Rolul Parteneriatelor Educationale Scoala Biserica
INTRODUCERE
Definirea, delimitarea și încadrarea subiectului
Lucrarea de față intitulată „Rolul parteneriatelor educaționale Școala – Biserica” tratează problemele legate de parteneriatele educaționale, în general, și parteneriatele educaționale dintre Școală și Biserică, în special, acest studiu bazându-se pe o bibliografie solidă a unor autori cunoscuți în materie, printre care amintesc: Constantin Cucoș, A. Dicu, Willem Doise, V. Dragomirescu, I. Drăgan, E. Durkheim, Dimitrie Gusti, Maria-Ana Georgescu, Pantelimon Golu, Ion Ionescu, Miron Ionescu, Fred Mahler, Ioan Mărginean, Adrian Miroiu, Jean-Marc Monteil, Serge Moscovici, Emil Păun, Ioan Radu, A. Roșca, Sebastian Sebeș, Ion Stanciu, Elisabeta Stănciulescu, L. Țopa și alții.
Definirea subiectului
Lucrarea de față se dorește a fi o prezentare analitică a conceptului de parteneriat educațional, insistând asupra parteneriatelor educaționale dintre Școală și Biserică. Se subliniază importanța acestora, precum și rolul lor în acțiunile desfășurate în vederea atingerii obiectivelor. De asemenea, în lucrare, se fac referiri la raporturile dintre Biserică și Școală și la învățământul religios.
Încadrarea subiectului
Lucrarea este structurată în trei capitole.
În cadrul primului capitol, intitulat „Aspecte generale privind parteneriatele educaționale” se urmărește tratarea unor aspecte pur teoretice cu privire la parteneriatele educaționale, realizându-se o succintă prezentare a parteneriatelor educaționale dintre Școală și Biserică, capitolul încheindu-se sugestiv cu o succintă tipologie acestor parteneriate.
Organizarea anchetei din capitolul al doilea, intitulat „Metodologia cercetării și eșantionul studiat” are rolul de a verifica parteneriatele educaționale dintre Școală și Biserică, în urma sondării unui eșantion prestabilit.
Ultimul capitol intitulat „Prezentarea parteneriatelor educaționale dintre Școală și Biserică”, are rolul de a identifica principalele parteneriate educaționale dintre Biserică și Școală în arealul specific.
Pe baza informațiilor prezentate pe parcursul lucrării în cele trei capitole amintite, sunt formulate, în final, unele concluzii referitoare la tematica lucrării abordate.
Importanța subiectului și motivația alegerii
Chiar dacă este un „teren” atât de bătătorit, subiectele despre parteneriatele educaționale au constituit, întotdeauna, un motiv de analiză profundă. De fapt, formele în care s-au exprimat teoriile și modelele acestora au fost, de-a lungul istoriei, motive de divergențe, ajungându-se până la ample dezbateri în literatura de specialitate. Aceste forme practice de dezbateri oglindesc gândirile fundamentale, astfel că, prin ele, putem să ne dăm seama de ideologia de bază, a diferitelor orientări denominaționale.
Importanța subiectului
Nimeni, în perioada în care trăiește, nu are capacitatea de a sesiza unele schimbări, subtile, care pot apărea în ideologia vremii. Făcând o analiză de ansamblu putem beneficia de argumentul „timp” pentru a demonstra schimbările survenite pas cu pas și care, până la urmă, au condus la o totală schimbare a esenței parteneriatelor educațional. Beneficiul unei astfel de tratări constă în posiblitatea de identificare, în fiecare perioadă, a schimbărilor metodologice, nesesizabile pentru cei din vremea respectivă, dar, cu atât de mare efect, în timp.
Motivația alegerii
Metoda de cercetare folosită este una calitativă, preponderent explicativă, care are ca obiectiv prezentarea principalelor concepte și explicații teoretice, dar și a analizei acestora în situații concrete, prin intervievarea subiecților. Am ales cercetarea calitativă pentru că presupune un ansamblu de metode, subiectul fiind cercetat dintr-o perspectivă interpretativă.
Alte motive pentru care am ales acest tip de cercetare este faptul că, prin aplicarea interviului, cecetătorul se poate apropia mai ușor de opiniile subiecților, poate surprinde mai bine caracteristicile vieții cotidiene, iar informațiile strânse în urma acesteia sunt ample și detaliate_.
Obiectivele lucrării
Prin prezenta lucrare, doresc să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor relevante în materia cercetării, stabilindu-mi următoarele:
Analiza aspectelor teoretice și metodologice privind colectarea informațiilor, evaluarea și sistemul cercetărilor în materie;
Studierea și stabilirea aspectelor privind conceptul de parteneriate educaționale;
Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.
Obiectivele urmărite în această cercetare sunt următoarele:
Stabilirea temei de cercetare: parteneriatele educaționale dintre Școală și Biserică;
Selectarea bibliografiei în vederea documentării, având în vedere atât materiale informative pur teoretice din literatura de specialitate, cât și rapoartele unor studii de caz pe aceeași temă, elaborate în prealabil de către specialiști;
Documentarea propriu-zisă atât din materialele selectate, cât și urmărirea unui curs de specializare în materie;
Notarea zilnică în fișele de protocol, de programe, atât a itemilor și sarcinilor nou introduse, cât și a celor verificate sau considerate ca fiind masterate;
Interpretarea și prelucrarea datelor obținute.
Lucrarea are trei ipoteze de lucru. Prima ipoteză este cea cu grad mare de generalitate și explică importanța analizei și descrierii conceptelor de parteneriate educaționale, dar și a evoluției sensurilor acestora la nivel global, de la începuturi până în prezent.
Cea de-a doua ipoteză de cercetare este ipoteza cu nivel mediu de generalitate, care are ca scop principal trecerea în revistă a principalelor studii de cercetare (despre trăsăturile și efectele parteneriatelor educaționale dintre Școală și Biserică), regăsite în literatura de specialitate internațională, dar și cele cu aplicabilitate în spațiul românesc din ultimii ani.
În cele din urmă stabilesc ipoteza cu nivel mediu de generalitate sau ipoteza de lucru. Aceasta poate fi concentrată în următoarea întrebare de cercetare de la care intenționez să și pornesc: „Parteneriatele educaționale reprezintă o nouă formă de educație, și influențează profund comportamentul social al elevilor din sistemul de învățământ contemporan.”
Metode de lucru
Modelele și ariile abordate în această lucrare sunt:
Documentarea teoretică din cărțile de specialitate indicate selectiv în bibliografie;
Documentarea practică prin culegerea de date din studiile de specialitate;
Culegerea de date prin accesarea diferitelor site-uri ale instituțiilor de specialitate;
Sistematizarea datelor;
Analiza comparativă a datelor, interpretarea rezultatelor și formularea de concluzii și propuneri.
Sursele de documentare
Pentru argumentarea cercetării s-au utilizat materiale cu credibilitate, de diferite nuanțe și orientări din literatura de specialitate, tocmai pentru a putea avea o privire obiectivă, de ansamblu, asupra subiectului studiat.
Manualele de metodologie și stil de studiu academic au fost utilizate pentru o construcție coezivă a lucrării, pe baze științifice.
Prelucrarea și interpretarea materialelor
Premisa de la care s-a plecat în studierea informației este cea sintetizată în ipoteza de lucru, prelucrarea fiind în funcție de obiectivele lucrării. S-a apelat la metode comparative, descriptive și analitice, de fiecare dată urmărindu-se un echilibru interdisciplinar, pentru păstrarea unui caracter cât mai obiectiv.
Varietatea întâlnită în lucrare a fost extrasă prin studierea surselor care le susțin.
O metodă la care s-a apelat mult este cea comparativă și analitică, urmărind veridicitatea surselor și recunoașterea lor în cadrul orientării respective.
CAPITOLUL I.
ASPECTE GENERALE PRIVIND PARTENERIATELE EDUCAȚIONALE
Delimitări conceptuale
Parteneriatul poate fi intrepretat în multiple feluri, în sens larg acestea reprezentând coordonarea unei activități în vederea atingerii unor scopuri comune. Literatura de specialitate definește parteneriatul ca fiind un angajament contractual legal între două entități considerate ca părți principale într-un program. O definiție mai amănunțită a parteneriatului din aceeași literatură de specialitate menționează că în componența sa intră activități efectuate în colaborare de către grupuri cu grad sporit de interes, fundamentate pe recunoașterea reciprocă a competențelor acestora, depunând efort pentru atingerea unor obiective declarate mutual și atinse printr-o mai bună comunicare.
În genere, legarea acestor parteneriate este condiționată de: identificarea unor puncte comune de interes, existența unui acord bilateral, prezența unor aplicații rezultate în urma acestor parteneriate.
Aceste parteneriate sunt marcate de caracterul voluntar al acestora, solicitând semnarea unor angajamente scrise între două instituții în care sunt stipulata durata și obiectivele principale ale acestora, tipul de coordonare și procedura de ieșire din parteneriat.
Delimitări conceptuale privind parteneriatele educaționale
Într-o accepțiune mai subdimensionată, parteneriatul poate fi înțeles ca un sistem de intenții și decizii ce se desfășoară într-un mediu intrainstituțional, mărginit prin competențe paleative specifice.
Constantin Petrovici enunță că parteneriatul „reprezintă atât obiectivele pe care părțile interesate le au în vedere și le fixează, precum și modul specific și laborios în care acțiunile specifice sunt realizate în vederea atingerii scopurilor declarate”. Acestea sunt elemente care dirijează definiția parteneriatelor educaționale: „sistem coerent de decizii și resurse prin care Școala asigură pe o perioadă dată compatibilitatea între facultățile educaționale de bază și restricțiile planului social în care acestea își găsesc aplicabilitatea”.
Parteneriatele educaționale pot fi interpretate și din perspectiva unui set de principii, proceduri și etape acționale stabilite în protocoalele de colaborare sau parteneriat, ce au menirea de a stabili nivelul de educație și informare a populației.
Educația reprezintă prin ea însăși un punct strategic transfrontalier, din acest punct de vedere parteneriatele educaționale însumând trasarea evoluției societății în ansamblu.
În sens restrâns, parteneriatul educațional se încheie prin acorduri bilaterale în protocoale de colaborare și parteneriat.
În sens larg, parteneriatul educațional își găsește aplicabilitatea în programele naționale educaționale intra și interinstituționale, realizate și exercitate sectorial, la nivelul unităților de învățământ.
Aspecte privind parteneriatele educaționale
Educația, ca de altfel orice platforme publice, este un domeniu al cărui organizare și administrare se legiferează prin acte normative și exprimă prin reguli de organizare interne.
Demersul parteneriatelor educaționale este, în fond, unul premergător, având unic scop de a stabili, ameliora, ajusta realități conforme cu valorile promovate de instituțiile semnatare, din această perspectivă educația fiind un act teologic, religios, moral-creștin.
Din perspectiva pedagogiei contemporane, parteneriatele educaționale reprezintă un punct cu grad sporit de interes în spațiul pedagogic, acestea presupunând următoarele:
Asumarea diferențelor și acceptarea facultăților variate;
Egalitatea șanselor accesului la educație;
Interacțiuni tolerate de toți semnatarii parteneriatului educațional;
Comunicare neîngrădită între părțile parteneriatului educațional;
Acțiune comună în care fiecare parte semnatară își asumă rolul;
Cooperarea între părțile parteneriatului educațional.
Parteneriatele educaționale au tendința să câștige teren în abordarea de tip curricular flexibilă, receptivă față de problemele cu care se confruntă educația. În această abordare curriculară a educației nevoia cuantificării, aprofundării și respectării diversității, este lesne observabilă. Această diversitate are în vedere genuinitatea fiecărui aspect al caracterului multicultural al subiecților prezenți la clasă. Din acest punct de vedere, consider că subiecții nmportanța analizei și descrierii conceptelor de parteneriate educaționale, dar și a evoluției sensurilor acestora la nivel global, de la începuturi până în prezent.
Cea de-a doua ipoteză de cercetare este ipoteza cu nivel mediu de generalitate, care are ca scop principal trecerea în revistă a principalelor studii de cercetare (despre trăsăturile și efectele parteneriatelor educaționale dintre Școală și Biserică), regăsite în literatura de specialitate internațională, dar și cele cu aplicabilitate în spațiul românesc din ultimii ani.
În cele din urmă stabilesc ipoteza cu nivel mediu de generalitate sau ipoteza de lucru. Aceasta poate fi concentrată în următoarea întrebare de cercetare de la care intenționez să și pornesc: „Parteneriatele educaționale reprezintă o nouă formă de educație, și influențează profund comportamentul social al elevilor din sistemul de învățământ contemporan.”
Metode de lucru
Modelele și ariile abordate în această lucrare sunt:
Documentarea teoretică din cărțile de specialitate indicate selectiv în bibliografie;
Documentarea practică prin culegerea de date din studiile de specialitate;
Culegerea de date prin accesarea diferitelor site-uri ale instituțiilor de specialitate;
Sistematizarea datelor;
Analiza comparativă a datelor, interpretarea rezultatelor și formularea de concluzii și propuneri.
Sursele de documentare
Pentru argumentarea cercetării s-au utilizat materiale cu credibilitate, de diferite nuanțe și orientări din literatura de specialitate, tocmai pentru a putea avea o privire obiectivă, de ansamblu, asupra subiectului studiat.
Manualele de metodologie și stil de studiu academic au fost utilizate pentru o construcție coezivă a lucrării, pe baze științifice.
Prelucrarea și interpretarea materialelor
Premisa de la care s-a plecat în studierea informației este cea sintetizată în ipoteza de lucru, prelucrarea fiind în funcție de obiectivele lucrării. S-a apelat la metode comparative, descriptive și analitice, de fiecare dată urmărindu-se un echilibru interdisciplinar, pentru păstrarea unui caracter cât mai obiectiv.
Varietatea întâlnită în lucrare a fost extrasă prin studierea surselor care le susțin.
O metodă la care s-a apelat mult este cea comparativă și analitică, urmărind veridicitatea surselor și recunoașterea lor în cadrul orientării respective.
CAPITOLUL I.
ASPECTE GENERALE PRIVIND PARTENERIATELE EDUCAȚIONALE
Delimitări conceptuale
Parteneriatul poate fi intrepretat în multiple feluri, în sens larg acestea reprezentând coordonarea unei activități în vederea atingerii unor scopuri comune. Literatura de specialitate definește parteneriatul ca fiind un angajament contractual legal între două entități considerate ca părți principale într-un program. O definiție mai amănunțită a parteneriatului din aceeași literatură de specialitate menționează că în componența sa intră activități efectuate în colaborare de către grupuri cu grad sporit de interes, fundamentate pe recunoașterea reciprocă a competențelor acestora, depunând efort pentru atingerea unor obiective declarate mutual și atinse printr-o mai bună comunicare.
În genere, legarea acestor parteneriate este condiționată de: identificarea unor puncte comune de interes, existența unui acord bilateral, prezența unor aplicații rezultate în urma acestor parteneriate.
Aceste parteneriate sunt marcate de caracterul voluntar al acestora, solicitând semnarea unor angajamente scrise între două instituții în care sunt stipulata durata și obiectivele principale ale acestora, tipul de coordonare și procedura de ieșire din parteneriat.
Delimitări conceptuale privind parteneriatele educaționale
Într-o accepțiune mai subdimensionată, parteneriatul poate fi înțeles ca un sistem de intenții și decizii ce se desfășoară într-un mediu intrainstituțional, mărginit prin competențe paleative specifice.
Constantin Petrovici enunță că parteneriatul „reprezintă atât obiectivele pe care părțile interesate le au în vedere și le fixează, precum și modul specific și laborios în care acțiunile specifice sunt realizate în vederea atingerii scopurilor declarate”. Acestea sunt elemente care dirijează definiția parteneriatelor educaționale: „sistem coerent de decizii și resurse prin care Școala asigură pe o perioadă dată compatibilitatea între facultățile educaționale de bază și restricțiile planului social în care acestea își găsesc aplicabilitatea”.
Parteneriatele educaționale pot fi interpretate și din perspectiva unui set de principii, proceduri și etape acționale stabilite în protocoalele de colaborare sau parteneriat, ce au menirea de a stabili nivelul de educație și informare a populației.
Educația reprezintă prin ea însăși un punct strategic transfrontalier, din acest punct de vedere parteneriatele educaționale însumând trasarea evoluției societății în ansamblu.
În sens restrâns, parteneriatul educațional se încheie prin acorduri bilaterale în protocoale de colaborare și parteneriat.
În sens larg, parteneriatul educațional își găsește aplicabilitatea în programele naționale educaționale intra și interinstituționale, realizate și exercitate sectorial, la nivelul unităților de învățământ.
Aspecte privind parteneriatele educaționale
Educația, ca de altfel orice platforme publice, este un domeniu al cărui organizare și administrare se legiferează prin acte normative și exprimă prin reguli de organizare interne.
Demersul parteneriatelor educaționale este, în fond, unul premergător, având unic scop de a stabili, ameliora, ajusta realități conforme cu valorile promovate de instituțiile semnatare, din această perspectivă educația fiind un act teologic, religios, moral-creștin.
Din perspectiva pedagogiei contemporane, parteneriatele educaționale reprezintă un punct cu grad sporit de interes în spațiul pedagogic, acestea presupunând următoarele:
Asumarea diferențelor și acceptarea facultăților variate;
Egalitatea șanselor accesului la educație;
Interacțiuni tolerate de toți semnatarii parteneriatului educațional;
Comunicare neîngrădită între părțile parteneriatului educațional;
Acțiune comună în care fiecare parte semnatară își asumă rolul;
Cooperarea între părțile parteneriatului educațional.
Parteneriatele educaționale au tendința să câștige teren în abordarea de tip curricular flexibilă, receptivă față de problemele cu care se confruntă educația. În această abordare curriculară a educației nevoia cuantificării, aprofundării și respectării diversității, este lesne observabilă. Această diversitate are în vedere genuinitatea fiecărui aspect al caracterului multicultural al subiecților prezenți la clasă. Din acest punct de vedere, consider că subiecții nu comportă stigmatizări, aceștia fiind unici, fiecare cu particularități și personalitate proprie, cauzate de trăsături subiective și de atașamentul acestora față de spațiul și identitatea multiculturală.
Aspectul unic al fiecărui subiect participant își are originile în stilurile învățare, frecvența de dezvoltare, trăsăturile personale, aptitudinile, competențele și conduita fiecăruia, aspectul cultural găsindu-și utilitatea în stabilirea arealului de diversitate la nivelul colectivului social.
Conținutul parteneriatelor educaționale
Parteneriatul educațional reprezintă forma de colaborare, comunicare și coeziunea în interesul subiectului participant la procesul educației. Acesta presupune o gamă de facultăți, decizii și cerințe între componentele educaționale.
Parteneriatul educațional este indisolubil legat de actul educațional în sine, acesta referindu-se la clauza ca parteneriatul să se realizeze între:
Instituțiile educaționale: Școală, grupuri de interes, familie;
Agenții educaționali: profesori, psihologi, consilieri, asistenți sociali, copii, părinți;
Membrii comunității cu influență în procesul de educație (preoți, medici, organe de poliție, funcționari publici);
Ecourile anumitor evenimente marcante în viața copilului;
Formele de educație în perioada de dinaintea semnării parteneriatelor educaționale.
Școala de azi se poate perfecționa doar printr-o analiză continuă a nevoilor sale, printr-o mai bună aplecare în procesul de intervenție în rezolvarea anumitor probleme mai mult sau mai puțin speciale. În consecință, pentru realizarea unui parteneriat educațional eficient în care toți elevii să aibă acces neîngrădit la educație și fie valorizați, aceste programe trebuie să aibă în componență următoarele aspecte:
Gradul sporit de interes din partea părților semnatare în vederea nivelului de educație al copiilor: părțile să cunoască fiecare elev; elevii trebuie să fie asistați în procesul de deprindere de noi cunoștințe; clasele trebuie astfel structurate încât elevii să își focuseze atenția cât mai mult posibil;
Accentuarea procesului de învățare și oferirea unui fond variat de opțiuni elevilor;
Apelul la resursele aflate în patrimoniul unității școlare, dar și al structurii de sprijin semnatare la parteneriatul educațional;
În procesul de implicare a părților semnatare la parteneriatul educațional, sunt identificabile în esență două componente principale, și anume:
Dimensiunea relației dintre structurile de sprijin și copil, urmărindu-se verificarea frecvenței, a rezultelor școlare, asistența în rezolvarea temelor, respectiv sprijinul moral și material în activitatea școlară a copilului;
Dimensiunea relației dintre Școală și structurile de sprijin care se concentrează pe selecția unității școlare și rețelei, pe de o parte, și la contactele părților interesate cu reprezentanții instituțiilor școlare și structurilor de sprijin, pe de altă parte. Aceste contacte pot lua forma unor reuniuni de grup în cadrul formal al negocierilor părților interesate sau a unor ședințe de informare în materia conținuturilor și metodelor educaționale, calendarelor de activități. Acestea pot, de asemenea, lua forma unor întruniri programate la inițiativa cadrului didactic sau structurii de sprijin.
Un parteneriat educațional eficient trebuie, de asemenea, să aibă în vedere un subparteneriat cu elevul, în calitatea sa de beneficiar, prin valorizarea și respectarea identității sale cu familia și atragerea sa în procesul de educație.
Apariția și dezvoltarea parteneriatelor educaționale
Platon (427 – 437 î. Hr.) este cel care reliefat în lucrările sale monumentale „Phaedo”, „Republica”, „Meno” și „Protagoras”, texte grăitoare despre filosofia educației, prin excelență, conexiunile dintre Școală și instituțiile publice. Autorul identifică, în acest sens, elementele fundamentale de meditație specifice filosofiei platoniene, printre care semnalez: natura cunoașterii, rolul educatorului și profesorului, relația dintre Școală, exponent al educației, și alte instituții de utilitate publică (Biserică, Primărie, Poliție, Spital).
Din paleta de 13 scrisori și 43 cărți, Platon reușește să abordeze cel ma bine asptectele educației și parteneriatelor educaționale în lucrările „Legile” și „Politeia”, în această ultimă lucrare menționată el conturând un model uman ideal, realizabil prin alegeri continue, în funcție de educație și competențe specifice.
Platon este de părere că scopul parteneriatelor educaționale este de „a da corpului și sufletului perfecțiunea de care sunt capabile prin naștere”. Autorul enunță că parteneriatele educaționale sunt absolut necesare, întrucât polis-ul nu poate fi condus decât de persoane educate, ocazie cu care denunță democrația. În consecință, el consideră că dorința de afirmare a persoanelor ignorante și needucate va conduce la instituirea liderilor informali ai demos-ului, concluzia pe care Platon o deprinde cu această ocazie fiind aceea că democrația declanșează, în cele din urmă, despotismul.
Astfel, în viziunea lui Platon, după ce criza se resimte în cetate și dorința de ordine este mai stringentă ca oricând, acest demos se va contura în jurul unei persoane ce ar putea stopa anarhia, această persoană ajungând să se transforme, în cele din urmă, într-un despot sau tiran. Toate aceastea pe fondul lipsei unui parteneriat educațional puternic între Stat și Școală.
Platon este cel care a fondat la Atena, în anul 387 î. Hr. monumentul de cultură al Greciei antice, ce a dăinuit până în anul 529 î. Hr., Akademia, aceasta având un rol în educație, instruire și cercetare.
Aristotel (384 – 322 î. Hr.) a fundamentat tipologia regimurilor politice, el fiind cel care a denunțat, laolaltă cu Platon, democrația, în viziunea sa aceasta încurajând corupția, el recomandând politeia, singura în măsură să combine ingenios guvernarea de tip democratic cu o guvernare „a celor puțini”.
Aristotel militează pentru educarea maselor, sprijinind în acest sens parteneriatele educaționale, premise a unei optime guvernări.
Comenius a fost cel care a fundamentat principiul educației universale, o primă valență a acestei educații vizând conținuturile educaționale. Comenius admite funcția interinstituțională a educației, ca pârghie a puterii.
În timp ce Platon asigura educației o funcție de pregătire a indivizilor în vederea asigurării respectării unor responsabilități sociale, Comenius consideră educația și parteneriatele educaționale procese esențiale de împlinire, ca o manifestare a potențialului personal și spiritual al individului, în procesul de formare al acestuia.
John Locke poziționează individul mai presus de societate, în viziunea sa parteneriatele educaționale fiind conservatoare, având unic scop de perpetuare a ordinii sociale printr-un acces la educație substructurat pe structuri sociale. În lucrarea sa „Some Thoughts Concerning Education”, apărând în anul 1693, Locke teoretizează două sisteme de parteneriate educaționale pentru clasa aristocrată și pentru clasa inferioară și de mijloc. Din punctul lui Locke de vedere, menirea acestor parteneriate educaționale adresabile clasei aristocrate este de a perpetua statutul social primit prin naștere, în cazul clasei inferioare și de mijloc acestea conferind educația pentru munca rutinieră.
J. J. Rousseau militează pentru parteneriatele educaționale ce au drept scop reîntoarcerea la natură, ca soluție de apărare în situația în care societatea apare coruptă și distrugătoare pentru ființa umană, aparent inocentă.
În două dintre lucrările sale monumentale, „Emil” și „Contractul social”, Rousseau enunță teoria sa desprte parteneriatele educaționale dintre Stat și Școală, cu elemente din filosofia sa politică asupra societății.
John Dewey sintetizează întreaga teorie a parteneriatelor educaționale, enunțând că „o școală ideală trebuie să reflecte o societate ideală”, din această perspectivă democrația fiind percepută ca un amplu proces de implicare a poporului în soluționarea problemelor colective.
Autorul recomandă, drept urmare, parteneriate educaționale prin care individul să fie profund implicat în soluționarea problemelor colective.
John Rawls este cel care militează, în lucrarea „O teorie a dreptății”, publicată în anul 1971, pentru parteneriate educaționale din punctul de vedere al individualismului liber, autorul readucând în prim-plan două principii ale dreptății sociale: egalitatea de șanse și libertatea neîngrădită.
Ronald Dworkin este cel care propune în anul 1977 parteneriate educaționale asemenătoare celor propuse de John Rawls, acesta militând pentru tratamente egale, libertatea de exprimare, solicitând din partea Statului intervenția în ceea ce privește discriminarea pozitivă.
Paul Ricoeur afirmă că „statul cel mai rațional, statul de drept, poartă cicatricea violenței originare a tiranilor făuritori de istorie”, autorul recomandând parteneriate educaționale „pentru a trăi mai bine împreună”.
Un aport deosebit în domeniul parteneriatelor educaționale l-a avut J. S. Coleman, cu a sa lucrare „Education and Political Development”, publicată în anul 1965 la Princeton University Press.
Principiile și scopurile parteneriarelor în Școală
Parteneriatele educaționale au valoare de principiu în pedagogie, acestea nefiind altceva decât ramificări ale principiilor unității sistemului de cerințe în educație, aceasta presupunând o mai bună coeziune în materia facultăților adresabile actului educativ.
Uzual, parteneriatul educațional are în vedere o diferită relație cu copilul, în calitate de componentă a ansamblului deciziilor educative, în funcție de oportunitățile și aspectele opțiunilor sale.
Educația are, printre obiectivele sale, educarea responsabilizării sociale și o mai bună gestionare a timpului de reacție în procesul de luare a deciziilor. În consecință, relația dintre formatorul educațional și copil dobândește valențe noi, fiind în esență o relație de partenerat viu, pe fondul problemelor ce țin de toleranță în procesul decizional. Așadar, nu doar copilul este cel care deprinde noi aptitudini și competențe, educatorul fiind la rândul său cel care se formează și perfecționează continuu. Ca o consecință, soluționarea fiecărei probleme de natură educațională are menirea de a adăuga noi valențe educatorului, în acest sens doar un educator deschis, tolerant și flexibil, în esență dinamic, găsind soluții la problemele cu care se confruntă.
Principiile parteneriatelor în Școală
Parteneriatele educaționale presupun o mai bună comunicare și cooperare, o unitate de acțiune și cerințe având un singur interes: educația copilului. Acest parteneriat educațional se exprimă în schimburi de opinii și discuții, relația dintre părțile semnatare ale parteneriatului educațional implicând exitarea din frontierele școlii și cauzând o nouă perspectivă în ceea ce privește misiunea formatorului educațional. În pedagogia specială acest parteneriat poartă numele de „colaborare”. În momentul de față aspectele acestei relații sunt mult mai cuprinzătoare pe fondul dezvoltării noțiunii de colaborare și apropierii de conceptul de parteneriat.
Scopurile parteneriatelor în Școală
O bună perioadă de timp, s-a considerat că Școala ocupă un loc primordial și că variate structuri de organizare ar putea substitui familia, care nu de puține ori dispunea de resursele culturale necesare în vederea satisfacerii procesului educațional, în vederea asistării variatelor probleme cu care se confrunta copilul în procesul de învățare și dezvoltare, Școala dezvoltând o serie de parteneriate educaționale cu structuri ale Statului de sprijin în interesul copilului și familiei.
Concomitent, se pune problema alcătuirii de programe extrașcolare în parteneriat cu aceste structuri de sprijin din partea Statului în interesul copilului, dar și familiei și formatorului educațional.
Aceste structuri de sprijin urmează direcția trasată de cabinetele de intervenție psihopedagogică, consiliere și soluționare a anumitor game de probleme în interesul copiilor, de multe ori asistând familia și chiar profesorii. La nivelul acestor structuri iau ființă variate programe naționale de sprijin pentru copii, părinți și copii, în urma parteneriatelor educaționale ce se formează, specialiștii care desfășoară aceste programe având pregătire specială psihopedagogică și o vastă experiență didactică.
Delimitări conceptuale privind parteneriatul educațional dintre Școală și Biserică
Biserica și Școala sunt două instituții atât de apropiate ca funcție, încât este imposibil să slujești în Biserică și să faci abstracție de Școală și invers, să faci parte din instituția Școlii și să faci abstracție de Biserică. Aceasta, dacă înțelegi și îți însușești rostul lor. Motivul fundamental pentru care Biserica și Școala se presupun reciproc este faptul că amândouă au în vedere omul: Biserica se ocupă de salvarea omului, iar Școala, de educația acestuia. Dar nu există mântuire fără cunoaștere și cunoaștere fără educație. Mântuirea este un proces lung, care se desfășoară în timpul existenței pământești a omului și înseamnă ridicarea omului „la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”. De aceea, Cel ce a întemeiat Biserica, S-a numit „Învățătorul”, una din slujirile Lui fiind cea educațonală, iar una din primele misiuni date apostolilor arată că una din funcțiile Bisericii va fi aceea de a învăța: „Mergând, învățați toate neamurile…”
Locul și rolul Bisericii în educație
Prima formă organizată cu funcție educativă în Biserică au fost școlile catehetice, cum au fost vestitele școli din Alexandria și Antiohia. În afară de școlile amintite, în epoca primară aparținând crestinismului, au mai existat o școala „africană”, una „asiatică”, una la Edessa, una la Cezareea Palestinei etc.
Școala cathetică din Alexandria, înființată în secolul al II-lea, era propriu-zis un institut de cercetare științifică, cu program de studii, profesori și studenți, corespunzând universității de azi. La început, foarte probabil, programa de studii cuprindea numai exegeza biblică, dar cu timpul, pe măsura creșterii numărului și calității discipolilor, ea s-a îmbogățit și cu filosofia, pentru ca apoi să ajungă la două ramuri distincte: ramura profană cuprinzând dialectica, științele naturii și etica și ramura creștină ocupându-se de exegeza biblică și filosofia creștină, cum reiese din informația dată de un ucenic al lui Origen, Sfântul Grigorie Taumaturgul.
