Rolul Organizatiior Non Guvernamentae In Modernizarea Institutiilor Publice
TEZĂ DE DOCTORAT
ROLUL ORGANIZAȚIILOR NON-GUVERNAMENTALE ÎN MODERNIZAREA INSTITUȚIILOR PUBLICE
Introducere
Actualitatea temei
În ultimele două decenii, proiectul de modernizare al României a fost definit, explorat proiectiv și acționat în direcția integrării României în structurile euro – atlantice. Paradoxal, deși sistemul societal românesc a fost ajustat la nivel macro și micro-social în concordanță nemijlocită cu directivele condiționale ale Uniunii Europene și ale altor organisme internaționale, cu precădere ale Fondului Monetar Internațional, aceasta pare să contrazică rămânerile în urmă și revenirea trecutului continuu al subdezvoltării și modernizării în România secolului al XXI-lea; o perioadă în care anomia sistemului social generează blocaje instituționale, discontinuitate în proiectarea și implementarea politicilor de modernizare, precum și o stare de sărăcire continuă a populației.
În condițiile în care ideea de stat minimal și ipoteza că economia de piață poate să rezolve majoritatea problemelor pe care o societate le are s-au dovedit a fi greșite, în condițiile în care statul bunăstării creează mai degrabă polarizare decât redistribuire punând în pericol însăși existența acestuia ca formă de organizare și administrare rațională a societăților moderne, atât timp cât ajustările structurale pe fondul desconsiderării contextelor socio-politice și culturale s-au dovedit a crea mai multă anomie a sistemului social, putem afirma că „[…] Provocarea care ne așteaptă se regăsește în nevoia presantă de a redefini instrumentele și instituțiile de guvernare și ale administrației publice […]”. În aceste circumstanțe, nevoia de continuă implicare a organizațiilor non-guvernamentale în definirea agendei curente a modernizării societății, în general, și a instituțiilor publice, în special, devine esențială.
Vreme de câteva decenii, condiționalitățile exprimate prin Consensul Washington – reglementarea politicilor publice, implicarea minimală a statului, reducerea sectorului public – au reprezentat ortodoxismul dezvoltării în sensul în care au stabilit cadrul și direcțiile de dezvoltare.
Însă, apariția în anul 1990 a Raportului Dezvoltării Umane al Națiunilor Unite a reprezentat o redefinire radicală a paradigmei dezvoltării la nivel global, pe care statele puternic industrializate și capitalizate, deși cu destulă prudență, urmau să o promoveze ca reprezentând noua direcția a modernizării. Totuși, ultimele două decenii, au cunoscut o lărgire a sectorului conceptual și semantic al modernizării ca proces și rezultat. Trecerea de la dezvoltarea umană ca sumă a educației, venitului pe cap de locuitor și speranței de viață, la dezvoltarea definită ca reducerea sărăciei, pace, securitate, dezarmare, protecția mediului, drepturile omului, securitatea umană, dezvoltarea sustenabilă, buna guvernare, acces la oportunități egale, iluminarea maselor prin participarea la guvernare, sau la societatea dreaptă în care injustițiile sociale sunt limitate, iar abuzul față de cei mulți și lipsiți de oportunități este pedepsit, toate acestea fiind în prezent însumate programatic prin Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Pentru a da un semnal și mai puternic în privința schimbării de paradigmă, în sensul detașării de „inconsistenta pendulare” a paradigmei dezvoltării între intervenția statului prin politici publice, reglementarea piețelor, dar și prin dereglementarea piețelor, în anul 2000, 189 șefi de stat acceptă Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului ca reprezentând prioritățile și angajamentele politice ale statelor privind dezvoltarea umană.
Pe de altă parte, între investițiile de capital, ca echivalent al creșterii economice și dezvoltării, și capitalul uman, între rolul instituțiilor și, mai curând, rolul individului și al grupurilor de indivizi, astăzi cu greu ar putea fi definit un consens în privința a ceea ce ar trebui să însemne modernizarea care să asigure accesul fiecărui individ către maximizarea oportunităților personale în timpul vieții. Fără îndoială recenta criză globală de capital se pare că readuce în prim plan politicile publice și un raport mai mare de reglementare în favoarea statelor, în timp ce piața, ca răspuns și instrument al prescripțiilor universale de tipul Consensului de la Washington, nu mai stabilește cadrul normativ și acțional al contractului social.
Între exercițiul puterii democratic asumate și redefinirea rolului pe care diverși actori îl au în trasarea limitelor acționale și conceptuale ale modernizării ca proces și rezultat, trebuie asumat faptul că aceasta reprezintă un concept multidimensional care trebuie abordat în context, de preferință local, puternic determinat de instituții precum domnia legii, dreptul la proprietate, participarea publică și responsabilitatea socială.
Principiile tradiționale ale instituționalismului definesc noi condiționalități precum buna guvernare care fac ca diferența specifică în termenii dezvoltării sociale să demonstreze încă o dată preeminența contextului, a variațiilor istorice și a instituțiilor sociale care stabilesc categoric variații în ascensiunea unei comunități sau a unui stat pe axa normativă a țărilor dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Mai mult, importul masiv de instituții ca soluție care poate conduce la modernizare, în esență, este distorsionat de „forțele politice și sociale [interne]”, un astfel de demers fiind sortit eșecului.
Raportul Comisiei Europene (noiembrie 2010) subliniază importanța sistemelor de guvernare „solide, eficiente și eficace ca o precondiție pentru succesul Politicii de Coeziune”. Un regim cu „instituții puternice” a fost demonstrat ca fiind de natură să asigure contexte stimulative modernizării, în general, și dezvoltării umane în particular.
Raportul Națiunilor Unite din 2010 face trimitere la patru direcții strategice care trebuie luate în considerare în exercitarea atributelor statului: managementul schimbării, reforma administrativă (debirocratizare, descentralizare în tandem cu noul management public, parteneriate cu mediul de afaceri și societatea civilă), dezvoltarea resurselor umane, informatizarea. Direcția este una clară: statul trebuie să adopte atribute ale organizațiilor de învățare – „learning organization”! Inovarea și societatea bazată pe cunoaștere sunt două obiective strategice ale Agendei Lisabona, încorporate în Politică de coeziune socială și economică a Uniunii Europene care stabilește crearea sistemelor de inovare la nivel regional în perioada 2007-2013.
În ce măsură, în lipsa unei comitologii micro-regionale, se poate vorbi de premize instituționale care să favorizeze parteneriatul inter-comunitar? În condițiile în care, în ultimii ani și în prezent, în România nu există niciun proiect / nicio inițiativă intercomunitar(ă), în afară de cele de infrastructură de mediu, la care să subscrie toate localitățile, ce șanse sunt pentru o agendă a inovării în dezvoltare și modernizării? În ce măsură invocarea excesivă a factorilor extrinseci precum „deficitul de mentalitate cerută de democrație, economia de piață, supraviețuirea unei mentalități comuniste”, „caracterul poporului român” și „imoralitatea, individualismul, corupția” pot constitui argumente în favoarea explicării eșecului în modernizare a României? Ori, deficitul major înregistrat în România în privința instituțiilor și valorilor democrației și ale economiei de piață, criza legitimității politicilor publice dublată de proliferarea spre status de normă a instituțiilor informale precum corupția și „cetățeanul procesoman", toate acestea converg spre un spațiu social construit, în relație cu care armonizarea structurilor organizaționale și instituționale naționale la sistemele normative Comunitare rămâne sortită eșecului sau, cel puțin, declanșează o cultură a cinismului organic care rezidă în detașare, resemnare, solitudine civică, făcând loc pseudo-valorilor și fragmentării proiecției modernizării. Participarea civică, considerată ca fiind resursa pentru democrație și modernizare, măsurată de cele mai multe ori prin activitățile de voluntariat, înregistrează în România una dintre cele mai scăzute rate, de sub 2%, a celor care participă în mod regulat („de câteva ori pe lună sau mai des”) la activități de voluntariat, în timp ce numărul membrilor voluntari în asociații era de 7.2% în 2007.
Apreciem că procesualitatea crizelor induse sau generate endogen în România în decursul a peste patru secole a creat, rezidual, ce-i drept, premizele unui fond latent al disponibilităților indivizilor către un nou sistem de valori, care, deși aparent, nu pare să aibă nicio șansă în fața actualelor valori și norme agresiv promovate, poate totuși să-și fi dezvoltat o anumită flexibilitate și o referențialitate negativă, ambele fiind necesare pentru o renaștere organică a constructului social românesc.
În acest caz, redefinirea administrativ – teritorială prin emergența nivelului regional și a micro – regiunilor, gradual cu renunțarea la nivelul județean, și reconstrucția matricei social- economice prin promovarea economiei sociale și a organizațiilor de tip întreprinderi sociale, pot fi operaționalizate într-o perspectivă medie. Se pare că nici pragmatismul pieței libere, nici raționalitatea instrumentală și universală, nici măcar free-rider-ii nu sunt și nu pot reprezenta o opțiune constitutivă a modernizării în România. În cel mai fericit caz, acestea sunt instituții sociale reziduale care sunt neputincioase în a introduce eficiența producției și rațiunea schimbului într-o societate românesc în care transferul inter – generațional rămâne gospodăria și acea spiritualitate de acasă, și nu comunitatea. Fără îndoială că cele două decenii de căutări, de la 1989 până în prezent, tranzițiile neîncheiate și destructurare socială masivă pot constitui și puncte de plecare pentru un nou început lăsat generațiilor următoare a fi încercat.
Suprapunerea nepregătită și artificială a momentului decembrie 1989 peste fondul societal local artificial, euforic anunțând succesul democrației liberale și al economiei de piață, cuprins însă de incertitudine și căutări neîncepute, a lăsat o falie deschisă în ruperea de trecutul neasumat încă. Poate că întoarcerea către începuturi și redefinirea căilor de parcurs ar putea însemna un exercițiu constructiv pentru modernizarea României.
În mai puțin de cincizeci de ani, o generație a cunoscut mărirea și decăderea a două sisteme social – economice, socialismul marxist – leninist și neoliberalismul, ambele proiectate în numele modernizării fundamentele a statului. Incoerența politicilor publice, incapacitatea organizațiilor publice sunt astfel rezultatul lipsei de flexibilitate și predictibilitatea unui sistem societal imatur și totuși aruncat în jocul geopolitic global.
Dincolo de lanțul cauzalităților reciproce între schimbările instituționale formale, agresiv asumate, uneori impuse, și valorile tradiționale încă ancorate în practici din trecut, toate acestea îndeaproape preluate atât în discursul noii culturi politice, însă, în egală măsură, și de către teoreticienii post-decembriști, propunem definirea unui cadru analitic care, deși nu aduce prea multe noutăți teoretice, cel puțin poate proiecte noi obiective fi acțiuni conjugate care să stimuleze modernizarea în România. Toate aceste transformări, eșecuri și retorica sacrificiului reclamă nevoia unei tranziții de la politicile sectoriale, stimulente financiare și subvenții, de la finanțarea în exces a proiectelor de infrastructură către cele care presupun inovare asupra teritoriilor strategic definite și creșterea avantajului competitiv – cu alte cuvinte, specializarea acestora.
Izolarea dezvoltării economice locale, fără a se ține cont de capitalul teritorial și de nevoia de redefinire a raporturilor de colaborare în interiorul comunităților, este o greșeală.
Argumente în favoarea tezei
Prezenta lucrare reunește analize teoretice ale modernizării ce au în vedere atât circumstanțialitatea temporală cu precădere întoarcerea în trecut, pentru identificarea de sisteme valorice, dar și a unor factori cu determinări negative în prezent, iar, pe de altă parte, o circumstanțialitate modală și instrumentală ce are în vedere atât actorii sociali (instituții formale și informale și organizații civice, private și de stat) implicați în modernizare, cât și locusul ideal pentru optimizarea proceselor dezvoltării sociale, și anume nivelul local și regional versus nivelul național.
Includerea paradigmei participării societății civile, în general, și a comunității, în particular, în modernizare este determinată nu numai de redefinirea instituțională prin noi forme și procese de reglementare precum subsidiaritatea, descentralizarea, devoluția, parteneriatul ci, în același timp, are în vedere schimbările sociale determinate de însăși reconstrucția condiției umane. Să ne aducem aminte că, la sfârșitul secolului al XIX- lea, existau încă forme de sclavie (țăranii șerbi), iar, acolo unde aceasta fusese abolită, luase o altă formă prin deservirea pe proprietățile marilor boieri (neo-iobăgia); țăranii nu puteau părăsi proprietățile unde lucrau; dreptul la proprietate era îngrădit; expresia liberă limitată, dacă nu interzisă, de legea și arbitrariul îmbogățiților; dreptatea la fel. Toate acestea proiectau un context dominat de sărăcie, boli, violență, lipsa de educație și înapoiere cronică.
În urmă cu numai două decenii, în România, libertățile și drepturile fundamentale ale omului erau, dacă nu în totalitate anulate, abuziv încălcate. Cât despre participarea grupurilor dezavantajate, a minorităților la viața publică și guvernarea locală nici nu putea fi vorba.
Momentul 1989 aduce și în România căderea regimului comunist dictatorial, înlăturarea constrângerilor de orice natură mai puțin cele economice, date fiind transformările de sistem societal. Fără îndoială că procesualitatea socială ce de foarte multe ori încă stârnește nostalgia regimului trecut, a forțat redefinirea normelor sociale, iar activitatea cetățenească, deși la început destul de timid, a început să crească numărul organizațiilor non-guvernamentale a evoluat pozitiv uimitor, scrutinul public la fel, oportunitățile pentru cetățenie activă au căpătat o poziție privilegiată în direcția unei normativități formale crescânde. Toate acestea demonstrează o reflexivitate crescută a naturii umane care forțează o redefinire a raporturilor între cetățean, de data aceasta, și comitologia de stat, cel dintâi reclamând o participare structurată si coerentă la guvernarea și modernizarea societății.
În condițiile în care destructurarea socio-economică și degradarea capitalului uman sunt procese sociale ce definesc astăzi cadrul existențial în comunități, un efort conjugat al actorilor locali, indiferent de forma acestora – privat, public sau comunitatea per se – este mai mult ca oricând necesar.
Discontinuitatea politicilor publice de modernizare din ultimii 20 de ani, fragmentarea programelor, a cadrului legislativ și operativ, determinate de guvernarea prin ordonanțe de urgență și înființarea/desființarea de organizații publice ad hoc sau ca răspuns la angajamentele de reformă instituțională pe care România și le-a asumat, toate acestea reclamă o nouă abordare paradigmatică și redefinire a acțiunii sociale, în egală măsură.
În termenii punctuali ai epistemologiei, valoarea adăugată a unei noi perspective teoretice rezidă în plasarea autorului între teza maioresciană a formelor fără fond și sincronismul lui Eugen Lovinescu. Departe de a putea tranșa categoric comprehensivitatea unei abordări teoretice, transformările sociale în Romanía, cel puțin (din ultimele două decenii, reclamă un complex al paradigmelor din sociologie, politologie și, nu în ultimul rând, economie, care să poată să dea un răspuns diversității în alegerea căilor de modernizare și a destinațiilor finale.
Cu greu și-ar putea cineva imagina o comunitate locală care să-și dorească cu adevărat întoarcerea la vechile forme socio-economice ale perioadei comuniste. Se pare că nici în timpul capitalismului nu s-a reușit definirea noului om, de tipul economicos, pentru care impersonalitatea actului economic, dincolo de supraviețuirea familiei și întreținerii gospodăriei, devine sistem referențial; aproape imposibil să putem a ne aventura în predicții socio-economice asupra locusului dezirabil al unei societăți românești care încă se căută pe sine însăși.
Evoluțiile recente au demonstrat că descentralizarea per se nu poate să conducă în mod direct la modernizare – din contră, capacitatea organismelor publice este pusă la grea încercare, multe dintre ele găsindu-se în blocaj operațional; financiar, de resurse umane și de strategie.
Realocarea resurselor dinspre nivelul central către cel local nu este de natură să atragă după sine, în mod direct, modernizare. Incapacitatea organismelor publice locale în a defini investiții care să răspundă nevoilor imediate conduce pe termen lung la blocaj teritorial și lipsa formelor de regenerare socială și economică. Nimeni nu contestă necesitatea investițiilor în infrastructură; se pune însă problema oportunității acestora. Paradoxal, descentralizarea a condus la o recentralizare, dependență și condiționalitate crescută în relația local – central.
Necesitatea proiectării strategiilor de modernizare este de necontestat. Metodologia și practica unui astfel de exercițiu inter – instituțional este pozitiv reflectată în aproape toate ariile de dezvoltare și la toate nivelurile organizațiilor publice. Pe de altă parte însă, succesul în cooptarea tuturor actorilor în formularea unor astfel de strategii nu asigură în mod automat și implementarea, în mod deosebit atunci când există deja alte strategii din aceeași zonă, aflate „în conflict”. Mai mult, organizațiile publice tind să acorde prioritate obiectivelor organizaționale pe care și le stabilesc singure ori în raport cu nivelul central, mai degrabă, în defavoarea celor stabilite în mod colectiv cu alte organizații, cu precădere contrar așteptărilor pe care societatea le are.
În acest context, depersonalizarea relațiilor sociale afectează societatea în mod inegal; formalizarea regulilor se lovește permanent de tradiția și supremația cuvântului dat și a relațiilor personalizate. Nivelul de încredere, ca element fundamental al ordinii sociale și al activității economice, este produsul celor două sisteme, unul având la bază relațiile personalizate și altul legile formale și convențiile impersonale.
Coexistența sistemelor tradiționale de solidaritate cu sistemele instituționale moderne la nivel național determină emergența unei „zone gri” în care apare ca și dominantă incertitudinea, lipsa încrederii bazate pe loialitate și reguli nescrise, apariția arbitrariului. Pe de altă parte, regulile formale transpuse dinspre țările dezvoltate (exemplul acquis communautaire) au șanse foarte puține să determine conformitate și noi relații de colaborare în cadrul societății. În astfel de situații, organizațiile responsabile cu asigurarea respectului pentru formalizarea regulilor provoacă mai multă neîncredere, creând noi spații între public și privat unde corupția și anacronismul înfloresc.
În ultimii 20 de ani, după trecerea de la un „regim socialist” la unul capitalist, participarea României în organizații interguvernamentale și la programe internaționale de asistență pentru dezvoltare, au determinat difuziunea unui set de noi norme formale și implementarea unor noi instituții în domeniul politic (o nouă Constituție, Parlament, alegeri libere, etc.), în cel economic (Cod comercial, reglementarea unor noi forme de asociere etc.) și în cel social (Codul Muncii, Codul Civil, Codul Familiei etc.), toate lăsând însă spațiu suficient pentru rezistență „sistemului” populat cu grupuri de interese / elite cu perspective limitate, ineficiente, cu un potențial mare de risc.
„Prescripțiile” organismelor internaționale echivalează cu destabilizarea sistemului social, în care „solidaritatea organică” este definită de accesul celor puțini la drepturi și privilegii și de limitarea bazei egalitariste pentru cei mulți.
Să fie oare înapoierea o stare constitutivă a societății românești, sub semnul condiționalităților externe, cu un fond intern incapabil de a face salturi, ci mai degrabă creator de regimuri neproductive?
Schifirneț aprecia că instabilitatea și lipsa de modernizare sunt efecte ale „situației geografice a României – plasarea la răscruce a trei mari imperii – a avut influență asupra stării de înapoiere, țara noastră constituind obiect al disputelor între marile puteri”.
Tocmai în această direcție, apreciem că incoerența între efortul modernizator de armonizare cu cultura economico-politică a Europei de Vest și realitățile autohtone a creat o realitate socială artificială, cu efecte colaterale care, acumulate, au devenit distructive – „noi am introdus drumurile de fier și vagoane de cel mai modem confort, trase de mașini de ultimă perfecțiune a construcției, și ele treceau (și trec încă) pe lângă lanurile țărănești lucrate cu plug de lemn ca în evul mediu, pe lângă bordeiele învelite și dezvelite ca în timpurile preistorice, care se uită cu mirare și ironie tristă la această … plantă exotică ce n-are nici o rădăcină în viața reală a țării”.
Instabilitatea socio-economică și politică, dependența de forțele înnoitoare ale sistemelor societale din Occident și condiționalitățile instituțiilor internaționale par să fi stabilit cadrul normativ și acțional al modernizării în România: „ceea ce a caracterizat istoria românilor rămâne constanța năvălirilor, războaielor și influenței forțelor dominante din exterior”, iar „prevederile acestor acorduri [cu FMI și Banca Mondială] au trasat liniile directoare ale politicilor publice ale perioadei, respectiv strategia tranziției”.
Întrebarea centrală ce va reveni de-a lungul întregii teze este: de ce, în ciuda transformărilor structurale formulate, România se confruntă în ultimele două decenii cu rămâneri în urmă a modernizării și cu același complex de inferioritate față de Europa de Vest?
Departe de a oferi doar o teoretizare strict reflexivă, îndreptată către o analiză limitativ-închisă a unor fapte sociale în relație cu dezvoltarea socială, demersul teoretic formulat în lucrarea de față urmărește fundamentarea cognitivă a unui instrumental ce ar putea stabili o nouă paradigmă acțională a modernizării în România. Altminteri, demersul teoretic propune o asumare constructivă a trecutului în direcția unei anulări a dihotomiei tradiție versus modernitate, chiar postmodernitate. prin analiza acestora ca și cadre ale transformărilor sociale necesare, mai degrabă ale unei modernizări sociale ciclice prin dezvoltare socială și nu printr-o analiză a schimbărilor sociale ca fragmentări, ruperi, detașări, toate necesare unui prezent și viitor constitutiv al trecutului.
Valorificarea experiențelor anterioare
Dincolo de interesul epistemologic căruia îi suntem datori, teza prezentă este angajamentul autorului, a peste 8 ani de acțiune socială în cadrul unor organizații non-guvernamentale din domeniile: educație și tineret, democrație și ajutor reciproc, beneficiind astfel de încercări, eșecuri și experiențe acumulate de-a lungul timpului, și care l-au ajutat să concentreze mai degrabă un cadru al înțelegerii sistemice, contextualizate, departe încă de a oferi soluții, mai degrabă scenarii integrate, menite să aducă comunitățile românești mai aproape de calitatea vieții și eficiență economică prin participare activă la procesul decizional și fiind parte a organizațiilor non-guvernamentale partenere ale instituțiilor publice, raportate la media lumii civilizate.
Demersul metodologic, în sine, cuprinde ambele direcții ale cercetării sociologice, descriptive și explicative, însă se apleacă asupra unei a treia laturi, cea prospectivă, menită să ofere noi paradigme și instrumente care pot sluji unor inițiative similare ce vizează modernizarea.
Stadiul actual al cunoașterii
Introducere
În timp ce problema eficienței organizațiilor non-guvernamentale rămâne un subiect important pentru cercetători și practicieni, literatura de specialitate pe acest subiect este din ce în ce mai fragmentată de-a lungul liniilor disciplinare. Ne adresăm acestei probleme prin prezentarea unei revizuiri cuprinzătoare a literaturii de specialitate asupra organizațiilor non-guvernamentale și a rolului acestora în dezvoltarea și modernizarea instituțiilor administrației publice folosind analiza citărilor. Cu scopul de a descoperi punctele care transcend mai multe discipline, am dezvoltat o analiză structurată a literaturii prin utilizarea eșantionarea de tip bulgăre de zăpadă în cadrul rețelelor de citare. Această abordare favorizează perspectiva interdisciplinară, limitează riscul de a surprinde într-o pondere prea mare un anumit curent ideologic și adaugă o perspectivă metodologică diferită în ceea ce privește analiza literaturii de specialitate bazată pe conținut. Examinarea noastră descoperă trei tendințe: (1) există un consens academic larg că măsurile uni-dimensionale de eficacitate nu sunt utile – chiar dacă astfel de măsuri sunt de obicei utilizate de către agențiile de rating; (2) așa numita bursă a eficienței relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice este dominată de lucrări conceptuale, în timp ce studiile empirice rămân rare; (3) nu avem un model operațional care să se adreseze cooperării dintre organizațiile societății civile și instituțiile administrației publice în vederea dezvoltării și modernizării.
Eficacitatea ca o măsură a succesului organizațional și a colaborării dintre acestea atras de zeci de ani atenția comunității academice din domeniul științelor sociale. Mai recent, problema eficienței a primit un aspect suplimentar din partea practicienilor din cauza solicitărilor tot mai numeroase de responsabilitate, transparență și responsabilitate financiară (Brown, 2008; Ebrahim & Weisband, 2007; Unerman & O`Dwyer, 2006). Instituțiile care s-au autonumit, de tip watchdog, au apărut ca instituții importante de evaluare, realizând evaluarea măsurătorilor de performanță financiară a tuturor entităților care au ajuns să compună mediul organizațiilor non-profit – instituțiile administrației publice și organizațiile non-guvernamentale. Pentru că vizibilitatea organizațiilor non-profit, dar și colaborarea dintre acestea, este în creștere atât la nivel național cât și internațional, preocupările cu privire la eficacitatea acestora se încadrează de asemenea într-un trend ascendent.
Studiul eficacității privind colaborarea dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice a apărut inițial ca un subdomeniu al eficacității organizaționale. Cu toate acestea, în timp, a devenit fragmentat și răspândit trans-disciplinar, cum ar fi: relații internaționale, studiile privind organizațiile non-guvernamentale, dezvoltare internațională, management și economia organizațiilor. Acest aspect face dificil de descris și de rezumat, iar pentru oamenii de știință este complicat să împărtășească diferitele perspective, în special atunci când nu au competențe în afara disciplinelor respective. În funcție de domeniu și de subiectul studiat, organizațiile studiate pot fi etichetate ca fiind non-profit (ONP), organizații non-guvernamentale (ONG), organizații ale societății civile (OSC), grupuri de interese, rețele de advocacy sau mișcări sociale, pentru a numi doar câteva. Aceste etichete diferite semnifică nu numai o fragmentare a cercetării pe tipuri similare de actori, dar, de asemenea, ipoteze foarte diferite cu privire la rolul acestor actori în elaborarea politicilor publice. Analizând literatura de specialitate descoperim interese comune, dar cu toate acestea, sinergiile bazate pe abordări cu adevărat interdisciplinare rămân rare.
Nevoia unei analize interdisciplinare a devenit evidentă pentru autori din cauza domeniilor diferite în care au experiență și pentru că organizațiile non-guvernamentale acționează pe o plajă largă de domenii de activitate. Concentrându-ne pe abordarea interdisciplinară ne-a fost permis să observăm că atunci când cineva analizează un subiect similar, rezultatele sunt influențate de experiența pe care o are. Prin urmare, inclusiv selectarea literaturii care urma să fie analizată a fost influențată de experiența cercetătorului. Organizațiile non-guvernamentale care activează în domeniul relațiilor internaționale sunt adesea studiate în contextul rețelelor transnaționale de advocacy, definind eficiența acestora în colaborarea cu instituțiile prin capacitatea de a mobiliza resurse, de a influența opinia publică și decidenții la nivel național sau internațional. Studiile de dezvoltare, pe de altă parte, au crescut pe baza accentuării unei creșteri economice ca abordare principală. În acest caz, instrumentele de evaluare a impactului, de monitorizare și evaluarea sunt utilizate în principal pentru a determina impactul unei organizații individuale (Ebrahim & Rangan, 2010). În cele din urmă, o agendă de cercetare bine stabilită privind eficacitatea oglindește interesele în domeniul organizațiilor non-guvernamentale și a eficacității colaborării cu instituțiile administrației publice. Literatura evidențiază mai multe variabile organizaționale tradiționale precum managementul, structuri de conducere, sănătate fiscală și misiunea.
Scopul nostru în realizarea acestei analize structurate a literaturii de specialitate este să oferim o analiză interdisciplinară în ceea ce privește reflectarea colaborării eficiente dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile administrației publice. Până în prezent, abordările academice din literatura de specialitate au fost realizate ca o piesă de sine stătătoare sau ca prefață la un studiu empiric și au avut tendința de a capta doar lucrările din domeniul de activitate al autorului. De exemplu, o revizuire publicată de Forbes în anul 1998 se concentrează pe șase jurnale din domeniul non-profit. Prin urmare, articolele publicate în jurnalele care studiază dezvoltarea și relațiile internaționale nu au fost cuprinse. Analiza noastră adaugă un strat interdisciplinar, oferind o imagine mai cuprinzătoare a stării actuale de analiză privind eficacitatea organizațiilor non-guvernamentale. Având în vedere volumul mare de lucru care este caracteristic disciplinelor științelor sociale, susținem că o astfel de analiză nu este doar utilă, dar esențială pentru fundamentarea unei lucrări de doctorat pentru că obținem o imagine clară a stării de fapt în literatura de specialitate privind eficacitatea relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice.
În această lucrare vom revizui literatura de specialitate din ultimii zece ani cu privire la relația dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice. Pentru a efectua analiza noastră vom folosi metodologia analizei structurate a literaturii. Această metodologie utilizează un software dezvoltat pentru a veni în ajutorul cercetătorilor care își doresc să reducă posibilele erori și să treacă dincolo de limitele disciplinare. Prin utilizarea unui formular de analiză de rețea, o analiză structurată a literaturii ne permite să selectăm lucrări, să identificăm modele similare de cercetare din comunitățile academice și să limităm distorsiunile posibile în faza de selecție. Acest lucru ne permite să asigurăm o analiză interdisciplinară.
Lucrarea este organizată în trei secțiuni. În prima secțiune vom analiza pe scurt studiile de eficacitate organizațională încă din anii 1960. Deși studierea eficacității colaborării dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice a devenit un efort interdisciplinar, a fost discutată pentru prima dată în literatura de specialitate privind studierea organizațiilor care a reieșit din disciplinele care studiază mediul de afaceri și administrația publică. Discuția noastră urmărește să evidențieze contribuțiile acestei literaturi pentru studiile moderne asupra organizațiilor non-guvernamentale și să contextualizeze analiza structurată a literaturii care urmează.
În a doua secțiune vom oferi o imagine de ansamblu a metodologiei de analiză structurată a literaturii de specialitate. Aceasta se desfășoară în patru etape principale. În primul rând, se interoghează bazele de date academice și se caută experții din domeniu pentru a identifica articolele care vor alimenta analiza. În al doilea rând, o rețea de citare este construită în jurul acestor articole folosind o metodă de eșantionare de tip bulgăre de zăpadă în bazele de date academice. În al treilea rând, articolele centrale (de exemplu, articolele cu numărul cel mai mare de citări) sunt selectate din această rețea și se aplică un criteriu de selecție pentru a crea un eșantion de articole care reprezintă discursul emergent în domeniu. În cele din urmă, acest eșantion de articole este codat în scopul de a analiza conținutul și a ajunge la concluzii generale cu privire la progresele înregistrate în domeniu, per total.
Cel mai mare avantaj al acestui tip de abordare este capacitatea de a limita micile erori care ar putea să apară din pricina preferințelor pe care le are un autor ca urmare a expertizei sale, pentru a produce o analiză interdisciplinară a unei literaturi dintr-un domeniu particular. Acest tip de revizuire se deosebește de analiza tradițională în două moduri. În primul rând se creează o hartă intelectuală bazată pe rețelele de citare de-a lungul timpului și deschide noi căi de analiză asupra modului în care a evoluat un anumit concept. În al doilea rând se adaugă o înțelegere mai rafinată a tipurilor de teme și abordări care se prevalează printre discipline, pentru că dezvăluie legături între lucrări care nu pot fi evidente pentru un singur autor care încearcă să analizeze literatura de specialitate pentru un subiect dat.
În cele din urmă am rezumat tendințele cheie descoperite prin utilizarea acestei metode. Găsim un consens larg între oamenii de știință că măsurile uni-dimensionale de eficacitate sunt inadecvate. În timp ce toată lumea este de acord că eficiența este o problemă complexă pentru a fi cuprinsă, literatura de specialitate este împărțită între cei care îi apără reputația și cei care preferă abordări multi-dimensionale privind eficacitatea relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice.
În al doilea rând, foarte puține studii privind organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice avansează cunoștințe acumulate prin analize empirice. Cea mai mare parte a literaturii din eșantionul nostru este conceptuală, promovarea de multe ori a noi teorii, decât de testare a celor existente. În al treilea rând, majoritatea articolelor luate în considerare nu reușesc să definească în mod adecvat eficacitatea și există o variație considerabilă asupra nivelului de analiză (programe, organizații sau sectoare) a studiului.
Aceste constatări punctează problemele fundamentale pe care toți cercetătorii, indiferent de origine lor disciplinară, par să le aibă. O lipsă a definițiilor comune și fundamentele empirice subminează progresul în înțelegerea noastră colectivă a eficacității organizaționale.
O perspectivă istorică
Examinarea noastră privind literatura de specialitate se concentrează pe lucrările din ultimul deceniu. Cu toate acestea, textele analizate își au rădăcinile în literatura de specialitate privind eficiența organizațională și colaborarea dintre organizații din anii 1950. De multe ori, aceste rădăcini se desfășoară într-un mod greu de recunoscut în analiza disciplinelor legate de organizațiile non-guvernamentale, societate civilă și administrație publică. În această secțiune vom oferi o schiță de bază a istoriei literaturii asupra eficacității organizaționale pentru a contextualiza analiza noastră și pentru a evidenția importanța acestei literaturi în studiul modern asupra organizațiilor non-guvernamentale.
Domeniul de eficacitate organizațională a apărut din sociologia organizațională, psihologia industrială și din alt științe administrative, cu o bază științifică în școlile de afaceri. Comentariile timpurii asupra domeniului au căutat să distileze dimensiuni importante ale eficienței și să stabilească un set comun de propuneri de cercetare în domeniu. Price (1968), de exemplu, a analizat cincizeci de studii empirice privind eficacitatea organizațională și le-a grupat în patru categorii principale: performanță economică, procesul politic intern, structurile de control de gestiune și ecologia populației. Aceste eforturi timpurii pentru a dezvolta un set comun de propuneri au avut ca scop crearea unei agende de cercetare coerente și progresiste. Dar, în loc de convergență, mediul științific a propus trei școli diferite cu abordări distincte asupra eficacității: orientarea spre obiective, controlul resurselor (o perspectivă a unui sistem de resurse) și constructivism social.
Etzioni a fost unul dintre primii care au articulat abordarea bazată pe obiective de eficacitate și a scris că „organizațiile sunt construite și reconstruite în mod deliberat pentru a atinge obiective specifice” (Etziono, 1964: 3). Ținând cont de această abordare, progresul bazat pe obiectivele declarate definește eficacitatea (Campbell, 1977; Sheehan Jr, 1996, Spar și Dail, 2002). Cu toate acestea, chiar dacă mediul științific a încercat să generalizeze despre eficacitate bazându-se pe ideile de conducere pe bază de obiective, au apărut mai multe provocări. Organizațiile rareori au un singur set de obiective sau unul coerent. Adesea este dificil să se urmărească realizarea obiectivului și organizațiile care concurează pentru resurse nu împărtășesc neapărat aceleași obiective. Ca răspuns la aceste critici, cercetătorii au stabilit două tipuri de împuterniciri pentru eficacitate. Prima est axată pe măsurile de supraviețuire și creștere organizațională (abordarea bazată pe un sistem de resurse), iar a doua se referă la măsurile de reputație.
Abordarea bazată pe un sistem de resurse leagă realizarea obiectivelor de supraviețuirea organizațională prin asumarea faptului că organizațiile care își ating obiectivele au mai multe șanse să primească sprijin financiar continuu sau să le fie sporit acest sprijin financiar (Georgopoulos & Tannenbaum, 1957; Yuchtman & Seashore, 1967).
Această abordare presupune că activitățile de organizare:
[…] Iau forma tranzacțiilor în care resursele limitate și valoroase sunt schimbate în condiții de concurență. Succesul organizației într-o perioadă de timp în această competiție pentru resurse – de exemplu, poziția de negociere într-un anumit domeniu – este privit ca o expresie a eficienței sale în general (Yuchtman & Seashore, 1967: 891).
Printr-o abordare bazată pe un sistem de resurse, oamenii de știință eludează provocarea de a identifica empiric impactul real ca o măsurare a progresului față de obiectivele specifice și să pună mai mult accent pe componenta de sustenabilitate a organizațiilor.
Școala reputațională a evoluat de la proiecte precum studiul de 5 ani al spitalelor comunitare din Michigan al autorilor Georgopolus & Mann`s (1962) unde cei doi au dezvoltat măsuri de eficacitate prin chestionarea experților cheie din sistemul spitalicesc. În general, această abordare se bazează pe agregarea de măsuri de performanță subiective raportate de informatori cheie sau de stakeholderii organizației. Scala de anchetă poate fi standardizată pentru a crea și a compara rezultatele dintre organizații și să ofere măsuri de împuternicire pentru diferite dimensiuni de eficacitate. Acest lucru permite oamenilor de știință să ia în considerare mai multe părți interesate și să rezolve enigma obiectivelor contradictorii prin simpla atribuire de niveluri diferite de importanță. Cel mai important la această școală este că subliniază faptul că percepția organizației este importantă pentru înțelegerea eficacității organizaționale. Abordarea bazată pe managementul reputației a fost adaptată și extinsă printr-o serie de studii ulterioare (Jobson & Schneck, 1982; Price, 1971) și a devenit o parte importantă din mai multe sisteme de clasificare ale departamentelor academice și ale instituțiilor. În timp ce constructiviștii social vor pretinde că reputația ca factor social există în afara credințelor individuale și înlocuiesc în mare parte expresiile obiective de eficacitate, o abordare mai raționalistă care folosește limbajul reputației vede reputația în primul rând ca pe o înregistrare a comportamentului trecut și doar o componentă a proprietăților relevante ale unei anumite organizații (Sharman, 2007).
Prin anii 1980, nici o perspectivă unică asupra eficacității colaborării organizaționale nu a prevalat și au montat întrebări cu privire la utilitatea lor. Abordarea bazată pe atingerea obiectivelor a continuat să se confrunte cu provocări bazate pe existența a prea multor și prea dese obiective contradictorii. (Cyert & March, 1992; Quinn & Cameron, 1983) și dificultăților asociate cu rezultatele de măsurare (Herman & Renz, 1999). Abordarea bazată pe un sistem de resurse a fost contestată pentru definiția îngustă a eficienței care nu atinge subiectul performanței. În cele din urmă, modelele de reputație au alunecat în probleme de cum să măsoare opiniile divergente ale mai multor părți interesate cu privire la cceea ce face o organizație eficientă (Friedlander & Pickle, 1968).
Ca răspuns la aceste provocări, literatura s-a mutat spre adoptarea de mai multe modele complexe de eficiență, cum ar fi modelele multi-dimensionale (Cameron & Whetten, 1983; Connolly, Conlon & Deutsch, 1980; Foster & Lock, 1990, Zammuto, 1984), concurente cu modelele bazate pe valori (Quinn & Rohrbaugh, 1983), modelele de contingență (Ebrahim & Rangan, 2010; Lewin & Minton, 1986), precum și o abordare scorecard echilibrată (Kaplan & Norton, 1996). Aceste modele încorporează adesea aspecte ale obiectivului, resurselor de sistem și de reputație. În mod similar, așa cum oamenii de știință au recunoscut că în mod regulat organizațiile interacționează cu mai multe circumscripții electorale și pot avea reputații variate sau contradictorii. De aceea, cercetătorii au dezvoltat abordări mai complexe, care includ stakeholderi multipli (Herman & Renz, 1999; Zammuto, 1984) și astfel de modele sunt acum predominante în cercetarea academică curentă.
În cele din urmă, problema omniprezentă de măsurare (Steers, 1975) și o lipsă de consens cu privire la măsurarea eficacității a contribuit la apariția unei școli critice de studiu al eficacității. Goofman, Atkin și Schoorman (1983) pronunță decesul conceptual al eficacității și Hannan și Freeman (1977) merg atât de departe încât susțin abolirea studiului eficacității în științele care studiază organizațiile. În urma acestor declarații și a unei stări generale de rău în domeniu, cercetarea care utilizează eticheta „eficacitate” scade brusc și este înlocuită de investigații similare, dar sub rubrici noi. Aceste subdomenii permit autorilor să cadă de acord asupra unor întrebări de cercetare specifice și să se concentreze pe rezultatele variabile ale alegerii, cum ar fi productivitatea angajaților (management), moartea organizațională (ecologia populației) sau cota de piață (strategie) fără a fi nevoie să lege rezultatele la o întrebare mai mare de eficacitate organizațională.
Ipoteza de cercetare și obiectivele lucrării
În cadrul lucrării „Rolul organizațiilor non-guvernamentale în modernizarea instituțiilor publice” am pornit de la întrebarea de cercetare „Care este rolul pe care îl îndeplinesc organizațiile societății civile în modernizarea și dezvoltarea instituțiilor publice?”.
Domeniul organizațiilor non-guvernamentale este unul relativ nou sub aspect empiric, motiv pentru care este și destul de controversat. Organizațiile non-guvernamentale permit oricărui individ să se asocieze în mod formal cu alte persoane cu care împărtășește aceleași convingeri, obiective, valori pentru a desfășura activități în vederea atingerii scopului propus.
Prezenta teză de doctorat urmărește să clarifice o serie de aspecte bazându-se pe o cercetare teoretică și încercând să explicăm măsură în care abordările teortice pot fi confirmate de o realitate instituțională și socială din România. În acest sens, ne-am stabilit o serie de obiective care vor constitui punctele principale ale acestei lucrări.
Cercetare teoretică
O1. Realizarea analizei diagnostic privind activitatea organizațiilor non-guvernamentale din România.
O2. Prezentarea cadrului legal și instituțional al organizațiilor non-guvernamentale și al colaborării cu Guvernul României. Prin atingerea acestui obiectiv vom identifica dacă formal organizațiile non-guvernamentale au toate condițiile necesare unei bune colaborări cu instituțiile administrației publice din România.
O3. Prezentarea teoriilor de dezvoltare și modernizare care se aplică pentru România. Astfel, vom avea o imagine cuprinzătoare – și din punct de vedere istoric – asupra conceptului de modernizare.
O4. Identificarea motivației care stă la baza implicării tinerilor în societate, fiind tratate în această parte, aspecte cu privire la factorii care determină participarea activă, prezentând argumente și provocări pentru implicarea civică și acțiunea colectivă.
Cercetare empirică
O1. Examinarea modului în care tinerii percep participarea activă la procesul de luare a deciziilor, și pe de altă parte identificarea factorilor motivatori, pentru grupul nostru țintă, ce caracterizează implicarea acestora.
Metodologia de cercetare
Pentru realizarea activității de cercetare se pot utiliza metode cantitative, calitative, statistice, metode inductive sau deductive, toate aceste metode fiind delimitate după mai multe criterii în funcție de obiectivele urmărite. Cercetările calitative se disting prin bogăția descrierilor, utilizând texte etnografice, narațiuni istorice, mărturisiri, fotografii, istorii ale vieții, ficțiuni, materiale biografice și autobiografice etc. Spre deosebire de acestea, în cercetările orientate cantitativ abundă modelele matemarice, tabelele statistice, graficele, rapoartele de cercetare fiind scrise, de cele mai multe ori, într-un stil impersonal. Prin inducție se trag concluzii generale, de la fenomen la cauze, de la cauze mai particulare la cauze mai generale, până când se finalizează argumentația printr-o generalizare. Deducția pornește în sens invers, respectiv admite cauzele și legăturile fenomenului ca fiind descoperite și stabilite ca principii cu ajutorul cărora se explică fenomenul provenit din ele, explicațiile luând forma unei demonstrații. Metodele statistice, desemnează investigarea unui număr mare de unități sociale (anchetele socio – demografice, sondajele de opinie, analizele matematico – statistice).
Studiul prezentat în cadrul prezentei teze de doctorat este o cercetare deductivă care are la bază, în primul rând, tratarea teoriei existente și urmărirea modului în care aspectele teoretice se confirmă în mediul social din România și, în al doilea rând, realizarea unui studiu privind participarea activă a tinerilor în procesul de luare al deciziilor. În acest scop, am colectat informații pornind de la un eșantion, având la bază o serie de întrebări standardizate. Instrumentul pe care l-am folosit este chestionarul, fiind considerat cea mai atractivă modalitate de a colecta date cantitative.
În prezenta lucrare am utilizat o metodă relativ nouă, o analiză structurată a literaturii de specialitate, pentru a revizui sistematic sursele bibliografice relevante pentru subiectul studiat, dar care transcend mai multe discipline. Analiza structurată a literaturii folosește relațiile inerente din lucrările citate pentru a explora sistematic un corpus de cunoștințe. Această metodă are patru pași principali.
În primul rând, bazele de date academice au fost interogate și am identificat experții din domeniu pentru a selecta articolele care se referă la tema de cercetare.
În al doilea rând, am construit o rețea de citare în jurul articolelor selectate, folosind pentru eșantionare metoda bulgărelui de zăpadă. În al treilea rând, am selectat articolele centrale (de exemplu, cele mai citate articole) din rețeaua construită și am aplicat un criteriu de selecție pentru a crea un eșantion de articole reprezentative pentru discursul emergent al domeniului. În cele din urmă, eșantionul este codat și conținutul său este analizat. Fiecare dintre aceste etape este prezentată în detaliu în cele ce urmează.
Pasul 1 – Publicațiile selectate
Am selectat șapte articole pentru a crea rețeaua de citare (a se vedea Tabelul 1). Nu există un număr „corect” de articole selectate; în schimb, necesarul este judecat de un set de articole identificate după experți și în funcție de căutările preliminare după cuvintele cheie. Articolele au fost alese pe baza criteriilor pe care le reliefează în mod special la studiul relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice, modernizare și eficacitate. Deoarece procesul de prelevare al probelor se deplasează înainte în timp (a se vedea secțiune următoare), articolele nu pot fi foarte recente sau se vor constitui într-o colecție mică și insuficientă de articole.
Tabelul 1: Articole selectate
Pentru a crea un univers amplu, dar gestionabil al literaturii de specialitate pentru referință, am adunat toate articolele pe o distanță de trei legături (sau niveluri) de la articolele selctate. Extinderea căutărilor la trei niveluri generează o mare parte dintre articole care nu aparțin acestui subiect și trei niveluri sunt suficiente pentru captarea citatelor cele mai relevante. Chiar și cu aceste articole care compun cadrul de referință va trebui în continuare să efectuăm filtrări pentru a asigura relevanța.
Pasul 2 – Generarea rețelei
Rețeaua de citare este generată folosind eșantionarea de tip bulgăre de zăpadă bazată pe articolele selectate și care au fost identificate în etapa anterioară (a se vedea figura 1). Toate articolele care citează un articol selectat sunt introduse în baza de date, apoi articolele care citează aceste articole, apoi articolele care citează acest nou nivel de date, de asemenea. În termeni de rețea, o lucrare reprezintă un nod, iar o citare reprezintă o legătură între două noduri.
Figura 1: Bulgăre de zăpadă în cadrul rețelei de citări pe niveluri
Enumerarea rețelei în acest fel ne-a permis să generăm o colecție vastă de publicații pe subiect și apoi să utilizăm caracteristicile rețelei pentru a selecta un eșantion reprezentativ compact pentru cele mai importante publicații din cadrul setului.
Pornind de la articolele selectate am construit o rețea de citare de 4879 de publicații (a se vedea figura 2). Baza de date Google Scholar a fost utilizată pentru a colecta informațiile despre citări, deoarece este una dintre bazele de date științifice mai complete și disponibile (Noruzi, 2005) fiind gratuit și ușor de accesat, și cel mai important, face informațiile despre citări disponibile cu ușurință (Meho, 2006). Citările Google Scholar mută doar înainte (publicațiile au date precum „citat de” în loc de „citat”). Prin urmare, este important să se aleagă articolele din trecutul apropiat cu scopul de a obține o imagine bună privind istoricul temei. Acest lucru necesită o mentalitate ușor diferită față de alte abordări bibliometrice, care încep cu o descoperire științifică și apoi ne deplasăm înapoi în timp (Garfield, 2001). Abordările bibliometrice urmăresc articolele cheie sau lanțurile de citări care au fost instrumentate în descoperire, în timp ce metoda propusă de noi încearcă să captureze un consens emergent într-un domeniu (sau lipsa acestuia). Cele mai multe articole selectate pentru această analiză au fost alese începând cu sfârșitul anilor 1990.
În consecință, analiza noastră surprinde în primul rând discursul cu privire la eficacitatea relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice privind dezvoltarea și modernizarea din ultimul deceniu.
Figura 2: Imaginea rețelei formate din cele 4897 de articole. Mărimea nodurilor reflectă influență din cadrul rețelei.
Pasul 3 – Selectarea unui set reprezentativ
Rețelele de citare limitează dezvoltarea consensului științific prin identificarea setului de publicații care sunt esențiale pentru domeniul studiat. Nouăzeci la sută dintre publicațiile științifice nu sunt citate (Meho, 2006) și esența unui anumit domeniu de cercetare este reprezentată de câteva piese importante. Acest lucru este în concordanță cu legile din științele informatice identificate de Zipf și Bradford (de Solla Pret, 1976; Garfield, 1980; Zipf, 1935). Aceste piese pot fi ușor identificate prin modele de citare. Ca rezultat, proba care reprezintă cel mai bine discursul unui domeniu nu este un eșantion aleatoriu, ci setul de publicații care sunt cel mai des citate. Aceste publicații sunt cele la care se face referire de către alți cercetători și astfel, definesc conținutul și direcțiile viitoare de dezvoltare în domeniu. Un astfel de set de articole este un bun indicator al discursului curent dintr-un domeniu. (Eastbrooks, Winther & Derksen, 2004; McCain, 1991).
Din pricina diversității cercetărilor privind eficacitatea relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice, am ales să revizuim un set relativ mare de articol. Eșantionul nostru a fost clasificat în funcție de numărul de citări al fiecărei publicații și apoi a fost aplicat criteriul de selecție. Următorul pas a fost să reducem eșantionul prin alegerea articolelor care au fost citate de cel puțin 20 de ori și care discută eficacitatea relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice (determinată prin analiza titlurilor și a rezumatelor), fie în mod explicit sau implicit (de exemplu, studii de caz, piese metodologice și programe de evaluare empirică). Nu am inclus articole cu privire la responsabilitatea socială a întreprinderilor sau legate de responsabilitatea organizațiilor non-guvernamentale. Ambele sunt, desigur, legate de eficacitate, dar există o literatură exhaustivă pe aceste subiecte care le-a lăsat în afara domeniului de aplicare a temei pe care noi o analizăm. După efectuarea acestor pași am rămas cu un eșantion inițial de 105 articole. În etapa de lectură, mai multe articole au fost determinate ca fiind în afara domeniului de aplicare al studiului (de exemplu, nu se adresează relației dintre ONG-uri și instituțiile publice în mod explicit sau implicit) și, au fost eliminate. Eșantionul final a fost format de șaizeci și patru de articole. Lista completă poate fi găsită în Anexa 1.
Pasul 4 – Revizuirea publicațiilor
În cele din urmă, am revizuit toate articolele din eșantion și am codat fiecare articol bazându-ne pe un set de întrebări, cum ar fi: este articol empiric, care este nivelul de analiză și cum este definită eficacitatea relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice. Schema de codificare poate fi găsită în Anexa 2. Din aceste codări am obținut concluziile cu privire la tendințele actuale în materie de cercetarea cu privire la relațiile eficiente dintre organizațiile mediului nonprofit (organizații non-guvernamentale și instituții ale administrației publice). Aceste constatări sunt prezentate în secțiunea următoare.
Dorim să notăm că diviziunile disciplinare menționate mai sus sunt evidente în rețeaua definită pentru eșantion. Dacă rețeaua este transpusă folosind numele jurnalelor în loc de titlurile de articol, atunci categoriile sunt evidente.
Figura 3: Categoriile din rețea pornind de la numele jurnalelor. Mărimea reprezintă numărul articolelor apărute în jurnal, iar legăturile reprezintă un articol dintr-un jurnal care citează un articol din alt jurnal.
Gruparea clară a articolelor în jurul a trei noduri: studii privind mediul nonprofit, relații internaționale și dezvoltare internațională demonstrează că noțiunile de eficacitate a relațiilor de colaborare dintre entitățile non-guvernamentale și instituțiile publice sunt modelate în primul rând valori disciplinare.
Tendințe în cercetare cu privire la eficacitatea relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice
În timp ce articolele selectate de noi pentru eșantion au variat dramatic în fond, colectiv, acestea sugerează trei tendințe cheie cu privire la starea actuală în ceea ce privește literatura de specialitate privind eficacitatea relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice: (1) există un consens general asupra faptului că măsurile uni-dimensionale de eficacitate nu sunt utile; (2) așa numita bursă a eficienței relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice este dominată de lucrări conceptuale, în timp ce studiile empirice rămân rare; (3) nu avem un model operațional care să se adreseze cooperării dintre organizațiile societății civile și instituțiile administrației publice în vederea dezvoltării și modernizării. În secțiunea următoare vom prezenta fiecare dintre aceste descoperiri în mai mare profunzime observând impactul lor asupra domeniului de studiu. În special, ne-am concentrat pe ultimele două constatări susținând că lipsa de ipoteze declarate și claritate cu privire la nivelul de analiză, combinate cu munca empirică limitată, împiedică apariția unui program de cercetare cumulativ.
