/decodificarea și receptarea mesajului (felul de a spune, momentul în care ceva este spus pot fi mai importante decât ceea ce este spus). Locutorul care utilizează codul elaborat are la dispoziția sa un vocabular mai bogat și mai nuanțat și modalități mai complexe de organizare a frazei care îi permit exprimarea gândurilor fără ca apelul la mijloace extra-verbale să fie indispensabil; previzibilitatea sintactică este în acest caz mult mai mică.
La nivel psihologic, ele se deosebesc prin gradul în care exprimări permit manifestarea diferențelor individuale și, în consecință, prin tipul de autoreglare a conduitei pe care îl implică. Codul elaborat facilitează exprimarea intențiilor personale într-o formă verbală explicită și conduce la diferențieri intelectuale și afective între indivizi; el exprimă și determină o tendință către autonomie și control al sinelui. Dimpotrivă, codul restrâns inhibă exprimarea intențiilor și particularităților individuale, cultivând mai degrabă similitudinile intelectuale și afective; reglarea conduitei este realizată prin mecanisme care țin de identificarea statutară a individului.
Deosebirile esențiale dintre cele două tipuri de discurs nu sunt, însă, nici lingvistice și nici psihologice, ci rezidă în natura relației sociale care le generează și pe care o alimentează. Condiția cea mai generală pentru emergența unui cod restrâns este existența unui raport social de tip comunitar, bazat pe un ansamblu larg de identificări și de așteptări puternic împărtățite de locutori. Actorul nu se raportează la interlocutorul său și nici nu îl tratează pe acesta ca individualitate; amândoi sunt în primul rând exponenți ai unui sistem cultural cunoscut și împărtățit, ai unei structuri sociale în care status-urile și rolurile, distribuția autorității sunt explicite și rigide. Existența și funcționarea grupului, ca și reușita comunicării sunt condiționate de scoaterea în evidență și de întărirea prin repetarea sistematică a asemănărilor, a elementelor comune: „noi” este mai puternic decât „eu”. „Semnificația unică a individualității va fi, probabil, implicită”. Codurile elaborate rezultă din și întrețin un tip de raporturi sociale pentru definirea cărora posibilitatea individului de a se manifesta ca persoană unică, cu nevoi și posibilități de exprimare specifice, diferite de ale celorlalți este esențială.
Criteriul principal din perspectiva căruia sunt analizate inițial diferențele dintre codurile de comunicare este cel al caracterului explicit sau implicit al mesajului pe care o formă de vorbire îl transmite. În studii mai tîrzii, dihotomia explicită implicit este înlocuită cu altele: universalist/particularist și independent de situație/dependent de situație. În raport cu referentul și cu structura socială pe care o presupun, codurile restrânse sunt particulare, semnificațiile depind într-o mare măsură de contextul social în care sunt formulate enunțurile și sunt accesibile numai locutorilor care împărtășesc același sistem cultural, același sistem de roluri; codurile elaborate sunt universale, semnificațiile sunt exprimate explicit în formulări verbale și nu sunt decât în mică măsură dependente de contextul exprimării, astfel încât ele pot fi accesibile unor locutori a căror experiență existențială (de rol) este diferită și care aparțin unor sub-culturi diferite.
Elaborând distincția între codul restrâns și codul elaborat, Bernstein abandonează variabilele „clasice” (profesie sau nivel de instruire a părinților) și analizează procesul de socializare din punctul de vedere al naturii sistemului de roluri al familiei și al procedurilor de menținere a delimitărilor simbolice, distingând familii poziționale și familii orientate c\tre persoane. Tipul de familie pozițonală se caracterizează prin definiții tranșante, fără echivoc ale status-urilor și rolurilor și ale pozițiilor în structura de autoritate; identitatea socială a membrilor are la bază criteriile vârstei și sexului; diferențele între indivizi sunt de fapt diferențe între clase de indivizi; raporturile membrilor îl privilegiază pe „noi” în detrimentul lui „eu”. În cazul familiilor centrate pe persoane, delimitările statutare sunt slabe, iar diferențele dintre indivizi au ca punct de plecare particularitățile personale; rolurile sunt slab definite și depind de situații și de atribute ale persoanei; criteriile vârstă/sex sunt luate în considerare, dar într-o măsură mai mică decât în familiile poziționale. Familiile poziționale privilegiază un sistem slab sau închis de comunicare între părinți și copii; comunicarea este deschisă numai către cei care aparțin aceleiași clase statutare; în aceste condiții, raporturile de învățare între adulți și copii sunt unidirecționale, reciprocitatea nefiind posibilă decât în grupurile de egali (grupuri de vârstă/sex). În familiile orientate spre persoane, comunicarea este puternică (deschisă) nu numai între membrii unui peer group, ci și între părinți și copii; aici este posibil ca părinții să fie socializați de copii, așa cum aceștia din urmă sunt socializați de cei dintâi. Limbajul este utilizat ca instrument al controlului social (al menținerii delimitărilor simbolice) în grade diferite: dacă în familiile poziționale el are o pondere redusă, fiind preferat controlul statutar concretizat în forme lingvistice imperativ-categorice, în familiile orientate spre persoane, controlul social se bazează în principal pe opțiuni personale, discursul parental prezentând copilului un număr oarecare de alternative cu motivațiile și consecințele lor posibile. Pe scurt, este de așteptat ca în familiile poziționale să prevaleze codurile restrânse, așa cum este de așteptat ca în familiile orientate spre persoane codurile elaborate să fie utilizate mai frecvent. Atunci cînd apar în familii poziționale, codurile elaborate sunt orientate mai degrabă către obiect decât către persoană.
Dacă forma de vorbire este expresia unei structuri sociale determinate și dacă „limbajul este un ghid în realitatea socială”, prin varianta lingvistică utilizată în cursul socializării primare, familia orientează copiii către tipuri diferite de raporturi sociale. Utilizarea unuia sau altuia dintre cele două coduri în comunicarea dintre părinți și copii are ca efect transmiterea unei sub-culturi determinate și a unei forme determinate de relație socială: Când copilul învață să vorbească, adică, în vocabularul nostru, când învață codurile specifice care reglează actele sale verbale, el învață cerințele structurii sociale.
Copiii care au acces la diferite sisteme de vorbire (respectiv care învață roluri diferite ca urmare a poziției de status pe care o ocupă într-o structură socială dată) pot adopta diferite conduite sociale și intelectuale în ciuda potențialului comun.
Prin învățarea codurilor restrânse, copilul dobândește, în familiile poziționale, un puternic sentiment al identității sale sociale în detrimentul autonomiei și al capaciății de autocontrol; el va tinde să reproducă în experiență principiul statutar al delimitărilor simbolice care guvernează structura socială pe care a interiorizat-o odată cu învățarea limbajului. Prin comparație, un copil socializat într-o familie orientată către persoane dobândește autonomie și capacitate de control al sinelui, dar sentimentul identității sociale poate fi mai slab; el este capabil să reinterpreteze experiența socializării personale, iar pornind de aici principiile organizării sociale care a stat la baza acesteia pot fi schimbate.
