Rolul Parlamentului European In Procesul Decizional Comunitar

Cuprins

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE………………………………………………….5

Secțiunea I Premisele apariției Comunităților europene………………………………………………..5

1.Ideea comunitară C.E.C.O…………………………………………………………………………….5

2.Crearea Comunității Economice Europene și a EURATOM…………………………………………8

3.Spre o uniune economică și monetară……………………………………………………………….11

4.Instituirea Uniunii Europene…………………………………………………………………………14

Secțiunea II Clarificări conceptuale……………………………………………………………………16

CAPITOLUL II EVOLUȚIA PARLAMENTULUI EUROPEAN……………………………………19

Secțiunea I Componența dinaintea alegerilor directe………………………………………………….20

1.Desemnarea de către parlamentele naționale…………………………………………………………20

2.Problemele ivite și soluționarea lor………………………………………………………………….21

Secțiunea II Reguli fundamentale comune…………………………………………………………….23

1.Cadru general…………………………………………………………………………………………23

2.Obstacole de ordin politic……………………………………………………………………………26

3.Obstacole de ordin tehnic……………………………………………………………………………28

Secțiunea III Alegerile europene după 1979…………………………………………………………..32

1.Noul Parlament european…………………………………………………………………………….32

2.Cosecințele alegerilor europene………………………………………………………………………33

CAPITOLUL III NOUL PARLAMENTARISM -SINTEZĂ ÎNTRE SISTEMELE

PARLAMENTARE DE TIP ANGLO-SAXON ȘI SISTEMELE

PARLAMENTE DE TIP CONTINENTAL………………………………………..38

Secțiunea I Funcționare……………………………………………………………………………….38

1.Regulamentul Parlamentului european………………………………………………………………40

2.Președinția și biroul………………………………………………………………………………….41

3.Comisiile parlamentare………………………………………………………………………………44

4.Grupările politice parlamentare………………………………………………………………………45

5.Administrația…………………………………………………………………………………………46

Secțiunea II Sporirea puterilor Parlamentului…………………………………………………………50

1.Puterea bugetară………………………………………………………………………………………50

2.Puterea legislativă……………………………………………………………………………………54

3.Puterea de control……………………………………………………………………………………59

4.Rolul “onusian” al parlamentului……………………………………………………………………62

Secțiunea III Lărgirea competențelor………………………………………………………………….62

CAPITOLUL IV LIMITELE PARLAMENTARIZĂRII……………………………………………66

Secțiunea I Statutul Adunării………………………………………………………………………….66

1.Problema sediului……………………………………………………………………………………66

2.Problema sistemului electoral………………………………………………………………………..68

Secțiunea II Puterile bugetare…………………………………………………………………………69

Secțiunea III Puterile legislative………………………………………………………………………72

Secțiunea IV Statutul membrilor Parlamentului……………………………………………………….73

1.Statutul juridic………………………………………………………………………………………..73

2.Statutul material………………………………………………………………………………………75

Secțiunea V Raportul cu parlamentele naționale………………………………………………………76

CAPITOLUL V TRATATUL DE ADERARE LA U.E. SEMNAT DE ROMÂNIA……………….80

CAPITOLUL VI PARLAMENTUL EUROPEAN PRIVIT DIN PERSPECTIVA PROIECTULUI

PENTRU CONSTITUȚIA EUROPEANĂ………………………………………..93

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………96

Bibliografie……………………………………………………………………………………………100

=== Parlamentul UE ===

Listă de abrevieri

A.C.L. -Asociația comerțului liber

A.E.L.S./A.E.L.E. -Asociația europeană a liberului schimb

A.U.E. -Actul unic european

B.C.E. -Banca Centrală Europeană

B.E.I. -Banca Europeană de Investiții

C.E. -Comunitatea europeană

C.E.C.A./C.E.C.O. -Comunitatea europeană a cărbunelui și

oțelului

C.E.A. -Comunitatea europeană de apărare

C.E.E. -Comunitatea economică europeană

C.E.E.A./EURATOM -Comunitatea europeană a energiei

atomice

C.E.S. -Comitetul economic și social

C.J. -Curtea de Justiție

C.J.C.E. -Curtea de Justiție a Comunităților

Europene

COREPER -Comitetul reprezentanților permanenți

C.S.C.E./O.S.C.E. -Conferința/Organizația pentru

securitate și cooperare în Europa

C.R. -Comitetul regiunilor

F.E.D. -Fondul European de Dezvoltare

F.M.I. -Fondul Monetar Internațional

G.A.T.T. -Acordul general pentru tarife și comerț

I.M.E. -Institutul Monetar European

J.A.I. -Justiție și afaceri interne

J.O.C.E. -Jurnalul Oficial al Comunităților

europene

N.A.T.O. -Organizația Atlanticului de Nord

O.C.E.D. -Organizația pentru cooperare

economică și dezvoltare

O.N.U. -Organizația Națiunilor Unite

P.E.S.C. -Politica externă și de securitate comună

PHARE -Polonia și Ungaria -ajutor pentru

reconstrucția economiilor lor

P.N.A.R. -Programul național pentru aderarea

României

S.M.E. -Sistemul Monetar European

T.C.E. -Tratatul instituind Comunitatea

europeană

T.P.I. -Tribunalul de Primă Instanță

T.U.E. -Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. -Uniunea Europeană

Rolul Parlamentului european în procesul decizional comunitar

Plan de expunere

CAPITOLUL I -CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I -Premisele apariției Comunităților europene

Secțiunea II -Clarificări conceptuale

CAPITOLUL II -EVOLUȚIA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Secțiunea I -Componența dinaintea alegerilor directe

Secțiunea II -Reguli fundamentale comune

Secțiunea III -Alegerile europene după 1979

CAPITOLUL III -NOUL PARLAMENTARISM -SINTEZĂ ÎNTRE

SISTEMELE PARLAMENTARE DE TIP

ANGLO-SAXON ȘI SISTEMELE PARLAMENTARE

DE TIP CONTINENTAL

Secțiunea I -Funcționare

Secțiunea II -Sporirea puterilor Parlamentului

Secțiunea III -Lărgirea competențelor

CAPITOLUL IV -LIMITELE PARLAMENTARIZĂRII

Secțiunea I -Statutul Adunării

Secțiunea II -Puterile bugetare

Secțiunea III -Puterile legislative

Secțiunea IV -Statutul membrilor Parlamentului

Secțiunea V -Raportul cu parlamentele naționale

CAPITOLUL V -TRATATUL DE ADERARE LA U.E. SEMNAT DE

ROMÂNIA

CAPITOLUL VI -PARLAMENTUL EUROPEAN PRIVIT DIN

PERSPECTIVA PROIECTULUI PENTRU

CONSTITUȚIA EUROPEANĂ

CONCLUZII

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I

Premisele apariției Comunităților europene

Ideea comunitară. C.E.C.O.

La 19 septembrie 1946, primul-ministru englez Winston Churchill, în discursul său la Universitatea din Zürich, și-a prezentat opiniile privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vedea un parteneriat Franța-Germania ca o prima etapa. Ideea unei Europe unite nu era nouă, ea fiind vehiculată de-a lungul anilor în diferite împrejurări, inclusive în cadrul dezbaterilor de la Liga Națiunilor. Acest lucru s-a concretizat, pentru început, la 5 mai 1949, când a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia. Principalul rol al Consiliului Europei s-a circumscris însă domeniului social și cultural, nu și domeniului militar și economic. Prima sa realizare în plan politic a fost adoptarea și deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Tot în aceeași perioadă, în plan economic, S.U.A. lansează în 1947 planul Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în dificultați economice și sociale evidente la sfârșitul războiului, sub condiția aplicării de către aceste state a unor programe de restructurare. În plan politico-militar se evidențiază înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord-NATO.

În acest context însă, problema Franco-Germană se menținea, în sensul că era necesar să se obțină garanții pentru Franța, astfel încât Germania să nu mai reprezinte o amenințare. Spre sfârșitul anului 1948 s-a insistat asupra supravegherii aliate în ce privește producția de cărbune și reglementarea, pe cale de consecință, a statutului zonei Ruhr-ului. S.U.A. și Marea Britanie au manifestat rețineri în această privință.

Pentru punerea în aplicare a planului Marshal, la 16 aprilie 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană- OEEC, ca o organizație care să-și continue activitatea și care să promoveze Cooperarea europeană și după ce planul respsctiv va fi avut efectul scontat. Deși această organizație a contribuit esențial la liberalizarea comercială și politică, la adaptarea politicilor economice naționale datorita diferențelor de opinii privind natura și metodele parteneriatului și a structurii instituționale inadecvate, nu se putea realiza în fapt un început al înlăturării barierelor economice și comerciale între țările membre. De altfel, o propunere a Olandei privind stabilirea uniunii vamale după modelul tratatului dintre țarile Beneluxului din 1944 nu a fost urmată de o acțiune concretă.

La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, lansează, în cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc la Paris, planul prin care Franța și Germania urmau să pună sub administrație comună industria cărbunelui și oțelului di cele două țări, plan ce fusese aprobat de Consiliul de miniștri francez și care marcheazătrecerea la o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. Puțin înțeles de unii miniștrii, acel plan era necunoscut pentru responsabilii industriei vizate și total necunoscut opiniei publice din cele două țări. Scopul principal era de natură politică. Industria grea din Ruhr, cea care, în asociere cu militarismul prusac, într-o perioadă de 70 de ani, îi adusese pe germani de trei ori la Paris, era acum pusă sub o organizare și un control comun. Învinsii și învingătorii ultimului război se organizau pornind de la un principiu total nou în relațiile internaționale: transferul de drepturi suverane în unele sectoare economice și administrarea acestor sectoare prin instituții cu caracter supranațional. De inspirație funcționalistă, noua Comunitate îsi propunea ca prin pași mici dar siguri să inițieze construcția Europei începând cu domeniul economic.

Republica Federală a Germaniei era interesată să-și ocupe un loc în Europa de vest. Oferta guvernului Francez reprezenta o astfel de posibilitate pe care cancelarul Adenauer o primește cu entuziasm. Italia și cele trei țări din Benelux se raliază la proiectul Francez. Conservatoare și prudentă, Marea Britanie respinge această ofertă, neâncrezătoare în această „Lotharingie” dominată de democrația creștină. Cele 9 luni de negocieri ale proiectului fravcez sunt finalizate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, tratat prin care se instituie Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (CECO) și care a intrat în vigoare la 25 iulie 1952.

În ce privește sistemul instituțional al primei comunități economice, tratatul CECO desemnează o Înaltă Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor sale în conformitate cu principiile stabilite, compusă din persoane independente, numite de guverne împreună, cu resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producției de oțel și cărbune și care beneficiază de autoritatea necesară spre a impune obligații statelormembre și producătorilor în conformitate cu dispozițiile tratatului. În luarea deciziilor urmează să consulte guvernele direct sau în concertare cu Comitetul Special de Miniștrii sau Comitetul Consultativ în toate cazurile când consideră necesar. Creat ca urmare a unei inițiative olandeze, Consiliului de Miniștrii își va exercita atribuțiile stabilite prin Tratat, cu precădere cele în scopul armonizării acțiunii Înaltei Autorități și a guvernelor, care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale ale țărilor lor. Se

instituie regula consultării și schimbului de informații cu această Autoritate,

existând și posibilitatea inițierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le consideră corespunzătoare, el având însă numai în anumite cazuri și numai sub anumite condiții puterea de intervenție în politica privind cărbunele și oțelul. Este înființată și o Adunare Comună, compusă din membrii parlamentelor naționale, numiți de acestea, în fata acesteia Înalta fiind răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului, putând fi depusă împotriva ei o moțiune de cenzură. În sfârșit, a fost creată și o Curte de justiție, ce are sarcina de a asigura respectarea legii în interpretarea și aplicarea Tratatului și a regulilor elaborate în temeiul acestuia.

Prima comunitate europeană reprezintă primul pas în reconcilierea fronco-germană (care este de astfel și prima condiție de împlinire a noului desen european). Interesul stârnit este pe măsura evenimentului. După instalarea Înaltei Autorități la Luxemburg, Statele Unite și Marea Britanie, își desemnează reprezentanții (care de altfel erau deja în zonă). Entuziasmul este mare în rândul elitelor economice, însă politica de integrare scoate destul de repede la iveală unele dependențe, în principal în raport cu interesele naționale și cele financiare. Oricum, trecând peste unele nepotriviri „tehnice” din CECO, procesul de integrare încearcă și „domeniile de vârf” ale politicii-contextul internațional fiind deosebit de „favorabil” în acest sens.

Crearea Comunității Economice Europene și a EURATOM

La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al țărilor Beneluxului, prin care se confirmă principiul că integrarea economică trebuie să preceadă integrarea politică, el urmând unei idei din Planul „Beyen” (decembrie 1952-februarie 1953), prin care au fost schițate contururile unei piețe comune europene cu renunțarea la ideea dominantă privind o integrare progresivă a țărilor europene prin sectoare. S-a propus convenirea unei conferințe cu scopul de a pune la punct texte pentru un tratat care să aibă în câmpul său de aplicare o colaborare mai apropiată în ce privește crearea unei piețe comune, politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea și folosirea pașnică a energiei atomice. Cu unele rezerve ale Germaniei privind unele tendințe dirijiste, opiniile statelor membre CECO au fost, în general, pozitive, iar Franța s-a arătat interesată în special în domeniul energiei atomice. Memorandumul a fost discutat și aprobat la întâlnirea din 1-2 iunie 1955, de la Messina-Italia, a miniștrilor de externe ai celor șase state. Problemele energiei atomice și ale pieței comune nu au fost dezbătute foarte intens. Totuși, s-a convenit ca, în scopul elaborării de tratate, să se întrunească mai multe conferințe și să se constituie un comitet de reprezentanți guvermentali, care își începe activitatea la 9 iulie 1955 sub președenția belgianului Paul Henry Spaak-și el unul dintre artizanii procesului de integrare,

ministru de externe și prim-ministru al Belgiei, Președintele Adunării consultative a Consiliului Europei (1949-1951) și secretar general NATO (1957-1961). Deși a acceptat invitația de a face parte dintr-un astfel de comitet, Marea Britanie s-a retras în noiembrie 1955, în considerarea opțiunii sale pentru o cooperare interguvernamentală de preferat în cadrul OEEC și pentru un comerț liber, fără o uniune vamală.

Raportul „Spaak” întocmit de acel comitet a fost stabilit în forma sa finală în aprilie 1956, astfel încât să evidențieze măsurile necesare pentru edificarea unei piețe comune, cu o concepție fundamentală privind relațiile dintre state în această privință. S-a pornit de la constatarea că o fuziune a piețelor naționale este absolut necesară, o diviziune a muncii corectă, pe o scară mare, poate stăvili risipirea resurselor economice, iar o mai mare siguranță că resursele necesare de aprovizionare sunt permanent accesibile face posibilă renunțarea la activitățile productive care nu acordă atenție costurilor. Potrivit Raportului, fuziunea piețelor ar implica consolidarea unei uniuni vamale, înlăturarea restricțiilor vamale, libera circulație a serviciilor și o politică agricolă comună, în condițiile unui regim concurențial comun și al armonizării legislațiilor. Dezvoltarea resurselor economice și folosirea lor deplină ar presupune, între altele, ajutor financiar pentru investiții, dezvoltarea legiunilor rămase în urmă, mobilitate profesională.

Raportul „Spaak” a fost adoptat de cei șase ministrii de externe la 29 mai 1956 la Veneția, ca bază de negocieri privind încheierea unor tratate, convenindu-se totodată o conferință interguvernamentală în acest scop, la Bruxelles, pentru 26 iunie 1956. Au urmat negocieri intense, inclusiv asupra implicării economice reduse din partea Franței în piața comună.

În paralel cu negocierile proiectului de convenție se dezvoltau strategii pentru ridicarea capitalului politic al procesului de integrare, pentru a nu mai avea surprize cu ratificarea. Jean Monnet inițiase un „Comitet de acțiune pentru Statele Unite ale Europei”, comitet compus din personaje cu putere de influență în mediile lor, căutându-se cât mai mulți partizani pentru o Europă integrată.

Totuși, într-o Europă cu interese și situații politice diverse, îndoielile și contestațiile nu lipseau. Creștin-democrații cancelarului Adenauer prezentau integrarea ca pe un pas esențial în înscrierea Republicii Federale în circuitul internațional, însă social democrații și liberalii se temeau că această mișcare politică va face imposibilă reunificarea Germaniei. În Franța, Pierre Mendes France, „marele om de stat al celei de-a IV-a Republici, avea îndoieli asupra acestei Europe liberale”, iar generalul de Gaulle rămânerea clar împotriva supranaționalismului. În ce privește negocierile, nici acestea nu erau scutite de interesele specifice fiecărui participant, Franța, de exemplu, insistând ca în domeniul agriculturii, teritoriile sale de peste mări să fie asociate la mecanismele de ajutor și finanțare ce urmau să fie puse la punct pe continent.

Proiectele de Tratate sunt reluate la nivel de experți și la nivel de miniștrii de externe în Conferința de la Paris din februarie 1957.

Așadar, trei tratate de pornire a construcției europene, dintre toate trei Tratatul de constituire a Comunitații Economice Europene fiind cel mai important, prin fundamentul juridic în procesul de integrare economică, o noutate în dreptul internațional, prin care se declanșa o noutate și în sistemul economic internațional; un tratat cu unele trăsături asemănătoare unei constituții, definind un sistem comunitar dotat cu instituții politice comune (Adunarea parlamentară, Consiliul de miniștri, Comisiei și Curte de justiție); un tratat-cadru prin care sunt definite unele obiective, competențele instituțiilor, regulile si procedeele comune, fără a fi însă precis asupra metodelor și finalității politice…

Deși o perioadă au existat, în paralel, două sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma în 1958 s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor trei Comunități în instituții unice, deci realizarea unui sistem instituțional unic. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965 prin „Tratatul de la Bruxelles”.

3. Spre o uniune economică și monetară. Actul Unic European.

Creșterea numărului de membri ai Comunităților europene, ca și nivelul diferit al structurii economice și de dezvoltare, au generat unele dificultăți în formularea și aplicarea politicilor comunitare în procesul integrării economice, ceea ce făcea necesară adaptarea acestuia noilor cerințe, în condițiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. În acest sens a fost recunoscută legătura dintre activitățile comunitare și necesitatea unei astfel de cooperări prin insituirea unui Consiliu european al șefilor de state și de guverne care să se întâlnească de cel puțin trei ori pe an (Reuniunea „la vârf” de la Paris din 9-10 decembrie 1974), prin acesta nefiind afectate regulile și procedurile cuprinse în Tatat și nici prevederile privind cooperarea politică, stabilite de Rapoartele aprobate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării Politice europene, la Copenhaga în 1973 și la Londra în 1981, în cadrul unor asemenea întruniri „la vârf”.

Aceste rapoarte, ca și Declarația solemnă de la Stuttgard din 1983 a șefilor de state și guverne privind Uniunea Europeană și practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 și 28 februarie 1986 la Luxemburg. Acest document a fost elaborat în urma desfășurării la Milano a unei Conferințe ce a fost convocată la întrunirea Consiliului european de la începutul anului 1985. Urmare a unui lung și complex proces, în scopul de a întări și a extinde procesul de integrare europeană, Actul Unic European este un tratat complementar, în care sunt cuprinse amendamentele la tratatele constitutive comunitare. Prin acest tratat complementar se consolidează și cooperarea în politica externă (titlul III, art. 30-Dispozitii privind cooperarea europeană în politica externă). Alăturarea pentru prima oară într-un tratat a integrării economice și a cooperării politice este și motivul termenului de Act Unic. „Prin acest text, cadrul juridic al vieșii economice și sociale se fixează la Bruxelles”.

În 1978 a urmat crearea unei unități monetare-ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb. Șefii de state și de guverne întruniți în Consiliul european, în 1982, la Copenhaga, au stabilit, ca o primă prioritate a acestei etape, desăvârșirea unei piețe interne unice, problemă care a fost luată în discuție și la întrunirile din 25/26 iunie 1984 de la Fontainebleau și din 29-30 martie 1985 de la Bruxeles, unde s-a afiemat că trebuie să fie pus accentul pe acțiuni vizând realizarea până în 1992 a unei mari piețe unice, creându-se astfel un mediu mai propice stimulării întreprinderilor, concurenței și schimburilor, iar Comisia a fost invitată să stabilească în acest sens un program detaliat însoțit de un calendar precis. Comisia a prezentat o Carte albă în această privință pentru Consiliul european de la Milano din 28-29 iunie 1985, preconizându-se trei categorii de măsuri: eliminarea frontierelor fizice, a celor tehnice și a celor fiscale, cu un program de realizare a lor până în 1992. O mare parte dintre aceste idei și măsuri se regăsesc în AUE, în principal privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei piețe interne până în 1992, această piață cuprinzând o zonă fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului, precum și privind politica socială, coeziunea economică și socială, dezvoltarea științifică și tehnologică și mediul înconjurător.

Un principiu de bază al Actului este acela al „subsidiarității”, ceea ce înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european. Conform acestuia, rolul Uniunii ar trebui să se limiteze la acele domenii în care hotărârea trebuie luată în mod colectiv, toate deciziile care pot fi luate la nivel național sau regional ar trebui să fie de competența statelor membre.

Prin AUE s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme, care va trebuin să permită realizarea Uniunii economice și monetare și să contribuie cu edificarea unei Uniuni politice-obiective care au fost discutate în cadrul Consiliului european de la Hanovra din 27-28 iunie 1988 și încredințate celor două conferințe interguvernamentale deschise la Roma la 15 decembrie 1990, în cadrul cărora trebuia să se convină modificări ale tratatelor comunitare prin instrumente adecvate, ce ar fi urmat să fie ratificate până la sfârșitul anului 1992.