Dincolo de dimensiunile singulare ale eficacității
În primul rând, eșantionul nostru confirmă consensul că măsurile singulare ale eficacității relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice nu sunt utile. În timp ce astfel de măsuri singulare sunt încă predominante în practică și în rândul organizațiilor de tip watchdog, la nivelul oamenii de știință se înregistrează o respingere unanimă. Cu toate acestea, aceștia nu au ajuns la un consens pe ceea ce înseamnă tipuri alternative de măsurare. Precum notau Herman și Renz (1999), o organizație poate fi eficace într-un domeniu de operațiuni, dar nu este o organizație eficientă per ansamblu. O organizație non-guvernamentală poate avea un management puternic și de mare impact în proiectele de pe teren, dar în același timp poate avea un management slab în departamentul financiar din sediul central. Un alt ONG ar putea avea membrii foarte bine calificați în echipa de conducere și o echipă de strângere de fonduri foarte eficientă, dar un impact redus în domeniul de activitate. În funcție de tipul de evaluare utilizat, se poate spune despre oricare dintre aceste organizații că este eficientă sau ineficientă. Noțiuni multiple și care nu se suprapun în mod necesar, definesc eficacitatea relațiilor de colaborare. Dintre acestea menționăm: impactul proiectului (Eisinger, 2002), eficiență financiară (watchdogs), eficiență managerială (Lewis, 2001); eficacitatea echipei de conducere (Herman & Renz, 1999), precum și utilizarea eficientă a parteneriatelor și rețelelor (Bacon, 2005). Autorii din eșantion subliniază, de asemenea, ideea că eficacitatea depinde de context. Edwards, de exemplu, susține că „ … nu există nici un astfel de lucru ca o strategie universal adecvată între organizațiile non-guvernamentale, care să transceandă contexte diferite … ONG-urile pot crește oportunitățile de lucru eficient prin utilizarea strategiilor potrivite, în combinațiile potrivite.” (Edwards, 1999: 371)
În timp ce există cu siguranță un acord pentru evaluare, două abordări multidimensionale sunt dominante în eșantionul studiat – abordări privind reputația și abordări hibride multidimensionale. Abordarea bazată pe reputație (ceea ce Herman & Renz numesc „constructivism social” și ceea ce Forbes numește o abordare „emergentă”), subliniază relația dialectică dintre stakeholderi și structuri în definirea a ceea ce înseamnă pentru o organizație non-guvernamentală și pentru o instituție publică să fie eficace: „[Se pune] un accent pe înțelegerea interacțiunilor din cadrul și între organizațiile care conduc la elaborarea unor criterii de evaluare a eficacității organizaționale, precum și rolurile pe care le joacă informarea și comunicarea în conturarea deciziilor” (Forbes, 1998).
Măsurarea reputației emite ipoteze puternice cu privire la maleabilitatea eficacității și importanța luării în considerare a percepțiilor asupra eficacității relațiilor de către mai mulți stakeholderi. Deși este omniprezent în literatura de specialitate, există un sprijin tot mai mare pentru această abordare (Edwards, 1999; Forbes, 1998; Herman & Renz, 2004). Provocarea pentru o astfel de abordare este de a dezvolta în mod adecvat un model de eficiență, care să surprindă diversitatea de interese și opinii în cadrul mediului ONG.
Abordarea hibridă încearcă să integreze mai multe măsuri de eficiență într-un singur model. De exemplu, Sowa et al (Sowa, Selden & Sandfort, 2004) a dus mai departe ceea ce au etichetat ca fiind „un model multidimensional și integrat al eficienței organizațiilor nonprofit” (MIMNOE), care pune accentul pe variabilele de management și de program. Kaplan (Kaplan, 2001) se bazează pe abordarea „balanced scorecard” pentru a produce un model care include măsuri privind relațiile cu clienții, performanțele de operare, învățarea organizațională și dezvoltarea. Atât MIMNOE cât și „balanced scorecard” includ obiectivele, resursele și reputația în modelele lor. Trecerea la abordări multidimensionale este, de asemenea, vizibilă în eforturile depuse în prezente anumite organizații de tip watchdog pentru a revizui sistemele existente de clasificare. Cu toate acestea, provocarea pe care o aduce orice model multidimensional este de a stabili „sisteme de evaluare, care sunt mai simple și mai accesibile, nu mai complexe” (Ebrahim, 2005: 70). Modelele multidimensionale vor fi utile în cazul în care acestea sunt accesibile și ușor de utilizat, dar, în practică, ele pot fi dificil de angajat, pentru că de multe ori necesită o agregare a ipotezelor (Kaplan & Elliott, 1997) și măsurarea evaluărilor existente (Steers, 1975). Cadrele de urgență, care variază instrumentele necesare pentru a măsura rezultatele în funcție de obiectivul general și de strategia organizației poate oferi o modalitate în jurul acestor provocări (Ebrahim & Ranagan, 2010).
Eficacității organizațiilor non-guvernamentale îi lipsește analiza empirică
Analiza realizată de noi constată că în cea mai mare parte a articolelor privind eficacitatea organizațiilor non-guvernamentale lipsește analiza empirică. Am clasificat 40 din cele 64 de articole și am pledat ca fiind în primul rând articole de „teorie / încadrare”. Prin comparație, următoarele categorii ca mărime, „evaluarea programului” și „studii de caz”, includ doar nouă, respectiv șapte articole. Acest lucru sugerează că majoritatea lucrărilor academice cu privire la eficacitate se concentrează pe avansarea teoriei sau încadrarea pe ordinea de zi a cercetării, decât să folosească dovezi empirice. Majoritatea covârșitoare a cazurilor (57%) au fost în principal argumentative (spre deosebire de a fi bazate pe analize empirice). Mai mult decât atât, multe dintre articole, folosind o metodologie calitativă s-au bazat pe studii de caz subdezvoltate, precum și pe dovezi anecdotice mai degrabă, de cât pe un cadru analitic riguros.
Această tendință se corelează cu analize cu privire la numărul și calitatea evaluărilor de programe realizate de organizațiile nonprofit (instituții publice și ONG-uri), dar și de organizațiile non-guvernamentale cu privire la propriile programe. Într-o anchetă pe organizațiile nonprofit din domeniul resurselor umane din Dallas, Richard Hoefer a întrebat dacă un model de evaluare a programelor mari din cadrul organizațiilor a fost aplicat în ultimii doi ani (Hoefer, 2000). Dintre respondenți, 24% au indicat că o astfel de evaluare ar fi avut loc. Dintre cei care au efectuat evaluări de program, doar 17% au folosit un model riguros controlat pentru amenințările la validarea internă. Aceste rezultate sunt confirmate de organizațiile de tip watchdog care indică faptul că doar 10% dintre ONG-urile intervievate utilizează în mod regulat evaluarea programelor (Heiberg & Bruno-van Vijfeijken, 2009). Potrivit cercetării lui Hoefer, principalele motive pentru care lipsesc evaluărilor programelor de colaborare sunt costurile și donatorii – fie pentru că nu există suficiente fonduri pentru a realiza evaluarea (48%), fie pentru că finanțatorii acestora nu au nevoie de o evaluare (43%). Doar 14% dintre respondenți au considerat că a fost nevoie de o evaluare. Pe baza unui studiu asupra organizațiilor nonprofit din Detroit, Thomson (Thomson, 2010) confirmă rolul central al finanțatorilor în modelarea măsurărilor rezultatelor, arătând că cerințele de raportare impuse de donatori trec peste constrângerile legate de resurse și pot crește rigoarea privind măsurarea rezultatelor. Pentru oamenii de știință nu există stimulente financiare, cu toate acestea, cercetarea empirică poate fi stimulată de către editorii revistelor și de comunitate în general.
Lipsa analizelor empirice (atât în comunitățile academice, dar și printre practicieni) a limitat până acum utilitatea literaturii de specialitate privind colaborarea dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice. Multe dintre articolele pe care noi le-am clasificat ca fiind de teorie sau de încadrare sunt foarte interesante și pot fi foarte valoroase. Cu toate acestea, pentru a merge înainte, precum și pentru a fi practici și utili, literatura de specialitate are nevoie să valideze aceste teorii prin date empirice.
Definiții privind eficacitatea relației dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice.
În cele din urmă constatăm că termenul „eficacitate”, de multe ori, nu este definit sau definițiile furnizate sunt incomplete. Majoritatea articolelor din eșantionul selectat (43 din 64) nu au oferit o definiție a eficacității; doar optsprezece dintre acestea au furnizat o definiție, cu un spor de trei articole care au argumentat că multe definiții ale eficienței ar trebui să fie luate în considerare. Mai mult decât atât, nivelurile de analiză au fost adesea neclare și variază foarte mult. Unele articole discută eficacitatea colaborărilor în care sunt implicate organizații non-guvernamentale în contextul influențării altor actori. Altele definesc eficacitatea prin utilizarea unor tehnici de management care să conducă la minimizarea costurilor. Nu în cele din urmă, în unele articole se vorbește despre platforme care să asigure sprijin financiar. Cu utilizarea termenului „eficacitate” în mod tacit în cele mai multe dintre articole și variația mare a nivelurilor de analiză, nu este de mirare faptul că există un consens slab în studiul eficacității colaborării dintre ONG-uri și instituțiile publice.
Capacitatea de a defini eficacitatea este importantă deoarece se traduce direct în capacitatea de a măsura performanța. Luăm în considerare două studii. În primul rând, Barnow (2000) a examinat cazul a 640 de programe locale de creare de noi locuri de muncă gestionate de către guvern în conformitate cu Legea parteneriatului pentru formarea de locuri de muncă. Pentru a asigura performanța fiecare unitate a fost obligată să raporteze un set de indicatori ca parte a unui sistem de management al performanței. Indicatorii au fost folosiți, mai apoi, pentru a clasifica performanța unităților, în luarea deciziilor privind resursele și în reorganizarea unitățile ineficiente prin concedieri. Când acești indicatori au fost corelați cu un sistem de management al performanței (evaluare de impact) realizată de Barnow s-a dovedit o corelare slabă și rezultatele au ajuns să fie pline de erori. O concentrare pe rezultate în loc de impact s-a dovedit a fi problematică în această instanță, deoarece indicatorii colectați nu au fost cu adevărat reprezentativi pentru obiectivele organizațiilor care au încercat să conducă măsurătorile.
În al doilea rând, un studie realizat de Friedlander și Pickle (1968) analizează percepțiile eficacității organizaționale pentru nouăzeci și opt de organizații care acționează în grupuri de interese: proprietari, angajați, guvern, clienți, furnizori și creditori. Ei au descoperit în cea mai mare parte corelații slabe și, uneori negative, între diferitele percepții asupra eficacității. Tradus în termeni specifici domeniului nonprofit: donatori, consiliul de administrație, manageri și beneficiari, toți înțeleg în mod diferit ceea ce presupune eficacitatea. Dacă nu există o modalitate de a articula conceptual aceste diferențe, atunci cadrele propuse de fiecare membru vor fi ca niște ochiuri din plasa de pescuit și cererile lor nu vor fi contabilizate în mod corespunzător. Acestea reprezintă mize mari pentru activitățile și finanțarea organizațiilor non-guvernamentale.
Definițiile variază în funcție de disciplină – diferite literaturi au dezvoltat diferite agende de cercetare și interese primordiale cu privire la studiul organizațiilor nonprofit. Aceste diviziuni sunt o parte naturală și sănătoasă a procesului de cercetare și nu dovedesc aspecte problematice pentru studiul eficacității colaborării dintre cele două tipuri de organizații. De exemplu, oamenii de știință din relații internaționale vor avea, probabil, întotdeauna tendința de a evalua puterea relativă și rolul în modernizare a ONG-urilor transnaționale în comparație cu alți jucători din afacerile globale. Această înțelegere particulară a eficacității nu trebuie să fie împărtășită de către cercetătorii care studiază managementul organizațiilor nonprofit. Ce este problematic, este lipsa de claritate conceptuală în fiecare corp de literatură, precum și lipsa eforturilor de integrare a date specifice în mai multe discipline. Într-o perioadă în care organizațiile non-guvernamentale sunt solicitate pentru a demonstra eficacitate este deosebit de important pentru definiții să fie specificat în mod clar ceea ce trebuie înțeles prin acest termen. În plus, gradul de conștientizare a cercetării între mai multe discipline poate consolida cumulativ producția de cunoaștere. Cu toate acestea, acest aspect necesită o reflecție cu privire la nivelurile de sisteme de analiză și de măsurare utilizate în diferite contexte și o anumită convergență a limbajului.
Un cadru pentru donatori
O revizuire contemporană a utilizării cercetării privind eficacitatea relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice este motivată de cererea tot mai mare de măsuri de performanță din rândul finanțatorilor. Este util să înțelegem abordarea acestei cercetări cu scopul de a face sens în ceea ce privesc teoriile și practicile actuale. Există un consens academic conform căruia măsurătorile uni-dimensionale sunt nesatisfăcătoare (Sowa et al, 2004), chiar dacă aceste măsuri sunt adesea folosite de către finanțatori pentru a ghida procesul decizional. Modelele multidimensionale ar putea fi utile mai mult în plan teoretic, dar la fel cum Cameron & Whetton (1983) pun în evidență, deciziile cu privire la evaluarea domeniului de activitate, incluzând stakeholderii în evaluare, nivelul analizei și mulți alți factori vor complica eforturile de stabilire a unui standard comun. Oamenii de știință din domeniul relațiilor internaționale ar putea folosi termenul „eficacitate” pentru a descrie capacitatea organizațiilor non-guvernamentale de a mobiliza în rețea de actori și să schimbe discursul public în jurul unor probleme precum traficul de copii, în timp ce cercetătorii din domeniul nonprofit îl pot folosi pentru a descrie un set de practici manageriale și controverse financiare. Ținând cont de aceste diferențe, există, de asemenea, un set de activități organizaționale care sunt comune atât organizațiilor non-guvernamentale, cât și instituțiilor publice. În studiul nostru ne-am întâlnit cu patru astfel de domenii care pot fi folosite pentru a orienta mai bine examinarea performanțelor în relațiile dintre organizații. Fiecare domeniu este un set discret de sarcini și practici care sunt prezente în cadrul organizațiilor. Ele contribuie în mod colectiv la ceea ce este considerat în general, eficiență organizațională, dar fiecare dintre domenii poate fi, de asemenea, evaluat separat, fără a încerca să reducem complexitatea care apare în eforturile de evaluare a eficacității organizaționale.
Eficacitatea managerială: organizațiile care doresc să supraviețuiască și să crească trebuie să-și dezvolte competențele de bază în domenii precum leadership, dezvoltarea resurselor umane, guvernanță, metode de control financiar adecvate, de planificare și execuție bugetară. Acest domeniu este evaluat de obicei deoarece multe măsuri, cum ar fi rapoartele financiare și statisticile legate de resursele umane pot fi cuantificate, dar și pentru că există mai multe sisteme de audit disponibile, inclusiv „balanced scorecard” (Kaplan, 2001).
Eficacitatea programului: literatura de specialitate din domeniul evaluării face diferența între punerea în aplicare a unui program și impactul aceluiași program. Când organizațiile non-guvernamentale sunt contractate pentru a oferi servicii care sunt, de obicei, evaluate prin măsurarea rezultatelor din program, dar nu neapărat pentru impactul pe care îl are programul. Astfel, performanța poate fi împărțită în eficiență și eficacitate. Domeniul de evaluare a programelor este vechi de o jumătate de secol și a dezvoltat mai multe metode utile experimentale, cvasi-experimentale, observaționale și calitative de măsurare a impactului, deși, așa cum analiza noastră a arătat, doar o mică parte a programelor evaluează impactul la acest nivel de rigoare. Odată ce se stabilesc indicatori mai buni privind impactul programelor, un pas logic este să evaluăm eficacitatea nu doar la nivelul programului, dar va descrie și impactul organizației la nivel general în domeniul respectiv.
Eficacitatea în rețea: atât organizațiile non-guvernamentale cât și instituțiile publice funcționează într-un context de rețele, fie ca parte a unei coaliții de organizații care lucrează pentru schimbarea politicilor sau ca parte a unui grup de organizații care cuprinde o rețea de livrare de servicii. Conceptul de guvernare în rețea a devenit proeminent în domeniul administrației publice și este un domeniu de cercetare foarte activ (Klijn & Koppenjan, 2000; O`Toole, 1997; Rhodes, 2000), inclusiv dezvoltarea de metode pentru a evalua mai bine eficiența rețelelor (Proven & Kenis, 2008; Provan & Milward, 2001). Organizațiile eficiente sunt acelea care pot mobiliza actori prin intermediul rețelelor sau pot participa la rețele prin oferirea de resurse și atingerea obiectivelor strategice.
Legitimitatea: recunoașterea numelui, diferențierea pe piață și afilieri cu alte organizații de succes sau cauze populare permite organizațiilor să strângă fonduri, să aibă acces la procesul de elaborare a politicilor și să primească sprijin din partea partenerilor, donatorilor și finanțatorilor. Ca urmare, organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice se bazează pe brandul lor. În cazuri precum cel al Asociației Organizațiilor Comunitare pentru Reformă Imediată (ANCORI), un eveniment care cauzează o pierdere de legitimitate poate duce la dispariția bruscă a organizației. Din acest motiv, liderii investesc o mare cantitate de energie în încercarea de a menține și de a spori legitimitatea organizațiilor lor (Schmitz, Raggo & Bruno-van Vijfeijken, 2011). Fără capacitatea de a atrage fonduri sau să mobilizeze parteneri, organizațiile nu vor fi capabile să realizeze obiective strategice. În acest fel, legitimitatea și eficiența sunt legate de o buclă de feedback continuu, deoarece legitimitatea este adeseori determinată de performanța anterioară și de interacțiunile cu nenumărate grupuri de la egal la egal. Ca rezultat, măsurarea legitimității poate servi ca o împuternicire pentru evaluarea eficacității.
Mai multe domenii ar putea fi examinate într-o evaluare a eficacității organizaționale, dar acestea patru au apărut frecvent în această analiză structurată a literaturii de specialitate.
Îngustarea eficacității la un anumit domeniu are două avantaje principale pentru finanțatori și pentru oricare alții ar avea un interes în performanță. În primul rând, există un compromis inerent între complexitatea unei măsuri și utilitatea acesteia. Unii cercetători pot favoriza modelele multidimensionale, dar ele pot fi o provocare pentru practicieni să se dezvolte, să aplice și să interpreteze. În al doilea rând, modelele multidimensionale suferă limitarea rezultată din faptul că fiecare domeniu are nevoie de o anumită „greutate” pentru a fi relevant în rezultatele finale. Schimbarea ponderilor poate modifica clasificarea unui set de organizații. Prin urmare, trei modele diferite pot produce trei clasamente diferite.
Abordarea pe care am utilizat-o în realizarea acestei analize structurate a literaturii de specialitate poate fi utilă oricărei persoane care își propune să folosească o abordare sistemică în realizarea analizei literaturii de specialitate. O trecere în revistă structurată a literaturii de specialitate este foarte utilă în domeniile în care literatura transcende mai multe domenii. Analizele tradiționale, bazate pe căutări de cuvinte cheie lasă o marjă de eroare semnificativă pronind de la prejudecățile autorului / autorilor. Cu toate acestea, o analiză structurată se bazează pe o rețea de citare creată folosind un software de analiză semantică. Prin urmare, autorii nu controlează procesul de interogare și rețeaua de citare în curs de dezvoltare ceea ce reflectă o revizuire sistematică și mai cuprinzătoare a unui anumit corpus de cunoștințe.
Analiza noastră asupra eficacității colaborării dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice confirmă un consens larg de la nivelul comunității științifice care consideră puțin utile măsurătorile uni-dimensionale , dar, de asemenea, subliniază faptul că nu există un consens cu privire la măsurători alternative adecvate. Un rezultat mai puțin evident al acestei analize este că un consens academic necesar asupra celor mai eficiente măsurători ale eficacității este împiedicat în principal de lipsa de studii empirice și de lipsa unor definiții explicite, dar și identificarea unor parametri de bază, cum ar fi nivelurile de analiză. Aceste limitări sunt adesea rezultatul granițelor disciplinare care creează o iluzie de cunoștințe partajate și oferă stimulente insuficiente pentru a fi mai explicit cu privire la ipotezele unei persoane ca o condiție prealabilă pentru un program mai eficient de cercetare interdisciplinară privind rolul organizațiilor non-guvernamentale în modernizarea instituțiilor publice.
Vestea bună este că nu există nicio lipsă de modele complexe promițătoare pentru evaluarea eficacității. Viitoarele schimbări în metodologiile organizațiilor mari de tip watchdog vor spori variația modelelor. Vestea proastă este că aceste modele au fost rareori testate empiric riguros. În ciuda dezbaterilor curente privind „rolul strategic al organizațiilor non-guvernamentale” și creșterea presiunilor pentru a arăta rezultate măsurabile pe arena politicilor publice, cercetarea a rămas puțin în urmă în acest domeniu. Ca urmare, persoanele interesate în promovarea literaturii de specialitate cu privire la impactul organizațiilor non-guvernamentale în colaborarea cu instituțiile publice, adesea ignoră publicațiile științifice și se bazează pe ceea ce văd și înțeleg că este gândire avansată în curs de dezvoltare de către think-tankuri, agenții guvernamentale și organizații care acordă finanțare (Ebrahim & Rangan, 2010). Cu toate acestea, oamenii de știință au posibilitatea să formuleze agenda de cercetare din acest domeniu prin oferirea de claritate conceptuală și dezvoltarea unei mai bune înțelegeri a dinamicii care conduce la eficacitatea organizațională.
Această analiză structurată a literaturii de specialitate propune un număr specific de întrebări pentru cercetări viitoare și la care vom încerca să răspundem în teza de doctorat. În primul rând este esențial să se examineze motivele pentru care organizațiile, la nivel individual, adoptă măsurători ale eficacității colaborărilor. În cazul în care organizațiile adoptă un model multidimensional conceput pentru a surprinde valori de impact și de reputație, atunci studiile de caz aprofundate ale acestor procese ne pot ajuta să înțelegem mai bine provocările implementării unei astfel de idei. În cele din urmă, cercetătorii ar surprinde informații importante cu privire la modul în care aceste noi practici îmbunătățesc impactul. În al doilea rând, cadrele universitare trebuie să fie în măsură să dezvolte sisteme de măsurare adecvate organizațiilor și sectoarelor. Cercetătorii trebuie să ia în considerare variațiile de mărime, sector de activitate și misiune a organizației și să realizeze studii care compară diferențele și asemănările măsurabile dintre aceste variabile. În cele din urmă, avem nevoie să înțelegem mai bine rolul pe care îl au factori precum „reputația”. Investigarea mai detaliată a efectelor pe care le are reputația în lumea organizațiilor nonprofit (atât organizațiile non-guvernamentale, cât și instituțiile publice) poate contribui la dezbateri între interpretările raționaliste și cele constructiviste și să ofere o mai bună înțelegere a importanței relative de recunoaștere reciprocă și a relațiilor sociale în cadrul rețelelor de organizații. Având în vedere capacitatea de a privi dincolo de practica unei singure organizații sau a mai multor, cercetătorul are un rol unic și fundamental în clarificarea factorilor care conduc eficacitatea relațiilor dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice.
Limitele cercetării
Ca în cazul oricărei cercetări științifice, cercetarea realizată de noi are o serie de limite pe care le-am identificat, dar fără ca aceste limite să aibă efecte semnificative asupra concluziilor obținute din analizele efectuate. Am structurat aceste limite pe cele două componente ale cercetării noastre:
Limitele cercetării teoretice;
Limitele cercetării empirice.
Bineînțeles că cercetarea științifică poate fi influențată și de subiectivismul cercetătorului, de nivelul său cultural – științific și din tendința fiecărui individ de a absolutiza experiența personală.
Limitele cercetării teoretice
Sursele de documentare sunt extrem de importante pentru cercetător și, uneori, aceastea pot fi accesate doar parțial.
Izvoarele pot fi greu de interpretat din punctul de vedere al măsurii în care reprezintă tendințele reale ale perioadei analizate.
Literatura străină nu face referire la relațiile dintre organizațiile non-guvernamentale din România și instituțiile publice de la nivel național sau internațional.
Analiza rapoartelor realizate de organizații non-guvernamentale sunt ușor supuse subiectivismului pentru că prezintă, de multe ori, doar punctul de vedere / perspectiva organizației respective.
Limitele cercetării empirice
Cercetarea empirică pe care am realizat-o pe bază de chestionar are limite determinate de rigiditatea relației dintre noi și respondenți prin faptul că am aplicat un chestionar formalizat. Această limită am prevăzut-o și am încercat să-i reducem impactul prin oferirea posibilității ca respondenții să formuleze comentarii după fiecare întrebare.
Capacitatea respondenților de a aprecia obiectiv situațiile cercetate reprezintă, de asemenea, o altă limită. În aceeași măsură, sentimentele, resentimentele, prejudecățile respondenților și nivelul științific al fiecăruia pot influența într-o anumită măsură adevărul despre fenomenele studiate, răspunsurile celor studiați putând fi afectate de situația lor experimentală.
Chestionarul în sine poate reprezenta o limită datorită faptului că cuprinde întrebări generale, ceea ce permite o cercetare a problematicii în ansamblu, nu în detaliu.
Clarificări conceptuale
1.1. Guvernarea
Asupra populației și în limitele teritoriului delimitat geografic, trebuie, pentru a fi în prezența unui stat, să se exercite o putere politică dotată cu monopolul constrângerii, instituționalizată prin forme ale birocrației și legitimată formal. Este ceea ce numim puterea de guvernământ sau guvernare. Statul există deci doar din momentul în care puterea politică se instituționalizează, adică se delimitează de puterea personală, se depersonalizează și se exercită asupra cetățenilor ca subiecți, este legitimată de aceștia și are monopol asupra constrângerii.
Gerry Stoker apreciază guvernarea ca fiind un proces ce creează „condițiile pentru legi ordonate și acțiune colectivă […] și care se referă la dezvoltarea unor stiluri de guvernare în care granițele între și în interiorul sectoarelor public și privat devin difuze”.
Este accentuată esența actului de guvernare în sine care din punct de vedere acțional nu presupune „recursul la autoritate și sancțiuni guvernamentale”. Mai mult, Kooiman and Van Vliet definesc guvernarea ca fiind o structură sau o ordine „care nu poate să fie impusă din exterior ci este rezultatul unei multiplicități de actori de guvernare ce se influențează reciproc”.
În condițiile în care Banca Mondială folosește cu precădere acest concept pentru a defini eficiența, eficacitatea și responsabilitatea guvernelor, fie centrale sau locale, în lucrarea prezentă facem referire la conceptul de guvernare ca definind interdependența organizațiilor din sectorul public, privat și non-guvernamental în exercitarea colectivă a puterii publice spre interese comune ce privesc “bunurile publice”.
Buna guvernare presupune egalitatea în fața legii a cetățenilor (inclusiv egalitate de șanse și tratament), respectarea drepturilor individuale, garantarea contractelor, o administrație eficientă și instituții politice democratice – în esență, cetățeni (guvernați) satisfăcuți de guvernare.
Cu precădere folosit în analiza proceselor prin care puterea și autoritatea sunt exercitate și structurate în spațiul public, în egală măsură aplicat în evaluarea capacității organizațiilor guvernamentale în a asigura accesul cetățenilor în mod echitabil la bunurile publice prin participarea la formularea politicilor publice sociale, economice, culturale, etc.
În lipsa unui cadru conceptual unanim acceptat, buna guvernare este în mod direct definită mai degrabă acțional prin asocierea directă cu dezvoltarea socială și durabilă. Elementele constitutive ale acesteia ar fi participarea cetățenilor la actul de guvernare locală, transparența guvernelor în luarea deciziilor, acccesul la informațiile de interes public, statul de drept, responsabilitatea socială a instituțiilor publice. Așadar, în principal conceptul de bună guvernare este aplicat sectorului public. Dimensiunea socială a conceptului este în egală măsură dublată de dimensiunea politică care are în vedere legitimitatea guvernelor în exercitarea puterii publice.
Potrivit Comisiei Sociale și pentru Economie a Națiunilor Unite pentru Asia și Pacific, buna guvernare are opt caracteristici: implică participarea cetățenilor, în egală măsură a femeilor, accentuând nevoia de a complementa democrația reprezentativă prin asocieri libere ale cetățenilor; necesită domnia legii și imparțialitatea în actul de justiție, cu precădere protecția minorităților, transparența presupune că deciziile luate sunt în concordanță cu reglementările în vigoare și informațiile sunt ușor de accesat și la dispoziția celor care sunt afectați de deciziile luate; capacitatea de răspuns în timp real a instituțiilor publice la problemele cetățenilor; implică medierea intereselor diverse și consensul în luarea deciziilor ce privesc dezvoltarea sustenabilă umană a vând în vedere contextul cultural istoric și social al societăților și comunităților vizate; echitate și incluziune socială care presupune participarea grupurilor vulnerabile la actul de guvernare; eficiență și eficacitate care vizează folosirea optimă a resurselor naturale pentru a răspunde nevoilor cetățenilor; responsabilitatea socială care are în vedere răspunderea pe care instituțiile publice și private trebuie să o aibă în raport cu cei care sunt afectați de acțiunile acestora.
Fondul Monetar International definește buna guvernare ca fiind atât proces cât și atribut al statelor care sunt caracterizate prin eficiența și responsabilitatea sectorului public, statul de drept, lupta împotriva corupției: „promovarea bunei guvernări sub toate aspectele sale, incluzând statul de drept, îmbunătățirea eficienței și responsabilității sectorului public, lupta împotriva corupției, reprezintă elementele esențiale pentru ca economiile să prospeere”.
Banca Mondială introduce pentru prima dată termenul de bună guvernare în 1989 în studiul „Sub – Saharan Africa – de la criză la creșterea sustenabilă” prin cadrul alocuțiunii președintelui Băncii, Barber Conable“ [buna guvernare este] un serviciu public care este eficient, un sistem juridic care este credibil și o administrație care este responsabilă în raport cu cetățenii”. Astfel, Banca Mondială introduce o nouă variabilă în analiza dezvoltării sociale și economice, din punct de vedere normativ, calitatea sistemului de guvenare, echivalentă fiind cu buna guvernare.
Guvernarea locală a devenit o temă principală în politica de dezvoltare a Uniunii Europene și este privită astăzi ca un element cheie al politicilor și programelor de dezvoltare ale statelor membre ale Uniunii Europene.
Potrivit Comisiei Europene, „guvernarea are în vedere abilitatea statului în a-și servi cetățenii. Se referă la reguli, procese, comportamente prin intermediul cărora interesele sunt articulate, resursele sunt administrate și puterea este exercitată în societate. Modul în care funcțiile publice sunt exercitate, resursele publice sunt administrate și puterea de reglementare publică este exercitată sunt elementele cheie ce trebuie avute în vedere în acest context [al dezvoltării]”.
Comisia Europeană consideră guvernarea unul din conceptele aflate în relație directă cu aspectele de bază ale funcționării unei societăți și a unui sistem politic și social și poate fi folosită ca o măsură de bază pentru stabilitatea și funcționarea unei societăți.
Mai mult, Comisia consideră că, în condițiile în care „societatea se dezvoltă într-un sistem politic mai sofisticat”, iar concepte precum drepturile omului, democratizarea și democrația, domnia legilor, societatea civilă, descentralizarea puterii, administrația publică performantă devin parte integrantă din principiile și programele oricărui guvern, guvernarea se transformă în bună guvernare.
În cadrul aceleiași Comunicări despre Guvernare și Dezvoltare, Comisia Europeană articulează că “dacă autoritățile locale descentralizate sunt eficiente sau nu […] este cel mai important factor care determină dacă sau nu dezvoltarea de succes are loc”.
Comisia accentuează, de asemenea, că guvernarea locală poate contribui la reducerea sărăciei și la dezvoltarea sustenabilă numai în măsura în care cetățenii pot lua parte la opțiunile asupra managementului afacerilor colective.
Îmbunătățirea capacității, a responsabilității și a reacției instituțiilor publice, sprijinirea societății civile la nivel local ar putea facilita accesul săracilor la resurse, ar putea reduce corupția contribuind astfel și la consolidarea proceselor de guvernare democratică.
Guvernarea locală democratică este un proces de luare a deciziilor în comunitate de către actori reprezentanți ai autorităților publice, dar și de alți factori interesați în probleme ce vizează dezvoltarea locală, descentralizată, precum și o abordare participativă pentru pregătirea, implementarea și managementul planurilor de dezvoltare.
Guvernarea locală democratică se fundamentează, dincolo de procesele electorale, ca formă primară de exprimare a drepturilor democratice, pe un proces de instituționalizare a unui "contract social" ce reprezintă un set de reguli în cadrul comunității locale. Astfel de noi reguli sunt domnia legii, responsabilitatea socială, transparența, participarea civică, reprezentarea echitabilă, legitimitatea, echitatea. Este de-a dreptul evident că nici una din noile instituții nu face parte din setul de valori sociale ale sistemelor sociale locale de dinainte de decembrie 1989.
Tranziția a accentuat însă și mai mult vidul social și capacitatea sistemelor sociale locale de a se regenera organic.
Concentrarea aparatului de stat asupra promovării și înfăptuirii trecerii la economia de piață, întârzierea reformei în administrația publică locală, aderarea României la spațiul comunitar au blocat și mai mult regenerarea socială organică a sistemelor sociale locale, permițând importul de forme și decuplarea comunităților locale de sistemul social macro prin forme manifeste de neînțelegere și incapacitate de participare la noua dinamică socio- economică. În acest context, cu atât mai mult, guvernarea locală democratică apare ca proces menit să reconstruiască fabric-ul social în comunitate.
Noi forme ale democrației participative complementează nu doar deficitul democratic și criza legitimității politicilor publice ci structurează cadre de participare și colaborare între cetățeni și aparatul de stat.
Lipsa unor seturi de valori precum cele enunțate de către Comisia Europeană întârzie și mai mult șansele de reclădire socială și economică a comunităților locale.
Nevoia de învățare socială a unor noi instituții în comunitate nu poate fi, însă, impusă din exterior printr-un cadru normativ de import. În cel mai bun caz, acestea pot fi induse, stimulate, în interiorul comunităților și dinspre toate sectoarele (public, privat și comunitar).
Potrivit Comisiei Europene, guvernarea locală democratică are „impact și determină orice formă a dezvoltării locale. În mod special, este un proces care creează un mediu favorabil pentru implementarea descentralizării și pentru a sprijini dezvoltarea teritorială''.
Prin includerea conceptului de guvernare și a corpusului conceptual derivat atât în partea de cercetare cât și de analiză am avut în vedere sublinierea necesității de a redefini structural politica publică locală nu atât ca răspuns la condiționalitățile externe de tip instituțional normativ ci mai degrabă dată fiind emergența unui cadru cognitiv – cultural local în care individul comunitar nu își mai deleagă automat prin contractul social loialitatea, ci caută să și-o negocieze în relația cu organizațiile locale publice, în cazul nostru administrația publică locală.
Așadar, corpusul conceptual răspunde dilemei paradigmei „free-rider-ului” și anume cum putem regenera și maximiza participarea comunității per ansamblu la dezvoltarea socială?
Asimetria informației în comunitatea locală, stocul de cunoștințe pe care fiecare cetățean îl acumulează pot sau nu să blocheze dinamica locală ca funcție și procese ale administrației publice locale menită să stimuleze dezvoltarea socială. În aceste condiții, proiectarea unor scopuri comune, a unor căi de acțiune socială și legitime, reclamă lărgirea bazei de participare a cetățenilor și a altor factori interesați la administrarea afacerilor locale (până de curând atributul exclusiv al guvernului central), precum și creșterea exponențială a răspunderii publice din partea administrației publice locale.
Astfel, prin stimularea unei dinamici a responsabilizării sociale atât a cetățenilor cât și a organizațiilor publice și private, poate fî reconstruit un sistem de valori și norme precum reciprocitatea, încrederea, asociativitatea, parteneriatul care trebuie să fie răspuns nu neapărat al unei rațiuni instrumentale de maximizare a avantajelor personale ci mai degrabă de redefinire a culturii în comunitate ce poate să acomodeze individualitatea fiecărui cetățean.
În măsura în care acceptăm teza dependenței de cale față de sistemul socialist ca exercitând influențe considerabile atât la nivelul comportamentului individual cât mai ales la cel instituționalizat, redesignul structurilor și proceselor de administrare a puterii publice instituționalizate este necesar. Eșecul dezvoltării sociale având în centru ca principali „dezvoltatori”, fie aparatul de stat, fie pia|a liberă, ambele generând externalități negative: corupție, cronism, abuz, folosirea irațională a resurselor naturale, inflație, criza de capital etc., lasă loc unui deficit de guvernare.
Prin urmare, buna guvernare răspunde la nevoia de angajament a întregii comunități prin agregarea intereselor, asigurarea echilibrului în exercitarea controlului și puterii asupra dezvoltării sociale în comunitate, precum și prin autenticitatea identității acțiunii sociale în comunitate, contribuind astfel la creșterea încrederii în instituțiile publice, necesară pentru asumarea costurilor colaterale și pentru sprijinirea intervențiilor în comunitate, dar și la diminuarea conflictului între elitele locale și comunitatea per ansamblu, date fiind cele două logici divergente, una de supraviețuire și alta de capitalizare a profitului personal.
Nu în ultimul rând, în cazul societății de risc, capacitatea comunității locale în a genera efort colectiv ca răspuns la nevoile comunității, este dependența și de tranziția de la relațiile mecanice de tipul furnizor – client, unde individul transferă reprezentătivitate și plătește costuri în schimbul promisiunilor, la relații organice de tipul furnizor / partener – cetățean unde individul – cetățean este co-decident și co-actant în producerea atât a bunurilor publice cât și a celor personale. Agenția individului devine generatoare de grupuri de interese în comunitate care nu numai că structurează și direcționează energiile pozitive (a se vedea emergența fundațiilor comunitare, a organizațiilor non-guvernamentale de profil), dar și inovează structural baza economiei locale și utilizarea surplusului în comunitate (a se vedea înființarea a tot mai multe întreprinderile sociale).
1.2. Dezvoltarea teritorială
Este definită de către Comisia Europeană ca o abordare care vizează creșterea coeziunii regionale și naționale, capitalizând asupra potențialului diferitelor teritorii ale unei țări, mulțumită unor strategii de modernizare eficiente și sustenabile. Aceasta se datorează în primul rând:
proprietății strategiilor locale prin participarea factorilor interesați din sectorul civil și privat;
subsidiarității, care permite strategii adaptate local;
integrării între politicile sectoriale la nivel teritorial.
În viziunea Comisiei Europene, un teritoriu este definit ca un “perimetru socio-politic având o identitate comună, adesea beneficiind de aceleași resurse naturale și bază economică, posibil, dar nu necesar, coincizând cu granițele administrative". Dezvoltarea teritorială urmărește optimizarea folosirii capitalurilor endogene — oamenii, activitățile economice, resursele naturale, cultura — pentru identificarea și consolidarea avantajului competitiv pe care îl are un teritoriu, și pentru definirea unei strategii de dezvoltare.
Dezvoltarea teritorială vizează definirea de legături între urban și rural, împuternicirea grupurilor marginalizate, încurajarea parteneriatelor public – privat și public – societate civilă. Aceasta recunoaște și faptul că competitivitatea depinde de un teritoriu în ansamblul său având în vedere o abordare strategică a dezvoltării economice. Are în vedere și guvernarea pe nivele.
Necesitatea proiectării politicilor de dezvoltare având în vedere teritoriul ca spațiu comun de manifestare a cadrelor spirituale, culturale, economice și sociale, dar și a comunalității problemelor și provocărilor dezvoltării sociale, și nu în mod direct geografia limitativă a unei comunități locale este generată de următoarele procese sociale analizate de către teoria capitalului social și a modernității reflexive:
Emergența rețelelor sociale tematice se structurează în zone de interese și nu neapărat în cadrul unui anumit areal geografic;
Proliferarea riscurilor determinate de evoluțiile naturale dar și ale civilizației umane depășește granițele demarcate de către suveranitatea statală;
Guvernarea pe nivele urmărește eficientizarea în coordonarea politicilor publice de dezvoltare;
Subsidiaritatea reclamă realocarea deciziei și a intervenției publice la nivelul cel mai aproape de realizarea efectivă;
Individualizarea determinată de către sub-politica cumulează agenția individului care se exprimă în spații identitare multiple.
Cu alte cuvinte, interdependențele crescânde, de orice natură generează efecte cumulative ce se reflectă în spații largi, într-o relativă dependență de capitalul material, economic și social, definite în teză într-unul singur; capitalul teritorial.
1.3. Participarea cetățenilor la procesele de modernizare
Complexitatea societală, îmbunătățirea continuă a nivelului de educație a cetățenilor, extinderea formelor TIC de comunicare au limitat planificarea centralizată în favoarea formelor negociate colective numite de tranzacție, participative și / sau colaborative.
Se întălnește însă o reticență a autorităților locale în a stimula participarea cetățenilor la procesele de modernizare din teama că multitudinea de actori locali și procese îngreunează aceste procese – aceasta însă apare ca un obstacol care nu face decât să întârzie și mai mult reconstrucția coeziunii sociale locale și definirea unor strategii legitimate și sprijinite de către întreaga comunitate
Eficiența modernizării depinde în mare măsură de capacitatea administrației publice locale în a promova politici publice integrate, de a genera strategii de dezvoltare socială locală care să reunească și factori locali interesați, să furnizeze servicii publice conforme cu așteptările, de construcția unui climat comunitar care să stimuleze investițiile și să consolideze satisfacția cetățenilor.
Reconstrucția coeziunii sociale în comunitate pare să fie unul din atributele spre care administrația publică locală ar trebui să se îndrepte, către consolidarea instituțiilor locale bazate pe spațiul social comun și cultura locală ce formează „structuri ale așteptărilor” care permit schimbarea în anumite instituții și organizații și continuarea reformelor structurale evitând colapsul social.
De cele mai multe ori analizată ca fiind locusul problematicii modernizării, grupul țintă, populația locală este analizată în lucrarea prezentă ca fiind unul dintre factorii interesați cu care și în jurul căreia trebuie redeschisă problematica modernizării.
Însă, în măsura în care acceptăm că între fondul local, organic și civilizația occidentală împrumutată ca efect al modernizării țării există un decalaj major și o nepotrivire de sens și tipuri de acțiune socială, co-optarea cetățenilor de-alungul întregului ciclu de elaborare a politicilor publice devine deziderat.
Marele proiect național „al prinderii din urmă” a societăților occidentale s-a lovit și va întâmpina in continuare rezistență la schimbările conjucturale, nefundamentate și care au ca termen de referențialitate un cadru normativ extern și nicidecum un proces de consultare și justificare a modernizării prin schimbare de jos în sus. Orice altă opțiune nu a făcut decât să genereze discontinuitate în politica publică, alienarea populară de actul de guvernare, și relații conflictuale de tipul „noi” și „voi”, in care „noi” este reprezentat de clasa celor puțini capabil să înțeleagă sensul „importului” de forme și pregătiți să capitalizeze oportunitățile și „voi” cei mulți pentru care jargonul comunitar nu demostrează decât inutilitatea dialogului și a alianțelor pentru modernizare.
A nega importanța participării cetățenilor în forme de organizare de tipul lobby și advocacy, în rețele tematice Europene, ceea ce aduce indirect plus–valoare și un capital solid pentru comunitățile locale de origine, nu face decât să întârzie și mai mult armonizarea fondului reformat local cu forma inovatoare la nivel instituțional, evident în detrimentul coerenței efortului comun pentru modernizare.
1.4. Cultura organizațională
Cultura organizațională este definită ca fiind un set de valori și norme împărtășite de indivizi și grupuri într-o organizație și care determină modul în care aceștia interactionează unul cu celălalt și în raport cu factorii interesați din afara organizației. Proliferarea conceptelor cuprinse în noua paradigmă a noului management public a condus la „importul” masiv de atribute și standarde organizaționale dinspre sectorul privat înspre sectorul public. Astfel că, organizațiile din sectorul public încetează a mai reprezenta structuri amorfe și devin organizații de învățare în care legătura circumstanțială, într-un anumit context, la un moment dat, este la fel de importantă precum impersonalitatea și inflexibilitatea sistemului birocratic ca formulă a culturii organizaționale optime, până mai de curând, în administrarea organizațiilor.
Schimbările recente de structură și proces în sectorul public au determinat transformări radicale ale vechiului model de guvernare centralizată – întemeiată pe „comandă și control” — încurajând inovări de tipul formulelor informale de co-guvemare prin participarea cetățenilor și a grupurilor de interese formale și/sau informale și de tipul „noului management public”, care împrumută mult din atributele sistemelor organizaționale ale pieței libere.
Calitatea în administrația publică continuă să fie o variabilă definită în funcție de satisfacerea așteptărilor și trebuințelor contextual definite – cu atât mai mult, definirea unor standarde ale calității minime este necesară.
Clienții administrației publice nu sunt doar cetățenii, ci și diverse organizații. În acest context, abordarea relației administrație publică – cetățean ca una de tip agent – client este eronată din mai multe puncte de vedere: în primul rând, trebuințele la care trebuie să răspundă administrația publică locală sunt variate, de la subvenționarea unor nevoi (electricitate, încălzire etc.), apărarea drepturilor cetățeanului (securitate socială, economică, etc.), până la prestarea de servicii. Pe de altă parte, cetățeanul – client este cel care finanțează administrația publică prin taxe și impozite devenind astfel proprietarul serviciilor.
În plus, transpunerea modelelor de management al calității dinspre organizațiile private către administrația publică ar fi eronată, având în vedere faptul că însăși existența și funcționarea administrației publice este determinată de confluența mai multor sisteme: economic, social, politic și, nu în ultimul rând, cultural – în care existența centrelor multiple de veto, tranziția către economia de piață, criza fiscală, deficitele bugetare, puținătatea resurselor, mixul dintre democrația reprezentativă și participativă, criza legitimității în afirmarea unei culturi proprii a sectorului public, deficitul democratic reclamă o regândire contextuală a definirii calității în administrația publică.
În condițiile insatisfacției și ale neîncrederii cetățenilor în administrația publică și în serviciile oferite, definirea standardelor de calitate ca întreprindere unilaterală a nivelului central, ca atribut al experților fără implicarea cetățenilor, nu face decât să mărească și mai mult criza legitimității și deficitul democratic, având în vedere că cetățenii sunt utilizatorii finali.
Modelul Managementului Total al Calității în Administrație și Servicii Publice are în vedere formarea unei culturi a calității în administrația publică reflectat în: calitatea serviciilor furnizate de administrația publică, creșterea gradului de satisfacție al cetățenilor, reducerea cheltuielilor administrative, dezvoltarea capacității de predictibilitate, stimularea parteneriatului în comunitate și cu diverși factori interesați, utilizarea rațională a resurselor umane și materiale, creșterea transparenței în actul administrativ, legitimitatea acțiunii publice.
În măsura în care administrația publică analizată ca structură ce determină agenția individului este încă în măsură să condiționeze funcționalitatea unei comunități locale, rolul acesteia trebuie să depășească administrarea unei societăți tradiționale de tip industrial când actul impersonal al guvernării asigură existența unei administrații publice cu o cultură închisă, impersonală, unde specializarea de tip weberian până la cel mai de jos sub – sistem organizațional, asigură performanța organizațională.
Stimularea dialogului între administrația publică local și comunitatea locală a determinat o modificare a culturii organizaționale într-o cultură de tip sistem deschis, sensibilă la influențele de orice natură din mediul extern. Dincolo de logica insulară a relației între organizațiile publice în comunitățile locale, vom accentua de-alungul tezei nevoia de interconectare organizațională, de dezvoltare a relațiilor de tip parteneriat, ambele direcții urmărind creșterea capacității administrației publice în a face predicții, a analiza riscurile, și a analiza fezabilitatea și oportunitatea investițiilor pentru dezvoltare socială în comunitate.
1.5. Societatea civilă
Societatea civilă și sectorul privat devin – în contextul descentralizării și al limitării capacității instituțiilor publice de a reconfigura politicile publice și instrumentele pentru modernizare — „parteneri importanți pentru guvernele sub-naționale și naționale, în tranziția către forme perfecționate de guvernare prin descentralizare”.
Societatea civilă se referă la sectorul terțiar, care reunește cetățeni animați de interese comune exprimate prin acțiune colectivă, fără a urmări un profit sau achiziția puterii politice. Așadar, „toate organizațiile care se constituie între stat și familie, exceptând fírmele private și partidele politice, sunt parte a societății civile. Acestea includ organizațiile profesionale și religioase, sindicatele, media non-profit, organizațiile și ONG-urile”.
Organizația Națiunilor Unite accentuează rolul pe care societatea civilă poate să-l aibă în rezolvarea problemelor sociale. Pentru a promova o nouă relație între instituțiile de stat și cetățeni este nevoie ca „instituțiile de stat să fie mai deschise, flexibile în fața schimbării, și mai responsabile în fața publicului larg”.
Rolul dialogului social în construcția instituțiilor devine din ce în ce mai important în guvernare și în dezvoltarea unei țări. Toate acestea accentuează încă o dată nevoia de a avea o „societate civilă organizată”.
„La nivel local, național și internațional, participarea activă a grupurilor de cetățeni informați […] a modificat procesul de luare a deciziilor, în mod profund a influențat rezultatele și a adăugat noi înțelesuri [procesului de guvernare] «guvernării».
„În condițiile în care guvernele se confruntă cu probleme noi și complexe care nu pot fî abordate ușor doar prin furnizarea de servicii publice, politicile mai ambițioase necesită intervenții mai complexe și colaborarea cu instituții non-guvemamentale”.
Asociațiile de dezvoltare intercomunitară sunt structuri de cooperare cu personalitate juridică de drept privat, înființate, în condițiile legii, de unitățile administrativ – teritoriale, pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori pentru furnizarea în comun a unor servicii publice. Asociațiile de dezvoltare intercomunitară sunt de utilitate publică, prin derogare de la prevederile Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005.
Zona metropolitană este asociația de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între capitala României sau municipiile de rangul I și unitățile administrativ teritoriale aflate în zona imediată.
Aglomerările urbane sunt asociațiile de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între municipii, altele decât zona metropolitană, și orașe, împreună cu localitățile urbane și rurale aflate în zona de influență.
Proliferarea formelor de organizare a individualității nu pe alianțe de clasă socială ci prin agregarea intereselor, apare ca reacție la răspunsul ineficientei statului la problematica socială, dar și ca formă de structurare a relațiilor sociale, nu determinate de obligativitatea normelor și valorilor tradiționale din comunitate ci ca urmare a modificării agenției individului, devenit între timp „actor, designer, scamator, regizor al propriei sale biografii, indentități, rețele sociale, angajamente și convingeri”.
Individualizarea cetățeanului nu face decât să confirme tranziția de la societatea industrială în care statornicia relațiilor între individ și stat se constituia atât în cadru cât si punctul forte al sistemului societal, predictibilitatea, către societatea modernă reflexivă, în care „dezintegrarea siguranței societății industriale” este generată și generează emanciparea individului, și nu în ultimul rând, armonizarea intereselor în societăți civile.
Necesitatea cultivării și consolidării societății civile derivă tocmai din dependenta noii paradigme a dezvoltării sociale de rolul și funcțiile pe care aceasta le dobândește. În plus, spre deosebire de societatea industrială când individul era dependent de instituții, jucând roluri asignate, în prezent însăși existenta instituțiilor depinde de individ.
Deciziile cu privire la direcțiile de dezvoltare socială încetează să mai fie rezultanta limitativă a negocierilor între partidele politice și comitologia de stat.
Agenții autorizați să reprezinte și să negocieze în numele societății sunt astăzi provocați de însăși propria lor constituentă, fie de către membri, fie de către însăși propriul aparat oiganiațional.
Teza pe care o susținem este că monopolul arenei publice, dar mai ales al sectorului guvernamental de către raportul tradițional între stat și cetățean, redus la echilibrul minim asigurat de principiul reprezentativității, al ierarhiilor și al responsabilităților formale, nu mai poate să reprezinte cadrul acțional pentru dezvoltare socială.
Ordinea socială și bunăstarea devin în mare parte condiționate de controlul informal și de noi valori și norme precum voluntariatul, protecția mediului, egalitatea de șansă, îmbătrânirea activă. Grupurile de cetățeni voluntari, organizațiile non-guvernamentale tematice devin purtători legitimi de mesaj popular și în egala măsură parteneri în furnizarea de servicii publice și private. Dinamica locală a proceselor de luare a decizie devine una negociată, consensuală, unde clasa socială și afilierea politică încetează să mai reprezinte condiționalități de proces și rezultat în privința dezvoltării sociale.
1.6. Dezvoltarea socială
Dezvoltarea socială are ca scop rezolvarea problemelor de natură socio – economică, culturală și de mediu prin maximizarea eficientă și durabilă a resurselor și oportunităților, prin organizarea teritoriului pe baza reconstituirii corpusului social și a reconfigurării administrativ – teritoriale echilibrate a spațiului ocupat. Ion lonescu apreciază ca fiind necesar ca mai întâi „să se redescopere identitatea colectivă și solidaritatea eficientă”. Abordarea este una de jos în sus, prin consultarea și participarea directă a cetățenilor asupra viitorului dezirabil al comunității lor și la luarea deciziilor în comunitate, alături de decidenții aleși formal.
Emergența paradigmei dezvoltării sociale apare, pe de-o parte, ca reacție la modelele teoretice exclusiviste, precum cele economice, sociale și culturale, și în mare măsură ca un sistem conceptual – acțional integrat, menit să fundamenteze starea de predictibilitate și flexibilitate a sistemelor societate în efortul de a promova dezvoltarea echitabilă pentru fiecare individ și comunitate.
În condițiile în care joncțiunile istorice – de cele mai multe ori fragmentate și nesustenabile – determinate de crize au fost cele care au impus ritmul și direcția schimbării sociale, fără îndoială că dezvoltarea socială își propune „orientarea unei comunități / instituții spre realizarea unei stări dezirabile, puse ca obiectiv de atins printr-un proces planificat în timp, rezultat al unui set de acțiuni conjugate". Astfel că sunt promovate noi concepte, precum cel de schimbare proiectată și planificată, opusă schimbărilor „spontane", „neplanificate”, „fără strategie”, într-o încercare de a controla viitorul dezirabil.
O astfel de dezvoltare socială planificată și proiectată apare ca necesară cu precădere in țările unde „salturile”, viteza în schimbări artificiale, induse socio – economic – politic, au creat sincope și au generat externalităti negative imposibil de controlat și canalizat către direcții coerente de dezvoltare.
Permanența subdezvoltării – devenită cronică în țările în tranziție din Europa Centrală și de Est, precum și în Africa și America Latină – a determinat proiectarea unor programe și strategii de dezvoltare menite să asigure o implicare echilibrată a tuturor actorilor din sectorul public, privat și civic și care să atenueze efectele perverse ale terapiei de șoc impuse de logica neoliberalismului.
Acceptând necesitatea reformării statului, promovarea parteneriatului public – privat ca instrument al dezvoltării și stimularea sectorului terțiar ca furnizor de servicii sociale de utilitate publică, dezvoltarea socială urmărește armonizarea celor trei sectoare privat, public și terțiar în vederea administrării bunurilor publice și a managementului dezvoltării în comunitățile locale, cu precădere prin capitalizarea resurselor din comunitate și incluziunea socială a grupurilor dezavantajate.