Studiile de sociologie a educației arată că, dintre toate variabilele macrosociologice, apartenența de clasă este cea care influențează cel mai profund formele de socializare. Clasa socială își pune amprenta și asupra structurilor profunde ale comunicării, influența ei exercitându-se pe trei canale: (1) distribuția socială a cunoașterii; (2) posibilitatea diferențiată de a acționa; (3) distanța și opoziția dintre grupuri. Codurile restrânse sunt accesibile tuturor, întrucât oricare dintre membrii societății intră, într-un moment sau altul, într-o relație socială particulară, „intimă”. Accesul la codurile elaborate este, însă, restrictiv, dat fiind faptul că accesul la tipul de relație socială corespunzător este limitat. În timp ce toți membrii societății sunt capabili să utilizeze coduri restrânse, codurile elaborate nu sunt accesibile, în mod obișnuit, decât „unor straturi sociale care participă la domeniile principale de decizie socială sau sunt pe cale de a participa la acestea”. Privilegiul celor aflați pe poziții conducătoare constă în accesul la ambele tipuri de discurs; celelalte categorii sociale nu pot manipula decât coduri restrânse. Rezultă că faptul de a fi socializat într-o familie aparținând clasei muncitoare restrânge șansele de acces ale copilului la codurile elaborate; aceste șanse sunt mai mari în familiile aparținând claselor mijlocii.
Cele două coduri nu pot fi ierarhizate valoric: nu se poate afirma că unul este mai sărac, iar celălalt mai bogat, că schemele de gândire pe care le presupune unul sunt superioare celor pe care le presupune celălalt. De aceea capacitatea de a manipula doar coduri restrânse nu constituie prin ea însăși un handicap; ea nu poate explica eșecul școlar mai frecvent în rândurile copiilor proveniți din familiile aparținând clasei muncitoare, așa cum capacitatea de a utiliza coduri elaborate nu explică prin ea însăși reușita școlară a copiilor proveniți din familiile aparținând claselor mijlocii.
2.6.2. Importanța limbajului scris
Dacă B. Bernstein analizează socializarea familială din perspectiva formelor de vorbire, alți autori își concentrează atenția asupra raportului familiei cu limbajul scris, în același efort de a explica reușita școlară diferențiată a copiilor proveniți din familii aparținând unor categorii socio-profesionale diferite. Studiile s-au multiplicat începând din anii 1980 când a fost constatată apariția unui nou fenomen social: analfabetismul funcțional sau iletrismul. Dacă analfabetismul „clasic” se referea la situația unei persoane care nu știe să citească și să scrie din cauză că, din motive diverse, nu a avut acces la educația școlară, iletrismul descrie fenomenul existenței unor persoane care nu stăpânesc limbajul scris, în pofida faptului că au fost școlarizate la niveluri care le-ar fi permis să o facă. Subiecții, al căror număr este de ordinul milioanelor chiar și în unele țări dezvoltate, pot să identifice litere, silabe, cuvinte sau chiar să descifreze fraze simple, dar viteza lecturii și capacitatea de a înțelege sensul unui text mai lung și mai complex sunt reduse. Considerat mai întâi o cauză a sărăciei, iletrismul este tot mai mult interpretat ca efect al „excluziunii sociale” la care sunt supuși cei în cauză.
Ca și limbajul verbal, scrierea nu este doar un mijloc de comunicare printre altele. Ea exprimă un raport simbolic, diferit de cel oral-practic, al subiectului cu lumea, un mod particular de cunoaștere care permite gândirii să se îndepărteze de caracterul imediat și concret al actului și să devină reflexivă, dar și o formă particulară a puterii bazată pe acest tip de cunoaștere. Raportul dintre cultura școlară – care practică din primele clase o autonomizare a limbajului – și practicile educative ale familiei constituie unul dintre vectorii prin care se manifestă determinismul social al reușitei școlare. Familiile aparținând categoriilor favorizate permit copilului un contact timpuriu cu formele culturii scrise prin intermediul competențelor culturale ale mamelor care, în mod obișnuit, au un nivel relativ ridicat al studiilor și printr-un capital cultural obiectivat în literatură, jocuri educative care utilizează limbajul scris etc.
Învățarea limbajului în familiile populare conduce, în mod obișnuit, la inocularea unui raport oral-practic cu lumea, pe care copiii nu pot sau nu vor să-l părăsească în favoarea celui simbolic pe care îl implică învățarea citirii și scrierii în școală. Totuși, determinismul de clasă nu este implacabil: accesul larg la diferitele forme ale culturii „de masă” (literatură, materiale publicitare etc.), facilitat de progresul mass-media, permite contactul copiilor din familiile populare cu cultura scrisă; în plus, influența pe care cultura scrisă o exercită asupra limbajului copiilor nu se exercită mecanic în nici un mediu social, fiind mijlocită de strategiile educative ale părinților care le utilizează sau nu în vederea obținerii unui profit educativ, ca și de modul pozitiv sau negativ în care este trătă experiența lecturii în familie. Mai mult chiar, o clasă socială nu este un grup omogen din punct de vedere cultural: există familii muncitorești care întrețin nu numai un raport oral-practic cu lumea, ci și unul simbolic, prin intermediul unor „practici scripturale și grafice” (agenda și calendarul, lista de cumpărături, caietul de „socoteli”, clasarea chitanțelor și a celorlalte documente administrativ-domestice, scrierea și clasarea rețetelor de bucătărie, caietul cu adrese și numere de telefon etc.) care introduc o raționalizare a vieții domestice. Cum aceste practici de raționalizare sunt exercitate și transmise predominant pe linie feminină, reușita școlară superioară pe care o înregistrează sistematic fetele [Baudelot și Establet, 1992].
Ordinea morală și materială de acasă pot avea o importanță în școlaritatea copiilor, aceasta se întâmplă deoarece ea este, indisociabil, o ordine cognitivă. Regularitatea activităților, orarele, regulile stricte și recurente de viață, punerile în ordine, aranjările sau clasările domestice produc structuri cognitive ordonate, capabile să ordoneze, să gereze, să organizeze gândirea. A face ordine în casă reprezintă un alt mod de a pune ordine în idei. Gestiunea unui exterior și gestiunea unui interior sunt activități surori. Șolarul care trăiește într-un univers domestic ordonat din punct de vedere material și temporal dobândește, așadar, pe nesimțite, metode de organizare, structuri cognitive ordonate și predispuse să funcționeze ca structuri de ordonare a lumii.
Analiza practicilor domestice de scriere are, în opinia lui Lahire, importante consecințe teoretice: aceste practici constituie „veritabile acte de ruptură în raport cu sensul practic”, deschizând „o breșă în unitatea teoriei practicii sau a sensului practic”. „Dacă, într-adevăr, habitusul este această experiență ordinară a lumii, pre-reflexivă, practică…, atunci nu toate practicile au habitusul ca principiu de reproducere”.