Pe pământ românesc, primele școli au fost cele „din tinda bisericilor” și din mănăstiri, iar Biserica a slujit învățătura și limba neamului cu conștiința că misiunea aceasta îi aparține. Lângă Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului s-a întemeiat cea mai veche școală românească din țara noastră (1495). Școlile pregăteau viitori preoți, dar și dascăli, dieci, copiști etc. în mănăstiri și pe lângă centrele mitropolitane, pe lângă școli, pe lângă tipografii, erau și ateliere de pictură, sculptură, broderie, argintărie etc. De aici au ieșit marii artiști – unii anonimi – care au dăruit poporului român și lumii întregi frumusețea fără de seamăn a mănăstirilor Curtea de Argeș, Sfinții Trei Ierarhi, Voroneț, Sucevița, Moldovița, Putna, Humor, Arbore etc.
Astfel, studiind istoria poporului român, ajungem la convingerea că școala românească s-a născut în Biserica neamului, a izvorât din aceasta și a rămas aproape de ea. Chiar atunci când a devenit instituție de sine stătătoare, școala românească a rămas credincioasă Bisericii, învățăturii ei, a promovat valorile bisericești și a propovăduit credința dreaptă fiindcă în acest fel slujea nu numai Biserica, ci însuși neamul românesc și nu abdica de la esența misiunii ei.
Raporturile dintre Biserică și Școală în lume
Oricât de secularizată s-ar arăta societatea actuală, ea nu poate face abstracție de valorile religioase și nu se poate clădi înafara cadrului spiritual religios. Fără o „vertebrare” spirituală profundă nimic nu durează și nu are sens. Existăm ca ființe individuale și ca prezențe laolaltă prin cultura pe care o purtăm, o trăim, o împărtășim.
Gestionarea faptelor de cultură presupune o conlucrare dintre mai mulți factori: instanțele care le-au generat, școala ca spațiu specializat de formare și transmitere a zestrei culturale și mediul social proxim, comunitatea ca atare. În cazul religiei intră în scenă Biserica, prin cler, care se ocupă cu gestionarea specializată a sacrului, Școala care permite o reflecție și o semnificare culturală a fenomenului religios și comunitatea de credincioși care activează în diferite forme credința religioasă ca atare.
Raportul dintre cele trei instanțe este mobil, dinamic, în sensul că este posibil câteodată ca Biserica să preia sarcinile educației religioase școlare, Școala să intervină cu un plus de reflecție și de semnificare sau integrare culturală a sacrului (cum pare a se întâmpla acum), sau comunitatea să potențeze și să prescrie un anumit tip de conlucrare dintre Școală și Biserică. Oricum, de dorit ar fi ca între cei trei factori să existe o coerență și completitudine acțională, o conlucrare reală pe bază de competențe specifice, și nu un raport de concurență sau subordonare. S-au dus timpurile contrarietăților și contraponderilor induse artificial.
Biserica, în calitate de structură organizatorică particulară, va veghea, prin reprezentanții ei, la păstrarea coerenței dogmatice și sacramentale, la gestionarea corectitudinii „învățăturii”, la transmiterea acesteia în comunitatea de credincioși și la realizarea serviciilor divine curente. Pe de altă parte, Biserica, ca totalitate a credincioșilor, ca „trup al lui Hristos”, ca formă de congregare împreună a credinței nu trebuie vizată ca o instanță pasivă, de primire a credinței, de simplă masă de „consum”, ci și ca ocazie de reconfigurare, trăire, semnificare, reactivare, difuziune, împărtășire. De abia la nivelul acesta „de jos”, prin comuniune efectivă, religia se manifestă plenar, fundamental. Totodată, Biserica se va implica în comunitate nu doar în plan spiritual, ci și sub alte forme, fără a suplini pârghiile specializate: va ratifica valoric activismul social, politic, economic, va da o mână de ajutor serviciilor de asistare socială a celor aflați în dificultate, va ghida interesele persoanelor înspre țeluri cu adevărat importante.
Pe de altă parte, comunitatea trebuie să fie atentă la exigențele și chemările Bisericii. Persoanele dar și reprezentanții comunității nu vor apela la Biserică doar ca element de decor sau sursă de credibilitate, ci pentru a o ajuta efectiv, atunci când se impune, din punct de vedere material, financiar, administrativ.
Școala nu are mai puțină responsabilitate în gestionarea religiozității, în formarea religioasă și trăirea întru credință. Prin demersurile profesorilor de specialitate (și nu numai), religia primește o nouă configurare reflexivă și integrare valorică prin raportarea la cadrul general de cunoștințe, atitudini, conduite transmise de Școală. Prin intermediul Religiei, ca disciplină de studiu, Școala se centrează spre valori fundamentale deosebit de necesare pentru aureolarea și semnificarea responsabilă a altor valori (științifice, pragmatice, etice etc.).
Valorile religioase sunt valori „de pornire”, reprezintă „infrastructura” care poate condiționa adiționarea sau stocarea unor noi cunoștințe, deprinderi, atitudini. Acestea reprezintă stabilul, permanentul, absolutul din panoplia de valori. Din perspectiva valorilor religioase se pot chestiona, discuta, amenda celelalte valori care se livrează în perimetrul școlar sau pe care tânărul le primește din mediul informal.
Raporturile dintre Biserică și Școală în România
Dacă ne aplecăm asupra situației concrete de la noi, deja putem face un bilanț al educației religioase și al locului profesorului de religie în comunitate. S-a acumulat în mai bine de 10 ani o experiență semnificativă în acest sens. Reprezentările și mentalitățile s-au mai schimbat. Dacă inițial profesorul de religie era privit cu circumspecție și chiar marginalizat în comunitatea cadrelor didactice (să ne aducem aminte cum era primit uneori preotul în școală), am asistat între timp la un proces de profesionalizare a profesorilor de religie (un exemplu de reușită a conlucrării dintre Universitate și Biserică) și la o inserție naturală a acestora în perimetrul școlar. Avem cu certitudine printre noii profesori de religie exemple de reușită și de har didactic pentru ceilalți profesori. Aceștia nu sunt mai prejos decât celelalte cadre didactice, dând dovadă de creativitate și inventivitate pedagogică, realizând, pe lângă activități didactice deosebite, și excelente manuale de religie sau alte suporturi curriculare.
Fără a se „amesteca” indistinct funcțiile celor trei instanțe, subliniez necesitatea confluenței de voință, a conlucrării și corelării acționale. Puterea unei societăți nu derivă dintr-o însumare mecanică, insulară a forțelor unor instanțe separate, oricât de puternice ar fi fiecare, ci din jocul inteligent al interferențelor, continuităților, complementarităților. Tăria, ca și în alte situații, este dată de unire.
Biserica, școala și comunitatea, în interacțiunea lor, funcționează ca veritabili piloni ai istoricității și devenirii noastre în plan spiritual.
Forme de colaborare
Școala și comunitatea sunt două aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe pedagogi, sociologi, psihologi, filozofi, antropologi etc., fiecare încercând să surprindă aspectele ce contribuie la mecanismele de funcționare ale acestora, agenții implicați și gradul de implicare al acestora în promovarea educației. Asistăm astăzi la dezvoltarea unui adevărat curent social care are în centrul său comunitatea și dezvoltarea sa. De cele mai multe ori, termenii și expresiile folosite de practicieni, specialiști și chiar oamenii de rând sunt confuzi, ne întâlnim cu o mare diversitate semantică în acestă problematică.
Școala este una din instituțiile centrale ale comunității, are roluri specifice dar nu poate funcționa și nu se poate dezvolta fără a ține cont de specificul comunității în care funcționează.
Ideea de parteneriat între școală și comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarității serviciilor sociale oferite de către diversele organizații care activează în comunitate. Succesul parteneriatului Școală – comunitate locală este bazat pe legătura permanentă, constantă între agenții comunitari și reprezentanții școlii. Se realizează astfel un echilibru între schimbare și continuitate, între specific și global, între împlinirea individuală și exigențele de ordin social. Analiza legislației în vigoare ne indică direcții de acțiune ale colaborării dintre autoritățile centrale, județene și locale cu atribuții în domeniul educației astfel:
În realizarea demersurilor pentru participarea copiilor la învățământul preșcolar și învățământul obligatoriu;
Dezvoltarea unor programe de educație pentru părinții tineri;
Organizarea unor cursuri de pregătire pentru copiii ce nu pot răspunde cerințelor programei naționale și celor care au abandonat școala, în vederea reintegrării lor școlare;
Organizarea și dezvoltarea unor posibilități adecvate de petrecere a timpului liber și odihnă;
Realizarea sau inițierea demersurilor necesare pentru prevenirea abandonului școlar din motive economice.
Cele mai frecvente manifestări ale parteneriatului le întâlnim în:
Organizarea unor manifestări cultural artistice comune (serbări, expoziții, spectacole etc.) cu ocazia marilor sărbători creștine: Crăciun, Paști, Florii, Ziua eroilor neamului etc.;
Participarea reprezentanților Bisericii la manifestări organizate de către Școală: deschiderea/închiderea anului școlar, sfințirea lăcașului școlii, lectorate cu părinții, întâlniri ale reprezentanților bisericii cu elevii;
Organizarea de excursii, pelerinaje la diverse așezăminte bisericești (mănăstiri, schituri);
Participarea reprezentanților Bisericii la campanii destinate eradicării: violenței, comportamentelor deviante în rândul elevilor, traficului de copii etc.
O importantă misiune educativă și filantropică o au preoții parohi. Astfel, având în vedere valorile creșine pe care le promovează și vocația lor umanitară, preoții pot contribui la:
Educarea cu privire la drepturile copilului și la beneficiile pe care respectarea acestora le aduce întregii comunități;
Organizarea de excursii, pelerinaje la diverse așezăminte bisericești (mănăstiri, schituri);
Participarea reprezentanților Bisericii la campanii destinate eradicării: violenței, comportamentelor deviante în rândul elevilor, traficului de copii etc.
Sesizarea situațiilor de abuz, neglijare și exploatare;
Implicare în rezolvarea problemelor prin structurile comunitare consultative;
Mobilizarea comunității, pentru a sprijini familiile și copiii aflați în nevoie;
Implicare în dezvoltarea unor servicii pentru copii și familii la nivelul comunității;
Organizarea și implicarea în manifestări culturale ale comunității și ale școlii.
Din punct de vedere formal, conform cu legislația în vigoare, agenții economici pot participa la conducerea unei instituții de învățământ prin desemnarea de reprezentanți în Consiliul de administrație al unei școli. Din punctul de vedere al parteneriatului raportat la ciclurile de școlarizare activitățile desfășurate pot fi multiple:
Oentru ciclul primar și gimnazial: vizite la agenții economici, lecții deschise, sponsorizări acordate de agenții economici pentru diverse manifestări, participarea unor reprezentanți ai agentilor economici la lecții care să aibă ca obiectiv educația economică a micilor școlari;
La ciclul gimnazial aceste activități pot fi diversificate prin implicarea elevilor în activități productive care să pună în practică diverse cunoștințe dobândite în școală, consiliere profesională, activități cu scopul orientării școlare și profesionale, prezentarea diverselor meserii etc.;
Pentru ciclul liceal activitățile, pe lângă cele menționate anterior, pot fi de practică de specializare în anumite domenii economice conform cu specializarea oferită de către școală.
Democratizarea educației
Un raport asupra relațiilor dintre Școală și structurile de sprijin în țările Comuniunii Europene, bazat pe cercetări comparative, documentare și empirice enumeră patru motive pentru care Școala și structurile de sprijin converg în nevoia de a stabili legături între ele:
Părinții sunt, din punct de vedere juridic, responsabili cu educația copiilor lor. Legislația reflectă astfel libertatea părinților de a-și crește copiii așa cum doresc; există diferențe între țări privind măsura în care părinții pot alege între diferitele școli și cursuri pe care să le urmeze copiii ori măsura în care părinții trebuie consultați de responsabilii școlari;
Învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în afara școlii;
Cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare a elevilor, în special asupra motivațiilor învățăturii, precum și a faptului că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate prin dialogul cu Școala;
Grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul sa influențeze gestiunea școlară.
Obstacolele relației Școală – structuri de sprijin pot fi de ordin comportamental, deci, subiectiv sau de ordin material. Dificultățile de comunicare pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor, libertatea de alegere a Școlii de către părinți sau unicitatea instituției școlare; impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului, randamentul pedagogic și datoria parentală; participarea părinților la gestionarea și procesul decizional din instituția școlară. Se consideră, în general, că problema este de atitudine: este dificil să pretinzi atât părinților cât și profesorilor să recunoască că relația de colaborare Școală – structuri de sprijin (nu) este doar un „drept de opțiune”.
În ceea ce privește relația Școală – structuri de sprijin există două teorii importante, și anume:
Teoria profesionalismului, după care activitatea se organizează pornind de la ideea că un element esențial este serviciul făcut altora, fără a lua în calcul eventualele avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea „clienților”, codul de etică profesională;
Teoria schimbului, care consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal; se consideră privilegii tradiționale statutului de procesor: un anume grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție strânsă.
În evoluția istorică a relației structuri de sprijin – Școală se pot deosebi trei etape:
Etapa școlii autosuficiente: Școala este considerată o instituție închisă, care nu influențează mediul familial și nu se lasă influențată de el.
Etapa de incertitudine profesională: profesorii încep să recunoască influența factorilor ce țin de structurile de sprijin asupra rezultatelor școlare în vreme ce structurile de sprijin continuă să creadă că școala este autosuficientă.
Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: structurile de sprijin și profesorii descoperă împreună că neîncrederea este treptat înlocuită cu încrederea unora față de alții.
Raporturile Bisericii cu Școala
Biserica și Școala au aceeași istorie, aceleași monumente literare, artistice și arhitectonice, aceeași bază culturală, fiind slujite de aceleași mari personalități care au crezut în același ideal: unitatea de credință, tradiție și limbă a neamului românesc.
Cărțile, valori ale Bisericii și Școlii deopotrivă, erau tipărite pentru toți românii din toate țările. Cele din Ardeal treceau munții în Țara Românească și Moldova, iar cele din Țara Românească și Moldova pătrundeau și în Ardeal „ca să se lățească cuvântul Sfintei Scripturi… în toate țările și ținuturile, ce vorbesc în limba românească” si să fie de folos „tuturor celor ce vorbesc în limba românească”.
Tipărite de Biserică, ele au fost preluate de Școală și de învățații neamului și valorificate ca mijloace de întărire a consșiinței unității bisericești și de neam a tuturor românilor. „În răstimp de două milenii, în care s-a plămădit romanismul, sufletul lui, – zice Octavian Goga – ca un vast rezervoriu a strâns în el amintiri și speranțe, bucurii și plângeri, toți fiorii de care a tresărit în cursul vremurilor. Cine ar putea să despice această comoară de simțire și să aleagă din ce anume taină derivă gama multiplă prin care se exprimă specificul nostru național?” – se întreba el.
Spiritualitatea românească își are originea în Biserică și Școală, păstrată prin conlucrarea acestor două instituții de căpătâi; spiritualitatea românească este o creație, un miracol izvorât din unitatea de acțiune a celor două instituții. Prin intermediul acestora, societatea și-a păstrat, cultivat și transmis valorile culturale.
Școlile mănăstirești au fost, secole de-a rândul, principalele focare de instruire, așa încăt „în veacurile XV-XVI se bucura de faimă mai ales cele de la Neamț și Putna în Moldova și din Scheii Brașovului in Transilvania”. Pe lângă unele mari mănăstiri se formează adevărate centre de cultură, sprijinite de domnie, cum a fost mănăstirea Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu, dar și Mănăstirea Hurezi a lui Brâncoveanu, ambele în egală măsură școli, ateliere artistice, tipografii, adică laboratoare în care se „prelucra” limba poporului român, cultura lui și tocmai prin ele se transmitea credința ortodoxă și conștiința unității de neam.
Răspândirea cărților manuscrise și apoi tipărite în toate teritoriile locuite de români a fost înlesnită de faptul că foarte mulți vlădici care au păstorit în Transilvania în secolele XVI-XVII veneau din Moldova și din Țara Românească, după cum numeroși clerici și laici ardeleni și-au desfășurat activitatea în Țările Române. „Asemenea legături au contribuit, în același timp, la întărirea credinței ortodoxe, alt factor însemnat al profilului spiritual al poporului român, într-o vreme când se făceau eforturi, folosindu-se tot felul de mijloace, pentru catolicizarea românilor mai întâi, pentru luteranizarea și calvinizarea lor după aceea. Credința ortodoxă se confundă, mai ales în conștiința maselor populare, cu neamul, după cum se afirma în actul din 1574, în care se spune că religia „grecească” (ortodoxă) este „religia romană”, de aceea apărarea religiei însemna în același timp și apărarea neamului. Atașamentul poporului față de religie a fost atât de puternic încât a stârnit mirarea și totodată admirația unor străini. Antonius Possevinus, rectorul Universității iezuite din Cluj, bun cunoscător al oamenilor și a psihologiei acestora, sublinia tenacitatea românilor în apărarea religiei ortodoxe.”
Simbioza dintre Biserică și Școală a făcut posibilă cultivarea conștiinței de „neam românesc”, de „seminție românească” și implicit a unității de neam. Factorii care au contribuit în mod decisiv la formarea și menținerea în popor a acestei conștiințe au fost doi: credința ortodoxă și limba română. Dar dacă Biserica și Școala ar fi avut credințe diferite și ar fi vorbit în limbi diferite, credința și limba ar fi rămas valori fără vreun rol în unitatea poporului român. Poporul se sprijinea în idealurile sale, prin credința și limba pe Biserică și Școală fiindcă toți slujitorii Cuvântului vorbeau și credeau în limba Lui.
Învățământul religios
În Europa, învățământul religios este profund legat de învățământul secular. Ora de religie este obligatorie în 25 din cele 46 de state ale Consiliului Europei, în rest fiind facultativă sau opțională. În continuare, îmi propu să prezint trei modele de predare a educației religioase din trei țări diferite: Grecia, țară național-ortodoxă, Italia, o țară catolică prin excelență, și Germania, o țară plurireligioasă.
În Grecia, credința ortodoxă este unul dintre elementele de bază ale identității naționale. Biserica Ortodoxă are un statut privilegiat la nivelul societății, garantat prin prevederile constituționale. Majoritatea populației se identifică cu religia „națională“. alte confesiuni, religii sau opțiuni filosofice non-religioase sunt aici minoritare. „Ora de religie are statut obligatoriu în planurile de învățământ; pentru elevii care nu sunt ortodocși, există posibilitatea de a nu frecventa această disciplină“, spun Irina Horga și Mihaela Zaharescu în capitolul despre educația religioasă în Grecia al cărții „Religia și Școala“, coordonată de pr. Dorin Opriș și Monica Opriș, București 2011. Ministerul Educației se ocupă cu formarea și recrutarea profesorilor de religie, definirea programelor școlare, redactarea și distribuirea manualelor școlare de religie. În majoritatea școlilor, programul de studiu începe cu rugăciunea de dimineață, rostită de câte un elev în curtea școlii. De asemenea, în prima săptămână a unei luni, elevii participă la Sfânta Liturghie în biserica cea mai apropiată de școală, continuându-se cu activități catehetice variate, dezvoltate de Biserică pentru copii și tineri. „Ora de religie din Grecia trebuie să facă față provocărilor fenomenului de federalizare religioasă a școlii ce arată diversitatea culturală și spirituală pe care o trăiește Grecia contemporană. Un posibil răspuns al sistemului educațional grecesc a fost deplasarea accentului de la abordările strict monoconfesionale din perspectiva ortodoxă la teme interdisciplinare ce pun accent pe înțelegerea diversității socioculturale și pe problematica lumii de astăzi. Dincolo de aspectele sociale ale acestei problematici și de necesitatea stringentă a înnoirii manualelor pentru învățământul liceal, lecția de religie continuă să rămână un tezaur de o valoare inestimabilă pentru educația grecească“, concluzionează Irina Horga și Mihaela Zaharescu.
Predarea religiei în școlile publice din Italia, de la grădiniță până la liceu, face parte dintr-un amplu proiect catehetic italian promovat de Biserica Romano-Catolică din Italia, ca element constitutiv fundamental al misiunii și pastoralei ei cu tinerii. „Prin Proiectul Catehetic Italian, Italia s-a individualizat în raport cu alte state de credință și cultură dominantă catolică, întrucât el a constituit rezultatul unor eforturi inteligente, conjugate, bine focalizate teoretic, clare în metodologie și cu obiective responsabil coagulate“, spune Teofil Tia în capitolul despre educația religioasă în Italia al cărții „Religia și Școala“.
Proiectul catehetic italian este un model de reușită a intervenției unei Biserici în spațiul public de învățământ, întrucât el a reușit formarea creștină de bază a tinerilor, transmiterea către ei a unor convingeri și orientări spiritual-duhovnicești, controlul emoțional și acceptarea de către ei a unui univers axiologic care i-a imunizat (cel puțin) parțial în fața viforului contestatar, negativist și destructurant specific neoculturii nihiliste, care a invadat tentacular spațiul occidental postmodern și postiluminist.
Programele școlare pentru disciplina religie sunt elaborate în urma unor documente semnate între Ministerul Educației și Sinodul Episcopilor Catolici Italieni. Educația religioasă în școlile publice reprezintă o preocupare majoră a Bisericii Romano-Catolice din Italia, demonstrată atât prin implicarea în poziționarea orei de religie într-un context legislativ cât mai favorabil, cât și prin numeroasele inițiative menite să eficientizeze activitatea didactică, mai spune Teofil Tia.
Articolul 7 din Constituția Germaniei spune că întregul sistem școlar se află sub supravegherea statului, părinții sau tutorii au dreptul de a decide în ceea ce privește participarea la orele de religie și faptul că religia este o materie obligatorie în școlile de stat. Excepție fac școlile nonconfesionale, în care nu sunt prevăzute nici un fel de cursuri de religie. În Germania se predă creștinismul evanghelic, romano-catolic și ortodox, precum și budismul și islamul.
Educația religioasă stă, conform legii, sub atenta supraveghere a statului, care, la fel ca la alte materii, este obligatorie. Statul nu se implică în ceea ce privește conținutul sau programa de religie, susținând colaborarea comunităților religioase, cu privire la stabilirea conținutului și a tipului de religie predată. „Educația religioasă este predată de profesori angajați de către stat, care au examen de licență, sunt protejați de constituție și au permisiunea comunităților religioase. În lipsă de cadre didactice, statul poate să angajeze și persoane necalificate, care au urmat cursurile unor școli religioase. Comunitățile religioase au dreptul să verifice dacă religia este predată în conformitate cu legile Bisericii. În cazul în care religia nu este predată conform dogmelor, se poate retrage dreptul profesorului de a profesa sau de a preda religia respectivă“, spune pr. Gheorghe Dogaru în capitolul despre educația religioasă în Germania al cărții „Religia și Școala“.
Conform legii fundamentale, niciun elev nu poate fi obligat să participe la orele de religie. Până la 14 ani (sau până la 18 în landuri precum Bayern sau Saarland), părinții decid dacă elevul are voie sau nu să participe la orele de religie. După această vârstă, copilul poate decide singur privind participarea la cursurile de religie și are dreptul să-și aleagă religia sau confesiunea pe care o dorește. Refuzul de a participa la orele de religie se face doar din motive care țin de conștiința fiecăruia. Școala, ca instituție, nu poate să decidă singură dacă acceptă sau nu refuzul participării la orele de religie, deoarece sunt cazuri în care elevii renunță doar pentru că primesc note mici sau nu promovează la această materie. astfel, decizia este luată împreună cu reprezentanți ai religiei respective. anumite școli au dreptul de a obliga elevii să participe la orele de religie, iar în cazul în care elevii refuză, acestea au dreptul de a nu școlariza elevul respectiv. Elevii au dreptul de a participa și la orele de religie ale altor confesiuni, dacă au acordul comunităților religioase cărora aparțin.
Legea fundamentală permite fiecărei religii existente în Germania să desfășoare cursuri de religie. Pentru aceasta se prevede însă un număr minim de elevi și faptul ca predarea materiei respective să nu intre în contradicție cu obiectivele educaționale ale școlii. Nu este astfel necesar ca orice religie sau confesiune să beneficieze de ore de curs. Spre exemplu, comunitatea religioasă ortodoxă, din cauza numărului mic de participanți, nu a putut organiza cursuri de religie în anumite școli.
Tipologia parteneriatelor educaționale
Școlile implicate în această colaborare dispun de resurse materiale și umane ce se pot adapta la cerințele societății românești actuale. În contextul unei societăți care se schimbă, operând modificări de formă și de fond la nivelul tuturor subsistemelor sale, învățământul românesc trebuie să își asume o nouă perspectivă asupra funcționării și evoluției sale. În cadrul acestei perspective inedite, parteneriatul educațional devine o prioritate a strategiilor orientate către dezvoltarea educației românești.
Pentru transformarea parteneriatului în principiu fundamental al reformei educaționale au avut influență factorii sociali în susținerea educației, ducând la descentralizare, consecințele educației primite de tânăra generație asupra societății, orientarea copiilor într-un univers informațional dinamic, diversificat și, uneori, contradictoriu.
Parteneriatele educaționale dintre Școală și Primărie au în vedere oferirea de sprijin financiar în vederea îmbunătățirii relației dintre unitatea școlară și comunitate. Obiectivul general este îmbunătățirea accesului elevilor din medii sociale defavorizate la educație cu grad sporit de calitate. Asemenea parteneriate se adresează în primul rând elevilor provenind din familii defavorizate social, având prioritate în acest sens unitățile școlare cu elevi de etnie romă sau care au părinții plecați la muncă în diaspora. În categoria acestor parteneriate se încadrează și programele de calibrul „școală după școală”, ce îmbracă forma unor cluburi extrașcolare în cadrul cărora elevii selectați se găsesc în situația de a avea acces la o masă caldă, sub directa supervizare a unui personal calificat.
Parteneriatele educaționale dintre Școală și Dispensarul Medical au în vedere formarea unei atitudini pozitive și responsabile față de sănătate, promovarea unui stil de viață de calitate; dezvoltarea armonioasă sub aspect psiho-fizic al elevilor prin derularea unor activități referitoare la igienă, sănătate, precum și cunoașterea normelor necesare integrării în viața socială și reguli de securitate personală și de grup.
Parteneriatele educaționale dintre Școală și Poliție are ca obiectiv formarea unor deprinderi ce au rolul de asigura securitatea persoanei, cunoașterea riscurilor ce se pot ivi în situația nerespectării regulilor, onorarea dreptului libertății persoanei de a trăi în siguranță, atenuarea violenței și atragerea elevilor în spațiul toleranței.
CAPITOLUL AL II-LEA.
METODOLOGIA CERCETĂRII ȘI EȘANTIONUL STUDIAT
Vasile Băncilă vorbea despre tinerețe ca vârsta cea mai metafizică, apogeul „instinctului metafizic”. Întregul periplu al marilor frământări e numit de același autor „epopeea metafizică”, iar dintre „fierberile” specifice acestei vârste, el amintește: „trăirea perspectivelor și întrebărilor metafizice, voluptatea infinitului, religiozitatea înaintea faptului existenței, surprinderea de a exista, chinul de a se lămurii, dilatarea funcției logice”, subliniind și perspectiva vizionară pe care tânărul o are asupra acestor trăiri, studierea lor mai aprofundată revenind vârstei adulte.
Trecerea de la vârsta copilăriei la vârsta tinereții marchează un moment deosebit în viața omului. Modificarea fundamentală survenită vizează dobândirea contiinței de sine și a libertății de cuget. Dacă până acum evenimentele exterioare erau interpretate potrivit concepțiilor celor din apropiere, acum intervine propria cugetare asupra lor. Convingerile nu se mai identifică la modul absolut cu ale celorlalți, ci sunt rezultatul propriilor reflecții.
Modificările de ordin fiziologic generează confuzie, irascibilitate, punerea sub semnul întrebării a tuturor lucrurilor. Fără un fundament solid al credinței și un îndrumător duhovnicesc în această perioadă, este foarte greu, dacă nu chiar imposibil ca tânărul să iasă teafăr. Zguduirea temeliiilor credinței în această perioadă nu este deloc întâmplătoare, întrucât așa cum sublinia Sf. Teofan Zăvorâtul, este momentul când omul de bunăvoie trebuie să-și asume jugul credinței. Se poate spune că abia acum începe omul viața creștină, întrucât de acum începe să decurgă din viața și din lucrarea sa.
A vorbi despre tineri înseamnă aproape automat a vorbi despre exigențele lor, sensibilitatea și nevoia lor de cunoaștere. Însă, deși schimbările majore de factură organică și psihică care au loc acum fac de nerecunoscut aceiași oameni, existența umană presupune un continuum, și în acest sens este de observat că înclinațiile metafizice se vădesc încă din copilărie. Blaga spre exemplu, care în copilărie a vrut să rupă cerul în două spre a zări îngerii, va încerca mai apoi să se apropie de taine, fără însă a „strivi corola de minuni a lumii”. așezarea omului după tulburările tinereții depinde în mare măsură de pregătirea anterioară.
Un alt element caracteristic al tinerilor este voința puternică, elanul de nestăvilit, prin funcționarea la capacități maxime a acestor puteri. Legat de acest elen, am fi poate înclinați să credem că tinerii provocă Ortodoxia. Ideea că tinerii provoacă Ortodoxia face referire la o concepție limitată, unii considerând că tineri ridică ștacheta mai sus, conform cu pretențiile lor, ori aceștia nu consideră că ar avea resurse suficiente în materie de credință.
Pr. Constantin Necula ne avertizează că lucrurile stau tocmai invers, și că de fapt Ortodoxia îl provoacă pe tânăr. Cum se realizează acest lucru? Tocmai „prin standardele duhovnicești fără de care tânărul își pierde tinerețea, își pierde șansa de a binevesti ca fiind tânăr fără bătrânețe și având viață fără de moarte”.
așa cum remarca Pr. Ioan Cojan, se poate spune despre tinerețe că este vârsta la care elementul definitoriu este reprezentat de receptare. Tânărul se descoperă ca un receptacul, gata a primi seva viețuirii adevărate. Vrea să cunoască dacă se poate tot, să fie la curent cu cele mai noi descoperiri ale lumii. Spiritul enciclopedic, modelul epocilor trecute, prinde viață în aspirațiile dintotdeauna ale tinerilor. În fond, dorința specifică este de unitate ca rezultat al „elanului logic dezinteresat corespunzător concepției că lumea e una oricât ar împărți-o științele și programele analitice”. această nevoie imperioasă de a unifica totul la nivelul semnificațiilor este rodul unei percepții naturale, originare a omului, dezinteresate chiar, și dă seama de forța vitală extraordinară a tinereții. Însă și acestă dorință nu se manifestă oricum; pe lângă cantitate, vrea și calitate, ori pentru ceea ce crede, tânărul e dispus să sacrifice tot, asemeni eroului lui Dostoievski din „Crimă și pedeapsă”, Raskolnikov. În rechizitoriul pe care i-l face lui Raskolnikov, Porfiri Petrovici afirmă: „Dumneata ești dintre aceia cărora poți să le scoți și mațele și au să stea să se uite zâmbind la călăii lor, numai să-și fi găsit o credință sau un Dumnezeu!’’. Iar în continuare îi spune: „Găsește și ai să trăiești!”; afirmația poate părea înfiorătoare, dar ororile care au loc pe scenele anumitor spectacole, în care artiștii se mutilează în numele închipuitei arte pe care o promovează, o întăresc. La polul opus se situează martirii creștini, iar mai aproape de noi, cei din temnițele comuniste, care au fost supuși la chinuri groaznice pentru a se lepăda de credință.
Cu greu un om, și mai ales un tânăr va alege să-și investească puterile în ceva despre care știe că nu este adevărat. În tot ceea ce întreprinde în mod sincer, omul are nevoie să știe că acționează pentru adevăr. Problema apare atunci când omul ia drept adevăr minciuna. Ca și în celelalte ipostaze ale vieții, rod al firii care s-a sălbăticit o dată cu neascultarea protopărinților, crezând că face un act de libertate (în fond libertatea firii căzute de a-și împlinii poftele) tânărul alegând să-și facă voia, alege în fond moartea.