În ultima perioadă, în centrul dezvoltării sociale apare reforma în administrația publică prin redefinirea guvernării către guvernanță în comunitatea locală, la care participă populația însăși, ca efect al descentralizării și al administrării politicilor publice prin programe și strategii locale, și nu exclusiv prin directive primite de la centru. Aceasta face parte din efortul de a include comunitățile locale atât în logica economiei de piață, cât și în cea a solidarității sociale, în care fragilitatea democrației locale și performanța scăzută a sistemelor socio – economice pot fi corectate prin participarea comunității în ansamblul ei, printr-o „strategie conținută”, de jos în sus, prin stimularea formării de capital social, postulând valoarea adăugată pe care o generează organizațiile non-guvernamentale prin funcția de mobilizare a colectivităților și de diseminare a modelelor de bună practică și a inovațiilor de ordin social, economic, cultural și chiar politic.
Pe de altă parte, prin dezvoltare socială se introduce conceptul de „paradigmă a problemelor cu soluții multiple", ce urmărește căutarea de alternative și detașarea de „paradigma problemelor cu soluție unică".
Dezvoltarea socială ca proces proiectat și planificat cuprinde opt faze: (1) identificarea și diagnoza problemelor sociale; estimarea voinței colective de a acționa pentru soluționarea acestora; (2) stabilirea priorităților și adoptarea obiectivului de acțiune/dezvoltare; (3) formularea strategiei de acțiune; (4) operaționalizarea strategiei într-un plan de acțiune socială; (5) implementarea planurilor de acțiune; (6) monitorizarea implementării planului; (7) monitorizarea dinamicii problemei de soluționat/obiectivului de realizat; (8) evaluarea strategiei/planului.
Decalajul de dezvoltare este una din problemele care fac obiectul dezvoltării sociale. Acesta poate fi rezultatul influențelor asupra funcționării sistemului societal determinate de factori, procese, stări sociale sau naturale negative sau pozitive.
Problemele sociale se regăsesc ca și „componentă esențială" atât la nivel conceptual, cât și la nivel operațional, în procesele de dezvoltare socială, fiind „ […] baza dezvoltării sociale, dar și punctul de pornire și elementul său central". Indiferent de natura și nivelul problemei sociale, starea potențială, latentă, manifestă și centrală, dezvoltarea socială proiectează acțiuni coerente de abordare a acesteia.
CADRUL LEGAL ȘI INSTITUȚIONAL PRIVIND COOPERAREA DINTRE ORGANIZAȚIILE NON-GUVERNAMENTALE ȘI INSTITUȚIILE PUBLICE
În ultimele două decade procesele de democratizare, liberalizare economică și transformările tehnologice au condus la o creștere dramatică în număr, diversitate și influență a organizațiilor societății civile și a rețelelor. Acestea variază de la coaliții transnaționale, organizații non-guvernamentale internaționale la inițiative susținute de comunități numeroase susținute de o capacitate de comunicare fără precedent prin intermediul internetului și media globală. Acestea includ mișcări sociale și politice, grupuri de inițiativă locală, organizații de tineret, mediu, drepturile omului și dezvoltare, asociații profesionale, organizații profesionale, grupuri confesionale, camere de comerț, fundații, universități, think-tanks și institute științifice și de cercetare. Toate acestea operează individual și colectiv la toate nivelurile societății și au un impact asupra multor aspecte din viața oamenilor, variind de la drepturile și obligațiile lor civile și politice, până la drepturi și oportunități economice, sociale și culturale.
În încercarea de a evalua modul în care este reglementată participarea publică la procesul de luare a deciziilor, trebuie avute în vedere cel puțin două tipuri de reglementări: acelea care oferă autorităților și instituțiilor publice cadrul legal pentru a putea consulta cetățenii atunci când iau decizii sau chiar a le permite acestora participarea la elaborarea deciziilor și acelea care fac din consultarea și participarea cetățenească o obligativitate pe care respectivele autorități și instituții trebuie să o respecte în activitatea lor.
Dacă în privința actelor normative care fac posibilă participarea publică, putem marca apariția acestora la începutul anilor ’90, cea de a doua categorie de reglementări a apărut cu precădere după anul 2000, odată cu demersurile României de aderare la NATO și, mai apoi, la Uniunea Europeană și în legătură directă cu aceste demersuri.
Înainte de a analiza aceste două categorii de reglementări, merită să menționăm faptul că, imediat după 1990, în legislația românească, începând cu textul Constituției chiar, au fost incluse prevederi prin care dezbaterile din instituțiile în care cetățenii își aleg reprezentanții – Parlamentul, consiliile județene și consiliile locale – au fost deschise publicului larg, nu numai prin intermediul presei, ci prin faptul că se permite cetățenilor accesul în sălile în care se desfășoară dezbaterile respective. Bineînțeles că posibilitatea de a asista la lucrările Parlamentului sau ale consiliului local nu înseamnă, în mod automat, participare la procesul decizional, însă poate să însemne asigurarea premiselor pentru participare prin faptul că se oferă cetățeanului posibilitatea de a urmări în mod direct dezbaterile pe problema care îl interesează, precum și de a observa atitudinea pe care o adoptă reprezentanții aleși cu privire la problema respectivă.
Astfel, în Constituția adoptată în 1991 s-a prevăzut un lucru care a fost menținut și după modificarea din 2003 – faptul că „ședințele celor două Camere sunt publice” (art.68, alin.(1)).
Ce-i drept, în primii ani, acest principiu a fost unul mai de grabă teoretic, întrucât, în practică, accesul cetățenilor la lucrările în plen ale celor două Camere a fost, pentru multă vreme, destul de greoi. În timp însă, lucrurile au mai evoluat, în acest moment accesul cetățenilor la lucrările în plen ale Camerei Deputaților putându-se realiza prin intermediul Biroului de Informare Publică și Relații cu Societatea Civilă, iar la lucrările Senatului prin intermediul Biroului de Informare Directă a Persoanelor.
La fel ca și în cazul Parlamentului, de la bun început s-a stabilit prin lege faptul că ședințele consiliilor locale, ca și cele ale consiliilor județene, sunt publice. De atunci, legea a fost modificată de mai multe ori, acest principiu fiind însă păstrat, în acest moment el regăsindu-se în Legea 215/2001 privind administrația publică locală, la art. 43. alin. (1), unde se prevede că “ședințele consiliului local sunt publice, cu excepția cazurilor în care consilierii decid, cu majoritate de voturi, ca acestea să se desfășoare cu ușile închise” și că, în privința consiliilor județene, „dispozițiile art. 43 [… ] se aplică în mod corespunzător”.
În cele ce urmează, mă voi referi, în primul rând, la acele reglementări care dau posibilitatea autorităților și instituțiilor publice să îi implice pe cetățeni în actul decizional, după care mă voi opri asupra acelor acte normative care cuprind prevederi referitoare la demersuri obligatorii pentru autoritățile și instituțiile publice în ceea ce privește asigurarea transparenței și a accesului cetățenilor la procesul decizional.
Actele normative care sunt prezentate și din care sunt extrase texte incluse în acest studiu sunt, în ordinea cronologică a adoptării lor:
Constituția României;
Legea 189/1998 privind finanțele publice locale;
Legea 215/2001 privind administrația publică locală;
Legea 544/2001 privind liberul acces la informația de interes public;
Legea 52/2003 privind transparența actului decizional în administrația publică;
Legea 141/2004 privind modificarea Legii 215/2001 privind administrația publică;
H.G. 775/2005 care cuprinde Regulamentul privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central.
2.1. Implicarea cetățenilor – o posibilă soluție
Această categorie de reglementări poate fi împărțită, la rândul ei, în două subcategorii, anume cele care se referă la instituțiile centrale ale statului și cele care se referă la administrația publică locală. Drept care, vom aborda, pe rând fiecare dintre aceste două subcategorii, în ceea ce privește instituțiile centrale referindu-ne, de această dată, doar la Parlament – singura instituție în privința căreia există reguli clare ce pot fi prezentate în acest capitol.
Implicarea cetățenilor – ca posibilă soluție pentru activitatea instituțiilor publice centrale
Ca o continuare a reglementărilor care asigură accesul publicului la lucrările în plen, prevederile din actualul regulament al Camerei Deputaților – Cameră mai „avansată”, trebuie să arătăm, cel puțin din punctul de vedere al relației cu societatea civilă și cu cetățenii în general, decât Senatul – asigură accesul publicului la lucrările comisiilor acestei Camere. Astfel, la art.53 se prevede că „ședințele comisiilor Camerei Deputaților sunt publice, cu excepția cazurilor în care plenul acestora prevede altfel. Lucrările comisiilor Camerei Deputaților pot fi transmise pe rețeaua internă de televiziune a Camerei Deputaților și la posturile de radio și televiziune”. Mai mult, la art.55, alin. (2) se stipulează faptul că membrii oricărei comisii parlamentare „… pot invita să participe la lucrări persoane interesate, reprezentanți ai unor organizații non-guvernamentale și specialiști din partea unor autorități publice sau a altor instituții specializate. Reprezentanții organizațiilor non-guvernamentale și specialiștii invitați pot să își prezinte opiniile cu privire la problemele discutate în comisie sau pot înmâna președintelui comisiei documentații ce vizează tematica pusă în discuție”.
În luna august 2006, Președintele în exercițiu al Camerei Deputaților a inițiat chiar un program „de acces permanent al reprezentanților delegați ai societații civile la activitatea Comisiilor de specialitate ale instituției”. În acest sens, pe lângă dreptul la acces în instituție, se pune la dispoziția organizațiilor non-guvernamentale și un birou dotat din punct de vedere tehnic pentru a fi folosit pe perioada în care reprezentanții ONG-urilor evaluează sau discută despre ce se întâmplă la Camera Deputaților. „Există – după cum arăta Președintele Camerei Deputaților într-un comunicat de presă – o mică infrastructură de comunicații pe care o aveți la dispoziție, există, de asemenea, dispozitivele de proiecție, un televizor legat la televiziunea internă la care se pot urmări lucrările plenului și, în curând, și lucrările comisiilor de specialitate”.
Tot ca posibilă formă de implicare a cetățenilor în activitatea legislativă poate fi considerată și inițiativa legislativă cetățenească prevăzută în Constituție. Este de menționat că, în urma modificării aduse Constituției în toamna anului 2003, condițiile pe care cetățenii trebuie să le îndeplinească pentru a putea introduce în Parlament o propunere legislativă cetățenească au fost „relaxate”, astfel încât, în prezent, o inițiativă legislativă cetățenească poate să aparțină „…unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe, respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative” (art. 74). Modul concret în care se exercită, de către cetățeni, dreptul la inițiativă legislativă, este prevăzut de Legea 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.
Considerăm, de asemenea, inițiativa legislativă cetățenească o posibilă formă de participare publică, întrucât nu se referă la demersuri obligatorii pentru o instituție publică, în cazul de față Parlamentul, ci doar la un drept pe care îl au cetățenii. Propunerea legislativă care face obiectul unui astfel de demers nu este obligatorie de a fi luată în discuție de către senatori și deputați, singurul lucru obligatoriu fiind înregistrarea ei ca atare, după ce sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Constituție și de Legea 189/1999.
Implicarea cetățenilor – ca posibilă soluție pentru administrația publică locală
În privința oportunităților pe care le au cetățenii de a participa la actul decizional la nivelul administrației publice locale, cele mai importante reglementări sunt cele care se referă la inițiativa cetățenească în ceea ce privește proiectele de hotărâri și care au fost introduse în Legea 215/2001 în urma modificărilor care i-au fost aduse acesteia prin Legea 141/2004.
Astfel, în ceea ce privește consiliile locale, în alineatul (5) al articolului 46 al noii legi, se prevede că „…proiectele de hotarâre pot fi propuse de consilieri, de primar sau de cetățeni” și că „…redactarea proiectelor se face de către cei care le propun, cu sprijinul secretarului și al serviciilor din cadrul aparatului propriu al autorității administrației publice locale.”
Cât privește consiliile județene, prin aceeași lege (141/2004), după alineatul (1) al articolului 109 se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins: “(11) Proiectele de hotarâre pot fi propuse de consilieri, de președinte, de vicepreședinți sau de cetățeni. Redactarea proiectelor se face de către cei care le propun, cu sprijinul secretarului și al serviciilor din cadrul aparatului propriu al autorității adm inistrației publice locale.”
Este de remarcat mai ales faptul că, pe lângă prevederile prezentate mai sus, prin Legea 141/2004 se introduce, în Legea 215/2001, un capitol special dedicat inițiativei cetățenești, capitol în care este descris modul în care se realizează această inițiativă. Iată cuprinsul articolelor care com pun acest capitol:
„Art.1201.- (1) Cetățenii pot propune consiliilor locale și consiliilor județene pe raza cărora domiciliază, spre dezbatere și adoptare, proiecte de hotărâre.
(2) Promovarea unui proiect de hotărâre poate fi inițiată de unul sau mai mulți cetățeni cu drept de vot, dacă proiectul de hotarâre este susținut prin semnături de cel putin 5% din populația cu drept de vot a unității administrativ – teritoriale respective.
Art.1202.- (1) Inițiatorii depun la secretarul unității administrativ – teritoriale forma propusă pentru proiectul de hotarâre. Proiectul va fi afișat spre informare publică prin grija secretarului unității administrativ – teritoriale.
(2) Inițiatorii asigură întocmirea listelor de susținători, pe formulare puse la dispoziție de secretarul unității administrativ – teritoriale.
(3) Listele de susținători vor cuprinde numele, prenumele și domiciliul, seria și numărul actului de identitate și semnăturile susținătorilor.
(4) Listele de susținători pot fi semnate numai de cetățenii cu drept de vot care au domiciliul pe raza unității administrativ – teritoriale respective, al cărei consiliu local sau județean urmează să dezbată proiectul de hotărâre în cauză.
Art.1203.- După depunerea docum entației și verificarea acesteia de către secretarul unității administrativ – teritoriale, proiectul de hotărâre va urma procedurile regulamentare de lucru ale consiliului local sau județean, după caz.”
2.2. Participarea cetățenilor – ca obligativitate
În primii ani de după 1989 nu au fost adoptate acte normative importante prin care să se stabilească, pentru autoritățile și instituțiile publice, fie ele centrale sau locale, obligații în ceea ce privește implicarea cetățenilor în procesul decizional. Astfel de reglementări au început să apară către sfârșitul anilor ’90 și s-au înmulțit începând cu anul 2001.
Totuși, dacă vedem „petiția” ca formă de implicare în procesul de adoptare a deciziilor publice (și nu prea există motive de a nu o vedea în acest fel), putem afirma că o primă obligativitate a autorităților publice în ceea ce privește participarea cetățenească a fost prevăzută încă din 1991, în art. 51 din Constituția României, în care se prevede: „(1) Cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții formulate numai în numele semnatarilor. [… ].
(4) Autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii.”
În continuare, voi aborda textele de acte normative care fac referire la diferite forme de participare publică clasificându-le în funcție de „nivelele de participare”, așa cum sunt ele enunțate în Legea 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică – informarea, consultarea și participarea, chiar dacă voi face referire și la alte acte normative și nu numai la această lege.
Informarea
Unele dintre primele reglementări apărute în privința informării cetățenilor cu privire la activitatea unor autorități sau instituții publice (informare menită să creeze premisele necesare participării publice) sunt cele cuprinse în Legea 189/1998 privind finanțele publice locale. În art. 21 al acestei legi se prevede că:
“(1) Proiectul bugetului local se publică în presa locală sau se afișează la sediul primăriei, după care, în termen de 15 zile, este supus aprobării consiliului local, județean și Consiliului General al Municipiului București, după caz.
(2) Proiectul bugetului local este însoțit de raportul primarului, al președintelui consiliului județean sau al primarului general al municipiului București, după caz, precum și de contestațiile depuse de către locuitori, în termen de 15 zile de la data publicării sau afișării proiectului.
(3) Consiliul local, județean și Consiliul General al Municipiului București, după caz, se pronunță asupra contestațiilor și adoptă proiectul bugetului local, după ce acesta a fost votat pe capitole, subcapitole, articole și anexe”.
Așadar, în virtutea acestor prevederi, consiliile locale, primăriile și consiliile județene, au obligația de a-i informa pe cetățeni asupra proiectelor bugetelor locale înainte ca acestea să intre în dezbaterea plenului consiliilor și să lase cetățenilor 15 zile la dispoziție pentru a putea formula contestații la proiectele respective.
O dată cu apariția Legii 544/2001 privind liberul acces la informația de interes public, practic a fost extinsă nu numai categoria de informații care trebuie furnizate publicului (la informația cu privire la proiectul de buget adăugându-se, după cum vom vedea, multe altele), ci și sfera autorităților și instituțiilor publice obligate să furnizeze publicului informații.
Articolul 2 al Legii 544/2001 oferă o definiție foarte largă a termenilor „autoritate” sau „instituție publică”. Astfel, la punctul a) se prevede că „prin autoritate sau instituție publică se înțelege orice autoritate sau instituție publică, precum și orice regie autonomă care utilizează resurse financiare publice și care își desfășoară activitatea pe teritoriul României, potrivit Constituției”.
Așadar, pe lângă înțelesul tradițional pe care, în general, îl conferim acestor termeni, acest articol face referire și la „Regiile Autonome”. Motivația includerii acestora din urmă în sfera de aplicare a Legii constă în faptul că, fiind controlate de către stat și finanțate din bani publici, Regiile Autonome sunt responsabile față de publicul larg cu privire la modul în care sunt utilizate resursele care le sunt alocate.
Din păcate, legiuitorul nu a aplicat același raționament și în ceea ce privește alte entități care pot folosi bani publici (companiile deținute de stat sau la care statul este acționar majoritar sau ONG-urile care utilizează bani publici), deși se pot construi argumentații din care să rezulte că și acestea ar trebui să fie responsabile în fața cetățenilor cu privire la folosirea resurselor publice.
Ținând cont de imperfecțiunile prezentate mai sus, este totuși important să subliniem că definiția include, în sfera sa, o paletă diversă de instituții, cum ar fi: spitalele, primăriile, Guvernul, Administrația Prezidențială, etc. Această diversitate a instituțiilor publice conduce, pe cale de consecință, la un număr impresionant de tipuri de informații publice pe care acestea le administrează. Mai mult, tipurile de informații publice diferă semnificativ de la o instituție la alta. Spre exemplu, există foarte puține similarități între informațiile publice gestionate de către o școală și cele gestionate de către Ministerul Dezvoltării Refgionale și Administrației Publice.
În ceea ce privește categoriile de informații care trebuie furnizate publicului, Legea 544/2001 face o distincție între informațiile care sunt furnizate „din oficiu” și informațiile care sunt disponibile „la cerere”. Ceea ce face diferența între aceste două tipuri de informații este procedura prin care pot fi obținute și termenul în care trebuie să se realizeze acest lucru, după cum este prezentat în cele ce urmează.
Informațiile de interes public furnizate din oficiu
În procesul de redactare a legislației secundare cu privire la accesul la informațiile de interes public, legiuitorul a trebuit, mai întâi, să răspundă la întrebarea: este mai bine să se întocmească o listă exhaustivă cuprinzând toate tipurile de informații publice sau să se lase autorităților publice dreptul de a decide cu privire la natura informațiilor pe care le gestionează?
Răspunsul la întrebarea anterioară este în mod necesar legat de definirea exactă a instituțiilor publice care intră sub incidența Legii. În fapt, din atribuțiile și procedurile acestor instituții vor decurge documente care vor conține, la rândul lor, informații publice sau informații la care accesul este limitat.
Luând în considerare toate elementele menționate anterior, soluția aleasă de către legiuitor a fost aceea de a întocmi o listă a categoriilor de informații publice din oficiu, care se regăsesc la majoritatea autorităților și instituțiilor publice și care sunt de interes major pentru cetățeni. Această listă se regăsește în articolul 5 alin.1 din Lege:
„actele normative care reglementează organizarea și funcționarea autorității sau instituției publice;
structura organizatorică, atribuțiile departamentelor, programul de funcționare, programul de audiențe al autorității sau instituției publice;
numele și prenumele persoanelor din conducerea autorității sau a instituției publice și ale funcționarului responsabil cu difuzarea informațiilor publice;
coordonatele de contact ale autorității sau instituției publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail și adresa paginii de internet;
sursele financiare, bugetul și bilanțul contabil;
programele și strategiile proprii;
lista cuprinzând documentele de interes public;
lista cuprinzând categoriile de documente produse și/sau gestionate, potrivit Legii;
modalitățile de contestare a deciziei autorității sau a instituției publice în situația în care persoana se consideră vătămată în privința dreptului de acces la informațiile de interes public solicitate”.
Principala caracteristică a informațiilor publice din oficiu constă în faptul că acestea trebuie să fie disponibile la sediul autorităților publice chiar înainte ca o cerere de informare să fie formulată de către o persoană. Aceste informații ar trebui să se găsească atât la departamentul de relații publice (sau la persoana desemnată să furnizeze informații pe baza Legii 544/2001), cât și în buletinul informativ al fiecărei instituții, realizat cel puțin anual. De asemenea, cel puțin o dată pe an, autoritățile și instituțiile publice trebuie să producă un raport de activitate care va fi publicat în Monitorul Oficial partea a II-a.
Principalele mijloace de furnizare a informațiilor din oficiu sunt, conform art. 5, alin. (4) al Legii, următoarele: „a) afișare la sediul autorității sau al instituției publice ori prin publicare în Monitorul Oficial al României sau în mijloacele de informare în masă, în publicații proprii, precum și în pagina de internet proprie; b) asigurarea posibilității ca ele să fie consultate la sediul autorității sau al instituției publice, în spații special destinate acestui scop”.
Este important de subliniat faptul că, atunci când li se solicită, instituțiile publice trebuie să pună la dispoziție, spre consultare, informațiile publice din oficiu, chiar dacă acestea au fost făcute publice deja prin utilizarea uneia dintre metodele prevăzute în primul paragraf. Metodele enumerate la litera a) pot fi folosite alternativ.
Informațiile oferite la cerere
Pe lângă categoria limitată a informațiilor care se furnizează din oficiu, legiuitorul recunoaște dreptul autorităților publice de a determina, pe baza regulilor stabilite în Lege, care sunt informațiile care se pot oferi cetățenilor la cerere. În această din urmă categorie se vor include majoritatea informațiilor gestionate de instituțiile publice. Dat fiind faptul că regula, în dreptul românesc, o reprezintă caracterul public al informațiilor gestionate de autoritățile publice, excepțiile de la această regulă trebuie bine fundamentate juridic. Legea cu privire la protecția datelor personale, Legea informațiilor clasificate, precum și alte reglementări privind secretizarea anumitor tipuri de informații trebuie analizate pentru a identifica acele elemente care pot constitui motive de restrângere a accesului persoanelor la diverse tipuri de informații.
Ca regulă, cererile de informare pot fi adresate de orice persoană și nu trebuie motivate.
O altă caracteristică importantă a cererilor de informații de interes public constă în faptul că ele pot fi formulate atât în scris, cât și verbal. Prin intermediul acestei prevederi, legiuitorul a încercat să simplifice procedurile prin care publicul larg poate interacționa cu autoritățile publice.
Autoritățile și instituțiile publice trebuie să răspundă cererilor de informare, conform art. 7, după cum urmează: „…în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcție de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor, documentare și de urgența solicitării. În cazul în care durata necesară pentru identificarea și difuzarea informației solicitate depășește 10 zile, răspunsul va fi comunicat solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiția înștiințării acestuia în scris despre acest fapt în termen de 10 zile”.
Legea stabilește, ca principiu, accesul gratuit al persoanelor la informațiile de interes public. Cu toate acestea, solicitantul trebuie să achite costul serviciilor de copiere, în măsura în care dorește să obțină copii ale documentelor solicitate. Legea folosește termenul „costuri”, iar nu pe acela de „taxe”. În acest context, legiuitorul nu stabilește o limită maximă, recunoscând faptul că nivelul costurilor va varia în funcție de fiecare autoritate sau instituție publică. În ultimă instanță, fiecare autoritate sau instituție publică va trebui să evalueze nivelul costurilor de copiere. Acest aspect are importanță covârșitoare în respectarea spiritului Legii, ținând cont de faptul că este crucial ca aceste costuri să rămână la un nivel rezonabil, astfel încât să se poată vorbi de liberul acces la informațiile de interes public. O creștere nejustificată a acestora ar putea conduce la o excludere a anumitor categorii de persoane de la accesul la informațiile de interes public (din păcate, s-a petrecut deja un astfel de caz: Consiliul Local din comuna Șelimbăr, județul Sibiu, a adoptat, la propunerea Primarului, hotărârea de a percepe un preț de copiere a documentelor conținând informațiile solicitate în valoare de 10 lei (100.000 lei vechi) pe pagină, iar această hotărâre a fost considerată ca fiind una legală de către instanțele care au fost sesizate de către o serie de organizații non-guvernamentale.
O posibilă soluție a acestei probleme o constituie transmiterea informațiilor în format electronic. Această metodă poate fi folosită dacă solicitantul precizează că este dispus să primească informația în acest format și dacă autoritatea sau instituția publică dispune de tehnica necesară pentru a răspunde pozitiv acestei solicitări. În această situație, datele obținute de la instituțiile publice vor fi mai ușor de prelucrat, iar costurile serviciilor de copiere vor fi mai scăzute.
Legea 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică stabilește, la rândul ei, obligații în privința informării publicului, în art. 2 al acestei legi fiind prevăzut că: “Principiile care stau la baza prezentei legi sunt următoarele: a) informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de interes public care urmează să fie dezbătute de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și asupra proiectelor de acte normative; [… ]”
Este important de reținut care sunt categoriile de autorități și instituții care intră sub incidența acestei legi. Astfel, conform art. 4., “… autoritățile administrației publice obligate să respecte dispozițiile prezentei legi sunt: a) autoritățile administrației publice centrale: ministerele, alte organe centrale ale administrației publice din subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice descentralizate ale acestora, precum și autoritățile administrative autonome; b) autoritățile administrației publice locale: consiliile județene, consiliile locale, primării, instituțiile și serviciile publice de interes local sau județean. Din enumerarea de mai sus, reținem faptul că, practic, singurele instituții publice care funcționează la nivel central și care nu se supun acestei legi sunt Parlamentul și Guvernul.
De mare importanță în privința stabilirii regulilor cu privire la informarea publicului în vederea participării acestuia la procesul decizional sunt și prevederile art. 6:
“(1) În cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative, autoritatea administrației publice are obligația să publice un anunț referitor la această acțiune în site-ul propriu, să-l afișeze la sediul propriu, într-un spațiu accesibil publicului, și să-l transmită către mass-media centrală sau locală, după caz. Autoritatea administrației publice va transmite proiectele de acte normative tuturor persoanelor care au depus o cerere pentru primirea acestor informații.
(2) Anunțul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunoștință publicului, în condițiile alin. (1), cu cel puțin 30 de zile înainte de supunerea spre analiză, avizare și adoptare de către autoritățile publice. Anunțul va cuprinde o notă de fundamentare, o expunere de motive sau, după caz, un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, textul complet al proiectului actului respectiv, precum și termenul limită, locul și modalitatea în care cei interesați pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ.
(3) Anunțul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ cu relevanță asupra mediului de afaceri se transmite de către inițiator asociațiilor de afaceri și altor asociații legal constituite, pe domenii specifice de activitate, în termenul prevăzut la alin. (2).”
O altă obligație a autorităților publice rezultă din art. 12, în care, la alin. (1), se prevede că: “Autoritățile publice prevăzute la art. 4 sunt obligate să întocmească și să facă public un raport anual privind transparența decizională, care va cuprinde cel puțin următoarele elemente: a) numărul total al recomandărilor primite; b) numărul total al recomandărilor incluse în proiectele de acte normative și în conținutul deciziilor luate; c) numărul participanților la ședințele publice; d) numărul dezbaterilor publice organizate pe marginea proiectelor de acte normative; e) situația cazurilor în care autoritatea publică a fost acționată în justiție pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi; f) evaluarea proprie a parteneriatului cu cetățenii și asociațiile legal constituite ale acestora; g) numărul ședințelor care nu au fost publice și motivația restricționării accesului”. De asemenea, conform alin. (2), “raportul anual privind transparența decizională va fi făcut public în site-ul propriu, prin afișare la sediul propriu într-un spațiu accesibil publicului sau prin prezentare în ședință publică.
Consultarea
În primul rând, contestațiile pe care cetățenii le pot face cu privire la proiectele bugetelor locale, în conformitate prevederile Legii 189/1998 privind finanțele publice locale pot fi considerate, fără nici un fel de rezervă, ca o formă de consultare.
La aceasta se adaugă cele ce rezultă din textul Legii 52/2003, în special din alin. (4), (5) și (6) ale art. 6: “[… ] (4) La publicarea anunțului autoritatea administrației publice va stabili o perioadă de cel puțin 10 zile pentru a primi în scris propuneri, sugestii sau opinii cu privire la proiectul de act normativ supus dezbaterii publice. (5) Conducătorul autorității publice va desemna o persoană din cadrul instituției, responsabilă pentru relația cu societatea civilă, care să primească propunerile, sugestiile și opiniile persoanelor interesate cu privire la proiectul de act normativ propus. (6) Proiectul de act normativ se transmite spre analiză și avizare autorităților publice interesate numai după definitivare, pe baza observațiilor și propunerilor formulate potrivit alin. (4)”.
Un alt act normativ foarte important care reglementează consultarea cetățenilor în procesul de adoptarea a deciziilor publice îl constituie H.G. 775/2005 care cuprinde Regulamentul privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central.
În conformitate cu art.2 al acestei H.G. “[… ] Procedurile se aplică acelor politici publice a căror implementare se realizează prin adoptarea de acte normative, cu excepția actelor normative cu caracter individual, a actelor normative prin care se aprobă norme metodologice prevăzute prin lege, a actelor normative prin care se supun ratificării sau aprobării acte cu caracter internațional, precum și a actelor normative prin care sunt transpuse în legislația internă normele comunitare”.
În privința autorităților și instituțiilor publice care intră sub incidența acestei Hotărâri, ele sunt prezentate în art.3:
„(1) Procedurile se aplică de către ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale care inițiază proiecte de acte normative.
(2) Unitățile specializate în domeniul politicilor publice, denumite în continuare unități de politici publice, se constituie la nivelul ministerelor și al altor organe de specialitate ale administrației publice centrale care inițiază proiecte de acte normative, prin ordin al conducătorului instituției.
(3) Au obligația de a respecta prezentele proceduri și consiliile, comisiile, comitetele interministeriale și grupurile de lucru interministeriale constituite conform legii”.
La art.4, alin. 1), punctul e) se prevede că „[…] identificarea variantelor (de politici publice – n.n.) este o etapă în procesul politicilor publice care constă în generarea unor posibilități tehnice de soluționare pentru o anumită problemă de politici publice, de către colectivele speciale, cu consultarea societății civile. Variantele de politici publice nu reprezinta acte normative”.
Iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „[… ] activitatea de identificare a variantelor se realizează cu consultarea organizațiilor ne-guvernamentale, partenerilor sociali, asociațiilor profesionale și a reprezentanților sectorului privat implicați, afectați sau interesați de modul în care este rezolvată problema respectivă”.
În final, art.10 al H .G . nu face decât să întărească obligativitatea de consultare a societății civile în procedura de elaborare a politicilor publice: „Activitatea de fundamentare are ca rezultat documentul denumit Propunere de Politici Publice, elaborat de către direcțiile de specialitate sub coordonarea unităților de politici publice din cadrul ministerelor și a altor organe de specialitate ale administrației publice centrale care cuprinde, în formă concisă, rezultatele studiilor și analizelor precum și a activității de consultare a societății civile cu privire la diferitele variante de soluționare identificate. Propunerea de Politici Publice cuprinde si un Plan de acțiune cu ajutorul căruia se va implementa varianta de politici publice care a fost aleasă de conducerea organului administrației publice inițiatoare pentru a fi implementată”.
În aceeași linie a consultării societății civile în elaborarea politicilor publice se înscrie și inițiativa Primului – ministru privind constituirea Colegiului pentru Consultarea Asociațiilor și Fundațiilor – organism consultativ, care va asigura participarea societății civile la elaborarea politicilor publice. În data de 9 august 2006, Primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu a semnat decizia privind numirea în calitate de membri ai Colegiului pentru Consultarea Asociațiilor și Fundațiilor a reprezentanțiilor a 32 de organizații non-guvernamentale reprezentând, practic toate sferele de activitate.
Un alt mecanism de consultare este Consiliul Economic și Social (CES). Legea 109/1997 privind organizarea și funcționarea CES și Regulamentul de ordine interioară (ROF) al acestui prevăd posibilitatea Guvernului de a include în CES reprezentanți ai „asociațiilor profesionale, organizațiilor non-guvernamentale și ai altor asemenea organizații ale societății civile”.
Regulamentul de ordine interioară al CES stabilește domeniile din care pot proveni reprezentanții societății civile:
asociații academice profesionale;
organizații Camerale pentru protecția consumatorilor;
organizații de drepturile omului (inclusiv drepturile femeilor, tineretului și copiilor);
organizații din domeniul sănătății și ale persoanelor cu dizabilități;
organizații pentru servicii sociale și eradicarea sărăciei;
organizații de mediu și pentru problemele legate de mediul rural.
Participarea
Deși instrumentele prezentate în cadrul acestui sub-capitol pot fi văzute tot ca metode de consultare, le vom considera ca făcând parte din categoria activităților de participare cetățenească, având în vedere că ele presupun schimbul de opinii direct și nemijlocit dintre cetățean și autoritate.
Pentru prima data după 1989, prin Legea 52/2003 s-a introdus conceptul de dezbatere publică în activitatea administrației publice, mai mult chiar, în art. 6 al Legii prevăzându-se chiar obligativitatea organizării unui astfel de eveniment, în anumite condiții: „7) Autoritatea publică în cauză este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociație legal constituită sau de către o altă autoritate publică. (8) În toate cazurile în care se organizează dezbateri publice, acestea trebuie să se desfășoare în cel mult 10 zile de la publicarea datei și locului unde urmează să fie organizate. Autoritatea publică în cauză trebuie să analizeze toate recomandările referitoare la proiectul de act normativ în discuție” (s.n.).
Este interesant de observat faptul că Legea 52/2003 stabilește și modul în care se face accesul în sala de desfășurare a dezbaterii publice, prin art.7: „[… ] (3) Participarea persoanelor interesate la ședințele publice se va face în limita locurilor disponibile în sala de ședințe, în ordinea de precădere dată de interesul asociațiilor legal constituite în raport cu subiectul ședinței publice, stabilită de persoana care prezidează ședința publică. (4) Ordinea de precădere nu poate limita accesul mass media la ședințele publice”.
Mai este foarte important de reținut și faptul că „Persoana care prezidează ședința publică oferă invitaților și persoanelor care participă din proprie inițiativă posibilitatea de a se exprima cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi” (conform art. 8), chiar dacă “[… ] adoptarea deciziilor administrative ține de competența exclusivă a autorităților publice” (art. 9, alin. (1), în condițiile în care “[…] punctele de vedere exprimate în cadrul ședințelor publice de persoanele menționate la art. 8 au valoare de recomandare” (alin. (2)).
Oricum, merită a fi menționat și faptul că Legea prevede și sancțiuni pentru nepunerea ei în aplicare. Astfel, conform art. 14., “[… ] Constituie abatere disciplinară și se sancționează, potrivit prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, sau, după caz, potrivit legislației muncii, fapta funcționarului care, din motive contrare legii, nu permite accesul persoanelor la ședințele publice sau împiedică implicarea persoanelor interesate în procesul de elaborare a actelor normative de interes public, în condițiile prezentei legi.”
2.3. Reglementarea participării publice la nivel european
Următoarele documente stabilesc cadrul general privind consultarea publicului interesat:
Tratatul privind Uniunea Europeană (1992), Declarația 23 privind cooperarea cu asociațiile de solidaritate se referă la cooperarea cu asociațiile de solidaritate și fundațiile la realizarea obiectivelor articolului 117 din Tratatul care instituie Comunitatea Economică Europeană (Tratatul de la Roma);
Comunicarea Comisiei Europene privind politica Uniunii Europene de promovare a rolului organizațiilor voluntare și al fundațiilor în Europa, COM (97) 241 final recunoaște rolul pe care organizațiile voluntare și fundațiile îl au în Europa în promovarea valorilor democratice, a cetățeniei și a solidarității;
Tratatul de la Amsterdam (1997), Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității recomandă ca orice inițiativă legislativă să fie supusă dezbaterii publice. Începând cu Tratatul de la Amsterdam (1997), consultarea este integrată în procesul de elaborare a legislației comunitare. Așa cum se vede, la acea dată Comisia Europeană nu era străină de practica consultării, însă o utilizase cu precădere în procesul legislativ, în relație cu parteneri sociali tradiționali (sindicatele și organizațiile patronale) și cu cele două instituții comunitare cu rol consultativ (Comitetul Econimc și Social și Comitetul Regiunilor);
Cartea Albă a G uvernării Europene, COM (2001), 428 final, expune principiile reformei guvernării la nivel comunitar. Unul dintre pilonii cărții albe a fost acela de a aduce Uniunea Europeană mai aproape de cetățean, de a ține cont de contextul local și regional în elaborarea politicilor Uniunii, de a implica societatea civilă și organizațiile non-guvernamentale într-un dialog continuu. Cartea Albă a Guvernării Europene va extinde consultarea la întregul proces de elaborare al politicilor publice, de la etapa de definire a politicii până la implementarea acesteia;
În acest context, Comunicarea Comisiei Europene privind dezvoltarea unei culturi a dialogului și consultării – principii generale și standarde minime de consultare, COM (2002) 704, pune în practică principiile consultării menționate în Cartea Albă a Guvernării: transparența și coerența întregului proces de consultare administrat de Comisia Europeană. Astfel se are în vedere promovarea unui cadru unic, flexibil de consultare a tuturor părților interesate. Un set de principii generale și de standardele minime definesc acest cadru de consultare:
scopul și obiectivele consultării să fie clar m enționate;
să ofere tuturor părților interesate oportunitatea de a-și expune opiniile;
documentele consultative (comunicări, cărți verzi sau cărți albe) să fie publicate pe portalului „Your Voice in Europe” (Vocea ta în Europa) în vederea consultării unei audiențe cât mai largi;
participanții să aibă suficient tim p să răspundă (8 săptăm âni penntru consultări publice deschise);
participanții să primească feedback asupra input-ului lor.
Ca urmare a acestei inițiative, Comisia Europeană a început să utilizeze instrumente on-line ca principal mecanism de consultare a tuturor părților interesate în diferite aspecte ale politicii comunitare și pentru care nu există instituită o altă procedură de consultare.
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (2004), articolele I46 – I47, prevede organizarea de consultări de către Comisia Europeană pentru asigurarea transparenței și coerenței politicilor europene. De asemenea, societatea civilă și asociațiile reprezentative sunt recunoscute ca partener de dialog al instituțiilor comunitare.
Cartea Verde, Inițiativa Europeană pentru transparență, Comisia Europeană, COM (2006) 194 final, inițiază o nouă dezbatare asupra mecanismelor de consultare a publicului, a accesului la informație privind beneficiarii fondurilor europene și interesele lobbiștilor europeni.
Un caz particular îl reprezintă domeniul mediului înconjurător unde participarea la procesul de luare a deciziilor este reglementată expres. Principiile de bază ale acestui proces sunt incluse în Convenția de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la procesul de luare a deciziilor și accesul la justiție pe probleme de mediu la care Comunitatea Europeană este parte semnatară din februarie 2005. În acest context, politicile publice de mediu, planurile, programele, regulamentele de aplicare legate de mediu nu vor putea fi adoptate decât după consultarea publicului interesat. Instituțiile comunitare au obligația de a anunța în timp util demararea procesului de luare a deciziilor pe probleme de mediu, de a asigura participarea publicului la toate etapele procesului decizional, de a lua în considerarea opiniile și completările aduse de acesta și de a-l informa asupra deciziei luate.
Merită pomenite reglementările care se referă în mod expres la acest domeniu:
Convenția de la Aarhus (1998) privind accesul la informație, participarea publicului la procesul de luare a deciziilor și accesul la justiție pe probleme de mediu. Comunitatea Europeană a devenit parte semnatară odată cu adoptarea Deciziei Consiliului 2005/370/EC privind semnarea Convenției de la Aarhus.
Directiva cadru privind apa 2000/60/EC, adoptată de Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la 23 octombrie 2000, stabilește obligația autorităților de a pune la dispoziția publicului informații referitoare la bazinele hidrologice și de a-l consulta în ceea ce privește planurile de gopodărire a apelor (așa numitele scheme directoare ale bazinelor hidrologice).
Directiva 2001/42/EC privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului, adoptată de Parlamentul European și Consiliu în 27 iunie 2001, instituie practica implicării publicului în evaluarea impactulului asupra mediului. Participarea publicului afectat sau interesat de anumite planuri sau programe se realizează în toate etapele evaluării, inclusiv asupra raportului de mediu.
Directiva 2003/4/EC privind accesul publicului la informația de mediu, adoptată de Parlamentul European și Consiliu în 25 mai 2003. Accesul publicului la informația de mediu actualizată și gratuită este garantat.
Directiva 2003/35/EC privind participarea publicului la elaborarea anumitor planuri și programe referitoare la mediu, precum și participarea publicului și accesul la justiție în cadrul Directivei 85/337/EC și Directivei 96/61/EC a fost adoptată de Parlamentul European și Consiliu la 26 mai 2003. Autoritățile publice au obligația de a informa publicul despre inițierea unor planuri sau programe de m ediu, de a lua în considerare opiniile și comentariile formulate de acesta în formularea versiunii finale a planului sau programului și a-l informa asupra deciziei finale.
Mecanismul comunitar de consultare
Comisia Europeană lansează un proces de consultare publică asupra unei noi politici publice sau unui element de politică publică, solicitând contribuții din partea tuturor părților interesate. Fiecare directorat general (DG) al Comisiei Europene își gestionează propriile procese de consultare și poate opta fie pentru consultarea on-line, fie pentru organizarea de conferințe, audieri publice, fie pentru comitete consultative sau de experți. Contribuțiile participanților la procesul de consultare este analizat, iar rezultatele consultării sunt publicate pe portalul „Your Voice in Europe” .
Nu numai cetățenii, ci și organizațiile interesate pot participa la procesele consultative inițiate de directoratele din cadrul Comisiei Europeane. În acest sens, Comisia Europeană gestionează o bază de date – CONNECCS – care cuprinde și o listă a organismelor consultative create la nivelul instituțiilor europene.
Fig. 1. Ciclul procesului de consultare utilizat de Comisia Europeană
În timp, la nivel european s-au constituit alianțe ale organizațiilor non-guvernamentale, adevărate platforme care fac lobby pe lângă instituțiile comunitare și sunt membre ale unor organisme consultative. Printre acestea se numără:
Social Platform (Platform of European Social N G O s), o platform ă a organizațiilor neguvernam entale din dom eniul social (www.socialplatform.org);
Concord (European NGO Confederation for relief and development) www.concordeurope.org;
European Citizens Action Service (www.ecas.org);
European New Towns Platform (www.newtowns.net).
Adoptarea noului program comunitar de promovare a cetățeniei active (2007 – 2013) a fost precedat de o perioadă de trei luni de consultare a publicului și a factorilor interesați. Directoratul general pentru educație și cultură a primit mai bine de 1.000 de răspunsuri la întrebările on-line privind contribuția programului la promovarea valorilor europene, viitoarele activități ale programului, precum și implementarea sa. Rezultatele chestionarului și contribuțiile individuale și organizaționale, inclusiv 5 contribuții scrise au fost dezbătute în cadrul unui Forum consultativ organizat la Bruxelles în februarie 2005. Aspectele dezbătute au fost incluse în proiectul de program înaintat Consiliului și Parlamentului European.
Pe lângă consultările on-line, Comisia Europeană a creat și un mecanism de feedback unde sunt colectate și înregistrate (într-o bază de date) problemele cu care se confruntă cetățenii europeni, consumatorii sau oamenii de afeceri. Feedback-ul este de regulă colectat prin intermediul rețelelor de informare și consiliere precum: Citizens Signpost Service, Centrele Europene pentru Consumatori și Centrele Info Euro din statele membre și candidate.
Inițiativa europeană privind transparența
La 3 ani de la implementarea acestui mecanism de consultare, Comisia Europeană a demarat în noiembrie 2005 un proces de evaluare a politicii sale privind transparența. Sunt vizate în principal „accesul deplin la informații privind managementul și utilizarea fondurilor comunitare, etica profesională în cadrul instituțiilor europene și cadrul în care grupurile de lobbiști și organizații ale societății civile operează”.
Astfel, Comisia Europeana a publicat „Cartea Verde, Inițiativa Europeană privind Transparența” și a demarat un proces de consultare ce s-a încheiat pe 31 august 2006 în care participanții au putut răspunde la un set specific de întrebări ce vizează:
Transparența și reprezentarea intereselor („Sunteți de acord că este nevoie de o mai mare transparență?”, „Sunteți de acord ca lobbiștii care doresc să fie informați asupra consultărilor inițiate de instituțiile europene trebuie să se înregistreze și să declare interesele pe care le reprezintă și alte informații, inclusiv situația financiară?”, „Sunteți de acord ca aceste informații să fie puse la dispoziția publicului?”, „Cine credeți că ar trebuie să gestioneze un registru al lobbiștilor?”, „Sunteți de acord cu modificarea codurilor de bună pratică existente care să includă și standarde minime?”, „Cine credeți că trebuie să elaboreze acest cod?”, „Sunteți de acord că este nevoie ca o nouă organizație de tip „watchdog” să monitorizeze respectarea codului și să fie instituite sancțiuni pentru încălcarea acestuia?”)
Standarde minime de consultare („În opinia dvs, Comisia Europeană a pus în aplicare în mod satisfăcător principile generale și standardele minime privind consultarea?”);
Informații publice privind beneficiarii fondurilor comunitare („Sunteți de acord că este bine ca Statele membre să fie obligate să pună la dispoziția publicului informații despre beneficiarii fondurilor comunitare gestionate în comun?”, „Dacă da, ce tip de informații trebuie solicitate la nivel național? Prin ce mijloace vor fi disponibile aceste informații – gradul de informare necesar, perioada de acoperire și mediul preferat?”)
2.4. Concluzii preliminare
Participarea cetățenească este un concept care ar trebui pus în practică în orice democrație, fără a avea nevoie de vreo reglementare, ci doar, poate, de reguli de bună practică. Totuși, pentru ca dreptul cetățenilor de a participa la adoptarea deciziilor publice care îi privesc să nu depindă, într-o prea mare măsură, de bunăvoința unuia sau altuia dintre factorii de decizie aleși sau de disponibilitatea vreunui funcționar public, actele normative care stabilesc reguli foarte clare în ceea ce privește obligațiile autorităților și instituțiilor publice în a-i implica pe cetățeni sau organizațiile non-guvernamentale în activitatea lor decizională, sunt binevenite.
În urma trecerii în revistă a textelor de legi care reglementează participarea, de o natură sau alta, a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor la nivelul autorităților și instituțiilor publice, o primă concluzie ar fi aceea că acest domeniu este destul de detaliat reglementat în România. Probabil că un studiu comparativ care să aibă în vedere și legislația similară din alte țări europene ne-ar putea arăta unde ne situăm și ce am mai putea îmbunătăți.
Pe de altă parte însă, există o părere aproape unanim împărtășită la nivelul societății conform căreia, dacă participarea cetățenească este un fenomen încă izolat în România, acest lucru nu se datorează lipsurilor din legislație, oricare ar fi acelea, ci în primul rând faptului că oamenii nu își cunosc drepturile pe care le au în relația cu instituțiile statului. Nu este mai puțin adevărat că nici personalul din instituții, în marea lui parte, nu este conștient de obligațiile ce îi revin pentru a asigura implicarea cetățeanului în actul decizional.
De aceea, probabil că în paralel cu eforturile de ajustare a actelor normative care deja există și de promovare a altora, trebuie dusă o muncă asiduă pentru popularizarea acestora în rândul cetățenilor, dar și a celor care conduc sau care lucrează în instituții publice.
Ca urmare a efectuării acestei cercetări am remarcat că legislația din România în domeniul organizațiilor non-guvernamentale și al colaborării acestora cu autoritățile publice respectă principiile fundamentale privind statutul ONG-urilor în Europa.
Teorii ale modernizării sociale
3.1. Introducere
Concepută cel mai adesea ca proces de modernizare, dezvoltarea reprezintă procesul de „tranziție de la societatea tradițională premodernă la societatea capitalistă modernă prin crearea unei piețe capitaliste cu ajutorul capitalului străin și prin împrumut cultural (instituții, valori, comportamente) din țările avansate".
Modernizarea poate fi definită ca un proces de transformare instituțională la care concură mai mulți factori:
Cei care rezultă din tendința către depersonalizarea sistemelor regulatorii, sub impactul schimbărilor demografice, și expansiunea pieței ca nou spațiu și instrument de reglare a schimbului și al construcției unei noi forme de încredere;
Cei care, sub presiuni interne și externe, favorizează formalizarea regulilor ce se bazează pe standarde diseminate prin schimburi economice și culturale, prin participarea țărilor în curs de dezvoltare la acțiuni internaționale și în cadrul asistenței pentru dezvoltare care exprimă un anumit tip de condiționalitate, la schimb cu transformarea instituțională formală.
Exprimând modernizarea sub semnul schimbărilor radicale între trecut și prezent, sunt prezentate în antiteză diferențele între societățile patriarhale și societățile moderne:
Dincolo de ortodoxismul teoriilor modernizării, în special cele ale tranziției, care defínesc schimbarea socială în comunități exclusiv prin intervenția externă, din afara comunității, ca răspuns la tradiționalismul și conservatorismul refractar la noile tendințe, dincolo de paradigma teoriei modernizării care proclamă succesul unilateral al societăților modeme în fața celor înapoiate, care, în mod ireversibil trebuie să urmeze același model al evoluției societăților moderne, trebuie să accentuăm faptul că istoria societății românești demonstrează contrariul, în sensul căilor multiple de dezvoltare pe care o societate le poate aborda, în ciuda influentelor și intervențiilor de modernizare agresive. România reprezintă, din păcate, din acest punct de vedere, un exemplu ilustrativ al teoriei dependenței, conform căreia modernizarea nu dă naștere la dezvoltare, ci la subdezvoltare și dependență.
Modernizarea ca schimbare socială progresivă, teză a teoriei modernizării, a fost fundamentată de către Rostow, în anul 1960, prin stadializarea progresului unei societăți de la societatea tradițională (agrară, pământul fiind mijloc principal al existenței și de producție), la apariția condițiilor desprinderii (manufacturile, comerțul, revoluția industrială ce conduc la creșterea productivității muncii și specializarea funcțională, diviziunea muncii), desprinderea (creșterea economică sustenabilă și organizarea socială și economică a societăților în state modeme), drumul spre maturitate (redefinirea sistemului de valori și norme, optimizarea producției, ajustare structurală continuă, progres tehnologic orientat către nevoile pieții) și ultimul stadiu, cel al societății de consum (emergența sectorului serviciilor, accesul lărgit la mass-media, reajustarea relațiilor de putere la nivel de sisteme și subsisteme sociale).
Influențele de modernizare pot avea – și este ceea ce vom demonstra în cazul societății românești că au avut – „numai o putere de disoluție a vechilor structuri, nu și de creare a unora noi […]”.
Dacă pentru Max Weber dezvoltarea este o trecere prin diverse obstacole (economice, politice, psihologice) a societăților tradiționale către societățile modeme, ca punct de sosire, Alvin J. So definește teoria baricadelor pentru a demonstra modul prin care societățile se apară de efectele modernizării din cauza temerii pe care o au față de apariția unor conflicte sociale, convulsii morale, corupție etc: „dezvoltarea economică se produce nu doar când un inamic (i.e. modernizator sau agent al dezvoltării) invadează citadela societății, ci și când barierele îmbătrânesc și slăbesc și, finalmente, încep să se prăbușească sau când apărătorii își pierd curajul și încep să se predea”.
McClleland explică modernizarea prin paradigma agenților dezvoltării, ca fiind grupul social format din întreprinzătorii autohtoni și nu din politicieni sau consilieri occidentali. Constantin Dobrogeanu-Gherea definește “legea epocii dominante sau a orbitării”, adică contactul cu lumea occidentală avansată ca fiind sursă a dezvoltării țărilor întârziate, în timp ce Ilie Bădescu apreciază că “[…] gloria sociologiei dezvoltării a fost atinsă în cadrul teoriilor modernizării”, având în comun paradigma schimbării sociale și a tranziției de la tradițional la modern.
Așadar, se pare că orice proiect de modernizare fundamentat exclusiv pe răspunsul curativ al influențelor de tip pattern dinspre societățile modernizate este sortit eșecului în condițiile în care dezvoltarea este privită ca fiind rezultatul proceselor de modernizare.
Întârzierea în dezvoltare a societății românești ridică semne de întrebare în privința validității intervențiilor planificate asupra întregului sistem societal în perspectiva modernizării și ajungerii din urmă a societăților dezvoltate.
Pe de altă parte, experiența țărilor din lumea a treia vine să infirme teoriile dezvoltării prin modernizare, date fiind efectele negative colaterale ale tranziției care conduce nu numai la stări de stabilitate proiectate ce compun societățile modeme – dezvoltate, ci pot deriva societăți periferice, sortite să rămână într-o relație de „orbitare” în relația cu țările capitaliste–dezvoltate.
Din contră însă, noi state își impun hegemonia mondială, fie ea industrială sau financiară, răstumând încă o dată paradigmele clasice ale dezvoltării. Este vorba de China, Brazilia, India. Deși în orbitare constantă în jurul super–puterilor globale – cel mai recent Statele Unite ale Americii – și fără îndoială ca reacții structurale, instituționale și funcționale la presiunea modernizatoare a capitalului apusean, acestea reușesc să-și definească un pattern propriu, mai degrabă hibrid, al dezvoltării, împrumutând și inovând în același timp.
Lazăr Vlăsceanu definea orice strategie de dezvoltare ca fiind „[…] dependentă în întregime — fie că e vorba de scopuri, mijloace, resurse sau realizări – de factori care nu sunt doar locali sau naționali, ci transnaționali sau globali.”