Partea metodico-aplicativa
Capitolul III
Modalitati de optimizare a parteneriatului scoala-familie
3.1 Educarea părinților ca necesitate
Familiei îi este atribuit rolul principal în societatea actuală în rezolvarea problemelor. Primii ani de viață a unui copil sunt hotărâtoarea pentru formarea personalității sale. De cele mai multe ori părinții nu sunt capabili să își rezolve problemele pe care au cu copiii lor, folosind în cele mai multe cazuri autoritatea excesivă, violența sau indiferența. Pentru colaborarea dintre școală și familie în România, nu s-au contituit nici școli de părinți, nici asociații de părinți în care părinții să aibe și ei un rol decizional, ei doar sprijină școala în soluționarea unor probleme de ordin administrativ-gospodăresc.
Modelele după care se îndreaptă copiii sunt părinții care au primit ei înșiși o educație afirma Kant. O cale de emancipare socială și spirituală este educația în general. Educația părinților fiind o necesitate. O dimensiune a educației permanente este educația părinților. Sentimentul de siguranță este cel care îi permite copilului să dobândească personalitate și să să se emancipeze.
Orice sistem de educație care se lovește de opoziția sau indiferența adulților rămâne neputincios. Este necesar ca fiecare părinte să cunoască obligațiile legate de educația copilului. Este necesar existența unei cooperări între părinți și educatori, școlile trebuie să ofere părinților asistență.
A fi părinte nu e deloc ușor, este probabil cea mai dificilă profesie, educația părinților se adresează actualilor și viitorilor părinți. Instituțile de pericultură au un rol important în educarea copiilor mici de către părinți. Pentru elevii de liceu s-ar putea introduce cursuri speciale pentru educația familială. Se cunosc: asociații ale părinților, aceastea au apărut pentru prima oară in SUA, școli ale părinților inițiate în Franța, școli ale mamelor, inițiate în Germania, consilii de administrare școlară formate special sau în majoritate din părinți, comitete de părinți pe clase și școli, fără rol decizional, care sprijină școala în rezolvarea unor probleme.
În momentul în care devenim părinți ar trebui să conștientizăm ca acest rol este pentru toată viața și că depinde de noi buna educație și dezvoltare a copilului nostru. Comunicarea este baza fiecărei relații dar în special pentru relația dintre părinte copil, un părinte educat este acel părinte informat. Prin comunicare aflăm ce îi place copilului nostru, ce nu îi place, ce îi lipsește și ce nu. Sistemul educațional din România nu este perfect, dar se poate și mai rău.
3.2. Comportamentul și adaptarea școlară
Copilul pentru a fi pregătit pentru școală trebuie să să se adapteze normelor și regulilor pretinse de programa școlară, astfel un individ își schimbă comportamentul pentru a se acomoda mediului determinant. Echilibrarea între asimilare și acomodare este adaptarea în concepția piagetiană, care a intervenit în acțiunea reciprocă dintre om și mediul real înconjurător. Condiția de bază a ajustării este simetria dintre nevoia obiectivelor și răspunsul conduitei elevului. Într-o continuă schimbare se află personalitatea copilului, iar exigențele școlare și ale instruirii de specialitate sunt în continuă creștere.
De interacțiunea permanentă a factorilor externi și interni depinde adaptarea școlară. De personalitatea elevului depind factorii interni ai obișnuinței școlare. Factorii biologici și cei psihologici sunt cei care sunt determinanți ai adaptării școlare. Nivelul dezvoltării intelectuale este reușita școlară. Trăsăturile dominante ale personalității sunt caracterul, temperamentul și afectivitatea. Așadar adaptarea se face în funcție de inteligență.
Importanța dialogului la preșcolari este subliniată de J. Piaget. O însemnată valoare constructivă este vorbirea prin dialog care îl plasează pe copil în cadrul grupului. Un copil de 3/6 ani poate gândi unele reguli ale jocului, sau a oricarei alte activități organizată în comun pe care încearcă să le impună partenerilor, dar să țină seama si de cele ale acestora. Vocabularul unui copil de 3 ani însumează între minim 400 de cuvinte și maxim 1000 de cuvinte. Nu trebuie luate foarte mult în considerație aceste cifre pentru că mediul în care crește copilul contribuie foarte mult la dezvoltarea sa. S-a constatat diferențe de volum lexical între copiii care merg la grădiniță și cei care nu o frecventează.
Fără analiza indicatorilor relaționali nu poate fi realizată adaptarea școlară. Acest lucru se realizează prin preferințele pe care le are un anumit elev față de ceilalți colegi și ale acestora față de el. Cu ocazia activităților intructiv-educative se stabilesc relații interpersonale. În condițiile unei atmosfere plăcute copilul își poate desfășura activitatea la nivel maxim, iar în condiții contrare copilul se complexează. În timpul preșcolarității are loc actualizarea capacității intelectuale și dezvoltarea generală intelectuală în proporție de 50%.
Copiii indiferent dacă au frecventat grădinița în mediul urban sau rural, se adaptează mai ușor cei care au fost integrați în colectivități. Cel mai ușor se adaptează cei care provin din familii cu frați și surori mai mari. Copilului unic, familia trebuie să îi dea cât mai multe sfaturi despre cum ar trebui să se comporte la școală.
Cele mai dificile momente de adaptare ale unui elev, sunt primele luni din semestrul I din clasa a-I-a. Pentru un copilaș de 6 ani nu este deloc ușor să stea în bancă în prima zi de școală, nu de mult la grădiniță el dispunea de o libertate pe care acum nu o mai are. El nu are abilitatea de a sta concentrat pe o durată prelungită. La început nu va reține toate sarcinile transmise, adesea uitând de temele pe care trebuie să le pregătească.
Drumul de la copilărie la perioada adultă este lung și schimbător, cu urcușuri și coborâșuri, copilul fiind « micul univers ».
În asamblul dezvoltării, omul parcurge mai multe stadii ce cuprind momente asemănătoare pentru toate persoanele aflate în limitele vârstelor respective. Aceste etape se derulează într-o ordine logică și legică. În structura ființei umane, esențială în adaptarea școlară este cea de-a treia copilărie care se desfășoară la vârsta de 6/7 – 10/11 ani. În jurul vârstei de 10 ani se poate vorbi de un stadiu al gândirii. Datorită memoriei se sporește capacitatea de cunoaștere, dezvoltându-se acum memoria: vizuală, auditivă, chinestezică. Intensă este și viața socială a elevului, acum el își dorește să-și facă prieteni, e vârsta în care simte nevoia de a trăi în colectiv.
Dacă la grădinită copilul se comporta expansiv, acum la școală va trebui să se manifeste doar când e solicitat. În mica școlaritate motivația este importantă, el având nevoie în permanență de stimulare. Cauzele insuccesului școlar sunt numeroase ducând la o marginizare a elevului, pierderea încrederii în capacitățile sale. Tocmai pentru descoperirea copiilor care nu pot face față rigorii școlare este recomandată înscrierea în clasa a-I-a mai târziu. Dacă există o bună colaborare între psihopedagog, școală, familie, medic se poate ajunge la o îmbunătățire a adaptării.
3.3 Rolul parteneriatului școala-familie în formarea personalității copilului
Pentru reușita școlară e nevoie de informarea și formarea părinților, ca aceștia să cunoască drepturile și obligațiile privind educația odraslei sale, metodele de colaborare cu școala. Părinții trebuie să fie în colaborare cu profesorii pentru a juca rolul educativ. Acest lucru este posibil prin dialog.