Într-un anume fel, tinerii fac ascultare, însă de curentul vremurilor prezente, promovând mode trecătoare și în unele cazuri identificându-se chiar cu aceste mode. Diagnosticul pe care Părinții îl pun vremurilor de azi este nihilismul. Nu trebuie să se uite faptul că moda este după spiritul vremii, care la rândul său e sub stăpânirea duhurilor văzduhului, adică a îngerilor căzuți.
Așa cum bine sesiza Pr. Iustin Pârvu, după ani buni de ateism, tendința generală este de a căuta spiritualul, însă se cere dreaptă socoteală pentru că duhurile sunt de mai multe feluri.
Imaginea tipică a tânărului vremurilor noastre surprinde privirea pierdută, cum o numea Pr. Paisie aghioritul, ca ochii unui pește mort. Dorinței lui puternice de a se împlini îi este răspuns cu praf, iar căutarea asiduă de consistență, determină oboseala. Din păcate însă, nici știința care se presupune că studiază sufletul omului: psihologia, nu identifică complexul de aspecte pe care îl prezină sufletul omului, și în special al tânărului. Important de subliniat este faptul că, cercetările mai recente nu mai fac distincția între adolescență și tinerețe.
Studiile de psihologia vârstelor (Emil Verza spre exemplu), surprind doar o parte a caracteristicilor: cariera și întemeiarea unei familii.
În ceea ce privește cariera, generațiile actuale de tineri plutesc cumva în derivă, întrucât foarte puțini ajung să-ți descopere talentul. Cel mai adesea, seduși de modelele prezentate de mass-media, majoritatea aleg pentru viitorul lor o ocupație cât mai „bănoasă”, care să le asigure confort financiar. Nu contează că nu simte nici o atracție pentru domeniul respectiv, o dată intrat în sistem va căuta cu orice preț să se acomodeze. Cauzele acestui fenomen sunt multiple: lipsa pedagogilor în rândul profesorilor, timp insuficient petrecut de părinți pentru a-și cunoaște proprii copii, accent prea mare pe acumularea cunoștințelor teoretice fără relaționarea cu aspectele practice etc. Nu în ultimul rând, cauzele sunt și de natură religioasă: lipsa legăturii cu duhovnicul. Din aceste considerente un parteneriat Școală – Biserică este absolut indispensabil.
Foarte mulți tineri optează pentru mai multe facultăți, ceea ce implică stres, lipsa dedicării față de un domeniu și scăderea performanțelor. alții, seduși de mirajul străinătății, își irosesc cea mai frumoasă perioadă a vieții în goana nebună după bani, unii întorcându-se secătuiți de puteri și cu o mentalitate schimbată, de cel mai multe ori judecând totul în funcție de bani.
Cu toate acestea, sunt și tineri care aleg calea jertfelnică, alegând profeisia care îi împlinește, slujind semenilor în țară deși salariile sunt mai mici. astfel de cazuri sunt extrem de rar mediatizate, în față ieșind de cele mai multe ori tinerii delincvenți. Miza descoperirii talantului este contribuția fiecăruia la binele aproapelui, responsabilitatea față de semeni.
De ce este atât de importantă alegerea pe care tinerii o fac în tinerețe? Pentru că de cele mai multe ori, ea trasează o direcție generală de viață. În funcție de alegerea pe care o face își va trăi viața. Este adevărat că sunt cazuri de oameni care se schimbă și pe parcurs, însă este vorba despre excepții, în general concepția impropriată în tinerețe, ghidează ulterior viața.
Trăsăturile amintite mai sus țin de sfera generalului, ele fiind prezente în orice perioadă istorică ne-am raporta. Cu toate acestea, secolul al XX-lea a fost marcat de o mișcare cu totul și cu totul nouă prin faptul că promotorii ei au fost tocmai tinerii. Este vorba despre „revoluția culturală”. Fundamentele mișcării sunt tocmai schimbările profunde care au avut loc în relația dintre generații. Eric Hobsbawm este cel care subliniază aceste modificări. El vorbește despre transformarea tineretului în agent social independent, lucru nemaintâlnit anterior în societățile marcate de gerontocrație. Chiar liderii tinerilor sunt tot tineri. Modelul promovat, simbolic pentru destinul întregii generații este „eroul a cărui viață și tinerețe se încheiau în același timp”. De unde înainte tinerețea era privită ca un stadiu intermediar spre viața adultă, acum este privită mai degrabă ca dezvoltare completa, stagiu final. Noua tehnologie părea să încurajeze emanciparea tinerilor, în materie, adulții fiind cei care aveau ceva de învățat de la tineri, așa cum sublinia Hobsbawm.
Lipsa de experiență de viață și-a spus cuvântul în momentul în care dorințele tinerilor au dobândit concretețe. același autor vorbește despre lozincile revoluționarilor: „totul și acum”, sau despre crezul lor: „îmi iau dorințele drept realitate pentru că sunt convins de realitatea dorințelor mele”. Cel puțin ultimei afirmații, i se poate opune răspunsul plin de înțelepciune al unui țăran român. Întrebat fiind ce este viața, acesta răspunde: „viața e viață, dar e și multă înșelare în jur”.
În analiza caracteristicilor tinerilor, aceste particularități nu trebuiesc trecute cu vederea, chiar manifestările tinerilor necesitând a fi interpretate în contextul mai larg al evenimentelor ultimului secol.
Pentru cei implicați în activitatea de educație, devine un imperativ cunoașterea percepțiilor, a trăirilor și a caracteristicilor educației în diferite etape psihogenetice, pe de o parte, iar pe de altă parte, redescoperirea dimensiunii sacramentale a formării caracterului și personalității tânărului. Viața presupune un permanent schimb cu mediul ambiant, ea fiind influențată de condițiile externe. Stresul, nesiguranța socială, diminuarea simțului responsabilității conduc la o slăbire a caracterului, la tulburări de personalitate ale tinerilor.
Adolescența reprezintă o perioadă delicată și dificilă, în privința educației. Odată cu preadolescența și continuând până spre 20-21 de ani tinerii se orientează spre făurirea unei cariere, spre propriile lor împliniri spirituale, profesionale, sportive etc. Constatăm că tineretul crează, în condițiile inserției sociale, o reînnoire continuă de mentalități, această reînnoire producându-se ca o revărsare complementară de experiență socială, educațională, spirituală. acum tânărul își pune întrebări legate de rostul vieții, de menirea lui; apar întrebări legate de existență, de existența lui Dumnezeu, de nemurire; în același timp tânărul ia hotărâri esențiale pentru viață.
Din perspectiva intelectuală, unii adolescenți sunt apți ca și adulții să înțeleagă probleme de ordin social, religios, moral, dar sunt mai puțin stabili decât adulții.
În perioada adolescenței factorii implicați în dezvoltarea tânărului ar trebui să poarte dialoguri sincere, discret argumentate, respectând poziția interlocutorului. Se impune ca adolescentul să fie invitat la o reflecție asupra lui însuși. Discursurile moraliste și criticiste (cu tentă ironică sau culpabilizatoare) nu duc la atingerea scopurilor propuse, „formarea unui sistem de valori, convingeri și atitudini sănătoase nu poate fi realizat prin prelegeri moralizatoare”.
Tot în perioada adolescenței tânărul își formează o responsabilitate socială. Dar societatea poate să-1 dezamăgească, ceea ce atrage după sine apatia, stări de angoasă, disconfortul psihic. Dintotdeauna angoasa a însoțit existența umană, totuși, la început de secol al XXI-lea constatăm că ea se manifestă sub forme multiple, cum ar fi incertitudinile economice și politice, lipsa reperelor etice, întrebări cu privire la viitor. Cultura modernă a deplasat sfera intereselor tânărului de la Dumnezeu și credință la rațiunea autonomă și știință care de multe ori îi influențează și îi fac să proclame o relativitate a valorilor.
Observăm la adolescenți o adevărată ceartă cu autoritatea. acest fapt se constată mai ales în cazurile în care autoritatea este impusă într-un mod nedelicat, necontrolat. Factorii educogeni, ar fi de preferat să-și impună autoritatea mai degrabă ca o formă de protecție și nu ca o formă de dirijare. Unii elevi nu refuză neapărat autoritatea părintelui/profesorului, ci mai degrabă refuză impunerea autorității într-un mod excesiv.
Perioada adolescenței este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre credința religioasă. acum e momentul când de obicei se pierde, se câștigă sau se dobândește credința. Religia devine o formă de viață, a cărei expresie desăvârșită o constituie vocația. Dumnezeu încetând de a mai fi o reflectare a imaginii părintești, întruchipează atunci valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte.
Constatăm că uneori la adolescenți sentimentul religios tinde către unele forme de diminuare, chiar dacă înclinațiile lor metafizice cresc, acestea având mai mult o nuanță raționalistă. Comportamentul uman este subordonat de obicei reglementărilor sociale, dar, cu toate acestea, cel puțin în timpul său liber omul acționează potrivit intereselor ce corespund orientării sentimentelor sale.
Mediul social, bisericesc și cel familial au o influență hotărâtoare asupra apariției și evoluției sentimentelor religioase. Influența mediului social asupra tinerilor trebuie observat atent de către factorii educogeni. Societatea contemporană duce lipsă de modele. Biserica poate să ofere modele, ea ni-L prezintă pe Hristos în toată măreția Sa, apoi urmează șirul apostolilor, Sfinților, Martirilor etc.
În funcție de orientările religioase ale unei societăți sau colectivități se reglementează modul de manifestare a trăirilor afective. Determinismul social nu afectează numai exteriorizarea proceselor afective, ci și conținutul lor, o educație care face abstracție de valorile morale fiind o aberație. Relevanța factorului social face să apară deosebiri între aspirațiile dominante din diferite straturi sociale sau în funcție de caracterul societății (religioasă, secularizată, indiferentă față de trăirile religioase).
Observăm că în societățile mai individualiste comportamentele sociale sunt mult mai distante. Societatea are o influență majoră în provocarea motivației și interesului pentru experimentarea sacrului. Opiniile celor din jur, familia, colegii, conducătorii trasează și modelează dorințele și aspirațiile noii generații. Ne confruntăm azi din ce în ce mai mult cu așa numitul fenomen de contaminare psihologică, acesta referindu-se la influența nedorită pe care mediul o are asupra oamenilor, la modul în care informațiile false sau irelevante îl influențează inconștient pe om, fără să dorească sau fără să poată controla această influență (modul în care se comportă, modul în care gândește și ia decizii, precum și propriile emoții). Contaminarea psihologică este periculoasă, ea atinge persoane, comunități sau chiar societăți. În urma cercetărilor îndelungate s-a demonstrat impactul violenței de la televiziune asupra comportamentelor violente.
Este o realitate cvasirecunoscută că sentimentele superioare religioase au un rol esențial pentru progresul și moralitatea socială. aceste sentimente dinamizează indivizii unei societăți, ele sunt definitorii atât pentru fericirea și mulțumirea personală, cât și pentru echilibrul psihic. De aceea, cercetătorii care s-au ocupat de probleme legate de echilibrul sufletesc al omului și de întemeierea unor societăți prospere au acordat o mare însemnătate formării sentimentelor morale și religioase.
Educația religioasă îi revine Bisericii, dar nici societatea nu trebuie să rămână străină de aceasta. Școala prin educația religioasă ajută în restaurarea integrității rațiunii, demnității și responsabilității tinerilor. Experiența religioasă îl face pe tânăr să înțeleagă și să acționeze mai conștient în societate, îl invită la reflecție; educația religioasă presupune prezența dimensiunii transcendentale în viața și faptele de zi cu zi, pentru a transforma societatea într-o comunitate de oameni care să trăiască în comuniune și înțelegere unii cu alții.
În perioada adolescenței tinerii trec prin unele crize spirituale și existențiale, care pot avea repercursiuni grave atât asupra individului, cât și a societății. Într-o lume lipsită de orice valențe spirituale și orizonturi transcendente totul este posibil, idealurile libertăților autodeterminate alimentează tendințele antropocentriste în această lume marcată de secularizare, iar cufundarea exagerată în realități cotidiene provoacă neliniști și dezorientări. Educația are o nevoie imperioasă de credință ca de un element de bază al oricărei acțiuni didactice.
Biserica și școala trebuie să încerce să cultive sentimentele religioase la tineri prin stârnirea motivației și a interesului. Societatea are o influență majoră în provocarea motivației și interesului pentru experimentarea sacrului.
Adolescența nu este lipsită de ideea de Dumnezeu, dimpotrivă este o vârstă în căutarea lui Dumnezeu, adolescentul fiind dornic de lumină, adevăr și viață, iar „lumina, adevărul și viața” le găsește în Sfânta Evanghelie, acestea identicându-se cu Hristos.
Influența pedagogică a Bisericii este importantă în viața tinerilor deoarece ea îi face părtași la tainele vieții supranaturale, la misterele participării la manifestarea în lume a divinității. Biserica propune un scop și un ideal înalt al perfecționării existenței tinerilor, ea oferind un model de conduită în persoana și lucrarea lui Hristos, cu un puternic impact asupra acestei categorii de vârstă.
Sunt de părere că Biserica este o comunitate care promite mântuirea și iertarea oamenilor. În ea se reglează conștiințele și conduitele față de divinitate și față de semeni. această instituție devine umană fără a înceta să poarte însemnele transcendenței, inaccesibile omului. Ea este punctul nodal între imanent (umanitate) și transcendent (Dumnezeu). Biserica are sarcina de a educa umanitatea întreagă pentru a o face demnă de viața supranaturală.
Dimensiunea „învățătorească” a Bisericii rezidă din însăși realizarea ei ca „trup al lui Hristos’’ ce se extinde continuu în social în vederea cuprinderii creației în viața veșnică.
Cred că Biserica este cea care complementează opera educativă (începută în familie și continuată de școală) în materie de formare spirituală, de educație morală, de activism cetățenesc. Ea furnizează tinerei generații reperele fundamentale pentru buna orientare în lume. Forma principală de educație religioasă prin Biserică este reprezentată de valoarea pedagogică a dogmelor promulgate, a Sfintei Tradiții, a cultului Sfinților și al icoanelor, dar, îndeosebi, de participarea la Sfinta Liturghie.
În viața tinerilor nu trebuie subestimat aportul Bisericii în realizarea educației estetice, prin intermediul manifestărilor sau obiectelor estetice implicate în acest spațiu. Muzica bisericească, picturile, sculpturile, designul arhitectonic adâncesc sentimentele de respect și pietate; trezesc și susțin interesele și conduitele estetice ale celor care pășesc în acest perimetru spiritual. Se impune ca Biserica și școala să conlucreze, să se ajute reciproc în lucrarea de educare a tinerilor.
„Biserica are o funcție misionară, care se revarsă în familie și comunitate. Familia are nevoie permanent de asistența spirituală a Bisericii. Datoria preotului nu este numai de a sluji în biserică ci de a se implica în mediul apropiat printr-o deschidere către comunitate. Trăind în mijlocul părinților, preotul poate interveni prin sfaturi și povețe, prin grai și prin faptă, întâmplător sau voluntar, pentru corectarea neajunsurilor de care suferă familia”.
Biserica are rol eshatologic, de salvare a tinerelor generații. Ea face același drum ca toată umanitatea și împărtășește soarta terestră a lumii, fiind, în esență, sufletul societății umane chemate să fie reînnoită în Hristos și transformată în familia lui Dumnezeu.
Biserica mai poate fi prezentă în desfășurarea unor manifestări culturale, activități de asistență socială și caritabile, manifestări sportive, în asociațiile dc copii și tineret. Hristos are o prezență universală, Biserica având menirea de a adapta lumea de astăzi și mentalitatea ei la adevărul divin, la gândul lui Dumnezeu despre lumea aceasta. Dacă Hristos trimite Biserica în istorie, este pentru ca aceasta să facă – din diferite ceasuri istorice – locuri ale prezenței Sale: astfel toată lumea trăiește actualitatea divină în actualitatea umană. Prin aceasta, ea oferă tinerilor garanția că „prezența lui Dumnezeu este efectiv perceptibilă în orice întâlnire interumană care intersectează Biserica pentru că zidește, în felul ei, statura omului desăvârșii’.
Dacă sociologul, psihologul sau profesionistul în analiza socio-demografică constată câte ceva, preotul – ca unul ce ar trebui să fie părintele comunității, atunci când își ia în serios această misiune – poate îmbogăți și el, prin observarea directă baza de date cu privire la fondul de probleme al familiei creștine românești.
Încă de la începuturile dezvoltării sociologiei, religia a fost recunoscută ca un fenomen social de maximă importanță. Probabil că nu exagerăm afîrmând că fondatorii sociologiei, auguste Comte și, într-o oarecare măsură, predecesorul său imediat, Henri Saint-Simon, au considerat că noua știință, denumită de Comte „sociologie”, urma să înlocuiască interpretarea teologică a fenomenelor sociale. Înainte de apariția noii științe, teologia, sau la un nivel mai popular, religia fusese baza inevitabilă, deși eronată, a înțelegerii societății (și chiar a naturii) de către om. Pentru Comte, expresia cea mai completă a religiei era, bineînțeles, creștinismul, mai exact, romano-catolicismul. În cadrul acestei tradiții, lumea și viața în totalitatea lor nu numai că erau privite într-o perspectivă religioasă (lucru valabil chiar si în cazul religiilor primitive), ci erau și explicate în detaliu în termeni care făceau din Dumnezeu punctul de referință principal. Cosmosul și ordinea naturală, precum și ordinea socială și cea morală își aveau obârșia în Dumnezeu.
Tineretul român actual este supus unui număr extrem de mare și diversificat de chemări, structurate, în linii mari, în două categorii. Pe de o parte, vocea lumii secularizate, în viziunea căreia Biserica nu poate avea cuvânt în cetate, ci doar în viața particulară, se face auzită în tot ceasul și prin căi din ce în ce mai sofisticate. această voce este dublată, sau mai bine zis – constituie izvorul a tot mai felurite tentații prin care tânărul este cuprins în vraja unei pseudolibertăți care se transformă, în scurt timp, în lanțurile celei mai aprige sclavii.
Glasul Bisericii, pe de altă parte, răsună cu insistență la poarta vieții tinerilor români actualmente, iar urmările acestei atitudini misionare, în reușitele și carențele ei, au fost analizate neexhaustiv în rândurile de față.
Starea actuală și calea de perspectivă ale societății românești actuale permit ca cele două feluri de chemări să poată fi auzite, înțelese, admirate, urmate de tânărul contemporan. Depinde de înțelepciunea și patosul pastoral al clericilor și al laicilor angajați în misiunea Bisericii printre tineri ca aceștia să rămână sau să devină iubitori și următori de Hristos, bucurându-se în același timp, de entuziasmul, veselia, spontaneitatea, dorința de libertate specifice vârstei.
Aș spune în concluzie că, din punct de vedere moral, omul nu este complet decât dacă este supus unei triple acțiuni de formare, a familiei, școlii și Bisericii. Cele trei influențe educative le voi prezenta, în partea empirică a lucrării, nu într-o ordine valorică, ci într-una evolutivă, în funcție de momentul intrării lor în acțiunea de formare a personalității.
Design-ul studiului
Orice cercetare în domeniul sociologiei educației își propune să studieze în mod științific și cât se poate de riguros diferitele fapte psiho-pedagogice și sociale corespunzătoare proceselor educaționale. De cele mai multe ori, cercetările reprezintă demersuri temerare, având în vedere complexitatea fenomenelor educaționale, formative, multitudinea factorilor implicați și interinfluența dintre ele.
Specificul cercetărilor din domeniul sociologiei educației constă în accentuarea valențelor formative ale proceselor educaționale implicate. În astfel de cercetări ne referim la aspecte sociale, psihologice și pedagogice, la înțelegerea și ameliorarea fenomenului educațional, la descrierea interacțiunii subiecților educației cu realitate educațională și la explicitarea transformărilor care au loc la nivel cognitiv, volitiv și afectiv. De altfel, dimensiunile sociale, pedagogice și psihologice ale unei cercetări realizate în câmpul sociologiei educației sunt, practic, inseparabile.
Importanța cercetărilor din acest domeniu este legată în plan teoretic de cunoașterea cât mai fidelă a specificului factorilor educaționali, formativi, implicați, iar în plan practic-operațional de ameriorarea și prospectarea acestora. aceste cercetări au o contribuție la formarea unor atitudini și valori pozitive, a unei conduite morale, la realizarea unei educații globale dar, mai cu seamă, la perfecționarea tehnicilor de intervenție educațională și la îmbunătățirea calității în procesul de formare a personalității.
Dacă cercetarea din domeniul sociologiei educației vizează și educația religioasă ea comportă note specifice, derularea ei întâmpinând uneori dificultăți deoarece educația religioasă se adresează nu doar intelectului, ci mai ales volitivului și afectivului. Religia este disciplina care operează cu noțiuni ce trebuie să trezească în sufletul elevului sentimente și convingeri care să-1 determine să acționeze nu doar pentru propria perfecționare spirituală, ci și pentru a celor din jur – toate acestea sub semnul iubirii, al libertății și într-o legătură permanentă cu Dumnezeu.
Cercetarea, prin demersurile întreprinse trebuie să aibă ca efect găsirea unor modalități pentru a-1 conduce pe tânăr spre lumea spirituală.
Trebuie să menționez că cercetarea de față este una calitativă, preponderent explicativă, care are ca obiectiv prezentarea principalelor concepte și explicații teoretice, dar și a analizei acestora în situații concrete, prin intervievarea subiecților.
Am ales cercetarea calitativă pentru că presupune un ansamblu de metode, subiectul fiind cercetat dintr-o perspectivă naturalistă și interpretativă. Norman Denzin și Yvonna Lincoln caracterizau astfel cercetarea calitativă: „aceasta însemană o studiere a lucrurilor în mediul lor natural. Cercetarea calitativă implică folosirea și colectarea unei varietăți de materiale empirice-studii de caz, experiența personală și introspectivă, povestirea vieții, interviul, observația, texte istorice, materiale vizuale sau care acoperă interacțiunea (subiect-obiect, n.n), astfel încât să se descrie momente obișnuite sau deosebite din viața indivizilor precum și semnificațiile lor pentru aceștia.”
Alte motive pentru care am ales acest tip de cercetare este faptul că, prin aplicarea interviului, cecetătorul se poate apropia mai ușor de opiniile subiecților, poate surprinde mai bine caracteristicile vieții cotidiene, iar informațiile strânse în urma acesteia sunt ample și detaliate.
Tabelul de mai jos simplifică și mai bine trăsăturile cercetării calitative.
Tabel 1. Trăsăturile cercetării calitative
După ce am stabilit și caracterizat tipul de cercetare sociologică, am ales metodele specifice cercetării calitative, pe care le voi folosi în această lucrare. Este vorba despre interviul sociologic și tehnica de scalare.
Interviul folosit încă din antichitate, apoi cu precădere în jurnalistică și în celălalte științe umane, are două obiective și anume: oferă intervievatorului posibilitatea unui discurs profund al subiecților și obținerea unor informații care aparțin exclusiv temei cercetate tocmai prin dirijarea intervievaților.
Conținutul unui interviu cuprinde semnificațiile culturale ale subiecților și surprinde mai bine atitudinile, sentimentele, percepțiile, convingerile, valorile indivizilor, decât metodele cercetării cantitative. Bogăția cuvințelor și a semnificațiilor acestora, a gesturilor, expresiilor și a elementelor ideografice și iconice, reprezintă alte motive pentru care interviul sociologic este recomandat ca o metodă de culegere a datelor subiective ale indivizilor.
De asemenea, am ales ca tip de interviu, pe cel structurat sau semidirect. acest tip de interviu este o tehnică destul de flexibilă, care se situează undeva între cel structurat și cel liber, făcând apel la o listă de întrebări dianinte stabilite. Este ceea ce se numește ghid de interviu. Ordinea întrebărilor nu este fixă, ci se face în funcție de discursurile subiecților. Ceea ce trebuie să facă cercetătorul este să dirijeze discuția în termeniii temelor cercetate, prin întrebări la momente potrivite.
O altă tehnică folosită este tehnica de scalare. Scala exprimă „ansamblul de operaționalizare, cuantificare și măsurare socială prin care se redau intensitățile duferitelor proprietăți ale fenomenelor studiate”.
Tehnica de scalare cuprinde un set propoziții, expresii simple sau simboluri, cărora le sunt atribuite o anumită valoare sau anumiți itemi. astfel, am ales o scală compusă, pentru a putea surprinde atitudinile față de parteneriatele Școală – Biserică.
Cea de-a treia metodă sociologică, pe care am aplicat-o în cercetarea de față, este studiul de caz sau studiul cazului. am considerat ca este o metodă utilă plecând de la afirmația lui Donalt T. Campbell conform căreia acesta este un pas mic care poate conduce la concretizarea unei teorii noi. Definit de Robert E. Stake (1984/1995, XI) ca: „studiul unui singur caz particular și complex în vederea funcționării lui, cu circumstanțele importante”, acesta are următoarele caracteristici: „sistem integgrat, abordat holistic, cercetătorul interesându-se mai mult cum deât ce.
De asemenea fenomenul studiat se referă la o persoană, la o colectivitate sau la o instituție. așa cum afirma și Collerette.
Un alt motiv pentru care am ales această metodă este acela că mă pot axa pe un fenomen actual, specific societății contemporane – parteneriatele Școală – Biserică într-un context real.
Yin susține că reprezentativitatea datelor obținute prin constituirea unui astfel de studiu pot fi atribuite numai populației cercetate. Mai exact, studiul de caz realizat va fi unul instrumental ce are ca obiectiv principal înțelegerea manifestării noului parteneriat dintre Școală și Biserică.
Ca o mică concluzie, pot afirma faptul că, relevața studiului de caz rezultă din specificitatea întrebărilor, complexittaea tehnicilor: observație, interviu, studiul documentelor, confirmând ceea ce nota Robert Yin despre acesta. Studiul de caz „râmâne unul dintre cele mai provocatoare eforturi depuse în domeniul științelor sociale”, reușind să surprindă un fenomen contemporan din viața reala a indivizilor.
Am ales eșantionarea teoretică care nu pune accent pe reguli statice, ci mai degrabă pe relații, contexte, grupuri și interacțiuni sociale, pe analiza calitativă și intensivă.
Reprezentativitatea eșantionului nu este cuprinsă în etapele proiectării cercetării, ci rezultă din concepte, explicații, teorii. Eșantionarea treoretică se poate aplica și unui studiu de aprofunzime. Se referă la la culegerea unor date care explică principalele concepte (în cazul de față interviul și tehnica de scalare). această analiză are următoarele principii de bază: definirea subiectului cercetării; stabilirea persectivei sociologice în care se încadrează problema pe care o analizăm; alcătuirea principalelor metode și tehnici de investigare; investigarea unui număr relativ mare de persoane sau grupuri care să determine constituirea unor explicații și enunțuri teoretice; culegerea și interpretarea datelor.
Obiectivele cercetării
Obiectivele cercetării sunt după cum urmează:
Identificarea rolurilor esențiale ale parteneriatului Școală – Biserică în formarea spirituală și socială a tinerilor;
Identificarea atributelor educaționale ale școlii pentru tinerii adolescenți;
Evidențierea educației instituționale ca parte dominantă a formării personalității tânărului în societate;
Conștientizarea rolului învățăturilor creștine ale Bisericii în viața personală și comunitară a tinerilor;
Asumarea conștientă a propriei identități religioase a tinerilor.
Ipotezele de lucru
Obiectivul fundamental al lucrării de față îl constituie descrierea și explicarea partneriatului Școală – Biserică.
Lucrarea are trei ipoteze de lucru. Prima ipoteză este cea cu grad mare de generalitate și explică importanța analizei și descrierii conceptelor de și evoluției sensurilor la nivel global, de la începuturi până în prezent: familia, școala și Biserica – factorii cei mai importanți care contribuie la internalizarea valorilor sociale și religioase în rândul elevilor.
Cea de-a doua ipoteză de cercetare este ipoteza cu nivel mediu de generalitate, care are ca scop principal trecerea în revistă a principalelor studii de cercetare, regăsite în literatura de specialitate internațională, dar și cele cu aplicabilitate în spațiul românesc din ultimii patru ani.
Și în cele din urmă am stabilit ipoteza cu nivel mediul de generalitate sau ipoteza de lucru. aceasta poate fi concretizată astfel:
Cu cât tânărul primește mai multă susținere, cu atât se va integra mai ușor în societate;
Cu cât participarea tânărului la viața educațional-instituțională este mai conștientă, cu atât aceasta va avea un impact mai mare asupra personalității lui;
Gradul de implicare a tinerilor în viața religioasă influențează comportamentul lor în viața comunitară și personală.
Metodele utilizate
Am prezentat metodele utilizate în secțiunea dedicată design-ului cercetării din prezentul capitol. În cele ce urmează, voi prezenta foarte pe scurt cele trei metode utilizate în cercetarea studiului: ancheta prin chestionar, analiza de documente și evaluarea psihologică.
Metoda anchetei prin chestionar
Metoda anchetei sociologice face parte din categoria metodelor fundamentale ale sociologiei, alături de metoda observației, metoda experimentală și metoda monografică. Dacă avem în vedere specificul ei, metoda anchetei sociologice ocupă o poziție intermediară între metoda observației și metoda monografică.
Metoda anchetei sociologice se deosebește și de celelalte metode ale sociologiei și în primul rând de metoda observației și de cea experimentală. Cercetătorul în ipostaza sa de anchetator trebuie să ia contact „pe teren” cu sistemele sociale pe care le studiază (instituții, organizații, grupuri sociale etc), dar nu se inserează în ele, căci interoghează indivizi izolați, rupți de sistemul rolurilor pe care le joacă în grupurile de apartenență. Inserția cercetătorului în sistemul social pe care-l studiază (așa cum se întâmplă când cercetătorul este observator și uneori chiar când folosește metoda experimentală) aduce mari avantaje, permițând studierea „dinăuntru” a proceselor și mecanismelor.
Spre deosebire de observator, care poate surprinde toată varietatea de comportamente, anchetatorul nu poate sesiza decât comportamentele verbale, ceea ce îngustează foarte mult orizontul cunoașterii. Dacă o vom compara cu metoda experimentală, care obligă pe cercetător să creeze și să controleze situația mai ales la nivelul variabilelor, vom constata că metoda anchetei nu are această posibilitate și de aceea întâmpină greutăți în depistarea unor variabile și în izolarea lor. Cu alte cuvinte, anchetatorul nu poate interveni în realitatea studiată și deci nu poate crea situații de laborator. Față de metoda monografică, ancheta sociologică apare ca fiind mai extensivă.
Ca metodă empirică de cercetare, ancheta sociologică se caracterizează printr-o serie de trăsături:
Permite cercetări cantitative la scară mare, fiind o metodă „eșantională” prin excelență, ceea ce constituie nu numai un avantaj, ci o sursă de dificultăți tehnice. Căci, operând cu eșantioane mari (mergându-se adesea până la eșantioane naționale), ancheta are de rezolvat probleme dificile legate tocmai de procedurile de eșantionare (reprezentativitatea eșantionului, tipul optim de eșantion, mărimea eșantionului etc);
Permite tratarea matematică a masei de date culese în mai mare măsură decât alte metode;
Anchetele reclamă un aparat de proporții mari (cercetători-anchetatori, operatori de interviu, codificatori etc);
Fiind o metodă mai puțin plastică decât celelalte, ea nu se poate aplica cu ușurință la paliere sau nivele mai profunde ale realității sociale, pretându-se mai puțin la studii de nivel micro-sociologic;
Metoda anchetei sociologice nu se poate aplica în laborator (cum este cazul cu metoda observației, fără să mai vorbim de metoda experimentală), ci numai „pe teren”. De aceea, tehnicile experimentale nu-și găsesc aplicarea decât în limite foarte înguste;
Este cea mai extensivă dintre metodele sociologiei, ceea ce va imprima cercetărilor de tipul anchetei un caracter descriptiv și superficial mai pronunțat față de alte metode.