Actul Unic European intră în vigoare la 1 iulie 1987. După mai bine de 20 de ani de la Compromisul de la Luxemburg, deciziile se iau cu vot majoritar, crește rolul Comisiei și spațiul de manevră al acesteia. Adoptarea „pachetului Delors” în 1987 duce, în principal, la reforma resurselor proprii (1,4 din PNB comunitar) și la dublarea fondurilor structurale, în scopul punerii în practică a noilor politici și acțiuni comune.

Prin AUE se relansează proiectul de uniune economică și monetară, reușita germană de la Luxemburg, proiect pe care cancelarul Kohl, profitând de președenția Consiliului în 1988, îl va pune în mișcare în ciuda diverselor opoziții (Marea Britanie, Bundesbank…).

În fine, AUE va avea un efect mobilizator la scară comunitară (guverne, operatori economici, forțe politice, opinie publică) și va pune capăt într-o oarecare măsură stagnării și europesimismului în construcția europeană. „Animați de voința de a continua opera întreprinsă începând cu tratatele comunităților europene și de a transforma ansamblul relațiilor între statele lor într-o Uniune Europeană …”, AUE reprezintă o nouă etapă înspre „ uniunea veșnică între popoarele europene”.

4. Instituirea Uniunii Europene.

O etapă decisivă a procesului integrării europene a început odată cu semnarea de către cei 12 membri ai Comunităților Europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene. Tratatul, care a avut de înfruntat numeroase obstacole până la ratificarea sa (Populația daneză a consimțit ratificarea la capătul a două referendumuri, iar în Germania a fost introdus un recurs constituțional împotriva aprobării tratatului de către parlament) înainte de a putea intra în vigoare la 1 noiembrie 1993, constiruie „o nouă etapă în procesul creării unei uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei”, în care deciziile sunt luate cât mai aproape de cetățeni, obiectivul major al Uniunii fiind acela de a organiza în mod coerent și solidar relațiile între statele membre și între popoarele lor (art. A).

Tratatul de la Maastricht a modificat tratatele originale ale anilor `50 instituind Comunitățile Europene (CECA, CEE, EURATOM), el constituind un prim pas către ordinea constituțională europeană definitivă și totodată actul fondator al Uniunii Europene, Constituția Uniunii Europene. O noutate care merită relevată aici este introducerea în tratatul Uniunii Europene a unei clauze de flexibilitate care permite o colaborare mai strânsă între statele membre, prin recurgerea la instituțiile, procedurile și mecanismele prevăzute prin tratatele comunitare. Calea a fost deci deschisă, în ciuda limitelor impuse de anumite exigențe, înspre o „Europă cu mai multe viteze”. Uniunea Europeană astfel întemeiată nu înlocuiește Comunitățile Europene, în ciuda a ceea ce afirmă unii teoreticieni, ci le asociază cu noile „politici și forme de cooperare” (art. 47 din Tratatul UE). Tratatul de la Maanstricht a instituit, printre altele, o cetățenie europeană, a creat un cadru de drepturi și de obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre. Pe de altă parte, tratatul de la Maanstricht, aprofundând opera întreprinsă prin Actul Unic European, a ameliorat funcționarea instituțiilor comunitare și a intensificat puterea de codecizie legislativă și de control a Parlamentului European.

Tratatul de instituire a Uniunii Europene, tratatele privind instituirea Comunităților Europene și unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam, urmare a desfășurări Conferinței interguvernamentale de revizuire a tratatului de la Maanstricht, începută la 29 martie 1996 la Torino. După mai mult de un an, tratatul de la Amsterdam s-a finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 și a fost semnat la 2 octombrie, intrând în vigoare la 1 mai 1999. Prin acest tratat, Uniunea Europeană a fost într-o oarecare măsură transformată: îi sunt conferite noi atribuții, este subliniat rolul cetățenilor, este consolidat caracterul democratic al instituțiilor. Chiar dacă construcția europeană s-a dezvoltat din punct de vedere istoric în jurul obiectivelor economice, accentul este în mod dezarmant pus pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interiorul ei, cât și în relașiile cu celelalte state ale lumii. Obiectivele tratatului sunt clare: trebuie să se creeze condițiile politice și instituționale necesare pentru a permite Uniunii Europene să facă față provocărilor viitorului, printre care evoluția rapidă a situației internaționale, mondializarea economiei si repercursiunile ei asupra forței de muncă, lupta împotriva terorismului, criminalitatea internațională și traficul de droguri, dezechilibrele ecologice și punerea în pericol a sănătății populației.

Secțiunea a II-a

Clarificări conceptuale

Prima idee care le-a venit europenilor la sfârșitul celui de-al doilea Război mondial, când au decis să întoarcă spatele trecutului și să unifice Europa, a fost crearea unei Adunări europene.

Pe de o parte, ideea Statului-națiune ieșise cam terfelită dintr-un conflict care s-a dovedit a fi cel mai cumplit dintre toate conflictele europene.

Pe de altă parte, democrația ieșea victorioasă asupra unor dictaturi care atinseseră culmea infamiei, călcând în picioare drepturile omului. Trebuia, așadar, construită o Europă democratică, cu alte cuvinte Europa parlamentar constituită.

Partidele aflate la putere, creștin-democrate, socialiste și liberale, mișcările europene născute incă din perioada interbelică și sindicatele democratice au pus toate umărul la această treabă, inclusiv Charles de Gaulle care, în cursul numeroaselor sale conferinte de presă, își exprima năzuința spre o „confederatie europeană” și menționa chiar că „instituțiile europene trebuie să ia naștere din vointa europenilor, adică dintr-o manifestare democratică, prin vot universal, a cetățenilor Europei.

Prevăzută încă de la inceput printre viitoarele instituții europene, impunerea unei adunări parlamentare internaționale avea să se dovedească totuși dificilă, cel putin la nivelul „Marii Europe”. Reticențele britanicilor fată de orice formă de „supranaționalitate” pe de o parte, problema dureroasă a reintegrării Gennaniei într-o Europă democratică pe de altă parte, prezența statelor neutre și mândre de neutralitatea lor nu au permis alegerea acestei „constituante europene” care ar fi generat tot restul.

În fapt, oamenii de stat din Europa anilor 50 au fost nevoiți să constate că gradul de supranaționalitate a instituțiilor europene este invers proporțional cu numărul statelor membre. Această constatare a fost formulată de Robert Schuman și de „inspiratorul” său Jean Monet, în celebra declarație de la 9 mai 1950 din salonul Orologiului din Quai d'Orsay: „Europa nu se va face printr-o construcție de ansamblu, ci prin realizări concrete, care să creeze mai intâi solidarități de fapt”.

A apărut, așadar, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului-1952), apoi CEE (Comunitatea Economică Europeană) și EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice)-1957 care comportau, firește, o adunare parlamentară, dar o adunare parlamentară funcționând în cadrul unei simple comunități economice, comunitatea redusă inițial la cărbune-oțel, extinsă mai apoi și la alte sectoare ale economiei.

Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei Adunări care, în 1962, avea să se încununeze cu titiul de Parlament European”.

Ea avea să cunoască, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de o parte, avea să-și sporească reprezentativitatea până la a fi desemnată prin vot universal, devenind astfel prima Adunare parlamentară. internațională din istorie aleasă prin vot direct de cetățeni. Pe de altă parte, înainte chiar de alegerea sa directă, această adunare va intreprinde o cucerire lentă, dar sistematică de puteri, care a apropiat-o din ce în ce mai mult de un organism parlamentar clasic. În fine, profitând de sporul de prestigiu conferit de votul popular, ca va înceta foarte curând să se comporte ca adunare a unei Comunități Economice Europene, pentru a se profila ca adunare politică a unei Uniuni Europene fondată juridic și proclamată la 1 noiembrie 1993.

Toate acestea justifică numele de Parlament European, termen ce va fi, de altminteri, folosit de acum înainte în actele oficiale ale tuturor statelor membre. Franța, ratificând Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, a recunoscut denumirea, contestată până atunci în anumite cercuri politice sau juridice, de „Parlament European”.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Din 1952 până în 1979, Parlamentul European a fost desemnat de parlamentele naționale. În iunie 1979, această desemnare a fost incredințată votului universal. Însăși noutatea pe care o reprezenta o adunare parlamentară internațională, precum și noutatea pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei astfel de adunări explică faptul că, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme indelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte, că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul universal.

În ce privește numărul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea comună CECO la 142 pentru Adunarea parlamentară a celor trei Comunități, apoi la 198 odată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei și a Danemarcei; a ajuns la 410 odată cu instituirea alegerilor directe și apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518 prin intrarea Spaniei și Portugaliei în 1986, apoi la 567 odată cu reunificarea Germaniei și, în sfârșit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei și Finlandei la 1 ianuarie 1995.

Parlamentul european cuprinde în prezent 626 de ,reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunitate”, numărul deputaților neputând să depășească 700 (conform Tratatului de la Amsterdam).

Tratatul de la Nice încheiat la 11 decembrie 2000, a procedat însă la o nouă repartiție a locurilor in Parlamentul European, din perspectiva unei Uniuni cu 27 de membri, repartiție aplicabilă incepând cu viitoarele alegeri europene din 2004. Numărul maxim al deputaților europeni (actualmente fixat la 700) este extins până la 732. În ce privește numărul locurilor atribuite statelor membre actuale, acesta a fost diminuat cu 91 de locuri (de la 626 in prezent până la 535 de locuri), singurele Germania și Luxemburg conservându-și numărul de deputați. Trebuie să notăm totodată că această reducere nu va fi aplicabilă integral decât pentru Adunarea parlamentară aleasă în 2009.

Cum fără îndoială că până în 2004 Uniunea Europeană nu va cuprinde 27 de state membre, s-a decis să se mărească pro rata numărul deputaților aleși (in statele membre actuale și în noile state membre cu care tratatele de adeziune vor fi semnate cel târziu până în 2004), pentru a atinge în total 732 (fără ca totuși numărul deputaților aleși în fiecare stat să fie superior numărului actual).

Sectiunea I

Componența dinaintea alegerilor directe

Desemnarea parlamentarilor europeni de către parlamentarii fiecărui stat, care avea ca efect implicarea partidelor în această desemnare, a dat naștere pânș în 1974 unor grave dificultăți ce riscau să dăuneze reprezentativitatea Adunării. În ajunul alegerilor directe ele erau, din fericire, depășite.

1. Desemnarea de către parlamentele naționale.

Acest mod de alegere era prevăzut prin articolul 138 CEE, conform căruia „Adunarea era formată din delegați pe care parlamentele sunt chemate să-i desemneze în cadrul lor, conform procedurii stabilite de fiecare stat membru”, fiecare parlament alegându-i pe cei care, pe lângă mandatul lor național, urmau să ia loc în Adunarea Comunității.

De fapt, fiecare stat membru adopta o procedură diferită, atât în ceea ce privește repartiția delegaților între camerele superioare și camerele inferioare ale parlamentului lor, cât și în privința metodei de desemnare: proporțională sau majoritară. Germania Federală nu delega decât membri din Bundestag, Italia 18 senatori și 18 deputați (deși senatul italian era de două ori mai puțin numeros), Franța 24 de deputați și 12 senatori, Marea Britanie lorzi și deputați din Camera Comunelor deopotrivă, absolut empiric. În ce privește modul de desemnare Belgia, Germania și Țările de Jos alegeau delegații proportional cu grupurile parlamentare, în vreme ce Italia, Franța, Luxemburg au stabilit regula majorității absolute, cu intenția declarată de a elimina din Adunarea de la Strasbourg partidele de extremă-stângă și micile formațiuni politice. De aici s-a iscat curând o gravă problemă de reprezentativitate.

2. Problemele ivite și soluționarea lor.

În Italia, regula majorității absolute stabilită de partidele „proeuropene” pentru a-i inlătura pe comuniști și pe neofasciști avea să se intoarcă destul de repede impotriva lor, pe măsură ce numărul crescând al aleșilor comuniști în Camerele italiene a permis Partidului Comunist Italian să blocheze orice desemnare începând cu anii 60. Din acel moment a devenit imposibilă reînnoirea delegației italiene care, în 1969, se afla redusă la jumătate și din care făceau parte, mai cu seamă, parlamentari invinși la alegerile legislative italiene, în lipsa unor dispoziții care să-i declare in mod automat demisionari.

În Franța, cvasidispariția aleșilor comuniști din Senat și eșecul lor la alegerile legislative din 1958 (zece aleși) i-au exclus pe aceștia din reprezentanța franceză la Strasbourg. Mai înainte, sub cea de-a IV-a Republică, se excludeau ei inșiși, refuzând să recunoască „așa-zisa Adunare de la Strasbourg” (Maurice Thorez).

În Regatul Unit, laburiștii, pentru a-și arăta reticentele fată de Piata Comună și dezacordul cu termenii tratatului de adeziune negociat de Edward Heath, vor boicota Parlamentul European până la referendumul organizat de Harald Wilson după renegocierea acestui tratat. Sfârșind prin a aproba menținerea țărilor in Comunitate (în proporție de două treimi din votanți), deputații laburiști au ajuns să ocupe fotoliile ce le reveneau la Strasbourg cu începere din iulie 1975.

În aceste condiții, Parlamentul European, în ajunul alegerii sale directe, a devenit o adunare reprezentativă a tuturor familiilor politice europene, de la extrema-dreaptă la extrema-stângă, observatorii notând chiar că repartizarea aleșilor pe grupuri politice corespundea aproape riguros ponderii electorale a marilor familii politice europene. Prin urmare, în această privință, alegerea directă nu a adus prea multe modificări în ce privește componența politică a Parlamentului, cu o singură excepție: laburiștii și liberaiii au fost victimele sistemului electoral care a permis conservatorilor, mai mobilizați de altminteri pentru alegerile europene, să obțină 63 din cele 81 de fotolii rezervate britanicilor.

Astfel, întru totul reprezentativ pentru forțele politice europene, Parlamentul European a devenit din ce în ce mai influent, până acolo încât va intra în conflict cu Consiliul de Miniștrii înainte de alegerile directe și va câștiga o primă bătălie în domeniul bugetar.

Secțiunea a II-a

Reguli fundamentale comune

1. Cadrul general.

Până prin anii '70, Adunarea Europeană era una din instituțiile comunitare care detinea o poziție marginală, procesul decizional comunitar desfășurându-se în relația Consiliu-Comisie. Cât despre-alegerea acestei Adunări prin vot direct nici nu putea fi vorba, atâta timp cât „ostilitățile” dintre concepția supranațională și interguvernamentală erau în curs, chiar dacă proiecte în acest sens n-au lipsit (proiectul Dehousse din 1953 și 1960). După relansarea procesului european din anii '70, Adunarea Europeană, care între timp se autoproclamase Parlamentul European, începe să câștige teren în procesul decizional comunitar.

Comunitățile europene sunt însă cele care abordează cu cea mai mare seriozitate alegerea unui Parlament al Europei, acestea fiind cele mai integrate

dintre toate organizațiile europene. Articolul 138 CEE stabilește cu lux de arnănunte procedura ce trebuie urmată: Adunarea Europeană are îndatorirea de a elabora proiecte în vederea alegerii sale directe, proiecte supuse ulterior Consillului de Miniștrii ai Comunității în vederea adoptării lor.

Noua Adunare Europeană, comună celor trei Comunități, se reunește pentru prima dată în martie 1958, când decide, fără amânare, să pună în practică articolul 138 și să elaboreze un proiect de convenție privind alegerea directă a Adunării. Proiectul a făcut obiectul unei pregătiri minuțioase în cadrul Grupului de lucru, prezidat de un expert în materie de alegeri europene, Fernand de Housse, om politic și universitar belgian (socialist), președinte al Adunării Consiliului Europei din 1953 până în 1956, astfel încât el a putut fi adoptat în două zile, în mai 1960, și transmis imediat Consiliului. Proiectul a zăcut timp de cincisprezece ani prin sertare, lovindu-se de opoziția sistematică a Franței lui Charles de Gaulle, apoi a celei a lui Georges Pompidou, până spre sfârșitul anului 1973, când Parlamentul European a constatat că proiectul său din 1960 se învechise și a hotărât să prezinte un alt proiect. între timp, opoziția francezilor se transfonnase în acceptare, o dată cu venirea la putere a lui Valéry Giscard d'Estaing, astfel că la summit-ul de la Paris din decembrie 1974, cei Nouă se pun de acord pentru a debloca dosarul.

Aceasta, după ce a fost amânată din iulie până în septembrie, a avut loc efectiv și în mod public la Bruxelles la 20 septembrie 1976, când cei nouă miniștrii:

1) decid alegerea „reprezentanților popoarelor europene” prin vot universal direct pentru o perioadă de cinci ani, urmând ca fiecare stat să-și definească singur modul de vot;

2) stabilesc reparțitia locurilor în Adunarea Europeană (cu un avantaj totuși pentru tările mai mici);

3) fixează perioada de votare în toate statele comunicare între 7-10 iunie 1978.

Dar cei nouă miniștrii au decis ca actul lor de la 26 septembrie să fie supus ratificării parlamentelor naționale. Dacă în unele state alegerea directă a Parlamentului European trece cu ușurință, în altele însă, această perspectivă relansează dezbateri intense referitoare la integrarea europeană.

Majoritatea parlamentară era și ea divizată: partidele de centru, cărora le aparțineau atât președintele cât și primul-ministru, erau pentru; Gaulliștii erau ori ostili, ori rezervați, oricum contra unei posibile integrări politice a Europei.

Opinia publică, așa cum arătau sondajele, era favorabllă acestui proiect.

Discuții puternice se purtau însă în Curtea constituțională, accasta căutând argumente care să situeze actul Consiliului CEE în conformitate cu Constituția franceză. La 30 decembrie 1976, Curtea, definind actul nu ca un abandon de suveranitate ci ca un angajament internațional, îl declară constituțional. Decizia Curtii, distingând însă între „limitarea de suveranitate”, autorizată de constituție și „transferul de suveranitate”, pe care constituția îl interzice, încearcă să demonstreze inexistența unei suveranități europene.

În Adunarea Națională ratificarea are o formă aparte, actul de la 26 septembrie nefiind supus la vot, guvemul condus de Raymond Barre angajându-șì propria existență pentru a înfrânge rezervele majoritătii parlamentare (opoziția nu depune nici o moțiune de cenzură în această direcție).

Ideea alegerii unui Parlament European prin vot universal s-a maturizat treptat în partidele politice (în special în partidele politice franceze), dar și a teoreticieni care au vázut de altfel în alegerile europene prilejul de a readuce în discuție „spinoasa” problemă a parlamentarismului în societățile post industriale.

Natura „Internațională” a alegerii unui Parlament European prin vot direct a multiplicat obstacole de tot felul, politice, juridice și tehnice, pe care știința politică le-a rezolvat cu oarecare dificultate, o mulțime de probleme pe care Actul de la Bruxelles a preferat să le remită statelor membre, însărcinând totodată Parlamentul European și Consiliul să le reglementeze cu ocazia viitoarelor alegeri europene. Natura intemațională a alegerilor europene a fost și este revelatorul unui șir de blocaje, de dificuități sociologice, astfel că alegerea tipului de scrutin, perspectiva însăși a alegerilor stârnesc revendicări partizane, regionale și sunt tot atâtea prilejuri de a se repune în cauză o serie de date deja câștigate (suprareprezentarea unor partide din țări unde nu se practică sistemul proporțional în alegerile legislative, gerry-mandering, subreprezentarea unor regiuni în raport cu altele etc.).

Observăm că primele „alegeri europene” prevăzute pentru 1972 nu sunt în realitate decât alegeri naționale în vederea alegerii unui Parlament European și nu alegeri europene. Pentru a fi autentic europene, acestea ar fi trebuit să încerce să spargă frontierele naționale, nu să le încurajeze, așa cum s-a întâmplat de fapt. În schimb, punerea în practică a alegerilor europene în plan național are un efect de antrenament în fiecare țară, în măsura în care se cer elaborate noi legislații electorale. Așa se întâmplă că unele state încep sa acorde drept de vot rezidenților „străini” pe teritoriul lor doar pentru că altele îl prevăd în legislația lor electorală europeană (așa a fost ales eurodeputat de Italia francezul Maurice Duverger) sau, tot așa, unele state reticente a priori față de sistemul proporțional (Franța, Regatul Unit) încep să perceapă natura specifică a alegerilor europene și devin treptat receptive față de ideea introducerii sistemului proporțional, astfel încât faimosul sistem electoral uniform, amânat sine die, a sfârșit prin a fi instituit de facto începând din 1979.

2. Obstacole de ordin politic.

Deși treizeci de ani au fost necesari pentru a ajunge la ideea alegerii unui parlament European prin vot universal, acest lucru nu s-a datorat imposibilității de a găsi un sistem electoral unic sau de a elabora un statut al parlamentarului european. Oricât de dificile ar fi fost aceste probleme prin noutatea lor, ele erau, ca orice chestiune de natură tehnică, solubile. În schimb, obstacolele politice erau fundamentale. În fapt, alegerea unui Parlament European prin sufragiu universal era și încă mai este indisolubil legată de o chestiune centrală a relațiilor internaționale postbelice: chestiunea germană. Ori alegerea unei adunări europene semnifica tocmai reintegrarea Gerinaniei sau a unei părți a Germaniei în concertul națiunilor europene și chiar în concertul națiunilor în general. De altfel, din discursul președintelui Raimadier sau al viitorului prim-ministru Mac Milian, care, la Congresul de la Haga din 1948, au luat cuvântul pentru a combate alegerea imediată a unei adunări europene constituante, reiese foarte clar teama pe care le-o inspira britanicilor, francezilor și altora perspectiva de a reda atât de curând Germaniei, tară învinsă, ocupată și care a capitulat fără condiții, o recunoaștere intemațională prin intermediul alegerilor europene-odată ce ar deveni electori al Parlamentului European, germanii ar deveni în mod evident cetățeni cu drepturi depline ai noii Europe.