Într-o abordare retrospectivă a proceselor de dezvoltare la nivel global, putem identifica patru rațiuni declanșatoare ale unor noi abordări acționale a statelor în promovarea reformelor naționale: pe de-o parte sărăcia, indiferent de valoarea și modalitatea la care este evaluată și definită la nivel global, în înțelegerea noastră fiind o stare de incapacitate a unui individ/familii în a-și satisface nevoile primare de hrană, igienă, adăpost; pe de altă parte, dorința de performanță economică, socială, politică, culturală și de mediu al unui stat în cursa pentru redefinirea multipolarității hegemonice la nivel global. Nu în ultimul rând, trebuie să amintim și monopolul asupra resurselor interne și menținerea status-quo-ului național de către pseudo-elite – ca strategie de “luptă împotriva imperialismului global și păstrare a patrimoniului național” – și presiunea modernizatoare a statelor dezvoltate asupra statelor cuprinse în orbitalul lor, fie că este vorba de revoluția tehnologică, expansiunea capitalului, noi culturi (democratice, liberale etc.).
Paradoxal însă, de cele mai multe ori, dezvoltarea socială întârzie să apară, procese precum polarizarea socială și anomie la nivel macro și micro dominând natura relațiilor de organizare socială ale unui stat, care, contrar așteptărilor, își conservă și mai mult sistemul societal. În cel mai fericit caz, și aici apreciem că a fost cazul României de-a lungul mai multor secole, aceste state înregistrează creștere economică, definită strict la nivel cantitativ, fără a fi capabile să genereze o dezvoltare socială sustenabilă, bazată pe schimbări profunde de structură și proces, care să angreneze întreaga societate.
În locul integrării sociale, bazată pe solidaritate socială, cetățenie activă și acces la resurse al tuturor grupurilor diferențiate de status, rol, origine, ca rezultat dezirabil al dezvoltării sociale, apar mai degrabă excluderea socială, alienarea, sisteme autocratice ascunse, corupție și dominarea oligarhică a producției și redistribuirii.
Lazăr Vlăsceanu făcea o periodizare a teoriilor dezvoltării astfel: perioada cuprinsă între mijlocul secolului al IX-Iea și mijlocul secolului al XX-lea, incluzând „teoriile implicite ale dezvoltării”, caracterizate de o puternică influență a modelului filosofic de teoretizare, și perioada de după cel de-al doilea război mondial, când dezvoltarea capătă o tratare separată și devine obiect de analiză al unor teorii specifice, fie politice, economice sau sociologice sau într-un câmp teoretic de analiză interdisciplinară.
Teoriile modernizării devin critice în evoluția societăților în condițiile în care, odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial, bipolaritatea sistemului mondial declanșează și promovează în același timp contradicția între modelul de dezvoltare capitalist – prin Statele Unite ale Americii, ca promotor — și modelul de dezvoltare socialist — prin exponentul său, Uniunea Sovietică — și, nu în ultimul rând, apariția modelului lumii a treia, având ca exponent fostele colonii din Africa și America Latină, devenite state suverane.
3.2. Teoria modernizării
3.2.1. Cadrul conceptual
Dată fiind complexitatea temelor abordate spre explorare și prospecțiune, progresul societăților, variabilele ce afectează progresul și cum reacționează societățile la progres, teoria modernizării a avut ca fundament determinant plus-valoarea generată de interdisciplinaritate, de la științele economice, la științele politice, sociologie și antropologie, în esență, fiind una de sorginte sociologică.
Teoria modernizării a evoluat în trei etape:
Primul stagiu, între 1950 și 1960, când Lemer (1958) și Schramm (1964) explică difuziunea stilurilor de trai, inovațiile tehnologice, ca expresie a superiorității culturii materialiste, secularizate, a motivației de împlinire individualizată;
A doua etapă, între 1970 și 1980, când a fost dezvoltată mai degrabă o parte critică a teoriei la adresa influenței modernizării dinspre Vest, pe care Schiller (1976) o denumește imperialismul/dominația economică și culturală a Vestului;
A treia etapă, începând cu 1990, când teoreticienii modernizării caută o poziție neutră, vis-à-vis de valoarea pozitivă sau negativă a modernizării promovate de Occident. Mai degrabă caută să explice contradicțiile în procesul de modernizare și să explice consecințele modernității asupra individului în societățile contemporane, având ca argumentație opoziția societăților tradiționale (caracterizate prin interacțiuni directe, socializare organică) față de societățile moderne, având ca specificități instrumentalismul individual, împlinirea de sine, în care mecanisme dezintegratoare precum banii și engleza ca lingua franca definesc o lume abstractă sau o expresivitate on-line care nu demult era ancorată în realitatea ingenuă cotidiană.
Ilie Bădescu aprecia că teza de bază a teoriilor modernizării este că, la contactul direct între societățile relativ modernizate, a modelului de dezvoltare al acestora și cele relativ non-modernizate, se imprimă o direcție unică schimbărilor sociale în cadrul societăților non-modemizate, cu efecte de ireversibilă dezvoltare.
Lazăr Vlăsceanu definea abordarea sociologică a teoriei modernizării ca presupunând: (a) o alternativă simbolizată de țările dezvoltate; (b) o analiză a fundamentelor tradiționaliste ale societății subdezvoltate; (c) indicarea unei căi a despărțirii de tradiție luând ca referință modernitatea din țările (mai) dezvoltate.
Apare încă din secolul al XVII-lea un anume arhetip de modernizare, și anume cea apărută în Europa și care cuprinde, în esență, emergența unui sistem nou de mores, adică norme, valori, principii societale, precum și evoluția tehnologică, considerate critice pentru redefinirea procesului de dezvoltare al unei societăți.
Altminteri, este vorba de o paradigmă epistemologică care apărea ca o critică asupra influenței pe care instituțiile, normele și valorile tradiționale o au asupra sensului dezvoltării sau subdezvoltării unei societăți, ridicând raționalitatea și știința la rangul de fundamente ale progresului și dezvoltării. Astfel că nașterea unui nou tip de individ, homo economicus, va crește capacitatea societății de a genera dezvoltare în timpul unei generații, schimbarea fiind facilitată de progresul tehnologiei, producție și consum.
De la etica protestantă a lui Max Weber, care conținea atitudini și valori ce au facilitat succesul sistemului de producție și organizare de sorginte capitalistă în defavoarea celui tradițional, se intră într-o nouă eră a dezvoltării, în care ieșirea din starea de subdezvoltare a unei societăți este posibilă doar prin trecerea de la sistemele societale tradiționale la cele modeme, instituirea birocrației legal-raționale weberiene în locul celor de tip clientelar, patriarhal la keynesianism, în opoziție cu opțiunile smithiene.
Însă, în era modernă, teoria modernizării își îndreaptă atenția către impactul pe care noile tehnologii și sisteme societale îl au la nivel global, conducând la omogenizarea de structură și proces a statelor națiune și la un tip comun de cultură universală, care devine baza constitutivă pentru alte culturi, generând însă și noi expresii de sub-culturi contextualizate în timp și spațiu, și folosind ca instrument de diseminare comunicarea în masă atât a artefactelor – stil de îmbrăcăminte, muzică, pictură etc. – cât mai ales a ideilor de orice sorginte, cu precădere cele generate de sistemul capitalist – individualismul, instrumentalismul, consumerism-ul
Pe de altă parte, în contemporaneitate, teoria modernizării abordează și consecințele negative pe care procesele de globalizare și europenizare le declanșează, admițând că săracia, excluderea socială, foametea – în general disparitățile socio-economice – sunt rezultatul mai degrabă al unui nou tip de imperialism într-un sistem global multipolar și în care progresul societăților dezvoltate are la bază efortul modernizator pentru statele sub-dezvoltate sau în curs de dezvoltare, într-o continuă remodelare a relației centru-periferie.
Impactul pozitiv determinat de modernizare este definit ca fiind accesul crescut la educație pentru o masă cât mai mare a populației, lupta împotriva bolilor, protecția împotriva dezastrelor naturale, dar și promovarea idealurilor universale, precum drepturile și libertățile omului respectul față de minorități etnice, redefinirea raporturilor între nivelul local și central, egalitatea între sexe etc.
Revoluția industrială a determinat impunerea conceptului de „societate modernă", și pe cel de „rămânere în urmă", împărțirea globală a societăților în moderne și înapoiate fiind puternic contestată, dată fiind ușurința și varietatea definițiilor asupra conceptului de modernitate. Unii teoreticieni defineau modernizarea făcând strict referire la caracteristicile structurale precum modurile de producție, nivelul de educație, birocrația, urbanizarea, predominarea economiei construite pe capital și schimb, fertilitatea, alții făcând trimitere la secularizare, separarea puterilor în stat, egalitatea între sexe, orientarea către maximizarea profitului și bunăstării individuale, evitând însă asocierea unor trăsături culturale comune istoriei societăților din Vest.
Imitația, copierea modelului occidental și infuzia de capital extern dinspre țările dezvoltate către cele în curs de dezvoltare, prin administrarea directă dinspre Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, erau ingredientele care conduceau la reducerea decalajelor economice și sociale și la ajungerea din urmă a țărilor dezvoltate.
Sfirșitul Războiului Rece a adus în prim-plan rolul instituțiilor politice în încercarea de rearanjare și redefinire a paradigmei modernizării, modelul universal al lumii modeme impunându-se acum la scară globală în defavoarea bunăstării modelului social sovietic.
Dincolo de paternitatea și geneza teoriei modernizării, două au fost abordările aplicate ale teoriei în încercarea de a impune modernizarea, proces și rezultat, ca fiind preocuparea ce trebuia să impună acțiunea statelor:
Pe de o parte, era vorba de aplicarea/transferul exact al unor politici și strategii deja încercate și de succes pe o direcție apriori definită; de remarcat aici, rolul pe care l-au jucat instituțiile fondate ca urmare a Consensului de la Washington în a impune un anumit model la nivel global. În forma sa extremă, după cum a fost definită, esența teoriei modernizării considera istoria societăților rămase în urmă ca fiind irelevantă în drumul lor către creștere economică în condițiile în care realizează democratizarea rapidă și importul masiv al instituțiilor din Vest;
A doua abordare, recunoscând că pot exista variații de-a lungul procesului de modernizare, chiar dacă pe termen lung era de așteptat să existe o convergentă a indicatorilor de dezvoltare, consideră că diversitatea este atributul ce descrie cel mai bine procesul de modernizare, și că moștenirea istorică influențează într-o bună măsură evoluția instituțiilor implicate în procesul de modernizare.
Eșecul modelului universal în America Latină, definirea distinctă a modernizării în Asia de Est, în anii ‘70 și ‘80, aduce din nou divergențe în abordarea teoriei modernizării: teoreticienii modernizării distructive din America Latină postulează algoritmul orbitării periferice permanente a statelor în curs de dezvoltare integrate în sistemul global capitalist, în timp ce suporterii modernizării în Asia de Est argumentau necesitatea apartenenței la sistemul global ca sursă și resursă modernizatoare.
Giddens definea modernizarea ca fiind apariția „modelelor de viață sau organizare socială” care apar în Europa începând cu secolul al XVII-lea.
Teoriile modernizării ce promovau ortodoxismul imitației țărilor în curs de dezvoltare, a etapelor și abordărilor în dezvoltare ale statelor dezvoltate sunt aspru criticate în condițiile în care difuziunea de sistem de valori și metodologie generează mai degrabă o dezvoltare a subdezvoltării" într-un sistem global în care predomină relațiile hegemoniilor colonizatoare: „Putem spune […] că […] ultimii trei sute de ani sunt ani de ciocnire între cele două sisteme: cel natural, țărănesc și cel artificial (imperialist sau pur și simplu capitalist, industrial ori doar fiscal- comercial)”.
Smelser consacra diferențierea structurală ca teorie a dezvoltării ce are în vedere dezagregarea unei structuri funcționale, anterior exercitând funcții multiple, în subsisteme cu funcții specifice. Specializarea funcțională nu garantează însă și coerența noilor funcții create, necesară însă în lipsa unei instituții supra-coordonatoare, ordinea socială în societățile divizate, dezvoltarea întârziind să apară. Astfel, Smesler a analizat tranziția de la familia tradițională, ce îndeplinea multiple funcții, la familia modernă ce își extemalizează funcțiile de ocupare, apărare, protecție, etc., acesteia rămănându-i funcția de bază, cea de reproducere.
În analiza tezei pe care realiștii o au asupra modernizării, llie Bădescu sublinia că dezvoltarea nu decurge automat din modernizare, ci, din contră, societatea trebuie să treacă prin crize multiple și abia apoi vor putea intra într-o fază de dezvoltare propriu-zisă.
Teoria modernizării prin crize multiple a fost aplicată în special pentru țările din lumea a treia. Alvin So definește următoarele crize ale modernizării pe care o societate trebuie să le rezolve înainte de a ajunge la pragul dezvoltării propriu-zise: „criza identității naționale pe durata transferului loialității dinspre grupurile primare spre națiune; criza legitimității politice a noilor state; criza penetrării (dificultatea implementării politicilor guvernului central în societatea întreagă); criza participării, când lipsesc instituțiile participării pentru a canaliza cerințele maselor față de stat; criza integrării diverselor grupuri politice divizante; criza distribuirii, care apare când statul nu are puterea să susțină creșterea economică și să distribuie suficiente bunuri, servicii și valori pentru a satisface așteptările maselor”.
Într-o sinteză, Lazăr Vlăsceanu definea opțiunile analitice în cadrul teoriei modernizării, ca fiind grupate în următoarele teze: (a) factorii economici, politici și sociali sunt determinanți ai subdezvoltării, (b) sursele dezvoltării sunt externe, (c) opoziția dintre tradițional și modem, (d) promovarea administrației seculare și universaliste, a culturii civice, (e) generarea ordinii sociale prin crearea instituțiilor politice adaptate sistemului social ce tinde spre echilibru, (f) ieșirea din „cercul vicios al sărăciei” sau al subdezvoltării nu este posibilă decât prin intervenția ajutorului economic extern, (g) țările dezvoltate sunt responsabile și dispun de capacitatea de a elimina subdezvoltarea.
3.2.2. Raportări critice asupra teoriei modernizării
Una din cele mai des întâlnite critici aduse teoriei modernizării este aceea de a nu fi putut explica diferențele de dezvoltare între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare sau din lumea a treia. Pentru a motiva starea de înapoiere a țărilor din lumea a treia, A.Q. Frank a înaintat conceptul aproape pleonastic de „dezvoltare a subdezvoltării”, subliniind faptul că „subdezvoltarea nu e o condiție naturală, ci un artefact creat de lunga istorie a dominației coloniale”.
Antagonizarea fatală pe care o generează teoria modernizării, am spune, între sistemele industriale, ca prag al progresului, și sistemele agrare, simbol al înapoierii, a condus la răsturnarea etosului particular în favoarea uniformizării culturale, a determinat anularea avantajului comparativ în favoarea celui competitiv, și, cel mai grav, a crescut gradul de vulnerabilitate și risc al sistemelor sociale aflate în proces de „modernizare ” în condițiile în care acestea pierd capacitatea de auto-guvernare și auto-administrare.
Pe de altă parte, apreciem eșecul teoriei modernizării în a analiza obstacole generate de dinamica globală, a rearanjării relațiilor de putere, la nivel global, într-o nedefinită reconstrucție a ordinii sociale, economice și politice globale.
Eșecul terapiei de șoc, tranziția continuă, destructurarea la nivel macro și micro a sistemelor sociale vin să contrazică ecuația de bază a teoriei modernizării, potrivit căreia transferul de modele și pattern-uri dinspre țările dezvoltate către țările în curs de dezvoltare, altfel de succes, nu pot asigura sustenabilitatea reformelor, indiferent care ar fi ideologia comunistă și/sau capitalistă, capacitatea și performanța statelor, democratizarea societăților, minimizarea rolului și prezenței statului în economie, drepturile minorităților, egalitatea de șanse și, în ansamblu, progresul social, toate rămân sub semnul condiționalităților endogene.
În mare parte construită pe dihotomii precum Vest versus Est, capitalism versus socialism, imperialismul țărilor dezvoltate versus integrarea prin regionalizare a fostelor colonii sau țări aflate sub influența directă a marilor puteri, în prezent, teoria modernizării, ca teorie a dezvoltării sociale, rămâne deficitară în a explica (a) diferențele de dezvoltare între societăți, (b) factorii care influențează atât progresul, cât și regresul social, ambele posibile rezultate ale modernizării, (c) dinamica societală generală de procesele modernizatoare, dincolo de promovarea prescripțiilor ce privesc economia de piață și democrația liberală.
Imperialismul cultural și hegemonia economică, două din caracteristicile atribuite teoriei modernizării, dezvăluie însă integrarea continuă și interdependenta statelor, ceea ce conduce la ajustări structurale interne statelor, însă, dincolo de foile de parcurs predeterminate, rezultatele nu confirmă întotdeauna convergenta la nivel global.
Fără îndoială că subscriem tezei lui Boudon potrivit căreia ieșirea din „cercul vicios al sărăciei" depinde, printre altele, în condițiile in care dezvoltarea nu poate fi produsă din interior, ci prin ajutor extern sau prin injecție de capitaluri străine, de condițiile interne și dependența de factualitățile istorice, contingențele care pot genera reacții distructive în lanț ce mai degrabă asigură efectul contrar, permanentizarea subdezvoltării.
Lazăr Vlăsceanu aprecia că „nu există subdezvoltare în general, ci numai societăți sau comunități subdezvoltate, iar evadarea din subdezvoltare nu se realizează ca urmare a intervenției miraculoase a unui factor economic salvator unic (ex., „ajutorul extern", „copierea modelului”), ci mai degrabă ca urmare a combinării specifice a unor factori și condiții economice și sociale, culturale și morale."
Trebuie avut in vedere faptul că, în ciuda modelului occidental, contrar tezei terapiei de șoc, a privatizării masive pe 1 dolar și a retragerii statului din economia de piață – deși România a primit ajutor străin financiar, nerambursabil masiv, dar a și operat împrumuturi substanțiale de la fondurile de capital externe – dezvoltarea socială întârzie să apară.
Asumpțiile principale ale teoriei modernizării au fost intens criticate. Dintre acestea amintim ipoteza potrivit căreia (a) modernizarea având ca echivalent dezvoltarea nu este un proces unidirecțional, ci se poate realiza pe mai multe direcții, (b) incompatibilitatea tradiționalismului cu modernismul, cel dintâi blocând în mod direct dezvoltarea, fiind infirmat de evoluția surprinzătoare a unor state precum Japonia, China, India, Coreea de Sud care au reușit să îmbine modelul tradițional cu cel modem, (c) tradiția ca factor de blocaj al dezvoltării.
Însă, în prezent, asistăm la o reconciliere a tezelor asupra teoriei modernizării în direcția complementarității între tradiție și modernitate, între factorii endogeni și exogeni ce pot stimula sau bloca dezvoltarea, între unidirecționalitatea și multitudinea căilor în definirea modelelor de dezvoltare adaptate și adoptate contextual prin intermediul desfilosofării și promovării studiilor aplicate.
3.3. Teoriile dependenței
3.3.1 Cadrul conceptual
La origine, teoriile dependenței apar ca răspuns la “hegemonia teoriilor americane ale modernizării”, însă Ilie Bădescu le definește ca fiind “al doilea val de răspunsuri”, venit cu precădere din Asia, Africa și America Latină, pentru a explica subdezvoltarea.
Momentul de glorie al teoriei dependenței apare în anii ’60 și ’70 când, în ciuda previziunilor modernizatoare, sărăcia, subdezvoltarea și exploatarea țărilor în curs de dezvoltare atingea momentul de vârf.
Asimetria raportului de piață între țările în curs de dezvoltare și țările dezvoltate, dublată de incapacitatea tehnologică și de inovare precum și de nevoia de capital extern, forța de muncă calificată în „centru” și necalificată în „periferia” țărilor subdezvoltate sunt argumente ce constituie noua paradigmă a dezvoltării prin teoria dependenței. Efectul este o redistribuire a surplusului înapoi către țările dezvoltate sau către aristocrația țărilor subdezvoltate care, în loc să-l reinvestească în acumularea de capital și achiziția de noi mijloace de producție, îl irosesc pe obiecte de lux, care, evident, nu produc dezvoltare, cel puțin nu pentru cei mulți.
În documentele programatice (cunoscute sub numele de teza Singer-Prebisch publicată în 1949) ce stau la baza teoriei dependenței, Hans Singer și Raul Prebisch reclamau deteriorarea comerțului în defavoarea țărilor subdezvoltate în raport cu țările dezvoltate, în ciuda faptului că exportul de materii prime creștea, țările subdezvoltate erau capabile să cumpere din ce în ce mai puține mărfuri dinspre țările dezvoltate. Economist argentinian la Comisia Națiunilor Unite pentru America Latină, Prebisch promova ideea de protecționism și industrializare prin substituirea importurilor și nu orientarea către comerț și export pentru a putea intra într-un proces sustenabil al dezvoltării în țările subdezvoltate.
Theotonio Dos Santos accentua dimensiunea istorică a relațiilor de dependență:
„[Dependența este] … o condiție istorică care condiționează o anumită structură a economiei globale în sensul că este benefică pentru unele state în detrimentul celorlalte și limitează posibilitățile de dezvoltare ale economiilor subordonate … o situație în care economia unui anumit grup de țări este condiționată de dezvoltarea și expansiunea altei economii față de care a lor este condiționată".
În esență, elementele comune pe care majoritatea teoreticienilor dependenței le recunosc sunt că dependența se caracterizează prin: (a) sistemul internațional ca fiind constituit din state dominante (de regulă, națiunile puternic industrializate membre OECD) versus dependente (cele din America Latină, Africa și Asia), de relația centru versus periferie sau centru metropolitan versus satelit, (b) forțele externe (corporațiile multinaționale, piața de capital etc.) sunt critice asupra activităților economice din interiorul statelor dependente; (c) dependența pare sa fíe un proces istoric, care își are originea în internaționalizarea capitalismului, o relație dinamică care generează pattern-uri inegale pe care le intensifică pe termen lung.
A. G. Frank aprecia că „ … cercetările istorice demonstrează că subdezvoltarea contemporană este în mare parte produsul istoric al trecutului și relațiile economice continue între sateliții [state] subdezvoltați și țările metropolitate de acum dezvoltate. Mai mult, aceste relații sunt o parte esențială a sistemului capitalist la nivel global ca întreg". Destul de diferit de teza marxistă care argumenta imperialismul prin expansiunea influenței statelor, teoreticienii dependenței subliniază subdezvoltarea ca efect al diviziunii internaționale a muncii și al hegemoniei economice și politice a statelor puternic industrializate.
Elementele constitutive ale teoriei dependenței au puncte comune cu teoriile marxiste, ale imperialismului, subliniind (a) asocierea influenței externe cu subdezvoltarea și cu starea de colonialism mental, (b) diviziunea internațională a muncii în defavoarea țărilor subdezvoltate, exportatoare de materii prime și importând masiv manufacturi, (c) definirea subdezvoltării ca rezultantă a relației centru (țările dezvoltate) și periferie (țările în curs de dezvoltare), ca relație „metropolă-satelit”. Așadar, cu cât legăturile satelitului cu metropola sunt mai puternice, dezvoltarea acestora este limitată de status-ul metropolei; relațiile sunt inegale, iar formele dependenței pot fi „colonială (capitala comercială și financiară are monopolul controlului asupra pământului, mine, resurse umane), financiar-industrială, tehnologia industrială". Astfel, Bădescu identifică două ca fiind evoluțiile în zonele intrate în contact cu înaintarea frontierei economice occidentale, și anume economii de capitalizare specifice metropolei și sub-economii redistributive proprii periferiei sau zonei de frontieră.
Distanțarea față de teoriile modernizării se consolidează și prin demistificarea superiorității modelului universal occidental pe care țările în curs de dezvoltare urmau să-l adopte, argumentând nepotrivirea fondului intern cu pattem-ul de dezvoltare occidental, și ignorarea istoriei.
Urmărind argumentația lui A.G. Frank, llie Bădescu aprecia că starea de dependență este generată și de factori interni precum emergența lumpen-burgheziei, ca instrument al comerțului exterior și care promovează păstrarea status-quo-uiui, a înapoierii unui stat, denumit lumpen-dezvoltare, pentru că doar așa va reuși să-și extragă permanent surplusul. Astfel se generează ceea ce Frank denumește “capitalismul dependent sau colonial”.
Lazăr Vlăsceanu postula opțiunile analitice în cadrul teoriei dependenței ca fiind (a) factorii economici externi (diviziunea internațională a muncii, dezechilibrele comerțului internațional liberalizat) generează subdezvoltarea, (b) liberalizarea comerțului duce la apariția relațiilor de dominare și dependență care blochează dezvoltarea țărilor subdezvoltate, (c) suveranitatea națională este blocată de contextul internațional și nu poate exista pe plan intern o forță politică unică a dezvoltării, (d) ieșirea din starea de subdezvoltare devine posibilă odată cu mobilizarea resurselor interne și asumarea responsabilității dezvoltării de către forțe politice interne, (e) sursele dezvoltării nu pot fi decât interne, (f) șansele de dezvoltare depind de evoluția sistemului capitalist mondial și de schimbările din diviziunea internațională a muncii, (g) statul și instituțiile politice interne au rol determinant în dezvoltarea economică.
3.3.2. Raportări critice asupra teoriei dependenței
Critica teoriei dependenței s-a îndreptat în primul rând către abordarea limitată a relațiilor de schimb ca fiind baza dominării, ignorând procesele locale de exploatare și excludere socială, economică, culturală și politică, care, în egală măsură pot facilita sau bloca avansarea frontierei țărilor dezvoltate către periferie.
Pe de altă parte, teoria dependenței considera legătura originară a țărilor subdezvoltate de țările dezvoltate ca fiind una indestructibilă și care va continua să limiteze expresia totală a suveranității de stat și a opțiunilor statelor dependente.
O alta critică a teoriei dependenței apreciază că relațiile dintre țările dezvoltate și subdezvoltate nu este una unidirecționali, ci, dimpotrivă, de interdependență, în măsura în care globalizarea stimulează multipolaritatea.
3.4. Teoria capitalului social
3.4.1. Reconstrucția socialului ca bază a modernizării
Toate aceste schimbări de structură și proces sunt concomitente cu emergența unei guvernări în rețea a politicilor și a furnizării de dezvoltare și servicii. Argumentul final pe care îl propunem pentru acțiuni sociale imediate care să poată stimula modernizarea în comunități este că, dincolo de orice abordare mecanicistă și calcule rigide, succesul modernizării are un profund fundament în relațiile sociale.
Acesta este un concept intens argumentat ca având o natură instrumentală în atingerea unor interese individuale, dar și ca efort colectiv în realizarea de obiective non-monetare precum dreptatea, comunitatea, prietenia, reprezentând o „investiție în identitatea individuală șl de grup", ca valoare a „energiei sociale" sub forma idealurilor și valorilor comune, care transcend interesul rațional și ortodoxia tranzacțiilor de piață, stimulând colaborarea socială.
Hanifan, în anul 1916, face prima referire directă la conceptul contemporan de capital social în contextul aportului pe care acesta îl are la modernizarea comunităților. De atunci a mai fost folosit în analiza vecinătăților urbane, în definirea complementarității sale cu capitalul uman și reluat ca aplicație directă la nivel de stat și regiuni, cu accent asupra rolului pe care participarea civică o are asupra democrației și coeziunii sociale.
Indiferent de abordarea paradigmatică a conceptului de capital social, între literatura antropologică care îl analizează ca sumă a instinctelor naturale pentru asociere, literatura sociologică care definește atributele organizării sociale ca fiind încrederea, normele de reciprocitate și rețele ale participării civice, literatura economică care argumentează asumpția potrivit căreia oamenii se asociază din dorința de a-și maximiza propriul avantaj, și științele politice care accentuează rolul instituțiilor, al normelor politice și sociale în definirea naturii umane și aportul capitalului social în reducerea sărăciei și stimularea dezvoltării durabile, toate au în comun contribuția la bunăstare, coeziune socială, dezvoltarea pe care sistemele de valori și norme comune, încrederea, reciprocitatea și rețelele sociale o au.
OECD definește contribuția capitalului social ca fiind rețele împreună cu norme, valori și înțelegeri comune care facilitează colaborarea între și în interiorul grupurilor, dar și „ […] care permite indivizilor, grupurilor și comunităților să-și rezolve problemele comune mai ușor". Pe de altă parte, normele de reciprocitate și rețelele ajută la „respectarea comportamentului dezirabil colectiv”.
Woolcock definește trei forme ale capitalului social:
capital de unire – social bonds; se referă la relațiile între membrii aceleiași familii sau grup etnic;
capital punte – social bridges; se referă la relațiile cu prieteni, asociați, colegi;
capital de legătură – social linking; se referă la relații între grupuri din straturi sociale diferite unde ierarhia puterii, resurselor, statusul și rolurile sunt accesate în mod diferit de fiecare dintre ele. Woolcock definește acest tip de capital ca fiind capacitatea indivizilor și a comunităților de a accesa și capitaliza resurse, informații dinspre instituțiile formale dincolo de proximitatea comunității.
În acest context, una din provocările majore care rămân a fi abordate este stimularea capitalului social în comunitățile din România.
3.4.2. Surse ale capitalului social
În mod general, capitalul social este construit la nivel de familii, organizații publice și private, comunități locale, regionale și naționale, iar în mod particular acesta apare în cadrul relațiilor din societatea civilă.
În condițiile în care era post-industrială reclamă unitate și responsabilitate socială, dovedindu-se ca fiind o etapă a reîntoarcerii la conceptele comunității mai degrabă decât cele ale individului orientat către beneficiul personal, Daniel Bell aprecia că „societatea post- industrială este, de asemenea, o societate comunitară, în care unitatea socială este comunitate («community») mai curând decât individul și care trebuie să ia o decizie socială ca ceva deosebit de o simplă sumă de decizii individuale care, când sunt puse împreună, generează un coșmar”.
Oscar Hofman și Ion Glodeanu vorbesc despre nevoia de consens și cooperare nu ca „punct final al unui proces”, ci le analizează din perspectiva lui Durkheim care definește consensul ca și „conștiința colectivă” care este „exteriorizată și transformată în factor de constrângere și generare a acțiunilor sociale”.
Așadar, dincolo de un calcul rațional al negocierilor politice și de administrare a relațiilor cu terții, societatea civilă și mediul privat, actuala configurare a dinamicilor sociale necesită o abordare care să stimuleze solidaritatea socială, reciprocitatea, încrederea și colaborarea.
Am putea numi dezvoltarea organică a guvernării, dincolo de rațiuni imediate circumscrise intereselor individualizate, învestită cu legitimitate populară, ca produs al vieții și acțiunii în colectivitate, și care are ca produs final bunul public, dincolo de starea conflictuală ce generează fapte sociale, dincolo de competiția pieței și dincolo de binomul ortodoxismului economic al relației principal-agent în care riscul, nesiguranța și asimetria informației determină valoarea setului de stimulente care ar trebui să genereze performanță din partea agentului pe măsura așteptărilor principal-ului.
Ori, în condițiile în care actuala paradigmă a modernizării reclamă o axiomă a relațiilor sociale organice în interiorul comunităților, analiza societății ca un „corp social” în care, dincolo de axiomele economice ale progresului și acumulării de capital, fără îndoială, acestea fiind pertinente și astăzi, este nevoie de restabilirea unei noi ordini sociale bazate pe un mix al sistemelor sociale-economico-politice de administrare și guvernare a societăților avansate/modeme și al formelor organice, de la baza comunităților, care ar putea genera mai multă responsabilitate socială și încredere, altminteri factori sine-qua-non, fără de care nici măcar raționamentul economic nu ar putea funcționa.
Specializarea funcțiilor, proces caracteristic societăților moderne, prin diviziuni și mai distincte ale muncii, necesită totuși “cooperarea voluntară " a indivizilor, care, deși făcând parte din corpuri sociale tot mai heterogene, trebuie să se unească pentru a menține „perfecțiunea crescândă a organismului social […]”
Oscar Hofman și Ion Glodeanu propun stimularea organizării voluntare a comunităților ca sursă și proces ce are ca fundament încrederea ca expresie a capitalului social — „încrederea devine o valoare constitutivă a noii economii”, însă, fragmentarea grupurilor interesate de acțiuni comune împiedică acest tip de economie locală corporatistă.
Dincolo de doctrina marxistă care atribuie primul drept de proprietate statului sau doctrina liberală care aduce în centru individul, proprietatea privată, în ambele cazuri relațiile sociale sunt necesare schimbului și producției. Dimensiunea la care relațiile sociale influențează sau nu este dată de forma organizării politice a societăților sau comunităților.
În ce măsură însă forma proprietății influențează dezvoltarea relațiilor sociale? Să fie oare „importul ” de modele constitutive ale proprietății suficient de puternic pentru a redefini un întreg corpus social prin noi valori și reguli?
Istoria a demonstrat că determinările exogene au avut puterea să remodeleze chiar și la nivel microsocial comportamentul indivizilor și relațiile sociale la nivel comunitar.
3.4.3. Relația dintre capitalul social și modernizare
Necesitatea stimulării producției de capital social derivă și din schimbarea de paradigmă la nivel de procese ale guvernării.
La 15 februarie 2000, Romano Prodi, președintele Comisiei Europene la acea vreme, declara “cred că trebuie sa încetăm a gândi în termeni ai competențelor definite pe nivele ierarhice separate de principiul subsidiarității și să gândim, în schimb, la abordări în rețea, cu toate nivelele guvernării care să definească, propună, implementeze și monitorizeze politicile în colaborare”.
Fără îndoială că în ultimele decenii am asistat la o reconfigurare a centrelor de putere în interiorul sistemelor societale inter-regionale, dar și intra-naționale, prin emergența nivelului subnațional ca și cadru de reconstrucție al exercițiului democratic și redefinire a autorității de stat.
Procesul de descentralizare la care noile state membre ale Uniunii Europene s-au angajat a avut repercusiuni nu numai asupra aritmeticii de calcul în restabilirea centrelor de comandă și control, în speță apariția centrelor de veto multiple, ci și asupra unei noi geografii a politicilor publice determinând cooptarea sectorului privat și non-guvernamental în elaborarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea politicilor publice, dar și în furnizarea de servicii publice. Dincolo de reajustările de proces, operări la nivel de structuri, pe de altă parte însă, acestea au condus la o fragmentare a sectorului public, spațiului public și a coordonării defectuoase a politicilor sectoriale.
Ca o consecință imediat amplificată și de alte procese sociale (migrație, delincvență, natalitate scăzută, mobilitatea forței de muncă etc.), impunerea contractelor sociale devine din ce în ce mai grea, problema fiind exacerbată dat fiind nivelul heterogen al intereselor în comunitate.
Falimentul mecanismelor informale de reglare a vieții sociale în comunitate apare înainte de restabilirea mecanismelor formale de guvernare. Capitalul social este distrus înainte de a fi recreat.
Comunitățile pot fi analizate similar unei organizații în care schimbul și producția sunt mediate nu numai de către piață și instituțiile statului, ci și de aranjamente formale și informale.
În circumstanțele date, comunitățile trec printr-o dublă criză: pe de-o parte, pierderea capitalului social și, pe de altă parte, incapacitatea instituțiilor formale locale în a face managementul dezvoltării în comunitate și în a asigura guvernarea democratică. Deși paradoxal pentru unii și de neconceput pentru economiști, abilitatea instituțiilor formale locale în a fi agenți ai dezvoltării este limitată de intensitatea democrației locale.
3.5. Paradigme teoretice ale modernizării în societatea românească
3.5.1. Forme fără fond
Titu Maiorescu aprecia că lipsa unei relații organice între formă și fond influențează negativ modernizarea noului stat modem născut, România. Decalajul între formă și fond este dat de un deficit de input produs de lipsa de capacitate a națiunii nou create în a produce norme, principii, valori etc., conforme cu noile instituții, provocând astfel o criză de legitimitate a instituțiilor nou create.
Maiorescu pleda pentru renunțarea la definirea de noi forme pentru că sunt stricătoare de fond: „tot ce este astăzi formă goală în mișcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simțită și, fiindcă am introdus un grad prea înalt din viața dinafară a statelor europene, trebuie să înălțăm poporul nostru din toate puterile până la înțelegerea acelui grad și a unei organizări politice potrivită cu el”.
Analizând discursul lui Maiorescu, Schifirneț articulează că „formele apusene au fost importate fără ca ele să se dezvolte din activitatea îndelungată a românilor. Lipsa unei activități similare în România este factorul decisiv care împiedică funcționarea instituțiilor preluate din alte state. Formele politico-juridice și cele culturale trebuie să fie obiectivarea acțiunii unor grupuri sociale, dar care, în România, nu există “.
Însă Maiorescu pleda pentru „beneficiul schimbărilor treptate și timpul de a se deprinde cu libertatea“, acesta nevăzând în revoluții soluția pentru schimbările sociale, pledând pentru evoluția lentă a societății, aprecia că „dar ceea ce știu și de ce sunt convins este că pentru starea noastră de astăzi și în timpurile apreciabile ale activității noastre politice acest radicalism democratic trebuiește combătut ca ceva periculos și în orice caz prematur; și nu este mai mare greșeală în politica practică decât ignorarea fazelor treptate prin care trebuie să treacă evoluțiunea unui popor”.
Abordând tema condiționalității externe, Maiorescu vorbea și de influența hotărâtoare a factorului extern în modernizarea statului, menționând două din evenimentele critice pentru evoluția modernă a societății românești, între Regulamentul Organic impus de ruși și potrivit reglementărilor căruia au funcționat cele două provincii românești până în anul 1848 și Convenția de la Paris, prin care s-au impus noi reglementări pentru organizarea celor două Principate.
Maiorescu aprecia definirea Constituției (de la 1866) și a legilor inadecvate unei societăți în tranziție ca negăsindu-și condițiile de aplicare în fondul românesc și necesitatea lor de către toate categoriile sociale: „La noi […] s-au copiat. S-au introdus reforme constituționale în viața publică fără să întrebe, fără să dea bine seama, fără […] să simtă necesitatea unei asemenea reforme și să aibă preponderență meritată în stat”.
Maiorescu sesiza decuplajul între forma constituțională pe care o îmbrăca România și fondul intern, exprimându-se fără echivoc în favoarea fondului organic național, diferit de raționalitatea impersonală a legilor și menit să asigure modernizarea societății românești: „Dar nu începeți cu regulamentare administrativă și cu constituție, căci de când e lumea nu s-a regenerat nici un popor prin legi și prin guverne; ci legile și guvernele au fost numai expresia incidentală, rezultatul extern al culturei interioare a unui popor, și a aștepta cultura de la jurisprudență și de la guvern vrea să zică a răsturna ordinea naturală, a introduce spiritul centralizării și patronagiului guvernamental, a lua cetățeanului încrederea în sine înșuși, acel prețios self-govemment, care el singur plătește, mai mult decât toate codificațiile publice și private și care este unica bază solidă a adevăratei democrații".
în lucrarea sa capitală În contra direcției de astăzi în cultura română, Titu Maiorescu stigmatiza efectele preluărilor mecanice din alte culturi și civilizații, în special cea franceză, a instituțiilor, principiilor și reformelor occidentale în societatea românească întârziată, dublată de o elită superficială și nepregătită care nu face altceva decât să genereze forme artificiale, imitația unor forme fără fond. Tot Maiorescu aborda următoarele teme în explicarea decalajului dintre fondul intern și importul de forme, în special instituții, ca efort modernizator: abaterea de la calea organică de dezvoltare a societății românești, imitația civilizației occidentale, constituție și legi inadecvate unei societăți în tranziție, inexistența fundamentului social burghez, lipsa spiritului critic în cultura românească.
Constantin Rădulescu-Motru, adept în mare parte al teoriei formelor fără fond prin conceptul de politicianism, propune o viziune nouă asupra ceea ce ar trebui să aducă modernizarea și progresul societății românești, și anume românismul, ca realitate supraindividuală ce reunește natura spirituală și idealurile specifice și care poate hotărî destinul unui popor: „vremea maimuțărelilor a trecut pentru totdeauna. Fiecare popor rămâne să-și realizeze prin însușirile sale proprii menirea pe care i-a lăsat-o Dumnezeu". Rădulescu-Motru acuza proasta croială a societății românești prin asumpția că sufletul omenesc este o „entitate substanțială, universală, ce poate fi împrumutată, imitată".
Patologia modernizării și a deformării sistemului democratic în România, în special decalajul între instituțiile vest-europene și realitățile sociale din țara noastră, sunt definite ca având drept sursă politicianismul, pseudoraționalizare versus raționalizare adevărată, falsă europenizare versus europenizare autentică, individualismul subiectiv (capricios) versus individualismul constructiv, pseudocultură versus cultură, semicultură, gregarism versus solidarism, colectivism versus individualism.
Rădulescu-Motru acuza și spiritul gregar al societății românești, care face pe unii oameni să se supună orbește, să-și piardă cu totul individualitatea în cadrul mulțimilor cărora le aparțin. Acest tip de spiritualitate, spune Rădulescu-Motru, intră în contradicție cu individualismul occidental. Denaturarea esenței capitalismului în „anarhia intereselor personale" a condus la „unul dintre efectele modernizării românești, anume cucerirea pârghiilor sociale de către grupuri neproductive", în condițiile în care „în timp ce în Occident principala activitate era economică, productivă, la noi totul se subordona afirmării necontenite a ideii naționale, deci, ideologicului".
Nepotrivirea culturală prin importul formelor de civilizație vestică, imitația formalismului extern au generat un tip de cultură mixt ce a întârziat emergența unor clase sociale reale – clasa țărănească fiind singura reală din tot sistemul social, clasele politice fiind cele parazitare – a „distrus într-un timp relativ scurt, elementele cele mai sănătoase din sufletul poporului nostru", declanșând o „degradare și disoluție" a poporului, prin lărgirea faliei dintre cele două grupuri sociale, țăranii și politicienii, dată fiind nepotrivirea scopurilor, și, mai grav, înțelegerea asupra sensului schimbărilor continue. „Reformele săvârșite în România de către politicieni sunt, unele, spre folosul aparent al generațiunilor de astăzi; și toate, spre paguba reală a generațiunilor de mâine”.
Pe de altă parte, Rădulescu-Motru identifica dependența statelor în curs de dezvoltare față de statele dezvoltate ca fiind una din sursele întârzierii în modernizarea socială și ale subdezvoltării: „economiile adunate de locuitorii țărilor mari și puternice nu se revarsă asupra țărilor mici cu scopul de a veni în ajutorul acestora, ci pentru a-și întregi ele procesul lor de dezvoltare. Ele sunt ca niște uriașe ființe tentaculare care caută peste tot locul hrană și adăpost. Ele vin împinse de legea lor de creștere, iar nu de hatârul celor săraci …”.
Din dorința de modernizare, Rădulescu-Motru aprecia că europenizarea, deși în esență având menirea de ajustare structurală și armonizare a societății românești la idealurile și cadrul normativ european, aceasta a destructurat și mai mult unitatea națională, și așa fragilă, și a stimulat propagarea stilului politicianist la scară națională, sufocând realitatea națională în dorințe deșarte: „Europenizarea a adus după sine la noi o industrie parazitară: un comerț bancar putred; o agricultură care ocolește munca câmpului și trăiește din legile de experiențe; a fabricat indivizi români, plini de pofte și planuri fantastice, pe care îi întâlnești la fiecare pas, așa de numeroși, ci ei au ajuns să împiedice mersul vieții normale, dar n-a fabricat decât foarte rar indivizi români productivi și statornici la muncă, indivizi care să-și ia răspunderea unei opere durabile”.
3.5.2. Sincronism european
Avându-1 pe Eugen Lovinescu ca exponent al tezei sincronismului, care, în egală măsură, susține aceleași direcții paradigmatice ale teoriei modernizării, având în centru superioritatea modelului occidental universal, care se propagă la scară universală prin imitație societală din partea țărilor aflate în contact cu statele modeme, teza sincronismului era folosită pentru a explica „sensul dezvoltării popoarelor“ și „formația civilizației române moderne”.
Preluând din teoria imitației a lui Gabriel Tarde, sincronismul lui Eugen Lovinescu definește și procesul de difuziune, prin „contagiune mentala”, a formelor și ideilor moderne dinspre Occident către societățile tradiționale. Această difuziune emergentă are ca efecte imediate evoluția de la formă la fond, considerată de Lovinescu ca fiind singura normală „pentru viitoarea formă revoluționară a societății românești".
Lovinescu susținea modernizarea societății românești prin toate mijloacele – presă scrisă, împrumuturi – având credința că forma precede fondul apreciind că dezvoltarea are loc prin imitația intregrală și creșterea fondului la formă.
Singura cale de dezvoltare era cea a unei revoluții bruște, de schimbare rapidă prin arderea etapelor prin care trecuseră civilizațiile statelor dezvoltate, evoluționismul fiind specific numai societăților dezvoltate unde există coeziune între formă și fond; „nu se putea deci forma decât revoluționa (civilizația poporului român), adică brusc, prin importație integrală și fără refacerea treptelor de evoluție ale civilizației popoarelor dezvoltate pe cale de creștere organică".
Eugen Lovinescu promova puterea ideologiilor în a crea noi forme sociale, societățile creându-se nu doar din formele trecutului, ci și pe calea contagiunii ideologice. Revoluția de la 1848 este un astfel de exemplu pe care îl dă în exemplificarea întâietății revoluției ideologice în raport cu revoluția economică.
Lovinescu considera că doar contactul direct și necondiționat cu civilizația occidentală avea să asigure progresul – „progresul nu poate deci însemna, pentru noi, decât fecundarea fondului național prin elementul creator al ideologiei apusene …” – pentru că doar așa românii au ieșit „brusc din robia formelor culturale ale Răsăritului pentru a intra în circuitul vieții materiale și morale a Apusului. Cu ajutorul lui ne-am creat, astfel, unitatea națională sub forma unui stat de civilizație occidentală”, formarea culturii române modeme era atribuită ideilor Revoluției Franceze.
Pe de altă parte, sensul dezvoltării societății românești era necesar a fi definit ca o relație între centru apusean și periferie, într-o relație deterministă. Schimbările de natură socială și economică determinate de difuziunea ideologiei capitaliste erau principalele forțe menite să modernizeze țările în curs de dezvoltare. Astfel că, are loc ceea ce Lovinescu sublinia a fi „spiritul veacului”, de armonizare a valorilor și integrare într-un ritm de dezvoltare „sincronă”, ca fiind unica soluție de „dezvoltare a civilizațiilor tinere”.
Pentru Lovinescu dezvoltarea unei civilizații are loc în două etape: imitația integrală a formelor apusene și numai apoi având loc formarea în contextul națiunii „Pus brusc în contact cu civilizații mult mai înaintate, poporul român a străbătut mai întâi o epocă de imitație febrilă și integrală, înainte de a intra în noua sa fază de asimilare și de naționalizare a tuturor instituțiilor împrumutate […] Ca și la celelalte popoare originalitatea poporului român nu se putea arăta în creațiunea unor forme politice crescute evolutiv din fondul său, ci se va arăta numai prin adaptarea formelor împrumutate la fondul său etnic”.
3.5.3. Între necesitatea formei și fondul modernizării societății românești
Constantin Dobrogeanu-Gherea definește condițiile interne necesare pentru formele din Occident ca fiind în primul rând cele de ordin economic, însă nu ezită să aducă în discuție deseori și caracterul poporului român, nivelul de cultură și disponibilitatea pentru importul de forme și instituții occidentale. Acesta vede ca inevitabilă și necesară introducerea formelor din Occident, cu precădere a instituțiilor burgheze.
Indirect, teoretician al teoriei dependenței, Gherea creditează rolul pe care influențele externe l-au jucat în modernizarea țării. De aici ar rezulta și normalitatea formelor fără fond ce apar ca urmare a intrării țărilor înapoiate pe orbita dependenței internaționale în relație cu cele dezvoltate. „Țările rămase în urmă intră în orbita țărilor capitaliste înaintate, ele se mișcă în orbita acelor țări, și întreaga lor viață , dezvoltare și mișcare socială sunt determinate de epoca istorică în care trăim, de epoca capitalist – burgheză și această determinație a vieții și mișcării sociale a țărilor înapoiate prin cele înaintate este însăși condiția necesară de viață”.
Gherea definește formarea statului român modern ca fiind rezultatul acțiunii formelor occidentale, societatea modernă românească luând naștere prin împrumuturile unor forme instituționale: „La noi mai bine de patruzeci de ani era cam următoarea stare reală de fapt: o treaptă economică de dezvoltare foarte înapoiată, relații economice semifeudale, moravuri semiorientale, o stare culturală primitivă; pe acest fond social, pe această stare reală de fapt, s-a altoit o stare formală de drept luată din Occident, o stare de drept care corespundea și era produsă de o stare de fapt, de o stare economică, morală și culturală incomparabil superioară nouă. Dar, odată cu introducerea acestei întocmiri politice și juridice – sociale superioare, nu s-a schimbat în mod corespunzător și organizația și relațiile economice; dimpotrivă, acestea au rămas în bună parte semifeudale și tot așa și relațiile care izvorăsc din dânsele au rămas și ele aceleași”.
Argumentând progresul social și modernizarea României ca țară liberal – burgheză, Gherea spunea: „Prin ce minune [s-a modernizat România]? Prin nici o minune, ci prin influența Europei Occidentale, prin influența mediului extern international, un mediu enorm de puternic, astfel că trebuia să modifice viața noastră socială internă”. Acesta acreditează ideea potrivit căreia formele fără fond apar ca decalaj între ritmul accelerat al modernizării instituționale și schimbările societale la nivel micro. De aici au rezultat „niște anomalii speciale țării noastre, niște anomalii necunoscute, altele decât cele ale Occidentului Europei. Cultura modernă burgheză, introdusă la noi, s-a întâlnit cu altă cultură inferioară, cu care a intrat în luptă, având tendința de a o distruge, de a educa pe om în sens modern. Dar omul nu se schimbă așa ușor […]. De aici și superficialitatea culturii noastre. Instituțiile europene, o dată introduse, cer o clasă de oameni care să le priceapă bine, să știe să le pună în practică, să le realizeze […]. De aici trebuie să rezulte, și a rezultat multă nepricepere, schimonosire, falsificare a instituțiilor și culturii europene din partea celor nepricepuți, falsificarea și exploatarea acestei culturi și acestor instituții din partea celor mai pricepuți și mai necinstiți”. Toate acestea au condus la o nepotrivire între „starea noastră formală de drept superioară … [și] … starea reală de fapt inferioară, un dezacord care a avut ca rezultat că starea noastră legală a rămas, cel puțin în parte, numai pe hârtie”.
Gherea considera firească relația formă – fond pentru țările dezvoltate ca România: „În țările înaintate capitaliste, formele sociale formează fondul social, în țările înapoiate, fondul social e acela care urmează formelor sociale”, subliniind caracterul structural al imitației atât asupra dezvoltării, cât și al apariției unui alt tip de civilizație, în sensul că […] starea legală, pe măsură ce se realizează, influențează, în mod progresiv, și moravurile și cultura, și, mai mult decât s-ar crede, chiar dezvoltarea economică a societății, e deci un factor civilizator pentru țara noastră”.
Intrarea societății românești în relațiile mondiale ale sistemului capitalist determină schimbări radicale ale fondului intern, altminteri inevitabile pentru o societate înapoiată: „Așadar, în rezumat: o societate înapoiată intră în relații cu capitalismul occidental; acesta îi modifică procesul de viață socială, îi revoluționează toate raporturile economico-sociale și morale, îi produce adânci modificări culturale; toate acestea nu numai justifică, dar necesitează instituții liberal – burgheze, după cum le necesitează și propășirea ulterioară a acelei societăți”. Pentru Gherea, intrarea României în relațiile mondiale economice și adoptarea instituțiilor capitaliste, echivalează cu progresul și dezvoltarea.
Gherea introduce teza „neoiobăgiei” ca efect al nesoluționării problemei agrare ce a declanșat neconcordanțe între caracterul modern al formelor instituționale importate din Occident și relațiile primitive – feudale de producție din agricultură: „avem o viață economică reală bazată pe iobăgie și avem instituții politico-sociale occidentale, liberal – burgheze, care se potrivesc cu cea dintâi ca nuca în perete, care sunt chiar în completă contrazicere cu ea, așa încât să realizeze la sate instituțiile occidentale ar fi a pune în primejdie existența neoiobăgismului”. Sistemul societal este definit ca unul hybrid: „ceea ce a realizat împroprietărirea din 1864 a fost un organism economic, social hibrid, absurd, monstruos, care nu era nici în folosul bine priceput al micei proprietăți, nici al celei mari și în paguba amândurora”. Realitatea introducerii formelor instituționale capitaliste în agricultura românească echivala cu neoiobăgia, reforma neatingând de fapt bazele structurilor de producție și proprietatea feudală, o formă bazată în principal nu pe forma capitalistă a muncii salariate, ci, mai degrabă, pe munca silită.
3.5.4. Raportări critice asupra paradigmelor teoretice ale modernizării în
societatea românească
Deși analiza lui Maiorescu cu privire la incongruența formei și a fondului ca generatoare a unei construcții societale artificiale este validă, considerăm că joncțiunea istorică la nivel mondial în relație cu care România, ca stat nou înființat, nu putea să facă abstracție, a determinat o anumită formă de aculturație care, deși nu a provocat transformări organice, a preluat elemente de cultură materială și spirituală dinspre societățile superior dezvoltate.
Pe cale de consecință, intensitatea și frecvența contactului mai degrabă între agenția umană și fondul extern, decât fondul național, altminteri timpuriu a fi definit ca un tot unitar la acea vreme, a determinat o relație de tipul determinării reciproce.
Lipsa de coeziune a societății autohtone nu a fost determinată de către importul masiv de forme din exterior ci mai degrabă de incapacitatea elitelor în a construi un proiect de dezvoltare socială original, precum și de baza largă a societății ce era dominată de conflictele de clasă. Fără îndoială că, noile forme ale proprietății private, cadrul normativ ajustat contrar reflexivității societale de la acea vreme, toate au condus la o modernizare forțată, rațională, însă ordinea naturală de care vorbește Maiorescu fusese construită și se afla încă sub influențele substanțiale ale Imperiilor la periferia cărora România luase naștere ca stat.
Lipsa unei construcții autohtone a opțiunilor pentru dezvoltare socială a fost determinată nu neapărat de importul masiv prin imitație ci și de insuficiența autonomiei interne, în condițiile în care existau deja două imperii, bizantin și rusesc, ce asigurau controlul politicii interne și externe, suveranitatea și protectoratul țărilor române.
Altfel, conectarea României la spiritul occidental ar trebui să fie înțeleasă și ca unică opțiune de detașare de o stare a condiționalităților prelungite ce blocaseră progresul social și economic al țărilor române pe parcursul a mai multor secole.