Relativa ușurință cu care se pot mânui tehnicile anchetei explică o bună parte din limitele metodei. Mai ales dezvoltarea tehnicilor de eșantionare la scară mare a transformat colectarea de date într-o cale atrăgătoare și lesnicioasă de a face cercetări.
O cercetare care își propune să recurgă la metoda anchetei sociologice, va trebui să parcurgă cele patru etape obligatorii pentru orice altă metodă: etapa de proiectare; etapa recoltării informațiilor; etapa analizei și interpretării datelor; etapa finală (prezentarea rezultatelor sub formă de raport).
Etapa întâi, de pregătire și proiectare a anchetei, comportă rezolvarea unor probleme tehnice și organizatorice, specifice fiecărei faze în parte. Fazele prin care trebuie să treacă munca de pregătire a unei anchete pot fi prezentate schematic astfel: definirea problemei la care ancheta caută un răspuns; delimitarea cadrului anchetei, prin fixarea unei unități drept „câmp”.
O anchetă de nivel științific nu este doar un inventar de date. Ea este înainte de toate o cercetare puternic centrată pe o problemă specifică și clar delimitată în ceea ce privește „câmpul” care va fi implicat în procesul de cercetare:
Stabilirea tipului de informații care vor fi căutate: factuale, de atitudini, de opinii etc.;
Elaborarea ipotezei de lucru. Pentru a asigura deplina validitate științifică a concluziilor anchetei, trebuie ca problema asupra căreia se va concentra să fie tradusă în una sau mai multe ipoteze de lucru explicite;
Alegerea tehnicilor de recoltare a informațiilor (cum se va proceda la recoltarea datelor);
Organizarea grupului sau echipei de cercetare în funcție de problemele de cercetat și de tehnicile adoptate;
Cuprinderea anchetei, care constituie cea mai importantă dar și cea mai dificilă fază a etapei premergătoare anchetei propriu-zise. De la început va trebui să de determine populația (numărul de unități sociale: familii, gospodării, grupuri umane etc) care va fi cuprinsă în cercetare, precum și limitele sale geografice (întregul teritoriu al țării, o regiune sau o zonă, un județ, un anumit număr de comune etc), limitele demografice etc.
Proiectanții cercetării vor trebui apoi să hotărască dacă populația urmează să fie cuprinsă în întregime sau numai parțial. În cazul cuprinderii parțiale – așa cum obișnuiesc sociologii să procedeze – trebuie să se determine tehnica de selecție a celor anchetați, ceea ce înseamnă din punct de vedere statistic eșantionare. Eșantionarea ridică o serie de întrebări: care este unitatea de eșantionare adecvată; cât de mare să fie eșantionul; care tip de eșantion urmează a fi folosit (eșantionul aleatoriu sau pe cote);
O dată minuțios stabilite cele de mai sus, se trece la etapa a doua a anchetei, în care se culeg datele. În etapa de culegere a datelor (etapa de teren) ancheta recurge la variate tehnici și procedee, ca: diferite forme de convorbiri, interviuri și mai ales, chestionare. Chestionarul (atât cel autoadministrat cât și cel trimis prin poștă), deși oferă o serie de avantaje decurgând din anonimat, costul mai mic al cercetării, aplicarea lui la un număr foarte mare de subiecți și posibilitatea prelucrării rapide a datelor, prezintă și deficiențe mari care pun sub semnul întrebării validitatea științifică a informațiilor și implicit a concluziilor.
După ce s-a încheiat partea de teren a anchetei, începe etapa a treia care în esență constă în prelucrarea materialului și în sarcina deosebit de specializată a analizării lui, în vederea exploatării științifice a rezultatelor. În această etapă au loc următoarele acțiuni: verificarea chestionarelor (dacă s-a răspuns la toate întrebările; exactitatea răspunsurilor și neconcordanțele etc) înainte de a fi supuse codificării șai analizei; masa detaliilor trebuie să fie redusă la proporții manipulabile, astfel încât dincolo de amănunte să poată fi sesizate ansambluri, categorii, totalități; atunci când se urmărește analiza statistică, materialul trebuie sintetizat sub formă tabulară; materialul trebuie să fie astfel analizat încât să fie bine scoase în relief caracteristicile sale; să se aprecieze pierderea de informații (mai ales datorită codificării).
În fine, în cea de a patra etapă, rezultatele vor fi interpretate și prezentate într-o dare de seamă. Fără această etapă, ancheta rămâne fără finalitate și toată munca se materializează doar într-o grămadă de chestionare și o masă amorfă de date.
Metoda analizei de documente
Fazele analizei de conținut se organizează, ca o ancheta sociologică sau experiment, în jurul a trei poli cronologici: preanaliza, exploatarea materialului, prelucrarea și interpretarea rezultatelor.
Preanaliza este faza de organizare propriu-zisă, care are drept obiectiv operaționalizarea și sistematizarea ideilor de pornire, astfel încât să poată fi întocmită o schemă precisă a derulării operațiilor, un plan de analiză. Fie că se apelează sau nu la computer, este vorba de stabilirea unui progam. această primă faza are trei scopuri: alegerea documentelor care vor fi supuse analizei, formularea ipotezelor și a obiectivelor, elaborarea indicatorilor asupra cărora se va apleca interpretarea finală.
Exploatarea materialului. Dacă diferitele operații ale preanalizei au fost riguros îndeplinite, faza analizei propriu-zise nu este decât administrarea sistematică a deciziilor luate. Fie că este vorba despre proceduri aplicate manual sau de operațiuni efectuate de calculator, derularea programului este îndeplinită mecanic. această fază constă în mod esențial în operațiuni de codare, numărare sau enumerare, în funcție de ordinele formulate anterior.
Prelucrarea rezultatelor obținute și interpretarea lor. Rezultatele brute sunt prelucrate astfel încât să devină semnificative și valide. Operațiunile statistice simple (procentaje) sau mai complicate (analiza factorială) permit întocmirea unor tablouri de rezultate, diagrame, figuri, modele care condensează și scot în evidență informațiile pe care analiza le aduce.
Pentru mai multă rigoare, aceste rezultate vor fi fi supuse unor probe statistice și teste de validitate. Pe de altă parte, rezultatele obținute, confruntarea sistematică cu materialul, tipul de concluzii pot servi drept bază pentru o altă analiză ordonată în jurul unor noi dimensiuni teoretice sau practice, grație unor tehnici diferite.
Analiza de conținut aduce informații suplimentare lectorului critic al unui mesaj, fie că este vorba de lingvist, psiholog, sociolog, critic literar, istoric, exeget religios sau cititor profan care incearca sa cunoască mai mult.
Analiza de conținut este un bun instrument de inducție pentru cercetarea cauzelor (variabile inferate) pornind de la efecte (variabile de inferență sau indicatori identificați în text), dar invers, anticiparea efectelor pornind de la factori cunoscuți nu este în capacitățile sale.
Indicatorii și inferențele sunt, sau pot fi, de naturi foarte diferite. De exemplu, în grupurile de întâlniri, identificarea membrilor grupului (variabila inferată căutată) se poate manifesta prin familia de cuvinte din categoria „noi” (noi, ei, ai noștri, noi înșine) și din categoria „eu” (eu, mă, al meu, eu însumi).
Alegerea presupune o relație între mecanismul psihologic și o manifestare verbală. În prezent, inferența se face în mod obișnuit pas cu pas, din cauza legilor fiabile care privesc legăturile între condițiile de producere și mesaj. Dar nu este imposibil să avem în vedere anumite constante între existența anumitor variabile ale sursei (sau receptorului) și variabilele textuale.
Metoda evaluării psihologice
Evaluarea psihologică presupune, pe de o parte, identificarea intereselor, abilităților și preferințelor, iar pe de alta parte, se referă la depistarea acelor comportamente disfuncționale care îl impiedică pe elev să își valorifice resursele la potențial maxim.
Obiectivele evaluării psihologice sunt:
Stabilirea nivelului de dezvoltare al elevului: senzorial-motrică, cognitivă, socio-afectivă;
Identificarea eventualelor probleme specifice vârstei: tulburări de atenție și concentrare; tulburări de atașament; tulburări de comportament; anxietate, depresie, fobii, etc.
Stabilirea potențialului: identificarea aptitudinilor; nivelul de inteligență; interese școlare și profesionale.
Metodele utilizate în evaluarea pshihologică sunt: teste proiective (desen, modelaj, joc, povești etc.), chestionare, scale de evaluare, observația, interviul, anamneza.
Identificarea variabilelor
Dimensiunea familială:
Nivelul socio-economic al familiei de proveniență: tipul locuinței, condiții de locuit, diverse facilități de care dispune familia (televizorul, radioul, calculatorul etc.), numărul de copii din familie, relațiile tinerilor cu părinții și cu frații/surorile.
Pregătirea profesională a părinților: pregătire primară, pregătire gimnazială, pregătire liceală, pregătire postliceală, pregătire superioară, alte forme de pregătire.
Facilități materiale oferite: beneficierea tinerilor de cameră proprie, percepția tinerilor asupra condiției materiale a familiei de proveniență, existența unor condiții optime de locui, asigurarea rechizitelor necesare, posibilitatea de a-i oferi copilului bunuri, altele decât strict necesare (bani de internet, bani de buzunar, excursii, abonamente la reviste etc.).
Dimensiunea școlară:
Atitudinea adolescenților față de educație: interesul tinerilor față de citirea cărților, vizionarea emisiunilor, internet, participarea la spectacole, vizitarea muzeelor etc., dorința tinerilor de a-și continua studiile.
Atitudinea părinților față de educația tinerilor: interesul părinților față de evoluția școlară, crearea condițiilor pentru studiu (spațiu, rechizite, condiții de confort, lumina corespunzătoare etc.), motivarea copiilor de către părinți pentru continuarea studiilor, interesul pentru implicarea copiilor în activități extrașcolare (șah, înot, excursii, cercuri literare, scrierea de articole la revista școlii, activități în cadrul cluburilor școlare, voluntariat etc.).
Politica educațională: dotarea corespunzătoare a școlii (hărți, calculatoare, internet, bibliotecă, sală de lectură, sală de sport etc.), pregătirea profesională a profesorilor, interacțiunea profesor – elev, influența profesorului privind implicarea elevului în activități extrașcolare.
Dimensiunea religioasă:
Interiorizarea valorilor religioase: adeziunea religioasă a părinților, adeziunea religioasă a copiilor, frecvența cu care merg părinții la biserică, frecvența cu care merg copiii la biserică, modul în care se țin posturile în familie, relația tinerilor cu duhovnicul.
Percepția tinerilor asupra implicării Bisericii în viața lor: catehizări, participarea la săptămâni duhovnicești, participarea la activități organizate în perioada sărbătorilor de către biserică, interesul manifestat pentru excursiile organizate de biserică cu caracter religios, participarea la conferințe pe teme religioase, cum ar vedea tinerii îmbunătățirea relației între ei și Biserică.
Atitudinea părinților față de implicarea copilului în viața religioasă: sunt interesați de viața religioasă a copilului, nu sunt interesați de viața religioasă a copilului, sunt indiferenți față de viața religioasă a copilului, interzic copiilor participarea la viața religioasă.
Influența orelor de religie asupra tinerilor: mulțumirea/nemulțumirea față de informațiile obținute la orele de religie, părerea despre tactul pedagogic al profesorilor de religie, frecvența participărilor la orelor de religie, participarea (activă, pasivă) la ora de religie, măsura în care profesorul a influențat dezvoltarea vieții religioase.
Caractistici socio-demografice: vârstă, gen, naționalitate, nivel de pregătire (clasă).
Populația și eșantionul cercetării
Aspectul principal pe care îl voi discuta, în încercarea de a vedea rolul factorilor de influență în dezvoltarea tinerilor, îl constituie modul de conștientizare și internalizare a valorilor sociale și religioas – morale.
Propunându-mi să discut despre cât de importante sunt familia, școala și Biserica în formarea spirituală și socială a tinerilor, voi radiografia starea familială, socială și moral-duhovnicească a acestora. Pentru aceasta, voi aplica un chestionar anonim în care elevii își vor exprima opiniile privitoare la modul de percepere a anumitor realități.
Cercetarea se va desfășura la Colegiul Național „Mihai Viteazu”, utilizând un eșantion de intenționalitate cuprinzând 60 de elevi dintre care: 20% (12 elevi) de 16 ani, 48,33% (29 elevi) de 17 ani, 31,67% (19 elevi) de 18 ani.
Din eșantion fac parte:
Subiecți de gen masculin: 46,67% (28 elevi);
Subiecți de gen feminin: 53,33% (32 eleve).
Toți elevii care fac parte din eșantion sunt de naționalitate română. Clasele alese pentru aplicarea chestionarului sunt:
A X-a informatică – 40% (24 elevi);
A Xl-a informatică și filologie – 60% (36 elevi).
Coordonate majore ale metodicii cercetării
Orice cercetare în domeniul sociologiei educației își propune să studieze în mod științific și cît se poate de riguros diferitele fapte psiho-pedagogice și sociale corespunzătoare proceselor educaționale. De cele mai multe ori, cercetările reprezintă demersuri temerare, având în vedere complexitatea fenomenelor educaționale, formative, multitudinea factorilor implicați și interinfluența dintre ele.
Cercetarea, prin demersurile întreprinse trebuie să aibă ca efect găsirea unor modalități pentru a-1 conduce pe tânăr spre lumea spirituală.
Ancheta se face pe bază de chestionar și ghid de interviu semistructurat, fragmente autobiografice ale unor tineri care au găsit drumul spre împlinirea spirituală, studiu, cercetare de documente.
CHESTIONAR
ANONIM
Ce rol joacă în viața dumneavoastră următorii factori (dând fiecăruia o notă de la 1 la 8, unde 1 este cel mai important, iar 8 cel mai puțin important factor):
a) Familia e) Televizorul
b) Grupul de prieteni f) Internetul
c) Prietenul(a) afectiv(ă) g) Literatura
d) Școala h) Biserica
Clasificați următoarele activități în funcție de importanța pe care le-o acordați în educație:
Părinții sunt interesați de evoluția dumneavoastră școlară?
a) Da b) Nu
Dacă da, în ce măsură?
a) În foarte mare măsură d) În mică măsură
b) În mare măsură e) În foarte mică măsură
c) Nici în mare, nici în mică măsură
Părinții vă motivează continuarea studiilor?
a) Da b) Nu
Dacă da, în ce măsură?
a) În foarte mare măsură
b) În mare măsură
c) Nici în mare, nici în mică măsură
d) În mică măsură
e) În foarte mică măsură
Sunteți încurajați de părinți pentru implicarea în activități extrașcolare?
a) În foarte mare măsură d) În mică măsură
b) În mare măsură e) În foarte mică măsură
c) Nici în mare, nici în mică măsură
Credeți că școala dumneavoastră are dotări corespunzătoare (calculator, internet, bibliotecă, sală de sport etc)?
a) În foarte mare măsură d) În mică măsură
b) În mare măsură e) În foarte mică măsură
c) Nici în mare, nici în mică măsură
Sunteți mulțumiți de relația empatică a profesorilor dumneavoastră?
a) În foarte mare măsură d) În mică măsură
b) În mare măsură e) În foarte mică măsură
c) Nici în marc, nici în mică măsură
Profesorii determină implicarea dumneavoastră în activități extrașcolare?
a) În foarte mare măsură d) În mică măsură
b) În mare măsură e) În foarte mică măsură
c) Nici în mare, nici în mică măsură
Ce religie au părinții dumneavoastră?
Mama Tata
a) Ortodoxă a) Ortodoxă
b) Catolică b) Catolică
c) Alte religii și confesiuni c) Alte religii și confesiuni
Cât de des merg părinții dumneavoastră la biserică?
a) Săptămânal d) De trei/patru ori pe an
b) O dată la două săptămâni e) Niciodată
c) Lunar
Dar dumneavoastră?
a) Săptămânal d) De trei/patru ori pe an
b) O dată la două săptămâni e) Niciodată
c) Lunar
Ce atitudine au părinții față de viața dumneavoastră religioasă?
a) Sunt interesați
b) Nu sunt interesați
c) Vă încurajează
d) Vă interzic participarea la viața religioasă
În familia dumneavoastră se țin posturi?
a) Da b) Nu
Dacă da, în ce măsură?
a) Săptămânal și posturile de peste an d) Miercuri și vineri doar în posturi
b) Doar posturile de peste an e) Nu postim
c) Miercuri și vineri tot anul
Aveți un preot (duhovnic) căruia să-i puteți vorbi?
a) Da b) Nu
Dacă da, care este relația cu acesta?
………………………………………………………………………………….
În ce măsură participați la activități organizate de Biserică?
………………………………………………………………………………….
Sunteți mulțumiți de interacțiunea dumneavoastră cu profesorul de religie, de tactul lui pedagogic?
a) În foarte mare măsură d) În mică măsură
b) În mare măsură e) În foarte mică măsură
c) Nici în mare, nici în mică măsură
Ora de religie este importantă pentru dumneavoastră în acumularea unor cunoștințe?
a) Acord puternic c) Indecis
b) Acord d) Dezacord
Cum credeți că ar putea fi îmbunătățită relația tineri – Biserică?
………………………………………………………………………………….
Sunteți mulțumiți de informațiile obținute la orele de religie?
a) În foarte mare măsură
b) În mare măsură
c) Nici în mare, nici în mică măsură
d) În mică măsură
e) În foarte mică măsură
Participați la ora de religie?
a) Da b) Nu
Dacă da, de ce?
a) Se dau note mari
b) Participi la discuții (dezbateri)
c) Ai frământări și întrebări noi
În ce măsură profesorul de religie reușește să contribuie la formarea ta religios-morală?
a) În foarte mare măsură
b) În mare măsură
c) Nici în mare, nici în mică măsură
d) În mică măsură
e) În foarte mică măsură
Tipul de locuință?
a) Rural
b) Urban
Descrieți locuința dumneavoastră (număr de camere, dependințe, etc.)
a) 2 camere, bucătărie și dependințe
b) 3 camere, bucătărie și dependințe
c) 4 camere, bucătărie și dependințe
d) 5-7 camere, bucătărie și dependințe
e) 10-15 sau mai multe camere, bucătărie și dependințe
dumneavoastră este dotată cu:
a) Mașină de spălat e) Aspirator
b) Calculator f) Altele, care………
c) Frigider
d) Cuptor cu microunde
Aveți frați, surori?
a) Da b) Nu
Dacă da, câți?
a) Un frate
b) Doi frați
c) Trei / mai mulți frați
Dacă da, care este relația cu acesta/aceștia?
a) Foarte bună
b) Bună
c) Rece/distantă
Dar cu părinții dumneavoastră?
a) Foarte bună c) Rece/distantă
b) Bună
Aveți cameră proprie?
a) Da b) Nu
Care este nivelul de școlarizare al părinților dumneavoastră?
a) Primar d) Post liceal
b) Gimnazial e) Superior
c) Liceal
Sunteți mulțumit(ă) de condiția materială pe care o aveți în familie?
a) Da b) Nu
Sunteți mulțumit(ă) de atmosfera pe care o aveți în familie?
a) a b) Nu
Dacă da, de ce?
a) Predomină armonia, pacea, dragostea, etc
b) Vă puteți face timp liber
c) Desfășurați activități de menaj
d) Există comunicare
Familia dumneavoastră are posibilitatea de a vă oferi bani pentru:
a) Internet d) Abonamente la reviste
b) De buzunar e) Altele, care………………… ?
c) Excursii
Ce vârstă aveți?
…………
Genul?
a) Masculin
b) Feminin
Religia?
a) Ortodoxă
b) Catolică
c) Alte religii și confesiuni
Naționalitatea?
…………………………………
Nivelul de pregătire (clasa)?
……………………………………..
Ghid de interviu – semistructurat:
Dacă ați văzut tineri participând la slujbele religioase.
Dacă ați văzut că se comportă într-un anumit fel, deosebit.
Dacă ați discutat cu părinții despre Biserică, despre viața religioasă (din copilărie, mai târziu, spre adolescență).
Dacă ați putea să ne explicați ce înțelegeți prin participare la viața religioasă a societății de astăzi.
Dacă ași fi într-un impas și ați avea nevoie de ajutor, credeți că Biserica ar fi un sprijin pentru dvs. (ar veni în sprijinul dvs.).
Dacă ați putea să reproduceți o întâmplare din care să reiasă faptul că profesorul de religie a contribuit la formarea dvs. religios-morală.
Dacă ați avut piedici în formarea unei vieți religioase.
Descrieți, te rog, o situație în care viața religioasă poate avea un impact major asupra formării personalității unui tânăr.
Dacă credeți că prin comunicare non verbală pot fi influențate persoane la formarea unei vieți religioase.
Dacă vedeți legături între tineri și Biserică.
Dacă credeți că asemenea relații pot fi schimbate și cum.
Dacă credeți că mass-media influențează viața religioasă a familiilor.
Prezentarea, analiza și interpretarea datelor
Aspectul principal pe care îl discut, în încercarea de a vedea rolul factorilor de influență în dezvoltarea tinerilor, îl constituie modul de conștientizare și internalizare a valorilor sociale și religioase.
Propunându-mi să discut despre cât de importante sunt familia, școala și Biserica în formarea spirituală și socială a tinerilor, am radiografiat starea familială, socială și moral-duhovnicească a acestora. Pentru aceasta, am aplicat un chestionar anonim în care elevii și-au exprimat opiniile privitoare la modul de a percepe anumite realități.
Vizând această direcție a factorilor de influență (familia, prietenii, prietenul/a, școala, televizorul, internetul, literatura și Biserica) în viața tinerilor am urmărit, la prima întrebare, o clasificare a acestora. Pe baza răspunsurilor primite am obținut următoarea distribuție:
448 puncte în favoarea familiei și coeficientul de clasificare 7,72;
310 puncte în favoarea anturajului și coeficientul 5,43;
294 puncte în favoarea prietenului/ei și coeficientul 5,06;
306 puncte în favoarea școlii și coeficientul 5,27;
196 puncte în favoarea televizorului și coeficientul 3,32;
124 puncte în favoarea internetului și coeficientul 2,06;
151 puncte în favoarea literaturii și coeficientul 2,51;
300 puncte în favoarea Bisericii și coeficientul 5,17.
Din răspunsurile primite la întrebarea l se poate observa o recunoaștere a rolului pe care îl joacă în viața tinerilor familia (locul I), prietenii (locul II), școala (locul III) și Biserica (locul IV); toți acești factori ilustrează rolul dimensiunii umane socializante.
Situarea anturajului pe locul al doilea, imediat după familie, scoate în evidență redescoperirea unei valori de multe ori pervertită în perioada comunistă, prietenia. Încrederea în aproapele, caracteristica de bază a prieteniei, devine, în vremea noastră, un factor dc echilibru pe care atât școala, cât și Biserica îl pot fructifica în încercarea de modelare a tineretului.
Recunoașterea rolului dominant al familiei, anturajului, școlii și Bisericii în viața lor este important și din perspectiva alegerii modelelor și a normelor de comportament, gândire și acțiune.
Relația dintre tineri și familiile de proveniență
Familia se implică în mai multe ipostaze ale existenței tinerilor.
În familie se cristalizează un stil caracteristic de viață pe baza raporturilor biologice, economice, juridice, morale, educaționale. Stilul de viață generează un climat ce reflectă concepțiile de viață ale membrilor familiei și este determinat de calitatea conduitelor de parteneriate și a rolurilor conjugale, gradul de cultură și de afinitate spirituală, atitudinea față de educația copiilor, relațiile intrafamiliale și condițiile materiale. Climatul familial este condiționat de satisfacerea „nevoilor obligații’’ (economice, de confort, de siguranță și stabilitate) și a „nevoilor aspirații’’ (de armonie și unitate a cuplului, de instruire, de comunicare, de relații sociale și de considerație). Nevoile compensate determină echilibru biologic și psihic al individului și armonia conviețuirii în familie .
Principalele dimensiuni de apreciere a calității vieții sunt: standardul economic (starea materială, spațiu locativ etc.) și accesul social (accesul la formele de învățământ dorite, posibilitățile de afirmare în viață etc.).
Una dintre importantele funcții specifice familiei este funcția economică. Ea se exercită prin complexul de activități prin care familia își produce, procură și consumă bunurile pentru a-și satisface nevoile. Prin intermediul acestei funcții, familia poate dobândi o anumită poziție în ierarhia socială, un anumit prestigiu atât prin veniturile și starea materială realizate cât și prin statusul profesional și ocupațional al membrilor săi. Spre deosebire de celelalte funcții care din punct de vedere temporal pot avea un caracter opțional, funcția economică este obligatorie, familia având nevoie permanent de resurse din care să-și asigure satisfacerea nevoilor.
Conform datelor empirice furnizate de către subiecții chestionați, părinții sunt principalii lor susținători din punct de vedere material. De asemenea, familia asigură un indispensabil suport moral, prin disponibilitatea de a-i înțelege și de a-i sprijini pe tineri în orice situație. Familiei îi este, de asemenea recunoscută de către tineri contribuția la fundamentarea realizărilor din viața lor.
Indiferent de grupul social din care provin, tinerii manifestă încredere în disponibilitatea familiilor lor de a-i înțelege. În consecință, cu privire la cooperarea dintre familie și tineri, datele chestionarului reflectă persistența unor punți de comunicare și respectiv de cooperare fapt ce poate constitui un suport însemnat în progresul tinerilor.
Constat, într-o proporție aproape egală, că o parte din familiile de proveniență locuiesc în mediu rural, iar cealaltă parte în mediu urban:
51,67% (31) locuiesc în mediu rural;
48,33% (29) – locuiesc în mediu urban.
Figura nr. 1
Referințe despre condițiile de locuit și diverse facilități de care dispun familiile de proveniență a elevilor chestionați aflăm din răspunsurile de la întrebarea 27 și 28. Din acestea se poate vedea următoarea distribuție:
30% (18) descriu spațiul locativ cu două camere;
25% (15) descriu spațiul locativ cu trei camere;
13,33% (8) descriu spațiul locativ cu patru camere;
26,67% (16) descriu spațiul locativ cu cinci, șase sau șapte camere;
5% (3) descriu spațiul locativ cu zece până la cincisprezece camere.
După cum putem observa ponderea celor care posedă un spațiu locativ modest este mai mare decât a celor cu un standard economic ridicat.
În cadrul eșantionului, majoritatea subiecților au răspuns că în dotarea locuințelor au aparaturi electro-casnice, după cum urmează:
96,67% (58) – televizor;
75% (45) – calculator;
96,67% (58) – frigider;
25% (15) – cuptor cu microunde;
91,67% (55) – mașină de spălat;
88,33% (53) – aspirator;
6,67% (4) – altele decât cele menționate.
Referitor la tipul, descrierea și dotarea locuinței, răspunsurile sondajului evidențiază starea materială, socială favorizantă a elevilor. Locuințele acestora sunt dotate corespunzător unui trai decent.
Printre facilitățile materiale oferite de către părinți copiilor, 78,33 (47) dintre respondenți au răspuns că au cameră proprie, iar 21,67% (13) – nu au cameră proprie.
Percepția tinerilor asupra atmosferei familiei de proveniență este evidențiată astfel:
65% (39) susțin că predomină armonia, pacea și dragostea;
6,67% (4) apreciază faptul că se bucură de timp liber;
26,67% (16) dintre tineri (mai ales tinere) susțin că le face plăcere să desfășoare activități de menaj;
1,67% (1) spun că există comunicare.
Conform datelor furnizate de eșantion, constat că, mai bine de jumătate din numărul tinerilor chestionați susțin că în familia de proveniență predomină armonia, pacea și dragostea, ceea ce mă bucură mult, însă mă îngrijorează faptul că lipsește comunicarea aproape cu desăvârșire, aceasta ducând la distrămarea multor familii.
Condițiile materiale bune, ale familiilor de proveniență ale subiecților investigați, le permit să beneficieze de bunuri precum: bani de internet 60% (36), bani de buzunar 91,67% (55), bani pentru excursii 68,33% (41), bani pentru abonamente la reviste 38,33% (23) și altele – 16,67% (10).
Din totalul elevilor chestionați am constatat că 76,67% (46) au frați, iar 23,33% (14) nu au frați.
Figura nr. 2
Chestionarul relevă indicele scăzut al numărului de copii în familie (68,33% au un frate, doar 5% au doi frați, respectiv 3,34% au trei sau mai mulți frați).
Relațiile subiecților cu frații/surorile sunt pentru: 58,33% (35) – foarte bune; 26,67% (16) – bune; 15% (9) – reci sau distante.
Relațiile subiecților cu părinții sunt pentru: 46,67% (28) dintre respondenți foarte bune; 45% (27) bune; 8,33% (5) reci sau încordate.
Figura nr. 3
Referitor la relațiile intrafamiliale, observ că înțelegerea dintre subiecții chestionați și părinți, pe de o parte, și frați/surori pe de altă parte este, pe ansamblu, bună și foarte bună.
Nivelul de școlarizare al părinților elevilor investigați se prezintă astfel, din totalul de 60 de subiecți:
1,67% (1) au părinți cu studii primare;
3,33% (2) au părinți cu studii gimnaziale;
41,67% (25) au părinți cu studii liceale;
10% (6) – au părinți cu studii postliceale;
43,33% (26) – au părinți cu studii superioare.
Procentul majoritar (53,33% – obținut prin cumul) al studiilor părinților vizează dimensiunea postliceală (10%) și superioară (43,33%).
Aplicarea chestionarului într-o școală reprezentativă relevă faptul că cei mai mulți dintre tineri provin din familii organizate și echilibrate din punct de vedere economic, social și moral. Subliniez că de modul în care familia își exercită funcția economică depinde confortul, educația copiilor și participarea acestora la viața comunitară. Conchid că, în mare parte, climatul familial al mediilor de proveniență a tinerilor din eșantion este unul coerent, securizant și satisface în mare măsură nevoile de întreținere, siguranță, dragoste, afirmare și educație, familia fiind cel mai apropiat și adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă și volitivă a personalității adolescenților, iar climatul familial devenind cadrul de ambianță materială, spirituală, morală în care se vor forma tinerii.
Figura nr. 4
Dintre cei chestionați, pot arăta că, majoritatea covârșitoare au acordat familiei cea mai mare încredere în educarea tinerilor, atribuindu-i-se în clasament doar primele patru locuri, spre deosebire de ceilalți factori care au avut ca opțiuni distribuții pe aproape toate sau pe toate locurile din clasament.
Figura nr. 5
Atitudinea adolescenților față de educație
Sistemul de educație reprezintă una dintre resursele esențiale pentru îndeplinirea aspirațiilor tinerilor. Dinamica acestui sistem se găsește în strânsă corelație cu nivelul de pregătire al tinerilor pentru viața în societatea modernă .
Întreg procesul educațional poate fi considerat ca mod de formare, cunoaștere și internalizare a unor modele culturale determinabile social și istoric.
Cei mai mulți tineri se declară în „principiu’’ convinși de importanța școlii în pregătirea lor morală și intelectuală pentru viață. Totuși, deoarece școala nu se achită ireproșabil de sarcina sa, unii tineri experimentează acest lucru și îl sancționează. Din acest motiv, în ierarhizarea factorilor de influență în educație, făcută de elevii din eșantion, școala s-a plasat pe locul al III-lea, după familie și anturaj. Din răspunsurile primite, putem arăta că numai 5% (3) au marcat școala pe locul I și 16,67% (10) pe locul al II-lea în ierarhia factorilor cu influență în formare; restul părerilor fiind împărțite pe celelalte locuri. Aceasta denotă că, doar o parte dintre cei chestionați acordă școlii încredere foarte mare și mare.