Parteneriatele s-au format pentru reușita școlară și chiar mai târziu pentru succesul în viață. Un suport real care funcționează are loc atunci când elevii, părinții și alți membri ai comunității sunt parteneri în educație. Educația care formează ființa umană este cea care o primește în primul rând de la famile, apoi de la școală și de la comunitate.
Implicarea familiei într-un parteneriat urmărește un stil de viață sănătos emoțional, mintal, fizic, și socio-moral. În socializarea copilului cu ceilalți colegi de clasă, familia este elementul cheie. Benefeciarii colaborării dintre școală, familie și comunitate sunt elevii, așa cum e sugerat pe baza unor studii realizate în unitățile de învățare în unele țări din Europa și S.U.A.
Prin felul său de a fi, prin caracterul său, fiecare copil este unicat deosebindu-se de ceilalți. Așa cum un tâmplar nu lucrează în același fel cu stejarul și bradul, tot așa și noi trebuie să ținem cont de „lemnul” din care este făcut fiul sau fiica noastră.
Primul loc în educare îl au părinții și educatorii. Școala îl pregătește pe copil să fie apt de muncă. Rolul școlii nu este numai de a-l înzestra cu un bagaj mare de cunoștințe pe copil, ci și de a-i stimula calitateas sa de om.
Pentru a corecta modul de comportare greșit al copilului atât părinții cât și educatorii trebuie să intervină în timpul procesului de învățământ. Ajuns la vârsta preșcolară, profesorii și pedagogii vor participa la șlefuirea procesului instructiv-educativ. Indiferent de mediul cultural sau economic al familiei atunci când părinții sunt parteneri cu școala în educație, rezultatele sunt de factură pozitivă determinând performanța acestora, reducând abandonul școlar și delicvența.
În relația școală-familie trebuie să existe un cod de etică profesională. Din datoria profesională face parte cooperarea dascălului cu familia. În țările europene se dorește ca să se pună accentul pe angajamentul mutual, un contract parental între școală și familie.
Într-o societate care se află într-o continuă schimbare, educația presupune eliberarea energiilor lăuntrice, prin implicarea armonioasă și creatoare a inferiorității, a insecurității și dependenței pe care le simte ființa umană. Dascălii umăresc modelarea copilului în conformitate cu cerințele societății democratice. Realitatea învățământului din România dovedește că familia este principalul factor care acționează asupra personalității copilului.
Un flux continuu al influențelor pozitive se stabilesc între familie și școală. Școala preia copilul la o vârsta fragedă, așa cum l-a educat familia, apoi dascălul se străduiește să îndrepte anumite deviații ale adultului de mâine. Ideal ar fi ca fiecare copil să simtă în sânul familiei protecție și dragoste, ajutându-l pe acesta să se dezvolte echilibrat. Diversitatea este realizată de către om prin mediul familial, școalar și cel social. Școala funcționează după anumite reguli, disciplina nefiind opțională.
Prin legături strânse cu școala, cu dascălul de la clasă, prin urmărirea cu discreție a prieteniei pe care copilul o leagă în timpul liber cu diferiți copii, părinții pot contribui la formarea caracterului și personalității copilului lor.
Concluzii
Denumirea de familie derivă din latinescul „famulus” care înseamnă sclav domestic. Așa cum a afirmat Caluschi (2008), familia a fost și este un mediu de generare și regenerare a resursei umane, dar și al formării personalității viitoriilor adulți. Familia este primul univers al copilului spunea Vincent (1970).
Există mai multe definiții ale familiei, astfel: Doron și Parot (1999) definesc familia ca un grup de indivizi uniți prin legături transgeraționale și interdependente privind elementele fundamentale ale vieții. Sillamy (2000) subliniază că familia nu este privită doar ca o instituție, ci ca o ideologie.
Arnlaug Leira își face explicit punctul de vedere asupra familiei: „De obicei termenul „familie” se referă la cel puțin 2 persoane – fie adulți care împart același pat și aceeași masă – conform acestei expresii norvegiene – fie unul sau mai mulți adulți care își asumă responsabilitatea parentală pentru unul sau mai mulți copii. Se poate referi de asemenea la unul sau mai mulți copii adulți, care împart locuința cu părinții lor”.
Despre tipurile de familie se vorbește încă din secolele XVI-XVI, astfel există: familia nucleară, familia extinsă, familia monoparentală, familia vitregă, familia întemeiată de adolescenți, familia alcătuită dintr-o singura persoană, familia cu un singur părinte, familia de tipul soț-soție.
Familia nucleară conține adesea un cuplu căsătorit, partenerii fiind părinții unor copii bilogici sau adoptați; toți membrii locuiesc împreună în același cămin. Acest tip de familie este considerată de cercetători familia intactă.
Familia extinsă este formată din toate rudele biologice, vitrege, adoptive, devenind complexe datorită divorțurilor și recăsătorilor.
Când o familie trece printr-un divorț sau moartea unuia dintre parteneri, lăsând un singur părinte responsabil pentru creșterea copiilor, ea devine familie monoparentală.
După ce se pune capăt unei căsătorii, fiecare dintre cei doi foști parteneri, se pot hotărî să întemeieze o altă familie, intrând într-o nouă căsnicie. Prin acest proces de recăsătorie se formează familiile vitrege.
Dintre toate tipurile de familii, cele întemeiate de adolescenți sunt privite, mai ales, ca o problemă socială. Deși numărul fetelor aflate în această situație (cu vârsta mai mică de 18 ani) este mai mic decât în anii ’50, totuși este un fenomen îngrijorător mai ales pentru că cele din ziua de azi se presupune că primesc mai multă educație și se pregătesc pentru o carieră.
Familia formată dintr-o singură persoană înseamnă – în general – doar un membru, un individ. În Norvegia un asemenea tip de familie s-a modificat. Poate conține aproape orice formă de familie care nu include copii: bărbați și femei care locuiesc singuri, cupluri ce coabitează și nu au copii, văduve.
Familia cu un singur părinte se poate forma pe diverse căi: de la o mamă necăsătorită ce naște un copil, pe care-l crește singură; de la o persoană singură care adoptă un copil; de la o familie cu doi părinți, care se destramă prin separare, divorț, părăsire de domiciliu sau moarte.
Familie de tipul soț-soție prin această denumire se desemnează familiile în care cei doi parteneri locuiesc în aceeași casă, cu sau fără copii.
Există mai multe tipuri de clasificare a funcțiilor familiei, un exemplu este clasificarea lui Mitrofan și Mitrofan (1991) grupează funcțiile familiei în următoarele: funcția biologic sexuală, funcția psihoafectivă, funcția educațională.
Familia reprezintă cea mai importantă «curea de transmisie» a normelor culturale din generație în generație. Fericirea, înțelepciunea, pacea sunt cele trei valori, care se referă la modurile de a fi sau de a acționa, pentru a atinge un scop.