Paradoxul este că țările române nu avuseseră pană la desprinderea de sub influențele țariste și bizantine o cale organică de dezvoltare a societății românești; astfel, imitația civilizației occidentale, armonizarea instrumentelor naționale de reglementare a vieții sociale, economice și politice, se constituiau în condiții dependente de acceptul occidentului în a recunoaște formal orbitarea țărilor române în zona de influență apuseană.
Importul prin imitație a formelor era mai degrabă o reacție la realitatea socială ce supraviețuise timp de câteva secole, și anume hegemonia vechilor boieri, populația rurală pauperizată, exploatarea factorilor de producție în defavoarea maselor, este evident că marile sisteme de valori revoluționare precum libertate, egalitate, fraternitate aveau să intre în conflict cu fondul moștenit, definit prin inexistența fundamentului social burghez, lipsa spiritului critic în cultura românească, slaba reprezentare a relațiilor de producție de tip capitalist, etc.
Pe de alță parte, analiza lui Maiorescu este centrată mai degrabă asupra modernizării societății românești prin cultură ca formă și proces de construcție a unei noi civilizații fără a face însă trimitere la un proiect de dezvoltare socială. Or, dincolo de nevoia unui nou tip de spiritualitate organică, „singura clasă reală […] tiranul român" avea nevoie de mai mult decât un proiect cultural.
Maiorescu demonstrează tendențiozitate atunci când, în extremis, reduce evoluția formelor sociale la fondul organic, respingând orice formă de transformare a importului extern prin acțiune socială prin participarea maselor la elaborarea proiectului de modernizare, și acuzând lipsa „conștiinței individuale”, a „vanitătii" și „neseriozității”, a „bonjuriștilor” ca fiind singurele determinante ale devianței de sistem societal, neluând spre analiză însuși fondul intern, al maselor, care a favorizai armonizarea prin imitație și nu transformări la modernitatea occidentală.
Pe de altă parte, Maiorescu nu propune un modei al dezvoltării sociale în așa fel încât capitalismul apusean să poată fi „reinterpretat” printr-o abordare autohtonă conformă cu realitățile sociale. Reformele politicilor publice sunt dominate de o abordare strict ideologică, principială a lui Maiorescu, lipsind analiza fundamentată sociologic și economic.
Maiorescu proiectează o paradigmă teoretică destul de controversată, având ca fundament o logică suprapusă a începuturilor originare, tradusă printr-un raționament deductiv ce anulează dilema cauzalității; astfel, teoria formei fără fond reprezintă în fapt, dedublarea deficitului structural al societății românești din acea perioadă, lipsa formei și a fondului în egală măsură, sau mai mult, însăși nepotrivirea fondului și a formei autohtone.
Altfel. însuși autorul se contrazice privitor la teza fondului intern organic și forma externă, artificială, dată fiind nepotrivirea între spiritul critic și generația sa, dar și în raport cu „generația cea nouă”, atât formele cât și fondul autohton fiind învechite – “unde să arunci ancora pe un teren bizantin atât de corupt […] se formează oare printre studenți, încetul cu încetul, o opinie în favoarea direcției noastre? Căci e vorba de rezultatul practic. Teoretic nu e de discutat […] numai bătaie de joc și ridicături din umeri […] Dar mă tem că și noi suntem prea ciudați pentru generația cea nouă și de la noi la ei nu duce nici o punte”.
În esență, considerăm că difuziunea claselor sociale, lipsa sistemelor de guvernare modernă, activismul social fragmentat, toate acestea au determinat un proiect de modernizare socială care inevitabil implică și împrumuturile dinspre societățile apusene.
Explicare fenomenelor sociale prin trimiterea la „sufletul național” demonstrează o opțiune clară a lui Rădulescu Motru pentru psihologie ca instrument de analiză; dezvoltarea tezei lui Rădulescu Motru în jurul culturii ca fundament al progresului unei țări, demonstrează mai degrabă un discurs retoric compus din „unitatea de conștiință” a indivizilor, din „fondul sufletesc al poporului” decât o nouă paradigmă a dezvoltării sociale. Se dovedește a construi o analiză reducționistă căutând explicarea realităților sociale prin relații interpersonale, comportament intrapersonal și ideologie.
Deși definește starea națiunii ca fiind dominată de un spirit gregar, afirmarea politicii ca fiind o formă de import, excelând în comportamente individualizate, Rădulescu Motru face o analiză reducționistă a modernizării; acuzând spiritul gregar Constantin Rădulescu Motru nu oferă un proiect de raționalizare a vieții sociale menit să emancipeze masele și să reconstruiască sistemul economic pe baze ale capitalismului apusean.
În plus, deși identifică o societate fracturată de politicianism și pseudocultură, Rădulescu Motru nu definește o politică clară de intervenție care să restabiliească ordinea socială, menținerea sub control a conflictelor sociale, acomodarea individualităților, fie ele și formate la școala franceză, într-un sistem social integrat, în care există continuitate între viața politică și cea spirituală.
Susținător al deprinderilor unei „munci disciplinate”, al „deprinderilor comerciale”, al „foițelor de producțiune”, Rădulescu Motru este indecis asupra necesității instituțiilor și legilor Apusului, anulând capacitatea de transformare a fondului autohton dată fiind tocmai nepotrivirea spiritului cu o logică a ordinii sociale construite prin control formal și printr-o mare industrie agricolă, de sorginte capitalistă, opus „socialismului agrar”.
Mai degrabă manifest decât teorie a dezvoltării sociale, opoziția dintre fond și formă la Rădulescu Motru nu reușește să consolideze o paradigmă a demonstrației cauzelor care blochează progresul societății românești.
Intuind foarte bine dinamica balanței de putere la nivel European, unde marile puteri emergente își defineau hegemonia nu numai prin puterea militară ci și prin forța producției industriale și a capitalului, Lovinescu introduce contagiunea ideologică în raport cu modernitatea Apusului, ca o noutate în explicarea progresului sau înapoierii unei populații.
În plus, baza de legitimare a noilor state suverane devenind una populară, Lovinescu propune racordarea spiritului național la spiritul veacului, anticipând emanciparea în masă și ieșirea de sub dominația formelor culturale ale Răsăritului.
Lovinescu apreciază că preluate integral, formele vor determina modernizarea fondului național către structurile sistemelor sociale modeme. Însă, nu face nici un fel de trimitere la efectele colaterale în condițiile nepotrivirii între formă și fond.
Printr-o abordare de tip tabula rasa, negarea voită a oricărei acțiuni sociale construite prin opțiunea căilor multiple, Lovinescu supralicitează legea sincronizării civilizațiilor, ignorând tocmai rolul și funcția factorilor exogeni oricărui sistem sau subsistem societal, precum cultura, ideologia de grup ce începuse să se formeze ca opțiune de protest împotriva unei abordări centralizate, unilaterale și fără opțiuni în dezvoltare, însăși istoria poporului. Fără îndoială, toate având forța blocării, întârzierii, și dezvoltării înapoierii sociale și economice a României reunite, ceea ce s-a și demonstrat în deceniile ce urmau să vină.
Deși epocă a creșterii în intensitate a schimburilor, a interdependețelor de ordin economic și politic, Lovinescu lasă prea puțin loc inovării sociale provocată de diferențele specifice, mizând pe influențele unilaterale dinspre nivelul supranațional către cel național și subnațional. Evident că și de acestă dată Lovinescu se află în eroare. Este nepotrivit a considera că tocmai exportul masiv de sisteme valorice noi care aduc în centrul dezvoltării universalitatea eului creator, eliberarea individului de constrângeri, nu va determina contextualizarea opțiunilor și localizare identitară ca opus al unei culturi de tipul lingua franca.
Dobrogeanu – Gherea recunoaște că preluarea formelor din Occident, cu precădere a instituțiilor caracteristice sistemului capitalist, apare ca urmare directă a stabilirii unui echilibru al balanței de putere la nivel internațional.
Modificările de ordin intern la nivel instituțional sunt răspuns la influențele exercitate de către țările dezvoltate asupra celor înapoiate, astfel legitimând o nouă ordine socială la nivel internațional.
În plus, Dobrogeanu – Gherea se detașează de predecesori intuind realist dubla condiționalitate, dinspre țările dezvoltate asupra fondului intern, dar și a însuși fondului autohton (caracterul poporului român, nivelul de cultură și disponibilitatea) către formele modeme occidentale. Astfel că, deși aparent, sistemul economic și politic național a fost armonizat în mare măsură cu cel occidental, progresul țării a fost întârziat de persistența relațiilor sociale de tip feudal.
Eșecul în dezvoltarea internă a țărilor române este analizat de către Dobrogeanu-Gherea ca nefîind generat de „epoca istorică în care trăim" ci mai degrabă de către incapacitatea instituțiilor importante autohtone care nu au ajustat procesul de modernizare corespunzător ritmului vieții sociale interne. Astfel, apare nu numai un decalaj între nivelul de dezvoltare al țărilor române în comparație cu cel al statelor occidentale, ci și „niște anomalii" necunoscute la nivel intern, dată fiind relația nefirească a influenței determinante a fondului asupra formei și nu invers.
De aici rezultă atât imitația cât și nepotrivirea fondului autohton cu formele occidentale.
În concluzie, indiferent la ce curent ne asociem în explicarea formelor fără fond, considerăm că paradigma în sine, deși prea puțin analitică, explorând de cele mai multe ori nu relațiile cauzale, ci, mai degrabă reflexe ale sistemului societal de la acea vreme, întărește corespondența dintre celelalte teorii abordate în teza prezentă, menite să ofere o înțelegere de ansamblu a cauzelor ce condiționează de secole dezvoltarea socio – economică a României.
3.6. Modernitatea reflexivă și dezvoltarea socială
3.6.1. A treia cale
Anthony Giddens ne propune însă a treia cale. Dezvoltarea capătă pentru acesta sens în măsură în care există un echilibru între “responsabilitățile individuale și cele colective ”.
În condițiile în care timpul și spațiul sunt transformate sub presiunea globalizării, comportamentul și obieciurile fiecărui individ, toate acestea „zguduie instituțiile locale și ritmul vieții de zi cu zi”, asistăm la modificarea formei statului – națiune și a guvernului.
Mai mult, impactul globalizării rezidă și în „noi necesități și noi posibilități de regenerare a identităților locale”, dar și în apariția unor noi regiuni economice și culturale.
Pentru Giddens a guverna devine din ce în ce mai puțin atributul exclusiv al guvernului lăsând loc și actorilor nestatali să participe la aceasta: „A guverna [govemment] se identifică tot mai puțin cu „guvernul” [“the” govemment] – guvernul național – și devine o noțiune mai cuprinzătoare. „Guvernarea” [govemance] devine un concept mai relevant cu referire la atribuțiile de administrare sau reglementare. Agenții care nu fac parte din guvern – ogranizații non-guvemamentale – sau cele cu caracter transnațional contribuie la guvernare”.
Perioada actuală este caracterizată de o societate construită în jurul tipului nou de individualism constitutiv societății, de tipul „mai – întâi – eu”, ce nu acceptă ca „formele tradiționale de autoritate să impună stiluri de viață”.
Solidaritatea socială devine element structural al noului tip de coeziune socială ca rezultantă a dezvoltării. Pe de altă parte, Giddens consideră coeziunea socială ca neputând fi „garantată de acțiuni de sus în jos ale statului sau prin apelul la tradiție”.
Giddens apreciază inițiativa și participarea cetățenească ca fiind una din sursele care pot asigura balanța între guvernul tot mai neputincios și societatea per ansamblu. În plus, deficitul de încredere în guvern ce caracteriează societatea în general astăzi, poate fi compensat cu participarea mai largă și de către „mișcările sociale, grupurile monotematice, organizațiile non-guvernamentale și alte asociații cetățenești […]”.
Pentru Giddens modernizarea nu poate fi echivalată cu creșterea economică ci ca răspuns la „nevoia de a restabili continuitatea și de a dezvolta coeziunea socială într-o lume a transformărilor extravagante […]” în care „riscul și responsabilitatea se combină sub o nouă formă” în care guvernul și statul sunt reformate prin lărgirea și aprofundarea democrației.
Giddens privește dezvoltarea și reînnoirea comunității ca fiind o rezultantă a parteneriatelor între guvern și agenții societății civile. Astfel, el vorbește despre o reînnoire a societății civile prin „parteneriat între guvern și societatea civilă, reînnoirea comunitară prin stimularea inițiativei locale, implicarea celui de-al treilea sector, protecția sferei publice locale […]”.
Giddens articulează necesitatea implicării sectorului terțiar în dezvoltare pentru că „dezvoltate într-o maniera eficientă […] grupurile sectorului terțiar se pot remarca prin opțiune și receptivitate în furnizarea de servicii publice. De asemenea, ele pot ajuta la promovarea culturii civice locale și a formelor de dezvoltare comunitară ”.
Pentru Giddens o guvernare eficientă presupune co-participarea societății civile prin resursele de care aceasta dispune alături de stat.
Circumstanțialitatea răspunsurilor în termeni de politică publică dinspre nivelul central necesită o proiecție a dezvoltării sociale cu destinații finale, joncțiuni critice și obiective precis definite, având o bază de legitimare cât mai largă a factorilor interesați din comunitatea locală și din afara acesteia, dar și angajamentul acestora.
Având în vedere că puterea publică înregistrează deficit democratic și o criză a legitimității, încetând să mai reprezinte voința colectivă, dar și eșecul pieței libere în a regla nu doar schimburile comerciale și de capital ci și o ordine socială stabilă, emergența celui de-al treilea sector, al organizațiilor non-guvernamentale și întreprinderilor sociale, trebuie avut în vedere dată fiind eficiența organizațiilor societății civile în furnizarea de servicii publice cu precădere pentru cei cu nevoi speciale.
Pe de altă parte, apreciem că generația “mai – întâi – eu” nu elimină moștenirea sistemului tradițional al valorilor ci, doar solicită rearanjeaza valorile comune și preocupările publice, prin stabilirea unor raporturi simetrice de putere în comunitatea locală, cu precădere, prin asumarea de noi statusuri și roluri de tipul co-decident și co-actant în spațiul public comun.
3.6.2. Modernitatea reflexivă
Ulrich Beck însuși definește noua societate ca fiind una a riscurilor determinând tranziția către o nouă modernitate, modernitatea reflexivă, echivalentul celei de-a treia etape a dezvoltării sociale în cadrul modernității.
Acesta vorbește despre un nou locus al ordinii sociale, Eu, ca opus societății tradiționale în care accentul era pe Noi, în care colectivitățile organice defineau sistemele societale.
Prin contrast, definește modernitatea timpurie ca fiind perioada în care structurile și instituțiile reușesc să reprezinte locusul pentru desăvârșirea libertăților individuale, ale performanțelor, construind un contract social cu individul, prin care organizația se angaja să răspundă așteptărilor individului; este modernitatea care promova opțiunea individuală în a alege cedarea libertăților și loialității în schimbul dezvoltării personale.
Modernitatea târzie sau modernitatea reflexivă cum o numește Beaker, readuce în discuție individualismul și rolul structurilor și instituțiilor în a răspunde nevoilor și așteptărilor de dezvoltare. Societatea bazată pe informație, proliferarea tehnologiei la toate nivelurile de producție, modificarea raporturilor de muncă, consolidarea stocului de informații și cunoștințe pentru majoritatea populației, toate acestea au reclamat o redefinire a relației individ – structuri – instituții, postulând Eul ca fiind locul principal al agenției umane, și nicidecum structurile și instituțiile.
Astfel sc justifică și depărtarea individului de instituțiile care reprezentau poziția centrală a existenței umane – apare acum criza legitimității.
Beck definește dezvoltarea în modemitatea reflexivă ca fiind o problemă în sine; rezultantă a dezvoltării industriale prin controlul forțelor naturii pentru bunăstarea individuală, progresul tehnologic ajunge să fie sursa majoră ce ridică probleme dezvoltării sociale.
Astfel, Beck analizează modernitatea ca fiind „o temă și o problemă pentru sine înseși”.
În aceste condiții în care chestiunea modernizării devine una de management a riscurilor, Beck acordă o importanță majoră actorilor sociali care sunt capabili să genereze și întreține schimbarea socială ca și condiție sine-qua-non pentru dezvoltarea socială, fără să dea credit unui viitor fatalistic determinat de evoluțiile din trecut și cele prezente, din contră accentuând faptul că „mai multe modernități sunt posibile".
În consecință, am spune că, comunitatea locală, recent fiind definită ca locul pentru tradiționalism, spațiu arhaic, solidaritate exacerbată, evoluează înspre o nouă societate locală în care are loc o agregare de interese de multe ori distincte față de cele ale societății naționale, ca efect al emergenței „sub-politicii" care a „migrat dinspre parlament către grupurile monotematice ale societății”. Este o societate locală care reinventează instituțiile tradiționale în tandem cu redimensionarea raporturilor dintre stat și societate în ansamblu, creând spații de expresii diverse.
Scena publică a designului social este acum populată de către noi agenți care exercită influențe asupra schimbării sociale.
Societatea riscurilor reclamă măsurile și formele organizaționale, dar și principiile și categoriile etice și legale, precum și procedurile de luare a deciziilor (principiul majorității) ca fiind neadecvate și nepotrivite dată fiind reîntoarcerea nesiguranței și a necunoscutului Beck consideră ca fiind vitală restabilirea regulilor și a bazelor pentru luarea deciziilor.
Dezvoltarea socială este definită ca fiind reflexivă și necontrolabilă având ca sisteme de referențialitate atât nivelurile sub-regionale cât și zone de demarcație difuză între granițele politice, științifice și de clasă, în condițiile în care nu trebuie să mai existe non- participanți.
Fără îndoială că, Beck intuiește cu o mare încărcătură epistemologică transformările sistemice raportate la nivele sub-naționale, acolo unde nesiguranța unui singur individ poate afecta catastrofal bunăstarea celorlalți.
O altă temă centrală în teza lui Beck despre modernitatea reflexivă este schimbarea structurilor de guvernare sub presiunea forțelor tehnologiei și a economiei. El vorbește despre „eliberarea politicii în noua modernitate”.
Agenții din afara sistemului politic sau corporatist „sunt lăsați să apară pe scena designului social” construind ceea ce Beck numește sub-politica, un nou locus pentru putere și acțiune. Aceasta definește sub-politica ca fiind însăși societatea civilă care „își asumă temerile dinspre toate zonele de acțiune ale societății”.
Aici ne detașăm de teza lui Beck în sensul în care, în condițiile în care lipsește o societate civilă consolidată, doar aparent aceasta are puterea să impună pe agenda publică teme, în realitate acțiunea socială fiind condiționată de sistemul de guvernare și de instrumentele pe care politica instituțiilor finanțatoare le pune la dispoziție.
Fără îndoială că, aparatul guvernamental a preluat și preia din invoarea socială generată de către societatea civilă, care, reușește să evite formele tradiționale de luare a deciziei și de construcție a politicilor publice.
Că rolul actorilor sociali a căpătat în importanța sistemelor de guvernare este demonstrat și de răspunsul pe care guvernul l-a dat în termenii reformelor structurale; au fost înființate departamente pentru dialog cu societatea civilă la nivel de ministere, Secretariatul General al Guvernului este substanțial implicat în acest dialog, a fost constituită Comisia pentru dialog social și economic, au fost elaborate legi noi care să stimuleze și să faciliteze dialogul cu societatea civilă (legea 544/2001 și 52/2003), prin legea administrației publice 215/2004 cu modificările ulterioare au fost stabilite capitole bugetare pentru societatea civilă de pe raza unei comunități.
Cât privește observațiile personale vis-a-vis de teoria lui Beck, am spune că este vorba nu doar de reflexul societății la tarele dezvoltării sociale din perioada modernității simple ci mai degrabă reflexivitatea/reflecția societății care odată trecută printr-o procesualitate evenimențială recunoaște natura umană dincolo de simpla definiție ce o asociază cu consumatorul și anume cea de ființa socială cu rațiune critică.
În egală măsură, organizațiile non-guvernamentale și întreprdinderile sociale, dincolo de rațiunea instrumentalistă de a produce eficient au un solid fundament al reinventării raporturilor sociale într-o societate dominată de legile pieței libere și ale tehnicii moderne, în care grija pentru semeni și solidaritatea devin constructe dintr-o alta epocă.
În condițiile în care sistemul societal nu mai este definit strict în termenii dihotomiei capitalism versus socialism dezvoltarea socială apare mai dregrabă ca variație a unor modernități multiple și nicidecum una în care fie piața, fie statul trebuie să definiească direcția de dezvoltare.
Agenția umană reapare ca fiind centrală în dezvoltarea prin schimbare socială având ca fundament activisimul care nu este în mod direct dominat de determinismul structuralist. Schimbarea socială este înțeleasă ca rezultantă, dar și proces ce determină dezvoltarea socială. Întreprinderile sociale și organizațiile non-guvernamentale reprezintă efectul agenției societății civile care își impune incremental atât poziția de nou actor al modernizării, dar și structurează raportul societate – piață – stat aparent într-un echilibru ce produce bunăstarea pentru cei mulți și în nevoie, dar și într-o nouă dinamică a politicii, dincolo de formele ei tradiționale.
Vorbim despre un nou tip al dezvoltării în care actorii sociali stabilesc agenda și influențează guvernarea locală și națională, într-o nouă ordine socială, în care modelul determinist al programelor și politicilor guvernamentale și al pieței libere, încetează să mai reprezinte singurul mecanism ce poate integra atât creșterea economică cât și protecția socială, asigurând progresul și cel mai important inovarea socială.
Emergența și nevoia de susținere din partea statului, a întreprdinerilor sociale și a organizațiilor non-guvernamentale derivă din faptul că ambele constructe organizaționale răspund la deficitul de civism necesar pentru consolidarea democrației, precum și pentru formularea de politici publice de dezvoltare prin noi tipuri de economii locale, ambele consolidând solidaritatea socială, folosirea rațională a resurselor locale, accesul celor în nevoie la resurse, și o societate vibrantă la solicitările sistemului democrației pluraliste.
Vulnerabilitățile la nivel central cu care se confruntă guvernele naționale pot fi contra-balansate prin economii la scară locală care nu sunt condiționate de evoluțiile externe și ale sistemului macro.
În plus, ambele (organizațiile non-guvernamentale și întreprinderile sociale) sunt sub-sisteme societale capabile să genereze și să întrețină schimbarea socială de care depinde dezvoltarea socială privită ca modernizare reflexivă, acomodând reflexe individualizate, dându-le expresie, și maximizând inovația individualizată pentru bunurile publice.
Este cert că structurile și instituțiile tradiționale cu greu ar putea fi imaginate, inclusiv în cadrul societăților întârziate, ca fiind cele care pot să mai stabilească ordinea socială, să stabilească dimensiunea, direcția și intensitatea agenției individualizate.
Din contră, agresivitatea proceselor globale precum globalizarea și regionalizarea, reflectate la nivelul statului națiune, conduc în mod direct la falimentul comunităților locale consolidate prin constructe sociale moștenite, stabile, cu rang de instituții, precum familia, vecinătatea, biserica.
Performanța comitologiei de stat în a-și ajusta funcțiile și rolurile sub presiunea modernității, nu a fost urmată în aceeași măsură, ritm și direcție de către comunitatea locală. În condițiile în care, nivelul central s-a bucurat de o perfecționare a structurii și preceselor de guvernare și dezvoltare, prin profesionalizare și birocratizare impersonală, având la bază ierarhii, aceasta a fost făcută cu prețul unui vacuum de competențe la nivel local, în relație cu care era nevoie să fie definită o relație de asistemă și comandă.
Transferul de loialitate dinspre instituțiile tradiționale către tipul nou de administrare a vieții sociale, organizație, mai târziu corporația, a generat mutații la nivelul de funcționare a comunităților locale ca spațiu economic, cultural, politic capabil să răspundă la nevoile unei populații.
În cel mai bun caz, deși nu de fiecare dată, intervențiile de la nivel central au avut în vedere ajustări teritorial – administrative, aparent căutând să găsească geografia potrivită pentru a răspunde nevoilor locale, în fapt, eșuând să proiecteze noi premize instituționale care la rândul lor să genereze acțiune socială pentru devoltare.
Anomia la nivelul comunității locale dublată de slaba performanță a instituțiilor administrației publice a adus comunitățile locale în situația în care dezvoltarea socială devine o provocare pe termen mediu. Or, în cele două decenii de tranziție nu s-a reușit să contra-balansese deficitul de guvernare locală în general și a managementului local al dezvoltării în particular. În esență, rezultatul putea fi unul previzibil. Instituțiile universale ale demoracției pluraliste cu greu ar fi putut fi acomodate la nivelul comunităților locale, mai mult decât într-un mod ce definește izomorfism mimetic si coercitiv.
S-a ignorat tocmai această reflexivitate a modernității care reclamă spații noi de expresie a individualității dincolo de raționalizarea instrumentală a acțiunii sociale, mai degrabă către noi tipuri de colectivități, cu interese de cele mai multe ori eterogene.
3.7. Evoluția conceptului de modernizare.
3.7.1. Introducere
Inițial, în mod tradițional, economiștii defineau trei factori de producție: pământul munca și capitalul fizic. Începând însă cu anii ’60, o atenție deosebită a început să se acorde calității muncii, cu precădere nivelului de pregătire și instruire a forței de muncă. Economiștii au definit treptat conceptul de capital uman ca fiind „cunoștințele, deprinderile, competențele și caracteristicile specifice deținute de indivizi care facilitează crearea de bunăstare personală, economică și socială”.
În anul 1999, Fukuyama sublinia faptul că „toate activitățile economice nu sunt dezvoltate de către indivizi [solitari], ci de organizații care necesită un nivel înalt de colaborare”.
În anul 1988, raportul OECD asupra capitalului uman accentua „cât de importanți au devenit oamenii în economiile bazate pe cunoaștere și competențe”, marcând diminuarea supremației pe care capitalul fizic o avusese asupra construcției programelor de dezvoltare economică. Astfel, OECD definește capitalul uman ca fiind „capitalul organizațional” ce reflectă cunoștințe comune, munca în echipă și norme de comportament și interacțiune în interiorul organizațiilor, cu alte cuvinte o versiune organizațională a capitalului social: „Practic, orice tranzacție comercială implică un element de încredere, fără îndoială atunci când aceasta se întinde pe o perioadă mai lungă de timp. Este plauzibil să argumentăm că în mare parte înapoierea economică în lume poate fi explicată printr-o lipsă a încrederii reciproce”. În studiul OECD se articulează că „societățile fondate pe rețele de încredere și colaborare pot facilita dezvoltarea potențialului uman”.
„Noua economie” sau economia bazată pe cunoaștere se întemeiază pe condiții organizationale și tehnologice fundamental noi, în care capacitatea rețelelor, a firmelor de a învăța, schimba, comunica și a aplica cunoștințe este mai importantă ca înainte.
În plus, abordarea sintagmei „societatea contează” este o recunoaștere a faptului că acele aspecte ale societăților, deși greu de măsurat, definite generic drept capital social, „sunt privite ca fiind în mare parte determinanți ai succesului economic pe termen lung”.
În egală măsură, capitalul social – concept intens argumentat ca având o natură instrumentală în atingerea unor interese individuale, potrivit lui Coleman, dar și ca efort colectiv în realizarea de obiective non-monetare precum dreptate, comunitate, prietenie – reprezintă o „investiție în identitatea individuală și de grup”, așa cum ne argumentează Hirschman, ca valoare a „energiei sociale”, sub forma idealurilor și a valorilor comune, care transcend interesul rațional și ortodoxia tranzacțiilor de piață, stimulând colaborarea socială.
Toate aceste idei asupra capitalului social pot fi identificate încă din operele lui Alexis de Tocqueville, Emile Durkheim și Max Weber. Prima referire directă la conceptul contemporan de capital social este făcută, însă, în contextul aportului pe care acesta îl are la educația și dezvoltarea comunităților locale în raportul lui Hanifan. De atunci a mai fost folosit în analiza vecinătăților urbane a lui Jacobs, în asocierea sa cu „capitalul cultural”, la Bourdieu, în definirea complementarității sale cu capitalul uman al lui Coleman, și reluat ca aplicație directă la nivel de stat și regiuni, cu accent asupra rolului pe care participarea civică o are asupra democrației și coeziunii sociale potrivit lui Putnam și Fukuyama.
Indiferent de abordarea paradigmatică a conceptului de capital social – între literatura antropologică care îl analizează ca sumă a instinctelor naturale pentru asociere, literatura sociologică care definește atributele organizării sociale ca fiind încrederea, normele de reciprocitate și rețelele participării civice, literatura economică care argumentează asumpția potrivit căreia oamenii se asociază din dorința de a-și maximiza propriul avantaj, și științele politice care accentuează rolul instituțiilor, al normelor politice și sociale în definirea naturii umane – aportul capitalului social este definitoriu in reducerea sărăciei și stimularea dezvoltării sociale locale.
3.7.2. O nouă paradigmă a modernizării
Programul de Orientare Socială al OECD reia declarația ministerială din 1970 care accentua faptul că: „creșterea [economică] nu reprezintă un scop în sine, ci mai degrabă un instrument pentru a crea condiții mai bune de viață […] o atenție mai mare trebuie acordată aspectelor calitative ale creșterii și formulării politicilor care vizează alternativele sociale și economice implicate în alocarea resurselor de creștere”.
În ultimele decenii, majoritatea statelor lumii s-au confruntat cu următoarele tendințe:
Globalizarea și liberalizarea economiilor naționale, concomitent cu pătrunderea sectorului non-guvernamental în procesul de guvernare, apariția externalităților negative precum marginalizarea și retragerea statului din spațiul politicilor publice;
Democratizarea fostelor sisteme autoritare care nu a avut ca rezultat, de cele mai multe ori, o democrație participativă în care cei mulți și în nevoie să poată influența politica publică; cel mult, a favorizat participarea tehnocratică și elitistă;
Proliferarea cadrului normativ internațional care să reglementeze procese ale dezvoltării în general, precum și comerțul, piețele financiare, piața muncii, politica de mediu și drepturile omului în particular;
Revoluția informațiilor;
Descentralizarea responsabilităților dinspre nivelul central către cele sub-naționale însă nu concomitent cu devoluția puterii și cu alocarea resurselor financiare necesare;
Integrarea regională – emergența organizațiilor regionale (ex., UE).
Pe termen mediu și lung, orașele, în prezent analizate ca motoare ale dezvoltării, s-au confruntat cu o problematică pe cât de bine definită, pe atât de greu de abordat sectorial. Orașele vor trebui să facă față în următorii 10-20 de ani unor valuri de schimbări structurale în privința populației, a economiei și a mediului. Orașele vor trebui să furnizeze, pe lângă o posibilă economie în progres, și locuințe, transport, rețele de transport, servicii sociale, apă, protecție civilă.
Având în vedere evoluția statelor avansate din punct de vedere al dezvoltării sociale, potrivit teoriilor, procesele colaterale care apar definesc dezordinea socială și dezagregarea structurilor sociale. În acest sens, protecția socială și securitatea civilă vor trebui să însoțească creșterea economică, relaxarea progresivă a barierelor în comerțul nu numai european, ci și global, concomitent cu fluxul de capital liber.
Pe de altă parte, cheia dezvoltării sustenabile și echitabile pare a fi, în România, definirea unei abordări integrate a reformelor structurale asupra sectorului agricol și a dezvoltării rurale în general – având în vedere că în următorii ani sectorul agricol va exprima încă un procent însemnat al ocupării forței de muncă.
În plus, urbanizarea și demografia reprezintă două aspecte principale ale transformărilor structurale prin care trece România. Creșterea forței de muncă deja depășește capacitatea industriilor de a absorbi excedentele apărute.
În condițiile în care privarea populației în nevoie de accesul la procesele de decizie, reducând participarea lor la democrație prin singurul instrument, votul, deconstrucția socială, declinul veniturilor majorității populației, rezultă per total într-o sumă a inechității sociale și plasarea populației largi într-o zonă a deconectării de viața publică, însă foarte aproape de marginea dezordinii sociale și în prag de conflict social continuu. Astfel, apare deficitul democratic, alături de cel de dezvoltare, care nu face altceva decât să transforme democrația reprezentativă într-o farsă publică, dezvoltând mai degrabă o plutocrație decât o democrație.
Ultimii 50 de ani au marcat schimbări semnificative în privința tezei dezvoltării. Teoriile economice au creat noi modele care să poată să abordeze o proiecție strategică a dezvoltării și factori care să explice eșecuri și optimizări ale progresului.
Dincolo de eliminarea discrepanțelor și acumularea de capital, forța de muncă calificată, coroborată cu abilitatea unei societăți de a folosi transferul de capital, preferințele și tehnologiile care determină rezultatele și comportamentul în procesele de dezvoltare nu mai reprezintă „condiționalitățile” definitorii.
Cel mai important determinant în noua ecuație a dezvoltării pare a fi „mediul specific și instituțiile din cadrul acestuia”.
În Raportul Millenium 2000 al Națiunilor Unite se articulează că „trebuie să plasăm oamenii în centrul a tot ceea ce facem”, precum și că „valorile etice, sociale și de mediu trebuie să fie incluse în calcule economice dacă ne dorim să conservăm Pământul pentru generațiile care vor urma și dacă ne dorim ca globalizarea să aducă prosperitatea pentru toți”.
Raportul ONU asupra globalizării și statului leagă dezvoltarea sustenabilă de stocul de capital social dintr-o societate; nu există o sarcină mai importantă decât construcția capitalului social într-o societate bazată pe cunoaștere". Același raport analizează participarea comunitară ca fiind „o cheie importantă pentru reînnoirea cadrului instituțional social”.
Criza financiară mondială din anul 2009, cea mai mare de după Marea Depresie care a început în 1929 și a luat sfârșit în intervale diferite in perioada anilor `40, transformată într-o criză economică, precum și capacitatea statelor de a depăși criza înscriindu-se în pattern-ul dezvoltării inițiale întrerupt, confirmă încă o dată că modernizarea ca proces este mult mai complexă decât funcțiile și algoritmii economici.
Așadar, în ce măsură infuzia de capital poate să mai reprezinte factorul esențial pentru a asigura modernizarea? Este piața, ca mecanism de reglare al schimbului, capabilă să asigure dezvoltarea? Aproape de finalul crizei economice actuale se poate vorbi despre o revenire a statului ca actor principal în asigurarea protecției, coreglării proceselor și sistemului societal? În ce măsură nivelul acumulării de capital poate să justifice sau nu dezvoltarea? Este modelul de creștere neoclasic, care limita influența instituțiilor asupra economiei, încă relevant? Pot elementele fundamentale constitutive ale oricărui proces de dezvoltare, resursele, tehnologia și preferințele să explice rămânerea în urmă și subdezvoltarea? În ce măsură evenimentele istorice joncționale joacă un rol determinant în proiectarea modernizării?
Douglas North a exprimat un posibil răspuns la aceste întrebări în sintagma „regulile jocului”, administrând relațiile între actorii dintr-o societate, inclusiv statul, care modelează comportamente contractuale sau individuale, stimulând sau limitând creșterea. Aceste reguli ale jocului — cu alte cuvinte, un sistem de stimulente – cuprinde instituțiile, fie ele formale sau informale, care să consolideze un cadru minimal fundamental ce poate să crească sau nu costurile de tranzacție, dezvoltând un nivel ridicat sau nu de siguranță și încredere în societate, per ansamblu, ce favorizează schimbul, investițiile și stabilitatea de și în sistem.
Un lucru este cert, și anume că dezvoltarea, cel puțin modelul consacrat de creștere, nu mai este definită exclusiv în termenii acumulării de capital și ai controlului factorilor de producție (în principal munca), ci a căpătat din ce în ce mai mult o asociere cu procesul de schimbare organizațională, de sistem.
Așadar, în condițiile în care o creștere a capitalului și a muncii au un impact pozitiv asupra creșterii, ce determină mobilizarea sau nemobilizarea acestor factori de producție? Pe de altă parte, cum poate fi asigurată durabilitatea creșterii fără a fi afectate alte elemente din sistemul social? Creștere da, dar nu oricum!
3.7.3. Condiționalități ale modernizării
Instituțiile internaționale ce definesc cadrul politicilor de dezvoltare, în principal Banca Mondială, au avansat conceptul de bună guvernare, ca fiind unul din condițiile și instrumentul sine qua non care poate să declanșeze procese durabile de dezvoltare.
Buna guvernare presupune egalitatea cetățenilor în fața legii, respectarea drepturilor individuale, garantarea contractelor, eliminarea corupției și nepotismului, limitarea birocrației, o administrație eficientă și instituții politice democratice. Dar toate acestea nu pot fi realizate decât prin intermediul organelor administrației publice.
În ce măsură buna guvernare reprezintă răspunsul pentru noul model de modernizare? Poate acesta să fie aplicat și în afara țărilor dezvoltate?
Date fiind implicațiile asupra politicilor publice, subliniem aici o distincție clară între doi termeni ce domină deja de multe decenii polemicile scolastice: este vorba de creșterea economică și de modernizare.
Cu alte cuvinte, creșterea economică definește un moment cuprins între t0 și t0+1, într- un timp definit, măsurată fiind prin produsul intern brut (PIB) pentru o perioadă de timp medie.
Pe de altă parte, modernizarea presupune cicluri mai mari de trecere de la o stare a întregii societăți la alta. Este un proces de schimbare instituțională, o combinație de factori economici, politici, culturali și sociali, ce presupune o redefinire a relațiilor din interiorul unei societăți, cu posibile reveniri la bază. În cadrul unor perioade medii și lungi de timp, însă, este caracterizată de perioade de tranziție.
Într-un document de lucru al Agenției Franceze de Dezvoltare, se accentuează o puternică corelare între gradul de formalizare al regulilor și legilor și, pe de altă parte, nivelul de modernizare al unei țări. Țările cu un grad mare de formalizare al regulilor și legilor au un grad superior de modernizare în comparație cu țările subdezvoltate, în care predomină regulile informale. Pe de altă parte, aceasta demonstrează că „în timp ce nivelul de bogăție crește, există o relativă stabilizare a profilurilor instituționale în jurul sistemelor formalizate și implementate corespunzător al regulilor care aparțin în mod tipic țărilor dezvoltate”.
Indicatorii cu impact major asupra corelării între buna guvernare și modernizare sunt, conform documentului Agenției Franceze de Dezvoltare: nivelul de securitate al tranzacțiilor din piață pentru bunuri și servicii, și în sistemul financiar, securitatea drepturilor formale de proprietate, controlul asupra corupției și eficiența administrației. Conform Băncii Mondiale, indicatorii definiți sunt: eficiența guvernamentală, aplicarea corespunzătoare a regulilor, nivel ridicat de control al corupției, libertatea operațiilor pe piață și democrația. Mai mult, în același document, Agenția Franceză de Dezvoltare apreciază că gradul de formalizare a sistemelor de reglementare socială și eficacitatea răspunsului furnizat de societăți prin formalizarea și respectarea acestora definesc factorii fundamentali ai profilului instituțional al unei țări, de care este legat în mare măsură nivelul de modernizare.
Raportul Agenției Franceze de Dezvoltare confirmă, ca și Banca Mondială, „relația canonică”, corelația între buna guvernare și nivelul de modernizare al unei țări. Influența bunei guvernări asupra veniturilor este deja demonstrată. Apreciem însă că apar confuzii între venituri, creșterea economică și modernizare. În condițiile în care creșterea economică poate să apară și fără indicatori solizi ai bunei guvernări, însă prin politici macroeconomice ferme, fiind definite clar în perioade de timp medii, dezvoltarea socială, care la rândul ei influențează nivelul veniturilor, este o proiecție pe termen lung și este radical influențată de către buna guvernare care definește un proces mai larg de schimbare instituțională. Astfel, apare paradoxul guvernării în sensul că, deși au o guvernare ce nu se ridică la standardele definite de Banca Mondială, există țări – precum Vietnam și China – cu un apreciabil ritm al creșterii economice.
Agenția Franceză de Dezvoltare definește modernizarea ca fiind un proces lung, complex și dificil prin rupturile și schimbările radicale pe care le provoacă la toate nivelurile într-o societate, atât pentru indivizi cât și pentru grupuri, dinspre un sistem societal bazat în totalitate pe reguli sociale, economice și politice definit de relații personale, către un sistem societal în care primează regulile impersonale, scrise.
Atunci când echilibrul absolut și convergența întârzie să apară, teoriile neoclasice au recurs la ecuații care să trimită la stat ca fiind factorul care facilitează sau blochează funcționarea optimă a piețelor și poate împiedica modernizarea.
Se pare însă că, dincolo de distorsionările provocate de intervenția guvernelor la care neoclasicii au recurs pentru a explica subdezvoltarea și eșecul pieței, există un set mai larg de factori cu influențe fundamentale asupra modernizării, precum instituțiile, istoria etc.
De la conceptul de modernizare asociată cu creșterea economică determinată de omogenitatea factorilor de producție, mecanismul prețurilor și procesul acumulării de capital — care pe termen lung duc la convergență, eliminând discrepanțele regionale – la teoria polarizării care articulează aportul pe care factorii non-economici (culturali, sociali și instituționali) îl au asupra factorilor de producție, rezultă o modernizare neomogenă în care piețele sunt imperfecte.
În condițiile în care strategiile de modernizare și creștere au schimbat accentul dinspre avantajele comparative ce accentuau maximizarea resurselor primare și a factorilor de producție, către avantajele competitive cerute de economia bazată pe cunoaștere, în prezent se cere capitalizarea factorilor ce maximizează valori adăugate, precum performanță managerială, tehnologii avansate, competențe profesionale. Mai mult, procesele globale și regionale au impus o noua directivă în definirea dezvoltării, și anume realizarea obiectivelor orizontale precum sustenabilitatea, egalitatea de șanse, buna guvernare, echitatea, coeziunea socio-economică și teritorială.
Nevoia de a explica dezvoltarea și subdezvoltarea unei națiuni de la resursele naturale pe care le deține, la calitatea și cantitatea resurselor umane, către atribute-panaceu gen spirit antreprenorial, demonstrează că economia de piață nu mai reprezintă de mult răspunsul la modernizare și că factorii non-economici, în special cei politici și cei care definesc un anumit construct social, pot reprezenta variabile de care depinde succesul politicilor de modernizare.
3.7.4. Ipoteze ale cercetării
Cum este posibil ca după două decenii de la trecerea dinspre planificarea centralizată către economia de piață și de la regimul comunist către democrația liberală – altfel determinanți care ar fi trebuit să asigure decolarea României către progres – România să nu reușească să ajungă la un echilibru societal, ci, dimpotrivă să asistăm la perioade scurte de progres, stagnare, o ciclicitate a crizelor și reîntoarcerea la punctul de plecare?
Să fie regimurile politice alternante începând cu secolul al XX-lea cauza principală a subdezvoltării sociale? În ce măsură tradițiile sunt responsabile? Să fie axiomele marxismului, relațiile de clasă – adică modul în care clasele dominante extrag un surplus și îl întrebuințează – răspunsul subdezvoltării? Se poate stabili o relație directă de influență între determinismul cultural și nivelul de modernizare socială? Este imperialismul occidental și sistemul mondial răspunzător pentru stagnarea economică?
Așadar, care ar putea fl cauzele înapoierii economice și sociale din România? Ipotezele pe care le lansăm sunt:
Lipsa modernizării instituționale (modernizare organizațională și formularea de politici publice) în sectorul public; performanța instituțiilor formale, în special a administrației publice locale, determină forma și ritmul pe care modernizarea le îmbracă.
Lipsa bunei guvernări, neparticiparea societății civile la guvernare și modernizare, lipsa de transparență în procesul de guvernare publică, instabilitatea regimurilor de guvernare, incoerența politicilor publice.
Emergența capitalului social pervers, în tandem cu scăderea formelor de capital social în comunitate; tranziția neterminată și dublată de incapacitatea instituțiilor statului în a administra sistemul societal în România au dus la apariția agresivă a capitalului social de tip pervers care stimulează crearea instituțiilor informale: rețele informale personalizate, sistemul de “rent seeking”, avantaje obscure prin folosirea pozițiilor publice în folos personal, distribuția nejustă a surplusului, evident afectând nivelul de bunăstare generală. Fără îndoială că instituțiile sociale de acest tip apar ca urmare a reglementărilor prin politici publice neconforme cu realitatea și din cauza incapacității pieței de a regla schimbul și contractul între părți. Destructurarea socială detremină în mod direct capacitatea comunităților locale în a proiecta integrat modernizarea.
Dependența de cale: „Istoria influențează tehnologia, stocul competențelor și instituțiile unei societăți. Nu este neapărat adevărat ca impactul evenimentelor din trecut să se erodeze peste timp. Acele evenimente pot stabili precondițiile care să conducă economia într-un anumit nivel de echilibru”.
Condiționalitatea externă: în condițiile în care imitația formelor instituționale externe a constituit regula și nu opțiunea societății românești, timp de secole, „politica” de modernizare a poporului român nu a reușit să-și definească o opțiune proprie a căii de urmat, răspunzând mai degrabă factorilor exogeni, în absența unor procese organice evolutive interne.
TINERII ȘI DEMOCRAȚIA. STUDIU DE CAZ PRIVIND IMPLICAREA TINERILOR ÎN PROCESUL DECIZIONAL.
Având în vedere faptul că am analizat importanța capitalului uman în ceea ce privește procesul de modernizare al oricărui tip de organizație, am considerat că un studiu al modului în care aleg tinerii să se implice în procesul decizional este relevant pentru scopul și obiectivele acestei teze de doctorat.
Experiența de peste 8 ani în lucrul cu tinerii a autorului a fost un factor determinant în alegerea acestei teme pentru studiu. În cei 8 ani autorul a lucrat cu tineri cu vârste cuprinse între 14 și 35 de ani în contextul mai multor proiecte și activități pe care le-a desfășurat. Această interacțiune cu grupul țintă al studiului a avut loc în cadrul unor programe educaționale gestionate de organizații non-guvernamentale, după cum urmează:
În perioada 2007 – 2014, formator în cadrul programului de educație non-formală Liderii Mileniului Trei implementat până în anul 2013 de Fundația CODECS pentru Leadership și ulterior de Asociația Clubul Liderii Mileniului Trei. Programul vine să răspundă unui defect structural la nivelul resursei umane naționale care se poate diagnostica prin „deficitul de leadership”. Pornim de la argumentul următor: învățământul preuniversitar este centrat cu precădere pe dezvoltarea la elevi a „competențelor tehnice individuale”. Pe de altă parte, realitatea din piața muncii actuale demonstrează că setul competențelor „soft” (negociere, inteligență emoțională, comunicare și ascultare activă, lucru în echipă, gândire strategică și managementul schimbării) pe care le deține o persoană pot face diferența în societatea românească și le poate oferi încrederea de care au nevoie pentru a fi activi și a se implica în procesele decizionale;
În anul 2012, formator în cadrul proiectului START YOU derulat de Patronatul Tinerilor Întreprinzători din România (PTIR). Prin acest proiect ne-am propus să atingem obiectivul general de a facilita inserția pe piața muncii a elevilor și studenților, printr-o serie de acțiuni cu caracter inovator care să conducă la creșterea șanselor de ocupare și de dezvoltare a competențelor personale și profesionale ale acestora în scopul îmbunătățirii tranziției de la școala la o viață activă. În mod specific, ne-am concentrat pe promovarea parteneriatelor dintre factorii interesați în vederea tranziției de la școală la viața activă a elevilor și studenților prin implicarea acestora în activități care să le ofere încredere și să-i mobilizeze să participe alături de decidenți în procesul de luare al deciziilor;
De la începutul anului 2012 a fondat Asociația Adamos și desfășoară programe de dezvoltare personală și profesională a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 35 de ani. Obiectivele asociației sunt (1) să promoveze în rândul tinerilor o atitudine pozitivă față de societatea românească bazată pe valori; (2) să familiarizeze tinerii cu diverse medii culturale și organizaționale prin desfășurarea de proiecte la nivel național și internațional; (3) să contribuie la inserția tinerilor pe piața muncii prin programe de dezvoltare personală și profesională.
Ținând cont de toate aceste experiențe și interacțiunea cu numeroase instituții publice mulțumită faptului că studiile universitare de licență și masterat au fost absolvite în domeniul științelor administrative, am realizat acest studiu.
4.1. Metode și instrumente de cercetare
Pentru testarea ipotezelor propuse (a se vedea secțiunea precedentă) s-a folosit o metodă cantitativă prin aplicarea unui chestionar. Chestionarul a fost aplicat tinerilor, informațiile furnizate de aceștia fiind analizate ulterior. Anexa 2 cuprinde chestionarul aplicat.
4.2. Eșantion
Locația cercetării a fost stabilită pentru București și județul Ilfov. La construcția eșantionului s-au luat în considerare două criterii: 1) faptul că tinerii care studiază în centrul universitar București au acces mai mare la organizații non-guvernamentale care le adresează un număr mare de oportunități de participare activă; 2) mărimea populației studențești raportată la populație capitalei (400.000 de studenți din 1,883 milioane de locuitori).
Volumul eșantionului s-a ridicat la un număr de 1225 de tineri cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani.
4.3. Tinerii și participarea activă
Prin acest studiu ne-am propus să analizăm atitudinea pe care o au tinerii în ceea ce privește democrația participativă, cum se raportează ei la implicarea în societate, la interacțiunea cu instituțiile publice și cu decidenții, fie ei aleși sau numiți.
Cercetarea a urmărit să identifice dacă există oportunități și dacă tinerii au cunoștință despre modul în care pot să participe la procesul de modernizare prin schimburi de bune practici despre activitățile pe care le pot întreprinde pentru a începe o schimbare reală în societatea în care trăiesc și în acest fel să devină agenți ai schimbării pe care doresc să o vadă în comunitatea lor.
Datele sondajului ne arată că din totalul de respondenți, 56% dintre aceștia sunt femei, restul de 44% fiind bărbați. Analiza percepțiilor ne conduce la afirmăția că femeile sunt mai active și își doresc să participe mai des în procesul de luare a deciziilor.
Modernizarea unei societăți trebuie să țină cont de toate domeniile de activitate. Din acest motiv ne-am dorit să analizăm care sunt domeniile de interes ale tinerilor.
Graficul 1. Domeniile de interes ale tinerilor
Observăm că domeniile care se bucură de cel mai mare interes în rândul tinerilor sunt cariera (87%), educația (76%), sănătatea (79%) și familia (85%). La fel de important este să observăm și domeniile în care tinerii prezintă interes mare și foarte mare: religie, mediu și economie verde, artă și cultură, antreprenoriat, știință, modă, călătorii, tehnologii noi, sport și activități în aer liber.
Faptul că prezintă un interes foarte mare pentru carieră este normal având în vedere faptul că sunt la început de drum, încă derulează studii universitare și își doresc să intre pe piața muncii. Din această cauză ei pot fi consultați și implicați în decizii privind absorbția tinerilor pe piața muncii. Acest domeniu este în strânsă legătura cu educația și dorim să subliniem faptul că înțeleg foarte bine necesitatea unui sistem educațional funcțional și care să-i ajute, pregătindu-i să urmeze cariera pe care și-o doresc.
Sănătatea a fost aleasă ca domeniu de interes major și datorită faptului că în mass-media există un discurs constant care subliniază starea precară a acestuia și lipsa de capital uman sau faptul că acesta alege să părăsească sistemul românesc pentru unul extern.
Familia a fost ales al doilea domeniu de interes din cele 14 propuse. Acest fapt este interesant de analizat pentru că majoritatea covârșitoare a respondenților sunt încă dependenți de părinți în ceea ce privește asigurarea traiului zilnic. Propunem ca acest domeniu să fie luat în considerare ca factor determinant în luarea deciziilor care privesc direct tinerii sau viitorul acestora.
Interacționăm cu tineri care sunt interesați de antreprenoriat în proporție mai mare de 50%. Aceștia își doresc independență și libertatea de a decide.
Noile tehnologii, călătoriile, sportul și moda sunt, de asemenea, domenii care prezintă interes mare și foarte mare pentru tineri. De aici reținem că timpul liber este foarte important de luat în calcul pentru aceștia. Un procent considerabil dintre tinerii chestionați au competențe de utilizare a noilor tehnologii și pot participa la luarea unor decizii privind utilizarea acestora în diverse activități.
Un alt element care ne atrage atenția este domeniul Politica care nu prezintă niciun fel de interes sau doar într-o mică masură pentru 58% dintre respondenți. Din această cauză recomandăm ca organizațiile non-guvernamentale care activează în relație directă cu partidele politice să demareze campanii de informare și conștientizare privind importanța implicării tinerilor în societate și observarea activităților desfășurate de politic. Fără un dialog între decidenți și cei care sunt afectați (pozitiv sau negativ) de deciziile respective nu poate să existe modernizare.
La întrebarea Considerați că există probleme în comunitatea dumneavoastră? 55% dintre respondenți consideră că Da, există probleme, iar 45% dintre aceștia consideră că nu există probleme.
Graficul 2. Numărul celor care au considerat că există probleme în comunitate vs. cei care au considerat că nu există
Respondenții care au răspuns afirmativ la această întrebare au fost rugați să detalieze care sunt tipurile de probleme cu care se confruntă în comunitatea lor. Elementele care țin de valori au fost cel mai des invocate. Indiferența membrilor comunității față de mediu și societate, egoismul și lipsa de seriozitate. Tinerii observă că problemele din comunitate și din interacțiunea cu instituțiile publice nu vin, în primul rând, din motive economice sau de infrastructură, ci din lipsa valorilor comune.
Pe locul secund, ca importanță, din punctul de vedere al tinerilor, se clasează elementele care țin de comunicarea slabă a decidenților cu toată părțile interesate, birocrația, infrastructura, corupția și implicarea factorului politic la toate nivelurile de decizie din comunitate.
Un element important care a apărut menționat ca fiind o problemă majoră în comunitate și în modul în care interacționează cu instituțiile publice a fost rasismul și diferențele de gen.
Următorul pas a fost să analizăm capacitatea de analiză a acestora și să aflăm dacă pot identifica cauzele problemelor din comunitățile din care fac parte.
Graficul 3. Capacitatea de a identifica cauzele problemelor
Graficul 4. Convingerea că, în mod personal, pot contribui la modernizarea societății
Dacă atunci când a fost nevoie să se exprime asupra faptului dacă există sau nu probleme la nivelul comunităților din care fac parte sau la nivelul instituțiilor cu care interacționează, peste jumătate dintre respondenți au răspuns afirmativ, atunci când trebuie să se exprime critic asupra cauzelor care generează problemele de la nivelul comunităților sau organizațiilor publice, procentele sunt inversate: 62% afirmă că nu pot identifica cauzele problemelor și doar 38% sunt de părere că le pot identifica (a se vedea Graficul 3). Cei care afirmă că pot identifica elementele care cauzează problemele din comunitate menționează printre cauze următoarele:
Comunicarea slabă a decidenților și instituțiilor cu beneficiarii și cu toți factorii interesați s-ar datora, din punctul lor de vedere, tehnologiei care afectează relațiile inter-umane, chiar dacă am fi tentați să credem că abundența noilor tehnologii menite să ajute și să îmbunătățească comunicarea ar trebui să aducă oportunități pentru o comunicare mai bună.