Figura nr. 6
Figura nr. 7
Observăm că, tinerii sunt conștienți de imporanța studiilor în viața fiecăruia dintre ei.
Figura nr. 8
Atitudinea părinților față de educația tinerilor este exprimată și prin interesul acestora față de evoluția școlară a copiilor. Datele empirice ne arată că: 68,33% (41) dintre părinți sunt preocupați în foarte mare măsură de evoluția școlară a copiilor și 23,33% (14) sunt preocupați în mare măsură. Indiferenți față de evoluția școlară a copiilor sunt cei 8,34% (5). Ca un fapt pozitiv, menționez că nici un respondent din cadrul eșantionului, nu are părinți total dezinteresați de evoluția lor școlară. Trebuie să rețin că tinerii adolescenți conștientizează rolul controlului și interesului venit din partea familiei asupra situației lor școlare.
Prin cumularea primelor două opțiuni (în foarte mare măsură și în mare măsură) am obținut un total de 91,66%, cifră care reflectă interesul sporit al părinților pentru realizarea profesională a copiilor.
Atitudinea părinților față de educația tinerilor este reliefată și prin felul în care aceștia motivează continuarea studiilor copiilor.
Referitor la preocupările părinților față de activitățile extrașcolare se arată următoarele:
38,34% (23) din elevi au recunoscut o preocupare foarte mare (11,67%) și mare (26,67%) a părinților față de activitățile extrașcolare;
43,33% (26) – nu încurajează nici în mare. nici în mică măsură aceste activități;
18,33% (11) – încurajează în mică măsură (10%) și în foarte mică măsură (8,33%).
Figura nr. 9
Din păcate pe primul loc în opțiuni se situează varianta nici în mare, nici în mică măsură care evidențiază atât lipsa de interes a părinților, cât și incapacitatea școlii de a oferi activități extrașcolare interesante care să se bucure de atenția elevilor.
La politica educațională, răspunsurile respondenților în ceea ce privește dotarea școlii unde studiază au fost mulțumitoare după cum urmează:
În foarte mare măsură – 8,33% (5);
În mare măsură – 43,33% (26);
Nici în mare, nici în mică măsură – 28,33% (17);
În mică măsură – 18,33% (11);
În foarte mică măsură – 1,68% (1).
Elevii sunt parțial mulțumiți de ceea ce școala lor are în dotare, fiind loc pentru mai bine.
Figura nr. 10
Mulțumirea elevilor față de relația empatică a profesorilor a fost exprimată astfel:
16,67% (10) – în foarte mare măsură;
46,67% (28) – în mare măsură;
28,33% (17) – nici în mare, nici în mică măsură;
8,33% (5) – în mică măsură.
Figura nr. 11
Cifrele ilustrează mulțumirea majorității (63,34%), dar un semn de întrebare ridică procentul (36,66%) celor care totalizează variantelor c (nici în mare măsură, nici în mică măsură) și d (în mică măsură). Conștientizând valoarea cifrelor, profesorii ar trebui să încerce îmbunătățirea strategiilor de predare-învățare, care să stimuleze participarea activ-emoțională a elevilor în cadrul lecțiilor.
Tot din acest eșantion, referitor la modul de preocupare al profesorilor pentru implicarea elevilor în activități extrașcolare, am identificat următoarele:
1,67% (1) – în foarte mare măsură;
13,33% (8) – în mare măsură;
40 (24) – nici în mare, nici în mică măsură;
30% (18) – în mică măsură;
15% (9) – în foarte mică măsură.
Datele sondajului descoperă interesul scăzut al profesorilor pentru activități extrașcolare, ceea ce accentuează dezinteresul elevilor.
Putem spune că subiecții investigați și-au exprimat înțelegerea față de întreg modelul educațional, ca model acceptat de către societate care cuprinde însă anumite elemente cu grade de receptivitate limitate. Aceste elemente nu sunt acceptate întotdeauna ca necesare în formarea personalității lor. Educația școlară este considerată de către tineri ca un tip de activitate care să răspundă unor aspirații menite să-i conducă spre performanțe cât mai apropiate în timp.
Școala, ca formă de organizare socială, oferă un sistem de valori care pot fî cunoscute, adoptate și respectate de tinerii adolescenți ca aprecieri socializante cu caracter supraindividual. De aceea, școala acționează în continuarea familiei, fie în prelungirea acesteia.
Relația dintre performanța școlară și educația religioasă
Un factor important care contribuie la formarea tânărului, la implicarea lui responsabilă în viața activă a societății și Bisericii, îl constituie educația religioasă. Este bine cunoscut faptul că divorțul dintre religie și viață constituie sursa dezordinii spirituale.
Religia ca fenomen social și istoric, transpare atât din viața reală, cât și din studiul ei ca fapt social. Este clar că religia contribuie la procesul de integrare socială a tinerilor prin susținerea unor norme morale . Aceste norme și repere morale biblice transpuse în cadrul spectrului social asigură unele funcționalități normale și eficiente.
Prin această cercetare mi-am propus să evaluez raporturile tinerilor cu religia, cu Biserica. Am acordat o atenție specială: modului de interiorizare a valorilor religios-morale în viața tinerilor, percepției tinerilor asupra implicării Bisericii în viața lor, atitudinii părinților față de viața religioasă și influenței orelor de religie asupra tinerilor.
Din acest eșantion am identificat:
95% (57) dintre părinți sunt de confesiune ortodoxă;
1,67% (1) dintre părinți sunt de confesiune romano-catolică;
3,33% (2) dintre părinți sunt de alte religii sau confesiuni (iudaică, baptistă, etc).
Referitor la adeziunea religioasă a elevilor chestionați, distribuția a fost următoarea:
91,67% (55) ortodocși;
3,33% (2) romano-catolici;
5% (3) alte religii sau confesiuni (iudeu, baptist, ateu).
Referitor la modul frecventării bisericii de către părinți se pot arăta următoarele rezultate:
5% (3) dintre părinți frecventează biserica săptămânal;
23,34% (14) dintre părinți frecventează biserica o dată la două săptămâni
48,33% (29) dintre părinți frecventează biserica lunar;
18,33% (11)- dintre părinți frecventează biserica de trei/patru ori pe an;
5% (3) – dintre părinți nu frecventează biserica niciodată.
Figura nr. 12
Referitor la modul frecventării bisericii de către elevi, se arată următoarele rezultate:
36,67% (22) dintre elevi frecventează biserica săptămânal;
5% (3) dintre elevi frecventează biserica o dată la două săptămâni;
46,67% (28) dintre elevi frecventează biserica lunar;
8% (5) dintre elevi frecventează biserica de trei/patru ori pe an;
3,66% (2) dintre elevi nu frecventează biserica niciodată.
Figura nr. 13
Observând rezultatele de mai sus, observăm că din fericire elevii frecventează biserica mai des decât părinții. Copiii pot deveni modele pentru părinții lor, însă unii rămân totuși indiferenți. În concluzie, Biserica ar trebui să găsească mijloacele de a interveni pentru câștigarea tineretului. E necesar ca profesorul de religie/preotul să conlucreze cu familia, școala și Biserica determinând în viitor o îmbunătățire a vieții spirituale a tinerilor.
Întrebați despre modul de ținere a postului în familie, elevii răspund:
13,33% (8) – săptămânal și posturile de peste an;
18,33% (11) – doar posturile de peste an;
45% (27) – miercuri și vineri tot anul;
13,20% (9) – miercuri și vineri doar în posturi;
10, 4% (5) – nu postim.
Încurajator este faptul că aproape în toate familiile subiecților postul este practicat sub o formă sau alta.
Având în vedere vulnerabilitatea și inconsecvența tinerilor, trebuie acordată o atenție deosebită călăuzirii lor. Ei întâmpină mari probleme de viață, de dragoste, de luptă pentru reușite etc. De aceea, pot fi îndrumați și învățați că postul și rugăciunea ajută atât în ceea ce privește problemele de zi cu zi, cât și în ceea ce privește formarea personalității, modelarea caracterului, felul de a fi.
În cadrul cultului ortodox, Sfintele Taine se săvârșesc în scopul creării unei stări de legătură, de comunicare între Dumnezeu și om. Taina mărturisirii este taina care are profunde implicații didactice. Pe lângă dimensiunile soteriologice, are și unele dimensiuni educaționale care vin să întregească actul pedagogic al instruirii, consilierii și îndrumării elevilor.
Grija pentru deprinderea elevilor cu participarea regulată la Taina Mărturisirii îi revine preotului paroh și familiei, dar în egală măsură și profesorului de religie. Prin participarea la Taina Mărturisirii misiunea Bisericii interferează cu misiunea școlii, ambele instituții urmărind dezvoltarea și împlinirea personalității și caracterului elevilor. Familiarizarea importanței participării elevilor la această Taină constituie o șansă atât pentru școală (elevii devin mai responsabili), cât și pentru Biserică (elevii deprind obiceiul de a se mărturisi). Prin mărturisire, preotul poate cunoaște mai bine împlinirile și neîmplinirile tinerilor și totodată își poate aduce aportul la îmbunătățirea actului educațional prin sugestiile și recomandările date școlii.
Este îmbucurător faptul că mai bine de jumătate dintre elevii chestionați: 51,56% (31) afirmă că au duhovnic.
Figura nr. 14
Din cei 51,67% care au mărturisit că au duhovnic am identificat:
50% (30) sunt în relație apropiată, de prietenie cu duhovnicul (bună sau foarte bună);
1,67% (1) au o relație distantă cu duhovnicul.
Pentru Biserică procentul dominant este al celor care o frecventează și sub aspectul relației cu un duhovnic care devine apropiat sufletește tânărului. Cu toate acestea, 48,33% din elevii chestionați au mărturisit că nu au duhovnic, prin urmare, pentru aceștia ar trebui găsite căi de apropiere de Hristos.
Atitudinea părinților față de viața religioasă a copiilor, a fost apreciată în felul următor:
Sunt interesați de viața religioasă a copiilor: 31,66% (19);
Sunt dezinteresați: 15% (9);
Îi încurajează: 51,67% (31);
Le interzic: 1,67% (1).
Figura nr. 15
Chiar dacă nu toți părinții elevilor chestionați au o viață religioasă autentică, majoritatea – 83,33% (50) – procent obținut prin cumularea primei opțiuni (31,66%) și a celei de a doua (51,67%), sunt interesați să încurajeze înclinația copiilor pentru valorile spirituale, deoarece prin acestea fiii lor se pot împlini.
Importanța orei de religie pentru formarea tinerilor a fost apreciată astfel:
Acord puternic: 21,67% (13);
Acord: 58,33% (35);
Indecis: 15% (9);
Dezacord: 5% (3).
Analiza întrepătrunderii dintre educația moral-creștină și reușita școlară
Figura nr. 16
Din sondaj reiese că religia este foarte importantă pentru 80% (care înseamnă cumulare dintre acord puternic și acord) din subiecți, restul de 15% sunt indeciși, iar 5% o consideră neimportantă. Faptul că nu există nici un dezacord puternic poate da de gândit profesorului de religie și Bisericii care își pot îmbunătăți oferta educațional-spirituală prin anularea dezacordului și transformarea acestuia în acord.
Mulțumirea față de informațiile primite la ora de religie, respondenții și-au manifestat-o astfel:
În foarte mare măsură: 28,33% (17);
În mare măsură: 48,33% (29);
Nici în mare, nici în mică măsură: 16,67% (10);
În mică măsură: 1,67% (1);
În foarte mică măsură: 5% (3).
Figura nr. 17
La părerea elevilor despre tactul pedagogic al profesorului de religie, am obținut următoarea distribuție:
38,33% (23) sunt mulțumiți de interacțiunea cu profesorul de religie în foarte mare măsură;
38,33% (23) – în mare măsură;
18,34% (11) – nici în mare, nici în mică măsură
3,33% (2) – în mică măsură;
1,67% (1) – în foarte mică măsură.
Din rezultatele obținute, putem observa că 76,66% sunt mulțumiți de tactul pedagogic al profesorului de religie în foarte mare măsură (38,33%) și în mare măsură (38,33%), dovedind că acesta este o prezență activă în viața școlii, dar nu întotdeauna percepută din perspectiva transcendenței mesajului său.
Evoluția răspunsurilor în ceea ce privește participarea sau ne participarea la ora de religie au fost: 65% (39) – da, iar 35% (21) – nu.
Figura nr. 18
Se poate observa că cei mai mulți participă cu plăcere la orele de religie.
Corelând datele din diagrama 31 cu cele din diagrama 32, observ că o participare activă se datorează faptului că elevilor le place să participe la dezbateri, să afle lucruri noi și pentru că au frământări și întrebări noi. Prin urmare programa și conținuturile ei trebuie să adapteze la modernitate temele esențiale ale creștinismului.
Figura nr. 19
Influența prezenței Bisericii în Școală
Măsura în care profesorul de religie reușește să contribuie la formarea religios-morală a elevilor, este apreciată astfel:
6,67% (4) dintre respondenți recunosc faptul că profesorul de religie reușește să contribuie la formarea sa religios-morală într-o foarte mare măsură;
23,33% (14) dintre respondenți recunosc faptul că profesorul de religie reușește să contribuie la formarea sa religios-morală într-o mare măsură;
35% (21) dintre respondenți nu recunosc acest fapt nici în mare, nici în mică măsură;
23,33% (14) dintre respondenți recunosc faptul că profesorul de religie reușește să contribuie la formarea sa religios-morală într-o mică măsură;
11,67% (7) dintre respondenți recunosc faptul că profesorul de religie reușește să contribuie la formarea sa religios-morală într-o foarte mică măsură.
Consecințe și recomandări educaționale
În această parte finală a cercetării a fost investigat rolul Bisericii și al religiei în viața tinerilor, văzut în relație cu alte instanțe de socializare – familia, școala – fapt ce a permis evaluarea acestuia într-un sistem. Astfel procedând s-a încercat o apreciere a semnificației religiei pentru tânărul contemporan.
Fiecare profesor își dorește ca prin materia pe care o predă să devină un model. Profesorul de religie nu este însă el model care trebuie imitat, ci prin el elevul ajunge la Hristos – adevăratul model. Ca intermediar între pământesc și ceresc, când lupta dintre noi înșine uneori este atât de puternică, profesorului de religie îi revine o grea misiune de a se situa în exemplaritate. Orice profesor se declară mulțumit atunci când găsește discipoli în rândul elevilor săi.
Procentajul, chiar scăzut al elevilor care sunt de părere că profesorul de religie contribuie la formarea lor religios-morală într-o foarte mare măsură și mare măsură (6,67% și 0,23%), indică faptul că totuși familia este pe primul plan în ceea ce privește formarea religios-morală a elevilor, apoi urmând școala și Biserica.
Diseminarea rezultatelor
Gradul de mulțumire a relației empatice profesor–elev și contribuția profesorilor la implicarea elevilor în activități extrașcolare.
Corelare între întrebarea 9 și 10:
9. Sunteți mulțumiți de relația empatică a profesorilor dumneavoastră?
10. Profesorii determină implicarea dumneavoastră în activități extrașcolare?
Tabel 2. Gradul de mulțumire a relației empatice profesor-elev și contribuția profesorilor la implicarea elevilor în activități extrașcolare
Cei care au zis că profesorii îi determină să se implice în anumite activități sunt mulțumiți de starea empatică pe care o au cu profesorii. Nu este o condiție ca relația profesor – elev să fie empatică, așa cum se poate vedea și din tabel. Chiar dacă profesorii îi determină să se implice în anumite activități, aceasta nu înseamnă că au neapărat o relație empatică. De asemenea, este valabilă și invers. Au o relație empatică cu profesorii, dar acest lucru nu este o condiție să-i determine să se implice în anumite activități.
Ponderea frecventării Bisericii de către părinți și copiii aceștora.
Corelare între întrebarea 12 și 13:
12. Cât de des merg părinții dumneavoastră la biserică?
Dar dumneavoastră?
Tabel 3. Ponderea frecventării Bisericii de către părinți și copiii acestora
Într-adevăr, frecventarea Bisericii de către părinți influențează mersul la Biserică al copilului (tânărului). Dar mai sunt și elevi care nu țin cont de cât de des sau rar merg părinții la Biserică. Ei merg chiar și săptămânal. Putem să vorbim aici despre o oarecare încredere ascunsă pe care o are părintele față de copil. Nu este nevoie să merg eu săptămânal ca și părinte. Copilul este cel care, după părerea părinților, este mai bine plăcut în fața lui Dumnezeu. Și atunci, ei își pun și au încredere (totală) în copilul lor.
Ponderea frecventării Bisericii de către părinți și atitudinea acestora față de viața religioasă a copiilor.
Corelare între întrebarea 12 și 14:
12. Cât de des merg părinții dumneavoastră la biserică?
14. Ce atitudine au părinții față de viața dumneavoastră religioasă?
Tabel 4. Ponderea frecventării Bisericii de către părinți și atitudinea acestora față de viața religioasă a copiilor
Acest tabel urmează ideea anterioară, aceea că părinții care merg săptămânal la Biserică nu sunt interesați de viața religioasă a copilului lor, nu pentru că viața religioasă a copilului nu i-ar interesa, ci deoarece, copilul este cel care se bazează pe părinții săi. Părinții nu se mai străduiesc să-l oblige pe elev să meargă la Biserică, ei sunt cei care se străduiesc să meargă la Biserică atât pentru ei, cât și pentru copil, ceea ce nu se poate spune însă despre părinții care merg o dată sau de două ori pe lună la Biserică. Aceștia sunt interesați de viața religioasă a copilului lor, deoarece pentru ei este ciudat acest fapt, adică, copilul să meargă la Biserică, lucru care trebuie făcut de către părinte, nu de copil, după părerea lor, ci de cei mai în vârstă, pentru că copiii nu ar avea greutatea păcatelor ca și cei mai în vârstă.
Atitudinea părintilor față de viața religioasă a copiilor și determinarea elevilor în implicarea de activități extrascolare.
Corelare între întrebarea 14 și 10:
14. Ce atitudine au părinții față de viața dumneavoastră religioasă?
10. Profesorii determină implicarea dumneavoastră în activități extrașcolare?
Tabel 5. Atitudinea părinților față de viața religioasă a copiilor și determinarea elevilor în implicarea de activități extrașcolare
Copiii care sunt determinați de profesori să se implice în anumite activități, părinții acestora nu sunt interesați de viața religioasă, deoarece părinții își lasă copiii în grija profesorilor, motiv pentru care părinții au o atitudine de dezinteres față de activitățile pe care le desfășoară. Aici profesorii sunt cei care au un impact important în viața elevilor.
În comparație cu cele spuse înainte, sunt acei profesori care nu se implică în activitățile extrașcolare ale elevilor și atunci părinții sunt cei care au o atitudine de interes față de viața copiilor lor.
Concluzia este următoarea: dacă profesorul se implică, părintele se detașează de viața copilului într-o oarecare măsură, iar dacă profesorul nu se implică atunci părintele își exprimă interesul față de viața religioasă a copilului, lucru care, după părerea mea, nu ar trebui să se întâmple. Într-adevăr se completează reciproc aceste atitudini, dar ar trebui să existe interes din partea ambelor părți indiferent de atitudinea lor.
CAPITOLUL AL III-LEA.
PREZENTAREA PARTENERIATELOR EDUCAȚIONALE DINTRE ȘCOALĂ ȘI BISERICĂ
Proiectul de cercetare și dezvoltare socio-educațională
Parteneriatul în educație implică crearea de structuri democratice care permit promovarea drepturilor și responsabilităților tuturor partenerilor, oferirea mijloacelor necesare pentru a-și aplica rolurile lor complementare privind: organizarea condițiilor de participare la programul de formare, procesul formării și evaluarea formării.
În organizarea condițiilor de participare, o primă exigență a parteneriatului este aceea a colaborării pentru stabilirea obiectivelor, pentru a face să cadă obstacolele create prin separarea între instituțiile responsabile de educație (de exemplu, între școală și Biserică). O a doua exigență a organizării condițiilor de participare este analiza nevoilor de formare, care pune în lumină nevoile specifice ale tuturor partenerilor în procesul de formare. analiza nevoilor de formare este un proces permanent deoarece nevoile se modifică prin însuși procesul de educație. O altă exigență a organizării condițiilor de participare este realizarea unui model care ține seama de câteva elemente-cheie: ameliorarea accesului, adoptarea unui demers centrat pe cel care învață (încurajare, orientare, sprijin, atribuirea de responsabilități); diferențierea programelor, un sistem adecvat de evaluare.
În procesul de formare, la baza parteneriatului stau câteva atitudini de participare: a subscrie la un proiect de formare; a comunica prin relații funcționale; a interpreta un rol de utilitate socială; a multiplica (pentru alții) ocaziile de a interpreta roluri asemănătoare. Totuși, trebuie să se cunoască „punctele tari” și „punctele slabe”, avantajele și dezavantajele proiectului. Se caută împreună răspunsuri, soluții și se lansează proiecte alternative (de colaborare școală – Biserică, de antrenarea și a altor instituții, de atragere a persoanelor în vârstă la educația copiilor etc.) pentru a se evita fenomenul marginalizării, care este alienant și duce la anomie, la pierderea sensului valoric al vieții. Fiecare câștigă încredere în ceea ce poate face și ceea ce poate oferi; se dezvoltă responsabilitatea colectivă și individuală, se multiplică partenerii responsabili.
Evaluarea formării devine o placă turnantă în contextul discuțiilor privind sensul și eficacitatea educației, pentru realizarea unui acord asupra mijloacelor de a face să corespundă la o psihologie diferențială, o pedagogie personalizată. Valoarea deciziilor care se iau cu privire la educație și, implicit, calitatea „produselor” educației depinde de valoarea evaluărilor.
În cadrul unui proiect se pot deosebi două tipuri de acțiuni de formare și anume:
Formarea „în amonte” (acțiuni, mai ales cu conducătorii instituțiilor, legate de capacitatea metodologică de a elabora un proiect: sensibilizare, motivare, metodologii de analiză și evaluare a nevoilor). Cei astfel formați devin consultanți, animatori și făuritori de proiecte;
Formarea „în aval” (acțiuni legate de competențele necesare pentru punerea în practică și evaluarea rezultatelor proiectului, diversificate după specificul beneficiarilor: elevi, părinți, profesori etc.).
Evaluarea, un alt element esențial al proiectului, presupune două serii de activități, de conceptualizare:
Definirea referențialului, a scopului cercetării și operaționalizarea prin asocierea la fiecare obiectiv a unor criterii considerate semnificative;
Cconstrucția obiectului real de evaluat, a ansamblului de date considerate ca reprezentative pentru realitate și operaționalizarea prin definirea indicatorilor care permit a sesiza obiectul evaluat, măsurarea rezultatelor cantitative și calitative.
Pentru realizarea congruenței între elementele realității și elementele modelului ideal, în cadrul proiectului de formare-dezvoltare se impune trecerea de la cercetarea evaluativă a nevoilor de educație și a resurselor la proiecte de cercetare-acțiune și de formare-dezvoltare.
Prima temă de cercetare-acțiune am ales-o ca urmare a unor situații reale cu care se confruntă școala, în condițiile când o mare parte din părinți sunt „debusolați” în alegerea profesiunii copiilor lor în etapa actuală pe care o trăim. Datorită acestui fapt, există părinți care caută noi căi pentru pregătirea copiilor printre care orientarea lor spre alte unități școlare, de preferință licee, printre motivațiile lor numărându-se: studiul dimineața, ideea (nejustificată de practica școlară) că studiind clasele gimnaziale în cadrul unui liceu va avea reușita asigurată, credința unora că profesorii de liceu asigură o mai bună pregătire copiilor.
Proiectul de cercetare pe tema „Familia. Școala. Biserica”
Proiectul răspunde nevoii de eficientizare a comunicării cu părinții elevilor școlii, ca urmare a slabei colaborări care există în acest moment între școală, Biserică și parinți, între adolescenți, părinți și Biserică.
Proiectul se doreste a fi o prezentare de ansamblu a problemelor cu care ne confruntăm, dar și găsirea căilor de îmbunătățire a colaborării între școală, Biserică și părinți, soluționare care ar conduce implicit la o mai bună funcționare a procesului instructiv – educativ și în general, în societate.
Se dorește ca proiectul să ilustreze aspecte pozitive și negative din viața școlii, să existe dialog și drept la replică pe baza celor prezentate prin realizarea unei publicații deschisă spre comunitate.
Revista va promova imaginea școlii, dar și a comunității și articolele publicate vor conduce la modificări importante în comportamentul adolescenților și al celorlalți membri ai comunității.
Obiectivul general îl constituie îmbunătățirea colaborării cu părinții adolescenților, printr-o comunicare eficientă.
Obiectivul specific este reprezentat de înființarea și editarea unei publicații care să răspundă nevoilor de comunicare în comunitate și să conducă la modificări importante în comportamentul tinerilor și a celorlalți membri ai comunității.
Grupul țintă:
Beneficiari direcți:
Consiliul reprezentativ al părinților la nivelul școlii (20 persoane);
Comisia diriginților (9 persoane);
Reprezentanți ai Primăriei: viceprimar;
Mediator școlar.
Beneficiari indirecți:
Preot;
Elevii școlii;
Cadrele didactice (învățători, profesori);
Comunitatea locală.
Durata proiectului: 12 saptamani
Echipa de proiect:
Coordonator: prof. G. M.;
Membru: prof. N. V.;
Membru: prof. P. E.
În proiectul „Familia, școala, Biserica”, prof. G. M., coordonator al echipei stabilește de comun acord cu cu cei implicați în proiect programul de lucru, trasează sarcini membrilor echipei, stabilește termene pentru activități, conduce întâlnirile de lucru, stabilește întâlniri cu potențiali parteneri și colaboratori de proiect, concepe și pregătește activitățile de care răspunde, încheie acordul de parteneriat cu Primăria.
Prof. N. V., în cadrul acestui proiect găzduiește și mediază activitățile și pune la dispoziție resursele de documentare, supraveghează munca elevilor, concepe și pregătește activitățile de care răspunde, încheie procesele verbale ale activităților, încheie acorduri de parteneriat cu Poliția.
Prof. P. E. concepe și pregătește activitățile de care răspunde, încheie acordul de parteneriat cu ONG „Casa Speranței’”, parohia Sf. Parascheva, concepe materiale necesare activităților de recreere.
Colaboratori:
Directorul Colegiului Național „Mihai Viteazu”;
Consiliul profesoral;
Comitetul de părinți;
Consiliul parohial;
Mediatorul școlar;
20 de elevi.
Parteneri:
Casa Speranței;
Primăria;
Poliția.
Partenerii aleși sunt factori direct implicați în problema comunicării în comunitatea locală. În cadrul proiectului ei vor participa la dezbaterile privind temele de interes comun și la acțiuni planificate conform acordurilor de parteneriat și calendarului de desfășurare a acestora, care să ducă la îndeplinirea obiectivelor propuse.
Primăria va sprijini financiar apariția primului număr al publicației și va asigura fond de protocol pentru unele activități.
Proiectul își propune să fie o cale de comunicare, să primească ecouri de la cetățeni, puncte de vedere, propuneri de îmbunătățire a activităților propuse, care au ca scop o mai bună comunicare între toți membrii comunității.
Proiectul răspunde așteptărilor locuitorilor de a cunoaște aspecte ale activităților desfășurate de școală și celelalte instituții partenere.
Colaborând la realizarea articolelor, ilustrațiilor, fotografiilor care fac conținutul revistei, toți membrii echipei de proiect, partenerii și colaboratorii acestora vor populariza în rândul membrilor comunității aspecte pozitive și negative din viața instituțiilor, asociațiilor și organizațiilor, care să conducă la o mai bună comunicare.
Tabel 6. Planificarea activităților propuse
Activități propuse:
Comunicarea – un factor important în relațiile noastre – 4 mai 2014;
Ai ceva de comunicat? … Suntem pe recepție! – 5 mai 2014 – 2 iunie 2014;
Poliția ne comunică! – 3 iunie 2014;
Roadele muncii noastre – 19 mai 2014 – 24 iulie 2014.
Activitatea nr. 1: Comunicarea –un factor important în relațiile noastre
Data desfășurării : 4 mai 2014
Locul desfășurării: Colegiul național „Mihai Viteazu”
Participanți: 20 de părinți din Consiliul reprezentativ al părinților la nivel de școală, 9 profesori diriginți, reprezentanți ai partenerilor și colaboratorilor.
Responsabili: prof. G. M., prof. N. V., prof. P. E.
Beneficiari: elevi, cadre didactice, comunitate.
Resurse: calculator, Internet, imprimantă, xerox, hârtie xerox, DVD, videoproiector, mape de lucru, biblioraft, aparat foto.
Criterii de evaluare: proces verbal, chestionar, mape de lucru, DVD, album foto.
Descrierea activității: În data de 4 mai 2014 la Colegiul Național „Mihai Viteazu”, echipa de implementare a proiectului se va întâlni cu 20 de părinți din Consiliul reprezentativ al părinților la nivel de școală, 9 profesori diriginți, reprezentanți ai partenerilor și colaboratorilor având ca ordine de zi următoarele :
Prezentarea proiectului;
Dezbateri pe marginea subiectelor prezentate;
Aplicare de chestionare de opinie
Evidențierea necesitații înființării unei reviste care să răspundă nevoii de comunicare în comunitate;
Constituirea colectivului de redacție al revistei;
Instruirea membrilor colectivului de redacție referitor la întocmirea materialelor și distribuirea sarcinilor de lucru;
Distribuirea de pliante partenerilor și colaboratorilor cu scopul popularizării proiectului.
Tabel 7. Buget estimativ pentru activitatea nr. 1
TOTAL ACTIVITATEA NR. 1: 445 RON
Activitatea nr. 2: Ai ceva de comunicat?…Suntem pe recepție!
Durata desfășurării: 5 mai 2014 – 2 iunie 2014
Locul desfășurării: Colegiul Național „Mihai Viteazu”
Participanți: 20 de părinți din Consiliul reprezentativ al părinților la nivel de școală, 9 profesori diriginți, reprezentanți ai partenerilor și colaboratorilor.
Responsabili: prof. G. M., prof. N. V., prof. P. E.
Beneficiari: elevi, cadre didactice, comunitate.
Resurse: calculator, Internet, imprimantă, xerox, hârtie xerox, mape de lucru, biblioraft , aparat foto , coli flip-chart, markere.
Criterii de evaluare: DVD, proces verbal, chestionare, mape de lucru, album foto.
Descrierea activității: În perioada 5 mai 2014 – 2 iunie 2014 echipa de implementare a proiectului se va întâlni cu 20 de părinți din Consiliul reprezentativ al părinților la nivel de școală, 9 profesori diriginți, reprezentanți ai partenerilor și colaboratorilor și desfășura următoarele activități:
Dezbateri privind tipurile de comunicare, bariere existente în comunicare, scopurile esențiale ale comunicării, tehnici și mijloace de comunicare eficientă;
Dialog pe teme de interes comun (abandon școlar, absenteisms);
Membrii colectivului de redacție consemnează impresiile și concluziile în urma fiecărei activități desfășurate, întocmesc articole care urmează a fi publicate în revistă.
Tabel 8. Buget estimativ pentru activitatea nr. 2
TOTAL ACTIVITATEA NR. 2: 135 RON
Activitatea nr. 3: Poliția ne comunica!
Durata desfășurării: 3 iunie 2014
Locul desfășurării: Colegiul Național „Mihai Viteazu”
Participanți: 20 de părinți din Consiliul reprezentativ al părinților la nivel de școală, 9 profesori diriginți și alți reprezentanți ai partenerilor și colaboratorilor.