O parte a deputaților gennani, în special social-democrații, s-au abținut și asta pentru că, până prin anii '60, Germania Federală era mult mai preocupată de problema reunificării decât de cea a integrării sale în noua Europă, ori participarea la alegerea unui Parlament European însemna tocmai recunoașterea împărțirii definitive a Germaniei.

De cealaltă parte a Rinului, în Franța, problema Germaniei explică și ea reticențele generalului de Gaulle față de perspectiva alegerilor europene. Era cu adevărat dificil pentru francezi să accepte această reintegrare indirectă a Germaniei într-un fel de confederație europeană-atât din cauza amintirilor, dar și pentru că în urma eșecului CEA (Comunitatea Europeană a Apărării) din 1953, provocat de Franța, Germania Federală fusese obligată să-și incredințeze apărarea Statelor Unite, ea neputând conta pe o apărare propriu-zis europeană. Începând cu 1978, neînțelegerile franco-germane au început să se estompeze, însăși generalul de Gaulle, favorizând schimburile franco-gennane (tratatul franco-german din 1963), pregătise o reconciliere în profunzime a celor două națiuni, care avea să-și arate cu succes roadele în anii următori. Nici raporturile germane-americane nu mai erau în 1979 ceea ce fuseseră în 1954, atunci când Comunitatea Europeană a Apărării a eșuat, iar Germania Federală nu mai era, în materie de apărare, acea „colonie americană”. În sfârșit, admiterea celor două Germanii în Organizația Națiunilor Unite, precum și recunoașterea frontierelor rezultate din al doilea Război Mondial, devenită definitivă la Helsinki în 1975, erau de natură să ofere garanții francezilor, cel puțin parțial, în legătură cu o ipotetică reunificare a Germaniei și, în consecință, cu o Germanie „Imperială” și imperialistă. De altfel, la summit-ul de la Paris din decembrie 1974, Președintele Republicii Franceze a ridicat veto-ul pe care Franța îl opusese până atunci, prin președinții de Gaulle și Pompidou, alegerii unei adunări europene.

Ultimul obstacol politic care putea întârzia alegerile europene a venit la lărgirea Comunității cu Marea Britanie în 1973. Dacă până în acel moment Franța era cea care se opunea în fapt alegerilor europene, începând din 1973, Marea Britanie preia într-un fel ștafeta Franței, dacă nu pentru a spune veto la principiul alegerilor, oricum pentru a-și exprima dubii în privința oportunității desfășurării acestor alegeri în 1978, Marea Britanie dorind mai degrabă alegeri în 1980, atitudine deloc surprinzătoare ținând seama de faptul că Partidul Laburist care guvernează Marea Britanie cu Wilson, apoi cu Callaghan, a avut din 1946 încoace reticențe față de o anume construcție europeană. În 1948-1949, laburiștii au refuzat o integrare europeană mai profundă și i-au substituit acesteia Consiliul Europei. Pe de o parte, Partidul Laburist avea, prin natura lucrurilor, legături foarte strânse cu internaționala socialistă, având, așadar, o viziune mult mai „mondialistă” decât „europeană” a problemelor; pe de altă parte, construcția europeană făcută în șase, în cadrul unei Piețe Comune de inspirație neoliberală, îi punea probleme de ordin ideologic, aripa stângă a Partidului Laburist fiind complet împotriva acestei construcții europene care, din punctul ei de vedere, este esențialmente capitalistă.

3. Obstacole de ordin tehnic.

Obstacolele de ordin tehnic erau cu atât mai neglijabile cu cât în spatele fiecăruia dintre ele se profilau preocupări politice.

3. 1. Problematica sistemului electoral uniform.

Conform articolului 138 din Tratatul de la Roma, proiectul sau proiectele de alegere directă a Parlamentului European trebuie să stabilească o „procedură uniformă”, adică un sistem electoral uniform. Formula respectivă a fost introdusă în cursul negocierilor Tratatului de la Roma de ministrul italian al Afacerilor Externe, Gaetano Martino, care avea să devină ulterior președinte al Parlamentului European, el explicând că obiectivul propunerii sale era de a grăbi alegerea unui Parlament prin sufragiu universal, evitând inconvenientul pe care l-ar fi constituit posibilitatea ca unele state să-și aleagă delegația prin vot universal, în vreme ce altele ar fi continuat să o desemneze prin Parlamentele naționale.

În fapt, se va vedea foarte curând că această preocupare pentru uniformitate în procedura electorală constituie mai degrabă un obstacol în calea alegerilor europene, decât un mijloc de a le grăbi, lucru care în 1957, când s-a semnat tratatul, nu putea fi prevăzut.

În 1977, după douăzeci de ani de scrutin majoritar cu două tururi, francezii încep sa manifeste o oarecare saturație față de sistemul majoritar, conturându-se foarte limpede, în chiar interiorul Franței, un puternic curent proporționalist. În aceste condiții, Franța președintelui Giscard d'Estaing ar fi acceptat cu bucurie un sistem electoral european bazat pe proporționalitate, chiar păstrând la nivel național scrutinul majoritar. În același timp însă și britanicii aveau rezerve în a accepta o regulă comună, ei confruntându-se cu aceeași problemă cu care se confruntase Franța în 1958. În aceste condiții, atât președintele Dehousse, când și-a redactat proiectul în 1960, cât și președintele Patjin, când a revăzut acest proiect în 1974, au ajuns la concluzia necesității de a abandona formula „procedură uniformă” din tratat sau mai exact, de a o interpreta ca însemnând nu „sistem electoral comun” ci „reguli fundamentale comune”, ceea ce însemna că scrutinul trebuie să fie direct, liber, secret, deschis bărbaților și femeilor etc. Deși în Actul de la Bruxelles din septembrie 1976 Adunarea Europeană, apoi Consiliul de Miniștrii vor reține această soluție „minimalistă”, acestea vor decide că demersurile pentru elaborarea unui sistem electoral uniform vor fi pur și simplu reportate la o dată ulterioară și că de la reuniunea din iulie 1979, viitorul Parlament ales va fi autorizat să elaboreze proiecte de sistem electoral uniform.

3.2.Problema ponderii.

Problema ponderii avea să fie una dintre cele mai delicate probleme de rezolvat și una dintre cele care vor duce la întârzierea alegerilor europene. Numărul reprezentanților pentru fiecare stat membru a fost fixat de la apariția Comunității și s-a transmis prin tratatele succesive fără mari modificări, în sistemul de atunci cei patru „Mari” (Franța, Germania, Regatul Unit și Italia) plasându-se pe picilor de egalitate, cu câte 36 de delegați în Parlamentul European, iar cei „mici” (Benelux, Danemarca și Irlanda) fiind incontestabil suprareprezentați în raport cu populația lor.

La elaborarea proiectului Dehousse în 1960, această pondere deosebit de favorabilă celor „mici” a fost repusă în discuție dar, după dezbateri anevoioase, s-a preferat menținerea acestei ponderi: s-a decis ca numărul membrilor să fie multiplicat cu trei.

În 1974, cu prilejul proiectului Patijn, problema ponderii s-a pus din nou în discuție cu și mai multă vehemență, dar de această dată în Parlament s-a degajat un consens pentru modificare, Parlamentul socotind că progresele de integrare europeană permiteau speranța unei mai bune adecvări între numărul aleșilor și populația fiecărui stat. Dar, în aceste condiții, multiplicarea cu trei a numărului reprezentanților, așa cum se prevedea în 1960, ar fi dus la o adunare de aproape 600 de parlamentari pentru 9 state membre și 700 sau 800 în caz de lărgire a Comunității, astfel că, în proiectul Patijn din 15 ianuarie 1975, Parlamentul European a decis să pună capăt regulii sacrosante a egalității celor patru „Mari”, dând statului celui mai populat, Germania, cinci parlamentari în plus față de Franța, statul cel mai puțin populat, hotărându-se de asemenea ca Luxemburgul să-șì mențină cei șase reprezentanți, iar reprezentarea altor state să fie ușor diminuată.

Noua pondere propusă de Parlamentul European a stârnit proteste peste tot, prima care a ripostat fiind, în mod paradoxal, Irlanda, deși în noul proiect ea continua să fie suprareprezentată în raport cu statele mari. Cele mai mari dificultăți au venit însă din parte francezilor, Partidul Comunist și Gaulliștii văzând în acordarea a cinci deputați suplimentari Germaniei în raport cu Franța simbolul concret al Europei germano-americane pe care o pregătea, în opinia lor, alegerea Parlamentului European. În această situație, Consiliul de Miniștrii s-a aflat în imposibilitatea de a găsi o soluție, în ciuda numeroaselor „conclavuri” reunite sub președinție luxemburgheză la castelul Senningen unde, săptămâni la rând miniștrii Afacerilor Externe nu au reușit să cadă de acord (au existat nouă contrapropuneri). Reunificarea Germaniei din 1990 a pus însă noi probleme, la 3 octombrie 1990 o seamă de voci făcându-se auzite pentru a cere o nouă repartiție care să țină cont de „sporul” de populație german. S-a decis să se acorde Germaniei 18 deputați „observatori” aleși în noile landuri din fosta R.D.G. și aceasta până la alegerile europene din 1994. Cei 18 observatori au devenit însă deputați cu drepturi depline, sporind astfel numărul germanilor la 99. Dar cum între timp, populația altor state-membre crescuse ușor, s-a hotărât să se sporească ușor și numărul deputaților francezi, britanici și italieni, precum și al deputaților olandezi și spanioli.

Secțiunea a III-a

Alegerile europene după 1979

1. Noul Parlament European. Cadrul general.

Odată hotărâtă perioada alegrilor europene, 7-10 iunie 1979, urma să fie ales primul parlament al popoarelor din statele membre CEE; un eveniment nou, dar cu „obiceiuri” politice totuși vechi, cu aceleași tipuri de campanii electorale în fața unui electorat „european” suficient de „neinstruit” și destul de dezinteresat.

Campania electorală „europeană” s-a desfășurat în spațiul fiecărui stat membru CEE, după modelul și procedurile alegerilor parlamentare naționale. Nu arareori dezbaterile reveneau la teme de actualitate din țara respectivă. Beneficiarul principal al acestor dezbateri era un public „european” cu o idee destul de vagă asupra Comunității și instituțiilor sale: Adunarea Europeană era adesea confundată cu Adunarea Consiliului Europei cu sediul tot la Strasbourg; cât privește sistemul comunitar-cine și ce face în Europa -el este și astăzi o sursă de nedumerire.

În urma alegerilor din iunie, statele membre CEE și-au desemnat deputații europeni, numărul de deputați „alocați” fiecărei țări fiind totuși departe de a fi proporțional cu populația aceștia; forțele politice din noul Parlament formau un larg spectru de ideologii și de atitudini politice:

În lipsa unui sistem electoral uniform alegerile europene din 1979, 1986, 1989, 1994 și 1999 s-au derulat în conformitate cu nouă, apoi cu douăsprezece și în cele din urmă cu cincisprezece legislații electorale naționale, adoptate în acest scop de parlamentele naționale.

Nu este deci prevăzută o procedură unică de alegere pentru reprezentanți, dar, potrivit art. 138, par. 3 din Tratat și art. 7. par. 1 5i 2 din Actul de la Bruxelles din 1976, Parlamentul ar urma să elaboreze propuneri pentru un sistem electoral prin sufragiu universal direct, în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre pentru adoptare potrivit cerințelor lor constituționale respective. Această prevedere este inserată și în Tratatul de la Amsterdam.

La scurt timp de la instalarea primului Parlament European ales prin vot direct, survine și prima dezbatere europeană: se propune, pe de o parte, dezvoltarea unei industrii europene de armament, pe de altă parte, cei ce se opun unui Parlament cu puteri sporite, reamintesc acestuia incompetența sa în această materie.

2. Consecințele alegerilor europene.

Multă vreme a persistat teama, în special în rândul federaliștilor europeni și a naționaliștilor, că viitoarea Adunare se va comporta ca o constituantă și, pe ruinele statului-națiune, va proclama Statele Unite ale Europei.

Astăzi, după mai bine de 20 de ani de la primele alegeri europene, argumentele care vin să infirme această teză sunt cât se poate de clare, dovada fiind adusă tocmai de noua Adunare:

1) Alegerea Adunării Comunităților europene prin sufragiu universal nu poate, în nici un fel, să se confunde cu alegerea unei constituante europene, chiar dacă mai planează încă o îndoială în această privință, ținând cont de faptul că atunci când Paul Reynaud și Edouard Bonnefous au propus în Congresul de la Haga alegerea unui Parlament European, era vorba chiar de o Constituantă. Această teză era împărtășită pe atunci și de generalul de Gaulle, care avea în vedere o construcție europeană după modelul reînnoirii franceze de după Eliberare: „Cel dintâi act de creare a Europei trebuie să fie un referendum cu vot universal, organizat în același timp în toate țările interesate și prin care popoarele vor decide ele însele mai întâi să se unească și vor încredința apoi unui organism constituant, format din delegațiile tuturor națiunilor, mandatul de a organiza Confederația Europeană”. Această Europă Politică visată de generalul de Gaulle n-a văzut lumina zilei, fiind înlocuită, până la urmă, printr-o Europă de ordin economic prin intermediul CECO, CEE și EURATOM, o Europă redusă la 6, apoi la 9 state membre, și nu Marea Europă a Congresului de la Haga.

2) Așa cum sublinia prof. Henry Lesguillons în articolul intitulat „Scenariul alegerii Parlamentului European prin vot universal”, „în istorie o putere nu s-a putut declara constituantă decât afirmând o nouă legitimitate împotriva celei vechi. Evident, nu este cazul aici: autoritățile statelor membre rezultă din sufragiul universal. A se declara constituant ar însemna pentru Parlamentul European să se ridice împotriva reprezentativității guvernelor și, deopotrivă și mai ales poate, a parlamentelor naționale. Ori, Parlamentul European știe bine că el nu vehiculează un nou tip de legitimitate. El vine numai să beneficieze de o extensie a legitimității dominante: el nu este decât un botezat recent în marea biserică a votului universal. Nimic mai mult”.

3) Consecințele alegerilor europene erau și sunt de cu totul alt ordin:

– în primul rând, ele au marcat la numai 35 de ani de la sfârșitul celui mai atroce conflict european din istorie, reconcilierea națiunilor europene, alegerea unui Parlamentului comun prin vot universal concretizând cel mai bine această dorință de reconciliere definitivă;

– în al doilea rând, trebuie să avem în vedere principalul efect al alegerilor europene și anume, acela că ele obligă, în sfârșit, pe europeni, să se informeze asupra chestiunilor europene și să ia în discuție destinul Europei.

– în fine, Parlamentul European ales prin vot universal este în măsură să asigure un control mai eficace asupra executivelor comunicare și, prin aceasta, să „detehnocratizeze” Comunitatea Europeană, care a fost și rămâne locul privilegiat al tehnocrației.

CAPITOLUL III

NOUL PARLAMENTARISM -SINTEZA ÎNTRE

SISTEMELE PARLAMENTARE DE TIP ANGLO-SAXON

SI SISTEMELE PARLAMENTARE DE TIP

CONTINENTAL

Conform tratatelor instituind Comunitățile, Parlamentul European reprezintă popoarele statelor reunite în Comunități (art. 189, primul alineat, din tratatul CE). El s-a născut din fuziunea între „Adunarea comună” CECO, „Adunarea” CEE și „Adunarea” EURATOM într-o „Adunare” unică prin primul tratat de fuziune din 1957.

Parlamentul European nu a dobândit denumirea sa actuală decât după modificarea tratatului CE din tratatul Uniunii Europene, care n-a făcut altceva decât să confirme un uzaj curent care data din 1958, dată la care Adunarea avea să opteze, din proprie inițiativă, pentru numele de „Parlament European”.

De la început, atât în cadrul Consiliului Europei, cât și în cel al Comunităților, „adunările europene”, deși consultative, s-au plasat exact în condițiile de funcționare ale parlamentelor naționale. De atunci, Parlamentul European a putut să-și exercite fără probleme puterile, mai cu seamă bugetare, pe care le-a primit anterior, tot așa cum a putut să-și lărgească câmpul competențelor, în, special în materie de politică externă.

S-a creat astfel la nivel european un parlamentarism nou, care face o sinteză între sistemul parlamentar de tip anglo-saxon și sistemul parlamentar de tip continental.

Viitoarea extindere a Uniunii Europene înspre Europa centrală și orientală necesită ca funcționarea instituțiilor europene să fie revizuită. Într-adevăr, structura actuală este moștenirea unei organizații prevăzută pentru șase state membre și, chiar dacă ea a cunoscut „ajustări” pentru a face față aderării noilor state membre, ea funcționează încă pe baza acelorași principii instituționale.

Conferința interguvernamentală care a elaborat tratatul de la Amsterdam și-a dorit în același timp ameliorarea legitimității democratice a instituțiilor europene și consolidarea eficacității aparatului instituțional în vederea extinderii. Sporirea rolului Parlamentului European în urma intrării în vigoare a tratatului de la Amsterdam creează posibilitatea de a se putea răspunde primelor obiective. Noul tratat prevede Cvasi-dispariția procedurii de cooperare și o extensie importantă a procedurii co-decizionale, care plasează Parlamentul European într-o poziție de veritabil co-legislator împreună cu Consiliul.

Parlamentul European, într-o rezoluție votată la 13 noiembrie 1999, a subliniat importanța reformei instituționale și și-a fixat un obiectiv ambițios: „constituționalizarea” Uniunii. Destinată să apropie Europa de cetățenii săi, să clarifice și să facă mult mai ușor de înțeles competențele instituțiilor comune, această constituționalizare implica unificarea tratatelor într-un text unic și împărțirea acestuia în două părți:

– o parte constituțională, regrupând obiectivele Uniunii, drepturile fundamentale și dispozițiile cu privire la instituții și la procedura de luare a deciziei;

– o parte care să continue politicile comune și în care procedurile de revizuire să fie mai „suple”.

Reunit între 7 și 11 decembrie 2000, Consiliul European de la Nice a pus bazele „tratatului de la Nice”. Sub rezerva ratificării de către parlamentele statelor membre sau de către cetățeni acolo unde este prevăzut un referendum, textul modifică tratatul de la Amsterdam. El semnifică sfârșitul conferinței interguvernamentale deschisă la 14 februarie 2000, conferință care s-a reunit de nouă ori la nivel ministerial și de 19 ori la nivelul reprezentanților grupului de pregătire. Au mai avut loc trei întâlniri neoficiale și patru reuniuni la nivel ministerial, președintele Parlamentului participând la toate întâlnirile de la nivel ministerial, iar reprezentanții Parlamentului European la toate întâlnirile oficiale și neoficiale ale grupului de pregătire. În ce privește modificările introduse prin tratatul de la Nice, avem în vedere obiectivele majore pentru Parlamentul European, în special pregătirea intensă în vederea extinderii și intensificarea legalității democratice.

Secțiunea I

Funcționare

Spre deosebire de Adunarea Consultativă a Consiliului Europei care, la începuturile ei, se inspira din metodele conferințelor diplomatice clasice, în cazul Adunării comune CECO nu s-a procedat la fel. Deputații europeni nu s-au considerat niciodată o „reuniune de parlamentari” ci întotdeauna ca un adevărat parlament, ei creându-și propriile structuri: președinție și birou, proceduri legislative, comisii parlamentare, construirea de grupuri politice și chiar structuri administrative.

Regulamentul Parlamentului European.

Prin art.142 CEE, Adunării I-a fost conferită o putere regulamentară importantă, care nu este supusă controlului nici unei Curți constituționale. Prin această putere regulamentară i s-a permis Parlamentului European să-și organizeze lucrările după cum dorește, să-și aleagă structurile administrative, să-și fixeze cvorum-ul, numărul membrilor necesari pentru constituirea unui grup politic. Tot prin această putere i s-a permis Parlamentului să-și gestioneze puterile bugetare care I-au fost acordate cu începere din 1970 sau să precizeze condițiile de exercitare a moțiunii de cenzură față de Comisia de la Bruxelles. Notabil este faptul că Parlamentul ales în mod direct a păstrat vreme de aproape doi ani esența vechiului regulament, în pofida propunerilor de revizuire făcute de marile grupuri politice, mai cu seamă pentru a împiedica filibustering-ul radicalilor italieni și al unor parlamentari neînscriși din Irlanda de Nord.

În martie 1981 a fost adoptat un nou regulament, care menține o mare libertate a cuvântului și răspunde astfel dorinței radicalilor italieni și a parlamentarilor neînscriși irlandezi, al căror tip de cuvânt a fost chiar dublat comparativ cu regulamentul vechii Adunări.

Noul regulament introduce în schimb o serie de inovații, cele mai importante fiind următoarele:

– atribuirea de puteri deliberative comisiilor parlamentare în scopul de a despovăra plenul Adunării de textele de ordin tehnic. Acest sistem se inspiră din parlamentarismul Italian și constă în delegarea puterii legislative către comisii, nu însă fără anumite condiții, astfel încât Adunarea să nu fie în totalitate deposedată de aceste puteri. Această tehnică parlamentară va rămâne fără aplicabilitate practică, căci se întâmplă rar ca un Parlamentul European, Comisiile parlamentare, deși constituite după sistemul proporțional, să reflecte cu fidelitate reacțiile Adunării în plenul ei;

amplificarea dezbaterilor de actualitate. Dincolo de Question time, care permite membrilor să adreseze individual întrebări de actualitate executivelor europene, Adunarea își rezervă dreptul de a organiza trei ore de dezbateri de actualitate pe sesiune, ale căror teme vor fi propuse de grupurile politice și reținute de birou;

– democratizarea relațiilor dintre birou și membrii Adunării prin instaurarea unui Question time, permițând backbencher-ilor să interpeleze organele directoare ale parlamentului în legătura cu organizarea lucrărilor. Această inovație nu s-a inspirat din vreun alt sistem în vigoare în parlamentele naționale;

– întărirea dreptului de petiție acordat rezidenților statelor membre și tuturor cetățenilor Europei care individual sau în grup, pot să-și exercite dreptul de petiție și să înainteze Președintelui Parlamentului European cererile sau revendicările lor în acele chestiuni care intră în jurisdicția Uniunii Europene;

– în 1987 introducerea în regulament a mecanismelor instituționale noi prevăzute în actul unic în folosul Parlamentului: procedura de cooperare.