În unele categorii sociale, ca o regulă a secolului trecut transmiterea meseriei din tată în fiu pare imposibilă astăzi. Numărul părinților care pregătesc un destin diferit în funcție de sexul copilului este tot mai mic.
Relația mamă-copil este extrem de importantă în devoltarea copilului. De multe ori copiii, prin învățarea limbajului în familie nu pot sau nu vor să înlocuiască limbajul simbolic în avantajul scrierii și citirii de la școală.
Primii ani din viața copiilor sunt hotărâtori pentru dezvoltarea personalității acestora.
Pentru succesul școlar al copilului, este nevoie ca fiecare părinte prin metodele pe care le folosește, să cunoască și obligațiile legale pe care le are.
Educația copilului este în cea mai mare parte influențată și în ceea ce privește educația părinților, acesta fiind un element esențial.
În momentul în care devenim părinți ar trebui să conștientizăm ca acest rol este pentru toată viața și că depinde de noi buna educație și dezvoltare a copilului nostru. Comunicarea este baza fiecărei relații dar în special pentru relația dintre părinte copil, un părinte educat este acel părinte informat.
Copilul pentru a fi pregătit pentru școală trebuie să să se adapteze normelor și regulilor pretinse de programa școlară, astfel un individ își schimbă comportamentul pentru a se acomoda mediului determinant.
Pentru reușita școlară e nevoie de informarea și formarea părinților, ca aceștia să cunoască drepturile și obligațiile privind educația odraslei sale, metodele de colaborare cu școala. Părinții trebuie să fie în colaborare cu profesorii pentru a juca rolul educativ. Acest lucru este posibil prin dialog.
Prin legături strânse cu școala, cu dascălul de la clasă, prin urmărirea cu discreție a prieteniei pe care copilul o leagă în timpul liber cu diferiți copii, părinții pot contribui la formarea caracterului și personalității copilului lor.
BIBLIOGRAFIE
Amato, P. R. & Booth, A., A. Prospective Study of Divorce and Parent-Child Relationships., în „Journal of Marriage and the Family”, vol. 58, 1996: 343.
Aubert, V., Ozouf, J., Ozouf, M., 1987, «La tradition politique des instituteurs», în Pouvoirs : 42.
Ball, Donald W., „The family” as a >Sociological Problem: Conceptualization of the Taken-for-Granted as Prologue to Social Problems Analysis, în: Arlene and Jerome H. Skolnik. Intamacy, Family and Society. Boston: Little, Brown and Co., 1974: 85.
Baumrind, D., 1980, «New Directions in Socialization Research», în American Psychologist: 639-652.
Beauvois, J.L., Le Poultier, F., 1986, «Norme d’internalité et pouvoir social en psychologie quotidienne», în Psychologie Française: 100-106.
Beauvois, J.L., Dubois, N., 1988, «The Norm of Internality in the Explanation of Psychological Events», în European Journal of Social Psychology: 299-316.
Beauvois, J.L., Dubois, N., 1994, «Pratiques éducatives familiale et internalisation des valeurs», în P. Durning și J.-P. Pourtois (dir.), Éducation et famille, Bruxelles, De Boeck-Wesmael: 15-27.
Benichou, J.P., 1994, «Illetrisme», în F. Champy și Chr. Etévé (dir.), Dictionnaire encyclopédique de l’éducation et de la formation, Paris, Nathan: 505-506.
Berge, A. (1970), „Mediul familial în M. Debesse (coord.), Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactică și Pedagogică, București: 281-290.
Bernstein, B., 1975, Langage et classes sociales. Codes socio-linguistiques et contrôle social, trad. fr., Paris, Les Éditions de Minuit : 26-29; 229; 230.
Bernstein, B., 1978, Studii de sociologia educației, trad. rom., București, Editura Didactică și Pedagogică: 57; 61-62; 65; 67.
Bertaux, D., 1994, «Révolution et mobilité sociale en Russie sovietique», în Cahiers Internationaux de Sociologie, vol. XCVI: 77-97.
Bourdieu, P., 1974, «Avenir de classe et causalité du probable», în Revue Française de Sociologie, XV: 3-42.
Brandwein, Ruth A., Brown, Carol A., Fox, Elizabeth Maury, Women and Children Last: The Social Situation of Divorced Mothers and Their Families, în: „Journal of Marriage and the Family”, vol. 36, N0.3, 1974: 502.
Chamboredon, J.C., Prévot, J., 1973, «Le Métier d’enfant; définition sociale de la prime enfance et fonctions différentielles de l’école maternelle», în Revue Française de Sociologie, XIV: 295-335.
Combessie, J.C., 1969, «Éducation et valeurs de classe dans la sociologie américaine», în Revue Française de Sociologie, X: 12-36.
Cuisinier, F., 1994, «Comportaments éducatifs maternels, style cognitif et internalité de l’enfant», în P. Durning și J.-P. Pourtois (dir.), Éducation et famille, Bruxelles, De Boeck-Wesmael s.a.: 45-68.
Dafoe Whitehead, Barbara & Popenoe, David, Why Wed? Young Adult Talk About Sex, Love and First Unions, New Brunswich, National Marriage Project, Rutgers University, 1999: 49; 63; 87; 94; 106.
Duru-Bellat, M., Henriot-van Zanten, A., 1991, Sociologie de l’école, Paris, Armand Collin:163.
Elena Bonchiș, 2011, „Familia și rolul ei în educarea copilului”, Editura Psihologia copilului & Parenting, Iași: 17-18.
Forquin, J.-Cl., 1979-1980, « des inégalité d’éducation: principales orientations, principaux résultats depuis 1965», în Revue Française de Pédagogie, 48/1979: 90-100.
Forquin, J.C., 1982, «L’Approche sociologique de la réussite et de l’échec scolaire: inégalité de réussite scolaire et appartenance sociale», în Revue Française de Pédagogie, 59/1982: 51-70.
Jellison, J.M., Green, J., 1981, «A Self-presentation Approach to the Fundamental Attribution Error: the Norm of Internality», în Journal of Personnality and Social Psychology: 643-649.
Kellerhals, J., Montandon, C., 1991, Les Stratégies éducatives des familles, Neuchâtel, Delachaux & Niestlé: 83; 133.
Kohn, M.L., 1963, «Social Class and Parental-Child Relationships. An Interpretation», în American Journal of Sociology: 473-474.
Lahire, B., 1993, « sexuelle du travail d’écriture domestique», în Ethnologie française: 504; 508.
Mingat, A., 1991, «Expliquer la variété des acquisitions au cours préparatoire: les rôles de l’enfant, la famille et l’école», în Revue Française de Pédagogie: 47-63.
Musgrove, Frank, The family, Education and Society, Oxford, Alden Press, 1966: 90.
Stephens, William N., The family in Cross Cultural Perspective, New York, Holt, Rinehart and Wiston, 1963: 5; 12.
Percheron, A., 1981, «Stratégies éducatives, normes éducatives et classes sociales», în Fr. Mariet (dir.), L’Enfant, la famille et l’école, Paris, Les Éditions ESF: 39-57.
Percheron, A., Domestique et le politique», în Revue Française de Science Politique, vol. 35, 1985: 5.