Responsabili: prof. G. M., prof. N. V., prof. P. E.
Beneficiari: elevi, cadre didactice, comunitate.
Resurse: xerox, calculator, imprimantă, videoproiector, Internet, DVD-filme, DVD-player.
Criterii de evaluare: proces verbal, chestionare, DVD.
Descrierea activității: În data de 3 iunie 2014 echipa de implementare a proiectului se întâlnește cu reprezentanți ai partenerilor și colaboratorilor:
Șeful de post va prezenta elevilor, cazuri de violență care s-au petrecut în localitate, consecințele acestora și impactul pe care îl au în viața comunității;
Dezbateri privind situațiile prezentate;
Găsirea celor mai bune soluții pentru diminuarea cazurilor de violență și delincvența juvenilă;
Utilizarea unor instrumente adecvate pentru dezvoltarea unor capacități de comunicare între reprezentanții Poliției și ceilalți membri ai comunității locale;
Colectivul de redacție va culege materiale privind măsurile pe care trebuie să le luăm, împreună cu părinții și profesorii, pentru prevenirea violentei în școală și în afara ei, măsuri care prin colaborarea tuturor membrilor comunității să ducă la îmbunătățirea normelor de covietuire și la o mai bună comunicare; aceste materiale se vor regăsi în publicație.
Tabel 9. Buget estimativ pentru activitatea nr. 3
TOTAL ACTIVITATEA NR. 3: 165 RON
Activitatea nr. 4: Roadele muncii noastre
Durata desfășurării: 19 mai 2014 – 24 iulie 2014
Locul desfășurării: Centrul de Documentare și Informare
Participanți: 20 de părinți din Consiliul reprezentativ al părinților la nivel de scoală, 9 profesori diriginți și alți reprezentanți ai partenerilor și colaboratorilor.
Responsabili: prof. G. M., prof. N. V., prof. P. E.
Beneficiari: elevi, cadre didactice, comunitate.
Resurse: xerox, calculator, imprimantă, aparat foto, mape de lucru.
Criterii de evaluare: proces verbal, diplome, poze, publicația.
Desfășurarea activității: În perioada menționată se vor desfășura în școală următoarele activități:
Colectivul de redacție va selecta din materialele realizate pe parcursul derulării proiectului pe cele potrivite pentru a fi publicate;
Materialele selectate vor fi prelucrate și li se va da forma finală pentru a fi incluse în organigrama revistei.
Vor fi de asemenea selectate fotografii și lucrări de grafica reprezentative pentru articolele alese;
Se trece la realizarea propriu-zisă a publicației, în care fiecare membru din echipă va avea sarcini concrete (stabilirea cuprinsului revistei, a temelor corespunzătoare, a ilustrațiilor aferente, inițierea unui concurs în urma căruia se va realiza coperta revistei);
Echipa de proiect va oferi în paginile revistei spațiu publicitar sponsorilor;
Editarea primului număr al revistei până în 25 iulie 2014;
Se vor stabili teme și sarcini precise de lucru pentru numerele următoare ale publicației (care , începând cu anul școlar 2014-2015 va apărea semestrial), la care vor fi cooptați tot mai mulți membri ai comunității.
Tabel 10. Buget estimativ pentru activitatea nr. 4
TOTAL ACTIVITATEA NR. 4: 2.150 RON
Rezultate așteptate:
Comitet de părinți și diriginți instruiți în utilizarea unor tehnici de comunicare eficientă;
Întărirea relațiilor de colaborare între diriginți și părinți, care conduc la o mai bună comunicare;
Un colectiv de redacție constituit, capabil să valorifice informațiile dobândite pe parcursul activităților;
O publicație care să servească drept instrument de comunicare, aspecte din viața comunității.
Proiectul cuprinde activități prin care se creează cai de comunicare între scoala , părinți și ceilalți membri ai comunității locale , acțiuni care urmăresc îndeplinirea obiectivelor propuse în proiect și se derulează conform graficului stabilit.
În cadrul proiectului se utilizează instrumente adecvate pentru eficientizarea comunicării: Consiliul reprezentativ al părinților la nivelul școlii, Comisia diriginților, reprezentanți ai primăriei (viceprimar, mediator școlar), ONG-uri (Casa Speranței).
Obiectivele ce doresc a fi îndeplinite în cadrul acestui proiect răspund nevoii de eficientizare a comunicării cu părinții copiilor de vârsta adolescentă.
Fiecare activitate cuprinde: titlul activității, durata, locul desfășurării, numărul participanților responsabili, beneficiari, resurse, criterii de evaluare și descrierea activității
În echipa de proiect, fiecare membru are atribuții și responsabilități în conformitate cu competențele dobândite anterior.
În cadrul proiectului se folosesc următoarele resurse materiale:
Aparatura existentă în cadrul unității școlare: calculator, imprimantă alb-negru, imprimantă color, xerox, Internet, cameră video, flip-chart, aparat de înfoliat, aparat de îndosariat, televizor, combină muzicală, DVD-player, videoproiector;
Consumabile, parțial obținute din sponsorizări: coli xerox, coli flipchart, cartoane, folii, dosare de plastic, biblioraft, album foto, markere, CD, DVD.
Eventualele problemele care pot apărea în cursul derulării proiectului vor fi soluționate pe cale amiabilă și prin bună colaborare cu partenerii implicați în proiect și ceilalți colaboratori.
Apariția publicației va fi anunțată prin acțiuni de promovare și diseminare a materialelor publicitare concepute în cadrul proiectului (afișe, pliante distribuite cu ajutorul partenerilor, anunțuri în școală, în biserică la slujba de duminică).
Vânzarea revistei urmărește obținerea de fonduri necesare editării următoarelor numere ale publicației. În cadrul revistei se va oferi spațiu publicitar sponsorilor în vederea obținerii de noi resurse financiare necesare pentru menținerea viabilității proiectului.
Prin menținerea bunei colaborări cu partenerii implicați în proiect, se vor organiza acțiuni comune și după încheierea perioadei de derulare a proiectului, acțiuni în care să fie implicați și elevii școlii și care urmăresc dezvoltarea unei colaborări reale între școală și celelalte instituții locale.
Toți elevii școlii vor avea acces în spațiul de informare din școală, care va fi o poartă deschisă comunicării. Aici ei vor găsi soluții la problemele lor și vor beneficia de roadele proiectului, consultând materialele realizate în cadrul proiectului și vor putea propune articole interesante ce vor fi publicate în numerele următoare ale revistei.
Tabel 10. Buget general
Evaluarea se va realiza la finele fiecărei activități de către responsabilul sau responsabilii activității respective, uzând de metodele și instrumentele de evaluare propuse pentru fiecare activitate în parte: parteneriate încheiate, procese verbale, mape de lucru , chestionare, afișe, pliante, album foto, DVD – prezentarea unor teme, DVD – filmul realizat pe parcursul derulării proiectului, publicația.
Acordarea activității instructiv-educative din partea Bisericii
Ipoteza: menținerea în școală a copiilor din clasele a IV-a pentru ciclul gimnazial este benefică pentru toți cei implicați în activitatea instructiv-educativă (elevi, părinți, profesori).
Obiectivele proiectului:
Evidențierea ariei de interese ale părinților, privind viitorul copiilor lor;
Cunoașterea opțiunilor privind evoluția școlară viitoare a elevilor din clasele a IV-a (opțiuni ale elevilor și părinților);
Evidențierea oportunității înființării claselor speciale (cu predare intensivă a unei limbi moderne) sau a unor clase diferențiate ca potențial intelectual;
Evidențierea aspectelor pozitive din activitatea școlii, precum și a celor negative, pentru a fi dezvoltate, respectiv înlăturate;
Elaborarea, pe baza concluziilor rezultate, a strategiei școlii în vederea ridicării prestigiului școlii și, prin aceasta, orientarea părinților spre unitatea școlară.
Modalități de verificare:
Difuzarea sintezei cercetării la toate comitetele de părinți, pe clase, din școală;
Orientarea activității învățătorilor privind strategia ce va fi aplicată în școală;
Elaborarea unui program de acțiune, concret, pe durata a 4 ani, la sfârșitul celor 4 ani efectuându-se evaluarea acestuia.
Calendarul cercetării: 8 luni
Descrierea Eșantionului:
Învățători de la clasele a IV-a;
Profesori de gimnaziu de diferite specialități;
Coordonator proiect – profesorul de religie.
Beneficiari:
Unitatea școlară;
Toate unitățile școlare care consideră bune ideile desprinse din această cercetare.
INSTRUMENTE DE CERCETARE
Chestionar pentru părinți
În vederea îmbunătățirii activității noastre, vă rugăm să răspundeți, la modul cel mai sincer, la următoarele întrebări:
Ce studii aveți?
Dvs. ………………………………………………………………
Soțul (soția) ………………………………………………………
Ocupația:
Dvs. ………………………………………………………………
Soțul (soția) ………………………………………………………
Care sunt obiectele preferate ale copilului dvs.?
………………………………………………………………………………
Pentru ce profesie doriți să se pregătească copilul dvs.?
………………………………………………………………………………
Dacă doriți ca fiul (fiica) dvs. să studieze clasele gimnaziale tot la școala noastră, precizați opțiunea:
Pentru clasă cu predare intensivă – limbi moderne (franceză-engleză):
DA NU
Pentru clasă cu profil matematică-informatică:
DA NU
Pentru clasă normală:
DA NU
Ce experiențe pozitive ați observat în activitatea noastră școlară pe care doriți să le extindem?
………………………………………………………………………………
Faceți propuneri (altele decât cele prezentate) pentru ca școala să-și poată îmbunătăți condițiile de studiu și de viață a elevilor.
………………………………………………………………………………
Chestionar pentru elevi
Ce obiecte vă plac mai mult?
………………………………………………………………………………
Vrei să înveți mai departe clasele V-VIII tot la această școală?
DA NU
La ce obiecte ați dori să aveți ore mai multe pe săptămână?
………………………………………………………………………………
Chestionar pentru învățători-profesori
Pentru dezvoltarea activității instructiv-educative din școala noastră, vă rugăm să consemnați care din următoarele idei considerați că ar fi eficiente:
Alcătuirea claselor speciale:
Cu predare intensivă a unei limbi moderne;
Cu program special pentru matematică-informatică.
Transformarea claselor în cabinete, pe specialități.
Pregătirea suplimentară a elevilor supradotați în cercuri, pe materii, ținând cont de opțiunile elevilor.
Stabilirea claselor în sălile repartizate din clasa I respectiv clasa a V-a.
Alte propuneri decât cele expuse mai sus.
Care neajunsuri constatate de dvs. considerați necesar să fie înlăturate din activitatea noastră?
PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
Pentru cei 118 părinți chestionați
Se sugerează ca inițiativă bună alcătuirea claselor speciale cu profil: predare intensivă a unei limbi moderne (franceză sau engleză) – 17,79%; matematică-informatică – 39,83%; total – 57,62%.
Mulți (37,28%) doresc să nu fie scindate colectivele de elevi alcătuite în clasa I.
Introducerea obligatorie a uniformei școlare (model propriu pentru școala noastră) – 11,01%.
Organizarea cursurilor dimineața este opinia a 10, 11% din totalul părinților chestionați.
Ore suplimentare de pregătire, în special pentru copii care sunt mai lenți în acumularea cunoștințelor – 10,11%.
Apar o serie de opinii legate de activități sau preocupări legate mai mult de sectorul administrativ-gospodăresc:
Dotarea corespunzătoare a laboratoarelor și folosirea acestora mai mult pentru lucrări de laborator;
Organizarea și desfășurarea de activități extrașcolare, în cercuri tehnico-aplicative (sau opționale, prin clubul copiilor sau, dacă este posibil, la nivelul școlii), practicarea unor ramuri de sport etc.
Micșorarea numărului de elevi pe clase și predarea lecțiilor în cabinete de specialități;
Efectuarea lucrărilor de reparații capitale la instalațiile sanitare, rețeaua de termoficare, sala de gimnastică etc. Izolat, nesemnificativ ca număr, se exprimă nemulțumiri ca: modul de apreciere a elevilor prin calificative. Se propune folosirea mai mult a testelor grilă de evaluare; rechizitele, caietele tipizate, culegeri de orice gen, să aibă prețuri accesibile. Cele actuale pun uneori familia în imposibilitatea de a le oferi copiilor lor.
Elevii să-și petreacă pauza în curtea școlii și nu în clasă sau pe holuri.
Privind elevii chestionați (164)
Cea mai mare parte din elevii chestionați indică preferențial limba română (30%), matematica (25%), istoria (20%), educația fizică (10%), limbile străine (15%).
Doresc să continue studiile în clasele gimnaziale din școala noastră 133 de subiecți (81,09%) din cei 164 de elevi chestionați.
Ar dori să aibă mai multe ore pe săptămână la disciplinele menționate la punctul 1.
Privind cadrele didactice
S-a chestionat un eșantion de 15 cadre didactice, învățători și profesori.
Absolut toți cei chestionați și-au exprimat părerea că pregătirea elevilor supradotați trebuie făcută în cercuri, pe materii. Aceste cercuri să fie remunerate prin plata cu ora tuturor cadrelor didactice calificate care le prestează, până la 6 ore săptămânal, și nu numai în completare de catedră sau în cadrul opționalului.
13 cadre didactice optează pentru alcătuirea claselor speciale, dar, pe cât posibil, pe structura unei clase a IV-a.
Sunt de reținut o serie de propuneri ca:
Realizarea unei mai bune colaborări între învățători și diriginți, prin organizarea de activități comune;
Încadrarea la clasele a V-a să se efectueze în iunie și nu în septembrie;
Obligativitatea uniformei (proprii școlii noastre) pentru toate clasele;
Repartizarea limbilor moderne în funcție de solicitarea elevilor și părinților;
Organizarea, anual, a zilei școlii cu activități metodice adecvate.
Se consemnează neajunsuri constante, mai semnificative:
Dezinteres din partea unor învățători și diriginți pentru aspectul clasei, ținuta elevilor, disciplină și frecvență;
Lipsa unui dialog deschis între conducerea școlii și cadrele didactice;
Lipsa de cooperare dintre cadrele didactice;
Deficiențe în rezolvarea sarcinilor profesorului de serviciu.
CONCLUZIILE CERCETĂRII
Din însumarea datelor puse la dispoziție prin chestionarele aplicate celor trei categorii de subiecți, desprindem următoarele concluzii:
Este bine să se formeze clase speciale, atât pentru limbi moderne cât și pentru matematică-informatică.
Odată înființate aceste clase, se facilitează creșterea prestigiului școlii; prin rezultatele la olimpiade și concursuri școlare se favorizează emulația între clase și cadrele didactice.
Școala trebuie să aibă în vedere, mai mult ca oricând, realizarea unei colaborări bune, permanente cu familia, având în vedere, în special, faptul că familia, în contextul actual, se confruntă cu o serie de probleme sociale foarte mari, deosebite radical de perioada precedentă (referindu-ne la cea din regimul totalitar).
Potrivit solicitărilor părinților, școala trebuie să vină în întâmpinarea dorințelor privind pregătirea copiilor lor pentru viață, acordând activitatea școlii la cerințele actuale, când copilul trebuie învățat ce să caute, cum să caute, unde să caute integrarea sa socială.
Prin propunerile făcute de părinți, semnalarea unor neajunsuri, se desprinde necesitatea implicării lor în mai mare măsură în viața școlii.
PROGRAM DE INTERVENȚIE
Obiectiv general: realizarea unui ciclu de dezbateri privind nevoia de educație a părinților în legătură cu relația școlii noastre cu familia.
Pentru părinți:
Sensibilizarea părinților față de politica de educație a școlii;
Implicarea părinților în deciziile școlii, decizii care privesc formarea și dezvoltarea copiilor lor.
Pentru elevi:
Atenuarea șocului școlar caracteristic trecerii copiilor de la ciclul primar la cel gimnazial, prin activități de contact direct cu profesorii din gimnaziu;
Realizarea unor activități comune a elevilor din ciclul primar (în special cei din clasele a IV-a) cu elevii din gimnaziu, în scopul optimizării integrării lor în ciclul gimnazial.
Pentru cadre didactice:
Conștientizarea permanentizării legăturii școală-Biserică, pentru generalizarea succesului școlar (socializarea copiilor, adaptarea lor la specificul activității în gimnaziu precum și obținerea unor rezultate performante);
Implicarea învățătorilor și profesorilor în realizarea unor forme alternative de organizare a procesului școlar la gimnaziu (clase speciale, clase de nivel, grupe de lucru diferențiate);
Optimizarea competenței pedagogice a profesorilor.
ACȚIUNI
Ciclu de dezbateri cu părinții („Școala părinților”, organizat de conducerea școlii în colaborare cu Casa Corpului Didactic-Centrul de asistență psiho-pedagogică, cu activități lunare).
Discuții în cadrul comisiilor metodice și a colectivelor de catedră organizate trimestrial și ori de câte ori este nevoie.
Consilierea la cerere a părinților.
Consultări între părinți: conducerea școlii-profesori-elevi-părinți.
Realizarea unui orar care să acorde posibilitatea școlii cu cererile părinților și bugetul de timp al elevilor.
Discuții informale.
Îmbunătățirea bazei tehnico-materiale a școlii prin contribuția părinților.
Împărtășirea experienței școlii, dobândite în urma acestui program, altor școli interesate.
Proiectul de cercetare acțiune „Eșecul Școlar”
Ipoteza: Copilul cu nevoile sale concret-individuale este produsul școlii și, pentru ca el să ajungă la reușita școlară, trebuie să beneficieze de o școală, ea însăși reușită ca instituție educativă.
Obiectivele proiectului:
Cunoașterea opiniilor părinților privind educația copilului în Biserică, familie și școală.
Cunoașterea opiniilor elevilor față de propria lor activitate.
Cunoașterea opiniilor profesorilor privind cauzele eșecului școlar.
Urmărirea concordanței dintre opiniile formulate de părinți, elevi și profesori privind activitatea școlară, respectiv eșecul școlar.
Determinarea cauzelor obiective și subiective ale eșecului școlar atât în ciclul gimnazial cât și în cel primar.
Elaborarea, pe baza concluziilor obținute, a unui program concret pentru prevenirea și diminuarea eșecului școlar la nivelul școlii.
Eșalonarea pe etape:
Studiul și documentarea psiho-pedagogică privind „Eșecul școlar”.
Investigarea opiniilor elevilor, părinților și profesorilor.
Centralizarea opiniilor și elaborarea concluziilor.
Întocmirea și realizarea programului de acțiuni.
Modalități de valorificare:
În activitatea comisiilor metodice din școală.
Utilizarea chestionarelor pentru alte activități școlare.
Utilizarea rezultatelor în activitatea cu familiile elevilor.
Calendarul cercetării: parcursul unui an școlar.
Descrierea eșantionului: 25 cadre didactice, 50 părinți, 50 elevi.
INSTRUMENTE DE CERCETARE
Chestionar pentru profesori.
Pentru a ajunge la reușita școlară, elevul trebuie să beneficieze de o școală, ea însăși reușită ca instituție educativă, iar aceasta, la rândul ei, nu poate fi decât produsul unei reforme reușite.
Pentru a ne ajuta în activitatea noastră de cercetare a cauzelor nereușitei școlare, vă rugăm să răspundeți cu toată sinceritatea la următoarele întrebări:
Care este motivația asumării rolului de dascăl pe care îl aveți?
Ce numiți dumneavoastră „insucces școlar”?
Care sunt, după părerea dumneavoastră, cauzele insuccesului școlar?
În ce măsură motivația pentru anumite obiecte corespunde capacității elevului?
Cum vă explicați faptul că, deși inteligenți, există elevi care nu învață bine?
Ce raporturi sunt între dumneavoastră și elevii dumneavoastră?
Ați observat în clasa dumneavoastră stări afective de anxietate? Care este cauza lor?
Ce discutați cu profesorii care predau la clasa dumneavoastră?
De ce trebuie să existe în școală o unitate de acțiune și de voință a tuturor cadrelor didactice la toate clasele și asupra tuturor elevilor?
Apreciați cu obiectivitate elevii? Care sunt efectele sub/supra aprecierii elevilor?
Cum procedați când un elev este nemulțumit de nota acordată?
Ce înseamnă pentru dumneavoastră un elev „leneș”?
Ce dificultăți întâmpină elevii în pregătirea temelor pentru acasă la disciplina dumneavoastră?
Care sunt mijloacele de stimulare sau de pedepsire pe care le utilizați și ce efecte au asupra elevilor?
Cunoașteți vreo deficiență „didactogenă” a elevilor?
Doi-trei elevi v-au oferit flori. De ce au făcut-o fiecare?
Ce v-a impresionat mai mult în vizitele pe care le-ați făcut la domiciliul elevilor?
Ce credeți despre eficiența consultațiilor pedagogice acordate părinților?
Ce soluții puteți denumi pentru preîntâmpinarea și/sau diminuarea insuccesului școlar?
B. Chestionar pentru părinți
Ce părere aveți despre expresia „Învățăm pentru viață, nu pentru școală!” (Seneca)?
Cine se ocupă mai mult în familia dumneavoastră de controlul copiilor și cum?
Ce raporturi există între dumneavoastră și copii?
Aveți obiceiul să discutați în familie despre educația copilului?
Ce climat domină în familia dumneavoastră?
De ce condiții materiale dispune familia dumneavoastră?
Copilul își face lecțiile cu interes sau are nevoie să fie stimulat?
La ce obiect învață mai ușor copilul dumneavoastră și la care întâmpină dificultăți mai mari? Cum explicați?
Cum apreciați starea sănătății copilului dumneavoastră?
Care sunt ocupațiile preferate ale copilului dumneavoastră?
Cât de des luați legătura cu dirigintele / învățătorul?
C. Chestionar pentru elevi
Ce părere ai de proverbul „Ai carte, ai parte”?
Ce atitudine manifestă familia față de activitatea ta școlară?
Există înțelegere în familia ta?
Cum te împaci cu frații tăi?
Ce înseamnă pentru tine succesul sau insuccesul școlar?
Ce obiecte de învățământ îți plac mai mult?
Ce te împiedică să progresezi la învățătură?
Te supără o observație, chiar dacă este justă?
Ce activități te atrag mai mult în școală, acasă, în timpul liber?
Te preocupă problema idealului în viață?
PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
Asupra chestionarului adresat elevilor. Chestionarul a avut drept scop evidențierea factorilor determinanți ai eșecului școlar pe un eșantion de 50 de elevi. Cea mai mare parte din acești elevi sunt conștienți de necesitatea pregătirii școlare.
Un număr de întrebări a vizat dezvăluirea condițiilor socio-familiale ale elevilor. Răspunsurile au relevat, în cea mai mare parte, o atitudine corectă a familiei față de activitatea școlară, existența unor relații de bună colaborare cu actul educațional și de relații normale între frați.
Un alt grup de întrebări a urmărit să reliefeze factorii pedagogici și cei psihologici ai eșecului școlar. În determinarea preferințelor, opțiunilor elevilor, un rol hotărâtor îl au factorii pedagogici. Un lucru deosebit de semnificativ este faptul că elevii înscriu pe lista preferințelor chiar și acele obiecte la care, de regulă, obțin note mai puțin bune. Eliminând unele opțiuni subiective, se desprind chiar o serie de cauze ale eșecului școlar.
Analiza de ansamblu a cauzelor eșecului școlar situează pe primul plan factorii pedagogici (în proporție de 50% – nu înțeleg explicațiile profesorului, nu le place să învețe), urmați de cei psihologici (în proporție de 35% – posibilități intelectuale limitate, nu au voință) și socio-familiali (în proporție de 15% – se joacă prea mult, urmăresc multe emisiuni TV etc.)
Din toate cele arătate se desprinde o concluzie și anume: este nevoie, în primul rând, de o cunoaștere cât mai reală a situațiilor din familiile de unde provin elevii. De asemenea, este nevoie ca școala, prin toate potențele sale educative, să găsească din timp cauzele care pot conduce la eșec școlar pentru unii dintre elevii ei.
Asupra chestionarelor adresate părinților. Chestionarul adresat părinților ai căror copii înregistrează o situație de eșec școlar evidențiază în bună parte cauzele acestuia. O bună parte din părinți nu realizează semnificația școlii pentru viitorul copilului. Astfel, 35% pun în prim plan factorii pedagogici, 20% factorii psihologici, 45% factorii socio-familiali.
În alte familii există un climat social favorabil, raporturi normale cu copiii, de preocupare pentru îndrumarea și controlul acestora. Cea mai mare parte a familiilor au o situație materială bună, ceea ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a copiilor. Părinții sunt interesați de situația școlară a copiilor și sunt interesați de viitorul lor, discută frecvent cu diriginții și cu ceilalți profesori.
Acești părinți chestionați nu întâmpină greutăți pe plan educativ, iar puținii care o fac trebuie să li se acorde o educație atentă și să fie antrenați mai mult în viața școlară.
Asupra chestionarelor adresate profesorilor. În realizarea chestionarelor au fost antrenați un număr de 25 profesori ai școlii. În chestionar au fost formulate un număr de 19 de întrebări care au încercat să descopere factorii determinanți ai reușitei școlare și soluții concrete privind preîntâmpinarea și/sau diminuarea insuccesului școlar.
Motivația afectivă a asumării rolului de profesor s-a dovedit a fi majoritară. Din cele patru coordonate ale insuccesului școlar, atenția profesorilor se centrează asupra rămânerii în urmă la învățătură, acordând mai mică atenție sau ignorând celelalte (abandonul școlar).
Răspunsurile la câteva întrebări au reliefat faptul că, pe primul loc al cauzelor insucesului școlar se situează factori pedagogici (în proporție de 40%) și nu cei socio-familiali (în proporție de 29%) sau cei psihologici (în proporție de 31%). Următoarele răspunsuri au dezvăluit nereușitele factorilor pedagogici precum și relația factori pedagogici – factori socio-familiali. Astfel, raportul profesor – elev este caracterizat de afectivitate în mică măsură; mai puțin de jumătate din cei chestionați consideră că nu este necesară unitatea colectivului de cadre didactice; o bună parte nu cunosc date despre activitatea extrașcolară și etrafamilială a elevului; mulți profesori numesc „soluții” pentru preîntâmpinarea eșecului școlar, activități care fac parte din apanajul muncii didactice de zi cu zi.
Este îmbucurător faptul că profesorii nu remarcă stări de anxietate la elev decât în cazuri rare (cauze familiale), că ei cunosc efectele dăunătoare ale unei aprecieri denaturate, că folosesc mijloace de stimulare a elevilor și de disciplinare a clasei, că cea mai mare parte consideră că unitatea colectivului este cheia succesului școlar, că ei cunosc condițiile socio-familiale și de habitat interior, că ei consideră binevenite consultațiile pedagogice acordate părinților.
Au fost formulate mai multe propuneri privind preîntâmpinarea și/sau diminuarea insuccesului școlar, dintre care semnalez: supravegherea atentă a elevului pentru depistarea precoce a condițiilor nefavorabile de climat familial sau de grup, metode moderne de predare, prezența în școală a consilierului, creșterea eficienței acțiunilor de orientare școlară și profesională, interdisciplinaritate etc.
PROGRAM DE INTERVENȚIE
Activitatea de preîntâmpinare a eșecului școlar este extrem de complexă. În realizarea ei este necesară o coordonare eficientă a tuturor factorilor educaționali în care, desigur, școala și familia dețin prioritatea. Și, pentru ca școala să-și îndeplinească menirea ei, trebuie să fie slujită de oameni nu numai cu o temeinică pregătire științifică și psiho-pedagogică, ci și dornici să aplice în practică cunoștințele profesionale. În acest scop se propune:
Pentru elevi:
Obiective:
Creșterea încrederii în sine a copilului prin îmbunătățirea imaginii de sine;
Stimularea motivației copilului pentru învățare.
Acțiuni:
Întâlniri între elevi de clase, niveluri diferite în vederea împărtășirii din experiența privind modalitățile și condițiile de învățare în familie (trimestrial);
Realizarea unui program de consultanță cu elevii ce dovedesc lacune în cunoaștere (săptămânal);
Dezbateri pe tema „Succesul școlar asigură reușita în viață?” (trimestrial).
Pentru părinți:
Obiective:
Sensibilizarea familiei în privința relației cu școala;
Ridicarea standardului de civism al familiei din circumscripția școlară.
Acțiuni:
Inițierea unui curs de educație a părinților cu copii-problemă (trimestrial);
Oferirea unui plus de competență psiho-pedagogică prin consiliere permanentă în cadrul Cabinetului interșcolar de asistență psiho-pedagogică (permanent);
Întâlniri cu medici și psihiatri pe tema: „Modificări fizice și psihice în viața copilului” (trimestrial);
Dezbateri în colectivele de părinți pe clase cu tema „Biserica și Familia – instituții cu rol fundamental în viața copilului”.
Pentru profesori:
Obiectiv: cunoașterea psiho-comportamentală a preadolescentului.
Acțiuni:
Modalități de cunoaștere psiho-pedagogică a puberului. Program de colaborare cu Casa Corpului Didactic (lunar);
Schimb de experiență între cadrele didactice pe tema „Empatia și relația profesor – elev”;
Dezbateri pe marginea cercetării privind cauzele favorizante ale eșecului școlar;
Intensificarea vizitelor la domiciliul elevilor.
„Lăsați copiii să vină la Mine”
În familie copilul vine în contact cu o serie de simboluri și manifestări religioase, ale căror semnificații uneori familia nu are timp sau nu știe cum să le explice mai bine pe înțelesul copilului. achizițiile interioare sunt foarte ample, copiii așteaptă să vadă și să găsească la noi, modele creștine de urmat. Mergând cu copiii la biserică, la sărbătorile creștine importante, părinții sunt încântați când alături de copii, au asistat la slujbă. Discutând cu părinții despre criza prin care trece tineretul în zilele noastre, când asistăm neputincioși la manifestări violente pe stradă, violență verbală, comportament agresiv, ajungem la concluzoa că este important să formăm copiilor un comportament creștin.
Educația de cea mai înaltă clasă este aceea care va da cunoștință și disciplină, care va duce la cea mai bună dezvoltare a caracterului și va face sufletul corespunzător pentru viața lui Dumnezeu. Cea mai ănaltă educație este aceea care îi va învăța pe copii știința creștinismului, le va da o cunoaștere a căilor lui Dumnezeu și le va împărtăși lecțiile pe care însuși Domnul Iisus Hristos le-a dat celor care-i cereau sfaturi. În copilărie, mintea este impresionată și modealtă cu ușurință și atunci este timpul ca toți copiii să fie învățați să-L iubească și să-L respecte pe Dumnezeu. Cercetările în domeniul psihologiei copilului și practica educativă înaintată ne arată că educația moral-religioasă este posibilă de la cea mai fragedă vârstă.
Este bine ca întreg procesul educațional din grădiniți și școala să cultive calități morale ca: integritatea, fermitatea, perseverența, deoarece ele îmbracă pe posesor cu o putere ce-l întărește să facă binele, să reziste răului și să suporte împotrivirea.
Fără îndoială, rolul cel mai greu îi revine cadrului didactic creștin, care are datoria să depășească el însuși concepțiile contarre ale acestei lumi pentru a-i oferi copilului șansa integrării într-o societate pusă în slujba progresului spiritual, științific și moral de care are nevoie omenirea.
Scopul proiectului îl reprezintă formarea și dezvoltarea la elevi a unor componente educaționale moral-creștine și a unei atitudini responsabile de ordine și disicplină, cinste, hărnicie, respect pentru cei în vârstă, pentru propria persoană cât și pentru cei din jur.
Un alt scop, îl reprezintă: afirmarea, cunoașterea și stimularea potențialului artistico-plastic al copiilor din învățământul preșcolar și școlare.