2. Președinția și biroul.

Toate activitățile Parlamentului European și ale organismelor sale se află sub conducerea biroului Parlamentului. Biroul și președinția sunt organele directoare ale parlamentului. Distingem două formule ale biroului: biroul „simplu”, care reunește în jurul președintelui pe cei 14 vicepreședinți, (aceștia din urmă au doar vot consultativ și sunt însărcinați cu administrarea și cu finanțele care privesc în mod privat pe deputați) și biroul „lărgit”, care comportă în plus pe președinții grupurilor politice. În caz de paritate a voturilor în birou votul președintelui este preponderent.

Președintele Parlamentului este un deputat propus de un grup parlamentar și ales cu o majoritate absolută de voturi, el poate influența autoritatea și notorietatea acestei instituții comunitare. Teoretic, președintele este ales în fiecare an la începutul sesiunii anuale, adică în martie, la Strasbourg. În realitate, pentru a evita o rotație prea rapidă el este ales pentru doi ani și jumătate, ceea ce înseamnă că schimbarea președintelui are loc la mijlocul legislaturii. Alegerea comportă mai multe tururi, fiindcă trebuie obținută o majoritate absolută pentru a fi ales în cursul primelor trei tururi. În al patrulea, pot fi candidați doar cei care au obținut cel mai mare număr de voturi în turul al treilea. Acest sistem se aplică și la alegerea vicepreședintelui.

În general, Președintele Parlamentului European este dotat cu competențe mai largi decât cele atribuite omologilor săi naționali în conducerea lucrărilor Adunării-tendința întărită și mai mult o dată cu revizuirea regulamentului consecutiv alegerilor directe. Este de altminteri un domeniu unde președintele Parlamentului European joacă un rol care nu este echivalent la președinții parlamentelor naționale: relațiile externe. Președintele Adunării ia atitudine față de marile probleme internaționale și angajează chiar convorbiri diplomatice cu guvernele statelor terțe, care îl primesc „mai mult ca pe un șef de guvern decât ca pe un simplu președinte al Adunării”.

În ce privește Conferința președinților, care îi reunește pe Președintele Parlamentului și pe Președinții grupurilor politice, aceasta exercită atribuții în legătură cu organizarea internă și privind relații cu alte instituții și organisme comunitare sau extracomunitare.

3. Comisiile parlamentare.

Parlamentul are libertatea de a crea numărul de comisii care îi convine, atât comisii permanente, cât și comisii temporare sau comisii speciale, adică comisii de anchetă, precum și subcomisii și grupuri de lucru. Din acest punct de vedere, Parlamentul European se aseamănă cu parlamentele naționale.

În practică, Parlamentul a sporit numărul comisiilor sale permanente succesiv de la 12, anterior alegerilor directe la 15 și în cele din urmă la 20 la 1 octombrie 1996. După tratatul de la Amsterdam intrat în vigoare în 1999, numărul comisiilor permanente s-a redus la 17, fiecare comisie având un domeniu de activitate precis:

– comisia pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate

comună și politică a apărării;

– comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală;

– comisia pentru buget;

– comisia economică și monetară;

– comisia pentru industrie, comerț exterior, cercetare și energie;

– comisia juridică și pentru funcționare internă;

– comisia pentru afaceri sociale și încadrarea în muncă;

– comisia pentru politică regională, transport și turism;

– comisia pentru mediu, sănătate publică și protecția

consumatorilor;

– comisia pentru cultură, tineret, educație, mijloace mass-media

și sport;

– comisia pentru dezvoltare și cooperare;

– comisia pentru libertățile și drepturile cetățenilor, justiție și

afaceri interne;

– comisia pentru control bugetar;

– comisia pentru pescuit;

– comisia pentru probleme constituționale;

– comisia pentru drepturile femeii și egalitatea șanselor;

– comisia pentru petiții.

Din septembrie 1979 s-a creat o comisie ad-hoc „Drepturile femeii”, în principiu temporară, dar care și-a văzut mandatul în mod constant prelungit înainte de a deveni o comisie permanentă.

Rolul principal revine așadar comisiilor permanente, care sunt specializate, așa cum am văzut, pe diverse domenii și care pregătesc lucrările Parlamentului. Uneori, aceste comisii își țin ședințele în mod public. În ce privește rolul comisiilor permanente, firește, acesta este de examina propunerile de regulament și directivele comunitare, de a le amenda apoi de a le transmite plenului adunării. O comisie este sesizată fie pe fond fie pentru aviz.

Fiecare membru al Parlamentului este în principiu membru titular al unei comisii și membru supleant al altei comisii.

Comisiile temporare sunt create atunci când există un subiect de interes european, care necesită o examinare particulară și profundă. Durata acestor comisii este de un an, poate fi prelungită și poate deveni chiar permanentă. Spre deosebire de comisiile permanente compuse de la 20 la 60 de membri, comisiile temporare pot avea până la 15 membri. Au existat Comisia pentru reușita Actului unic, Comisia pentru reunificarea Germaniei…

Comisiile de anchetă se formează atunci când Parlamentul consideră că există unele încălcări ale legii comunitare sau când sunt sesizate unele aspecte considerate nocive societății europene. Aceste comisii au în compunere până la 15 membri, au durată de nouă luni și pot deveni permanente (cum a fost cazul comisiei privind drepturile femeii). Au existat comisii de anchetă privind „transportul materialelor nucleare”, „recrudescența nazismului în Europa”.

În afară de cele trei tipuri de comisii, în cadrul parlamentului sunt create delegații interparlamentare, scopul lor fiind de a purta relații cu alte parlamente sau organizații internaționale importante și comisii parlamentare mixte, cu scopul de a întreține relații cu parlamentele statelor care sunt legate de Uniunea Europeană prin acorduri de asociere.

Parlamentul European a operat astfel o sinteză armonioasă a ceea ce este mai bun și mai eficient în cele două mari tradiții parlamentare, creând totodată un nou „parlamentarism”, cel al viitorului.

4. Grupurile politice parlamentare.

Rolul grupurilor politice în Parlamentul European a fost și rămâne fundamental.

Încă de la începuturile parlamentarismului comunitar, eurodeputații din CECO s-au grupat după apartenența lor ideologică și nu după apartenența la delegațiile naționale sau după ordinea alfabetică (ca în alte Adunări europene). Ei au decis să se constituie în grupuri politice, în consecință multinaționale – așa au apărut grupurile socialiste, liberale, creștin-democrate, iar această practică a fost consacrată oficial în 1953, printr-un regulament privind formarea grupurilor politice. Așadar, Parlamentul European este constituit din grupuri politice transnaționale, grupuri care se înscriu într-un larg spectru de tendințe, curente sau ideologii.

Trebuie să remarcăm, de asemenea, că multe grupuri au practicat și încă mai practică așa-numita regulă a rotației: gaulliștii francezi și radicalii italieni în Parlamentul din 1979, apoi Verzii germani și francezii în parlamentele următoare. În ce privește pe gaulliști, rotația se bloca foarte repede, cu atât mai mult cu cât ceilalți parlamentari și opinia publică se arătau ostili acestui sistem. Interpretat ca un ultraj la adresa votului universal, astfel încât, la alegerile din 1984, acesta a fost abandonat de regulament. Regula rotației este o practică ce constă în a cere aleșilor de pe o listă să demisioneze la capătul unei anumite perioade, pentru a lăsa locul următorilor pe listă.

În urma tratatului de la Nice din decembrie 2000, articolul 1901 CE a fost completat cu un fundament juridic, permițând adoptarea, potrivit cu procedura de codecizie, a unui statut al partidelor politice la nivel european și în special a unor reguli referitoare la finanțarea lor.

5. Administrația.

Structura Parlamentul European este marcată foarte puternic de natura internațională a acestuia.

Efectivele personalului său sunt mereu sporite, din nevoia imensă de traducători și interpreți într-o adunare ce trebuie să lucreze în 11 limbi oficiale (daneza, engleza, finlandeza, germana, greaca, italiana, olandeza, portugheza, spaniola și suedeza) și trebuie chiar să traducă unele documente în „gaelică”. Se consideră că o treime din cei 3500 de agenți ai Parlamentului European lucrează direct sau indirect în serviciile de traducere sau interpretariat.

O altă parte a personalului este cerută de numeroasele deplasări ale Parlamentului și ale comisiilor, dată fiind absența unui loc de muncă unic al Parlamentului.

În cadrul Parlamentul European mai există șase direcții generale: Grefa, Direcția Generală a Comisiilor și a Delegațiilor Interparlamentare, Direcția Generală pentru Studii, Direcția Generală a Administrației, Direcția Generală pentru Personal și Finanțe și Direcția Generală pentru Traducere. La solicitarea francezilor Parlamentul European s-a dotat, începând din perioada președinției lui George Spenale (1974-1976) cu chestori și cu secretariat al Chesturii, la fel ca în adunările franceze și italiene.

În ce privește statutul funcționarilor Parlamentului el se supune în general Statului Funcționarilor Europeni care, spre deosebire de alți funcționari internaționali, sunt recrutați direct prin concurs și nu dintre funcționarii naționali, pentru a marca într-o manieră mai clară natura „pranațională” a comunităților europene. Pentru a garanta independența completă a organului parlamentar, însuși secretarul general, cei șapte directori generali și cei 25 de directori din Parlamentul European nu provin de la administrația publică națională, dar se întâmplă ca ei să provină de la secretariatele grupurilor politice. În Parlamentul European, grupurile politice dispun de un personal numeros (în 1966 existau 600 de agenți), recrutat din rândul partidelor politice și care au statutul unor agenți temporari, cu contract pe o durată nedeterminată, remunerați din bugetul Comunităților.

Fiecare deputat a fost dotat cu un asistent parlamentar, al cărui statut a fost conceput după modelul asistentului parlamentar al deputatului sau senatorului francez.

În ciuda constrângerilor de natură multilingvistică și a celor trei locuri de muncă, bugetul alocat serviciilor operaționale ale Parlamentului European este de doar 1% din bugetul Uniunii Europene, astfel spus 1,5euro pe an pentru fiecare persoană ce trăiește în cadrul Uniunii.

Secțiunea a II-a

Sporirea puterilor Parlamentului

Principalele misiuni ale unui parlament sunt de a face legea și de a controla executivul. Nu același lucru se poate spune despre Parlamentul European, construcția europeană și structurile ei fiind diferite de structurile clasice ale statului. Comunitatea europeană nu a fost gândită (cel puțin pe hârtie) după un model federal-statele rămân suverane, iar Consiliul, în calitatea sa de organ interguvernamental deține principalele funcții legislative. Tratatele constitutive n-au acordat competențe legislative Adunării (aceasta ar fi însemnat încălcări de suveranitate), însă i-au acordat unele funcții consultative în procesul legislativ.

Parlamentul European a pornit incontestabil de pe o poziție de inferioritate, părinții fondatori nepunându-și speranțe în el ca organ al Comunității. Dimpotrivă ei erau neîncrezători, gândindu-se că Adunarea va fi cutia de rezonanță a naționalismelor, zbuciumate, e adevărat, dar nu muribunde.

Dar părinții fondatori se înșelau, ceea ce se întâmplă de altfel în mod curent atunci când vrei să cucerești viitorul ex nihilo, organul parlamentar devenind în curând unul dintre „motoarele” construcției europene, în vreme ce Consiliul de Miniștri se va transforma în dietă poloneză cu sacrosanta lege a umanității, care îl va paraliza, iar Înalta Autoritate și apoi Comisia vor capitula la prima înfruntare cu guvernele (cu prilejul planului de reconversie a siderurgiei).

În aceste condiții, Adunarea și, împreună cu ea, Curtea de Justiție din Luxemburg vor deveni depozitarele acestui „interes general european”, încredințat la început Comisiei și Consiliului, și vor apărea ca atare în presă, mass-media și la marele public.

Deși suntem tentați că puterile Parlamentului European nu puteau decât să crească, în realitate, alte experiențe, mai cu seamă cea a Adunării parlamentare a Consiliului Europei, probează contrariul. Trebuie, așadar, să admitem că această sporire corespundea evoluției procesului european (în principal competiția „supranațional-interguvernamental” și nevoia de adaptabilitate), dar mai ales unei voințe politice de integrare europeana.

Prin dezbateri instituționale, prin modificările și amendamentele aduse tratatelor de bază, prin jurisprudența Curții de Justiție și, nu în ultimul rând, prin eforturile Parlamentului însuși de a intra mai mult în procesul decizional, funcțiile acestuia au crescut progresiv, de la avizele din anii `60, la competențele bugetare de la mijlocul anilor `70 și la procedura numita “codecizie”, câștigată la Maastricht in 1992 și amplificată prin Tratatele de la Amsterdam și Nice.

Funcțiile mai curând decorative cu care a fost dotat inițial Parlamentul European îi provoacă astăzi “slăbiciuni congenitale” și marchează destul de mult drumul acestei instituții spre poziția de legislativ european. Totuși, alegerea sa prin vot direct si universal, amenajările instituționale, jocurile politice și timpul îi lasă Parlamentului European destule porți deschise.

Până în 1970, această sporire a puterilor s-ar cuveni mai de grabă calificată ca o sporire a influenței, Adunarea întărindu-și rolul de o manieră oarecum „subterană”, fără ca tratatele să fie în vreun fel revizuite:

– votarea de către Adunare a ratei prelevărilor CECO din 1953-1954;

– instituționalizarea întrebărilor scrise și orale la Consiliul de Miniștri și nu numai la Comisie;

– procedura numită „Luns” în materie de acorduri de asociere între Comunitate și state terțe pentru informarea Parlamentului European asupra mersului negocierilor. Procedurii „Luns” stabilite începând din 1964 prin bunăvoința ministrului cu acest nume, pe când prezida Consiliul, I se va adăuga, începând din 1973, procedura numită „Westerterp” (după un alt ministru olandez), crezând aceeași procedură de informare a Parlamentului European, de această dată pentru acordurile comerciale încheiate de Comunitate (în baza articolelor 110 și 113 CEE). Procedura „Luns-Westerterp” a fost extinsă asupra tuturor acordurilor importante ale Comunității, prin „Declarația Solemnă” de la Stuttgard, când șefii guvernelor celor Doisprezece și Comisia au căzut de acord ca Parlamentul să fie consultat oficial cu privire la toate acordurile internaționale „semnificative”, înaintea concluziilor, și cu privire la toate modificările aduse tratatelor.

– în mod special, consultarea din ce în ce mai frecventă a Parlamentului de către Consiliu. Inițial, tratatele nu recunosc Adunării dreptul de a fi consultată asupra ansamblului actelor legislative ale Comunității. Ele sunt chiar destul de logice și incoerente în această privință, pentru că se întâmplă ca ele să reclame avizul Parlamentului pentru decizii de mică importanță și, dimpotrivă, să nu prevadă consultarea lui în privința unor acte esențiale. Așa se face că, împotriva oricărei logici, articolul 238 CEE prevede consultarea Parlamentului cu privire la acordurile de asociere cu terțe țări, în vreme ce articolul 237 nu o prevede în cazul aderării noilor state membre la Comunitate. De-a lungul anilor, Consiliul a căpătat totuși deprinderea de a consulta Adunarea în maximum de cazuri și la rândul său, aceasta din urmă și-a făcut un obicei din a-și da avizul în rarele cazuri care rămân. În acest sens, Curtea de Justiție Europeană a condamnat în 1980 Consiliul, anulându-i una din hotărârile luate fără a fi consultat Adunarea, când chiar Tratatul CEE o impunea , ceea ce va constrânge în viitor Consiliul la mai puțină dezinvoltură în relațiile sale cu Parlamentul:

– acceptarea de către Consiliu și Comisie, pe de o parte, de a furniza argumentele pentru care nu au fost în măsură să păstreze amendamentele Parlamentului la adoptarea actelor comunitare, iar pe de altă parte, de a ține Adunarea în permanență la curent cu urmările date de rezoluțiile ei. În ce privește măsurile luate, Comisia și Consiliul au formulat în 1973 procedurile de informare: în fiecare lună, în deschiderea sesiunii, Comisia face o expunere asupra măsurilor de aplicare a rezoluțiilor adoptate în sesiunea precedentă și chiar, după 1978, furnizează această comunicare sub formă scrisă, publicată în Journal officiel; Consiliul s-a declarat „gata să se întâlnească periodic și de cel puțin patru ori pe an cu președintele Adunării pentru a examina, între altele, urmările date de Consiliu avizelor Adunării”. E cât se poate de clar că de această dată Consiliul a mers mai departe de un simplu angajament verbal, acest text constituind în fapt o revizuire a tratatelor, chiar dacă „măsurile practice” care confirmă sporirea puterilor Adunării în anii 60 sunt luate ca o aplicație a paragrafului 15 din Comunicatul summit-ului de la Paris din 1972. La acest summit, francezii și olandezii s-au înfruntat cu înverșunare în ce privește puterile și îndeosebi alegerea directă a Adunării. Președintele Pompidou a rămas neclintit în privința alegerilor, dar a fost nevoit să conceadă partenerilor săi o ameliorare a prerogativelor Parlamentului. Comisia, la rândul ei, anunțase de la 30 mai 1973, sub formă de „comunicare”, măsurile practice pe care avea de gând să le ia, aplicând același paragraf 15 al summit-ului de la Paris.

Este remarcabil faptul că, în toate cazurile, această creștere de puteri nu s-a produs decât cu complicitatea Consiliului, ceea ce demolează teza îndeobște admisă conform căreia Parlamentul European ar fi „uzurpat” prerogativele Executivului.

1. Puterea Bugetară

Într-o apreciere de ansamblu, s-ar putea spune că bugetul este acel creuzet în care se amalgamează viziunile politice și cele economice, fiecare având ceva din cealaltă până la un punct dincolo de care încep eforturile (frecușurile) de omogenizare.

Bugetul comunitar deține un loc central în procesul comunitar, sistemul financiar, fiind subiectul unor importante schimbări de-a lungul timpului. Atâta prin resursele sale, cât și prin cheltuieli, bugetul comunitar face vizibilă solidaritatea comunitară, solidaritate departe de a lua forme idilice, cunoscută fiind nemulțumirea statelor care dau mai mult și primesc mai puțin de la buget. Totodată, bugetul poate fi și un reper util în delimitarea taberelor politice care fac Europa-contestatarii direcți în această chestiune fiind, fără îndoiala, mai apropiați de o cooperare clasică de genul „cât dai, atât să și iei”, iar evoluția controverselor bugetare are destule situații în acest sens.

Prima încercare de „remaniere” bugetară, prin renunțarea la contribuția directă a statelor, crearea de resurse comunitare proprii și instituirea unui control parlamentar asupra acestor resurse, a avut loc în 1965, la propunerea Comisiei, prezidată de președintele Hallstein. Propunerile lui Hallstein erau însă premature, ele urmând să antreneze un conflict de proporții cu guvernul francez-criza scaunelor goale-replică dată Europei supranaționale de către Europa interguvernamentală. Președintele Hallstein legase indisolubil instituirea resurselor proprii de creșterea puterilor bugetare ale Parlamentului European, așa cum e logic într-o Comunitate democratică, unde bugetul trebuie întotdeauna să fie adoptat de un parlament; parlamentele naționale pierzându-și dreptul de control, acesta ar fi fost preluat de Parlamentul European.

După acest prim eșec de instituire a resurselor proprii, dosarul a revenit la suprafață în 1969, iar summit-ul de la Haga, din decembrie 1969, a admis substituirea controlului parlamentelor naționale asupra bugetului comunitar prin controlul Parlamentului European.

Începuturile anilor 70 au adus schimbări notabile în schema bugetului comunitar, principalele cauze fiind schimbările de prima scenă politică a Franței și, o dată cu ele, noile perspective ale procesului european, perspective sintetizate la Haga, în 1969, în formula „împlinire, aprofundare, extindere”. Astfel, din nevoia de a răspunde relansării procesului de integrare, precum și în perspectiva primei extinderi, schema bugetului comunitar s-a schimbat radical. La capitolul resurse, bugetul începe să fie finanțat din resurse comunitare, în principal drepturi de vamă, înlocuind astfel contribuția directă a statelor. La capitolul cheltuieli, acestea se împart în obligatorii și neobligatorii, în încercarea de a se reglementa-ameliora disputa privind cheltuielile, pe de o parte, și distribuția competențelor bugetare, pe de altă parte. Mai precis, este vorba de beneficiarii bugetului a căror competiție se ascuțise: de o parte FEOGA, cu trei sferturi din buget, trecut la cheltuieli obligatorii, de cealaltă parte noii veniți, Fondul social, Fondul regional etc., trecuți la cheltuieli neobligatorii. Cu aceste schimbări se aranjează și partajul puterilor bugetare, din acea perioadă, Consiliul și Parlamentul împărțindu-și competențele în această materie.

La începutul anilor 80, pe tema bugetului comunitar au creat variațiuni și au dat probe de virtuozitate politică și alții, cu alte instrumente, cu alte interese. Noul Parlament European ales, motivat de o creștere în legitimitate și din dorința de a avea mai multă audiență la construcția europeană, a ținut în șah Consiliul și o dată cu el și bugetul în 1979, 1982, 1984.