Politica și corupția sunt menționate de cele mai multe ori împreună. Lipsa de încredere în factorul politic și numeroasele cazuri de corupție fac să claseze în top aceste cauze.
Indiferența membrilor comunității este și ea menționată atunci când discutăm despre cauzele generatoare de probleme la nivelul comunității. Dezvoltarea competențelor de leadership, de negociere, a spiritului critic, ar putea să aducă îmbunătățiri în ceea ce privește implicarea membrilor oricărei comunități în relația cu instituțiile publice.
Dacă atunci când luăm în considerare capacitatea de identificare a cauzelor problemelor dintr-o comunitate situația este în favoarea lipsei de capacitate, la fel este situația și atunci când analizăm proactivitatea acestora. Atunci când au fost întrebați dacă Aveți o sugestie referitoare la modul în care pot fi abordate aceste probleme? 30,2% au răspuns că au sugestii și că pot să le ofere, iar 69,7% au afirmat că nu au nicio sugestie pentru abordarea problemelor cu care se confruntă comunitatea și aspectele de îmbunătățit în relația cu instituțiile publice.
Cei care au afirmat că au sugestii și că le pot oferi pentru a încerca să rezolve problemele din comunitățile lor au ales cel mai des să facă recomandări pentru îmbunătățirea cadrului legislativ și aplicarea acestuia. Cei mai mulți așteaptă o abordare de tip top – down în care instituțiile administrației publice să preia inițiativa și să-i conducă în rezolvarea problemelor. Alte sugestii au fost din categoria acordării de resurse suplimentare tuturor categoriilor care au nevoie prin programe sociale și direcționarea de fonduri ale Uniunii Europene către aceste cauze.
La întrebarea Ce înțelegeți prin participare activă?, un procent de 65% au indicat faptul că participarea activă se referă la implicarea cetățenilor în viața comunității alături de instituțiile publice și alte tipuri de organizații. Tipurile de implicare menționate sunt de mai multe categorii, dar dacă le-am vedea puse în practică cu siguranță am înregistra un nivel de modernitate mai mare. Dintre acestea menționăm: participarea la luarea deciziilor, participarea la vot, participarea la consultările organizațiilor non-guvernamentale și ale instituțiilor publice, implicarea în activități menite să înfrumusețeze spațiul public, activități de voluntariat, colaborare cu organizațiile publice și non-guvernamentale pentru soluționarea unor probleme de interes comun.
În Graficul 4 putem să observăm că încrederea în forțele proprii este la cote înalte. La întrebarea Considerați că dumneavoastră, personal, puteți să contribuiți la schimbarea societății în mod pozitiv? 64% dintre respondenți au răspuns că da, pot contribui, iar 36% că nu pot contribui. Această situație ne ridică următoarea întrebare: Cum poate o persoană care afirmă că nu poate să identifice cauzele unei probleme și, bineînțeles, nu are sugestii pentru rezolvarea acesteia să contribuie la schimbarea / modernizarea societății în general, și a comunității din care face parte sau a instituțiilor cu care interacționează, în special.
Cei care sunt de părere că nu pot să contribuie la procesul de modernizare au afirmat că motivul pentru care consideră acest lucru este că nu dispun de resursele necesare și că părerea lor nu este importantă.
Modalitățile prin care tinerii sunt activi și prin care aceștia aleg să se implice sunt diferite.
Graficul 5.
41% din cei chestionați au fost de părere că se pe și cu ajutorul internetului participând la sondaje online, semnând petiții pentru diferite cauze sau luând parte la diferite dezbateri care se defășoară pe bloguri, forumuri și rețelele sociale.
36% consideră că participând la procesul educațional și la proiectele care le sunt propuse la școală sau univeristate sunt activi în societate.
13% sunt de părere că urmărirea posturilor de televiziune și a paginilor web ale cotidienelor înseamă participare la viața comunității. Noi considerăm că a fi informat este un prim pas, dar fără acțiuni concrete această acțiune este cel mult o participare pasivă.
Deși, în București, sunt multe organizații non-guvernamentale care lucrează cu tinerii care au vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani, deși sunt asociații studențești active în aproape toate facultățile, doar 5% dintre cei chestionați consideră că a fi membru într-un ONG este o modalitate de implicare în viața comunității și este o cale pentru a prelua inițiativa. Reținem că organizațiile non-guvernamentale cu comunică suficient privind misiunea lor socială și, implicit, posibilii lor beneficiari nu cunosc oportunitățile pe care le au la disposiție pentru a participa activ la viața comunității din care fac parte.
5% dintre respondenți au considerat că se implică prin alte modalități, cel mai des fiind menționate activități care au legătură cu locul de muncă și cu a fi o persoană onestă și respectuasă cu persoanele din jur.
În multe cazuri tinerii sunt influențați să desfășoare anumite activități de diferiți factori. Am fost curioși să identificăm care sunt factorii care îi inspiră / influențează pe tinerii care au răspuns chestionarului nostru să fie activi și să se implice în rezolvarea problemelor, în procesul de luarea a deciziilor.
Graficul 6. Factorii care îi inspiră pe tineri să fie activi
După ce am analizat care sunt modalitățile de implicare prin care tinerii aleg să se implice în relația cu decidenții, în problemele comunităților din care fac parte sau în relația cu instituțiile publice, am făcut un pas suplimentar în identificare factorilor care îi motivează să se implice.
Familia a fost ales ca factor inspirațional / motivator de 26% dintre respondenți, în timp ce 21% consideră că nu se lasă influențează și decid de unii singuri când și pentru ce să se implice.
Spațiul școlii a rămas unul care influențează inclusiv acțiunile din societate ale tinerilor, 24% dintre cei chestionați alegând ca factor inspirațional prietenii, colegii de la școală / universitate. Rămânem optimiști și considerăm că puterea exemplului personal rămâne un factor inspirațional important pentu orice persoană, cu atât mai mult pentru tineri.
După acest proces de identificare a factorilor inspiraționali, care îi motivează pe tineri să acționeze într-un sens sau în altul, pentru o cauza sau alta, lansăm o recomandare către toate organizațiile interesate în lucrul cu tinerii. Este foarte important să implice părinții în diferite activități, chiar dacă, practic, se adresează tot unor adulți. Dependența de familia a crescut foarte mult în ultima perioadă și tinerii din ziua de astăzi rămân într-o legătură foarte strânsă cu familiile lor până la o vârstă mai înaintată față de cum se întâmpla cu două decenii înainte.
În realizarea chestionarului am luat în considerare, pe lângă culegerea de date cantitative și calitative, aspectul prospectiv. Prin urmare am recurs la identificarea competențelor pe care tinerii le consideră necesare pentru a se implica în societate și a participa direct la procesul de modernizare.
Graficul 7. Competențele necesare implicării în procesul de modernizare
Cele mai votate competențe sunt cele financiare (16%) și vorbitul în public (17%), abilitatea de a transmite un mesaj către un grup mai mare de persoane. Alte competențe care au fost alese va fiind importante și necesare sunt: managementul inițiativelor și antreprenoriat (11%), managementul timpului și competențe de planificare (împreună adunând 16% din opțiuni) și leadership (9%).
Este interesant faptul că toate aceste competențe pot fi achiziționate prin participarea la diverse programe de formare, care pentru tineri, sunt gratuite, fiind finanțate din fonduri europene.
77% din tinerii care au răspuns la chestionar consideră că au acces la oportunități de dezvoltare a acestor competențe în afara sistemului formal de educație. 2% consideră că nu au acces la astfel de oportunități, iar 21% nu știu să existe posibilitatea participării la programe de formare dedicate tinerilor, prin care aceștia își pot dezvolta competențele necesare participării active.
Atunci când discutăm de programele de formare pe care le pot accesa pentru a-și dezvolta aceste competențe identificăm că tinerii chestionați au cunoștință despre câteva dintre inițiativele Comisiei Europene privind formarea continuă și mobilitatea studenților în Europa.
Graficul 8. Programele de formare pentru tineri ale Comisiei Europene
Cel mai cunoscut dintre programe este și cel mai recent lansat de către Comisia Europeană pentru exercițiul financiar 2014 – 2020, Erasmus+, 42% dintre tineri cunoscând detalii despre acest program. 18% dintre respondenți au cunoștințe despre programul Erasmus for Young Entrepreneurs, programul de mobilitate la nivel european dedicat tinerilor antreprenori. Youth in Action (Tineret în Acțiune), vechiul program prin care Comisia Europeană finanța proiecte de training, schimburi de tineri, seminare, proiecte pentru democrație participativă și proiecte de mobilitate ale voluntarilor este bine cunoscut în continuare, chiar dacă a fost înlocuit de Erasmus+, fiind menționat de 12% dintre tineri.
Așadar, există oportunități care să-i ajute pe tineri să-și dezvolte competențe și să acumuleze cunoștințe atât în sistemul formal de educație, cât și prin programe oferite de organizații internaționale și de organizațiile non-guvernamentale de la nivel național. Toate programele menționate în cele de mai sus au ca principali beneficiari, pe lângă tinerii care participă efectiv, organizațiile non-guvernamentale. Prin urmare, există un puternic transfer de know – how prin intermediul acestor programe care poate fi folosit pentru modernizarea diferitelor sectoare de activitate sau a instituțiilor responsabile de managementul și supravegherea sectoarelor respective.
Păstrând latura prospectivă a studiului, la întrebarea Cum considerați că se va schimba societate în următorii 10 ani? am primit rezultate echilibrate în ceea ce privesc opțiunile tinerilor.
Graficul 9. Cum va evolua societatea românească în următorii 10 ani
Un procent de 43% consideră că societatea va evolua în mod pozitiv. Aceștia sunt optimiști din cauza unor factori precum încrederea în noua generație pe care o consideră mai motivată să conducă procesul de modernizare al instituțiilor, în special, și al societății, în general. Apartenența la structurile euro – atlantice este considerată în continuare ca fiind un motiv de optimism alături de dezvoltarea accelerată a tehnologiei care este privită de mulți ca fiind un element de modernitate.
Majoritatea, 57% dintre cei chestionați, este pesimistă, 20% consideră că societatea se va schimba într-un mod negativ, iar 37% consideră va rămâne la fel. Motivele sunt similare cu cele care provoacă anumite probleme la nivelul comunităților și care îi împiedică, în unele cazuri, să fie activi: corupția, factorul politic și sistemul de valori. Indiferența membrilor unei comunități și lipsa de implicare au fost menționate ca fiind factori responsabili de întârzierea procesului de modernizare și stagnarea societății sau de involuție.
4.4. Concluzii preliminare
Studiul nostru relevă aspecte importante despre modul în care tinerii percep participarea activă și interacțiunea cu instituțiile publice, mijlocită sau nu de o organizație non-guvernamentală.
Implicarea tinerilor poate să înregistreze cote mai ridicate pe viitor dacă vor fi luate în considerare domeniile care se bucură de cel mai mare interes în rândul acestora, precum: cariera, educația, sănătatea și familia. De asemenea, tinerii sunt din ce în ce mai interesați de antreprenoriat și își doresc să li se acorde independență și să fie implicați în procesele de luare ale deciziilor.
Vrem să subliniem faptul că, deși, majoritatea tinerilor este de părere că există probleme la nivelul comunităților din care fac parte și în relațiile cu instituțiile publice și cu decidenții, aceștia nu pot sau nu-și doresc să se implice în identificarea cauzelor acestor probleme, aceeași situație fiind atunci când vorbim de sugestii și propuneri de soluții. Avem imaginea unor tineri care sunt obișnuiți să discute despre ceea ce observă sau resimt, dar fără să facă pasul decisiv spre implicare, leadership și rezolvarea problemelor.
Familia îi influențează din foarte multe puncte de vedere: în luarea deciziilor privind cariera, implicarea în diferite activități pentru care să dedice timp din timpul lor liber ș.a.m.d. . Aceasta fiind situația, recomandăm ca domeniul familiei să fie luat în considerare ca factor determinant în luarea deciziilor care privesc direct tinerii sau viitorul acestora.
Aceștia nu sunt interesați, sau într-o măsură foarte mică de domeniul politic. În această situație le-ar fi greu să participe la ședințe / comisii în mod activ pentru că nu cunosc detalii despre modul în care trebuie să se desfășoare activitatea.
Apare, din nou, un element contrastant atunci când discutăm despre dorința acestora de a se implica. Mai mult de jumătate din respondenți consideră că pot să contribuie la modernizarea instituțiilor, în special, și a societății, în general.
Această implicare ar fi, mai degrabă, pasivă deoarece un procent important al acestora consideră că se implică în soluționarea unor probleme folosind internetul și participând la activitățile extracurriculare propuse de școli sau de universități. Un procent foarte mic dintre aceștia sunt implicați în activități de voluntariat și participă constant, ca membri, la activitățile unor organizații non-guvernamentale.
Referitor la viitorul societății românești și la șansele acesteia de modernizare tinerii sunt, în general, pesimiști, considerând că societatea va evolua în mod negativ sau își va păstra caracteristicile din prezent. Principalele motive invocate țin de corupție, factorul politic și de lipsa de implicare a membrilor dintr-o comunitate.
DEMOCRAȚIA PARTICIPATIVĂ. IMPLICARE CIVICĂ ȘI ACȚIUNE COLECTIVĂ
5.1. Introducere
O constatare întâlnită în cvasi-totalitatea studiilor dedicate democrației participative are în vedere statutul său experimental. Mergând în aceeași direcție cu dificultățile conceptuale, dimensiunea experimentală constituie în acest moment o trăsătură fundamentală a fenomenului ce ne stă în atenție: asistăm, la nivel global, la un veritabil trial-and-error democratic! Dacă este să ne concentrăm asupra practicilor considerate prin excelență a fi caracteristice demersului participativ, atunci ar trebui să enumerăm referendumul local, dezbaterile publice, animarea spațiilor publice (Nonjon, Bonaccorsi, 2006), guvernarea locală – inclusiv în formă electronică –, blogurile, protestele online, forumurile, publicațiile și consiliile de cartier, bugetele participative, consultările, (noile) media alternative și chiar și nesupunerea civică electronică (hacktivismul). Lista poate continua și este ușor de presupus că ea se va lărgi considerabil în viitorul apropiat. Ce au în comun toate aceste practici – și multe altele încă – și ce ne îndreptățește să le asociem democrației participative? În plus, există criterii clare care să ne permită să distingem între ceea ce aparține democrației participative și ce nu?
Un prim pas în direcția unei astfel de investigații este reprezentat de observația că toate aceste practici – deconcertante, poate, pentru cercetătorul obișnuit să caute unitatea acolo unde predomină wittgensteinienele asemănări de familie – au ca punct de plecare nemulțumirea actorilor față de sistemul reprezentativ actual. Sunt vizate, fără îndoială, limitele democrației reprezentative, și nu sistemul în integralitatea lui – acest punct este asumat de la bun început de majoritatea intervențiilor discursive. Chestionarea integrală a sistemului reprezentativ este, de asemenea, posibilă, și a fost, de altfel, concretizată. Ea suscită însă un efort teoretic extrem de intens, sistematic, care trebuie să dea seama de dimensiunea contractuală (Buchanan, 1997), de teoriile dreptății sau de rolul statului etc. Conștientizarea limitelor democrației reprezentative trebuie înțeleasă, după toate probabilitățile, pe fundalul mai larg al temei dezvrăjirii lumii și a ceea ce s-a numit, după anii '60, fenomenul credibility gap. Aceste schimbări la nivel simbolic coroborate cu o serie de evenimente istorice semnificative au produs criza problematică. Ea s-a manifestat atât la nivel social (prin proteste, prin încercarea de constituire a unor grupuri care să urmărească și să sancționeze, eventual, funcționarea instituțiilor reprezentative, prin absența crescândă de la vot), cât și la nivelul cercetărilor academice. În concluzie, oamenii – fie ei aleși, tehnicieni sau simpli cetățeni, ca să adaptăm triada propusă de Nonjon și Bonaccorsi – s-au antrenat în căutarea obstinată uneori, dar întru totul naturală, de alternative.
Nu trebuie să uităm, însă, un element decisiv atunci când judecăm sistemul politic, în particular democrația reprezentativă: nu există un răspuns unic, valabil indiferent de context la întrebarea „cine are ultimul cuvânt?”. Dacă vom încerca să răspundem „Statul!”, atunci ne expunem imediat unei pletore de exemple în care Leviathanul fie și-a depășit cu mult atribuțiile, fie s-a contractat atât de tare încât nu și-a îndeplinit una sau mai multe din funcțiile care îi revin. Dacă vom încerca să răspundem „Poporul!”, atunci vom fi extrem de vulnerabili la contraargumentele care valorifică numeroasele dificultăți ridicate de această nouă abstracție. Chiar dacă ar fi să ne restrângem la o majoritate sau la un grup, ne întâmpină zgomotul neliniștitor al istoriei care ne reamintește episoade în care astfel de entități au dovedit, pe rând, lașitate, mânie criminală, obtuzitate, ignoranță, lăcomie sau pur și simplu neinspirație. Karl Popper exprimă extrem de sintetic acest fapt. Referindu-se la mitul vox populi, vox dei, Popper (2001, 446-447) observă că acesta „atribuie vocii poporului un fel de autoritate definitivă și de înțelepciune nemărginită. […] «Vocea» poate fi foarte fermă în chestiuni foarte îndoielnice. (Exemplu: acceptarea aproape unanimă și necumpănită a cererii de «capitulare necondiționată»). Și poate oscila în chestiuni unde nu prea încape îndoială. (Exemplu: întrebarea dacă putem trece cu vederea șantajul politic și omorul în masă). Ea poate fi bine intenționată, dar imprudentă. (Exemplu: reacția publică ce a dus la năruirea planului Hoare-Laval). Sau se poate ca ea să nu fie nici bine intenționată și nici foarte prudentă. (Exemple: aprobarea misiunii Runciman; aprobarea acordului de la München din 1938). Cred totuși că există un sâmbure de adevăr ascuns în mitul vox populi. L-am putea înfățișa astfel: în ciuda informațiilor limitate de care dispun, mulți oameni simpli sunt deseori mai înțelepți decât guvernanții lor; și dacă nu mai înțelepți, atunci cel puțin animați de intenții mai bune și mai generoase. (Exemplu: dorința poporului Cehoslovaciei de a lupta, în ajunul acordului de la München; și din nou, reacția față de planul Hoare-Laval.)”
Această ultimă constatare rezumă foarte bine una dintre intuițiile care au determinat apariția conceptului de democrație participativă. Deși nu este în toate cazurile superioară vocii reprezentanților lor, vocea oamenilor are, adesea, în spate o sumă de intenții pozitive și un bun simț sănătos. Atunci când aceste ingrediente – împreună cu experiența, memoria, inteligența și cultura politică – nu se transformă în veritabilă înțelepciune, măcar putem fi siguri de buna credință a indivizilor. Aceasta i se pare lui K. Popper de preferat înțelepciunii malefice a guvernanților, care naște imediat cinismul necesar trasării unor traiectorii acționale care dacă nu sunt eronate pur și simplu, atunci sunt fie împotriva interesului public, fie în afara solidarității și a spiritului umanist care – cel puțin la nivel teoretic – definesc civilizația occidentală. Pe de altă parte, atunci când problemele de interes public presupun cunoștințe și competențe tehnice, este suficient de clar că autoritatea statutului (centrală sau locală) trebuie să intervină prin delegarea și însărcinarea unor experți. Acest lucru nu exclude, însă, participarea indivizilor; în funcție de problemă și de situația particulară, guvernanții pot – eventual în urma unor forme de explicitare publică – solicita opinia comunității sau chiar pot antrena comunitatea în procesul luării deciziei printr-o formă de referendum. Într-o a treia ipostază, guvernanții trebuie să își asume consecințele și inclusiv efectele de halou pe care deciziile impopulare le presupun: acest lucru este valabil atât în situații normale (restrângeri bugetare, alocări diferențiate, decizii de politică externă etc.), cât și în situații excepționale (capitularea, declarațiile de război, intervențiile în cazul unor dezastre naturale etc.).
5.2. Un efort de legitimare
Așadar, distanța dintre indivizi și guvernanții lor poate fi micșorată dacă primii sunt integrați într-o formă superioară celei actuale – dar, în orice caz, într-o măsură considerată de către oameni a fi satisfăcătoare – în procesul politic, în particular în procesul luării deciziilor. În limitele stabilite de Popper, vox populi trebuie să se audă mai tare decât până acum, iar spusele ei trebuie luate în calcul de elitele politice. Ceea ce este de la început interesant este faptul că, cel puțin în aparență, ambii poli ai disputei, ambele capete ale segmentului de dreaptă care schematizează, la modul minimal, procesul politic, sunt interesați să reducă distanța. Numeroase experiențe istorice și numeroase capitole ale administrării puterii s-au constituit, în timp, drept rațiuni și prilejuri ale protestelor indivizilor sau grupurilor de indivizi. Presiunea acestor actori a fost în constantă creștere după sfârșitul celui de-al doilea război mondial și, în special, după anii '60.
Elitele politice nu au trecut acest lucru cu vederea, ci au reacționat în consecință. Ele au sesizat, în timp, necesitatea de a se plasa, la nivel simbolic, de partea „poporului”. Această mișcare a permis și continuă să facă posibilă o umplere (fie ea parțială, punctuală) a spațiului gol care le desparte de cetățenii plasați în afara a ceea ce se numește „electorat captiv”. Noul populism – dezbătut în mod consistent în ultimul deceniu – și-a legat, fără îndoială, discursul de valorificarea oportunităților pe care conceptul de democrație participativă le presupune . În al doilea rând, elitele au văzut în această deplasare a politicului dinspre reprezentare către participare o ocazie pentru reconfigurări și adaptări ale rețelelor proprii. Mișcarea pe verticală, dinspre centru către periferie și invers, rămâne la fel de importantă ca înainte, în aceeași măsură în care paradigma reprezentativă nu a fost înlocuită de cea participativă, ci, cel puțin deocamdată, doar „completată” de aceasta din urmă. Însă modalitățile de transmitere a informațiilor, delegarea puterii, implementarea unor strategii, deciziile cu miză presupun un proces de integrare mult mai complex și mai subtil decât acum trei-patru decenii. Rolul nivelului local a crescut exponențial, iar influența sa asupra deciziilor centrale de asemenea. Mecanismele financiare care susțin activitatea politică a partidelor s-au complexificat, la rândul lor, mai ales că numeroși cercetători înregistrează schimbările pe care capitalismul le suportă acum. „Capitalismul proiectelor”, „capitalismul rețelelor” (Sintomer, 2001: 3) sunt sintagme care surprind o realitate sensibil diferită față de cea care era criticată după mai '68. Așa cum observă Yves Sintomer, capitalismul actual se caracterizează, printre altele, prin forța de a prelua și integra o parte din criticile care i se aduc, respectiv de a dilua o altă parte a lor, astfel încât noile „pachete ideologice” pe care el le aduce în scenă servesc în același timp scopului de fidelizare a unei părți a publicului orientat critic, cât și scopului de menținere și extindere a formelor de dominație.
Sintomer studiază câteva dintre răspunsurile posibile la întrebarea „de unde a apărut această aparentă necesitate a practicilor participative?”, mai ales că promovarea lor de către elitele politice poate suporta contraargumente atât din perspectivă normativă, cât și empirică (Zittel, 2003: 2-3) sau prin prisma conceptului de eficiență (Johns, 2005). O serie de cercetări se concentrează asupra răspunsului oferit de paradigma funcțională. Funcționalismul acreditează ideea că transformările modurilor de guvernare – deci inclusiv apariția practicilor democrației participative – trebuie legate de gradul mult mai mare de complexitate al sistemelor sociale și politice (Piven, Cloward, 2005: 41). Yves Sintomer îl citează pe Yannis Papadopoulos care argumentează în favoarea unei triple complexificări: la nivel social, la nivel problematic și la nivel instituțional. Din punct de vedere social, asistăm la o creștere a numărului de agenți, fiecare având o logică proprie de acțiune în funcție de anumite scopuri și priorități (Sintomer, 2001: 2). Din punct de vedere problematic, este o observație de domeniul evidenței faptul că temele și subiectele care fac obiectul dezbaterii și, eventual, al deciziilor politice au cunoscut, în timp, o dezvoltare atât pe orizontală, cât și în profunzime – simpla menționare a chestiunilor ce țin de mediul înconjurător este o ilustrare simptomatică. Probabil, creșterea gradului de problematicitate este legată atât de creșterea numărului de factori relevanți pentru fiecare problemă în parte, cât și de complexificarea contextelor de evoluție a problemelor, respectiv de numărul de agenți implicați. De exemplu, în ceea ce privește mediul înconjurător, numai indicarea agenților (Stat, companii private, organizații nonguvernamentale, grupuri de presiune, consilii consultative, membri ai comunității locale etc.) este suficientă pentru probarea creșterii gradului de complexitate. Sub raport instituțional, complexitatea rezultă din „structura de luare a deciziilor în care câteva instituții care sunt parțial autonome au o anumită putere de decizie” (Sintomer, 2001: 2). În acest din urmă caz, dificultatea survine din direcția necesității coordonării deciziilor parțiale ale instituțiilor implicate și promovarea unei soluții globale coerente care, eventual, să respecte spiritul majorității deciziilor parțiale.
Perspectiva funcționalistă și ideea creșterii complexității au atât partizani, cât și opozanți. Sintomer crede că această viziune – deși poate da seama de multe aspecte reale ale dezvoltării proceselor politice – nu accentuează suficient faptul că opțiunea pentru democrația participativă și practicile sale (întemeiată funcțional sau nu) au devenit nu doar o simplă modă, ci un veritabil crez al actorilor implicați. Cu alte cuvinte, e discutabil dacă opțiunea pentru democrația participativă a apărut ca o consecință necesară a complexificării proceselor, însă nu e aproape deloc obiect de discuție faptul că acest sistem este popular, preferat și susținut de către o mare majoritate a guvernanților și a celor guvernați. Democrația participativă este, înainte de a fi funcțională, legitimă. Dezbaterea legitimității ne aduce în față, consideră Sintomer, două noi perspective.
Pe de o parte, putem analiza legitimitatea prin prisma paradigmei realiste. Pe de altă parte, ne putem plasa în interiorul viziunii normative. Realismul explică legitimitatea făcând apel la situația empirică în care elitele politice caută, solicită și obțin suportul oamenilor pentru anumite forme de guvernare și pentru anumite soluții politice. Aflate în competiție pentru câștigarea și administrarea puterii, elitele construiesc și aplică strategii care să determine susținerea – inclusiv prin vot – proiectelor lor și creșterea numărului de persoane care să adere la cauza exprimată prin aceste proiecte. Astfel, conform realismului, este legitim ceea ce elitele vor, dar și reușesc, să treacă drept legitim. Perspectiva normativă are la bază ideea contractului social. Diversele teorii edificate de aici au în comun faptul că legitimitatea rezultă din consensul cetățenilor, altfel spus ea este plasată chiar la începutul relației de delegare a puterii și nu este văzută drept un efect ulterior, empiric al acestei relații.
Atunci când se pune problema relației autoritate-putere (Sălăvăstru, 1999: 182188), o examinare a combinațiilor logice dezvăluie formele (i) putere cu autoritate; (ii) putere fără autoritate; (iii) autoritate fără putere; (iv) nici autoritate, nici putere. Analiza întreprinsă de Constantin Sălăvăstru are la bază presupoziția (care funcționează și în scopul unei restrângeri categoriale, în fața unei diversități empirice adesea deconcertante) că puterea în câmpul politicului trebuie asimilată formei îndeobște denumită putere structurală, în timp ce autoritatea este asumată pe linia epistemică (Sălăvăstru, 1999: 187), a competenței. Astfel, în prima situație se află persoanele (inclusiv grupuri, reprezentanți sau conducători ai unor entități instituționale etc.) care, în mod legitim, au fost învestite – de cele mai multe ori inclusiv în urma unor proceduri formale – cu un anumit grad de putere structurală, care este dublată în același timp de competența în domeniul respectiv (de exemplu, numirea unui specialist în transporturi la Ministerul Transporturilor). A doua situație cuprinde cazurile de prezență a puterii formale, dar în absența competenței specifice (de pildă, este numit într-o poziție decizională un om care nu are nici cunoștințe și nici abilități manageriale). Într-un al treilea caz, autoritatea fără putere ilustrează ipostaza persoanelor competente, pregătite, dar care nu primesc/nu câștigă puterea structurală care le-ar permite să-și manifeste calitățile veritabile. În sfârșit, ultima situație este omniprezentă deoarece întâlnim persoane care nu au nici autoritatea necesară și nici nu primesc/câștigă puterea care le-ar permite să-și manifeste incompetența. Desigur, un al treilea element fundamental care intervine pe traiectoria relațiilor dintre putere și autoritate este dat de intențiile și scopurile actorilor din câmpul social. Nu este același lucru dacă o persoană cu autoritate dorește să obțină și puterea sau este relativ indiferent față de această problemă (Sălăvăstru, 1999: 185); în mod evident, cu cât numărul celor competenți care vor să obțină și să administreze puterea este mai mare, cu atât lupta va fi mai intensă și probabil mai complicată. La fel, un incompetent care vrea să obțină puterea și deocamdată nu a reușit reprezintă un risc, în timp ce incompetentul fără astfel de intenții reprezintă un bun exemplu de cetățean, inclusiv în sensul conformismului său …
Acest model combinatoric poate fi complicat prin detalierea tipurilor de putere, de pildă după modelul oferit de French și Raven (1996), (puterea de recompensare, puterea de coerciție, putere legitimă, putere de referință, putere de competență), dar și a tipurilor de autoritate (chiar prin depășirea distincției lui Bochenski și invocarea altor forme care par să scape acesteia, precum autoritate morală, autoritate charismatică, autoritate tradițională etc.). Este, de asemenea, interesant să fie studiate posibilitățile de combinare dintre diferitele tipuri de putere; de exemplu, formele puterii structurale sunt însoțite de obicei de puterea de recompensare, de cea coercitivă sau de cea a normalizării. Într-un alt caz, puterea procedurală (a unui judecător, de pildă) nu atinge decât anumite forme de normalizare, altele rămânând în afara sferei sale de influențare (cele mai relevante aspecte ale domeniului sunt stabilite de legislator).
Morala acestor ultime comentarii este simplu de intuit: complexitatea jocurilor de putere și generozitatea spațiului logic, dar și practic, al posibilităților de manifestare ale acestei realități fundamentale face dificilă desenarea unei hărți edificatoare în cazul democrației participative. Mai mult, diversitatea formelor democrației participative și modalitățile specifice pentru fiecare țară / regiune / departament / oraș determină adesea asumarea, din partea cercetătorilor, a unor investigații particulare, mai degrabă, decât a unei forme de căutare a unei explicații sau descrieri globale. Dacă ar fi totuși, să încercăm să oferim un răspuns-ipoteză, am spune că practicile democrației participative oscilează între situația autorității însoțită de putere (fie din interesul elitelor, fie prin forța de presiune a celor guvernați, fie din ambele) și situația autorității lipsită de putere (ca în cazul invocării și aplicării strict formale a unor proceduri specifice democrației participative, dar fără producerea unor efecte veritabile). Situația „nici autoritate, nici putere” pare a fi valabilă doar în cazul statelor aflate într-o formă inferioară a procesului de democratizare (dictaturi, forme ale totalitarismului, semianarhie, puterea juntelor militare etc.), unde problema este ignorată sau sufocată de către conducători.
Sintetizând remarcele de până acum, afirmăm că, din punctul de vedere al legitimității, opțiunea pentru practicile participative este logică. Prin implementarea modelelor participative, oamenii politici pot spera la atingerea nu doar a unui scop, ci a mai multora. În primul rând, pierderea credibilității prin prisma sistemului reprezentativ poate fi contrabalansată prin câștigul adus de popularitatea acestor modele noi. În al doilea rând, structurile puterii politice își pot găsi forme de reproducere utilizând oportunitățile specifice demersului participativ. Nu cred că am greși foarte mult dacă am spune că, în cazul păstrării tendinței actuale de multiplicare, diversificare și răspândire a practicilor participative, în deceniile următoare vor supraviețui acele structuri care vor îngloba sau vor simula înglobarea unor proceduri participative suficient de substanțiale (cantitativ sau calitativ). Această înglobare ar deveni, dacă scenariul va prinde viață, criteriul care să distingă între formele politicii pe cale de dispariție și formele adaptate, care vor prelua, parțial cel puțin, ștafeta conducerii.
O practică își câștigă – măcar la nivel empiric – legitimitatea dacă ea este percepută ca aducând o contribuție semnificativă la procesul de democratizare. O practică are, astfel, forța nu doar de a intra într-un câmp al legitimității politice, ci de a redefini însuși câmpul pe care-l traversează. În ea se află potența de a crește gradul de satisfacție socială a cetățenilor și de a spori bunăstarea, dar în același timp și posibilitatea de a reconfigura percepțiile, așteptările și acțiunile actorilor politici. Thomas Zittel urmărește trei tipuri de strategii posibile de democratizare – strategii care au o însemnată componentă reformatoare – denumite strategii ale democratizării expansive, strategii ale democratizării integrative, respectiv strategii ale democratizării orientate către eficiență (Zittel, 2003). Plecând de la trei perspective de analiză – filosofică, istorică și aplicată –, Zittel consideră că efortul de reformare a statusquo-ului democratic (în cadrul căruia figura lui Habermas este, desigur, centrală) nu este doar recomandat, ci trebuie să fie constitutiv atât din punct de vedere teoretic, prin prisma analizei critice, cât și din perspectivă practică.
Adepții democratizării expansive înțeleg motivele refuzului cetățenilor de a se implica în viața politică așa cum este ea creionată în limitele paradigmei reprezentative. Ei cred că acestea sunt reale, autentice și explică distanța față de elitele politice. Soluția propusă este extinderea drepturilor indivizilor prin implicarea lor în luarea deciziilor. Astfel, oamenii nu ar mai percepe participarea politică drept o experiență cu utilitate negativă, în care costurile depășesc beneficiile. Lipsa de semnificație, insignifianța votului acordat o singură dată într-un ciclu electoral ar fi compensate pe deplin de includerea cetățeanului în formule ale democrației directe. Studiile efectuate la nivel european demonstrează clar, crede cercetătorul german, că respondenții se declară în favoarea democrației directe. Democrația locală, în anumite limite și cu respectarea unor condiții ale funcționării sale, este o altă variantă care poate fi valorificată în cadrul procesului de democratizare expansivă.
În cadrul democratizării integrative, problema este pusă exact invers. Punctul de pornire nu este faptul că există cetățeni (eventual dezinteresați sau scârbiți de câmpul politic) care trebuie motivați, stimulați să participe la procesele democratice și care să confirme sau să îndeplinească scopurile și agenda (mai mult sau mai puțin deschisă) elitelor politice, ale guvernanților în particular. Contextul instituțional este privit drept un instrument care nu își propune doar să controleze comportamentul persoanelor, ci să ofere semnificații și să dezvolte capacități care să-l transforme pe un individ oarecare în cetățean. Nu ne naștem cetățeni, ci devenim astfel în urma unor procese specifice de aculturație. Democrația se învață, iar în acest proces educațional este probabil ca multe dintre atitudinile și scopurile noastre să se modifice față de starea inițială.
În sfârșit, strategiile democratizării orientate către eficiență împart presupoziția că instituțiile politice sunt sisteme stimulative care își propun să determine o anumită conduită comportamentală din partea indivizilor cu strategiile democratizării expansive. Extinzând un rezultat al economistului R. Coase (care vorbește despre rolul firmelor în scăderea costurilor de tranzacționare), ele se concentrează însă nu pe stimularea prin promisiunea unor beneficii suplimentare, ci pe stimularea prin scăderea costurilor. Acest lucru poate fi îndeplinit în legătură cu costurile informaționale, cu costurile de negociere și coordonare, respectiv cu costurile de implementare a deciziilor rezultate în urma negocierii. Alegerile și consultările on-line constituie un excelent exemplu de succes în acest sens, existând deja câteva practici, deocamdată cu statut experimental, în Marea Britanie.
Vom încerca să punem la lucru aceste concepte propuse de Thomas Zittel, fără a uita însă de faptul principial că grila sa de examinare nu este singura posibilă. Masiva literatură existentă pe tema democrației participative aruncă în joc numeroase concepte și distincții utile; singura problemă este că, după știința noastră, o sistematizare unică, clarificatoare în acest sens nu există (încă). Suntem solidari cu eforturile de clarificare întreprinse de Clemente Forero-Pineda (f. a., 1-7). El pleacă de la tripartiția democrație directă – democrație reprezentativă – democrație participativă, menționându-i pe Sartori și Bobbio ca autori care acreditează ideea că democrația participativă este o formă intermediară între democrația reprezentativă și cea directă. Nici măcar Sartori și Bobbio nu oferă o definiție formală a democrației participative; Sartori ne ajută totuși spunând că „participarea înseamnă să te pui pe tine însuți în mișcare și să nu te lași pus în mișcare de alții”. ForeroPineda merge chiar mai departe și propune o intersecție a criteriilor deliberare și intermediere care dă naștere la patru combinații, respectiv la trei forme de democrație participativă. Acestea sunt P-I, în cadrul căreia lipsește intermedierea, există deliberare, dar există implicarea unei autorități care interacționează cu cetățenii (și deci nu putem vorbi de democrație directă pură), P-II, în cadrul căreia există intermediere, există deliberare și există și o implicare a autorităților, respectiv P-III, unde există deliberare și intermediere, dar lipsește relația cu vreo autoritate formală (după Pineda, acesta este cazul unor procese constituționale federative).
Fără pretenția unei rigori și precizii tehnice demne de rubricația propusă de Pineda, ne propunem să discutăm succint câteva experiențe care ilustrează dimensiunea profund experimentală a democrației participative. Din punct de vedere metodologic, încercăm cu modestie să-l urmăm pe Giovanni Sartori (1970: 1033) pe drumul către atingerea idealului de cercetător conștient, ferindu-ne de ispitele specifice muncii de investigare a câmpului politic: „Profesiunea ca întreg oscilează între două extreme nesănătoase. La un capăt, o mare majoritate de cercetători ai politicii sunt pur și simplu gânditori inconștienți. La celălalt capăt, o minoritate sofisticată poate fi calificată drept gânditori supraconștienți, în sensul că standardele lor metodologice și teoretice sunt preluate de la științele fizice, «paradigmatice»”.
5.3. Cultura participării
5.3.1. Un nou zoon politikon?
Democrația participativă a readus în atenție, într-o mișcare aproape simultană, și problema culturii participării și a culturii civice, în general. Este de la sine înțeles faptul că, în timp, s-au acumulat numeroase experiențe de învățare (unele exemplare, altele mai degrabă laterale) și de antrenare a abilităților de manifestare în interiorul câmpului politic. Nu este mai puțin adevărat că majoritatea practicilor participative presupun o dimensiune educativă pre-acțională (pregătirea pentru consultările on-line, de exemplu), dar și una post-acțională (în ce mod a fost afectată personalitatea și, în ultimă instanță, formarea noastră de participarea constantă la consiliile de cartier, de exemplu).
Într-o enumerare aleatorie, dar relevantă, menționăm studiile dedicate animării spațiilor publice și formării de „bune practici” participative (Nonjon, Bonaccorsi, 2006), implicațiilor dimensiunii interpersonale (discuțiilor și conversațiilor) pentru democrația participativă (Scheufele, 2000), dezvoltării cetățenești prin intermediul bugetelor participative (Lerner, Schugurensky, 2005), explicitării temelor cuprinse în Agenda 21 (Vodoz, Monteventi-Weber, 2006; Geissel, 2009), conștientizării posibilităților de salvare a mediului (Agarwal, Narain, 2000), comisiilor consultative (Sirmen, 2006). Prin excelență, astfel de experiențe ilustrează procesul democratizării integrative. Ele acoperă o paletă extrem de largă de scopuri particulare – conștientizare, formarea obișnuinței de implicare în activitățile locale, informare, modificarea agendei personale, asumarea unor responsabilități sociale, propensiunea spre activism etc. –, dar care sunt subsumate scopului general de formare a unui cetățean mai bun. Însă discuția tocmai de aici poate începe. Cum ar trebui să ne poziționăm față de presiunea crescândă de a deveni cetățeni mai buni?
Această presiune este exercitată atât din partea unor instituții ale Statului, cât și din partea organizațiilor nonprofit (Buček, Smith, 2000) și a diverse grupuri. Care dintre aceste grupuri, de exemplu, poate fi creditat și care nu? Cum putem distinge între un grup care are drept scop în sine, imperativ categoric, promovarea culturii participării și un grup pentru care cultura participării este un mijloc care servește altor scopuri, poate nedeclarate (financiare, de pildă)? Yves Sintomer consideră că interesul pentru dezvoltarea culturii participării trebuie înțeles pe fundalul acelui nou spirit al capitalismului de rețea. Pe de o parte, cultura participării ne introduce într-un orizont care depășește constrângerile reprezentativității; pe de altă parte, ea ajută la cristalizarea unui nou establishment, contribuind astfel la o extindere a dominației.
Democratizarea integrativă pe care practicile culturii participative o dezvoltă presupune și o relație dialectică dintre cantitatea și calitatea participării. Așa cum Giddens sau Bourdieu observau (Jasper, 2005: 125), există o diferență semnificativă în a participa la o practică și a fi conștient de presupozițiile și consecințele acelei practici. Adeseori, există o cunoaștere tacită, insuficient examinată conștient, care ne permite să participăm la o practică oarecare. O participare cu adevărat calitativă presupune o muncă de reflecție suplimentară.
Conștientizarea dimensiunii strategice a culturii participative ne aduce în proximitatea unei întrebări firești: la urma urmei, ce fel de om vrem să formăm? Sartori ar fi răspuns, probabil, că acel om ar trebui să confirme principiul lui (anterior citat) al auto-punerii-în-mișcare. Habermas ar vorbi despre idealul său al autonomiei individuale. Campbell și alți autori ar face trimitere către conceptul de eficacitate, respectiv către influențarea cât mai consistentă a procesului politic de către actorul individual. Oricare răspuns ar fi preferat, este cert că ființa socială participativă de astăzi are la dispoziție un arsenal superior nu doar antecesorilor săi de acum câteva secole, ci chiar contemporanilor săi de acum trei-patru decenii. O mare parte a acestui arsenal ține de noile media și de transformările ecologice pe care ele le-au produs, dar nici consultările, referendumul sau posibilitatea de implicare în luarea deciziilor financiare nu se află mai prejos.
5.3.2. Interdependența planurilor economic și politic în societățile moderne
Din perspectivă istorică, la o privire superficială relația dintre capitalism și democrație nu pare a fi una de intercondiționare obligatorie. Dacă nu putem identifica nici măcar un singur caz de democrație fără capitalism, capitalismul fără democrație reprezintă însă o situație suficient de frecventă pentru a avansa ipoteza că politicul și economicul reprezintă segmente distincte ale realității sociale, ce nu se află într-o relație de asociere strictă și absolută.
Analiza lui Baechler (2001) privind apariția și dezvoltarea capitalismului reprezintă un prim contraargument împotriva ipotezei relației de independență între economic și politic. Astfel, Baechler susține că primii germeni ai democrației au făcut posibilă emergența structurilor capitaliste, capitalismul reprezentând transpunerea economică a unor principii a căror obiectivare politică este democrația (ibidem).
Un punct de vedere complementar celui al lui Baechler este avansat de Peter Berger (1994), conform căruia democrația nu poate supraviețui în afara capitalismului, acesta oferind, conform lui Berger, spațiul public în care indivizi, grupuri și complexe instituționale întregi se pot dezvolta independent de controlul statului. Viabilitatea și succesul democrației sunt dependente de libertatea cetățenilor de a-și exercita autonomia în cadrul sistemului economic.
Atât poziția lui Baechler, cât și cea a lui Berger pot fi discutabile în ceea ce privește sensul relației de cauzalitate: democrația ca factor generator al capitalismului sau capitalismul ca factor cauzal al democrației, dar rămân convingătoare în ceea ce privește intercondiționarea obligatorie dintre capitalism și democrație. Această intercondiționare este consecința faptului că democrația și capitalismul reprezintă obiectivări în câmpuri diferite ale socialului (economicul și politicul) ale unui aceluiași set de principii, valori și comportamente.
Cum se explică atunci existența frecvență a cazurilor de capitalism fără democrație? Un posibil răspuns se bazează pe luarea în considerare a variabilei dezvoltare economică.
Lipset (1981) a afirmat pentru prima dată existența unei relații de asociere între democrație și nivelul de dezvoltare economică al unei societăți (o societate dezvoltată economic este mai probabil să aibă un regim politic democratic, decât unul autoritar).
Această relație poate avea două explicații: fie probabilitatea de apariție a democrației crește pe măsură ce o societate se dezvoltă economic, fie apariția democrației este independentă de nivelul de dezvoltare, dar este mult mai probabil ca democrația să se mențină dacă nivelul de dezvoltare economică este ridicat (Przeworski, Limongi, 1997).
Prima explicație este de tip endogen și aparține teoriilor modernizării. Ipoteza de bază este că democrația este consecința cumulativă a tuturor proceselor constitutive modernizării: industrializare, urbanizare, educație, comunicații, mobilizare, etc. Presupunerea implicită a acestor teorii este că, creșterea economică este realizată de către regimuri autoritare, iar țara trece la democrație odată ce a atins un anumit nivel de dezvoltare.
Cea de-a doua explicație susține că probabilitatea ca o dictatură să fie înlocuită de un regim democratic este egală la orice nivel de dezvoltare. O dictatură poate să cadă din motive complet independente de nivelul de dezvoltare economică, așa cum s-a întâmplat de exemplu cu multe țări europene în urma celor două războaie mondiale.
Analiza realizată de Prezowski și Limongi demonstrează existența unei relații de asociere între nivelul de dezvoltare economică și instalarea unui regim democratic, fără însă ca această relație să fie una de dependență directă. Dezvoltarea economică, crește șansele ca o dictatură să se transforme în democrație, dar numai până la un prag. De la acest prag în sus, dictaturile devin mai stabile pe măsură ce societatea este mai prosperă. Regimuri dictatoriale stabile caracterizează societățile cele mai sărace (sub 1000 USD venit / cap de locuitor) și cele mai prospere.
Nivelul de dezvoltare economică rămâne astfel un predictor slab pentru transformarea dictaturii în democrație. Pe de altă parte însă nivelul de dezvoltare influențează major șansele de supraviețuire a democrației, viabilitatea și funcționalitatea ei.
În nici măcar un singur caz de-a lungul istoriei, nu s-a întîmplat ca o societate prosperă care a devenit democratică, să se reîntoarcă la un regim de dictatură, atâta timp cât a rămas prosperă. Indiferent de modalitatea în care democrația emerge, nivelul de dezvoltare economică este unul dintre cei mai importanți predictori ai stabilității sale.
În concluzie, studiul lui Prezowski și Limongi confirmă existența unei intercondiționări stricte între capitalism și democrație, dacă durata considerată este suficient de extinsă.
Din punct de vedere strict economic, capitalismul se definește prin proprietatea particulară asupra mijloacelor de producție și a capacității de lucru, respectiv reglementarea relațiilor dintre acestea prin intermediul pieței (Prezowski, 1996).
În ceea ce privește democrația, conform lui Linz și Stepan, dimensiunile ce permit caracterizarea regimurilor politice și, implicit, disjungerea democrațiilor de non-democrații sunt (Linz, Stepan, 1996):
acceptarea de către guvern a constrângerilor regulilor statului de drept;
acțiunea independentă de controlul guvernamental a instituțiilor societății civile;
alegeri libere și corecte în contextul votului universal;
controlul guvernării este deținut de oficiali ce răspund în fața electoratului direct sau prin intermediul unui parlament reprezentativ.
Statul de drept este un stat predictibil în sensul că atât indivizii obișnuiți, cât și cei responsabili de aplicarea /respectarea legii, cunosc ce drepturi au (sau nu au). Tribunalul poate sancționa guvernanții dacă aceștia încalcă legea și nu rareori acest lucru se întâmplă efectiv. Zakaria afirmă dealtfel, că: “modelul occidental este cel mai bine simbolizat nu de plebiscitul masei, ci de judecata imparțială”(1997).
Alegerile reprezintă un al doilea element esențial al unei democrații. Natura liberă a alegerilor oferă o validare vizibilă a democrației (Rose, Haerpfer, Mishler, 1998), dar alegerile nu sunt suficiente pentru a defini un regim ca fiind democratic. De exemplu, dacă într-o societate nu funcționează domnia legii, existența alegerilor semnalizează doar existența unei pseudo-democrații.
O a treia componentă importantă a democrației este reprezentată de societatea civilă, respectiv de existența unor grupuri organizate, libere să-și promoveze propriile interese independent de stat. Instituțiile societății civile servesc interesului public (distinct de cel de stat) tocmai fiindcă ele se află în afara controlului guvernamental.
În afara absenței primatului legii și a inconsistenței instituțiilor societății civile o altă problemă a procesului de democratizare a societății românești o constituie neîncrederea în politică, concretizată cel mai adesea în contestarea legitimității, dar și a autorității actorilor politici.
Această neîncredere produce efecte în lanț asupra configurațiilor tranziției, elita politică constituind grupul social obligat să-și asume coordonarea/gestionarea tranziției.
Faptul că dezvoltarea economică reprezintă un factor cheie pentru funcționalitatea unui regim democratic, este una dintre concluziile implicite ale cercetărilor sintetizate de Putnam în lucrarea „Making Democracy Work” (1993). Putnam a identificat două variabile explicative pentru diferențele de performanță ale administrației publice din nordul și sudul Italiei: modernitatea socio-economică, rezultat al revoluției industriale și comunitatea civică, patternurile implicării civice și solidarității sociale. Modernitatea este definită în principal prin variabila dezvoltare economică, iar comunitatea civică este caracterizată prin:
Angajament civic. Cetățenia într-o comunitate civică este marcată de o participare activă în problemele publice. Nu este vorba de altruism, ci de ceea ce în termenii lui Tocqueville s-ar chema, “interes pentru sine, înțeles adecvat ”, un interes personal definit în contextul nevoilor publice, un interes conștient de interesele celorlalți. Reversul angajamentului civic este ceea ce Edward Banfield (1967) numește “familism amoral” (incapacitatea indivizilor de a acționa împreună pentru a obține un bun comun, sau pentru orice scop ce transcende interesul material imediat al familiei nucleare).
Egalitate politică: drepturi și obligații egale pentru toți. Comunitatea este legată prin relații orizontale de reciprocitate și cooperare, nu prin relații verticale de autoritate și dependență. Cetățenii interacționează ca egali, nu ca patroni și clienți sau conducători și petenți. Într-o comunitate civică, liderii sunt responsabili pentru concetățenii lor. Atât puterea absolută cât și absența puterii pot fi corupătoare, ambele semnificând absența sentimentului de responsabilitate.
Solidaritate, încredere și toleranță: Cetățenii unei comunități civice se ajută între ei, se respectă și au încredere unii în ceilalți, chiar și atunci când ei diferă în aspecte de substanță. Există conflicte, fiindcă există perspective diferite asupra problemelor publice, dar trăsătura esențială este toleranța față de oponent.
Asocierile: structuri sociale de cooperare. Normele și valorile comunității civice sunt încorporate în, și reîntărite de structuri sociale și practici distincte. Asociațiile contribuie la eficiența și stabilitatea guvernării democratice, atât datorită efectelor “interne” asupra membrilor individuali cât și datorită efectelor “externe” asupra politicii extinse. “Cultura Civică” a lui Verba și Almond (1996) a demonstrat că membrii asociațiilor arată mai multă sofisticare politică, încredere socială, participare politică și “competență civică subiectivă”. Conform tezei lui Tocqueville, o rețea densă de asociații încorporează și contribuie la o colaborare socială eficientă. Când un punct de vedere este reprezentat de o asociație, acesta devine mai clar și ia o formă mai precisă. Asociația unește energiile unor minți divergente și le direcționează cu putere spre un scop clar indicat. Astfel, civismul este indicator și rezultat al modernității.
În regiunile cu civism scăzut cetățenii interacționează mult mai frecvent cu reprezentanții lor (consilierii) dar motivele acestor interacțiuni sunt personale. Relația dintre alegător și ales este una de tip patron-client. Cea mai mare parte a elitei politice din regiunile puțin civice provine din rândul populației privilegiate (clasa superioară din punct de vedere educațional sau economic), iar cetățenii obișnuiți au în mai mare măsură sentimentul exploatării, alienării, lipsei de putere.
Unul dintre cele mai surprinzătoare rezultate ale cercetării lui Putnam este punerea sub semnul întrebării a distincției lui Tonnies dintre comunitate (colectivitatea tradițională, redusă ca număr de persoane, caracterizată prin relații personalizate, bazate pe solidaritate reciprocă) și societatea modernă (rațională, impersonală, bazată pe interesul individual). La Tonnies comunitatea civică este destinată dispariției, locul ei fiind luat de aglomerațiile moderne, avansate tehnologic, care induc pasivitate civică și individualism. Modernitatea este inamicul civicității. Ori, studiul lui Putnam demonstrează contrariul. Cele mai puțin civice zone ale Italiei sunt satele tradiționale din sud. Viața în aceste comunități din Italia contemporană este marcată de exploatare și ierarhie.
Toate aceste rezultate indică o dată în plus o relație puternică de cauzalitate între prosperitate și civism, între consistența construcției democratice și nivelul de dezvoltare economică a societății.
5.3.3. Efectele societății civile asupra calității guvernării
Istoria conceptuală a societății civile a evidențiat nenumărate legături între evoluțiile acesteia și calitatea guvernării. În societățile moderne democratice, calitatea guvernării încorporează dimensiuni diferite dar complementare, precum cultivarea aptitudinilor cetățenești, existența opiniei publice, accesul liber la informație, protecția drepturilor individuale, reprezentare instituțională, precum și existența unor mecanisme de luare a deciziilor colective și de organizare a acțiunilor colective.