Obiectivele specifice proiectului sunt:
Trezirea sentimentelor religioase și a iubirii față de Dumnezeu;
Cunoașterea unor obiceiuri creștine, specifice sărbătorilor religioase;
Educarea atitudinilor de toleranță între copiii, care aparțin diferitelor minorități;
Cultivarea dorinței de a face fapte bune;
Înțelegerea mesajului ortodox: „Să fim buni și iertători”
Grupul țintă este reprezentat de: preșcolari și școlari cadre didactice din învățământul preșcolar, primar și gimanzial, coordonatori și parteneri.
Beneficiarii direcți ai proiectului sunt: preșcolarii și școlarii din județele participante și cadrele didactice colaboratoare.
Beneficiarii indirecți ai proiectului sunt: familiile preșcolarilor, școlarilor și instituțiile colaboratoare.
„Carte pentru minte, inimă și literatură”
Parteneriatul vizează familiarizarea copiilor cu manifestările cultural-artistice (lansări de carte, întâlniri cu scriitori, ateliere de creație, cenaclu literar, expoziții de carte) și religioase.
Obiectivele parteneriatului sunt:
Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris;
Cunoașterea vieții și operei marilor scriitori;
Stimularea interesului pentru lectură;
Înlăturarea barierelor de comunicare;
Crearea cadrului favorabil exprimării libere a elevilor;
Cunoașterea și respectarea tradițiilor și obiceiurilor specifice sărbătorilor religioase;
Cunoașterea învățăturilor Bisericii și formarea virtuților creștine.
Modalitățile de evaluare a activităților sunt:
Întâlniri de lucru între membrii parteneriatului;
Rapoarte de evaluare intermediară a activităților desfășurate;
Rapoarte de evaluare finală.
Fragmente autobiografice
Adolescenți convertiți. Venirea omului în fire, întoarcerea acestuia de la calea cea înșelătoare spre viața cea adevărată, chinurile omului rupt de comuniunea cu Tatăl său, sunt sistematizate foarte bine în pilda Fiului risipitor: „… Și a zis: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări. Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări, și acesta l-a trimis la țarinile sale să păzească porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, sculându-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis tatăl către slugile sale: aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Și, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”
Contextul iudaic în care a fost rostită această pildă este foarte important, întrucât gravitatea reală a faptelor prezentate de Mântuitorul este esențială pentru situația actuală a lumii adâncite în păcate.
În lumea semitică, a-ți cere partea de avere constituia cea mai gravă subminare a autorității exercitată de tatăl unei familii și mai mult decât atât, reprezenta gestul de rupere definitivă a comuniunii cu cel de la care sunt toate bunurile. Mai apoi, fapta tânărului de a-și cheltui averea cu desfrânatele era din nou modul cel mai josnic de a disprețui reputația unei familii, de a călca în picioare tradițiile unui neam. Până în ziua de azi, fapta unei fete de a-și pierde fecioria înainte de căsătorie este sancționabilă cu excluderea definitivă din comunitate și în unele cazuri chiar cu moartea. În final, gestul tatălui de a da fiului curvar sărutare pe grumaj este pură nebunie, întrucât bătrânilor unui neam se cuvenea respect, iar tinerii nu aveau deloc autoritate în fața lor.
Tradiția a consemnat pilda la nivelul semnificațiilor, ca pildă tatălui nebun cu cei doi fii curvari, întrucât și gestul celuilalt fiu de a refuza invitația tatălui la petrecere, echivala tot cu o curvie, cu o manifestare josnică a lipsei de respect.
Privind sub acest aspect iubirea tatălui, ea pare într-adevăr nebună, dar la fel este de fapt și iubirea lui Dumnezeu față de om.
Pentru a înțelege mai bine semnificația acestei pilde este foarte important de reținut motivul pentru care tradiția a așezat această pildă în a doua duminică din Triod: pentru a scoate din deznădejde pe cei care și-au petrecut tinerețea în desfrânări și „din pricina păcatelor nu vor cu nici un chip să se sârguiască să fie virtuoși, așa că săvârșesc o mulțime de păcate și cad mereu în aceleași și în mai mari decât acelea”.
Iubirea lui Dumnezeu pentru om este atât de mare, încât nu este păcat care să biruiască această iubire, singura condiție care i se cere omului este să își recunoască păcatul și să se întoarcă la El.
Cazurile prezentate mai jos nu descriu convertiri însoțite de evenimente extraordinare, deși întoarcerea oricărui suflet la Dumnezeu este o minune extraordinară. Ceea ce este comun aproape tuturor cazurilor, este suferința premergătoare descoperirii ortodoxiei. Mulți dintre ei încă se mai nevoiesc pentru a-și duce la bun sfârșit convertirea, dar tuturora le este imposibil să-și mai imagineze viața fără Hristos. Este interesant de observat cum omul se schimbă în fața suferinței, deși poate că nu se schimbă, ci doar renunță la falsuri și ipocrizii. Unii din ei căutau un sens pentru suferința lor, alții comuniunea. Un rol important în formarea primelor gânduri legate de Biserică le-au avut bunicii, majoritatea amintindu-și momente din copilărie.
Drumurile diferite de pe care au venit, pun în valoare ideea că niciodată un om nu trebuie judecat, cu atât mai puțin după exterior, lucru ce se întâmplă destul de des când vine vorba de tineri. Dumnezeu are un plan cu fiecare om, și așteaptă mereu la ușa sufletului său pentru a intra. Forța cu care mai înainte luptau pentru lucruri neesențiale, sau pentru păcate, acum au pus-o la lucru pentru a îndeplini voia lui Dumnezeu. Important a fost și persoana, de regulă preotul, care a văzut dincolo de păcate, în sufletul lor dornic de dragoste, și a avut sufucientă înțelepciune pentru a le explica elementele fundamentale ale ortodoxiei: credința, libertatea, dragostea, adevărul. Cineva care a avut răbdarea să le asculte durerile și chiar să le ofere soluția depășirii crizelor a însemnat extrem de mult pentru ei.
Astfel de tineri care găsesc drumul înapoi în Biserică sunt destul de mulți. Deși ispitele adresate în special lor s-au înmulțit, și numărul celor ce se „trezesc” crește.
Fragment 1. Ca și cei mai mulți dintre noi, nu am crescut cu Biserica, ci cu multă îngăduință față de tot ce doream. Până la facultate, nu rețin să mă fi spovedit decât în clasa I, cu învățătoarea, o altă dată dusă de un prieten și o dată când am stat într-o excursie o noapte la o mănăstire. De împărtășit nici nu era vorba.
În liceu eram mai tot timpul înconjurată de băieți „binevoitori”. Fiind mai autoritară (îmi ziceau șefa de la șefa clasei), celor de vârsta mea le era cam… teamă de mine. așa că umblăm tot cu cei mai mari. Începusem devreme cu ieșiri, chefuri, distracții de tot felul. Eram tare „populară”.
Mai erau fete, în special, care îmi dezaprobau comportamentul. Nu prea înțelegeam – sau nu voiam să înțeleg – ce au cu mine. Mă simțeam bine în pielea mea, nu vedeam unde greșesc. Și totuși, un gol creștea în mine.
Terminasem BAC-ul destul de bine și aș fi avut toate motivele exterioare să fiu mulțumită. Aveam cam de toate. Și totuși…mă seca ceva. Începusem să nu mai adorm ușor, stând pe gânduri, uitându-mă pe pereți. Parcă nu mai aveam pentru ce să lupt. Ca să ies din starea asta, am plecat pe ascuns (făceam multe astfel de escapade pe atunci) la București să dau la ASE. Intrasem la Cluj, dar vroiam ceva mai mult.
Atunci am ascultat-o altfel pe sora unui prieten care m-a primit la București. Până nu demult, mă uitam la ea și ziceam: „Săraca fată! Două facultăți și merge la mănăstire.”
Altfel mi-a sunat ce îmi spunea ea despre Dumnezeu, de sfinți, de rugăciune, de întoarcerea păcătoșilor. Știu că mi-a pus o casetă cu viața Sfintei Maria Egipteanca. Așa a ajuns să mă mai ducă pe la biserică, pe la o mănăstire, să se roage pentru mine, cine știe ce n-a mai făcut? Drept e că am simțit că trebuie să mă spovedesc. Să mă descarc. Să mă schimb și să o iau de la capăt.
Am ajuns împreună și la mormântul părintelui Arsenie Boca de la Prislop. Eram acolo, în fața crucii, nu știam ce să îi zic… „Trimite-mi și mie un duhovnic” Nu știam exact ce înseamnă un duhovnic, dar auzisem și…vroiam și eu unul. Am început să merg duminică de duminică la Biserică.
La scurt timp, am primit greșit în poștă o scrisoare pentru un preot și m-am dus să i-o duc. Mi-am mai atenuat din frica de preoți (când eram mică mă ascundeam sub masă când venea cu sfeștania). Am fost pentru prima oară la o Vecernie și am văzut un călugăr însoțit de un student la teologie.
După vreo două săptămâni am căutat prima oară un site ortodox pe Google. L-am ascultat pe un părinte vorbind de cum stătea el pe scările bisericii și vorbea cu tinerii în timpul comunismului. Avea un nume deosebit: Pr. Calciu Dumitreasa. Când am ieșit de la net, l-am văzut iarăși pe acel student de la teologie. Coincidență? Mai îndrăzneață, l-am oprit. El cu „dumneavoastră”, eu cu „tu”; el cu cămașă albă și vestă neagră, eu în pantaloni scurți și cu bicicletă. Era din Arad. Mi-a venit să îl întreb dacă știe un preot „mai bun” prin părțile Clujului (urma să merg acolo la ISE). Îmi recomandă „cu mâna în foc, chiar în Cluj”, pe un anumit Părinte Ciprian Negrean, care construiește o biserică de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”. Am fugit acasă și mi-am notat repede. Erau cuvinte noi pentru mine: Părinte, hram…
Cluj, după alte 2 săpt.: Hașdeu, căminul III. Treceam în fiecare zi pe lângă o fundație neobișnuită. Eram tacit în căutarea unei bisericuțe de lemn.
21 octombrie 2004: Sfințirea căminelor. Auzeam un cântat așa liniștitor și parcă mă umpleam de bucurie. Mi-au întins un fluturaș pe care scria ASCOR. „A, voi sunteți cei cu conferințele!”. Și de ziua următoare am mers cu ei pe la cămine. Erau mai mulți preoți. S-a nimerit să merg în grupul unui preot mai grăsuț, cu barbă, care mi se părea că seamănă cu Moș Crăciun. Tot trecea prin fața mea și mă gândeam că pare de treabă, că m-aș putea spovedi la el mai bine. Și imediat gândul că NU! Trebuie să-l găsesc pe Părintele Ciprian Negreanu, de care știam încă de acasă.
În drum spre cămin, trecând iar pe lângă acea construcție ciudată, îi întreb pe studenții de la ASCOR: „Voi nu știți cumva de un Părinte Ciprian Negreanu, cu Biserica Sfântul Nicolae?” Pauză. „Păi …acesta este, cu care am fost pe la cămine. Și aceasta este Biserica…”
Fragment 2. Încă nu-L cunosc pe Dumnezeu în adevăr, dar Îl caut și tânjesc după o viață în Hristos. De multe ori cad și fac greșeli, dar mă ridic și vreau să fiu ca El, blând și smerit cu inima.
Mă numesc R. și am 25 de ani. Sunt un mic creștin, creștin în devenire. Nu știu când sau cum a fost apropierea mea de Dumenzeu. Cred ce de mică Dumenzeu mi-a trimis oameni prin care să-L cunosc. Primele rugăciuni le spuneam cu bunica. Înainte de culcare mă îmbrobodea cu un batic și spuneam amândouă, întinse în pat două rugăciuni. Am avut vecini care mergeau la Biserică și fiindcă aveau copii, și eu eram copil, mă duceau și pe mine. În vacanțele de vară, mergeam singură cu prietenii mei la bunicii lor care se rugau înainte de masă; țin minte că aveam vreo 10 ani și am fost așa de impresionată încât acasă, i-am pus și pe părinții mei să se roage la masă. Apoi, mai mare fiind, prin profesorii de religie, am mai cunoscut câte ceva, sau am mers la spovedit sa împărtășit.
Am avut frică de Dumenzeu întotdeauna. Părinții mei, nu-mi aduc aminte să mă fi dus la Biserică, acum merg și ei regualt și se străduiesc pe calea credinței.
În liceu au început frământările, și mulțime de întrebări veneau asupra mea. De ce exist? Ce o să fac după ce mor? Unde o să merg? Adică, pentru ce am trăit? Simțeam un mare gol care nu putea fi umplut cu nimic. Învățam mult la filosofie, dar numărul întrebărilor creștea, și răspunsurile nu erau nicăieri. Am auzit eu de un pariu în care mai mult câștigi dacă crezi în existența lui Dumenzeu, decât dacă nu crezi. Am avut acest gând ca sprijin și am început să clădesc. Am început cu citirea Noului Testament. M-a fermecat, doar că a început revoltă împotriva Bisericii Ortodoxe, ce face ea cu tinerii, de ce nu se ocupă de ei, să-i crescă, să nu-i lase să cadă în păcate, să-i țină uniți, să fie oamenii buni, să nu se mai dușmănescă… În fiecare seară citeam din Noul Testament și aveam și o „ucenică”, care mă urmărea îndeaproape. Eram pe cale de a forma o nouă sectă, o altă abordare a Noului Testament. acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am mers la sectari, pentru că am avut și astfel de gânduri, și anume faptul că mai mulți se iau după unul care se crede deștept că a înțeles ceva și convinge și pe alții că e așa cum a înțeles el. Așa că mi-am zis că rămân la ortodocși până mă lămuresc mai bine.
Mă deranjau slujbele la care se mormăia fără să înțeleg nimic, dar i-am promis lui Dumenzeu că o să merg în fiecare duminică la Biserică, dacă o să-mi dea un prieten.
Am avut prieten, și am început să merg la Biserică. Mergeam doar la predică la început, cu „ucenica” mea, căci v-am spus, mă plictiseau cântările acelea pe nas. Dacă mergeam duminică dimineața la pești cu prietenul meu, fugeam seara la Biserică și să mă închin măcar că „Vezi Doamne, eu am zis că o să merg, nu am zis că o să stau la slujbă!”. Astfel am ținut-o vreo trei ani buni. Am ajuns la facultate și am mers o perioadă la ÎPS. Bartolomeu, îmi plăceau foarte mult predicile dânsului (mergem în continuare doar la predici). Am auzit de la o colegă de cameră, că ar fi un Părinte care vorbește foarte frumos despre Dumenzeu. A doua zi am mers să-l aud. Mi-a plăcut așa de mult cum vorbea, încât nu mai puteam să nu merg, parcă era oxigen pentru viața mea. Părintele Ciprian, Părintele ASCOR-ului Cluj, vorbea seară după vecernii tinerilor din viețile Sfinților despre virtuți. În mine se produceau schimbări mari. Când povestea cum trăiau Sfinții, despre curăția inimii lor, nu puteam să nu plâng, plângeam încontinuu; am devenit o ciudată în ochii „ucenicei” mele și a celorlalți. Nu ieșeam cu nimic în evidență cu nimic nici înainte, nici acum, doar că toți se mirau de ce merg așa de des la Biserică.
A urmat „ziua învierii”, spovedania generală. Am mers la Părintele cu o foaie, mai multe de fapt, în care am scris păcatele mele după ghidul de spovedanie. Trăiam în păcate mari de vreo trei ani cu prietenul meu, că eu ziceam în mintea mea că e soțul meu, ce să mai zic viață destrăbălată. Cu onanie și răutăți și toate cele rele.
M-am spovedit, mai mult am plâns decât să pot vorbi. Părintele m-a oprit de la împărtășanie până când mă hotărăsc să nu mai trăiesc cu prietenul meu, adică să nu mai am relații trupești cu el. Din clipa aceea eu am zis că nu mai vreau, dar Părintele mi-a zis să vin după ce vorbesc cu prietenul meu și mai vedem. Eram așa de fericită pentru o astfel de întorsătură, încât simțeam că pot să zbor, îmi ziceam că dacă mă urc pe o clădire și îmi dau drumul, o să zbor. Eram ușoară că un fulg și îi iubeam pe toți oamenii și îi compătimeam că nu pot fi și ei fericiți ca mine. Îmi venea să strig de bucurie: „Am găsit comoara!”. De când căutam eu fericirea?! A durat mult fericirea aceasta, uneori simțeam că o să explodez de atâta fericire. O zi de bucurie din aceea, nu se compara cu fericirea pe care am avut-o cu prietenul meu cu care am stat 4 ani (ne-am despărțit; după 9 luni în care nu am mai avut relații, a început să mă îndepărteze, să-mi spună că nu m-a iubit niciodată, și asta după ce luni de zile îmi aducea jucării de pluș zilnic, și nu ne certam niciodată, doar câteva mici neînțelegeri; venea la mine pe furtună și trăznete…Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu m-am căsătorit cu el ca să mă înșele cu prima venită, căci asta s-a dovedit, că nu poate renunța la nevoile lui pentru mine. Nu știa ce e aceea iubire, avea doar nevoi de satisfăcut). M-a sunat el după un an în care avusese o altă prietenă foarte geloasă și m-a întrebat dacă mai țin la el, și i-am spus mi-e drag și vorbesc cu drag cu el, dar a zis că nu așa, altfel…Și-a dat și el seama,…era prea târziu.
Eu am acum mediul în care mi-am dorit întotdeauna să trăiesc. Oameni care se luptă să fie creștini buni. Îmi sunt dragi, sunt frații mei și dacă nu ar exista Dumenzeu, eu nu aș avea nici un rost pentru care să exist. Îi mulțumesc lui Dumenzeu pentru toate. Să ne ajute pe toți să fim fericiți.
Îmi spunea un profesor la școală: “Fericiți sunt cei ce cred”. Cu adevărat fericiți!, zic eu.
Fragment 3. De mic știam de Dumenzeu…Tata este ateu, dar mama m-a crescut singură și atunci m-a învățat rugăciuni. În familie însă, străbunica din copilărie a fost creștină după evanghelie. Ori prin anii 1920, erau foarte puțini neoprotestanți la noi în țară, iar ei erau foarte uniți și tari în credința lor. Prin urmare, bunica mea și mama mea, au „moștenit” o credință fără sfinți, fără icoane și, bineînțeles, fără Maica Domnului.
Nici noi, eu și mama, nu mergeam la biserică decât duminică, și atunci doar la Evanghelie stăteam. Ne spovedeam rar și eu personal, nu simțeam nimic special. Păcate mari, dacă există această clasificare, nu făcusem, eram „căldicel”. Ca înverșunați împotrivitori ai lui Dumenzeu, mulți oameni realizează cu Cine se luptă și se întorc. Dar așa, eu continuam să merg „cu pace spre iad”.
Într-o perioadă în liceu, am început să-L caut mai mult pe Dumenzeu. Mergeam cu bunica la adunare…și îmi plăcea. Argumentele erau unele puerile (îmi plăcea că se stătea pe scaune), dar altele mai serioase – vedeam o bucurie în ochii tinerilor de la adunare – erau altfel.
Eu nu am prea avut prieteni. Am cunoscut mai multe categorii de oameni, dar prieteni adevărați nu avesesem. Nu mă simțeam bine niciunde. Tinerii de la adunare, îmi plăceau însă.
Noroc cu mama că a hotărât să nu mai mergem cu bunica la adunare (o duceam cu mașina). Dar am ajuns iar indiferent față de credință.
„Cutremurul” s-a produs în 2002, pe clasă a-XII-a. Pr. Lavrentie Șovre de la Frăsinei fusese internat la noi în oraș, și o prietenă de familie, care de ani de zile „ne bătea la cap” să urcăm la mănăstire, ne-a zis să mergem la spitalul unde era internat… doar pentru o binecuvântare. Nu am mers însă. Sus la mănăstire fusesem de două ori anul precedent și am și intrat la Părintele, pe care, deși m-a impresionat, l-am uitat tot așa de repede. Deci nu am mers la el la spital.
De rușine, mama m-a luat și am mers următoarele 4 săptămâni la Bisericuța spitalului și am stat la Liturghie. Am stat la slujba întreagă. Eu eram nervos că a trebuit să stăm atâta, dar cred că atunci ne-a atins Domnul la inimă. Liturghia te schimbă. Fără să vrei. Era Postul Mare. Am simțit nevoia să mă spovedesc și, la aceași Bisericuță m-am spovedit săptămâna următoare. A fost prima dată când am spus păcatele pe care le făcusem, din inimă, cu tot sufletul. Le-am dat afară. Și am simțit iertarea Lui. Am plâns după aceea. Pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie…
Acolo la Bisericuță se adunau ucenici ai lui din Sibiu… erau și tineri. Am început să citesc cărți duhovnicești.
Mă cutremura Pr. Cleopa… vorbea de Sfinți, de icoane, de Sfintele Taine, de Maica Domnului… în dialogul lui cu un „sectar” – personaj inventat cred. Mi-a răspuns la multe întrebări.
La 2-3 luni, Pr. Lavrentie a murit. Am mers la parastas. De atunci am început să urc la mănăstire, la Părintele, pentru rugăciunile căruia am primit credința în suflet.
În toamnă, am ajuns la Cluj. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate se vor adăuga vouă” – adică un duhovnic, Pr. Ciprian, prieteni – ASCOR-ul, și acum o soție și un copil. Și restul, școala, serviciul, casa… toate le primim pentru un efort minimal, – acela de a ne lăsa cuprinși de dragostea lui.
Dar cum, la orice luptă te duci plin de înflăcărare, care poate dispare în zilele și nopțile lungi de stat în tranșee, să ne rugăm Domnului să avem mereu în suflet „dragostea dintâi” și să ne ducem lupta cea bună până la sfârșit. Amin.
Fragment 4. De când eram mică am auzit de Dumnezeu de la bunica mea; mai mult știam de Mama Lui, pentru că aveam o icoană cu ea pe perete și o tot întrebam pe bunica cine este femeia aceea.
Credeam că există Dumenzeu, dar bineînțeles că slujeam la doi stăpâni. Tot timpul simțeam că trăiesc între două lumi, dar nu prea îmi dădeam seam de lucrul acesta. Eram, așa cum spune duhovnicul meu că spunea Pr. Teofil, „cum ne-o țâpat Dumenzeu în lume”.
La spovedanie nu mergeam pentru că eram sigură că vreau să păcătuiesc și gândeam că de ce să merg și să-L mint dacă știu ce vreau.
Mai demult (tot mică eram), auzisem că se spunea în Sfânta Scriptură, că dacă vom cere ceva de la Domnul și vom crede din toată inima, fără să ne îndoim, vom primi. Aceste cuvinte mi-au rămas mult timp în minte și nu le-am putut uita.
Când am ajuns mare, dorința mea și mai mare era să ajung creatoare de modă foarte cunoscută și să mă mut la București. Dar Bunul Dumnezeu nu m-a contrazis, ci m-a lăsat să mă conving singură ce e mai bine să fac, așa că m-am pus pe treabă, adică am început să mă rog cu osârdie, timp de vreo șase luni, Sfântului Nicolae și Maicii Domnului, rugându-i să-mi împlinească dorința și nevrând nici în ruptul capului să mă las de ei până nu m-oi vedea în București. Eram atât de sigură că mi se va îndeplini dorința, încât nu îmi mai încăpeam în piele de bucurie. Și… pe scurt, mai că mi s-a îndeplinit „marea dorință”: am ajuns la București: prezentări de modă, emisiuni, ce să mai spun… tot tacâmul. Și totuși, chiar că necunoscute sunt căile Domnului; nu mai vroiam ceea ce mi-am dorit. Nu găsesc cuvintele, nu știu cum s-a petrecut schimbarea…. Știți, înainte vroiam să fiu fericită, dar îmi era frică să pronunț cuvântul, iar acum era peste puterile mele!
Cuvintele sunt îngrozitor de sărace, poate că tot ceea ce v-am spus până acum din ceea ce s-a întâmplat cu mine ne este spectaculos, dar pentru mine a fost, și mai ales pentru cei ce mă cunoșteau.
Dumnezeu are pentru fiecare om în parte o poveste și pentru noi toți această poveste este specială pentru că este de la El, din marea lui dragoste față de noi. Atât de bun este Dumnezeu!
Nu mai vreau să fiu creatoare de modă! acum merg la Biserica Studenților din Hașdeu. Mai mult nu am ce să spun, pentru că nu e de zis ci e de faptă.
Fragment 5. În primul rând vreu să menționez faptul că nu este o poveste spectaculoasă, nu a fost un moment unic în care să spun că m-am întors la Dumnezeu, rătăcită fiind în această lume. Cu toate acestea am acceptat să-mi spun povestea pentru că uitându-mă în urmă, îmi văd viața plină de evenimente de convertire, în urma cărora am descoperit din ce în ce mai multe lucruri despre mine, despre Dumenzeu și ce înseamnă a fi creștin.
Sunt o tânără de 23 de ani și am crescut în biserică de când eram copil, în sensul că părinții mei mă duceau la biserică ori de câte ori mergeau și ei, bunicii mei la fel. Deși poate nu înțelegeam de ce trebuie să fac unele lucruri, le făceam pentru că așa vedeam la bunici, la părinți, așa auzeam în Biserică de la preoți. Aveam o credință de copil, care a trecut prin momente de suișuri și coborâșuri. Fiind copil, nu eram tot timpul atentă la slujbe, însă îmi plăcea să cânt cântările din timpul Sfintei Liturghii. Mama mea stătea undeva mai în spate în Biserică, dar eu mergeam singură în față unde se vedea tot ce fac preoții, eram curioasă ca orice copil. Un lucru care mi-a rămas întipărit în minte este faptul că urmăream mereu oamenii din Biserică și încercam să trebuie să-i imit, mai ales când își făceau semnul Sfintei Cruci, și nu înțelegeam de unde își dau ei seama când trebuie să-l facă, însă simțeam că atunci când voi crește, voi ști și eu și așteptam acel moment. Poate părea un lucru copilăresc, fără importanță, dar acum, gândindu-mă la acele frământări pe care le aveam, îmi dau seama că e necesar să știm și să înțelegem de ce facem un anumit lucru ca și creștini, ce semnificație are.
Un detaliu important din viața mea de creștin, este faptul că vecina mea, care a devenit prietena mea cea mai bună, era neoprotestantă. Acest lucru mi-a influențat viața foarte mult. Eu cu părinții mei nu comunicam deschis, nu discutăm probleme religioase; părinții mei sunt niște oameni care și-au trăit credința în felul lor și care m-au învățat cum e să fii creștin mai mult prin exemplul lor decât prin discuții și explicații. În schimb, prietena mea a primit o altfel de educație, la ei în familie erau discuții multe, mama ei vorbea cu ea pe tema religiei și o învăța despre credință, despre Dumnezeu, a învățat de mică faptul că trebuie să citească Biblia și să urmeze învățăturile din ea. Bineînțeles că ea îmi spunea tot ce auzea de la mama ei, în biserica ei și aveam discuții lungi pe această temă. Aveam și eu credința mea, ce auzisem în Biserica Ortodoxă, însă argumentele mele nu erau destul de puternice în fața argumentelor ei, foarte bine puse la punct. Încetul cu încetul, am început să-mi pun și eu întrebări, să mă gândesc că poate învățăturile Bisericii Ortodoxe nu sunt cele drepte, adevărate. a urmat o perioadă din viața mea cu multe frământări, dar și cu multe trăiri frumoase. Întrucât nimic nu e întâmplător în viață, eu cred că a fost voia lui Dumenzeu să fie așa, pentru că discuțiile avute cu prietena mea mi-au stârnit curiozitatea, m-au făcut să cercetez și mi-au insuflat într-un fel dragostea de Dumenzeu, m-au făcut să văd că lucrurile acestei lumi sunt trecătoare și că dincolo de ea, există ceva mai frumos, pregătit pentru noi de către Bunul Dumnezeu. Regretul pe care îl am din acea perioadă este faptul că m-am îndoit de multe învățături ortodoxe. Cu toate acestea, Dumnezeu nu m-a lăsat și a așteptat întoarcerea mea. Nu pot să spun că am plecat din Biserică Ortodoxă. Deși mă îndoiam de unele învățături, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că El m-a ținut și nu m-a lăsat să cad de tot în înșelare, am rămas în Biserică, chiar mergeam mai des decât atunci când eram copil. Aveam multe întrebări, dar cu toate acestea nu puteam să plec din Biserică Ortodoxă, nu mă simțeam în largul meu printre neoprotestanți. Mulțumesc lui Dumenzeu pentru asta, sunt sigură că harul Lui m-a ajutat în tot acel timp.
A urmat apoi o perioadă în care îmi doream foarte mult să am prieteni ortodocși, dar care să aibă preocupările mele. Trebuie să precizez că prieteni aveam mulți, însă doar cu prietena mea neoprotestantă puteam să discut deschis despre Dumenzeu și doar ea avea astfel de preocupări dintre toți. Ceilalți erau ortodocși care mergeau la Biserică, dar din punctul meu de vedere de atunci le lipsea trăirea. De-a lungul timpului am avut mai multe grupuri de prieteni, unii chiar fără procupări creștine, îmsă nu m-am putut acomoda nicăieri, nu simțeam că acolo e locul meu. Când am intrat la facultate, după o scurtă perioadă, am auzit de niște conferințe organizate de ASCOR și am mers și eu. Mi-a plăcut foarte mult și îmi doream să merg și eu la întâlnirile lor, fiindcă auzisem de ele. Era ceea ce căutam eu, însă a durat ceva timp până să ajung acolo, vreo 2 ani și ceva, timp în care mai mergeam pe la Bisericuța din Hașdeu, fără să mă împrietenesc cu cineva anume, și la conferințe. Ce cred eu că m-a împiedicat să mă integrez mai repede în acest grup este faptul că mă vedeam mai presus de ei, aveam ideea greșită dobândită în timp, cum că ortodocșii nu au trăire și că ei merg la Biserică mai mult formal. Mă așteptam să văd tineri dornici să convertească pe ceilalți, dar eu credeam că acest lucru trebuie făcut într-un mod agresiv. E o viziune pe care o învățasem de la neopreotestanți. Cât de greșită era părerea mea! Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat că nu e așa. Am descoperit câtă smerenie se ascundea în atitudinea lor.
În vara anului 2007, am mers și eu în tabăra organizată de ASCOR. Mergeam împreună cu o prietenă de-a mea și în rest cunoșteam doar din vedere câțiva tineri. Aveam emoții mari, îmi era teamă că nu o să reușesc să mă integrez în grupul lor; sunt o persoană timidă de felul meu, chiar prea timidă uneori. Pot să spun că această tabără mi-a schimbat viața într-un mod foarte plăcut. Participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi, discuțiile pe care le aveam cu Părintele, toată atmosfera aceea m-a cucerit. Am dus dorul acelor zile mult timp după ce m-am întors acasă. De atunci am rămas în Bisericuța din Hașdeu, unde învăț lucruri noi despre viața de creștin și unde am găsit o trăire mult peste cea pe care îmi doaream să o găsesc la un creștin ortodox. De fapt, eu îmi doream să găsesc trăirea pe care o văzusem la neoprotestanți și nu o găseam pentru că e diferită în ortodoxie, mult mai adevărată și mai dreaptă. Mulțumesc lui Dumenzeu că nu m-a lăsat să plec din Biserica Sa sobornicească și apostolească și că mi-a arătat frumusețea trăirii orotdoxe.
În încheiere aș vrea să spun că sunt abia la începutul drumului, un început nou, și că mai am de învățat multe lucruri despre viața de creștin ortodox, pe care nădăjduiesc că le voi învăța cu ajutorul lui Dumenzeu. Deși sunt în Biserică și am o viață duhovnicească la măsura la care pot să o am acum, pot să spun că sunt într-o continuă convertire.