O dată etapele depășite, Parlamentul European și Consiliul de Miniștrii își „împart” puterea bugetară în funcție de tipul de cheltuieli, când cu preeminența Parlamentului asupra Consiliului, când invers, situație care necesită un sistem complicat de navete și de lecturi între cele două organe comunitare, ceea ce firește, nu se petrece fără conflicte, iar o asemenea ocazie nu este scăpată fără exersarea forțelor între cele două „sensuri” ale Europei, cooperare-integrare.

Procedura bugetară are următorul traseu: pe baza unui ante-proiect de buget prezentat de către Comisie înainte de 1 septembrie Consiliului de miniștri, acesta stabilește cu majoritate calificată un proiect de buget pe care-l transmite Parlamentului European până la 5 octombrie pentru prima lectură. În decurs de 45 de zile, comisia pentru bugete și fiecare comisie de specialitate din Parlamentul European analizează acest proiect de buget, poate amenda proiectul cu privire la cheltuielile neobligatorii și poate face propuneri de modificare a lui (pentru cheltuieli obligatorii-preponderent agricole, precum și pentru cele care decurg din acordurile internaționale cu țările terțe) și amendamente (pentru orice alte cheltuieli). Proiectul de buget este modificat în funcție de amendamentele și modificările acceptate sau respinse de Consiliu statuând cu majoritate calificată, apoi transmis Parlamentului European care în termen de 15 zile, poate, statuând cu majoritatea membrilor care îl compun și trei cincimi din voturile exprimate, să amendeze sau să respingă modificările aduse de Consiliu amendamentelor sale (cheltuieli neobligatorii) și în consecință să adopte bugetul. Parlamentul European poate, de asemenea, statuând cu majoritatea membrilor care îl compun și două treimi din voturile exprimate, să respingă proiectul de buget și să ceară un nou proiect să fie întocmit. Parlamentul este acela care adoptă forma definitivă a bugetului, pe care semnătura Președintelui îl investește cu putere executorie. După adoptarea bugetului, Parlamentul European exercită un control continuu privind buna folosire a creditelor, ameliorează măsurile de prevenire, depistare și represiune a fraudelor și efectuează evaluarea rezultatelor finanțărilor de la bugetul comunitar. Parlamentul apreciază anual responsabilitatea politică a Comisiei Europene înainte de a-l concede „absolvirea” asupra execuției bugetului.

Așadar, Consiliul are „ultimul cuvânt” asupra cheltuielilor „obligatorii” ale Comunității, care corespund în realitate cheltuielilor decurgând din politica agrară comună, depinzând ea însăși de fixarea de către Consiliu a prețurilor agricole.

Parlamentului îi revine „ultimul cuvânt” asupra cheltuielilor numite „neobligatorii” ale Comunității. Acest „ultim cuvânt” înseamnă că amendamentele adoptate de Adunare asupra acestui tip de cheltuieli nu pot fi respinse definitiv de către Consiliu. În lectură secundă, Parlamentul poate face ca ele să ajungă la majoritatea de trei cincimi. Cu toate acestea, Parlamentul nu poate spori la infinit cheltuielile neobligatorii. La începutul exercițiului bugetar în fapt, un coeficient nominal global de sporire a acestui tip de cheltuieli este fixat de Comisie pe baza unor criterii obiective, cum ar fi evoluția PNB al Comunității, variația medie a bugetelor statelor membre etc. Acest coeficient maximal poate el însuși să fie mărit, dar prin acordul comun al Consiliului (care hotărăște prin majoritate calificată) și al Adunării (cu majoritate de trei cincimi). În realitate, aceste cheltuieli neobligatorii corespund creditelor afectate noilor politici comune create sau consolidate în răstimp de 20 de ani: politica regională comună (prin intermediul FEDR), politica socială comună (prin Fondul Social European, politicile pentru energie, cercetare, mediu etc.

Prin al doilea tratat de la Luxemburg din 1975, Parlamentului European îi revine dreptul de a respinge global bugetul în cazul în care, după ce a luptat în cadrul procedurilor normale cu prilejul diverselor lecturi bugetare prevăzute, va constata că nu a obținut decât satisfacții minore. Această respingere trebuie să obțină o majoritate calificată de două treimi a membrilor, ceea ce constituie o pavăză solidă în favoarea Consiliului. Cu toate acestea, la 13 decembrie 1979, noul Parlament ales prin sufragiu universal a utilizat pentru prima oară acest drept, respingând bugetul cu o majoritate zdrobitoare de patru cincimi.

Se cuvine să menționăm totodată că, prin Tratatul de la Amsterdam din 1997, puterile de control bugetar ale Parlamentului European au fost extinse și asupra domeniului PESC.

Puterea legislativă.

Lipsa puterii legislative era marea frustrare a Parlamentului European, chiar dacă, printr-un fenomen de compensație, el reușise să-și sporească puterile bugetare izvorâte din Tratatele de la Luxemburg. Abia în anii `80 și `90, Parlamentul European va câștiga în sfârșit o parte substanțială a puterii legislative a Comunității. Odată cu Actul Unic European, negociat la mijlocul anilor `80 și intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Parlamentul European primește în fine, de iure, o parte a puterii legislative-puterea de cooperare. Apoi, cu tratatul de la Maastricht din 1992, Parlamentul European face un pas suplimentar spre puterea legislativă, obținând o reală putere de codecizie cu Consiliul de Miniștri. În fine, prin tratatul de la Amsterdam, Parlamentul și-a văzut puterile crescând în procesul decizional al Uniunii Europene. Numărul procedurilor legislative a fost redus și funcționarea lor a fost simplificată. Noul tratat prevede Cvasi-dispariția procedurii de cooperare și o extindere importantă a procedurii de codecizie, care plasează Parlamentul European în poziția de veritabil co-legislator împreună cu Consiliul.

Desigur, chiar înainte de alegerea sa directă, Parlamentul European, deși rămânea juridic o adunare consultativă, își sporise considerabil de-a lungul anilor influența legislativă. El a plasat foarte devreme în condițiile și metodele de lucru ale unui parlament clasic, fără a fi frânt în această ipostază de Tratatul de la Roma (control asupra ordinii de zi, crearea unor comisii permanente sau de anchetă după propria voie, audieri publice etc.). În plus, prin calitatea activității sale parlamentare, Adunarea Europeană sfârșise prin a obține respectul consiliului și din 1976, consilierul de la Housse putea declara că „consultarea Parlamentului de către Consiliu nu mai este un ritual folcloric, ea a devenit în fine un agreaj real al procesului de luare de decizii politice. Exemplele abundă”.

Oricum ar fi, sancționarea prin texte a influenței legislative a Parlamentului European se află în Actul Unic European, care este el însuși în bună parte fructul noii legitimări acordate prin sufragiu universal Parlamentului European De la alegerea lui directă, Parlamentul, în cadrul căruia se găseau câțiva militanți federaliști notorii și îndeosebi omul politic italian Altiero Spinelli, va crea o comisie instituțională având ca mandat elaborarea unui proiect de tratat de Uniune Europeană, un fel de Constituție Europeană.

În ce privește procedura ordinară de consultare, Actul nu schimbă nimic, decât că prevede câteva posibilități noi de consultare, îndeosebi în domeniul coeziunii economice și sociale (art. 130 D), al cercetării (art. 130 Q) și al mediului (art. 130 S). Această procedură poate fi obligatorie (rezultă din dispoziții specifice ale tratatelor comunitare) sau facultativă, ceea ce înseamnă că înainte de luarea deciziei de către Consiliu, Parlamentul trebuie să poată să se pronunțe cu privire la propunerile Comisiei, deci Consiliul are obligația legală în multe situații de a consulta Parlamentul. Dacă, însă, Consiliul a luat o hotărâre cu ignorarea obligației de consultare, ea poate fi declarată nulă, dispoziție prevăzută de altfel și în tratatul de la Maastricht. În acest sens s-a arătat că acea consultare prevăzută în art.43, par.2, în materie de politică agricolă comună, ca și în alte prevederi similare ale Tratatului, este mijlocul care permite Parlamentului să joace un rol important în procesul legislativ al Comunității. O asemenea atribuție reprezintă un factor esențial în echilibrul instituțional preconizat de Tratat. Cuvenita consultare a Parlamentului în cazurile prevăzute de Tratat constituie deci o formalitate esențială, a cărei disprețuire are consecința nulității măsurii în cauză. Respectarea acestei cerințe implică faptul că Parlamentul să-și fi exprimat opinia sa. Este imposibil să se afirme că respectiva cerință procedurală este satisfăcută prin simpla solicitare a avizului. Tot în legătură cu obligația de consultare s-a precizat că, deoarece dreptul de a fi consultat în conformitate cu o prevedere a Tratatului este o prerogativă a Parlamentul, acesta din urmă este îndreptățit să introducă recurs în anulare în cazul neconsultării sale.

Spre deosebire de procedura de consultare, procedura de cooperare va modifica în mod considerabil situația pentru Parlamentul European. Câmpul ei de aplicare, fără a fi la înălțimea speranțelor Parlamentului, este important, pentru că noua procedură se aplică pieței interne, politicii sociale, cercetării și dezvoltării tehnologice. În practică, asta înseamnă că aproximativ două treimi din cele 300 de directive și reglementări de elaborat până în 1993 pentru realizarea marii piețe interne și conținute în Cartea Albă a Comisiei din 1985, cad sub procedura de cooperare legislativă.

Treimea rămasă, care nu e mai puțin importantă, privește domeniile pe care, în cursul negocierii Actului Unic, guvernele sau o parte dintre ele nu au vrut să le sustragă de la regula unanimității în cadrul Consiliului: drepturile lucrătorilor și ale Securității sociale, fixarea prețurilor agricole și mai ales armonizarea fiscalității. Mecanismul instituit, care este deosebit de complex, vine să organizeze un sistem de dublă lectură între Consiliu și Parlament:

– comisia elaborează o propunere de directivă asupra căreia Parlamentul își dă avizul. Consiliul statuează atunci cu majoritate calificată o poziție comună, care reflectă propria sa convingere;

– textul Consiliului este examinat de Parlamentul European în a doua lectură, el având posibilitatea, în termen de trei luni, să-l amendeze sau să-l respingă;

– dacă textul său a fost respins, Consiliul nu poate statua în a doua lectură decât prin unanimitate sau poate decide să nu adopte decizia. Parlamentul nu se pronunță decât foarte rar pentru un refuz, deoarece această situație poate provoca un blocaj. Dacă au fost aduse amendamente, comisia le reexaminează și transmite Consiliului noul său text, precum și amendamentele pe care ea nu le-a reluat;

– consiliul adoptă propunerea Comisiei statuând prin majoritate calificată și în unanimitate pentru amendamentele care nu au fost reluate de Comisie.

În sfârșit, Actul Unic consacră revendicarea mult timp exprimată de Adunare de a putea ratifica acordurilor externe ale Comunității și nu numai de a fi informată asupra desfășurării negocierilor de către Consiliu. Articolul 237 CEE în noua lui redactare stabilește obligația pentru Consiliu de a primi avizul conform al Parlamentului pentru tratatele de aderare, articolul 238 îl extinde la acordurile de asociere, iar articolul 34 din Regulamentul Parlamentului îl extinde la „acordurile internaționale de importanță semnificativă”. În practică, Parlamentul nu a ezitat să-și folosească foarte repede acest drept, refuzând, de pildă, în 1988, să ratifice noile protocoale financiare cu Turcia sau cu Israelul, pentru a protesta împotriva situației drepturilor omului în Turcia sau a situației impuse palestinienilor în Israel, nu însă fără a crea complicații diplomatice între aceste două țări și Comunitate.

Procedura avizului conform stabilește că un act legislativ trebuie să fie aprobat de către Parlament pentru a putea fi adoptat, dar acesta nu poate, în cadrul acestei proceduri, să propună sau să impună amendamente, rolul său constă doar în a aproba sau a respinge actul propus.

O dată cu tratatul de la Maastricht, intra finalmente în vigoare la 1 noiembrie 1993 după o serie de peripeții, Parlamentul obține o întărire suplimentară a puterii sale legislative-puterea de codecizie cu Consiliul de Miniștri, care reprezintă progresul cel mai important pentru consolidarea rolului Parlamentului European.

Odată cu tratatul de la Amsterdam, câmpul procedurii de codecizie s-a extins de o manieră semnificativă. În domeniile la care se aplică majoritatea calificată, precum și pentru domeniile noi introduse în Tratat, procedura de codecizie între Parlamentul European și Consiliu a devenit regula generală (cu excepția domeniului agriculturii, unde Consiliul decide cu majoritate calificată, dar este cerută doar consultarea Parlamentului). Mai precis, procedura de codecizie se întinde asupra următoarelor domenii din tratatul instituind Comunitățile Europene: interzicerea tuturor discriminărilor pe motiv de naționalitate, libertatea circulației și a sejurului cetățenilor europeni pe teritoriul Uniunii Europene, securitatea socială a muncitorilor migranți, dreptul de stabilire pentru resortisanții străini, regimul profesiilor, politica transporturilor, măsuri de încurajare în materie de locuri de muncă, dispoziții ce rezultă din „acordul social”, cooperarea vamală, măsuri de încurajare pentru lupta împotriva eliminărilor sociale, egalitate de șanse și de tratament, decizii de aplicare a Fondului social, formare profesională, sănătate, rețele transeuropene, decizii de aplicare a Fondului european de dezvoltare regională, cercetare, mediu, dezvoltare, transparență, lupta contra fraudă, crearea unei autorități consultative în materie de protecție de date. Mai mult, prin tratatul de la Amsterdam, procedura de codecizie s-a simplificat, posibilitatea de a recurge la a treia lectură în sânul Consiliului fiind suprimată.

Prin tratatul de la Nice, competențele Parlamentului European au fost lărgite prin extinderea câmpului codecizional și prin avizul conform care va fi cerut pentru instaurarea unei cooperări mai strânse.

Puterile de control.

Și asupra acestui punct, anii 1970, 1980 și 1990 vor marca o întorsătură decisivă.

Dacă avem în vedere tratatele, Parlamentul European dispune de la începuturile lui de puterea tradițională parlamentară de a controla Executivul. Dar el nu posedă panoplia completă, ci dispune în mod bizar, fie de „arma atomică” pe care o constituie moțiunea de cenzură, fie de „armare foarte ușoare”, care sunt întrebările scrise și orale (art.140 CEE). Puterea sa de control nu se putea exercita decât asupra Comisiei, iar Consiliului îi scăpa complet (nici măcar întrebări scrise). Cu privire la toate aceste puncte, procedura a fost ameliorată.

Mai mult, Parlamentul s-a decis să folosească amenințarea cu moțiunea de cenzură. Cât despre mijloacele de control, Parlamentul European a beneficiat incontestabil de aportul britanic. Începând din 1973, pe lângă întrebările scrise și întrebările orale cu sau fără dezbatere, Parlamentul European a instituit un „timp pentru întrebări” (Question time) imitat după Camera Comunelor, cu alte cuvinte a rezervat o oră pe sesiune pentru întrebările de actualitate puse pe loc și direct de parlamentari asupra unor subiecte de actualitate dintre cele mai diverse. Această dezbatere s-a bucurat repede de un asemenea succes, încât „ora întrebărilor” a devenit două, apoi trei ore.

Chiar de la început, lacuna tratatelor relative la întrebările pentru Consiliu a fost depășită. Consiliul a acceptat să răspundă la întrebările scrise sau orale ale parlamentarilor, cerând doar un termen de răspuns mai îndelungat, dată fiind rotația destul de rapidă a președintelui Consiliului.

În ce privește noțiunea de cenzură, care nu a fost prevăzută, firește, decât pentru Comisie, până în 1972 ea rămâne linie moartă, din motivele fundamentale arhi-cunoscute: în constituția comunitară, Comisia și Parlamentul fac corp comun împotriva organului care deține puterea de a decide sau, mai exact, de a nu decide-Consiliul. Din această cauză, nici o moțiune nu a fost depusă între 1952 și 1972.

În anii `80, tradiționala alianță naturală dintre Comisie și Parlament se va restabili, îndepărtând orice veleitate de moțiune de cenzură din partea Adunării. Era însă perioadă în care Comisia și Parlamentul se aliau pentru a smulge Consiliului Actul Unic European și totodată perioada în care Comisia era prezidată de personalitatea incontestabilă a lui Jaques Delors.

La începutul lui 1990, amenințarea cu o moțiune de cenzură va fi din nou agitată, grupul socialist reproșând Comisiei timiditatea politicii sale sociale într-o economie europeană pe cale de a-și redobândi cursul ascendent, ceea ce va duce la elaborarea de către Comisie a Cartei drepturilor sociale fundamentale.

Trei alte moțiuni vor fi depuse, în iulie 1991, în decembrie 1993 și în ianuarie 1999, toate trei fiind respinse.

Deși moțiunea de cenzură la adresa Comisiei n-a fost niciodată votată, amenințarea ei fiind reală și adesea acest lucru este suficient pentru a impune Comisiei mai multă considerație față de Adunare. Se consideră că nu există garanția că politica unei noi Comisii numite va satisface exigențele Parlamentului, instrumentul moțiunii de cenzură nefiind cu ușurință îmbrățișat de către parlamentari și nici procedură nu este simplă și fără riscuri.

Pe de altă parte, Tratatul de la Maastricht va aduce, în sfârșit, Parlamentului European contrapartida indispensabilă într-o democrație parlamentară, dreptul de cenzură exercitat de o adunare, adică dreptul de învestitură. Încă din 1975, raportul Tindemans asupra Uniunii Europene propusese deja că Parlamentul să aibă facultatea de a-l investi pe președintele Comisiei. Mai mult, din 1981, președintele Comisiei la acea vreme, Gaston Thorn, se pretase la o „dezbatere de învestitură” sancționată printr-un vot de încredere, calificat ca istoric de unii și ilegal de alții, care au refuzat să ia parte la vot. În 1985, Jacques Delors s-a supus la rândul său, de bună voie, unei dezbateri de învestitură, care a suscitat o împotrivire mai slabă, iar în 1987, după reînnoirea Comisiei, dezbaterea de învestitură n-a mai stârnit decât opoziții marginale, îndeosebi la oratorii danezi. Și în această privință, Tratatul de la Maastricht sancționează juridic această evoluție comunitară, dar perfecționând și mai mult procedurile acestui vot de încredere.

Parlamentul European dispune și de posibilitatea de a interveni pe cale jurisdicțională. Statutul său jurisdicțional a fost precizat de către Curtea de Justiție printr-o serie de hotărâri în diverse materii ori situații precum:

– invitarea Parlamentului de către Curte spre a-i furniza informații în cadrul acțiunilor directe sau al trimiterilor pentru obținerea unor hotărâri preliminare;

– intervenția între litigiile aflate în dezbaterea Curții;

– introducerea unui recurs în anulare contra actelor Consiliului sau Comisiei, cu condiția ca aceasta să aibă ca obiect asigurarea prerogativelor Parlamentului și să fie susținute pe mijloace întemeiate exclusiv pe încălcarea acestor prerogative (în scopul de a asigura echilibrul instituțional al Comunității).

Conform Tratatului de la Nice, Parlamentul European va avea în viitor posibilitatea, la fel ca și Consiliul, Comisia și statele membre, să intenteze recurs în anulare împotriva actelor provenite de la instituții, fără a trebui să dovedească un interes particular (art. 230 CE).

4. Rolul „onusian” al Parlamentului european.

Acest rol izvorăște din natura internațională a Parlamentului European, fiind un rol specific pe care Parlamentul îl joacă în raport cu parlamentele naționale, și anume în relațiile externe.

În statele membre, adunările au, firește, numeroase relații cu celelalte țări, ceea ce se traduce în general prin vizite de „misiuni parlamentare” oarecum pretutindeni. Dar aceste misiuni, al căror ecou e uneori considerabil, rămân în principiu interparlamentare și nu prefigurează cu nimic politica pe care o vor face Executivele.

Dar odată cu lărgirea progresivă a Comunității în anii `70 și `80, vom asista, mai cu seamă, la transformarea Parlamentului European într-un fel de „Națiunile Unite II”. În realitate, începând din momentul când, în 1986, Spania și Portugalia se vor alătura Comunității, aceasta se va vedea incluzând principalele puteri „coloniale” de altădată, care reușiseră în 1939 să colonizeze 90% din teritoriile ce configurează actuala Lume a Treia.

Secțiunea a III-a

Lărgirea competențelor

Multă vreme, Parlamentul European nu a fost decât o Adunare a Comunităților, astfel încât competențele sale erau cele ale Comunităților, cu alte cuvinte competențe de ordin economic și comercial. Astăzi, el a devenit și devine din zi în zi mai mult Adunarea unei „Comunități Europene” în sens deplin, unde sunt discutate probleme politice, fără a face însă obiectul unor decizii. Evident, pentru a ajunge aici, Parlamentul European a parcurs mai multe etape, iar rațiunile acestei evoluții nu sunt deloc misterioase.

a)Etapele

Spre deosebire de puterile bugetare pe care Parlamentul European nu le câștigă decât în anii `70, Adunarea obține dreptul de a discuta „politică” încă de la începutul anilor `60. Ea nu a obținut acest drept „cu forța”, ci l-a primit, și încă de foarte sus, chiar din mâna șefilor de stat și guvern. În realitate, summit-ul de la Bonn, din iulie 1961, la care participa și generalul de Gaulle, este cel care a decis „să asocieze mai îndeaproape opinia publică la efortul întreprins, prin invitația lansată Adunării parlamentare europene de a-și extinde aria deliberărilor la noile domenii, cu colaborarea guvernelor”. În fapt, trebuie să recunoaștem astăzi caracterul puternic conjunctural al acestui comunicat, rezultat al bunei înțelegeri care a domnit între cei Șase în timpul summit-ului de la Bonn, unde de Gaulle era gata să facă unele concesii pentru a impune mai ușor adoptarea unui proiect mai vast și anume planul uniunii politice, cunoscut sub numele de Planul Fouchet. Cum însă Planul Fouchet va eșua, Adunarea nu va putea conta pe această „colaborare între guverne”.