Prin intermediul asociațiilor voluntare, ce constituie nucleul societății civile, individul este capabil să se poziționeze într-o relație eficientă și semnificativă atât cu sistemul politic cât și cu sistemul pieței.
Efectele asocierii voluntare asupra calității guvernării sunt plasate de către teoreticieni în trei domenii distincte: individul, spațiul public și instituțiile (Warren, 1999).
Efectele individuale. Tocqueville a fost primul care a considerat că experiența asocierii ar putea cultiva capacitățile cetățenești, pentru că, argumentează el, “oportunitatea de a acționa împreună este experiența care orientează indivizii către binele public” (1995, [1835-1840]). Teoria mai recentă a lui Almond și Verba (1996, [1963]) vine să întărească relația dintre apartenența organizațională și competența civică. Aptitudinile individuale relevante pentru cultura politică democratică, pe care experiența asociativă este probabil să le stimuleze sunt, conform cercetărilor, următoarele:
Eficacitatea, sentimentul individual că propria persoană poate avea impact asupra acțiunilor colective (“efectul de agenție”, cum mai este denumită această dispoziție în literatura sociologică), sunt esențiale pentru clădirea încrederii de sine, necesară la rândul ei pentru demararea acțiunii.
Informarea, care abilitează cetățenii să ceară transparență și responsabilizare publică instituțiilor guvernamentale, este o altă funcție pe care organizațiile voluntare o îndeplinesc complementar cu alte surse, însă mai specializat comparativ cu acestea, selectând resursele informaționale relevante pentru scopurile curente.
Formarea aptitudinilor politice (discurs, auto-prezentare, negociere, compromis, coalizare, recunoașterea manipulării, presiunii, amenințării, soluționare inovativă a problemelor) este o funcție pe care o poate îndeplini orice asociație care presupune acțiune colectivă, nu doar cele direct implicate în cauze politice.
Cultivarea virtuților civice de către asocierea voluntară este deja o ipoteză confirmată de un număr mare de cercetări, iar lista acestor virtuți este și ea foarte lungă. Cele mai frecvent invocate sunt reciprocitatea, încrederea și recunoașterea realizărilor celuilalt ca urmare a experienței pluralismului. Deși acestea nu reprezintă în sine virtuți civice, virtuțile civice propriuzise depind de aceste “dispoziții pre-civice” (Almond și Verba, 1996, [1963]).
Spiritul critic dezvoltat de structurile asociative ale societății civile ajută indivizii să reflecteze asupra propriilor interese și identități, în relație cu ale celorlalți (Cohen, 1996).
Nici o experiență asociaționistă singulară nu poate produce toate aceste efecte asupra indivizilor. Ele pot constitui doar rezultatul experiențelor complexe acumulate pe parcursul traiectoriilor de viață individuale, experiențe care pot cultiva fiecare dintre aceste dimensiuni.
Efectele asupra spațiului public. Spațiul public, scria Habermas, “se poate descrie cel mai bine ca o rețea pentru comunicarea informațiilor și punctelor de vedere…; fluxurile de comunicare sunt, în acest proces, filtrate și sintetizate astfel încât ele se întrepătrund formând fascicule tematice de opinii publice” (1996). Spațiul public devine, în acest context, absolut necesar principiului democratic conform căruia o societate autonomă politic își poate impune în fața statului nevoile, preferințele și voința, limitând expansiunea pieței în domenii în care aceasta nu-și are locul. Contribuția societății civile în acest proces este esențială, pentru că numai în spațiul ei există potențialul pentru emergența publicurilor. Contribuția asociațiilor la autonomia politică poate îmbrăca mai multe forme:
Comunicarea publică în interiorul societății civile, între aceasta și structurile pieței și ale statului are un impact direct asupra transparenței actorilor activi în aceste domenii. Asociațiile voluntare au capacitatea și libertatea de a da glas preocupărilor indivizilor sau grupurilor, substituind în acest proces statul și piața, sensibile în primul rand la bani și putere (Habermas, 1996).
Reprezentarea diferenței este o funcție simbolică pe care societatea civilă o poate avea, influențând schimbarea coordonatelor discursului public. “Ieșirea în public” a organizațiilor societății civile în sprijinul unor cauze colective, este un mijloc de influență care compensează deficitul unor altor tipuri de putere. Asociațiile pot ajuta astfel la constituirea unor “publicuri subalterne” (Fraser, 1992) specializate în “contrahegemonie”. Acest efect devine important în mod deosebit atunci când spațiul public se află sub influența banilor (prin mass-media comerciale) și a puterii (prin campanii finanțate de stat), cazuri în care se încearcă obținerea unui anumit consens favorabil actorilor aflați la putere.
Incluziunea simbolică, angajarea în construcția unor sfere comune reprezentate printr-un “noi” definit prin împărtășirea unor valori, riscuri, preocupări, cele mai multe de natură universală, este un efect social al acelor asociații caracterizate ca fiind specializate în “comunalitatea simbolică” (symbolic commonality).
Efectele instituționale ale societății civile sunt cele mai frecvent evidențiate de teoriile democrației, între ele fiind recunoscute în special următoarele:
Reprezentarea, o funcție clasică a asociațiilor voluntare, centrală concepției pluraliste americane asupra voluntariatului, are un rol complementar reprezentării prin mecanismele electorale, considerate instrumente incomplete în responsabilizarea actorilor guvernamentali.
Rezistența organizată la deciziile defavorizante sau abuzive ale statului sau chiar ale pieței libere (în cazul unor bunuri la care principiile pieței n-ar trebui să se aplice) este mult mai eficientă decât cea a unor indivizi izolați și atomizați. Cum în societățile democratice, cele mai multe dintre politicile publice necesită cooperarea liberă a celor mai mulți dintre oameni în cea mai mare parte a timpului, capacitatea de rezistență poate de asemenea produce ca reacție din partea statului, deschidere, transparență și dialog.
Subsidiaritatea ca principiu și funcție a asociațiilor societății civile se referă la utilizarea unor mijloace alternative pentru atingerea unor scopuri publice, mijloace ale acțiunii colective adecvate naturii și dimensiunii problemei.
Coordonarea și cooperarea sunt capacități pe care structurile societății civile le posedă uneori în mai mare măsură decât guvernele sau piețele. Dată fiind complexitatea problemelor și pluralismul forțelor și intereselor concurente, deciziile și acțiunile colective necesită coordonarea și negocierea între grupuri multiple, fiecare cu resurse diferite, iar uneori cu interese, identități și valori distincte. În aceste condiții, multe dintre domeniile politicilor publice sunt dificil de administrat atât prin mecanisme birocratice guvernamentale, cât și prin mecanisme ale pieței care nu răspund criteriilor politice. Asociațiilor voluntare le sunt atribuite aptitudini de coordonare și cooperare superioare statului și pieței, aptitudini datorate resurselor de încredere și formelor de comunicare și cooperare deja stabilite, ce pot fi capacitate pentru soluționarea problemelor.
5.3.4. Relevanța relațiilor nepolitice pentru socializarea politică
Formarea atitudinilor politice adulte este un proces complex, care pune în relație factori de natură psihologică, culturală, instituțională etc. Socializarea politică a fost abordată mai ales din câteva perspective: socializarea timpurie cu efecte asupra comportamentului politic în perioada adultă, socializarea manifest nepolitică, însă cu consecințe politice latente, și socializarea unidirecțională în care experiențele familiale importante produc efecte asupra structurilor secundare ale politicului, fără a fi afectate la rândul lor de acesta.
Evidențierea rolului relațiilor nepolitice pentru înțelegerea relațiilor politice a constituit o sursă teoretică majoră în abordarea atitudinilor politice. Astfel, importanța experiențelor preadulte și a pattern-ului autorității din grupul primar familial, și-a găsit locul în cele mai semnificative teorii psihoculturale ale subiectului ca actor politic.
Focalizarea limitativă a acestor perspective asupra rolului experiențelor nonpolitice din copilărie în formarea atitudinilor politice este însă contrazisă de cercetările sociologice empirice desfășurate de Almond și Verba. Rezultatele acestor cercetări conduc la extinderea teoriei socializării politice. Impactul experiențelor nepolitice asupra comportamentului politic continuă, se pare, de-a lungul adolescenței și perioadei adulte, cu implicații politice chiar mai directe decât experiențele târzii.
O altă extindere este operată în legătură cu influența pattern-urilor autorității nonpolitice la care este expus un individ, asupra atitudinilor sale față de autoritatea politică. Deși primele interacțiuni ale individului cu autoritatea se realizează în contextul familial și este posibil ca primele idei despre politică să fie generalizări ale acestei situații, sunt identificate o varietate de alte pattern-uri ale autorității non-guvernamentale la care individual este expus (la școală, la locul de muncă, în cadrul diferitelor organizații cărora le aparține) și care, fiind mai apropiate ca tip de sistemul politic, dar și mai recente în raport cu experiențele politice, pot avea o influență mai mare asupra acestora.
Pe de altă parte, predispozitiile create de pattern-urile autorității familiale pot fi întărite, menținute sau contracarate prin forme de socializare politică manifestă. Astfel, expunerea la un material explicit politic (în mediul familial, școlar, mass-media) contribuie la structurarea propriilor atitudini specifice sau generale ale individului, ca de pildă respectul sau lipsa de respect față de regimul politic, loialitatea și partizanatul politic, spiritul civic respectiv lipsa acestuia.
Un ultim aspect al modelului clasic al socializării politice asupra căruia cercetările lui Almond și Verba introduc o extindere, privește fluxul influenței dintre modelele și instanțele socializatoare nepolitice și sistemul politic. Acest flux nu poate funcționa într-un singur sens, pentru că așa cum pattern-urile de autoritate nepolitică (familie, școală, loc de muncă) produc efecte la nivelul experiențelor politice individuale, și standardele, normele și calitatea funcționării sistemului politic, au impact asupra acestui nivel al modelelor nepolitice de autoritate.
Așadar atitudinile politice nu decurg dintr-o sursă ușor identificabilă și operaționalizabilă și orice simplificare ce încearcă stabilirea unor relații de determinare între o categorie univocă de valori și “vocația” democratică a unei societăți, poate da naștere unor etichete colorate ideologic cel mult. Este cert că se poate susține o convertire a valorilor dobândite în contexte nepolitice, în valori, atitudini și comportamente politice, însă relațiile dintre cele două planuri nu sunt lipsite de ambiguitate. Această convertire are regimuri funcționale diferite în rândurile unor grupuri diferite, și este mediată de o multitudine de factori care pot conduce la întărirea sau dimpotrivă la inhibarea congruenței între pattern-urile nepolitice și cele politice.
Efectele participării indivizilor în grupurile primare și nepolitice asupra atitudinilor politice ale acestora, se manifestă după câteva principii care acționează agregat:
sunt cumulative (individul cu șanse constante de participare în zone nepolitice diferite va generaliza această experiență în participare politică);
sunt substituibile de către alți factori sociali (nivel ridicat de educație și într-o măsură mult mai mica, participarea la locul de muncă) și
se situează într-o ordine ierarhică a importanței.
Acest ultim principiu nu se aplică în mod similar tuturor societăților. Într-un sistem social diversificat, așa cum sunt majoritatea sistemelor sociale contemporane, socializarea în familie și chiar și în școala primară reprezintă o pregătire inadecvată pentru participarea politică. În aceste societăți principalele roluri adulte sunt funcționale și orientate spre îndeplinirea de scopuri, astfel încât rolurile difuze și atributive învățate în familie nu sunt un antrenament potrivit pentru o participare activă a individului în sistemul social mai larg. Rolurile semnificative în raport cu sistemul politic vor fi îndeplinite în aceste situații de alte agenții socializatoare, mai apropiate în timp și ca structură de acest sistem.
5.3.5. Reconfigurarea formelor moderne de participare politică
Tendința de creștere a oportunităților de participare în familie și la școală, specificul muncii cu accent treptat pe judecata autonomă, sporirea stocurilor de educație din societățile moderne, sunt toate argumente pentru ideea că pattern-urile de participare nepolitică s-au schimbat relativ uniform de-a lungul timpului în sensul măririi disponibilității individului pentru participare politică.
Este însă discutabil în ce măsură aceasta a condus la o creștere a participării politice efective. Schimbarea valorilor societăților moderne a fost însoțită, se pare, de o reconfigurare a formelor de participare politică, precum și a ariilor în care publicul își manifestă interesul politic.
În majoritatea sistemelor democratice cu tradiție s-a constatat o creștere a insatisfacției publicului în raport nu cu valorile și principiile democrației, ci cu instituțiile democrației reprezentative.
Accentuarea rolului societății civile în procesele decizionale a fost o mișcare către o formă de democrație participativă, consistentă cu emergența valorilor postmaterialiste / postmoderniste .
Declinul în ratele de participare la vot constatat în toate democrațiile occidentale, precum și lipsa de interes a publicului față de formele tradiționale de participare politică, pot fi interpretate ca sugerând insatisfacția cu această formă de democrație reprezentativă. Aceasta cu atât mai mult cu cât acest declin a fost însoțit în țările dezvoltate de o creștere a frecvenței contactelor directe ale cetățenilor cu autoritățile și a activităților desfășurate în cadrul grupurilor comunitare.
Noile pattern-uri de participare politică, apartenența și activarea în grupuri intermediare de acțiune de tipul asociațiilor voluntare, au creat în democrațiile occidentale presiuni pentru luarea în considerare a unor noi forme de elaborare și implementare a politicilor publice, implicând participarea publică atât în procesele de input cât și în cele de output. Aceste reforme instituționale, demarate ca răspuns la provocările schimbării valorilor societăților pe axa materialism/postmaterialism în termenii lui Inglehart, au ajuns, prin mecanismele unor instituții internaționale, să fie adoptate de societăți aflate în puncte diferite pe această axă, societăți cu opțiuni neomogene privind stilurile de reprezentare a intereselor. Acest fapt ar putea explica dezvoltarea greoaie și funcționarea atipică (defectuoasă din perspectiva teoriei normative a democrației) a societătii civile în unele dintre țările cu democrații recente, printre care și România.
Schimbarea valorilor și aptitudinilor politice ale cetățenilor reprezintă așadar rădăcinile unor provocări la care democrațiile, mai noi și mai vechi, trebuie să facă față.
Ralf Dahrendorf, în urmă cu un sfert de secol, intuia foarte bine această obligatorie capacitate de adaptare pe care sistemele politice democratice trebuie să o dezvolte: “Ceea ce trebuie să facem mai mult decât orice este să menținem acea flexibilitate a instituțiilor democratice care, intr-un fel, este cea mai mare virtute a lor: abilitatea acestor instituții de a introduce … schimbarea fără revoluție – abilitatea de a da răspunsuri noi unor probleme noi, abilitatea de a dezvolta instituții mai degrabă decât a le schimba tot timpul, abilitatea de a ține liniile de comunicare deschise între conducători și conduși și abilitatea de a face ca oamenii să conteze dincolo de orice altceva”.
5.4. Bugetele participative
Paradoxul în care cultura participării ne-a plasat este următorul: pentru a se putea pune singură în mișcare, ființa noastră participativă este ghidată, orientată, educată, în ultimă instanță mobilizată și chiar disciplinată de alte forțe! Disciplinarea participării, dincolo de laturile ei gramsciene și foucauldiene, s-ar putea dovedi, pentru noul zoon politikon, și o afacere mai puțin sumbră. Una dintre modalitățile cele mai discutate și mai concrete prin care ființa participativă primește putere veritabilă este implicarea în deciziile legate de bugetele participative.
Așa cum relatează Talpin (2006, 11), apariția și primele implementări ale conceptului de buget participativ au produs o reacție de încântare și de uimire nu doar printre cetățeni, ci chiar în rândurile politicienilor. Mulți dintre cei aleși (la nivel local, dar și central) au salutat această inițiativă și au văzut în ea inclusiv o formă de rezistență în fața aspectelor neplăcute ale globalizării, o formă de echitate și justiție socială ori o modalitate de radicalizare a democrației, în fapt o îndreptare în direcția democrației directe. Entuziasmul inițial nu a dispărut, însă el a fost adesea temperat de experiențele luptelor pentru putere, ale dificultăților de aplicare rezultate din situația concretă a orașelor implicate, respectiv ale dificultăților de aplicare rezultate din constrângerile instituționale existente.
Yves Cabannes (2004) face o analiză de adâncime a contribuțiilor pe care bugetele participative le pot aduce democrației participative, plecând de la situația întâlnită în Brazilia. Alegerea sa nu este deloc întâmplătoare, având în vedere că ilustrarea paradigmatică, devenită referință de manual, în ceea ce privește conceptul de buget participativ este Porto Alegre. Mai mult, Brazilia este o țară cu o tradiție democratică destul de consistentă, în schimb orașele care au aplicat această structură acoperă o arie extrem de largă, de la centre urbane industrializate moderne, active și până la localități puțin industrializate, pasive și cu un grad înalt de sărăcie a populației. În plus, experiențele specifice urmărite au evidențiat un întreg spectru teoretic, de la forme pure de democrație directă (acolo unde decizia a stat doar în mâinile cetățenilor), până la forme semireprezentative (liderii sau consiliile comunității au avut puterea de decizie). Cabannes își structurează concluziile sale – în fapt, subiecte de cercetare pe mai departe și întrebări fundamentale – în 19 teme cuprinse în cinci dimensiuni. Aceste dimensiuni sunt participativă, financiară, teritorială, regulativă/legală și politică. În ceea ce privește dimensiunea participativă, ca să luăm numai un exemplu, ea ridică următoarele probleme (Cabannes, 2004: 42-43): 1) cine are puterea de a lua decizia în legătură cu implementarea bugetelor?; 2) care sunt obiectivele care subîntind bugetele participative?; 3) cine controlează implementarea deciziilor și execuția lucrărilor?; 4) participare directă sau reprezentare a cetățenilor?; 5) care este rolul organizațiilor profesionale (ONG-uri, universități, parteneri externi etc.)?; 6) în ce proporție și în ce modalități participă persoanele marginalizate?; 7) care sunt instrumentele municipale de monitorizare și evaluare?; 8) care sunt modalitățile de training pentru personalul implicat?
Cabannes oferă un foarte prețios suport empiric observației că toate aceste cinci dimensiuni sunt implicate în redefinirea constantă a câmpului și a experiențelor specifice bugetelor participative. Nu e același lucru să participi direct sau prin reprezentanți, nu e același lucru să te poți folosi de 1%, de 15% sau de 100% din bugetul orașului, nu e același lucru să utilizezi instrumentul bugetului participativ la nivel de cartier sau de oraș, există o diferență sensibilă între opțiunea pentru standardizarea și formalizarea procedurilor (influențarea se manifestă de sus în jos) și opțiunea experimentării neconstrânse (influențarea se manifestă de jos în sus), la fel cum există o diferență semnificativă între utilizarea normală a instrumentului și acapararea lui de către o elită politică, care uzează de el în scopul prezervării unor raporturi de putere.
Jules Talpin este, la rândul său, preocupat să observe cum se manifestă realitatea puterii în problema bugetelor participative. Talpin consideră că majoritatea cercetărilor, prinse încă în spiritul euforic și optimismul primelor inovații, eludează problema centrală a raporturilor de putere și a luptelor pentru putere. Pentru a parafraza titlul unui roman celebru, aceste cercetări aleg să perpetueze uimirea inițială, preferând să rămână opace la zvonurile neliniștitoare care ne-ar putea cutremura dacă am fi în situația de a conștientiza „fondul mistic” și miza enormă a disputelor. Analizând câteva experiențe ilustrative (Sevilla, Roma, Morsang-sur-Orge), Talpin ajunge la concluzia că există trei elemente primordiale pe care studiul dispozitivelor bugetelor participative trebuie să le atingă (Talpin, 2006: 14): a) problema procedurilor – care sunt instituțiile care fac posibilă/restrâng puterea de decizie a cetățenilor; b) problema cadrajului – care sunt modalitățile de luare a deciziilor în cadrul dispozitivelor; c) problema realizării – în ce măsură deciziile cetățenești devin politici publice autentice și sunt îndeplinite ca atare. Cazurile investigate relevă un amestec de participare efectivă a cetățenilor în folosirea fondurilor puse la dispoziție, manipulare a situațiilor în folosul unor grupuri, respectiv tentative de controlare și orientare a procesului. Talpin constată o anumită opoziție – chiar în interiorul unor partide oficial deschise către ideea bugetelor participative – a unor ramuri care nu vor să piardă controlul bugetului (nivelul procedurilor), prezența intențiilor de deturnare a discuțiilor libere (cazul Morsang-sur-Orge, nivelul cadrajului), valorificarea unor constrângeri instituționale pentru împiedicarea transformării deciziei cetățenești în politică publică (cazul Roma, nivelul realizării). Talpin concluzionează (2006: 17) că, în ciuda eforturilor de inovare și de progres, va trebui să treacă suficient de mult timp pentru ca în mentalul colectiv cultura apatiei și a delegării puterii să fie înlocuită de o veritabilă cultură a participării.
Modalitățile în care experiența puterii structurează evoluția concretă a bugetelor participative a fost urmărită de mulți autori (Sintomer, 2001; Abers, 2000; Braithwaite, 1999; Garcia-Guadilla, Perez, 2002). Din câte se observă, această luptă între voința de control a elitelor politice și voința de participare liberă a cetățenilor va fi purtată în continuare. De fapt, este o confruntare între două voințe de redefinire. Cetățenii care sunt partizani ai modelului participativ vor să redefinească câmpul raporturilor de putere și să își lărgească posibilitățile de influențare a deciziilor, în timp ce elitele vor să redefinească (acolo unde par a fi dezavantajate) procedurile, cadrajul și constrângerile instituționale care orientează realizarea concretă a proiectelor. Confruntarea voințelor de redefinire rămâne inegală atât timp cât sistemul reprezentativ permite celor aleși, în marea majoritate a cazurilor, să configureze structuri, reguli și legi care să le prezerve superioritatea și privilegiile.
Așa cum nota Thomas Zittel, practica bugetelor participative a fost percepută ca ținând de procesul de democratizare expansivă. Afirmația este valabilă atât timp cât ne referim – cum ne avertiza Yves Cabannes – la situațiile de decizie directă. În formele intermediare, lucrurile sunt mai complicate și cu mult mai discutabile. Însă nu cred că greșim dacă vom considera că există și elemente de democratizare integrativă care sunt prezente aici (în fond, a obișnui o persoană cu implicarea în luarea deciziilor înseamnă a-l face un mai bun cetățean), respectiv de democratizare orientată către eficiență.
5.5. Participare prin internet
Nici un subiect nu a atras, însă, atât de mult interes precum cel legat de posibilitățile de extindere ale procedurilor democratice prin intermediul internetului și ale noile media asociate lui. Importanța sa strategică și simbolică este observabilă și prin faptul că practicile specifice pot fi și au fost înțelese, pe rând, ca ilustrând democratizarea expansivă, democratizarea integrativă, respectiv democratizarea orientată către eficiență. Într-adevăr, oamenii sunt puternic stimulați de libertatea foarte mare de exprimare, de existența „locurilor” de întâlnire și dezbatere, de posibilitatea de participare la consultări și alegeri on-line; ei se dovedesc, într-un procent dominant, deschiși către învățarea unor comportamente specifice și către edificarea unor reguli, obișnuințe și ritualuri care le vertebrează interacțiunile; de asemenea, percep aceste procese ca fiind cu mult mai puțin costisitoare decât modalitățile tradiționale de implicare în chestiunile publice. În plus, se constată și o anumită distanțare față de media tradiționale – care își păstrează, cel puțin deocamdată, rolul central –, percepute ca neoferind un spațiu de deliberare veritabil prin comparație cu ceea ce oferă internetul.
Apariția și dezvoltarea New Media a determinat aproape concomitent luări de poziție din partea cercetătorilor în legătură cu oportunitățile în direcția formelor participative ale democrației. Așa cum era de așteptat (Bentivegna, 2002), s-au concretizat atât puncte de vedere optimiste în legătură cu această problemă, dar și opinii contrare. Optimiștii au făcut trimitere la posibilitatea de construire a unei noi forme de spațiu public, caracterizată prin egalitatea de statut a participanților, prin invocarea experiențelor lor personale în cadrul discuțiilor și dezbaterilor, respectiv prin relația cu celelalte tipuri de media. În cel mai rău caz, cred optimiștii, încercând să deturneze o serie de critici posibile, asistăm la o sferă publică parțială. Partizanii acestei sfere publice parțiale invocă avantajul caracterului interactiv, al coprezenței sau al lipsei de intermediere (punct foarte discutabil, de altfel). Astfel, democrația digitală se apropie semnificativ de democrația directă. În cadrul acestui scenariu, utilizatorii internetului au, în primul rând, șansa de a depăși sau, la modul minimal, de a face câțiva pași în direcția eliberării de nevrozele izvorâte din acea credibility gap de care aminteam la început. Relația disfuncțională dintre oamenii politici și cetățeni, constatabilă în mai toate democrațiile occidentale, are acum posibilitatea de a fi revitalizată. Acest lucru se întâmplă deoarece mijlocirea realizată de către media tradiționale este aparent înlocuită de implicarea directă a cetățenilor.
Într-adevăr, comunicarea publică în ipostaza ei mediatică tradițională are drept caracteristică fundamentală distanța foarte mare, până la o adevărată fractură, în unele cazuri, dintre emitent și receptor. Controlul ferm exercitat de emitentul mesajelor se află în complementaritate cu feed-back-ul relativ slab pe care cetățenii, în calitate de receptori, au posibilitatea de a-l oferi. Desigur, univocitatea acestei relații de putere este astăzi pusă în discuție de mulți autori în contextul în care cercetarea publicurilor și luarea în calcul a preferințelor consumatorilor reprezintă o practică de rutină. Deși multe din formatele media tradiționale țin cont de audiență și de dorințele publicului, totuși nu prea se întânesc formate create de însuși publicul implicat sau modificate substanțial de acesta. Exemplele, dacă sunt, reprezintă excepția, nu regula. Optimiștii insistă că media tradiționale nu sunt, structural, capabile să ofere ceva echivalent actualei piețe electronice a ideilor și, în ciuda transformărilor care au infirmat, în decursul timpului, viziunea glonțului magic, discursul mediatic rămâne totuși monologal, asimetric (McQuail, f.a.: 173).
Din această perspectivă, Bentivegna (2002: 51-52) notează că „piața electronică care le asigură cetățenilor un mediu în care ei se pot întâlni prin navigarea pe internet a fost considerată de către mulți experți drept o traducere modernă a conceptului de sferă publică conceput de Habermas”. În acest fel, venind dinspre sferele lor private, din interiorul acestora, fără a fi obligați să meargă într-o agora „in real life”, cetățenii stau confortabil în fotoliile lor și în același timp participă la crearea unui loc public și a unei inițiative publice. Trăind în sfera privată, ei reușesc în același timp să se antreneze în dezbaterea unor probleme ale comunității lor. Noile tipuri de dezbateri împrumută o parte din regulile modalităților clasice (Sălăvăstru, 2009), dar în aceeași măsură impun canoane specifice.
Întrebările fundamentale, însă, revin. Este această piață electronică locul veritabil al dezbaterii? Nu cumva ea subzistă ca suport al spațiului public tradițional, mai degrabă, decât ca înlocuitor? Mai mult, cât de optimiși putem fi, până la urmă, de vreme ce însuși Habermas s-a arătat adesea sceptic față de, pe de o parte, amestecul sferelor publică și privată, și, pe de altă parte, închiderea progresivă a ceea ce trebuia să reprezinte, prin excelență, o formă a deschiderii? Moștenește noua piață electronică mizele tradiționale, sau schimbarea pe care o oferă – ecologică, după unii – presupune o reconsiderare a lor? În sfârșit, cum putem găsi răspunsuri acceptabile la întrebările legate de faptul că actualul spațiu public pare mai curând „un loc în care diferite organizații își reprezintă interesele și încearcă să obțină un consens între ele și reprezentanții guvernului” (Bentivegna, 2002: 52). Participarea cetățenilor la o dezbatere rațională, menită să eficientizeze resorturile societății civile și, eventual, să limiteze pretențiile hegemonice ale Leviathanului devine în acest din urmă caz dacă nu absurdă, atunci inutilă.
Este clar că internetul a devenit un New Locus. Însă, ca orice instrument, poate fi folosit în funcție de intențiile utilizatorilor: el poate înlesni participarea cetățenilor (Sierra-Caballero, 2006), exprimarea partidelor politice (Blanchard, 2006), dezvoltarea media underground și media alternative (Jankowski, 2002), dezvoltarea comunităților virtuale și suportul comunităților tradiționale, dar este foarte posibil ca de multe ori să nu fie altceva decât un simplu ecran public (DeLuca, Peeples, 2002).
5.6. Întărirea democrației participative pentru modernizarea instituțiilor publice
Democrația participativă este una dintre primele teme care au apărut pe agenda sectorului non-guvernamental. După nevoia de alegeri libere și corecte, primă condiție a democrației, apare nevoia unor mecanisme de participare la decizia publică, care să permită cetățenilor să își exprime opiniile și așteptările către reprezentanții lor aleși. Eforturile organizațiilor non-guvernamentale au fost concentrate în câteva direcții: stimularea interesului cetățenilor cu privire la decizia publică, stimularea interesului actorilor decizionali pentru organizarea de consultări, coalizarea sectorului non-guvernamental în sensul unor intervenții coerente în decizii publice, construirea unui cadru legislativ și instituțional pentru participarea la decizia publică, monitorizarea aplicării legislației și reclamarea derapajelor de la regulile democrației și a bunei guvernări.
În anul 2011 exista un cadru formal de manifestare a democrației participative dat de legislația care reglementează condițiile în care are loc consultarea cetățenilor în procesul de luare a deciziilor la nivel central și local. În ultimii ani, Parlamentul României a adoptat modificări ale normelor privind transparența decizională. Prin Legea nr. 242/2010 a fost extins domeniul de aplicare a Legii nr.52/2003 la documente de politici publice elaborate de autoritățile publice centrale și s-a instituit obligația administrației publice de a argumenta în scris nepreluarea recomandărilor formulate și înaintate în scris de cetățeni și organizații legal constituite ale acestora. De asemenea, Strategia guvernamentală pentru o reglementare mai bună la nivelul administrației publice central 2008 – 2013 punctează câteva probleme importante cu care administrația publică se confruntă: precaritatea informațiilor referitoare la modul de derulare a procesului de consultare, insuficiența mecanismelor de consultare și caracterul formal al practicilor curente privind consultarea. Prin strategie au fost prevăzute măsuri coerente care să ducă la îmbunătățirea situației actuale, pentru care a fost stabilit ca termen de implementare decembrie 2010 și un buget de 1.750.000 euro. Punerea lor în practică însă întârzie să apară.
Un bun exemplu de îmbunătățire la nivel procedural este recenta adoptare a Metodologiei de informare și consultare a publicului în elaborarea sau revizuirea planurilor de amenajare a teritoriului și de urbanism. Aceasta propune un pachet minim de cerințe privind implicarea publicului în proiectele de dezvoltare urbană, armonizează și integrează legislația deja existentă în domeniul informării și consultării publicului. Pentru a asigura flexibilitate și adaptare a proceselor de consultare la specificul situației, pe lângă normele obligatorii impuse, conform acestei metodologii, fiecare autoritate vizată trebuie să-și facă propriul regulament de implicare a cetățenilor în elaborarea sau revizuirea planurilor și documentațiilor de urbanism.
Aplicarea legilor accesului la informații de interes public și transparenței decizionale este caracterizată de formalism și arbitrar. Atunci când o instituție dorește, din variate motive, să eludeze prevederile acestor legi, face acest lucru fără rețineri. Chiar și în condițiile îmbunătățirii legislației, la nivel practic, situația democrației participative în România se caracterizează mai degrabă printr-o serie de exemple negative:
Deși prezența publicului la ședințele Parlamentului este garantată de Constituție și confirmată de Regulamentul Camerei Deputaților, conducerea Camerei Deputaților ia decizia de a nu permite accesul publicului la Ședința Camerelor reunite din data de 17 martie 2011, ședință în cadrul căreia era programată angajarea răspunderii Guvernului pentru Codul Muncii.
Solicitarea de autorizare a unor manifestații de protest la adresa proiectului Uranus, în zona Piața Matache, este respinsă, iar Primăria și Consiliul General al Capitalei refuză să țină cont de orice opinii nefavorabile proiectelor sale.
Acestea sunt doar două exemple de derapaje grave de la principiile unei democrații sănătoase. Blocajul de comunicare dintre stat și societate este indicat de studiile realizate recent. Cea mai nouă radiografie a relațiilor dintre autoritățile publice și ONG-uri, realizată de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC) în studiul „România 2010. Sectorul non-guvernamental – profil, tendințe, provocări” confirmă contextul descris mai sus. Confirmarea vine și din rapoarte internaționale: Democracy Index 2010 ne poziționează pe locul 56, într-un top al democrațiilor care cuprinde 165 de state și două teritorii. România este încadrată ca „democrație deficitară”, caracterizată, printre altele, prin „probleme la nivelul guvernării, cultură politică nedezvoltată, participare politică scăzută”.
5.7. Concluzii preliminare
Adam Smith nota, cu suficient de mult timp în urmă, că economiile nu funcționează în vid, ci sunt încastrate într-un context instituțional. Nu putem face, așadar, o analiză pură a economicului, eliberată de orice variabile externe; orice tratare a economicului a însemnat, dintotdeauna, și o cercetare atentă a politicului, a dimensiunii antropologice, a dimensiunii simbolice, morale și religioase ori a perspectivei raporturilor de putere, inclusiv din punct de vedere militar. Dacă îl parafrazăm pe marele gânditor liberal, putem să spunem că practicile democrației participative nu funcționează nici în vid, și nici în vreo lume posibilă desenată plecând de la constrângerile raționale ale unui model ideal. Practicile democrației participative se află, de câteva decenii, într-o manifestare și o evoluție determinate de „rigorile” lui hic et nunc și de nevoia permanentă de redefinire de sine în funcție de numeroasele contexte de implementare. Tendința de (auto)adaptare care rezultă de aici se menține într-o tensiune esențială cu eforturile – fie ele sincere, simulate, profund interesate, justificate acțional, justificate doar din orgoliu intelectual, justificate procedural, din complezență, din imitație, din slugărnicie sau pur și simplu din lipsă de altceva – acelor persoane și organizații care au încercat să ducă procesul de democratizare un pas mai departe.
Democratizarea înaintează, așadar, în ritm cu urmărirea intereselor actorilor politici și în congruență cu specificul și tradițiile locale. Dacă în Germania se poate constata o însemnată deplasare și delegare a puterii dinspre guvernarea federală către landuri în ceea ce privește formula referendumului (Premat, 2006), dacă în Franța identificăm o pluralitate de practici ale democrației participative care sunt implementate sau în curs de implementare, dar care nu par să dizloce, cel puțin deocamdată, centralitatea extrem de solidă care îi este caracteristică, în Brazilia găsim experiențe dintre cele mai diverse cu privire la promovarea modelului bugetului participativ (Cabannes, 2004), în timp ce în Columbia democrația participativă pare adeseori a fi un paravan sau o nouă oportunitate pentru extinderea unui sistem clientelar (Garcia-Guadilla, Perez, 2002).
Demersul participativ ne pune la dispoziție un evantai de instrumente. Aceste instrumente sunt diferite ca esență, ca funcționalitate, ca utilitate ori ca relevanță. Ele, în schimb, au fost introduse, toate, în scopul foarte general al sporirii gradului de democrație existent în societățile contemporane. Măsura atingerii acestui scop foarte general (și destul de vag, după unele voci) este dată, după toate probabilitățile, de puterea de integrare a rezultatelor pozitive obținute pe fiecare direcție particulară în parte. Ar trebui să ne imaginăm, în acest sens, fiecare practică drept un salahor serios, dedicat și consecvent, care își duce sarcinile la îndeplinire cu speranța că fiecare coleg de-al său procedează într-o manieră asemănătoare și că, în urma efortului colectiv, rețeua de rezultate este sau poate fi aranjată astfel încât să producă o lume politică dacă nu mai echitabilă sau mai dreaptă, cel puțin una mai relevantă și mai motivantă.
Așa cum am notat și mai sus, un instrument poate fi îndreptat în oricare dintre direcțiile vizate de actorul care-l utilizează. Putem folosi consiliile de cartier pentru o consultare veritabilă a cetățenilor, la fel de bine cum le putem folosi pentru a impune un nou lider. Putem folosi bugetele participative pentru a da putere efectivă cetățenilor care vor să se implice în luarea deciziilor legate de viitorul comunității lor, pentru a evita o parte din rețelele de corupție (atât centrale, cât și locale) sau pur și simplu ca formă de educare a spiritului civic în vederea unor transformări ulterioare încă și mai profunde, mai spectaculoase. La fel de bine însă, putem folosi bugetele participative ca pe un paravan foarte eficient. Putem milita pentru democrația digitală și pentru noile forme ale spațiului public animați de dorința de recuperare a unui teritoriu și a unor obișnuințe pierdute, la fel de bine cum putem valorifica cyber-societatea doar ca să ne promovăm imaginea și interesele proprii dincolo de orice considerent cu valoare publică, comunitară.
Nu sunt puțini autorii care susțin că, pentru moment, în foarte multe cazuri, democrația participativă este controlată și orientată (Koebel, 2006) de către elite, selecția procedurilor și a evoluției proceselor participative fiind îndreptată către scopul reproducerii structurilor democrației reprezentative. Este posibil ca această operațiune să nu lase democrația reprezentativă într-o formă exact identică cu cea inițială, sunt posibile scenarii de hibridare, însă raporturile de putere și menținerea dominației constituie mize prea importante pentru a nu fi perpetuate. Koebel crede că putem porni în conștientizarea acestui fapt de la hiatusul existent între discursurile politice – întregul comunicării politice, în fapt – și practicile efective. Așa cum observa și Murray Edelman (1999: 163), „teza de bază este că publicul răspunde la simbolurile politice evidente; nu la «fapte» și nu la codurile morale înrădăcinate în caracter și suflet, ci la gesturile și dicursurile care pun în scenă drama politică a statului. […] Supoziția obișnuită conform căreia ceea ce face un guvern democratic constituie într-o măsură oarecare un răspuns la codurile morale, dorințele și cunoștințele fundamentale ale oamenilor este pe cât de liniștitoare, pe atât de neconformă realității”.
Această diversiune seducătoare a discursului, a comunicării are la bază faptul că, în ciuda multor teorii explicative care fac apel la oameni ca la agenți în primul rând raționali, dimensiunea mitică, simbolică, chiar fantasmatică a minții umane este hotărâtoare în participarea la procesele politice. Jean-Jacques Wunenburger (2005, 113-114) nota cu îndreptățire că „cu cât «politizarea» vieții sociale, în sensul unei transformari a socialității în civilitate și a autorităților spontane în putere de Stat, asigură – conform marii majorități a sistemelor de gândire, cu excepția anarhismului – o transformare pozitivă a vieții umane, ajustând-o mai mult pe valori absolute, cu atât ideea conform căreia raporturilor politice s-ar reduce în mod substanțial la rațional devine mai problematică. […] Oamenii și societățile nu reușesc să instituie o organizare și o viață politică decât alăturându-și, completându-și, inervându-și exigențele, principiile, modelele și normele raționale prin credințe mitico-simbolice, prin acțiuni cu conotație ludică, prin inventări de ficțiuni. […] Intrând în sfera politică, oamenii nu renunță ca prin magie la înclinațiile lor, la dorințele de a povesti istorii, de a sensibiliza unele convingeri intelectuale cu ajutorul personificărilor, de a recurge la medieri vizuale (embleme, alegorii etc.) ale constrângerilor suferite”.
Dincolo de pesimismul întemeiat pe care autori precum M. Koebel sau G. Johns îl exprimă, „crăpăturile” existente în fațada acestei construcții generoase pe care o numim democrație participativă – ca să parafrazăm titlul unei contribuții aparținându-i chiar lui Johns – nu elimină adevărul că relația dintre participare și reprezentare cunoaște acum o dinamică fără precedent. Edelman și Wunenburger au dreptate când accentuează importanța dimensiunii simbolice; însă nu este mai puțin adevărat că această componentă strategică poate fi folosită nu doar unidirecțional, ca și voință de control și reproducere a elitelor, ci bidirecțional. Voința oamenilor de chestionare a fundamentelor politicului, voința de ajustare a câmpului de forțe, în cele din urmă voința de redefinire a conceptelor și rolurilor devine din ce în ce mai manifestă în cadrul mai vechilor și mai noilor forme ale spațiului public. Nivelul experimental al procedurilor participative facilitează deturnarea democrației către forme de oligarhie (locală sau centrală), dar în același timp deschide posibilitatea unor construcții viabile – eventual mutual profitabile, atât pentru clasa politică, cât și pentru cetățeni – și a unei atitudini mai proactive și mai optimiste: „ar fi prilejul pentru o evaluare mai puțin pesimistă decât altădată și pentru o perspectivă mai puțin încrâncenată, una pur și simplu ipotetică” (Habermas, 1998: 41).
Succesul demersului participativ este legat – dincolo de mulți alți factori – de modalitățile de extindere a procesului de democratizare. Probabil că o conduită echilibrată, în deplin acord cu dimensiunea experimentală, ar fi explorarea, pe mai departe, a potențialităților oferite de democratizarea expansivă, integrativă și orientată către eficiență. Opțiunea teoretică pentru una dintre aceste trei variante este perfect acceptabilă și poate susținută cu argumente. Din punct de vedere practic, însă, este destul de clar că este necesară o stimulare (de exemplu, prin extinderea procedurilor democrației directe) a actorilor, dar și o reducere a costurilor implicării și tranzacțiilor lor de ordin politic, iar în ceea ce privește latura educațional-culturală, „o sferă publică funcționând politic are nevoie nu numai de garanțiile venite din partea instituțiilor statului de drept, ea este legată și de sprijinul moștenirilor culturale și al modelelor de socializare, de cultură politică, a unei populații deprinse cu libertatea” (Habermas, 1998: 38).
Opoziția benefică dintre libertățile negative și cele pozitive, crede N. Bobbio (2007: 112), „nu este posibilă în regimurile în care în locul celei dintâi se află o putere fără limite, iar în locul celei de-a doua, o putere situată deasupra oricărui control”. În condițiile menționate de Bobbio, procedurile participative – dacă există – țin mai degrabă de simularea democrației, decât de practicarea ei autentică. În cazul statelor totalitare, uzajul termenilor este strict formal, acoperirea concretă fiind nulă. În cazul statelor netotalitare, experimentările sunt dintre cele mai diverse, de la situațiile în care autoritățile „joacă corect” și vor să implementeze procedurile specifice și până la situațiile în care procedurile sunt selecționate, controlate și ghidate pentru a fi de folos unui grup de interes. Nu este mai puțin adevărat că foarte multe dintre mărturiile adunate de cercetători atestă numeroase stângăcii și naivități în promovarea și implementarea practicilor participative. Nu am greși foarte mult în acest ultim caz dacă am vorbi despre o participare anecdotică.
Însă chiar participarea anecdotică ascunde în miezul său un spirit nou, proaspăt. Observația lui B. Manin (apud Habermas, 1998: 32) este foarte grăitoare: „o decizie legitimă nu este voința tuturor, ci acea decizie care rezultă din deliberarea tuturor; procesul formării voințelor este cel ce conferă rezultatului legitimitate, și nu suma voințelor deja formate. Un asemenea principiu este în același timp individualist și democratic”.
Voința de înlăturare a unor forme de dominare, voința de schimbare a parametrilor desfășurării procesului politic, voința de implicare ca și cetățean în proceduri autentice ale democrației participative, voința de constituire a unor comunități de protest și voința de redefinire de sine prin învățarea practicilor democratice constituie tot atâtea motive să împărtășim optimismul rezervat al lui Jürgen Habermas. Înainte de a oferi încredere structurilor statului, zoon politikon din zilele noastre trebuie să își acorde sieși încredere și comunității din care face parte. Înainte de a da un gir simbolic sau electoral discursurilor clasei politice, trebuie să le treacă – ca în cazul oricărui conținut mediatic – prin propriul filtru critic. Înainte de a oferi prin delegare puterea sa unor reprezentanți, trebuie să verifice dacă nu cumva își poate exercita direct influența în cadrul unei practici participative.
Concluzii finale și propuneri
În această lucrare ne-am propus să invetigăm relația dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice din România cu scopul de a identifica cum ONG-urile ar putea ajuta la modernizarea organizațiilor administrației publice. Am folosit două instrumente de cercetare pentru acest demers, analiza semantică pentru a identifica caracteristicile relației dintre cele două tipuri de organizații (non-guvernamentale și guvernamentale) așa cum se regăsesc în literatura de specialitate și chestionarul pentru a identifica atitudinea tinerilor în relație cu cetățenia activă și implicarea în interacțiunea cu instituțiile publice.
Ca urmare a faptului că am utilizat analiza semantică pentru realizarea cercetării teoretice concluzionăm că o trecere în revistă structurată a literaturii de specialitate este foarte utilă pentru domeniile în care literatura transcende mai multe domenii. Analizele tradiționale, bazate pe căutări de cuvinte cheie lasă o marjă de eroare semnificativă pornind de la prejudecățile autorului / autorilor. Cu toate acestea, o analiză structurată se bazează pe o rețea de citare creată folosind un software de analiză semantică. Prin urmare, autorii nu controlează procesul de interogare și rețeaua de citare în curs de dezvoltare ceea ce reflectă o revizuire sistematică și mai cuprinzătoare a unui anumit corpus de cunoștințe.
Analiza noastră asupra eficacității colaborării dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice confirmă un consens larg de la nivelul comunității științifice care consideră puțin utile măsurătorile unidimensionale, dar, de asemenea, subliniază faptul că nu există un consens cu privire la măsurători alternative adecvate. Un rezultat mai puțin evident al acestei analize este că un consens academic necesar asupra celor mai eficiente măsurători ale eficacității dintre cele două tipuri de organizații este împiedicat în principal de lipsa de studii empirice și de lipsa unor definiții explicite, dar și identificarea unor parametri de bază, cum ar fi nivelurile de analiză. Aceste limitări sunt adesea rezultatul granițelor disciplinare care creează o iluzie de cunoștințe partajate și oferă stimulente insuficiente pentru a fi mai explicit cu privire la ipotezele unei persoane ca o condiție prealabilă pentru un program mai eficient de cercetare interdisciplinară privind rolul organizațiilor non-guvernamentale în modernizarea instituțiilor publice.
Vestea bună este că nu există nicio lipsă de modele complexe promițătoare pentru evaluarea eficacității. Viitoarele schimbări în metodologiile organizațiilor mari de tip watchdog vor spori variația modelelor. Vestea proastă este că aceste modele au fost rareori testate empiric riguros. În ciuda dezbaterilor curente privind „rolul strategic al organizațiilor non-guvernamentale” și creșterea presiunilor pentru a arăta rezultate măsurabile pe arena politicilor publice, cercetarea a rămas puțin în urmă în acest domeniu. Ca urmare, persoanele interesate în promovarea literaturii de specialitate cu privire la impactul organizațiilor non-guvernamentale în colaborarea cu instituțiile publice, adesea ignoră publicațiile științifice și se bazează pe ceea ce văd și înțeleg că este gândire avansată în curs de dezvoltare de către think-tank-uri, agenții guvernamentale și organizații care acordă finanțare (Ebrahim & Rangan, 2010). Cu toate acestea, oamenii de știință au posibilitatea să formuleze agenda de cercetare din acest domeniu prin oferirea de claritate conceptuală și dezvoltarea unei mai bune înțelegeri a dinamicii care conduce la eficacitatea rețelelor formate între ONG-uri și instituțiile publice. În cele din urmă, avem nevoie să înțelegem mai bine rolul pe care îl au factori precum „reputația”. Investigarea mai detaliată a efectelor pe care le are reputația în lumea organizațiilor nonprofit (atât organizațiile non-guvernamentale, cât și instituțiile publice) poate contribui la dezbateri între interpretările raționaliste și cele constructiviste și să ofere o mai bună înțelegere a importanței relative de recunoaștere reciprocă și a relațiilor sociale în cadrul rețelelor de organizații.
Ca urmare a analizei semantice realizate au rezultate șase concepte ca fiind menționați foarte des în literatura de specialitate: guvernarea, dezvoltarea teritorială, participarea cetățenilor, cultura organizațională, societatea civilă și dezvoltarea socială.
Participarea cetățenească este un concept care ar trebui pus în practică în orice democrație, fără a avea nevoie de vreo reglementare, ci doar, poate, de reguli de bună practică. Totuși, pentru că dreptul cetățenilor de a participa la adoptarea deciziilor publice care îi privesc să nu depindă, într-o prea mare măsură, de bunăvoința unuia sau altuia dintre factorii de decizie aleși sau de disponibilitatea vreunui funcționar public, actele normative care stabilesc reguli foarte clare în ceea ce privește obligațiile instituțiilor publice în a-i implica pe cetățeni sau organizațiile non-guvernamentale în activitatea lor decizională, sunt binevenite.
În urma trecerii în revistă a textelor de legi care reglementează participarea, de o natură sau alta, a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor la nivelul instituțiilor publice, putem concluziona că acest domeniu este destul de detaliat reglementat în România.
Pe de altă parte însă, există o părere aproape unanim împărtășită la nivelul societății conform căreia, dacă participarea cetățenească este un fenomen încă izolat în România, acest lucru nu se datorează lipsurilor din legislație, oricare ar fi acelea, ci în primul rând faptului că oamenii nu își cunosc drepturile pe care le au în relația cu instituțiile statului. Nu este mai puțin adevărat că nici personalul din instituții, în marea lui parte, nu este conștient de obligațiile ce îi revin pentru a asigura implicarea cetățeanului în actul decizional.
De aceea, probabil că în paralel cu eforturile de ajustare a actelor normative care deja există și de promovare a altora, trebuie dusă o muncă asiduă pentru popularizarea acestora în rândul cetățenilor, dar și a celor care conduc sau care lucrează în instituții publice.
Demersul participativ ne pune la dispoziție un evantai de instrumente. Aceste instrumente sunt diferite ca esență, ca funcționalitate, ca utilitate ori ca relevanță. Ele, în schimb, au fost introduse, toate, în scopul foarte general al sporirii gradului de democrație existent în societățile contemporane. Măsura atingerii acestui scop foarte general (și destul de vag, după unele voci) este dată, după toate probabilitățile, de puterea de integrare a rezultatelor pozitive obținute pe fiecare direcție particulară în parte. Ar trebui să ne imaginăm, în acest sens, fiecare practică drept un salahor serios, dedicat și consecvent, care își duce sarcinile la îndeplinire cu speranța că fiecare coleg de-al său procedează într-o manieră asemănătoare și că, în urma efortului colectiv, rețeua de rezultate este sau poate fi aranjată astfel încât să producă o lume politică dacă nu mai echitabilă sau mai dreaptă, cel puțin una mai relevantă și mai motivantă.
Putem folosi consiliile de cartier pentru o consultare veritabilă a cetățenilor, la fel de bine cum le putem folosi pentru a impune un nou lider. Putem folosi bugetele participative pentru a da putere efectivă cetățenilor care vor să se implice în luarea deciziilor legate de viitorul comunității lor, pentru a evita o parte din rețelele de corupție (atât centrale, cât și locale) sau pur și simplu ca formă de educare a spiritului civic în vederea unor transformări ulterioare încă și mai profunde, mai spectaculoase. La fel de bine însă, putem folosi bugetele participative ca pe un paravan foarte eficient. Putem milita pentru democrația digitală și pentru noile forme ale spațiului public animați de dorința de recuperare a unui teritoriu și a unor obișnuințe pierdute, la fel de bine cum putem valorifica cyber-societatea doar ca să ne promovăm imaginea și interesele proprii dincolo de orice considerent cu valoare publică, comunitară.
Succesul demersului participativ este legat – dincolo de mulți alți factori – de modalitățile de extindere a procesului de democratizare. Probabil că o conduită echilibrată, în deplin acord cu dimensiunea experimentală, ar fi explorarea, pe mai departe, a potențialităților oferite de democratizarea expansivă, integrativă și orientată către eficiență.
Voința de înlăturare a unor forme de dominare, voința de schimbare a parametrilor desfășurării procesului politic, voința de implicare ca și cetățean în proceduri autentice ale democrației participative, voința de constituire a unor comunități de protest și voința de redefinire de sine prin învățarea practicilor democratice constituie tot atâtea motive să împărtășim optimismul rezervat al lui Jürgen Habermas. Înainte de a oferi încredere structurilor statului, zoon politikon din zilele noastre trebuie să își acorde sieși încredere și comunității din care face parte. Înainte de a da un gir simbolic sau electoral discursurilor clasei politice, trebuie să le treacă – ca în cazul oricărui conținut mediatic – prin propriul filtru critic. Înainte de a oferi prin delegare puterea sa unor reprezentanți, trebuie să verifice dacă nu cumva își poate exercita direct influența în cadrul unei practici participative cu. sau uneori fără, ajutorul organizațiilor non-guvernamentale.
Propuneri
Ca urmare a realizării acestei lucrări avem o imagine mai cuprinzătoare asupra relației dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice. Prin urmare putem să lansăm câteva propuneri care, considerăm noi, ar aduce elemente de modernitate administrației publice din țara noastră.
Așa cum am văzut că se întâmplă la nivel european, o soluție posibilă de popularizare a drepturilor cetățenilor în raport cu instituțiile administrației publice poate fi implementată cu ajutorul mediului online și prin parteneriate cu organizații non-guvernamentale care să ajute acest proces. Această recomandare este susținută și de Ordonanța nr. 26 / 2000 prin Capitolul 8. Relațiile cu autoritățile publiceart. 52, alin. 1, 2 și 4. Prin obligația autorităților publice de a ține evidența asociațiilor și fundațiilor din domeniul lor de competență se definește automat o bază de date care poate fi folosită și pentru comunicare, nu doar pentru evidență. Pornind de la această premiză stabilită de cadrul legal putem avansa următoarele propuneri:
Dezvoltarea unui flux continuu de schimb de informații, discuții și cercetare. Acest flux poate lua forma unui portal web.
Înlesnirea schimbului continuu de informații între toate grupurile interesate asupra conținutului și problemelor din inițiativele existente, motivații și lecții învățate;
Publicarea și promovarea diferitelor instrumente, resurse, etc.;
Creșterea cooperarii dintre diferitele grupuri interesate la nivel național și european;
Promovarea importanței pe care o au consultarea și cooperarea dintre Guvern și organizații non-guvernamentale la nivel național;
Îndreptarea atenției asupra susținerii cercetării în zona unor politici cheie:
Exemple suplimentare de bună guvernare și transparență, dar și monitorizarea nivelului de impact a inițiativelor curente;
Riscuri și vulnerabilități ale sectorului non-guvernamental și legătura dintre organizații non-guvernamentale puternice și bună guvernare;
Instrumente concrete de creștere a sustenabilității și transparenței organizațiilor non-guvernamentale și a calității reglementării și auto-reglementării la nivel de societate civilă.