Fragment 6. Nici nu știu cum ar trebui să încep ca să fiu cât mai concludentă și să nu plictisesc pe nimeni. Aș putea spune că am făcut de toate în viață (rele mai ales), cu excepția faptului că nu am omorât pe nimeni (mă refer la avorturi).
De mică îmi plăcea și nu prea să merg la Biserică, până prin clasa a VIII-a mergeam obligată de tatăl meu (deși el în 25 de ani cred că a mers la Biserică de 10 ori și de multe ori zice că e ateu), atunci nu prea înțelegeam ce se întâmplă pe la Biserică, mă spovedeam o dată pe an și așa la grămadă și cum se întâmplă de obicei în ultimele săptămâni în postul mare (nu cred că dura spovedania mai mult de 1 minut, care era de fapt un mic interogatoriu).
După ce am intrat la liceu, ai mei nu mă mai trimiteau la slujbe și, drept urmare am început să merg mai rar, în schimb nu ratăm nici o sâmbătă ca să merg la discotecă. Deși eram hotărâtă că nu o să-mi pierd curăția înainte de căsătorie, am cedat în momentul în care prietenul meu (unul din ei) mi-a zis că se desparte de mine dacă nu accept (proastă am putut fi). Mi-a părut rău atunci și pe urmă, m-am despărțit de el din inițiativa mea; nu mai suportam situația. am mers să mă spovedesc și am zis Părintelui respectiv și faptul că nu mai sunt fecioară, iar el mi-a dat dezlegare pe loc (nu vreau să-l judec, dar cred că ar fi trebuit să-mi explice de ce nu ar fi trebuit să fac acel lucru), după ce m-a întrebat dacă îmi pare rău.
După asta au tecut vreo doi ani și iar am căzut și tot așa, până în anul doi de facultate când mi-a scos Dumnezeu în cale un Părinte deosebit: Părintele Gheorghe Mihali, care m-a ajutat să înțeleg de ce nu era bine ceea ce făcusem. Deși încercam să mă îndrept mă tot lupta duhul desfrânării – nu doresc la nimeni să aibă de-a face cu el că e cumplit, e ca și cum cineva te-ar controla.
Părintele care m-a ajutat să mă ridic din noroi a plecat din Cluj în Maramureș; mi-a fost tare greu fără el, dar Dumenzeu nu m-a lăsat și mi l-a scos în cale pe Părintele Petru Băgăcian din Gherla, care mi-a fost duhovnic vreun an, dar pentru că mă întâlneam prea rar cu Sfinția Sa, m-am hotărât să vin la Părintele Ciprian, care m-a impresionat foarte tare. Eu nu am mai văzut un om cu atâta dragoset și cu atâta răbdare.
Îi mulțumesc lui Dumenzeu că mi i-a scos în cale pe Pr. Ciprian, dar și pe Părintele Gheorghe și Petru; fără ei aș fi fost în noroi până în gât. Doamne ajută!
Fragment 7. Se zice că iubirea lui Dumenzeu față de cel mai mare păcătos este infinit mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumenzeu. Cât de mari și de adevărate sunt vorbele acestea. Dovada mai vie pentru mine este existența mea și faptul că Domnul și Dumenzeul meu m-a cercetat pe mine nevrednica și a binevoit să intre și să se sălășluiască în coliba sufletului meu.
Am 21 de ani, provin dintr-o familie divorțată (părinții mei au divorțat când eu aveam 7 ani- atunci s-a pronunțat sentința; însă probleme au fost de la nașterea mea, pentru că părinții mei nu s-au căsătorit din dragoste, ci din interes material. Eu am crescut de mică la bunicii mei în Moldova. Acolo am resimțit dragostea unui cămin, deși bunicul meu era foarte dur cu cei din jur, pe mine mă iubea enorm. În el am avut un tată, un model. Dar mai târziu l-am pierdut, căci Domnul a binevoit să-l cheme la El. Deși aveam o vârstă fragedă, 10 ani, am știut că va rămâne un gol permanent, pe care și astăzi îl simt.
Bunicii mei, părinții mamei mele, au fost oameni credincioși, simpli, de la țară, cu frică de Dumenzeu, care și-au crescut copii la fel, în frică și dragoste pentru Cel ce ne este Mântuitor. Dar viața te poartă spre locuri nebănuite. După divorțul părinților mei, eu am rămas cu mama, tata a plecat la o femeie care actualmente este soția lui. La început ne-a fost greu, și mi-a fost greu pentru că o vedeam pe mama supărată, plângând, știam că ne vom descurca mai greu. Divorțul a înăsprit-o mult și asta am simțit-o și eu, pentru că deși știu că mă iubește mai mult decât viața ei, am simțit întotdeauna o răceală din partea ei. De tata m-am rupt complet, pentru că nu mă căuta, ca și cum ar fi uitat că exist. La scurt timp după divorț, l-am pierdut pe bunicul, și așa am pierdut singura figură paternă din viața mea. Mă simțeam pierdută, eram copil și mă gândeam de ce, însă viața și-a continuat cursul. La scurt timp după moartea bunicului meu (1 an și jumătate), mama s-a recăsătorit. Între timp, am început să merg și la tata, să-i cunosc familia pentru care ne-a lăsat pe noi. Dar nu aveam să știu că aici va începe și momentul când Hristos avea să mă cerceteze, să întoarcă ochii Săi spre copilașul Mihaela.
Nu are rost să mai zic cum e cu părinții vitregi, deși, slavă lui Dumnezeu, că știu că se putea și mai rău. Dar întotdeuna se îndură de noi și ne iubește atât de mult că și crucea noastră tot El o poartă.
Anii treceau, iar eu deveneam adolescentă cu multe probleme, mai multe de ordin familial. Eram tratată ca o minge, pe care o pasă când tata, când mama; mă rănea și soția tatălui meu, iar eu deveneam tot mai inabordabilă, insuportabilă și îmi găseam scăparea în diferite îndeletniciri. Nu vroiam să știu de Biserică, de Dumnezeu, deși când eram mai mică mergeam. Acum nu vroiam să știu pentru că nu era la modă. Nu era ceea ce făceau prietenii mei. Până când, din mila Maicii Domnului, am ajuns să fac parte din corul parohiei mele, în care am stat până am plecat la facultate (adică 5 ani de zile). Aveam 14 ani când Domnul m-a ridicat din a cădea în tot felul de mizerii și m-a adus în Casa Lui, să-L slăvesc și să-I cânt Lui. O minune pe care am înțeles-o mai târziu ca fiind o minune.
Problemele acasă continuau, plângeam zilnic și mă duceam la Biserică aproape zilnic, lucru ce a înfricoșat-o și pe mama, căci deși fusese de acord să intru în cor, acum zicea că petrec prea mult timp la Biserică. În curând aveam să-mi fac un duhovnic stabil care m-a susținut până să plec la facultate. Dar lucrurile în familie nu se îmbunătățeau, ci se agravau, dar aflăm mângâiere la Hristos și mă pregăteam pentru ce avea să urmeze.
Lovitura cea mai dureroasă pe care am primit-o și din care nu m-aș fi ridicat dacă nu-l aveam pe Părintele Ciprian (duhovnicul meu din Cluj), a fost atunci când am fost acuzată că relația mea cu Părintele de acasă, care mi-a fost duhovnic, nu e tocmai cum ar trebui să fie. Atunci, recunosc că eram pe punctul de a renunța la ortodoxie pentru că mă gândeam că nu are nici un sens, pentru ce, dacă și cel mai nevinovat și curat lucru, pentru că vedeam în Părintele, tatăl care mie îmi lipsea, să fie pângărit acesta. Dar m-a învrednicit Domnul mai mult decât aș fi meritat, să nu cad și m-a ținut lângă El. Și multe altele am făcut, din care a binevoit Domnul să mă scoată, că S-a smerit în spatele multor oameni ca să mă întoarcă pe mine.
Nu merit câte am, nu o să am cuvinte vreodată să mulțumesc sau să laud numele Lui, nu o să am ani ca să-L slăvesc pentru toate câte îmi dă, pentru că mă rabdă, pentru că mă iartă atunci când îi bat un cui pentru că nu fac voia Lui. Mai ales atunci când El îmi face bine, iar eu îi fac rău. atunci îmi vine mie să intru în pământ. Și mai ales să-i mulțumesc pentru Părintele Ciprian și pentru toți cei care au lucrat la mântuirea mea, fără de care eu azi aș fi fost mai jos decât orice creatură (nu că aș fi mai vrednică)
Slavă lui Dumenzeu pentru toate!
Fragment 8. Îmi amintesc de parcă ar fi ieri, cum am început să-L caut pe Dumenzeu mai înainte să ajung la Bisericuță în Cluj. Mergeam în cluburi, dar duminică dimineața eram prezentă la Sfânta Liturghie, deși nu înțelegeam aproape nimic din ea; mă împărtășeam rar, de 2-3 ori pe an, nu știam ce e aia: Utrenia, candela, Psaltire, dar îmi plăcea să merg la Biserică. Când eram mai mică și mă certa mama, alergam în cameră și îi spuneam Măicuței Sfinete că Ea e mama mea adevărată și știu că ea mă înțelege. Când am intrat în Bisericuță, mi s-a părut totul urât, întunecat, se cânta „ciudat” și ziceau la Sfânta Liturghie rugăciuni pe care nu le mai auzisem…Simțeam nevoia să mă spovedesc, deși nu știam că păcatul pe care îl săvârșisem e păcat de moarte…Părintele Ciprian, când i-am zis de păcat, s-a întristat foarte tare și a zis că nu mă împărtășește… atunci a început marea schimbare…
Am renunțat la viața mea dinainte, cel mai șocant a fost pentru cei din jur, care nu mă înțelegeau și spuneau că am înebunit, că mă pocăiesc, că mă călugăresc… tot felul. M-a purtat Dumenzeu pe mâini și nu am simțit nicio greutate din momentul hotărârii de a mă întoarce. În martie s-a împlinit un an de când Dumnezeu mă ține aici, la Bisericuță. Sunt lucruri care nu pot fi explicate legate de întoarcerea mea… acea spovedenie, tot ce am simțit. Exact după acea spovedanie, m-am simțit mai goală și mai pustie ca niciodată. Dar într-o dimineață, m-am trezit cu gândul la Dumenzeu, și spunându-i Părintelui a spus: „Acum ai hotărât cu adevărat să te întorci!”.
Slăvit să fie Dumnezeu că am onoarea să stau în casa Lui!
Fragment 9. Fratele meu studia Teologia, era deja în anul II și mă amenința pe mine, student la filosofie pe atunci, cu un Părinte deosebit, care are mormântul la Prislop. Pe mine nu mă interesau aceste lucruri, eram total împotrivă. Ce mai, pentru mine erau autosugestionări, isterie în masă etc.
Aveam 20 de ani. Căutam un scop în viață, și mi se păruse că acesta poate fi filosofia. atunci gândeam așa: omul se naște fără să și-o dorească, însă apoi trebuie să-și dea seama cât mai repede că trebuie să se sinucidă; viața este o suferință fără margini – spirituală și trupească. Singură realitate clară era sinuciderea, ca un act total de împotrivire lui Dumnezeu. Evident, Dumenezeu era un tiran care ne-a aruncat în lumea asta imperfectă.
Nu eram ateu, sunt fiu de preot. Totdeauna am știut că există Dumnezeu. Dar acest Dumnezeu nu mă interesa. Voiam să-i stau împotrivă cu orice preț. În timp, aceste trăiri mi se adânceau. Toți autorii (Nietzsche, Cioran, Camus etc) care pledau cumva pentru sinucidere – sufletească sau trupească – îmi erau dragi.
Sinuciderea era filosofia vieții mele. Ajunsesem să și conving și pe alții de asta. Și, culmea, nu aveau argumente împotrivă! Cine nu-l avea pe Dumnezeu ca argument absolut, îmi devenea victimă „sigură”. Ani de zile am știut și de ce copac urmează să mă spânzur. Dar vedeți, făceam toate acestea foarte greu. Noaptea adormeam cu el în minte, dimineața trebuia să o iau de la capăt. Dormeam doar o oră, două pe noapte, și asta ani de zile. Vă dați seama în ce stare fizică și psihică eram.
Tatăl meu încerca să mă trimită la spovedanie, dar nu mă duceam. Într-o seară, fratele meu a înțeles pe deplin ce gânduri negre îmi treceau prin minte, inclusiv față de el. Apoi (era prin luna mai), fratele meu mi-a zis: „Dacă te dai așa de mare, du-te la mormântul Părintelui Arsenie Boca de la Prislop; am călătorit toată noaptea, am schimbat trenuri și autobuze, după care am mai urcat și cei 3 km până la mănăstire. Acolo sus, lume multă (era hramul Sf. Ioan Evanghelistul, pe 8 mai). Ei bine, de la mănăstire, lumea tot mai urca spre ceva. Eram cu ucenicul meu (ajuns și el acum preot), căruia i-am spus: „Hai și noi!” Am ajuns sus, unde atunci erau mult mai puține morminte. Mormântul Părintelui Arsenie, nu avea brazi în jur, ca acum. De fapt, eu am văzut un buluc de oameni care stăteau în jurul a ceva… Ne-am pus și noi sub mesteacănul care este și azi, să ne tragem sufletul. Stând așa, pe iarbă, am simțit cum încep să îmi curgă lacrimile. Vă spun: din senin. Nu mai plânsesem de mult, de 14-15 ani; plânsul era o cădere de neînchipuit, o recunoaștere a neputinței tale. M-am speriat și am sărit în picioare: „Ce-i cu mine?”. În tot acest timp, gândurile rele îmi dădeau târcoale neîncetat. M-am uitat la cel de lângă mine: plângea și el! Dacă era o chestie de autosugestie, doar unul din noi pățea așa; dar așa, amândoi?! În clipa aceea, stând în picioare – Doamne, nu voi uita clipa aceea toată viața mea! – a coborât o liniște incredibilă peste mine. Era ca o umbrelă care mă ferea de ploaia neîncetată a gândurilor rele care curgeau peste mine tot timpul. Ca în Evanghelie, care ne spune cum s-a făcut o liniște adâncă pe mare… atunci, în liniștea aceea, parcă am auzit glasul lui Dumnezeu. Singurul gând care îmi venea, era acesta: „Unde am fost până acum?” toate întrebările mele filosofice, au căpătat un răspuns în Dumnezeu, în clipa aceea. Din clipa aceea am fost ca un nebun. 6 luni îi îmbrățișam pe toți oamenii pe care îi cunoșteam, le vorbeam despre Dumnezeu, despre Înviere. Credeți-mă, nu era nimic de la mine. am simțit atunci atâta dragoste, încât nu puteam pricepe asta: eu care am fost tot cu răul, Dumnezeu tot cu binele! Asta m-a „dărâmat”! Dragostea Lui m-a făcut praf și pulbere. Tot atunci am început să întreb cine este omul la mormântul căruia mi s-a întâmplat una ca asta. Mi s-a răspuns că este Pr. Arsenie Boca. Pentru rugăciunile lui, Dumnezeu m-a întors pe cale acea draptă.
Concluzii referitoare la fragmentele autobiografice. Formele pe care le pot îmbrăca căutările spirituale ale tinerilor sunt variate. Soluționarea acestor căutări poate fi atât împlinirea spirituală, cât și rătăcirea. Mecanismul principal care declanșează aceste căutări este un gol interior, resimțit ca o lipsă.
Vârsta tinereții aduce cu sine o serie de neliniști care dau seama de necesități fundamentale: nevoia de sens, de autentic, de iubire, de recunoaștere etc. Unii adulți, au proiectat satisfacerea acestor necesități, utilizând ca mijloace anumite contexte ale vieții: carieră, familie etc., dar imaturitatea duhovnicească i-a condus la transformarea mijloacelor în scopuri.
Neangajarea în activități de tipul celor realizate de adulți nu înseeamnă raportat la tineri doar „joacă de-a sensul”, ci preocupările lor spirituale se constituie ca mod de existență psihică, determinând un anumit mod de viață. Arareori, tinerii filosofează despre sensul vieții gratuit, ei caută mai curând repere care să le traseze cadrele existenței.
Manifestările excentrice ale tinerilor nu anulează nevoia general umană de împlinire. Complexul de necesități este resimțit de tineri asemeni unor slăbiciuni (în sensul că ele restrâng libertatea), iar satisfacerea acestor necesități determină o ușurare, ceea ce caută ei de fapt. Dorința tinerilor de împlinire poate fi tradusă ca necesitaea ușurării, care de fapt este dorința de fericire. Constitutiv, omul are o glandă care secretă dorința de fericire. Problema intervine în momentul în care, din dorința resimțită puternic de a se ușura, tânărul alege calea cea mai rapidă, calea în care rezultatele sunt imediate. El, în cazul în care jertfește ceva, aceasta nu este în nici un caz patimă. „Calea largă” este de fapt răul, înșelarea, neîmplinirea. Dinamica fenomenului poate fi înțeleasă mai bine printr-un exemplu: drogurile, care îl fac pe tânăr să nu mai simtă necesitățile, nicidecum nu rezolvă problema, totul constituindu-se într-un act magic, o soluție „ieftină și rapidă”.
Dar cu astfel de substituenți, setea nu se potolește, ci revine mereu cu tot mai mare putere, iar procurarea substituenților generează noi poveri. Cercul se tot închide pe măsură ce setea strigă mai tare. Soluția reală este hrana cea adevărată: Pâinea vieții, alimentarea direct la Sursă. Miza după cum se observă este maximă: viața sau moartea, de aceea și consecințele bătăliei sunt extreme, unii fie au murit (drogurii, sinucidere etc), fie au ales să trăiască la un nivel scăzut din punct de vedere intelectual și duhvnicesc. Mai sunt și alții care, asumând jertfă, căci ea este cheia, și angajându-se sincer, au aflat adevărul.
CONCLUZII
Orice studiu presupune, evident, prezența unor concluzii care să pună în lumină rezultatele obiectului cercetării.
Ca rezultat al chestionarului aplicat putem afirma că în cadrul familiei se realizează socializarea primară, în care tinerii trec de la starea de dependență la starea de autonomie, iar atunci când aceștia primesc din partea familiei tot sprijinul necesar, vor reuși mai ușor să se integreze în societate.
Se observă o diminuare a funcției educaționale, de socializare a familiei față de preluarea unor atribuții de către alte instituții sau alte forme de organizare socială-școala, anturajul etc.
Chiar dacă tinerii adolescenți sunt influențați de alte elemente și preiau alte modele decât cele oferite de către familie sau Biserică, ei conștientizează rolul controlului și normelor familiale, pe de o parte, precum și rolul Bisericii, al religiei de a propune un sistem de valori/principii morale care să devină conforme cu viața socială.
Am evidențiat în număr majoritar că școala – ca mijloc instituțional de educație – este necesară și importantă pentru formarea și evoluția personalității tinerilor.
Remarc o recunoaștere a rolului dominant al școlii în realizarea educației tânărului. Implicarea mai conștientă în plan educațional – instituțional aduce în viața tânărului o recunoaștere a ideilor, cunoștințelor care pot constitui fundamentul unui nou mod de comportament, gândire și acțiune. Modele întâlnite în conținuturile curriculumului îi ajută să obțină, prin raportare, rezultate viabile la nivelul personalității. Subiecții educaționali se recunosc influențați și dependenți de școală – ca totalitate – în formarea lor.
Deși profesorii pot deveni modele din perspectivă morală, cu toate acestea personalitatea adolescentină nu se raportează decât într-o mică măsură la acestea.
Din cercetarea de față, conchid că majoritatea elevilor manifestă o atitudine pozitivă față de disciplina Religie și o mare disponibilitate pentru activitățile didactice propuse de profesori. În cadrul eșantionului, remarcăm o conștientizare a rolului învățăturilor de credință ale Bisericii. De asemenea, implicarea tinerilor în viața religioasă are influențe benefice atât în plan personal, comportamental, cât și în plan comunitar, social.
Cu toate acestea, evaluările privind rezultatele de ansamblu ale activității la religie evidențiază anumite minusuri în ceea ce privește atingerea obiectivelor formativ-educative. Nu poate fi ignorat faptul că societatea în care trăim, caracterizată de o criză de valori, determină uneori în rândul adolescenților un nivel scăzut al aspirațiilor culturale, o modificare semnificativă în ceea ce privește alegerea modelelor de viață, o anumită ostentație față de morală și religie – toate acestea având implicații multiple în formarea lor. Una din cauzele acestei realități este și faptul că învățământul actual este hipercognitivat, iar formarea personalității morale rămâne, adesea, o finalitate urmărită doar în plan teoretic.
În misiunea ei, Biserica militează pentru un creștinism integral, în care se interferează dimensiunea duhovnicească și cea socială.
După învățătura Bisericii, viața creștinului are sens și valoare în măsura în care ea este o preocupare perpetuă pentru propria mântuire. Plecând de la aceste considerente cred că se impune o redimensionare a activității catehetice în școală și totodată a misiunii Bisericii în societate.
În cadrul cercetării, am evidențiat în număr majoritar la nivel de eșantion că cele trei moduri de realizare a educației — familia, școala și Biserica – sunt moduri dominante și complementare ale oricărei societăți. Prin abordarea științifică a fiecărei ipoteze de lucru enunțate în partea de operaționalizare a conceptelor, pot conchide că familia, școala, Biserica sunt cei mai importanți factori care contribuie la intemalizarea valorilor sociale și religioase.
Cercetând o bibliografie de specialitate, aplicând un amplu chestionar potrivit temei, prelucrând datele obținute am confirmat ipoteza generală și am făcut primii pași în cercetarea de față. Din această perspectivă, lucrarea poate constitui un punct de plecare pentru studii ulterioare.
Interesantă a fost și experiența aplicării chestionarului. Întâlnindu-se pentru prima dată cu o astfel de problematică, elevii au manifestat interes pentru ipostaza de subiecți ai cercetării. Ei și-au asumat responsabilitatea răspunsurilor, manifestându-și prin această conștiința civică.
Lucrarea se poate dovedi interesantă și pentru Biserică, instituție divino-umană care împreună cu familia și școala se implică în formarea personalității tinerilor.
Lucrarea de față abordează o temă de actualitate: relația dintre familie, școală și Biserică; ea prezintă atât convergențe și interferențe actuale între acestea, cât și unele perspective care pe viitor, pot conduce la îmbunătățirea relației dintre ele.
BIBLIOGRAFIE
Barthes, Roland, „Plăcerea textului”, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1994;
Bizas, Ion, „Poezia religioasă românească”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003;
Bria, Ion, „Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române”, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1995;
Chelcea, Septimiu, „Psihologia cooperării și întrajutorării umane”, Ed. Militară, București, 1990;
Ciopraga, C., „Personalitatea literaturii române”, Institutul European, Iași, 1997;
Crainic, Nichifor, „Spiritualitatea poeziei românești”, Ed. Muzel Literaturii Române, București, 1998;
Cucoș, Constantin, „Educația religioasă – conținut și forme”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1995;
Cucoș, Constantin, „Pedagogia”, Ed. Polirom, Iași, 2002;
Dicu, A., E. Dimitriu, „Probleme de psihosociologie a educației”, Ed. Științifică, București, 1973;
Doise, Willem, Jean-Claude Deschamps „Psihologie socială experimentală”, Ed. Polirom, Iași, 1999;
Dragomirescu, V., „Teoria educației morale”, Ed. didactică și enciclopedică, București, 1998;
Drăgan, I., I. Nicola, „Cercetarea psihopedagogică”, Ed. Tipomur, Târgu Mureș, 1993;
Durkheim, E., „Educație și sociologie”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1980;
Gusti, Dimitrie, „Scrieri pedagogice”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1973;
Georgescu, Maria-Ana, „Educație și mobilitate socială”, Ed. Tipomur, Târgu Mureș, 1998;
Golu, Pantelimon, „Fundamentele psihologiei sociale”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2000;
Ică, Ioan I. Jr., Germano Maroni, „Gândirea socială a Bisericii”, Ed. Deisis, Sibiu, 2002;
Ionescu, Ion, „Sociologia școlii”, Ed. Polirom, Iași, 1996;
Ionescu, Miron, Radu Ioan, „Didactica modernă”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001;
Mahler, Fred, „Sociologia educației și învățământului”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1977;
Mazilu, Dan-Horia, „Antologia a 1700 de ani de poezie românească”, Ed. Ager, București, 2003;
Mărginean, Ioan, „Proiectarea cercetării sociologice”, Ed. Polirom, Iași, 2000;
Metallinos, Gheorghios D., „Parohia sau Hristos în mijlocul nostru”, Ed. Deisis, Sibiu, 2004;
Miftode, Vasile, „Introducere în metodologia investigației sociologice”, Ed. Junimea, Iași, 1982;
Miroiu, Adrian, „Învățământul românesc azi”, Ed. Polirom, Iași, 1998;
Moldovan, Ilie, „Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin”, București, 2001;
Moldovan, Ilie, „Teologia iubirii în Hristos și în Biserică”, Alba-Iulia, 1996;
Monteil, Jean-Marc, „Educație și formare”, Ed. Polirom, Iași, 1997;
Moscovici, Serge, „Psihologia socială a relațiilor cu celălalt”, Ed. Polirom, Iași, 1998;
Păun, Emil, „Școala, abordare sociopedagogică”, Ed. Polirom, Iași, 1999;
Piaget, Jean, „The Psychology of Intelligence”, Routledge, 2004;
Popa, Mariana, Tomai Reghina, „Îndrumător metodic și auxiliar didactic pentru ora de religie”, Ed. Maria Montessori, Baia Mare, 2008;
Popescu, Dumitru, „Ortodoxie și contemporaneitate”, Ed. Diogene, București;
Radu, Ioan, Petru Iluț, L. Matei, „Psihologie socială”, Ed. Exe, Cluj-Napoca, 1994;
Roșca, A., A. Chircev, „Studii de psihologie pedagogică”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1958;
Scarlat, Mircea, „Istoria poeziei românești”, vol. 1, Ed. Minerva, București, 1982;
Sebeș, Sebastian, Monica Opriș, Dorin Opriș, „Metodica predării religiei”, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000;
Stanciu, Ion, „Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1995;
Stefanovic, J., „Psihologia tactului pedagogic al profesorului”, Ed. didactică și pedagogică, București;
Stănciulescu, Elisabeta, „Teorii sociologice ale educației”, Ed. Polirom, Iași, 1996;
Țopa, L., T. Truțer, „Sociologie pedagogică”, Ed. Științifică, București, 1971;
Văideanu, G., „Educația la frontiera dintre milenii”, Ed. Politică, București, 1988;
Vintilescu, Petre, „Poezia imnografică”, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2005;
Voicu, Constantin, „O viață în slujba Bisericii și a Școlii românești”, Patriarhia Română, București, 2005;
Zlate, Mielu, „Introducere în psihologie”, Ed. Șansa, București, 1996;
***, „Dicționar de psihologie socială”, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1981;
***, „Dicționar de sociologie”, Ed. Babel, București, 1994;
***, „Dicționar de sociologie”, Ed. Larousse, București, 1996;
***, „Dicționar de termeni pedagogici”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1998.
BIBLIOGRAFIE
Barthes, Roland, „Plăcerea textului”, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1994;
Bizas, Ion, „Poezia religioasă românească”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003;
Bria, Ion, „Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române”, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1995;
Chelcea, Septimiu, „Psihologia cooperării și întrajutorării umane”, Ed. Militară, București, 1990;
Ciopraga, C., „Personalitatea literaturii române”, Institutul European, Iași, 1997;
Crainic, Nichifor, „Spiritualitatea poeziei românești”, Ed. Muzel Literaturii Române, București, 1998;
Cucoș, Constantin, „Educația religioasă – conținut și forme”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1995;
Cucoș, Constantin, „Pedagogia”, Ed. Polirom, Iași, 2002;
Dicu, A., E. Dimitriu, „Probleme de psihosociologie a educației”, Ed. Științifică, București, 1973;
Doise, Willem, Jean-Claude Deschamps „Psihologie socială experimentală”, Ed. Polirom, Iași, 1999;
Dragomirescu, V., „Teoria educației morale”, Ed. didactică și enciclopedică, București, 1998;
Drăgan, I., I. Nicola, „Cercetarea psihopedagogică”, Ed. Tipomur, Târgu Mureș, 1993;
Durkheim, E., „Educație și sociologie”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1980;
Gusti, Dimitrie, „Scrieri pedagogice”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1973;
Georgescu, Maria-Ana, „Educație și mobilitate socială”, Ed. Tipomur, Târgu Mureș, 1998;
Golu, Pantelimon, „Fundamentele psihologiei sociale”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2000;
Ică, Ioan I. Jr., Germano Maroni, „Gândirea socială a Bisericii”, Ed. Deisis, Sibiu, 2002;
Ionescu, Ion, „Sociologia școlii”, Ed. Polirom, Iași, 1996;
Ionescu, Miron, Radu Ioan, „Didactica modernă”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001;
Mahler, Fred, „Sociologia educației și învățământului”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1977;
Mazilu, Dan-Horia, „Antologia a 1700 de ani de poezie românească”, Ed. Ager, București, 2003;
Mărginean, Ioan, „Proiectarea cercetării sociologice”, Ed. Polirom, Iași, 2000;
Metallinos, Gheorghios D., „Parohia sau Hristos în mijlocul nostru”, Ed. Deisis, Sibiu, 2004;
Miftode, Vasile, „Introducere în metodologia investigației sociologice”, Ed. Junimea, Iași, 1982;
Miroiu, Adrian, „Învățământul românesc azi”, Ed. Polirom, Iași, 1998;
Moldovan, Ilie, „Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin”, București, 2001;
Moldovan, Ilie, „Teologia iubirii în Hristos și în Biserică”, Alba-Iulia, 1996;
Monteil, Jean-Marc, „Educație și formare”, Ed. Polirom, Iași, 1997;
Moscovici, Serge, „Psihologia socială a relațiilor cu celălalt”, Ed. Polirom, Iași, 1998;
Păun, Emil, „Școala, abordare sociopedagogică”, Ed. Polirom, Iași, 1999;
Piaget, Jean, „The Psychology of Intelligence”, Routledge, 2004;
Popa, Mariana, Tomai Reghina, „Îndrumător metodic și auxiliar didactic pentru ora de religie”, Ed. Maria Montessori, Baia Mare, 2008;
Popescu, Dumitru, „Ortodoxie și contemporaneitate”, Ed. Diogene, București;
Radu, Ioan, Petru Iluț, L. Matei, „Psihologie socială”, Ed. Exe, Cluj-Napoca, 1994;
Roșca, A., A. Chircev, „Studii de psihologie pedagogică”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1958;
Scarlat, Mircea, „Istoria poeziei românești”, vol. 1, Ed. Minerva, București, 1982;
Sebeș, Sebastian, Monica Opriș, Dorin Opriș, „Metodica predării religiei”, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000;
Stanciu, Ion, „Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1995;
Stefanovic, J., „Psihologia tactului pedagogic al profesorului”, Ed. didactică și pedagogică, București;
Stănciulescu, Elisabeta, „Teorii sociologice ale educației”, Ed. Polirom, Iași, 1996;
Țopa, L., T. Truțer, „Sociologie pedagogică”, Ed. Științifică, București, 1971;
Văideanu, G., „Educația la frontiera dintre milenii”, Ed. Politică, București, 1988;
Vintilescu, Petre, „Poezia imnografică”, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2005;
Voicu, Constantin, „O viață în slujba Bisericii și a Școlii românești”, Patriarhia Română, București, 2005;
Zlate, Mielu, „Introducere în psihologie”, Ed. Șansa, București, 1996;
***, „Dicționar de psihologie socială”, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1981;
***, „Dicționar de sociologie”, Ed. Babel, București, 1994;
***, „Dicționar de sociologie”, Ed. Larousse, București, 1996;
***, „Dicționar de termeni pedagogici”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1998.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Parteneriatelor Educationale Scoala Biserica (ID: 160573)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.