Discutarea problemelor de politică externă nu înseamnă însă, neapărat, și abordarea chestiunilor de Apărare sau ale Drepturilor Omului. De fapt, până în 1973-1974, Parlamentul European s-a abținut cu prudență de la aceasta, cu atât mai mult cu cât știa că Apărarea și Drepturile Omului sunt evocate în alte incinte parlamentare europene, concepute tocmai pentru acest lucru, Consiliul Europei și Uniunea Europei Occidentale. Lucrurile se schimbă însă începând cu 1973, britanicii, nou veniți, dorind să grăbească această evoluție. La începutul anului 1973, liberalul britanic lord Gladwyn depune prima propunere de rezoluție privind Apărarea, iar la 6 aprilie, cu toată împotrivirea unei părți a Adunării, care considera Parlamentul European incompetent, este adoptată o rezoluție asupra viitoarei Uniunii Europene, rezoluție care, la punctul 6 prevede că: „cooperarea în materie de politică externă nu poate, în practică, să fie separată de politica de apărare și securitate”.

În sfârșit, să notăm că prin Tratatele de la Amsterdam și Nice, autoritatea Parlamentului European a fost consolidată și odată cu ea caracterul democratic al Uniunii.

b)Motivele

Cauzele acestei lărgiri considerabile a competențelor sunt cât se poate de relevante.

Există, mai întâi și înainte de toate, însăși voința guvernelor de a asocia Parlamentul European la progresele cooperării politice. În decembrie 1974, Consiliul European, moștenitor al conferințelor la vârf ale șefilor de stat și de guvern, la propunerea Franței, a autorizat în unanimitate și în mod expres în comunicatul său final Parlamentul European să interpeleze Consiliul de Miniștri în domenii privind cooperarea politică.

De asemenea, a avut loc lărgirea, însoțită de o aprofundare a Comunității, care vine să infirmeze teza conform căreia orice lărgire nu se poate face decât în detrimentul aprofundării. Ca dovadă, asumarea de către Parlamentul European a chestiunilor de apărare o dată cu intrarea britanicilor, această problemă nefăcând niciodată obiectul unor dezbateri în Șase.

Tot așa, nu e nici o îndoială că intrarea danezilor, a britanicilor și a irlandezilor și, în 1995, a suedezilor finlandezilor și austriecilor va îmbogății lucrările parlamentare în domeniul Drepturilor Omului.

CAPITOLUL IV

LIMITELE PARLAMENTARIZĂRII

Chiar dacă Adunarea de la Strasbourg a Devenit din ce în ce mai reprezentativă și din ce în ce parlamentară, ea nu este, orice s-ar spune, un parlament federal și asta pentru că Uniunea însăși nu e un stat federal. Tocmai de aceea și contrar parlamentelor naționale ale căror puteri, natură și statut al membrilor sunt definită din timpuri imemoriale, Parlamentul European se caută încă pe sine într-o serie de domenii, începând chiar cu sediul. El este deopotrivă în căutarea unui veritabil statut juridic și material pentru membrii săi, precum și a unui sistem electoral uniform pentru alegerea sa. El este, de asemenea, angajat într-o luptă continuă pentru ameliorarea puterilor, îndeosebi bugetare, care I-au fost acordate cu parcimonie prin diversele tratate de la Paris, Roma și Luxemburg sau pur și simplu pentru a impune respectarea lor.

În sfârșit, Parlamentul European este preocupat de chestiunea delicată a relațiilor cu „rivalii săi naturali”, parlamentele naționale, neliniștite de perspectiva creării deasupra lor a unui „superparlament”.

Secțiunea I

Statutul Adunării

Greu de crezut că Parlamentul European, instituția comunitară care a cunoscut cea mai impresionantă evoluție de la înființare și până în prezent, este în căutarea unui sediu stabil și a unui sistem electoral uniform.

Sediul și sistemul electoral reprezintă două probleme care au generat numeroase discuții de-a lungul timpului și care vor constitui, probabil mult timp de acum înainte, obiect al disputelor parlamentare.

1. Problema sediului

Parlamentul European nu este singura instituție aflată în căutarea unui sediu, problema sediului, adică a capitalei definitive a Europei comunitare, fiind comună tuturor instituțiilor europene, care sunt dispersate în trei orașe: Bruxelles, Strasbourg și Luxemburg. Această situație, teoretic provizorie, durează din 1952: nici chiar pentru prima comunitate, CECO, cei Șase de atunci nu au fost capabili să aleagă un sediu definit și s-au separat în iulie 1952, după ce au desemnat Luxemburgul ca sediu provizoriu al Înaltei Autorități CECO, desemnând totodată Strasbourgul ca loc de reuniune al Adunării comune CECO. Nici în 1957, când s-au creat cele două noi comunități, EURATOM și CEE, nu a fost posibil să se adune toate instituțiile într-un singur oraș. De atunci, s-a instaurat o specializare instituțională între cele trei orașe: Bruxelles, capitală a „executivelor europene” (Comisie, Consiliu), Luxemburg, capitală judiciară și financiară (Curtea de Justiție, Curtea de Conturi, Banca Europeană pentru Investiții) și Strasbourg, capitală „parlamentară”. Deși deputații europeni urmau să se instaleze la Strasbourg și acest lucru s-a confirmat oficial în 1965, s-a convenit ca Secretariatul general al Parlamentului European să rămână instalat la Luxemburg, astfel că, din 1952, serviciile Parlamentului European se mută, în fiecare lună, o săptămână la Strasbourg, în vreme ce un număr de funcționari merg în restul timpului la Bruxelles, unde comisiile parlamentare au obiceiul de a lucra pentru a se apropia de Executive. În consecință, o risipă notabilă de timp și de bani, care devine și mai insuportabilă odată cu dublarea membrilor Parlamentului și a serviciilor lui, și asta fără a lua în considerare viitoarea lărgire.

În această competiție între orașe pentru a obține reunirea parlamentarilor și a serviciilor, Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg pot fiecare cu argumente solide: Bruxelles are de partea lui avantajul funcționabilității, care ar cere ca executivele și organul legislativ să fie situate într-un singur loc; Luxemburgul se poate preleva de drepturi istorice și materiale câștigate; Strasbourgul joacă o carte „sentimentală”, cea a orașului simbol al reconcilierii franco-germane, piatră unghiulară a construcției comunitare.

În aceste condiții, în pofida faptului că tratatele încredințează numai guvernelor grija de a fixa sediul definitiv al Comunităților printr-o hotărâre luată în unanimitate, acestea s-au dovedit incapabile de a lua această decizie, situație cu care vechea Adunare s-a obișnuit deja, dar noii deputați, rezultați din sufragiu universal, nu încetează din iunie 1979 încoace să protesteze împotriva acestei situații de „itineranță” și „nomandism”.

În octombrie 1985 survine un nou moment de înviorare, care pare să marcheze o victorie a partizanilor orașului Bruxelles: Parlamentul European adoptă o rezoluție favorabilă construcției unui hemiciclu la Bruxelles. Din acest moment, parlamentarii francezi și luxemburghezi vor multiplica resursele în fața CEJ care, în general, urmează dreptul, adică acordurile din 1965. În același timp, guvernul și orașul Strasbourg reacționează în forță la nivelul infrastructurilor, pentru a face din acest „oraș de prefectură” o capitală europeană.

În 1989, la Strasbourg se instalează o nouă municipalitate, noul primar doamna Catherine Trautman, dotând capitala alsaciană cu infrastructuri susceptibile de a reține Parlamentul European și încercând în acest fel să recupereze întârzierea față de Bruxelles.

Cu granița statului, se ridică la Strasbourg în cartierul Orangerie o noua clădire, cu un vast hemiciclu destinat în întregime sesiunilor plenare ale Parlamentului European, în valoare de aproximativ 3 miliarde de franci și care va fi livrat în decembrie 1997, Strasbourgul reușind în același timp să rezolve o serie de probleme grave privind căile de acces care îl împiedicau să devină o capitală europeană: problema legăturilor aeriene, probleme de cazare, de taxi etc…

Lucru cert este că Parlamentul European are trei sedii din trei orașe din trei state. Firește, absența unui sediu unic al Parlamentului European face obiectul a numeroase critici, fie în presă, fie în opinia publică, în legătură cu risipa de bani și de timp pe care o antrenează și a devenit în același timp sursă de făcut politică pentru unii, sursă de diviziune pentru alții…

Problema sistemului electoral.

Deși Actul de la Bruxelles din 1976 nu fixează data imperativă a adoptării unui sistem electoral uniform, Parlamentul European ales în iunie 1979 a găsit de cuviință să introducă în studiu o lege electorală comunitară. La 10 martie 1982 a fost adoptat un proiect în acest sens, dar s-a lovit de absența unanimității Consiliului de Miniștrii. În realitate, sistemele electorale nu sunt neutre. De fapt, marea problemă o pune Regatul Unit, care ține mult la sistemul său electoral, sistem care duce la bipartidismul conservator-laburist și exclude de la guvernare celelalte formațiuni politice, în special pe liberalii și social-democrați. Regatul Unit practică un sistem uninominal cu un tur, celelalte state practicând o variantă sau alta a „reprezentării proporționale”.

În 1990, din nou, un raport asupra acestei probleme a fost încredințat unui parlamentar din cadrul comisiei instituționale și, cu prețul unor concesii făcute Regatului Unit, a dus la votarea în Parlament, la 10 martie 1993, a unui sistem electoral uniform. Și acest proiect s-a lovit însă de absența unanimității Consiliului de Miniștrii, astfel că, potrivit art. 138 din Tratat, art. 7 din Act și art.5 din tratatul de la Amsterdam, Parlamentului nu-i rămâne decât să elaboreze în continuare propuneri pentru alegeri prin vot universal direct în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre și potrivit cu principiile lor comune.

Secțiunea a II-a

Puterile bugetare

Întărirea puterilor bugetare ale Parlamentului după 1970 este spectaculoasă, dar rămân o serie de probleme care pot fi grupate în cinci categorii principale:

1)Executarea cheltuielilor

Parlamentul poate vota în mod suveran o cheltuială, dar nu dispune la propriu de puterea de a o executa. Agentul executiv al bugetului, Comisia, consideră că nu este ținut să execute cheltuieli înscrise de Parlament, dar lipsite de o bază legislativă. Din contră, Parlamentul consideră că hotărârea bugetară pe care a luat-o privind înscrierea unei cheltuieli constituie o bază judiciară suficientă pentru executarea acesteia.

2)Clasificarea cheltuielilor

După elaborarea tratatului din 1970, a fost întocmită o clasificare empirică a cheltuielilor în cheltuieli obligatorii și cheltuieli neobligatorii, cunoscută sub numele de „lista Harmel”.

Pe măsura instaurării noilor politici comune, de exemplu politica regională, problema clasificării cheltuielilor a generat un litigiu între Parlament și Consiliu. În același timp, Parlamentul a început să conteste clasificarea unor linii bugetare ale politicii agricole comune (de exemplu ajutorul alimentar), astfel încât a intrat în conflict cu Consiliul pe tema bugetului din 1982, Consiliul hotărând să introducă un recurs la Curtea de Justiție a Comunităților Europene. La data de 30 iunie 1982 a avut loc „declarația comună a Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei referitoare la unele măsuri menite să asigure derularea procedurii bugetare”, care stabilește o clasificare a cheltuielilor, însoțită de o listă de clasificare a diferitelor linii bugetare. Totodată, s-a convenit asupra unei proceduri de clasificare a linilor bugetare noi sau existente a căror bază judiciară a fost modificată. Subzistă totuși, după acea declarație comună, unele divergențe între Consiliu și Parlament asupra clasificării unor cheltuieli obligatorii sau neobligatorii.

3) Bugetare a unor cheltuieli

Deși Tratatul de instituire a CEE, în art.199, impunea Comunității principiul clasic al universității bugetare, cunoscut de toate statele membre, Comunitatea girează, în afara Bugetului general, resurse echivalente cu aproximativ 25% din acest buget și anume:

– cheltuielile acoperite de prevederile CECO;

– operațiunile de împrumuturi, care s-au multiplicat odată cu crearea noului instrument comunitar „facilitățile Ortoli”;

– cheltuielile Fondului European de Dezvoltare, care continuă să fie alimentate de contribuții ale statelor membre.

Parlamentul nu încetează să reclame integrarea în Bugetul general al Comunităților europene a tuturor acestor credite, care scapă procedurii bugetare instituite prin tratatele din 1970 și 1975.

4)Creșterea resurselor proprii

Pe lângă obișnuitele surse de finanțare: drepturile de vamă percepute la frontierele exterioare ale Uniunii și taxele agricole asupra produselor importate de pe terțe piețe, tratatul din 1970 a transferat Comunității, cu titlul de resurse proprii, o parte care putea ajunge la 1% din produsul taxei pe valoare adăugată percepută de statele membre. Sub efectul creșterii excesive a cheltuielilor făcute în numele politicii agricole și ca urmare a creării sau a întăririi unor diverse politici comunitare, acest plafon de 1% a fost curând atins, astfel încât problema pusă de insuficiența resurselor proprii ale Comunității a apărut din ce în ce mai pregnant în cursul ultimilor ani. La 7 mai 1985, printr-o hotărâre a Consiliului ratificată de statele membre, rata maximală de mobilizare a resurselor proprii provenind din taxa pe valoare adăugată asupra bunurilor și serviciilor a fost ridicată la 1,4% (de la 1 ianuarie 1986), această rată putând fi ridicată la 1,6% de la 1 ianuarie 1988, prin hotărârea Consiliului Statuând în unanimitate și cu ratificarea statelor membre. Acest cadru financiar s-a dovedit însă ca fiind prea îngust, astfel că unele bugete n-au putut fi finanțate decât prin recurgerea la avansuri speciale ale statelor membre.

Secțiunea a III-a

Puterile legislative

După o luptă intensă pentru lărgirea puterilor legislative, Parlamentul European, prin Actul unic mai întâi, apoi prin tratatul de la Maastricht a obținut în sfârșit puteri decizionale deloc neglijabile (proceduri de cooperare, apoi de codecizie în special).

E clar însă că aceste puteri rămân închise în anumite limite care sunt cele ale competențelor de atribuire acordate Comunității Europene. Puterea legislativă a Parlamentului European rămâne deci în urma celei a majorității parlamentelor naționale.

În aceste condiții Parlamentul European reclamă, în special cu prilejul Conferinței Interguvernamentale din 1996, o întărire a puterilor sale pe două planuri:

– Parlamentul dorește ca procedura de codecizie izvorâtă din Tratatul de la Maastricht să fie extinsă la întreaga legislație. În fapt, el dorește ca, de regulă, Consiliul să se pronunțe cu majoritate calificată, iar procedura de codecizie să se aplice la acest câmp lărgit al majorității calificate.

– tot în rezoluția sa privitoare la CIG din 13 martie 1996, Parlamentul European pretinde să se pună capăt procedurii foarte contestate, numită „comitologie”, prin care Consiliului îi revine să ia cu o mână ceea ce acordă Parlamentul European cu cealaltă. În realitate, odată legislația europeană adoptă, măsurile de aplicare, deși luate formal de Comisie, sunt luate de fapt prin mijlocirea comitetelor formate din experți naționali numiți de guverne, ceea ce practic slăbește puterea Comisiei și implicit a Parlamentului și golește în parte de conținut procedura de codecizie.

După unele hărțuieli, Consiliulm, Comisia și Parlamentul au semnat la 20 decembrie 1994 un modus vivendi, vizând reintroducerea Parlamentului în circuitul măsurilor de aplicare, dar care este însă departe de a satisface Adunarea.

Un punct de cotitură l-a reprezentat intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, prin care procedura de cooperare aproape a dispărut (rămânând valabilă numai în câteva domenii ale Uniunii Economice și Monetare-art.99, art.102, art.103, art.106), lăsând loc procedurii de codecizie, care a fost de altfel simplificată.

Secțiunea a IV-a

Statutul membrilor parlamentului

Actul de la Bruxelles din 1976 preferă să nu abordeze problema statutului parlamentarului european, făcând trimitere la Protocol din 8 aprilie 1965. Parlamentul însuși, în proiectul său din 1975, renunțase în final să propună un nou statut și îndeosebi să fixeze o indemnizație parlamentară europeană.

Statutul juridic

Statutul juridic al membrilor Parlamentului European este determinat prin „Protocol asupra imunităților și privilegiilor Comunităților” din 8 aprilie 1965 care, în articolele 9 și 10, conferă membrilor Parlamentului European imunitățile parlamentare clasice:

– ART.9-”Membrii Adunării nu pot fi cercetați, deținuți sau urmăriți pentru opiniile sau voturile emise de ei în exercițiul funcțiilor lor”.

– ART.10-”Pe durata sesiunilor Adunării, membrii ei beneficiază:

a) Pe teritoriul lor național, de imunitățile recunoscute membrilor Parlamentului din Țara lor; b) Pe teritoriul oricărui alt stat membru, de exceptarea oricărei măsuri de detenție și de orice urmărire judiciară. Beneficiază de imunitate deopotrivă când se deplasează la locul întrunirii Adunării sau când revin acolo”.

„Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict și nu poate împiedica dreptul Adunării de a ridica imunitatea unuia dintre membrii săi”.

Observăm așadar că Parlamentul European beneficiază de aceleași imunități ca un parlamentar național în propria sa țară, ceea ce înseamnă totodată că deputații europeni sunt protejați în măsura în care toate statele membre recunosc parlamentarilor lor imunitatea parlamentară, dar și dacă deputații europeni nu sunt protejați toți în același mod, pentru că noțiunea de imunitate parlamentară este departe de a acoperi aceleași garanții în fiecare țară.

În ce privește durata imunității europene, s-a pus o problemă de interpretare privind formula „pe durata sesiunilor”. Tratatul de la Roma spune că „Adunarea ține o sesiune anuală”, care se deschide în prima zi de marți a lunii martie, iar Parlamentul European se reunește practic cam o săptămână pe lună. În consecință, Curtea de Justiție Europeană a decis că imunitatea parlamentară îi protejează pe membrii săi pe toată durata legislaturii.

Articolul 5 al Regulamentului Parlamentului definește procedura de ridicare a imunității parlamentare: cererea provine de la autoritățile naționale competente și este trimisă comisiei de regulamente, care o examinează de urgență și supune Adunării un raport conținând o propunere de decizie pe care aceasta o votează.

2. Statutul material.

Parlamentul European dorea să fixeze în actul de la Bruxelles condiția materială a viitorului ales european dar, stabilirea unei indemnizații parlamentare „europene” a făcut foarte curând obiectul unor vii polemici în presă și în opinia publică, cu atât mai mult cu cât se vehicula un zvon conform căruia viitoarea indemnizație s-ar alinia la indemnizația parlamentară națională cea mai ridicată, cea a deputatului german. Drept urmare Parlamentul European a preferat să se debaraseze de dosar, pe care l-a moștenit întâi Consiliul de Miniștrii, apoi însuși Consiliul European, care urma să se adreseze în final, ca și pentru legislația electorală și atâtea alte chestiuni delicate, parlamentelor naționale.

Parlamentele naționale au decis toate să doteze deputații europeni cu o imunitate identică cu a lor. Cu excepția Țărilor de Jos, ei au decis să interzică cumulul de indemnizații pentru parlamentarii titulari ai unui dublu mandat.

Cu toate că nu a putut fixa o indemnizație europeană egală pentru toți membri săi, Parlamentul European a încercat totuși să corecteze această indemnizație de bază, contrară de altfel principiului fundamental enunțat în art.7 al tratatului de la Roma, conform căruia „în domeniul aplicării prezentului tratat și fără prejudiciul dispozițiilor particulare pe care el le prevede, este interzisă orice discriminare exercitată în funcție de naționalitate”, atribuind fiecăruia următoarele avantaje:

– un asistent parlamentar și o secretară, remunerați din bugetul comunitar;

– o indemnizație numită de „cheltuieli generale” destinată să acopere cheltuielile de telefon, cheltuielile poștale, cheltuielile de gestionare a biroului și cheltuielile de călătorie ale deputaților în propriul lor stat membru. Această indemnizație este redusă la jumătate pentru parlamentarii care practică absenteismul;

– o indemnizație de călătorie pentru acoperirea cheltuielilor de călătorie efectuate în lumea întreagă în afară de deplasările oficiale în exercițiul mandatului. Cheltuielile de deplasare până la locul sesiunilor sau reuniunilor pe comisii cad în sarcina Parlamentului.

Secțiunea a V-a

Raporturile cu parlamentele naționale

Până la alegerile directe, membrii Parlamentului European erau aleși dintre membrii parlamentelor naționale. Numărul deputaților europeni titulari ai unui dublu mandat s-a diminuat în mod drastic după alegerile directe, fie că legea electorală o interzice în unele state (Grecia), fie că tradiția îi este potrivnică în altele (Germania, Regatul Unit), fie că unele legi recente anticumulul de mandate combat acest lucru (Franța). Dat fiind faptul că Parlamentul European era compus din membrii parlamentelor naționale, exista un fel de legătură „psihologică” între instituția europeană și instituțiile naționale, legătură care s-a rupt în bună parte odată cu dispariția dublului mandat în noua Adunare.