Percheron, A., 1991, « des valeurs», în Fr. de Singly (dir.), ’état des savoirs, Paris, Éditions La Découverte: 183-193.
Percheron, A., 1993, politique, Paris, Armand Colin: 133.
Perrez, M., Chervet, C., 1989, «Rôle de la famille dans le developpement des attributions causales et des convictions de contrôle», în J.-P. Pourtois (éd.), Les Thématiques en éducation familiale, Bruxelles, De boeck-Wesmael s. a.: 95.
Pourtois, J.-P., Forgione, A., Desmet, H., 1989, «Formation des parents: axes et instruments de changement», în J.-P. Pourtois (dir.), Les Thématiques en éducation familiale, Bruxelles, De Boeck-Wesmael s. a. : 263-279.
Rosen, B.C., 1956, «The Achievement Syndrome: a Psycho-Cultural Dimension of Social Stratification», în American Sociological Review: 21.
Singly, Fr. de, 1993, «Savoir hériter: la transmission du goűt de la lecture chez les étudiants», în E. Fraisse (dir.), Les Étudiants et la lecture, Paris, PUF: 49-71.
Stănciulescu, E., 1996, «Tel enfant, tels parents: de la redéfinition et de la construction de l’enfance et de la parentalité», în R. B.-Dandurand, R. Hurtubise, C. Le Bourdaisdir.), Enfances. Perspectives sociales et pluriculturelles, Institut Québécois de Recherche sur , Les Presses de l’Université Laval: 237-255.
Verquerre, R., 1989, «Comment les parents se représentent leur enfant», în J.-P. Pourtois (dir.), Les Thématiques en éducation familiale, Bruxelles, De Boeck-Wesmael s. a. : 160.
Verquerre, R., Courdent, S., Desenclos, L., Motury, O., 1994, «Norme d’internalité et attitudes éducatives des parents, normes d’internalité des enfants», în P. Durning și J.-P. Pourtois, Éducation et famille, Bruxelles, De Boeck-Wesmael s.a. : 28-44.
Zeroulou, Z., 1988, «Les Changements de la famille en situation culturelle et leurs incidences sur la réussite et l’échec scolaire», în Interculturel en éducation et en sciences humaines, Université de Toulouse-Le Mirail, Service des Publications: 199-203.
ANEXE
CHESTIONAR
Implicarea familiei în parteneriatul familie-școală
Am dori să cunoaștem câteva aspecte aspecte referitoare la implicarea parinților în educația copiilor și a relațiilor dintre familie și școală.
Chestionarul este anononim și iși propune să afle informații legate de implicarea familiei în activitatea școlara a elevilor.
1.Studii efectuate:
a) Școala primară
b) Școala gimnazială
c) Liceu
d) Studii superioare
2.Stare civilă:
a) Căsătorit
b) Necăsătorit
3.Familie monoparentală:
a)da
b)nu
4.Vă intrebați în fiecare zi copilul despre ce s-a întâmplat la școala ?
a) Întotdeauna
b) De cele mai multe ori
c) Rareori
d) Niciodată
5.Țineți cont de părerile și sfaturile profesorului diriginte ?
a) Întotdeauna
b) De cele mai multe ori
c) Rareori
6.Cum considerați colaborarea dumneavoastră cu școala ?
a) Foarte bună
b) Bună
c) Satisfăcătoare
d) Nesatisfăcătoare
7.Cât de des vă vizitați copilul la școală ?
a) Lunar
b) O data pe semestru
c) De câteva ori pe parcursul anului școlar
d) Niciodată
8.Cum păstrați legatura cu educatorul/invățătorul copilului ?
a) Prin participarea la ședințele cu părinții
b) Prin intermediul telefonului
c) Prin bilete
d) Prin întâlniri propuse de educator/invățător
9.Considerați că acordați timp suficient și atenție suficientă problemelor școlare ale copilului dumneavoastră ?
a) Da
b) Nu
10.Ce reprezimtă educatorul/invatatorul pentru dumneavoastră ?
a) Un colaborator
b) Un îndrumator pentru copil
c) Un prestator de servicii
d) Un specialist în problemele educației
11.Implicația dumeavostră în activitatea școlară a copilului este :
a) Un drept
b) O obligație
12.Cât de des controlați activitatea de pregătire școlară în familie?
a) Zilnic
b) Câteodata
c) Rareori
d) Niciodata
13.Cine se ocupă mai mult de instruirea copilului dumneavostră?
a) Mama
b) Tata
c) Bunici
d) Alte rude
14.Ați participat la acțiuni inițiate de școală ?
a) Da
b) Nu
15.Credeți că puteți contribui la creșterea eficienței școlare ?
a) Da, cum…
b) Nu, de ce…
16.Ce calitate trebuie să îndeplinească un cadru didactic ?
a) Seriozitate
b) Autoritate
c) Comportament democratic
d) Toleranță
17.Ce propuneți pentru îmbunătățirea relației școală-familie
a) Ședinte cu parinții organizate mai des
b) Lectorate pe teme care ne interesează
c) Să se organizeze ore cu elevii la care să poată participa și parinții
d) Să fim informați prin scrisori trimise de către școală
Va mulțumim pentru colaborare si timpul acordat !!!
ACORD DE PARTENERIAT
1. PĂRȚILE
1.1. Școala……………….., reprezentat prin d-na invatatoare ……………….
1.2. Consiliul de părinți ai elevilor clasei a ….. , reprezentat prin d-na……………….., președinta Comitetului de părinți.
2. OBIECTUL
2.1.Obiectul acordului este realizarea unui parteneriat educațional real și operațional între școala………. ………………….și părinții elevilor din clasa a ………., în scopul creșterii calității actului educațional, în concordanță cu standardele actuale.
3. ROLURI ȘI RESPONSABILITĂȚI
3.1.Școala, prin….
Asigură cadrul legal, organizatoric și funcțional pentru ca școala și consiliul părinților să-și îndeplinească obiectivele comune;
Elaborează împreună cu comitetul de părinți un acord de parteneriat cadru între părinți și școală, care să constituie baza concreta,unitară și operaționala privind implicarea părinților în managementul școlar, în concordanță cu practica Uniunii Europene;
Organizează lectorate cu părinții pe domenii de interes pentru educația copiilor;
Participă ca partener activ alături de Consiliul de parinți, în programe și proiecte;
Promovează cooperarea școală-autorități locale;
Participă la intâlnirile, acțiunile, programele și proiectele solicitate și inițiate de consiliul părinților.
3.2. Consiliul de părinți:
Participă prin reprezentanții săi desemnați la îndeplinirea obiectivelor comune;
Analizează și promovează inițiativele și proiectele copiilor și învățătoarei, care vizează creșterea calității învățământului;
Susține activ prin fonduri atrase din donații, sponsorizări si din venituri proprii activitățile de organizare de evenimente extracurriculare ți sprijină învățătoarea în efortul de a ajuta copiii ce provin din familii aflate in dificultate;
Sesizeaza conducerea școlii asupra situatiilor deosebite apărute la clasă;
Participă ca partener activ alături de d-na invatatoarea …………………………………….. si elevii clasei a …………………………………., în programe și proiecte;
Elaborează împreună cu doamna invățătoare un acord de parteneriat cadru între părinți și școală, care să constituie baza concretă,unitară și operaționala privind implicarea părinților în managementul școlar, în concordanța cu practica Uniunii Europene;
4. DURATA ACORDULUI
4.1. Durata acordului este de 1 an de la data semnării de către ambele părți, cu posibilitatea prelungirii printr-un act adițional.
5. DISPOZIȚII FINALE
5.1. Orice modificare a prezentului acord se va face cu acordul părților;
5.2. Toate posibilele dispute rezultate din prezentul acord sau in legătură cu el, pe care părțile nu le pot soluționa pe cale amiabilă, vor fi solutionate de conducerea
Întocmit, azi Consiliul de părinti al elevilor clasei a …………………………………………………..
Președinta Comitetului de părinți
BIBLIOGRAFIE
Amato, P. R. & Booth, A., A. Prospective Study of Divorce and Parent-Child Relationships., în „Journal of Marriage and the Family”, vol. 58, 1996: 343.
Aubert, V., Ozouf, J., Ozouf, M., 1987, «La tradition politique des instituteurs», în Pouvoirs : 42.
Ball, Donald W., „The family” as a >Sociological Problem: Conceptualization of the Taken-for-Granted as Prologue to Social Problems Analysis, în: Arlene and Jerome H. Skolnik. Intamacy, Family and Society. Boston: Little, Brown and Co., 1974: 85.
Baumrind, D., 1980, «New Directions in Socialization Research», în American Psychologist: 639-652.
Beauvois, J.L., Le Poultier, F., 1986, «Norme d’internalité et pouvoir social en psychologie quotidienne», în Psychologie Française: 100-106.
Beauvois, J.L., Dubois, N., 1988, «The Norm of Internality in the Explanation of Psychological Events», în European Journal of Social Psychology: 299-316.
Beauvois, J.L., Dubois, N., 1994, «Pratiques éducatives familiale et internalisation des valeurs», în P. Durning și J.-P. Pourtois (dir.), Éducation et famille, Bruxelles, De Boeck-Wesmael: 15-27.
Benichou, J.P., 1994, «Illetrisme», în F. Champy și Chr. Etévé (dir.), Dictionnaire encyclopédique de l’éducation et de la formation, Paris, Nathan: 505-506.
Berge, A. (1970), „Mediul familial în M. Debesse (coord.), Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactică și Pedagogică, București: 281-290.
Bernstein, B., 1975, Langage et classes sociales. Codes socio-linguistiques et contrôle social, trad. fr., Paris, Les Éditions de Minuit : 26-29; 229; 230.
Bernstein, B., 1978, Studii de sociologia educației, trad. rom., București, Editura Didactică și Pedagogică: 57; 61-62; 65; 67.
Bertaux, D., 1994, «Révolution et mobilité sociale en Russie sovietique», în Cahiers Internationaux de Sociologie, vol. XCVI: 77-97.
Bourdieu, P., 1974, «Avenir de classe et causalité du probable», în Revue Française de Sociologie, XV: 3-42.
Brandwein, Ruth A., Brown, Carol A., Fox, Elizabeth Maury, Women and Children Last: The Social Situation of Divorced Mothers and Their Families, în: „Journal of Marriage and the Family”, vol. 36, N0.3, 1974: 502.
Chamboredon, J.C., Prévot, J., 1973, «Le Métier d’enfant; définition sociale de la prime enfance et fonctions différentielles de l’école maternelle», în Revue Française de Sociologie, XIV: 295-335.
Combessie, J.C., 1969, «Éducation et valeurs de classe dans la sociologie américaine», în Revue Française de Sociologie, X: 12-36.
Cuisinier, F., 1994, «Comportaments éducatifs maternels, style cognitif et internalité de l’enfant», în P. Durning și J.-P. Pourtois (dir.), Éducation et famille, Bruxelles, De Boeck-Wesmael s.a.: 45-68.
Dafoe Whitehead, Barbara & Popenoe, David, Why Wed? Young Adult Talk About Sex, Love and First Unions, New Brunswich, National Marriage Project, Rutgers University, 1999: 49; 63; 87; 94; 106.
Duru-Bellat, M., Henriot-van Zanten, A., 1991, Sociologie de l’école, Paris, Armand Collin:163.
Elena Bonchiș, 2011, „Familia și rolul ei în educarea copilului”, Editura Psihologia copilului & Parenting, Iași: 17-18.
Forquin, J.-Cl., 1979-1980, « des inégalité d’éducation: principales orientations, principaux résultats depuis 1965», în Revue Française de Pédagogie, 48/1979: 90-100.
Forquin, J.C., 1982, «L’Approche sociologique de la réussite et de l’échec scolaire: inégalité de réussite scolaire et appartenance sociale», în Revue Française de Pédagogie, 59/1982: 51-70.
Jellison, J.M., Green, J., 1981, «A Self-presentation Approach to the Fundamental Attribution Error: the Norm of Internality», în Journal of Personnality and Social Psychology: 643-649.
Kellerhals, J., Montandon, C., 1991, Les Stratégies éducatives des familles, Neuchâtel, Delachaux & Niestlé: 83; 133.
Kohn, M.L., 1963, «Social Class and Parental-Child Relationships. An Interpretation», în American Journal of Sociology: 473-474.
Lahire, B., 1993, « sexuelle du travail d’écriture domestique», în Ethnologie française: 504; 508.
Mingat, A., 1991, «Expliquer la variété des acquisitions au cours préparatoire: les rôles de l’enfant, la famille et l’école», în Revue Française de Pédagogie: 47-63.
Musgrove, Frank, The family, Education and Society, Oxford, Alden Press, 1966: 90.
Stephens, William N., The family in Cross Cultural Perspective, New York, Holt, Rinehart and Wiston, 1963: 5; 12.
Percheron, A., 1981, «Stratégies éducatives, normes éducatives et classes sociales», în Fr. Mariet (dir.), L’Enfant, la famille et l’école, Paris, Les Éditions ESF: 39-57.
Percheron, A., Domestique et le politique», în Revue Française de Science Politique, vol. 35, 1985: 5.
Percheron, A., 1991, « des valeurs», în Fr. de Singly (dir.), ’état des savoirs, Paris, Éditions La Découverte: 183-193.
Percheron, A., 1993, politique, Paris, Armand Colin: 133.
Perrez, M., Chervet, C., 1989, «Rôle de la famille dans le developpement des attributions causales et des convictions de contrôle», în J.-P. Pourtois (éd.), Les Thématiques en éducation familiale, Bruxelles, De boeck-Wesmael s. a.: 95.
Pourtois, J.-P., Forgione, A., Desmet, H., 1989, «Formation des parents: axes et instruments de changement», în J.-P. Pourtois (dir.), Les Thématiques en éducation familiale, Bruxelles, De Boeck-Wesmael s. a. : 263-279.
Rosen, B.C., 1956, «The Achievement Syndrome: a Psycho-Cultural Dimension of Social Stratification», în American Sociological Review: 21.