Este esențial însă că între Parlamentul European și parlamentele naționale să se mențină contactele deja existente, să nu se instaureze nici o neînțelegere, cu atât mai mult cu cât parlamentele naționale trebuie să ratifice actele comunitare fundamentale (revizuire a tratatelor, creare de noi comunități). În practică totuși, conflictele au fost rare până acum, dintr-un motiv fundamental: dată fiind structura instituțională specială a Comunității, sporirea puterilor Parlamentului European nu s-a făcut în detrimentul parlamentelor naționale, ci în detrimentul Consiliului de Miniștri, adică al guvernelor naționale. Din nefericire, unele parlamente naționale, în special Parlamentul francez, au crezut că transferurile de putere de la statele membre către Comunitate se făceau în profitul Parlamentului European, ceea ce a dus la instaurarea unor tensiuni între Parlamentul European și cel francez. Această neînțelegere s-a risipit până la urmă, Parlamentul francez conștientizând treptat că slăbirea lui nu venea de la construcția europeană în sine, ci de la rolul minim care i-a fost atribuit în echilibrul constituțional francez. De câțiva ani încoace, asistăm la o reechilibrare a puterilor Parlamentului francez în raport cu Guvernul, la un fel de aducere a acestuia la nivel european (revizuirea constituțională din iunie 1992, lungirea duratei sesiunii, introducerea votului personal), Europa servindu-i oarecum ca revelator.

Meritul menținerii unui climat favorabil relațiilor interparlamentare se datorează însă nu atât întâlnirilor oficiale, cât întâlnirilor personale dintre membrii Parlamentului European și membri ai parlamentelor naționale, ca reprezentanți ai acelorași partide politice, precum și numeroaselor contacte între Grupurile politice din Parlament și partidele naționale corespondente. De asemenea, s-au multiplicat întâlnirile între comisiile Parlamentului European și comisiile parlamentare echivalente din statele membre. Firește, acest gen de întâlniri nu e facilitat de diferențele de structuri dintre parlamentele naționale și cel european (număr variabil de comisii, competențe și roluri divergente). Totuși, din 1981, au avut loc mai mult de o sută de asemenea întâlniri de lucru, adesea sub forma simplificată a unor mici delegații ale unei comisii parlamentare naționale și a Parlamentului European. Comisiile specializate în afaceri comunitare din parlamentele naționale efectuează vizite regulate Parlamentului European, acordând o deosebită importanță discuțiilor cu Comisia Afacerilor Instituționale. Invers, Parlamentul European trimite ocazional delegații care să întâlnească comisiile parlamentare naționale, iar membrii Parlamentului European sunt adesea invitați la audieri în parlamentele naționale.

În septembrie 1977, Parlamentul European, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și parlamentele naționale au creat în cadrul „marii conferințe” un „Centru European de cercetare și documentare parlamentară”, cu scopul de a promova schimburi de informații între parlamente, inclusiv accesul la băncile de date ale Comunității și la cele ale statelor membre, centrul fiind administrat în comun de Adunarea Parlamentară și de Parlamentul European.

În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, competențele instituțiilor europene au fost extinse, de la domeniile tradiționale de resort național, până la justiție și afaceri interne. De asemenea, a devenit deosebit de important ca parlamentele naționale să fie cât mai bine informate, în timp util, pentru a se putea implica mai mult (și prin ele, cetățenii Uniunii Europene) în procesul decizional comunitar și pentru a putea exercita un control mai bun asupra reprezentanților statului lor în cadrul Consiliului.

Un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam fixează, din acest punct de vedere, reguli de mare importanță:

– Parlamentul European și parlamentele naționale sunt invitate să-și dezvolte cooperarea;

– toate documentele consultative ale Comisiei (comunicări, cărți albe, cărți verzi) ca și propunerile legislative trebuie să fie transmise obligatoriu parlamentelor naționale. În cursul procedurii de adoptare a unui act legislativ sau a unei măsuri esențiale cu privire la cooperarea politică și judiciară în materie penală (titlul VI din tratatul Uniunii Europene), șase săptămâni trebuie să se scurgă din momentul când propunerea actului sau măsurii este pusă la dispoziția Parlamentului European, a Consiliului prin Comisie și data la care este înscrisă pe ordinea de zi a Consiliului. Astfel, parlamentele naționale dispun de suficient timp pentru a discuta aceste propuneri, în special cu guvernele lor naționale;

– în câteva domenii (libertate, securitate și justiție), un interes particular este recunoscut opiniilor parlamentelor naționale.

Aceste dispoziții completează regulile tratatelor, care conferiseră deja responsabilități parlamentelor naționale de exemplu pentru a ratifica revizuirea tratatelor, pentru a defini resursele Uniunii sau pentru a transpune directivele europene în dreptul național.

Acest protocol recunoaște, de asemenea, rolul important pe care îl are COSAC. Aceasta poate examina toate propunerile de acte legislative în legătură cu crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, observațiile sale fiind transmise Parlamentului European, Consiliului și Comisiei. COSAC poate, în același timp, să ceară explicații celor trei instituții asupra activităților legislative ale Uniunii, în special în ce privește aplicarea principiului subsidiarității și a chestiunilor privind drepturile fundamentale.

Parlamentele naționale joacă un mare rol în procesul decizional și își pot aduce aportul la elaborarea actelor legislative ale Uniunii Europene, contribuind la consolidarea controlului democratic asupra activităților Uniunii Europene.

CAPITOLUL V

ROMÂNIA ÎN MOMENTUL DE FAȚĂ

Într-o expunere sintetică, relațiile României cu blocul statelor comunitare au cunoscut următoarea evoluție: România a fost prima țară din Europa Centrală și Orientală care a stabilit relații cu Comunitatea Europeană, încă din timpul regimului comunist. Astfel, în anul 1974, România a fost inclusă în Sistemul Generalizat de Preferințe ale Comunității. În anul 1980, România a încheiat, în cadrul menționat, un acord asupra produselor industriale, însă din cauza imaginii în declin a regimului Ceaușescu, relațiile s-au deteriorat. La 1 februarie 1993, s-a semnat la Bruxelles Acordul European de asociere a României la Uniunea Europeană. Acesta a fost ratificat prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993, și a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.La 22 iunie 1995, România depune oficial cererea de aderare la Uniunea Europeană. Pe 16 iulie 1997, Comisia Europeană a prezentat Parlamentului European documentul „Agenda 2000” – o strategie detaliată privind consolidarea și extinderea Uniunii, în cadrul căreia propunea și acceptarea cererii de aderare a României. Totodată, Comisia a recomandat un nou cadru pentru sprijinirea țărilor candidate – Parteneriatul pentru Aderare. Propunerile Comisiei Europene au fost aprobate de Consiliul Uniunii Europene, în decembrie 1997. Cu această ocazie, s-a decis că Parteneriatul pentru Aderare va fi trăsătura-cheie a strategiei îmbunătățite de pre-aderare, prin care se vor mobiliza, într-o singură structură, toate formele de asistență, pentru fiecare țară a cărei candidatură a fost acceptată. Parteneriatul de Aderare cu România a fost adoptat de Comisia Europeană în martie 1998, în urma consultărilor cu România și pe baza principiilor, priorităților, obiectivelor intermediare și condițiilor decise de Consiliul Uniunii Europene. Urmărirea progreselor realizate de România și semnalarea problemelor de rezolvat fac obiectul rapoartelor anuale de țară, pe care Comisia Europeană la prezintă Consiliului Uniunii Europene. Primul raport periodic a fost publicat în noiembrie

1998.

În decembrie 1999, Consiliul Uniunii Europene decide începerea negocierilor de aderare cu România, iar în februarie 2000, acestea sunt lansate oficial. Domeniile pe care le acoperă negocierile de aderare la Uniunea Europeană sunt structurate în 30 de capitole, care cuprind întregul acquis comunitar, la care se poate adăuga un capitol pentru probleme diverse, dacă rămân aspecte nelămurite, după cu urmează:

Capitolul 1: Libera circulație a mărfurilor

Capitolul 2: Libera circulație a persoanelor

Capitolul 3: Libera circulație a serviciilor

Capitolul 4: Libera circulație a capitalurilor

Capitolul 5: Dreptul societăților comerciale

Capitolul 6: Politica în domeniul concurenței

Capitolul 7: Agricultura

Capitolul 8: Pescuitul

Capitolul 9: Politica în domeniul transporturilor

Capitolul 10: Impozitarea

Capitolul 11: Uniunea economică și monetară

Capitolul 12: Statistica

Capitolul 13: Politicile sociale și ocuparea forței de muncă

Capitolul 14: Energia

Capitolul 15: Politica industrială

Capitolul 16: întreprinderi mici și mijlocii

Capitolul 17: Știință și cercetare

Capitolul 18: Educație, formare profesională și tineret

Capitolul 19: Telecomunicații și tehnologia informației

Capitolul 20: Cultură și politica în domeniul audiovizualului

Capitolul 21: Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale

Capitolul 22: Protecția mediului înconjurător

Capitolul 23: Protecția consumatorilor și a sănătății

Capitolul 24: Justiție și afaceri interne

Capitolul 25: Uniune vamală

Capitolul 26: Relații externe

Capitolul 27: Politica externă și de securitate comună

Capitolul 28: Control financiar

Capitolul 29: Dispoziții financiare și bugetare

Capitolul 30: Instituții

Capitolul 31: Diverse

În cursul anului 2000, România a deschis 9 capitole de negociere, dintre cele menționate și a închis provizoriu 6. În anul 2001 au mai fost deschise 8 capitole de negociere și au fost închise provizoriu 3. În anul 2002 au fost deschise cele 13 capitole de negociere rămase, și au fost închise provizoriu 7. În anul 2003 au mai fost închise provizoriu 6 capitole de negociere. În fine, în anul 2004 au fost închise ultimele 8 capitole rămase, finalizându-se astfel negocierile. Menționăm că, ultimele două capitole, prin care s-a finalizat procesul de negociere, au fost încheiate în decembrie 2004 și privesc „Politica în domeniul concurenței” și „Justiția și Afacerile Interne”.

Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană a fost semnat la Luxemburg, pe data de 25 aprilie 2005. Aderarea va deveni efectivă din ianuarie 2007, potrivit obiectivului stabilit de Consiliul European din decembrie 2002 de la Copenhaga, dacă nu cumva va fi activată clauza de salvgardare. Clauza de salvgardare este reglementată în art. 37, 38 și 39 din Tratatul de aderarea a Bulgariei și României la Uniunea Europeană. Această sintagmă desemnează măsurile de protecție a Uniunii Europene și a statelor membre, precum și condițiile și procedura de aplicare a acestora, în situația neîndeplinirii de către țările aderente a angajamentelor asumate în contextul negocierilor de aderare. Neîndeplinirea angajamentelor trebuie să fie de natură a determina o perturbare semnificativă a bunei funcționări a pieței interne. Clauza de salvgardare poate fi activată, atât până la data aderării, cât și în termen de 3 ani de la aderare. Măsurile de salvgardare luate înainte de aderare determină amânarea aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008. Măsurile de salvgardare post-aderare pot lua forma suspendării aplicării normelor comunitare corespunzătoare, în relațiile dintre România și oricare alt sau alte state comunitare. Referitor la negocierile de aderare se impun câteva precizări, pe care le vom face în cele ce urmează.

Părțile implicate în negociere au fost Guvernul României și Comisia Europeană, care reprezintă atât Uniunea Europeană cât și statele membre. Din partea Guvernului României, negocierile au fost derulate de Ministerul Integrării Europene și Delegația Națională de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeană.

Procedura de negociere a utilizat forma scrisă a documentelor de poziție, care se transmit între părți. Documentele de poziție a României pentru fiecare capitol de negociere au fost elaborate de către Delegația Națională de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeană și au fost adopte de Guvernul României, după care s-au transmis oficial Consiliului Uniunii Europene, prin intermediul Comisiei. Documentele de poziție comună a Uniunii Europene s-au elaborat de către Comisia Europeană, cu consultarea statelor membre și au fost adoptate de către Consiliu. Pentru a se ajunge la elaborarea documentelor de poziție au avut loc negocieri directe, în cadrul Conferințelor de aderare periodice, care au fost întâlniri directe între delegațiile de negociere ale Uniunii și ale României.

În ceea ce privește rezultatele negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, precizăm că România a obținut 50 de perioade de tranziție, care îi vor permite, în calitate de stat membru al Uniunii, să finalizeze reformele în anumite domenii. Un alt rezultat important al negocierilor constă în faptul că, pentru perioada 2007 – 2009, România a obținut, din parte Uniunii, angajamente în valoare de 11 miliarde €, din care 6 miliarde € sub formă de plăți efective, evident, dacă va avea capacitatea să utilizeze această sumă.

CLAUZE DE SALVGARDARE.

Având în vedere timpul rămas până la data aderării (ianuarie 2007) și angajamentele asumate de România care trebuie monitorizate de către Comisie, Uniunea Europeană a propus o clauză de salvgardare specifică:

Dacă în urma monitorizării de către Comisie a angajamentelor asumate de România și, în special, a Rapoartelor de monitorizare rezultă clar că stadiul adoptării și implementării acquis-ului indică riscul că România nu este pregătită să facă față condițiilor de stat membru de la data aderării (ianuarie 2007), Consiliul, acționând în unanimitate și pe baza unei recomandări a Comisiei, poate decide amânarea datei de aderare cu un an, până în ianuarie 2008.

PREZENTAREA TRATATULUI DE ADERARE.

Semnat la 25 aprilie 2005 la Luxembourg, Tratatul de aderare prevede aderarea României si a Bulgariei la Uniunea Europeanã. Acesta reflectã conditiile aderãrii României (si Bulgariei) la Uniunea Europeanã si reprezintã rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de capitole.

Prin Tratatul de aderare, tratatele constitutive ale Uniunii devin parte integrantã a legislatiei României.

În conditiile aderãrii la Uniunea Europeanã, principiul suprematiei dreptului comunitar asupra dreptului intern se va aplica si în România.

Tratatul de aderare este direct aplicabil tuturor cetãtenilor României, creând atât drepturi, cât si obligatii pentru acestia.

Spre deosebire de cele zece state membre care au aderat la 1 mai 2004, România si Bulgaria vor adera prin Tratatul de aderare si la Tratatul de instituire a Constitutiei pentru Europa, dacã acesta va fi ratificat de toate statele membre pânã la data aderãrii efective a României si a Bulgariei. În acest context, Tratatul de aderare a României si a Bulgariei conține adaptãrile necesare aduse Tratatului de instituire a Constitutiei pentru Europa.

S-au redactat în paralel un Act de aderare si un Protocol de aderare.

Actul de aderare cuprinde modificãrile aduse prin aderarea României si a Bulgariei la Uniunea Europeanã tratatelor constitutive în vigoare în prezent: Tratatul privind Uniunea Europeanã, Tratatul de instituire a Comunitãtii Europene si Tratatul de instituire a Comunitãtii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

Protocolul de aderare adapteazã Tratatul Constitutional pentru a face posibilã aderarea României si a Bulgariei la acest document. Actul si Protocolul au, în principiu, continut identic (diferã doar referirea la textele din Constitutia Europeanã, respectiv Tratatul instituind Comunitatea Europeanã si Tratatul privind Uniunea Europeanã).

Actul si Protocolul vor intra în vigoare alternativ, în functie intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a Constitutiei pentru Europa. În cazul în care Tratatul de instituire a Constitutiei pentru Europa va intra în vigoare înaintea aderãrii României si Bulgariei (1 ianuarie 2007), Protocolul de aderare va intra direct în vigoare. Dacã, însã, Tratatul Constitutional va intra în vigoare dupã aderarea României si Bulgariei, la momentul aderãrii acestora, va intra în vigoare Actul de aderare, iar odatã cu intrarea în vigoare a Tratatului Constitutional, Actul de aderare va fi abrogat si Protocolul va începe sã producã efecte juridice.

Structura si continutul Tratatului de aderare

Tratatul de aderare a României si a Bulgariei la Uniunea Europeanã cuprinde:

Pãrtile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare;

Anexele: mãsurile convenite în cadrul negocierilor – mãsuri permanente si mãsuri temporare

Declaratiile.

Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state membre, Tratatul României si Bulgariei nu contine în anexã adaptãrile tehnice aduse acquis-ului comunitar, având în vedere perioada mare între momentul semnãrii Tratatului si momentul aderãrii efective. Adaptãrile tehnice au fost redactate în paralel cu Tratatul si au fost convenite la nivel politic în 11 februarie 2005 si vor fi adoptate prin acte ale institutiilor comunitare, respectiv Consiliul si Comisia.

Tratatul de aderare propriu-zis (care cuprinde sase articole) consacrã aderarea României si a Bulgariei la Uniunea Europeanã, precum si faptul cã prin aderare cele douã state devin parte la Tratatul de instituire a Constitutiei pentru Europa, în conditiile reglementate prin Protocolul anexat la acest Tratat. Tratatul contine o clauzã privind intrarea în vigoare alternativã a Actului de aderare si a Protocolului de aderare.

De asemenea, se precizeazã data la care Tratatul de aderare va intra în vigoare, precum si faptul cã acesta va fi ratificat de pãrtile contractante conform procedurilor interne. Instrumentele de ratificare vor fi depuse pânã la 31 decembrie 2006.

Conform clauzei finale, dacã unul dintre cele douã state care aderã nu depune instrumentul de ratificare pânã la aceastã datã, Tratatul va intra în vigoare pentru celãlalt stat, Consiliul urmând sã adopte ajustãrile necesare Protocolului de aderare sau, dupã caz, Actului de aderare.

Actul de aderare / Protocolul de aderare contine:

Partea I – Principiile

Partea a II-a – Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor / Constitutiei

Partea a III-a – Prevederile permanente (în principal adaptarea acquis-ului)

Partea a IV-a – Prevederile temporare (perioadele de tranzitie)

Partea a V-a – Prevederi legate de implementarea Actului

Partea I (Principiile) contine definitii si prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România si Bulgaria al tratatelor fundamentale si al actelor adoptate de institutiile comunitare si de Banca Centralã Europeanã anterior aderãrii acestor state la UE.

Aplicarea dispozitiilor tratatelor originare si ale actelor institutiilor sunt supuse derogãrilor convenite în cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Este statuatã obligatia celor douã noi state membre de a adera la conventiile si acordurile încheiate de Uniune cu terte state, conventiile încheiate între statele membre, precum si însusirea acquis-ului Schengen. Lista conventiilor încheiate între statele membre este anexatã Actului/Protocolului. România si Bulgaria au obligatia de a modifica, pânã la data aderãrii, tratatele încheiate cu state terte, care sunt incompatibile cu dreptul comunitar. În caz contrar, aceste tratate vor fi denuntate.

Se prevede faptul cã Uniunea va adapta restrictiile cantitative la otel si produse din otel în relatia cu statele terte, în functie de importurile României si Bulgariei. De asemenea, restrictiile cantitative aplicate de Uniune importurilor de produse textile si de îmbrãcãminte vor fi adaptate pentru a tine cont de aderarea României si a Bulgariei la Uniune. În ceea ce priveste acordurile bilaterale privind pescuitul încheiate de România si Bulgaria înainte de aderare, acestea vor fi administrate ulterior de Uniune.

România si Bulgaria vor participa în cadrul Uniunii Economice si Monetare, de la data aderãrii, fiind considerate state cu derogare de la adoptarea monedei unice conform articolului 122 al Tratatului de instituire a Comunitãtii Economice Europene.

Partea a II-a contine prevederile institutionale, respectiv participarea României si Bulgariei la institutiile Uniunii Europene.

România va avea 35 de locuri în Parlamentul European, pentru perioada 2007 – 2009. Dupã aceastã datã, numãrul locurilor în Parlamentul European va fi stabilit prin Decizie a Consiliului European.

România va avea 14 voturi în Consiliul Uniunii.

România are dreptul la un judecãtor la Curtea de Justitie a Uniunii Europene si unul la Tribunalul de Primã Instantã. Mandatul este de sase ani. La fiecare trei ani, se vor schimba, alternativ, treisprezece sau paisprezece judecãtori.

România va avea 15 membri în Comitetul Economic si Social si 15 membri în Comitetul Regiunilor.

România are dreptul de a numi membri în Comitetul Director al Bãncii Europene de Investitii, precum si în Comitetul Stiintific si Tehnic prevãzut de Tratatul EURATOM.

Se stipuleazã cã limba românã si limba bulgarã devin limbi oficiale ale Uniunii.

Partea a III-a (Prevederile permanente) contine acceptarea mãsurilor negociate permanente (prevãzute într-o anexã), precum si referirea la mecanismul efectuãrii adaptãrilor tehnice ale acquis-ului adoptat pânã la 1 octombrie 2004 („cut-off date”).

Partea a IV-a (Prevederile temporare) se referã la mãsurile tranzitorii convenite în cadrul negocierilor (continute în anexã), prevederile institutionale si prevederile financiare cu caracter temporar.

Potrivit prevederilor institutionale cu caracter temporar, România va avea 35 de locuri în Parlamentul European în perioada cuprinsã între data aderãrii efective la Uniune si data la care se vor desfãsura noi alegeri pentru Parlamentul European (2009). România are obligatia de a desfãsura alegeri pentru Parlamentul European „nu mai târziu de 31 decembrie 2007”. Aceasta înseamnã cã România poate organiza aceste alegeri oricând înainte de 31 decembrie 2007, inclusiv în intervalul dintre semnarea Tratatului de aderare, care va avea loc la 25 aprilie 2005 si data aderãrii.

În ipoteza în care Constitutia Europeanã va intra în vigoare în 2007, pânã în 2009 se va mentine sistemul de vot „Nisa”, România având 14 voturi în Consiliu, precum si numãrul de 15 locuri în Comitetul Economic si Social si 15 în Comitetul Regiunilor.

Conform prevederilor financiare cu caracter temporar, România va contribui la capitalul subscris Bãncii Europene de Investitii cu 42,3 milioane Euro. Contributia României la Fondul de Cercetare pentru Cãrbune si Otel este de 29,88 milioane Euro.