Singly, Fr. de, 1993, «Savoir hériter: la transmission du goűt de la lecture chez les étudiants», în E. Fraisse (dir.), Les Étudiants et la lecture, Paris, PUF: 49-71.
Stănciulescu, E., 1996, «Tel enfant, tels parents: de la redéfinition et de la construction de l’enfance et de la parentalité», în R. B.-Dandurand, R. Hurtubise, C. Le Bourdaisdir.), Enfances. Perspectives sociales et pluriculturelles, Institut Québécois de Recherche sur , Les Presses de l’Université Laval: 237-255.
Verquerre, R., 1989, «Comment les parents se représentent leur enfant», în J.-P. Pourtois (dir.), Les Thématiques en éducation familiale, Bruxelles, De Boeck-Wesmael s. a. : 160.
Verquerre, R., Courdent, S., Desenclos, L., Motury, O., 1994, «Norme d’internalité et attitudes éducatives des parents, normes d’internalité des enfants», în P. Durning și J.-P. Pourtois, Éducation et famille, Bruxelles, De Boeck-Wesmael s.a. : 28-44.
Zeroulou, Z., 1988, «Les Changements de la famille en situation culturelle et leurs incidences sur la réussite et l’échec scolaire», în Interculturel en éducation et en sciences humaines, Université de Toulouse-Le Mirail, Service des Publications: 199-203.
ANEXE
CHESTIONAR
Implicarea familiei în parteneriatul familie-școală
Am dori să cunoaștem câteva aspecte aspecte referitoare la implicarea parinților în educația copiilor și a relațiilor dintre familie și școală.
Chestionarul este anononim și iși propune să afle informații legate de implicarea familiei în activitatea școlara a elevilor.
1.Studii efectuate:
a) Școala primară
b) Școala gimnazială
c) Liceu
d) Studii superioare
2.Stare civilă:
a) Căsătorit
b) Necăsătorit
3.Familie monoparentală:
a)da
b)nu
4.Vă intrebați în fiecare zi copilul despre ce s-a întâmplat la școala ?
a) Întotdeauna
b) De cele mai multe ori
c) Rareori
d) Niciodată
5.Țineți cont de părerile și sfaturile profesorului diriginte ?
a) Întotdeauna
b) De cele mai multe ori
c) Rareori
6.Cum considerați colaborarea dumneavoastră cu școala ?
a) Foarte bună
b) Bună
c) Satisfăcătoare
d) Nesatisfăcătoare
7.Cât de des vă vizitați copilul la școală ?
a) Lunar
b) O data pe semestru
c) De câteva ori pe parcursul anului școlar
d) Niciodată
8.Cum păstrați legatura cu educatorul/invățătorul copilului ?
a) Prin participarea la ședințele cu părinții
b) Prin intermediul telefonului
c) Prin bilete
d) Prin întâlniri propuse de educator/invățător
9.Considerați că acordați timp suficient și atenție suficientă problemelor școlare ale copilului dumneavoastră ?
a) Da
b) Nu
10.Ce reprezimtă educatorul/invatatorul pentru dumneavoastră ?
a) Un colaborator
b) Un îndrumator pentru copil
c) Un prestator de servicii
d) Un specialist în problemele educației
11.Implicația dumeavostră în activitatea școlară a copilului este :
a) Un drept
b) O obligație
12.Cât de des controlați activitatea de pregătire școlară în familie?
a) Zilnic
b) Câteodata
c) Rareori
d) Niciodata
13.Cine se ocupă mai mult de instruirea copilului dumneavostră?
a) Mama
b) Tata
c) Bunici
d) Alte rude
14.Ați participat la acțiuni inițiate de școală ?
a) Da
b) Nu
15.Credeți că puteți contribui la creșterea eficienței școlare ?
a) Da, cum…
b) Nu, de ce…
16.Ce calitate trebuie să îndeplinească un cadru didactic ?
a) Seriozitate
b) Autoritate
c) Comportament democratic
d) Toleranță
17.Ce propuneți pentru îmbunătățirea relației școală-familie
a) Ședinte cu parinții organizate mai des
b) Lectorate pe teme care ne interesează
c) Să se organizeze ore cu elevii la care să poată participa și parinții
d) Să fim informați prin scrisori trimise de către școală
Va mulțumim pentru colaborare si timpul acordat !!!
ACORD DE PARTENERIAT
1. PĂRȚILE
1.1. Școala……………….., reprezentat prin d-na invatatoare ……………….
1.2. Consiliul de părinți ai elevilor clasei a ….. , reprezentat prin d-na……………….., președinta Comitetului de părinți.
2. OBIECTUL
2.1.Obiectul acordului este realizarea unui parteneriat educațional real și operațional între școala………. ………………….și părinții elevilor din clasa a ………., în scopul creșterii calității actului educațional, în concordanță cu standardele actuale.
3. ROLURI ȘI RESPONSABILITĂȚI
3.1.Școala, prin….
Asigură cadrul legal, organizatoric și funcțional pentru ca școala și consiliul părinților să-și îndeplinească obiectivele comune;
Elaborează împreună cu comitetul de părinți un acord de parteneriat cadru între părinți și școală, care să constituie baza concreta,unitară și operaționala privind implicarea părinților în managementul școlar, în concordanță cu practica Uniunii Europene;
Organizează lectorate cu părinții pe domenii de interes pentru educația copiilor;
Participă ca partener activ alături de Consiliul de parinți, în programe și proiecte;
Promovează cooperarea școală-autorități locale;
Participă la intâlnirile, acțiunile, programele și proiectele solicitate și inițiate de consiliul părinților.
3.2. Consiliul de părinți:
Participă prin reprezentanții săi desemnați la îndeplinirea obiectivelor comune;
Analizează și promovează inițiativele și proiectele copiilor și învățătoarei, care vizează creșterea calității învățământului;
Susține activ prin fonduri atrase din donații, sponsorizări si din venituri proprii activitățile de organizare de evenimente extracurriculare ți sprijină învățătoarea în efortul de a ajuta copiii ce provin din familii aflate in dificultate;
Sesizeaza conducerea școlii asupra situatiilor deosebite apărute la clasă;
Participă ca partener activ alături de d-na invatatoarea …………………………………….. si elevii clasei a …………………………………., în programe și proiecte;
Elaborează împreună cu doamna invățătoare un acord de parteneriat cadru între părinți și școală, care să constituie baza concretă,unitară și operaționala privind implicarea părinților în managementul școlar, în concordanța cu practica Uniunii Europene;
4. DURATA ACORDULUI
4.1. Durata acordului este de 1 an de la data semnării de către ambele părți, cu posibilitatea prelungirii printr-un act adițional.
5. DISPOZIȚII FINALE
5.1. Orice modificare a prezentului acord se va face cu acordul părților;
5.2. Toate posibilele dispute rezultate din prezentul acord sau in legătură cu el, pe care părțile nu le pot soluționa pe cale amiabilă, vor fi solutionate de conducerea
Întocmit, azi Consiliul de părinti al elevilor clasei a …………………………………………………..
Președinta Comitetului de părinți
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Parteneriatului Scoala Familie In Optimizarea Procesului Instructiv Educativ (ID: 107966)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.