De asemenea, în perioada de tranzitie, România va beneficia de Facilitatea Schengen având ca scop finantarea actiunilor desfãsurate la frontiera externã în vederea implementãrii acquis-ului Schengen, precum si de Facilitatea pentru fluxuri monetare (Cash-flow Facility) în vederea îmbunãtãtirii acestora. Alocãrile pentru România vor fi de:

297,2 milioane Euro în 2007

131,8 milioane Euro în 2008

130,8 milioane Euro în 2009.

Se stipuleazã gestionarea de cãtre agentiile de implementare a fondurilor din cadrul asistentei de pre-aderare, acordatã prin programul PHARE, programul PHARE – CBC (Cross-border cooperation), programul ISPA, programul SAPARD si Facilitatea pentru perioada de tranzitie.

Sumele anuale pentru alocãrile privind actiunile structurale pentru România în perioada 2007-2009 vor fi de:

1 399 milioane Euro în 2007

1 972 milioane Euro în 2008

2 603 milioane Euro în 2009.

Partea a IV-a cuprinde si clauzele de salvgardare.

Ca si în cazul celor zece noi state membre, Tratatul contine trei clauze generale de salvgardare:

clauza de salvgardare generalã (economicã)

Dacã, pânã la sfârsitul a trei ani de la aderare, vor apãrea dificultãti grave si persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situatia economicã într-un anumit domeniu, România sau Bulgaria pot solicita Comisiei autorizatia de a lua mãsuri de protectie pentru a ameliora situatia creatã si a ajusta respectivul sector economic al Pietei Comune. În aceleasi circumstante, orice stat membru actual poate solicita autorizatia de a lua mãsuri protectioniste cu privire la unul sau ambele noi state membre.

clauza de salvgardare privind Piata Internã

Dacã în primii trei ani de la aderare, România si Bulgaria nu îsi îndeplinesc angajamentele asumate în cadrul negocierilor periclitând astfel functionarea Pietei Interne, Comisia Europeanã, din proprie initiativã sau la solicitarea unui stat membru, poate sã ia mãsurile necesare pentru remedierea acestei situatii. Aceastã clauzã poate fi invocatã si înainte de data aderãrii celor douã state.

clauza de salvgardare justitie si afaceri interne

Dacã în România si Bulgaria existã întârzieri cu privire la transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare referitoare la recunoasterea mutualã în domeniul civil si penal, Comisia, din proprie initiativã sau la solicitarea unui stat membru, poate, pânã la sfârsitul a trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sã ia mãsurile necesare si sã specifice conditiile de aplicare a acestora. Aceste mãsuri trebuie sã fie justificate si mentinute nu mai mult decât este strict necesar pentru remedierea situatiei.

Fata de Tratatul celor zece noi state candidate, în cazul României si al Bulgariei se poate aplica o clauzã de amânare a aderãrii. Consiliul, prin vot în unanimitate, la recomandarea Comisiei, poate lua decizia de a amâna data aderãrii cu un an, pânã la 1 ianuarie 2008, dacã în urma monitorizãrii Comisiei se constatã cã stadiul pregãtirii si implementãrii acquis-ului de cãtre cele douã state demonstreazã pregãtirea insuficientã a acestora pentru a deveni membre ale Uniunii.

În plus, în ceea ce priveste România, Consiliul poate decide, prin vot cu majoritate calificatã, amânarea aderãrii cu un an, pânã la 1 ianuarie 2008, dacã se constatã o pregãtire insuficientã în domeniul justitiei si afacerilor interne si în domeniul concurentei (existã 11 obligatii mentionate într-o anexã).

Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptãrile institutionale) cuprinde dispozitii privind adaptãrile institutionale care sunt necesare în urma aderãrii României si Bulgariei, modalitãtile de aplicare a actelor institutiilor comunitare fatã de Bulgaria si România si prevederile finale.

Anexele, care sunt identice pentru cele douã documente, Actul de aderare, respectiv, Protocolul de aderare, cuprind listele de acorduri si conventii la care România si Bulgaria trebuie sã devinã parte de la data aderãrii, listele documentelor comunitare care trebuie adaptate în vederea luãrii în considerare a participãrii României si Bulgariei, precum si mãsurile convenite în urma negocierii celor 31 de capitole.

Declaratiile anexate Tratatului de aderare au caracter politic si nu produc efecte juridice. Astfel, se regãsesc urmãtoarele documente: Declaratia comunã a statelor membre (UE 25) privind libera circulatie a persoanelor; Declaratia comunã a UE 25 si a Comisiei Europene privind pregãtirile pentru aderare ale Bulgariei si ale României; Declaratia comunã a Germaniei si Austriei privind libera circulatie a persoanelor; Declaratia Bulgariei privind alfabetul chirilic.

CAPITOLUL VI

PARLAMENTUL EUROPEAN PRIVIT DIN PERSPECTIVA PROIECTULUI PENTRU CONSTITUȚIA EUROPEANĂ

Conștienți că Europa este un continent purtător de civilizație: locuitorii săi, veniți în valuri succesive de la începuturile umanității, au dezvoltat aici în mod progresiv valorile care stau la baza umanismului: egalitatea oamenilor, libertatea, respectarea rațiunii.

Convinși că Europa reunită de acum încolo intenționează să continue pe această traiectorie de civilizație, de progres și prosperitate, pentru binele tuturor locuitorilor săi, inclusiv cei mai fragili și mai defavorizați, că dorește să rămână un continent deschis către cultură, cunoaștere și progres social, și că dorește să aprofundeze caracterul democratic și transparent al vieții sale publice și să acționeze în favoarea păcii, justiției și solidarității în lume.

Astfel, inspirată din dorința cetățenilor de a construi un viitor comun, această Constituție instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi conferă competențe pentru atingerea obiectivelor comune.

Uniunea dispune de un cadru instituțional unic care are drept scop:

urmărirea obiectivelor Uniunii;

promovarea valorilor sale;

servirea intereselor Uniunii, ale cetățenilor săi și ale statelor membre.

Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional format din:

Parlamentul European;

Consiliul European;

Consiliul de Miniștri;

Comisia Europeană;

Curtea de Justiție.

Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul de Miniștri, funcțiile legislativă și bugetară, precum și funcțiile de control politic și consultative, conform condițiilor stabilite prin Constituție. Parlamentul European alege președintele Comisiei Europene.

Parlamentul European este ales prin vot universal direct de către cetățenii europeni, prin scrutin liber și secret, pentru un mandat de 5 ani. Numărul membrilor nu depășește șapte sute treizeci și șase. Reprezentarea cetățenilor europeni este asigurată în mod proporțional degresiv, cu stabilirea unui prag minim de patru membri pentru fiecare stat membru.

În cadrul îndeplinirii misiunilor sale, Parlamentul European poate să constituie, a cererea unui sfert din membrii săi, o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără să aducă atingere atribuțiilor conferite prin Constituție altor instituții sau organisme, acuzațiile de infracțiune sau de administrare defectuoasă privind aplicarea dreptului Uniunii, cu excepția cazului în care faptele sunt pe rol în cadrul unei instanțe și pe perioada cât continuă procedura jurisdicțională.

Modalitățile de anchetă se stabilesc printr-o lege europeană a Parlamentului European, care hotărăște, din proprie inițiativă, după aprobarea Consiliului de Miniștri și a Comisiei.

Parlamentul European numește Mediatorul European care este abilitat să primească plângeri din partea oricărui cetățean al Uniunii, ale oricărei persoane fizice sau juridice care are reședința sau sediul social într-un stat membru, precum și plângerile referitoare la cazurile de administrare defectuoasă în acțiunile instituțiilor, organismelor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție în exercitarea funcțiilor sale jurisdicționale.

În fiecare an, Mediatorul European prezintă un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele anchetelor.

Parlamentul European organizează o sesiune anuală în a doua zi de marți a lunii martie. De asemenea Parlamentul poate să se întrunească în sesiune extraordinară, la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului de Miniștri sau a Comisiei.

Dacă în Constituție nu se prevede altfel, Parlamentul hotărăște cu majoritate de voturi, cvorumul fiind stabilit prin regulamentul de procedură.

Actele Parlamentului se publică în condițiile prevăzute de Constituție și de regulamentul său propriu.

Parlamentul European dezbate, în ședință publică, raportul general anual care îi este prezentat de Comisie.

Dacă Parlamentul European este sesizat cu o moțiune de cenzură pe care o adoptă cu o majoritate de 2/3, Comisia trebuie să renunțe la funcțiile sale. Comisia va continua să se ocupe de problemele curente până la înlocuire.

Concluzii

După mai bine de cinci decenii de integrare europeană, prin tratate, negocieri, ajustări, inovații, adaptări etc…, în Uniunea Europeană de astăzi există, fără îndoială, multe reușite. Există libera circulație (mărfuri, persoane, servicii, capitaluri), există o serie de politici comune (agricultura, mediu, transporturi etc…), orientări pentru structuri și politici economice comune, există instituții comunitare, drept comunitar, buget comunitar, există imn, steag, cetățenie, misiuni diplomatice. Mai există inițiative și acțiuni politico-diplomatice purtate în numele Europei, ajutoare economice, sprijinul moral și umanitar. Fiecare dintre acestea își are însemnătatea și greutatea sa în lumea de azi. Din aceste puncte de vedere, Uniunea Europeană este o realitate incontestabilă.

Până la aceste reușite au fost dispute de anvergură, au fost șicane, au fost ratări, au existat incertitudini. Au fost momente când cu greu se putea prevedea traiectoria procesului comunitar, precum eșecul Comunității Europene de Apărare (1954), criza scaunelor goale (1965), unele extinderi, conferințe interguvernamentale sau procesul de ratificare al Tratatului de la Maastricht și chiar Amsterdam. Au fost (și mai sunt) puse în discuție chiar unele dintre principiile fondatoare. Au fost lăudați, criticați, ignorați șefi de state, miniștrii sau chiar statele însele. Fiecare și-a jucat interesul și șansa sa acolo unde s-a putut, indiferent că a fost vorba de Franța, Marea Britanie, Grecia sau Danemarca.

Destinul Parlamentului European este în chipul cel mai evident legat de cel al construcției europene în general. Dacă, pe de o parte, puterile sale s-au întărit, dacă, pe de altă parte, alegerea lui directă a putut fi realizată, acest lucru nu s-a întâmplat numai pentru că există o „dinamică proprie” a organelor parlamentare. Dacă era așa, alte adunări europene ar fi putut și ele să-și sporească puterile și să organizeze alegeri directe. Situația actuală se datorează faptului că popoarele celor Șase state, astăzi Cincisprezece ale CE au voit laolaltă și în același timp aprofundarea și lărgirea Comunității. Această Comunitate este însă compusă din state care practică democrația parlamentară. Este, așadar, inevitabil ca suprastructura care se elaborează la Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg să comporte deopotrivă un organ parlamentar. Acest organ parlamentar, pentru că este european, nu poate fi prin forța lucrurilor decât o sinteză a structurilor parlamentare naționale. Am văzut că el este deja o sinteză, în multe privințe, combinând unele tehnici parlamentare anglo-saxone cu tehnici continentale și oferind o osmoză între temperamente parlamentare anglo-saxone și latine, osmoză reușită de altfel, defectele celor două tipuri de parlamentarism corijându-se reciproc.

Astfel, riscul atât de temut de unii al unui regim de adunare europeană este redus, cu atât mai mult cu cât nu există un guvern european de susținut.

Tot așa, întărirea, prin etape succesive, a puterilor Parlamentului European face imposibilă transformarea sa subită în Constituantă. Sufragiul universal nu este în sine revoluționar. El era în 1789, când reprezenta instrumentul modern de legitimare a puterii în raport cu principiul ereditării senioriale sau regale. El nu mai este așa astăzi, când este în general admis și servește pentru a desemna la fel de bine adunările naționale și Parlamentul European.

Reprezentând 370 de milioane de cetățeni, forum democratic unic în lume, Parlamentul European reflectă sensibilitățile politice și naționale ale 15 state membre și își asumă invitația de a aborda numeroase probleme sociale de care se lovește cetățeanul Europei și de a propune soluții.

Adoptând, din proprie inițiativă, rezoluții, Parlamentul European dă un impuls orientărilor esențiale ale politicii comunitare. El invită, la intervale regulate, Comisia și Consiliul European să-și dezvolte ori să-și schimbe politica existentă sau să lanseze politici noi.

Astfel, „proiectul Tratatului instituind Uniunea Europeană”, adoptat de către Parlamentul European în 1984, a fost catalizatorul decisiv care, doi ani mai târziu, le-a condus pe cele 12 state la semnarea Actului Unic și, în 1992, a Tratatului asupra Uniunii Europene. Parlamentul European a avut de asemenea un rol major în semnarea tratatului de la Amsterdam (prima revizuire a tratatului de la Maastricht) și a tratatului de la Nice (esențial în condițiile extinderii Uniunii Europene).

Din 1989, trăim într-o Europă nouă. Parlamentul European susține toate eforturile desfășurate pentru a profita de istorica ocazie de a reuni toate popoarele Europei în sânul unei structuri comune de pace și prosperitate.

Parlamentul European participă activ la dialogul structurat între Uniunea Europeană și ansamblul Țărilor Europei Centrale și Orientale (ȚECO). Alături de diferite comisii parlamentare mixte, Președintele Parlamentului European a încurajat un dialog multilateral și între toți președinții parlamentelor interesate. Au loc întâlniri regulate între Președinții Parlamentelor Țărilor Europei Centrale și Orientale și Președintele Parlamentului European și o foarte strânsă colaborare s-a stabilit între secretariatele acestor diferite parlamente și Secretariatul General al Parlamentului European.

Parlamentul European și parlamentele tuturor Țărilor Europei Centrale și Orientale reprezintă interesele cetățenilor și, printr-un dialog parlamentar aprofundat, contribuie la procesul unificării continentului nostru.

Cuvântul „unitate” are diferite înțelesuri pentru diferite persoane. Popoarele europei au o istorie comună și, în ciuda diferențelor, ele au o moștenire comună.

Reformele democratice care s-au produs în europa Centrală și Răsăriteană și în republicile fostei Uniuni Sovietice sunt ireversibile. Conceptele care stau la baza Comunității Europene erau și vor rămâne, dreptatea, democrația și statul de drept și nicidecum puterea militară. Această abordare s-a dovedit a fi cea mai potrivită, datorită succesului său spectacular. Vechea ordine în Europa Răsăriteană a dispărut.

Toate țările Europei fac eforturi în cadrul OSCE și în alte contexte în scopul creării păcii permanente și stabilității. Vechii dușmani fac acum schimburi de vederi și de idei.

Pentru moment, se acordă prioritate reconstrucției economice precare în Europa Centrală și Răsăriteană, instaurării democrației și ridicării nivelului de trai. Toate țările UE cooperează în acest sens.

Un lucru este cert: primii pași pe calea unității europene sau făcut și procesul trebuie continuat până la înfăptuirea deplină a unității europene.

Având la bază instituțiile comunitare și mesajul lăsat de Robert Schuman și de ceilalți întemeietori, cetățenilor Europei le revine acum datoria de a desăvârși unitatea continentală, fără a înceta vreodată să creadă în contribuția pe care această Uniune va continua să o aducă civilizației.

Atunci când unitatea europeană se va desăvârși, abordând și problemele de apărare care, după eșecul CED sunt absente din dezbaterea europeană, dar ale căror semne prevestitoare ne lasă să anticipăm că această situație nu poate dura, în acea zi, Parlamentul European își va fi dobândit ansamblul competențelor care revin parlamentelor în statele democratice.

Bibliografie

Literatură română

Bolintineanu Alexandru, Adrian Năstase, Dreptul internațional contemporan, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București 1995.

Bârsan Corneliu, Drept instituțional comunitar. Note de curs.

Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001.

Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All 1999, București.

Călinoiu Constanța, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1999.

Fuerea Augustin., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002.

Filipescu Ion P., Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european, ediția I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura Actami, București.

Geamănu Gr., Drept internațional public, vol. II, Ed. Didactică și pedagogică, București 1983.

Lefter Cornelia, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București 2001.

Leicu Corina, Leicu Ioan, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1996.

Marga Andrei, Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca 1995

Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002.

Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All, București 1999.

Munteanu Roxana, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print București 1996.

Marcu Viorel, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001.

Popescu Andrei, Jinga Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Predescu Bianca, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova 1995.

Popescu Dumitra, Adrian Năstase, Florin Coman, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” București, 1994.

Porfiriu G., Alina Marius, Introducere în realitățile europene, Ed. Economică, București 2000.

Stoica Camelia, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București 2001.

Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept, Ed. All Beck, București, 2005.

Ștefănescu Brândușa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.

Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999.

Literatură străină

A.Pepy, Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome, în Cahiers de droit européen, Louvain, 1965.

Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.

Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.

Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.

Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.

Chevallier Roger Michel, La procedure devant la Cour de joustice, în Droit des Communautés européennes.

D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris 1997.

H. G. Schermers, The European Court of first instance, în CML Rev., nr. 4, 1988.

Joseph Gand, La comosition, l´organisation, le fonctionement et le rol de la Cour, în Droit des Communautés Européennes, Larcier, Bruxelles.

J. Tillotson, European Community Law. Text, Cases and Materials, 2-nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996.

Lecourt R., L’Europe des juges, Bruxelles, 1969.

Louis J.V., Les reglements de la C.E.E., Bruxelles, 1969.

M. Chavrier, La Cour après. Le Traité d´Amsterdam: palingénésie ou palinodies, în RMCUE, nr. 441, 2000.

M. Waelbroeck, Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.

Nicolo Catalano, Manuel de droit des Communautés européennes, Paris, 1962.

Pescatore P., L’ordre juridique des Communautés européennes, Liège, 1975.

Simon Denys, Le systéme juridique communautaire, Ed. PUF, 1977.

Tizzano A., La Corte di Giustizia delle Comunita europee, I Naples, 1967.

Legislație

Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).

Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).

Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).

Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).

Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).

Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).

Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003.

Site-uri

Parlamentul European -www.europarl.eu.int/-

Consiliul Uniunii Europene -http://U.E..eu.int/-

EURO -www.europa.eu.int/euro/-

Întrebări și răspunsuri privind EURO -www.europa.eu.int/euro/quest/-

Tratatele Uniunii Europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/index.html-

Tratatul de instituire a Comunității europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/livre2_c.htinl-

Legislație comunitară -www.europa.eu.int/scad/-

Legislație comunitară în vigoare -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html-

Legislație în pregătire -www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/index1.html-

Jurisprudență -www.europa.eu.int/jurisp/cgi-bin/from .pl?lang en/fr-

Site-ul oficial al Uniunii Europene -www.europa.eu.int-

Centrul de informare a Comisiei Europene la București -www.infoeuropa.ro-

Ministerul Integrării Europene -www.mie.ro-

Cuprins

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE………………………………………………….5

Secțiunea I Premisele apariției Comunităților europene………………………………………………..5

1.Ideea comunitară C.E.C.O…………………………………………………………………………….5

2.Crearea Comunității Economice Europene și a EURATOM…………………………………………8

3.Spre o uniune economică și monetară……………………………………………………………….11

4.Instituirea Uniunii Europene…………………………………………………………………………14

Secțiunea II Clarificări conceptuale……………………………………………………………………16

CAPITOLUL II EVOLUȚIA PARLAMENTULUI EUROPEAN……………………………………19

Secțiunea I Componența dinaintea alegerilor directe………………………………………………….20

1.Desemnarea de către parlamentele naționale…………………………………………………………20

2.Problemele ivite și soluționarea lor………………………………………………………………….21

Secțiunea II Reguli fundamentale comune…………………………………………………………….23

1.Cadru general…………………………………………………………………………………………23

2.Obstacole de ordin politic……………………………………………………………………………26

3.Obstacole de ordin tehnic……………………………………………………………………………28

Secțiunea III Alegerile europene după 1979…………………………………………………………..32

1.Noul Parlament european…………………………………………………………………………….32

2.Cosecințele alegerilor europene………………………………………………………………………33

CAPITOLUL III NOUL PARLAMENTARISM -SINTEZĂ ÎNTRE SISTEMELE

PARLAMENTARE DE TIP ANGLO-SAXON ȘI SISTEMELE

PARLAMENTE DE TIP CONTINENTAL………………………………………..38

Secțiunea I Funcționare……………………………………………………………………………….38

1.Regulamentul Parlamentului european………………………………………………………………40

2.Președinția și biroul………………………………………………………………………………….41

3.Comisiile parlamentare………………………………………………………………………………44

4.Grupările politice parlamentare………………………………………………………………………45

5.Administrația…………………………………………………………………………………………46

Secțiunea II Sporirea puterilor Parlamentului…………………………………………………………50

1.Puterea bugetară………………………………………………………………………………………50

2.Puterea legislativă……………………………………………………………………………………54

3.Puterea de control……………………………………………………………………………………59

4.Rolul “onusian” al parlamentului……………………………………………………………………62

Secțiunea III Lărgirea competențelor………………………………………………………………….62

CAPITOLUL IV LIMITELE PARLAMENTARIZĂRII……………………………………………66

Secțiunea I Statutul Adunării………………………………………………………………………….66

1.Problema sediului……………………………………………………………………………………66

2.Problema sistemului electoral………………………………………………………………………..68

Secțiunea II Puterile bugetare…………………………………………………………………………69

Secțiunea III Puterile legislative………………………………………………………………………72

Secțiunea IV Statutul membrilor Parlamentului……………………………………………………….73

1.Statutul juridic………………………………………………………………………………………..73

2.Statutul material………………………………………………………………………………………75

Secțiunea V Raportul cu parlamentele naționale………………………………………………………76

CAPITOLUL V TRATATUL DE ADERARE LA U.E. SEMNAT DE ROMÂNIA……………….80

CAPITOLUL VI PARLAMENTUL EUROPEAN PRIVIT DIN PERSPECTIVA PROIECTULUI

PENTRU CONSTITUȚIA EUROPEANĂ………………………………………..93

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………96

Bibliografie……………………………………………………………………………………………100