Numărul organizațiilor de tip „watchdog” este foarte mic în România.
Înființarea mai multor organizații de acest tip, care să vegheze activitatea instituțiilor publice ar putea aduce o îmbunătățire a calității relației administrației publice cu societatea civilă. O organizație de tip „watchdog” poate să fie doar de tip non-guvernamental pentru a avea un grad mai mare de obiectivitate în desfășurarea activității sale. Pentru că este aproape imposibil să estimăm care este numărul de organizații de acest tip care ar putea să se înființeze în următoarea perioadă, o posibilă soluție ar fi ca organizații non-guvernamentale cu experiență să i-a în considerare acest aspect și să adauge o nouă activitate în portofoliul lor.
Tema îmbunătățirii legislației rămâne actuală, însă o serie de soluții se regăsesc mai degrabă în zona voinței politice și a existenței unor mecanisme coerente și eficiente de consultare:
Îmbunătățirea legislației în domeniul transparenței și participării la procesul decizional prin includerea de sancțiuni și mecanisme de control.
În plus față de modificările legislative adoptate sunt necesare și alte modificări semnificative în sensul lărgirii sferei de aplicare a Legilor nr. 52/2003 și 544/2001 pentru a acoperi și alte categorii de persoane juridice, lărgirii sferei informațiilor la care accesul cetățeanului este liber sau introducerii de sancțiuni pecuniare pentru persoanele care nu aplică legile transparenței;
Îmbunătățirea regulamentelor interne ale diferitelor instituții publice locale și centrale prin includerea unor prevederi privind accesul la informații de interes public și participarea la decizia publică;
Organizarea de consultări pe teme de politică publică relevante, pe tot parcursul procesului de politică publică;
Organizarea de consultări în elaborarea unor documente programatice importante (spre exemplu, așa cum s-a întâmplat în cazul Strategiei Naționale Anticorupție, Planului Național de Dezvoltare, Programelor Operaționale 2014 – 2020 și Programului Național de Dezvoltare Rurală);
Construirea și / sau folosirea mecanismelor de dialog și consultare publică la nivelul ministerelor și al autorităților publice locale;
Stabilirea și respectarea unui program regulat de consultări, la nivelul Primului Ministru, prin intermediul Colegiului pentru Consultarea Asociațiilor și Fundațiilor, și nu numai.
Contribuții personale
Contribuția personală este dată de realizarea unor analize teoretice și empirice ale relației dintre organizațiile non-guvernamentale și instituțiile publice, fundamentată pe o serie variată de instrumente metodologice calitative și cantitative.
În ceea ce privește cercetarea teoretică am ales să folosesc analiza semantică pentru conturarea stadiului actual al cunoașterii și analiza documentelor legislative pentru realizarea cadrului legal și instituțional în care au loc fenomenele pe care le cercetăm.
În cazul cercetării aplicative am realizat un chestionar pentru colectarea datelor cantitative. Această activitate s-a finalizat prin analiza datelor și obținerea unor concluzii relevante pentru studiul nostru.
De asemenea, o contribuție proprie este și prezentarea diferitelor teorii ale modernizării, într-o manieră cronologică.
Direcții viitoare de cercetare
Având în vedere aspectele economico – sociale în care ne situăm și trend-ul prin care din ce în ce mai multe persoane cu experiență în diverse domenii, acumulată atât în mediul privat, cât și în mediul public, părăsesc aceste medii și ajung să activeze în cadrul unor organizații non-guvernamentale, atunci este lesne de înțeles că avem mari șanse ca în viitorul apropiat organizațiile societății civile să se bucure de o creștere a nivelului de competență și know – how. De asemenea, dacă luăm în calcul faptul că legislația este accesibilă și puțin stufoasă în ceea ce privește înființarea și activitatea organizațiilor non-guvernamentale, atunci este posibil să avem în următorii ani și o creștere a numărului de organizații nou înființate.
Astfel putem identifica trei direcții viitoare de cercetare:
Realizarea unui studiu privind competența reală din organizațiile non-guvernamentale la nivel național. Este demonstrat că atât în România, în anumite domenii, dar și în alte țări ale Uniunii Europene, ONG-urile au preluat anumite servicii sociale și datorită competențelor pe care le dețin reușesc să aibă o activitate sustenabilă și să ajute foarte mulți beneficiari;
Realizarea unui studiu comparativ care să aibă în vedere legislația similară din alte țări europene. Un astfel de studiu ne-ar putea arăta unde ne situăm ca țară și ce am mai putea îmbunătăți;
În ciuda dezbaterilor curente privind „rolul strategic al organizațiilor non-guvernamentale” și creșterea presiunilor pentru a arăta rezultate măsurabile pe arena politicilor publice, cercetarea a rămas puțin în urmă în acest domeniu. Astfel, un proiect de cercetare care să identifice și să măsoare rezultatele la nivelul politicilor publice poate fi de un real folos;
Se cunoaște faptul că anumite organizații non-guvernamentale sunt partenere ale instituțiilor publice în diverse proiecte. Se recomandă analizarea parteneriatelor dintre aceste entități și obținerea unor rezultate privind activitățile desfășurate de partenerul ONG, competența, eficiența în realizarea obiectivelor, etc.;
Se recomandă continuarea cercetării cu un studiu despre creșterea participării organizațiilor non-guvernamentale.
ANEXE
Anexa 1: Articolele selectate
Anexa 2: Schema de codare
Titlu: _____ Autor: _____ Jurnal: _____ An: _____ ID: _____ Coder & Data: _____
Ce fel de publicație este?
Studiu de caz;
Evaluare a unui program / proiect;
Articole teoretic / încadrare conceputală;
Parte metodologică;
Analiză a literaturii de specialitate;
Alți termeni: ____________________
Care este domeniul de cercetare? (răspunsurile se exclud reciproc)
Științe politice (IR);
Economie;
Studii de dezvoltare;
Științe administrative;
Interdisciplinar.
Care este tema studiului (organizații non-guvernamentale, administrație publică)?
Care este argumentul principal / punctul de vedere al autorului?
Discuții despre eficacitate
Autorul discută în mod explicit despre eficacitate?
Publicația conține o definiție explicită a eficacității?
Care este nivelul de analiză?
Nivel de program / proiect;
Nivel organizațional;
Nivel privind o anumită campanie;
Sector / la nivel de rețea.
Dacă ar fi să efectuez un studiu bazat pe munca autorului care ar fi variabilele alese?
IVs: ______________________________________________________
DVs: _____________________________________________________
Ce formă de rezultat este discutat? (se aleg toate cele care se aplică)
Legate de misiune
Rezultatul programului (de exemplu, furnizarea de servicii)
Rezultatul instituțional (schimbarea de drept și / sau de guvern)
Rezultat normativ (schimbare a opiniei publice)
Rezultat participativ (societatea civilă este mai activă)
Consolidarea capacităților organizațiilor externe (ex. Guvernul)
Legate de organizare
Rezultatul de organizare: (de exemplu, îmbunătățirea managementului, sustenabilitate, dezvoltare. Lista: _______________________________
Legate de sectorul ONG
Schimbarea obiectivelor / redefinire / aliniere la standardele sectorului
Crearea de rețele, de colaborare și de consolidare a capacităților în cadrul societății civile.
Altele: _______________________________________________________
Ce tip de metodologie se folosește în articol? (se exclud reciproc)
Argumentativ
Analiză de cauzalitate sau de corelare prin utilizarea numerelor mari – cantitativ
Analiză de cauzalitate bazată pe studiu de caz, urmărirea procesului – calitativ
Interpretativ – respinge metodele științelor sociale convenționale de cauză și efect
Altele (explicați): ____________________________________________________
Articolul pledează pentru o abordare de dezvoltare transformativă?
Da / Nu
Anexa 3: Sinteza cadrului legislativ
Anexa 4: Chestionarul
Vârstă:
18-25
25-30
Alta ______________
În ce etapă a studiilor vă aflați?
Studii liceale
Studii universitare
Studii universitare absolvite
Altele_______________________
Cât de importate sunt pentru dumneavoastră următoarele domenii? Marcați cu 1-5 (1- deloc important, 5- foarte important)
Carieră ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Religie ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Mediu / Economie Verde ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Artă și Cultură ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Antreprenoriat ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Politică ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Educație ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Sănătate ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Stiință ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Modă ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Familie ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Călătorii ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Sport si activități în are liber ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Tehnologii Noi ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Altele (vă rugam să specificați)__________________ ______________________
Considerați că există probleme în comunitatea dumneavoastră?
Da
Nu
Dacă da, care sunt problemele majore cu care vă confruntați?
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Puteți identifica cauzele acestor probleme? (Dacă da, vă rugăm să specificați care sunt acestea)
Da
Nu
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Aveți o sugestie referitoare la modul în care pot fi abordate aceste probleme? (Dacă da, vă rugăm să specificați)
Da
Nu
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Ce înțelegeți prin participare activă?
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Consdierați că dumneavoastră, personal, puteți contribui la schimbarea socității în mod pozitiv?
Da
Nu
Dacă nu, de ce?
Nu știu unde să găsesc informații
Nu am timp
Nu sunt interesat
Altele (vă rugam să specificați)__________________ ______________________
În ce mod sunteți activ?
Internet
Media
Scoală/Universitate
ONG-uri
Altele (vă rugam să specificați)__________________ ______________________
Care din următorii factori vă inspiră să fiți activ în comunitatea dumneavoastră?
Familia
Prieteni de la școală/universitate
Prieteni din afara școlii/universității
Prieteni din alte țări
Cunoștințe
Tu, personal
Care din următoarele compentențe considerați că vă lipsește pentru a participa la dezvoltarea societății în care trăiți?
Leadership
Cunoștințe de managementul proiectelor
Competențe digitale
Competențe financiare
Cunoașterea unei limbi străine
Lucru în echipă
Managementul timpului
Abilitatea de a vorbi în public
Mediere
Competențe de planificare
Marketing
Inițiativa si antreprenoriat
Altele (vă rugam să specificați)__________________ ______________________
Considerați că este posibil să aveți acces la oportunități de a dezvolta aceste competențe, în afară de sistemul de educație?
Da
Nu
Nu știu
Cum considerați că se va schimba societatea în următorii 10 ani?
În mod pozitiv
În mod negativ
Va fi la fel
Comentarii (ex: de ce considerați acest lucru / în ce domenii vor fi schimbări, etc): ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Considerați ca sunteți un cetățean european?
Da
Nu
Parțial
Veți vota la alegeri?
Da
Nu
Dacă nu, care este motivul: ____________________________________________
Care din următoarele programe ale Uniunii Europene vă sunt cunoscute?
Erasmus +
Europa 2020
Europe for citizens (Europa pentru cetățeni)
Youth Guarantee (Garanția pentru tineret)
Youth in Action (Tineret în Acțiune)
Leonardo Da Vinci
Erasmus for Young Entrepreneurs (Erasmus pentru tineri antreprenori)
Altele (vă rugam să specificați)__________________ ______________________
Daca doriți să participați la următoarele etape ale ceretării, completați cu datele dumneavoastră de contact. :
Nume:
Prenume:
Email:
"Asociația Adamos prelucrează datele dumneavoastră cu caracter personal, prin mijloace automatizate și manuale. Scopul colectării datelor este întocmirea de studii și analize asupra nevoilor de instruire, precum și pentru trimiterea pe email de informații cu privire la noile activități ale Asociației Adamos. Asociația Adamos este înscrisă la Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP), în registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal, sub nr. 30419."
Semnătură
Mulțumim pentru timpul acordat!
BIBLIOGRAFIE
Abers, R., „Overcoming the Dilemmas of Participatory Democracy: The Participatory Budget Policy in Porto Alegre, Brazil” (draft), XXII International Congress of the Latin American Studies Association, Miami, Florida, 2000
Agarwal, A., Narain, S., „Redressing Ecological Poverty Through Participatory Democracy: Case Studies from India”, Political Economy Institute, University of Massachusetts Amherst, 2000
Aldrich, H. E., Organizations Evolving, London, Sage Publications Ltd, 2006
Alexandru, I., Administrația publică: teorii, realități, perspective. Ediția a 4-a revizuită și adăugită. București, Editura Lumina Lex, 2006
Alvin, J. So apud Ilie Bădescu, Enciclopedia sociologiei, vol. II, Teorii sociologice contemporane, 1996
Alvin, J. So, Social Change and Development, Sage Publications, Newbury Park, Londra and New Delhi, 1990
Arrow, K.J., Gifts and Exchanges, Philosophy and Public Affairs, I, 1972
Bacon, C., Confronting the Coffee Crisis: Can Fair Trade, Organic, and Specialty Coffees Reduce Small-Scale Farmer Vulnerability in Northern Nicaragua? World Development, 33, 497-511, 2000.
Bădescu, I. Enciclopedia sociologiei vol. II. Teorii sociologice contemporane, București, Editura Mica Valahie, 2000
Bădescu, I., Dezvoltare și subdezvoltare. Contribuții la critica sociologiei tranziției, în „Sociologie românească”, vol. II, nr. 3 / 2004
Bădescu, I., Enciclopedia sociologiei vol. II, Teorii sociologice contemporane, București, Editura Mica Valagie, 2006
Bădescu, I., et. al., Tratat de Sociologie Rurală, Editura Valahia, București, 2009
Beck, U., Giddens, A., Lash, S., Reflexive modernization: politics, tradition and aesthetics in the modern social order, Stanford University Press, Stanford, California, 1994
Beck, U., Risk Society: Towards a New Modernity, Sage Publications, 1992
Beck, U., The Reinvention of Politics: Rethinking Modernity in the Global Social Order, Polity Press, 1997
Beck, U., The Reinvetion of Politics: Towards a Theory of Reflexive Modernization, în Ulrich Beck, Anthony Giddens and Scott Lash, Reflexive Modernization: Politics, Tradition and Aesthetics in the Modern Social Order, Stanford: Stanford University Press, 1994
Bell, D., The Coming of Post-industrial Society. A Venture in Social Forecasting, New York: Basic Books Inc, Press, 1973
Bentivegna, S., „Politics and New Media”, în Lievrouw, Leah, Livingstone, Sonia (eds.), Handbook of New Media. Social Shaping and Consequences of ICTs, Sage Publications, London, Thousand Oaks, New Delhi, 2002.
Blanchard, G., „L'usage de l'Internet par les partis politiques français (Enjeux, formes et limites de la participation citoyenne)”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Bobbio, N., Liberalism și democrație, ediția a II-a, revizuită, Editura Nemira, 2007, București.
Boudon, R., L`Ideologie ou l`origine des idees recues, Paris, Fayard, 1986
Bourdieu, P., „Forms of capital”, în J. C. Richards (ed.), Handbook of Theory and Research for the Sociology of Education, New York, Greenwood Press, 1983
Braithwaite, J., „Accountability and Governance under the New Regulatory State, in Australian Journal of Public Administration, 1999, Blackwell Publishers, Oxford, 1999
Brown, L. D., Creating Credibility: Legitimacy and Accountability for Transnational Civil Society, Kumarian Press, 2008
Bucek, J., Smith, B., „New approaches to local democracy: direct democracy, participation and the 'third sector'”, în Environment and Planning C: Government and Policy, vol. 18, 2000.
Buchanan, J., Limitele libertății. Între anarhie și Leviathan, Editura Institutul European, Iași, 1997.
Cabannes, Y., „Participatory budgeting: a significant contribution to participatory democracy”, în Environment and Urbanization, vol. 16, nr. 1, aprilie, 2004.
Cameron, K. S., & Whetten, D. A., Some Conclusions about Organizational Effectiveness. In K. S. Cameron & D. A. Whetten (eds.), Organizational Effectiveness: A Comparison of Multiple Methods (pp. 261-277). New York, Academic Press, 1983
Campbell, J. P., On the Nature of Organizational Effectiveness. 1977
Charity Navigator, GiveWell, Great Nonprofits, Guidestar, & Philantropedia & Philanthropy Action. The Worst (and Best) Way to Pick A Charity This Year. Experts explain that Overhead Ratios and Executive Salaries are a Red Herring. from http://www.philanthropyaction.com/nc/the_best_way_to_pick_a_charity_this_year 2009
Coleman, J. C., „Social capital in the creation of human capital”, in American Journal of Sociology, 94 S95-S120, 1988
Connolly, T., Conlon, E. J., & Deutsch, S. J., Organizational Effectiveness: A MultipleConstituency Approach. The Academy of Management Review, 5, 211-217., 1980
Council of Europe, Fundamental Principles on the Status of Non-governmental Organisations in Europe and explanatory memorandum. Strasbourg, 13 November 2002
Cyert, R. M., & March, J. G., A Behavioral Theory of the Firm (2nd ed.). Oxford, WileyBlackwell, 1992
Dahrendorf, R., „Excerpts from remarks on the ungovernability study”, în Michael Crozier și alții, The Crisis of Democracy, New York University Press, 1975
de Solla Price, D. J., Networks of scientific papers. Science, 149, 510-515, 1965
de Solla Price, D. J., A General Theory of Bibliometric and Other Cumulative Advantage Processes. Journal of the American Society for Information Science, 27, 292-306, 1976
DeLuca, K. M., Peeples, J., „From Public Sphere to Public Screen: Democracy, Activism and the «Violence» of Seattle”, în Critical Studies in Media Communication, vol. 19, nr. 2, iunie, 2002
Ebrahim, A., Accountability Myopia: Losing Sight of Organizational Learning. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 34, 56-87, 2005
Ebrahim, A., & Rangan, V. K., The Limits of Nonprofit Impact. A Contingency Framework for Measuring Social Performance. Cambridge: Social Enterprise Initiative/Harvard Business School, 2010
Ebrahim, A., & Weisband, E. (Eds.) Global Accountabilities. Participation, Pluralism, and Public Ethics. Cambridge: Cambridge University Press, 2007
Edelman, M., Politica și utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iași, 1999
Edwards, M., NGO Performance – What Breeds Success? New Evidence from South Asia. World Development, 27, 361-374, 1999
Eisinger, P., Organizational Capacity and Organizational Effectiveness among StreetLevel Food Assistance Programs. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 31, 115130, 2002
Estabrooks, C. A., Winther, C., & Derksen, L., Mapping the Field: A Bibliometric Analysis of the Research Utilization Literature in Nursing. Nursing research, 53, 293303, 2004
Etzioni, A., Modern Organisations. Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1964
European Commission, European Governance, A White Paper, , COM (2001)
European Commission, „European Transparency Initiative”, Green Paper, COM (2006)
Forbes, D. P., Measuring the Unmeasurable: Empirical Studies of Nonprofit Organization Effectiveness from 1977 to 1997. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 27, 183202, 1998
Forero-Pineda, C. (f. a.), „Participatory Democracy in Latin America: A Comparative Analysis” (draft).
Foster, M. J., & Lock, A. R., Factoring Effectiveness Factors! The Journal of the Operational Research Society, 41, 111-117., 1990
Frank, A. G., Lumpen-burgeoisie et lumpen-developpment. Paris, Maspero, 1971
Frank, A.G., „The Development of Underdevelopment”, în James D. Cockcroft, Andre Gunther Frank, Dale Johnson (eds.), Dependence and Underdevelopment, Garden City, New York: Anchor Books, 1972
French, J. P., Jr., Raven, B., „Bazele puterii sociale”, în Influența socială. Texte alese, Programul Tempus, Imprimeria Universității „Al. I. Cuza” Iași, 1996
Friedlander, F., & Pickle, H., Components of Effectiveness in Small Organizations. Administrative Science Quarterly, 13, 289-304., 1968
Fukuyama, F., The Great Disruption. Human nature and the reconstitution of social order, London, Profile Books, 1999
Garcia-Guadilla, M. P., Perez, C., „Democracy, Decentralization, and Clientelism: New Relationships and Old Practices”, în Latin American Perspectives, vol. 29, nr. 5 – Clientelism and Empowerment in Latin America, 2002.
Garfield, E., Citation Indexing: Its Theory and Application in Science, Technology, and Humanities. New York, Wiley, 1979
Garfield, E., Bradford’s Law and Related Statistical Patterns. Current Contents, 19, 5-12., 1980
Garfield, E., From Computational Linguistics to Algorithmic Historiography. Paper presented at the Lazerow Lecture held in conjunction with panel on “Knowledge and Language: Building Large-Scale Knowledge Bases for Intelligent Applications”., 2001
Geissel, B., „Participatory Governance: Hope or Danger for Democracy? A Case Study of Local Agenda 21”, în Local Government Studies, vol. 35, nr. 4, august 2009, 2009.
Georgopoulos, B. S., & Mann, F. C. The Community General Hospital. New York, MacMillan., 1962
Georgopoulos, B. S., & Tannenbaum, A. S., A Study of Organizational Effectiveness. American Sociological Review, 22, 534-540, 1957
Gherea, C. D., Neoibăgia: studiu economico – sociologic al problemei noastre agrare, Editura Viața Românească, s.a, Librăria Alcalay, București, 1910
Gherea, C. D., Studii critice, vol. II, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956
Gherea, C. D., Studii critice, vol. II, ESPLA, București, 1957
Gherea, C. D., Scrieri social-politice, Editura Politică, București, 1968
Gherea, C. D., Opere complete, vol. 4, Editura Politică, București, 1977
Giddens, A., A treia cale și criticii ei, Editura Polirom, Iași, 2001
Giddens, A., Modernity and Self Identity: Self and Society in the Late Modern Age. Cambridge: Polity Press, 1991
Giddens, A., The Consequences of Modernity, Stanford (Cal): Stanford University Press, Oxford: Basill Blackwell, Cambridge: Polity Press, 1991
Glänzel, W., Bibliometrics as a Research Field. A Course on Theory and Application of Bibliometric Indicators. Retrieved April 25, 2010, from http://www.norslis.net/2004/Bib_Module_KUL.pdf
Goggins Gregory, A., & Howard, D., The Nonprofit Starvation Cycle. Stanford Social Innovation Review, 2009.
Goodman, P. S., Atkin, R. S., & Schoorman, F. D., On the Demise of Organizational Effectiveness Studies. In K. S. Cameron & D. A. Whetten (eds.), Organizational Effectiveness: A Comparison of Multiple Models (pp. 163-183). New York, Academic Press, 1983
Habermas, J., Sfera publică și transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societății burgheze, Editura Univers, București, 1998
Hanigan, L.J., „The rural school community center”, in Annals of the American Academy of Political and Social Science, 67, 1916
Hannan, M. T., & Freeman, J., The Population Ecology of Organizations. American Journal of Sociology, 82, 929 – 964, 1977
Harris, J. K., Beatty, K. E., Lecy, J. D., Cyr, J. M., & Shapiro II, R. M. (forthcoming). Mapping the multidisciplinary field of Public Health Systems and Service Research. American Journal of Preventative Medicine.
Heiberg, D., & Bruno-van Vijfeijken, T., Which Measurements Matter? Monday Developments, 27, 2009
Herman, R. D., & Renz, D. O., Theses on Nonprofit Organizational Effectiveness, 1999
Herman, R. D., & Renz, D. O., Doing things right: Effectiveness in local nonprofit organizations, a panel study. Public Administration Review, 64, 2004.
Hoefer, R., Accountability in Action?: Program Evaluation in Nonprofit Human Service Agencies. Nonprofit Management and Leadership, 11, 2000.
Hoff, K., J.E., Stiglitz, J. E., Modern Economic Theory and Development, The World Bank, 1999
Jacobs, J., The Death and Life of Great American Cities, New York, Random House, 1961
Jankowski, N., „Creating Community with Media: History, Theories and Scientific Investigations”, în Lievrouw, Leah, Livingstone, Sonia (eds.), Handbook of New Media. Social Shaping and Consequences of ICTs, Sage Publications, London, Thousand Oaks, New Delhi, 202.
Jasper, J., „Culture, Knowledge, and Politics”, în Janoski, T., Alford, R., Hicks, A., Schwartz, M. (eds.), The Handbook of Political Sociology. States, Civil Societies and Globalization, Cambridge University Press, Cambridge, New York, 2005.
Jobson, J. D., & Schneck, R., Constituent Views of Organizational Effectiveness: Evidence from Police Organizations, 1982
Johns, G., „Participatory Democracy: Cracks in the Façade”, în IPA Backgrounder, vol. 17/3, iulie, 2005.
Kaplan, D., & Elliott, P. R., A didactic example of multilevel structural equation modeling applicable to the study of organizations. Structural Equation Modeling: A Multidisciplinary Journal, 4, 1997.
Kaplan, R. S., Strategic Performance Measurement and Management in Nonprofit Organizations. Nonprofit Management & Leadership, 11, 2001.
Kaplan, R. S., & Norton, D. P., Using the Balanced Scorecard as a Strategic Management System. Harvard Business Review, 74, 1996.
Klijn, E.-H., & Koppenjan, J. F. M., Public Management and Policy Networks. Public Management Review, 2, 2000.
Koebel, M., „Une participation sous contrôle. Les possibles raisons de l'échec de la démocratie participative”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Larionescu, Maria, „Controverse teoretice asupra dezvoltării sociale: puncte de vedere în sociologia românească”, în Sociologie Românească, vol. II, nr. 3, Iași, Editura Polirom, 2004
Lecy, J. D., Mergel, I., & Schmitz, H. P., Networks in Public Administration Scholarship: Understanding where we are and where we need to go. Maxwell School of Citizeneship and Public Affairs, 2010
Lerner, D., The Passing of Traditional Society: Modernizing the Middle East¸ Glencoe ILL: The Free Press, 1958
Lerner, J., Schugurensky, D., „Learning Citizenship and Democracy Through Participatory Budgeting: The Case of Rosario, Argentina”, Articol prezentat la conferința Democratic Practices as Learning Opportunities, Teachers College, Columbia University, 4-5 noiembrie, 2005.
Lewin, A. Y., & Minton, J. W., Determining Organizational Effectiveness: Another Look, and an Agenda for Research. Management Science, 32, 1986.
Lewis, D., The Management of Non-Governmental Development Organizations: An Introduction. London, Routledge, 2001
Lovinescu, E., Istoria civilizației române moderne, vol. I – Forțele revoluționare, București, Ancora București, 1924
Lovinescu, E., Istoria civilizației române moderne, vol. III – Legile formației civilizației române, București, Ancora București, 1925
Lowell, S., Trelstad, B., & Meehan, B., The Ratings Game. Evaluating the three groups that rate the Charities. Stanford Social Innovation Review, 2005.
M. Pennings (eds.), New Perspectives on Organizational Effectiveness (pp. 13-55). San Francisco, Jossey-Bass.
Maiorescu, T., Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui Carol I, vol. I (1866 – 1876), Editura Librăriei Socecu and Comp., 1897
Maiorescu, T., Opere, vol. 1, București, Editura Minerva, 1978
Maiorescu, T., Jurnal și epistolar, VI (8/20 noiembrie 1866 – 17 aprilie 1870), ediție îngrijită de Georgeta Rădulescu – Dulgheru și Dominica Filimon, Editura Minerva, 1986
Maiorescu, T., Opere, vol. IV – Discursuri parlamentare (1900 – 1913). Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I (1888 – 1894), Fundația Națională pentru Știință și Artă, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006
Matei, A., Stoica A. și Săvulescu C., Modele teoretice și empirice ale dezvoltării locale. București, Editura Economică, 2009
Matei, A., „Tranziția și reforma administrației publice. Experiențe europene” Economie și administrație publică, v. 9, nr. 9 (2004)
Matei, L., Romanian Public Management Reform. Theoretical and Empirical Studies. București, Editura Economică, 2009
Matei, L., Matei, A., „Integrated Approach of the Citizen`s Role in Relation to the Public Services” Lucrare MPRA nr. 22466, 2010: 1-13;.
McCain, K. W., Mapping economics through the journal literature: An experiment in journal cocitation analysis. Journal of the American Society for Information Science, 42, 1991.
McQuail, D., (f.a.), Comunicarea, Editura Institutul European, Iași.
Meho, L. I., The Rise and Rise of Citation Analysis. Physics World, 20, 2006.
Meisel, N., Acudia, I. O., Is „Good Governance” a Good Development Strategy; Agence Francaise de Development, 2008
Milgram, S., The Small World Problem. Psychology Today, 1, 1967.
Nonjon, M., Bonaccorsi, J., „Pour une culture de la participation (une expérience singulière de qualification: la Formation à l'Animation d'Espaces Publics Urbains)”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Noruzi, A., Google Scholar. The New Generation of Citation Indexes. Libri, 55, 2005
OECD, Measuring Social Well-Being. A Progress Report on the Development of Social Indicators, Paris, 1976
OECD, The Well Being of Nations – the Role of Human and Social Capital, 1981
O'Toole, L. J., Treating Networks Seriously: Practical and Research-Based Agendas in Public Administration. Public Administration Review, 57, 1997.
Piven, F. F., Cloward, R. A., „Rule Making, Rule Breaking, and Power”, în Janoski, T., Alford, R., Hicks, A., Schwartz, M. (eds.), The Handbook of Political Sociology. States, Civil Societies and Globalization, Cambridge University Press, Cambridge, New York, 2005.
Popper, K. R., „Opinia publică și principiile liberale”, în Conjecturi și infirmări. Creșterea cunoașterii științifice, Editura Trei, București, 2001
Premat, C., „Le référendum local, «mascotte» ou illusion de la démocratie participative”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Price, J. L., Organizational Effectiveness: An Inventory of Propositions. Homewood, IL, Richard D. Irwin, 1968
Price, J. L., The Study of Organizational Effectiveness. The Sociological Quarterly, 13, 1971.
Provan, K. G., & Kenis, P., Modes of Network Governance: Structure, Management, and Effectiveness. Journal of Public Administration Research and Theory, 18, 2008.
Provan, K. G., & Milward, H. B., Do Networks Really Work? A Framework for Evaluating Public Sector Organizational Networks. Public Administration Review, 61, 2001.
Putnam, R., Making Democracy Work. Civic traditions in modern Italy, Princeton NJ, Princeton University Press, 1993
Quinn, R. E., & Cameron, K., Organizational Life Cycles and shifting Criteria of Effectiveness: Some Preliminary Evidence. Management Science, 29, 1983.
Quinn, R. E., & Rohrbaugh, J., A Spatial Model of Effectiveness Criteria: Towards a Competing Values Approach to Organizational Analysis. Management Science, 29, 363377, 1983
Rădulescu-Motru, C., Cultura română și politicianismul, Atelierele Grafice Socec Co., București, 1904
Rădulescu-Motru, C., Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, București, 1936
Rhodes, R. A. W., Governance and Public Administration. In J. Pierre (ed.), Debating Governance. Authority, Steering and Democrracy (pp. 54-90). Oxford, Oxford University Press, 2000
Rostow, W. W., The Stages of Economic Growth: A Non Communist Manifesto, Cambridge, Cambridge University Press, 2004
Sartori, G., „Concept misformation in comparative politics”, în The American Political Science Review, vol. LXIV, nr. 4, decembrie, 1970.
Sălăvăstru, C., Discursul puterii. Încercare de retorică aplicată, Editura Institutul European, Iași, 1999
Sălăvăstru, C., Arta dezbaterilor publice, Editura Tritonic, București, 2009
Scheufele, D., „Talk or Conversation? Dimensions of Interpersonal Discussions and Their Implications For Participatory Democracy”, în Journalism and Mass State”, în Australian Journal of Public Administration, 58 (1), martie, 2000.
Schifirneț, C., Formele fără fond, un brand românesc, București, Editura Comunicare.ro, 2007
Schiller, H. I., Communication and cultural domination, New York, International Arts and Sciences Press, 1976
Schmitz, H. P., Raggo, P., & Bruno-van Vijfeijken, T., New standards, old habits: Transnational NGO leaders’ perspectives on the what for, to whom, and how of being accountable. Moynihan Institute of Global Affairs, 2011
Schramm, W., Mass Media and National Development. The role of information in developing countries. Urbana: University of Illinois Press, 1964
Sharman, J. C., Rationalist and Constructivist Perspectives on Reputation. Political Studies, 55, 2007.
Sheehan Jr, R. M., Mission Accomplishment as Philanthropic Organization Effectiveness: Key findings from the Excellence in Philanthropy Project. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 25, 1996.
Sierra-Caballero, F., „Nouvelles technologies, participation citoyenne et développemnet local. Une perspective critique du changement social”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul SabatierToulouse 3, 2006.
Sintomer, Y., „Participatory Democracy and Governance: Local Politics in France” (draft), ECPR 29th Sessions of Workshops, Workshop: Governance and Democratic Legitimacy, Grenoble, 2001.
Sirmen, M., „Les commissions consultatives de quartier de Toulouse, vers une démocratisation de la prise de décision?”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Smelser, N. J., Toward a Theory of Modernization, New York: Basic Books, 1964
Sowa, J. E., Selden, S. C., & Sandfort, J. R., No Longer Unmeasurable? A Multidimensional Integrated Model of Nonprofit Organizational Effectiveness. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 33, 2004.
Spar, D., & Dail, J., Of Measurement and Mission. Accounting for Performance in NonGovernmental Organizations. Chicago Journal of International Law, 3, 2002.
Speranția, E., Introducere în Sociologie, vol. 1, București, Casa Școalelor, 1944
Steers, R. M., Problems in the Measurement of Organizational Effectiveness. Administrative Science Quarterly, 20, 1975.
Talpin, J., „La démocratie participative et la question du pouvoir. Réflexions à partir de trois expériences de budgets participatifs dans des villes européennes”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul SabatierToulouse 3, 2006.
Temple, J., „Growth Effects of Education and Social Capital in the OECD Countries” in OECD Economic Studies, No. 33, 2001 / 2
Theotonio Dos Sanos, „The Structure of Dependence”, in K. T. Fann, Donald C. Hodges (eds.), Readings in U.S. Imperialism, Boston: Porter Sargent, 1971
Thomson, D. E., Exploring the Role of Funders' Performance Reporting Mandates in Nonprofit Performance Measurement. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 39, 2010.
Unerman, J., & O'Dwyer, B., Theorising Accountability for NGO Advocacy Accounting, Auditing & Accountability Journal, 19, 2006.
United Nations, Millennium Report, A/54/2000
United Nations, World Public Sector Report. Globalization and the State, 2001
Vlăsceanu, L., Politică și dezvoltare. România încotro, București, Editura Trei, 2001
Vodoz, L., Monteventi-Weber, L., „Quartiers 21: une opération de démocratie participative au pays de la démocratie semi-directe. Réflexions à partir d'un cas suisse”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Warren, Mark E., Civil Society and Good Governance. Washington DC: Georgetown University Press, 1999
Watts, D. J., & Strogatz, S. H., Collective Dynamics of 'Small-World' Networks. Nature, 393, 1998.
Weber, M., Etica protestantă și spiritul capitalismului, București, Editura Humanitas, 1993
Wing, K., & Hager, M. A., Getting What We Pay For. Low Overhead Limits Nonprofit Effectiveness. Washington, D.C.: Nonprofit Overhead Cost Project/Urban Institute, 2004.
Woolcock, M., Social Capital: The State of the Nation, în J. Kajanoja, J. Simpura (eds.), Social Capital. Global and Local Perspectives, Helsinki: Government Institute for Economic Research, 2000
World Bank, Civil Society`s Role in the Governance Agenda in Ecuador: Assessing Opportunities and Constraints, Paper No. 105, 2007
Wunenburger, J.-J., Imaginariile politicului, Editura Paideia, București, 2005
Yuchtman, E., & Seashore, S. E., A System Resource Approach to Organizational Effectiveness. American Sociological Review, 32, 1967.
Zammuto, R. F., A Comparison of Multiple Constituency Models of Organizational Effectiveness. The Academy of Management Review, 9, 1984.
Zipf, G. K., The Psychobiology of Language. New York, Houghton Mifflin, 1935
Zittel, T., „Participatory Democracy and Political Participation” (draft), Articol prezentat la Joint Sessions of Workshops of the European Consortium of Political Research, Edinburgh, 28 martie-2 aprilie, 2003.
BIBLIOGRAFIE
Abers, R., „Overcoming the Dilemmas of Participatory Democracy: The Participatory Budget Policy in Porto Alegre, Brazil” (draft), XXII International Congress of the Latin American Studies Association, Miami, Florida, 2000
Agarwal, A., Narain, S., „Redressing Ecological Poverty Through Participatory Democracy: Case Studies from India”, Political Economy Institute, University of Massachusetts Amherst, 2000
Aldrich, H. E., Organizations Evolving, London, Sage Publications Ltd, 2006
Alexandru, I., Administrația publică: teorii, realități, perspective. Ediția a 4-a revizuită și adăugită. București, Editura Lumina Lex, 2006
Alvin, J. So apud Ilie Bădescu, Enciclopedia sociologiei, vol. II, Teorii sociologice contemporane, 1996
Alvin, J. So, Social Change and Development, Sage Publications, Newbury Park, Londra and New Delhi, 1990
Arrow, K.J., Gifts and Exchanges, Philosophy and Public Affairs, I, 1972
Bacon, C., Confronting the Coffee Crisis: Can Fair Trade, Organic, and Specialty Coffees Reduce Small-Scale Farmer Vulnerability in Northern Nicaragua? World Development, 33, 497-511, 2000.
Bădescu, I. Enciclopedia sociologiei vol. II. Teorii sociologice contemporane, București, Editura Mica Valahie, 2000
Bădescu, I., Dezvoltare și subdezvoltare. Contribuții la critica sociologiei tranziției, în „Sociologie românească”, vol. II, nr. 3 / 2004
Bădescu, I., Enciclopedia sociologiei vol. II, Teorii sociologice contemporane, București, Editura Mica Valagie, 2006
Bădescu, I., et. al., Tratat de Sociologie Rurală, Editura Valahia, București, 2009
Beck, U., Giddens, A., Lash, S., Reflexive modernization: politics, tradition and aesthetics in the modern social order, Stanford University Press, Stanford, California, 1994
Beck, U., Risk Society: Towards a New Modernity, Sage Publications, 1992
Beck, U., The Reinvention of Politics: Rethinking Modernity in the Global Social Order, Polity Press, 1997
Beck, U., The Reinvetion of Politics: Towards a Theory of Reflexive Modernization, în Ulrich Beck, Anthony Giddens and Scott Lash, Reflexive Modernization: Politics, Tradition and Aesthetics in the Modern Social Order, Stanford: Stanford University Press, 1994
Bell, D., The Coming of Post-industrial Society. A Venture in Social Forecasting, New York: Basic Books Inc, Press, 1973
Bentivegna, S., „Politics and New Media”, în Lievrouw, Leah, Livingstone, Sonia (eds.), Handbook of New Media. Social Shaping and Consequences of ICTs, Sage Publications, London, Thousand Oaks, New Delhi, 2002.
Blanchard, G., „L'usage de l'Internet par les partis politiques français (Enjeux, formes et limites de la participation citoyenne)”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Bobbio, N., Liberalism și democrație, ediția a II-a, revizuită, Editura Nemira, 2007, București.
Boudon, R., L`Ideologie ou l`origine des idees recues, Paris, Fayard, 1986
Bourdieu, P., „Forms of capital”, în J. C. Richards (ed.), Handbook of Theory and Research for the Sociology of Education, New York, Greenwood Press, 1983
Braithwaite, J., „Accountability and Governance under the New Regulatory State, in Australian Journal of Public Administration, 1999, Blackwell Publishers, Oxford, 1999
Brown, L. D., Creating Credibility: Legitimacy and Accountability for Transnational Civil Society, Kumarian Press, 2008
Bucek, J., Smith, B., „New approaches to local democracy: direct democracy, participation and the 'third sector'”, în Environment and Planning C: Government and Policy, vol. 18, 2000.
Buchanan, J., Limitele libertății. Între anarhie și Leviathan, Editura Institutul European, Iași, 1997.
Cabannes, Y., „Participatory budgeting: a significant contribution to participatory democracy”, în Environment and Urbanization, vol. 16, nr. 1, aprilie, 2004.
Cameron, K. S., & Whetten, D. A., Some Conclusions about Organizational Effectiveness. In K. S. Cameron & D. A. Whetten (eds.), Organizational Effectiveness: A Comparison of Multiple Methods (pp. 261-277). New York, Academic Press, 1983
Campbell, J. P., On the Nature of Organizational Effectiveness. 1977
Charity Navigator, GiveWell, Great Nonprofits, Guidestar, & Philantropedia & Philanthropy Action. The Worst (and Best) Way to Pick A Charity This Year. Experts explain that Overhead Ratios and Executive Salaries are a Red Herring. from http://www.philanthropyaction.com/nc/the_best_way_to_pick_a_charity_this_year 2009
Coleman, J. C., „Social capital in the creation of human capital”, in American Journal of Sociology, 94 S95-S120, 1988
Connolly, T., Conlon, E. J., & Deutsch, S. J., Organizational Effectiveness: A MultipleConstituency Approach. The Academy of Management Review, 5, 211-217., 1980
Council of Europe, Fundamental Principles on the Status of Non-governmental Organisations in Europe and explanatory memorandum. Strasbourg, 13 November 2002
Cyert, R. M., & March, J. G., A Behavioral Theory of the Firm (2nd ed.). Oxford, WileyBlackwell, 1992
Dahrendorf, R., „Excerpts from remarks on the ungovernability study”, în Michael Crozier și alții, The Crisis of Democracy, New York University Press, 1975
de Solla Price, D. J., Networks of scientific papers. Science, 149, 510-515, 1965
de Solla Price, D. J., A General Theory of Bibliometric and Other Cumulative Advantage Processes. Journal of the American Society for Information Science, 27, 292-306, 1976
DeLuca, K. M., Peeples, J., „From Public Sphere to Public Screen: Democracy, Activism and the «Violence» of Seattle”, în Critical Studies in Media Communication, vol. 19, nr. 2, iunie, 2002
Ebrahim, A., Accountability Myopia: Losing Sight of Organizational Learning. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 34, 56-87, 2005
Ebrahim, A., & Rangan, V. K., The Limits of Nonprofit Impact. A Contingency Framework for Measuring Social Performance. Cambridge: Social Enterprise Initiative/Harvard Business School, 2010
Ebrahim, A., & Weisband, E. (Eds.) Global Accountabilities. Participation, Pluralism, and Public Ethics. Cambridge: Cambridge University Press, 2007
Edelman, M., Politica și utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iași, 1999
Edwards, M., NGO Performance – What Breeds Success? New Evidence from South Asia. World Development, 27, 361-374, 1999
Eisinger, P., Organizational Capacity and Organizational Effectiveness among StreetLevel Food Assistance Programs. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 31, 115130, 2002
Estabrooks, C. A., Winther, C., & Derksen, L., Mapping the Field: A Bibliometric Analysis of the Research Utilization Literature in Nursing. Nursing research, 53, 293303, 2004
Etzioni, A., Modern Organisations. Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1964
European Commission, European Governance, A White Paper, , COM (2001)
European Commission, „European Transparency Initiative”, Green Paper, COM (2006)
Forbes, D. P., Measuring the Unmeasurable: Empirical Studies of Nonprofit Organization Effectiveness from 1977 to 1997. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 27, 183202, 1998
Forero-Pineda, C. (f. a.), „Participatory Democracy in Latin America: A Comparative Analysis” (draft).
Foster, M. J., & Lock, A. R., Factoring Effectiveness Factors! The Journal of the Operational Research Society, 41, 111-117., 1990
Frank, A. G., Lumpen-burgeoisie et lumpen-developpment. Paris, Maspero, 1971
Frank, A.G., „The Development of Underdevelopment”, în James D. Cockcroft, Andre Gunther Frank, Dale Johnson (eds.), Dependence and Underdevelopment, Garden City, New York: Anchor Books, 1972
French, J. P., Jr., Raven, B., „Bazele puterii sociale”, în Influența socială. Texte alese, Programul Tempus, Imprimeria Universității „Al. I. Cuza” Iași, 1996
Friedlander, F., & Pickle, H., Components of Effectiveness in Small Organizations. Administrative Science Quarterly, 13, 289-304., 1968
Fukuyama, F., The Great Disruption. Human nature and the reconstitution of social order, London, Profile Books, 1999
Garcia-Guadilla, M. P., Perez, C., „Democracy, Decentralization, and Clientelism: New Relationships and Old Practices”, în Latin American Perspectives, vol. 29, nr. 5 – Clientelism and Empowerment in Latin America, 2002.
Garfield, E., Citation Indexing: Its Theory and Application in Science, Technology, and Humanities. New York, Wiley, 1979
Garfield, E., Bradford’s Law and Related Statistical Patterns. Current Contents, 19, 5-12., 1980
Garfield, E., From Computational Linguistics to Algorithmic Historiography. Paper presented at the Lazerow Lecture held in conjunction with panel on “Knowledge and Language: Building Large-Scale Knowledge Bases for Intelligent Applications”., 2001
Geissel, B., „Participatory Governance: Hope or Danger for Democracy? A Case Study of Local Agenda 21”, în Local Government Studies, vol. 35, nr. 4, august 2009, 2009.
Georgopoulos, B. S., & Mann, F. C. The Community General Hospital. New York, MacMillan., 1962
Georgopoulos, B. S., & Tannenbaum, A. S., A Study of Organizational Effectiveness. American Sociological Review, 22, 534-540, 1957
Gherea, C. D., Neoibăgia: studiu economico – sociologic al problemei noastre agrare, Editura Viața Românească, s.a, Librăria Alcalay, București, 1910
Gherea, C. D., Studii critice, vol. II, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956
Gherea, C. D., Studii critice, vol. II, ESPLA, București, 1957
Gherea, C. D., Scrieri social-politice, Editura Politică, București, 1968
Gherea, C. D., Opere complete, vol. 4, Editura Politică, București, 1977
Giddens, A., A treia cale și criticii ei, Editura Polirom, Iași, 2001
Giddens, A., Modernity and Self Identity: Self and Society in the Late Modern Age. Cambridge: Polity Press, 1991
Giddens, A., The Consequences of Modernity, Stanford (Cal): Stanford University Press, Oxford: Basill Blackwell, Cambridge: Polity Press, 1991
Glänzel, W., Bibliometrics as a Research Field. A Course on Theory and Application of Bibliometric Indicators. Retrieved April 25, 2010, from http://www.norslis.net/2004/Bib_Module_KUL.pdf
Goggins Gregory, A., & Howard, D., The Nonprofit Starvation Cycle. Stanford Social Innovation Review, 2009.
Goodman, P. S., Atkin, R. S., & Schoorman, F. D., On the Demise of Organizational Effectiveness Studies. In K. S. Cameron & D. A. Whetten (eds.), Organizational Effectiveness: A Comparison of Multiple Models (pp. 163-183). New York, Academic Press, 1983
Habermas, J., Sfera publică și transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societății burgheze, Editura Univers, București, 1998
Hanigan, L.J., „The rural school community center”, in Annals of the American Academy of Political and Social Science, 67, 1916
Hannan, M. T., & Freeman, J., The Population Ecology of Organizations. American Journal of Sociology, 82, 929 – 964, 1977
Harris, J. K., Beatty, K. E., Lecy, J. D., Cyr, J. M., & Shapiro II, R. M. (forthcoming). Mapping the multidisciplinary field of Public Health Systems and Service Research. American Journal of Preventative Medicine.
Heiberg, D., & Bruno-van Vijfeijken, T., Which Measurements Matter? Monday Developments, 27, 2009
Herman, R. D., & Renz, D. O., Theses on Nonprofit Organizational Effectiveness, 1999
Herman, R. D., & Renz, D. O., Doing things right: Effectiveness in local nonprofit organizations, a panel study. Public Administration Review, 64, 2004.
Hoefer, R., Accountability in Action?: Program Evaluation in Nonprofit Human Service Agencies. Nonprofit Management and Leadership, 11, 2000.
Hoff, K., J.E., Stiglitz, J. E., Modern Economic Theory and Development, The World Bank, 1999
Jacobs, J., The Death and Life of Great American Cities, New York, Random House, 1961
Jankowski, N., „Creating Community with Media: History, Theories and Scientific Investigations”, în Lievrouw, Leah, Livingstone, Sonia (eds.), Handbook of New Media. Social Shaping and Consequences of ICTs, Sage Publications, London, Thousand Oaks, New Delhi, 202.
Jasper, J., „Culture, Knowledge, and Politics”, în Janoski, T., Alford, R., Hicks, A., Schwartz, M. (eds.), The Handbook of Political Sociology. States, Civil Societies and Globalization, Cambridge University Press, Cambridge, New York, 2005.
Jobson, J. D., & Schneck, R., Constituent Views of Organizational Effectiveness: Evidence from Police Organizations, 1982
Johns, G., „Participatory Democracy: Cracks in the Façade”, în IPA Backgrounder, vol. 17/3, iulie, 2005.
Kaplan, D., & Elliott, P. R., A didactic example of multilevel structural equation modeling applicable to the study of organizations. Structural Equation Modeling: A Multidisciplinary Journal, 4, 1997.
Kaplan, R. S., Strategic Performance Measurement and Management in Nonprofit Organizations. Nonprofit Management & Leadership, 11, 2001.
Kaplan, R. S., & Norton, D. P., Using the Balanced Scorecard as a Strategic Management System. Harvard Business Review, 74, 1996.
Klijn, E.-H., & Koppenjan, J. F. M., Public Management and Policy Networks. Public Management Review, 2, 2000.
Koebel, M., „Une participation sous contrôle. Les possibles raisons de l'échec de la démocratie participative”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Larionescu, Maria, „Controverse teoretice asupra dezvoltării sociale: puncte de vedere în sociologia românească”, în Sociologie Românească, vol. II, nr. 3, Iași, Editura Polirom, 2004
Lecy, J. D., Mergel, I., & Schmitz, H. P., Networks in Public Administration Scholarship: Understanding where we are and where we need to go. Maxwell School of Citizeneship and Public Affairs, 2010
Lerner, D., The Passing of Traditional Society: Modernizing the Middle East¸ Glencoe ILL: The Free Press, 1958
Lerner, J., Schugurensky, D., „Learning Citizenship and Democracy Through Participatory Budgeting: The Case of Rosario, Argentina”, Articol prezentat la conferința Democratic Practices as Learning Opportunities, Teachers College, Columbia University, 4-5 noiembrie, 2005.
Lewin, A. Y., & Minton, J. W., Determining Organizational Effectiveness: Another Look, and an Agenda for Research. Management Science, 32, 1986.
Lewis, D., The Management of Non-Governmental Development Organizations: An Introduction. London, Routledge, 2001
Lovinescu, E., Istoria civilizației române moderne, vol. I – Forțele revoluționare, București, Ancora București, 1924
Lovinescu, E., Istoria civilizației române moderne, vol. III – Legile formației civilizației române, București, Ancora București, 1925
Lowell, S., Trelstad, B., & Meehan, B., The Ratings Game. Evaluating the three groups that rate the Charities. Stanford Social Innovation Review, 2005.
M. Pennings (eds.), New Perspectives on Organizational Effectiveness (pp. 13-55). San Francisco, Jossey-Bass.
Maiorescu, T., Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui Carol I, vol. I (1866 – 1876), Editura Librăriei Socecu and Comp., 1897
Maiorescu, T., Opere, vol. 1, București, Editura Minerva, 1978
Maiorescu, T., Jurnal și epistolar, VI (8/20 noiembrie 1866 – 17 aprilie 1870), ediție îngrijită de Georgeta Rădulescu – Dulgheru și Dominica Filimon, Editura Minerva, 1986
Maiorescu, T., Opere, vol. IV – Discursuri parlamentare (1900 – 1913). Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I (1888 – 1894), Fundația Națională pentru Știință și Artă, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006
Matei, A., Stoica A. și Săvulescu C., Modele teoretice și empirice ale dezvoltării locale. București, Editura Economică, 2009
Matei, A., „Tranziția și reforma administrației publice. Experiențe europene” Economie și administrație publică, v. 9, nr. 9 (2004)
Matei, L., Romanian Public Management Reform. Theoretical and Empirical Studies. București, Editura Economică, 2009
Matei, L., Matei, A., „Integrated Approach of the Citizen`s Role in Relation to the Public Services” Lucrare MPRA nr. 22466, 2010: 1-13;.
McCain, K. W., Mapping economics through the journal literature: An experiment in journal cocitation analysis. Journal of the American Society for Information Science, 42, 1991.
McQuail, D., (f.a.), Comunicarea, Editura Institutul European, Iași.
Meho, L. I., The Rise and Rise of Citation Analysis. Physics World, 20, 2006.
Meisel, N., Acudia, I. O., Is „Good Governance” a Good Development Strategy; Agence Francaise de Development, 2008
Milgram, S., The Small World Problem. Psychology Today, 1, 1967.
Nonjon, M., Bonaccorsi, J., „Pour une culture de la participation (une expérience singulière de qualification: la Formation à l'Animation d'Espaces Publics Urbains)”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Noruzi, A., Google Scholar. The New Generation of Citation Indexes. Libri, 55, 2005
OECD, Measuring Social Well-Being. A Progress Report on the Development of Social Indicators, Paris, 1976
OECD, The Well Being of Nations – the Role of Human and Social Capital, 1981
O'Toole, L. J., Treating Networks Seriously: Practical and Research-Based Agendas in Public Administration. Public Administration Review, 57, 1997.
Piven, F. F., Cloward, R. A., „Rule Making, Rule Breaking, and Power”, în Janoski, T., Alford, R., Hicks, A., Schwartz, M. (eds.), The Handbook of Political Sociology. States, Civil Societies and Globalization, Cambridge University Press, Cambridge, New York, 2005.
Popper, K. R., „Opinia publică și principiile liberale”, în Conjecturi și infirmări. Creșterea cunoașterii științifice, Editura Trei, București, 2001
Premat, C., „Le référendum local, «mascotte» ou illusion de la démocratie participative”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Price, J. L., Organizational Effectiveness: An Inventory of Propositions. Homewood, IL, Richard D. Irwin, 1968
Price, J. L., The Study of Organizational Effectiveness. The Sociological Quarterly, 13, 1971.
Provan, K. G., & Kenis, P., Modes of Network Governance: Structure, Management, and Effectiveness. Journal of Public Administration Research and Theory, 18, 2008.
Provan, K. G., & Milward, H. B., Do Networks Really Work? A Framework for Evaluating Public Sector Organizational Networks. Public Administration Review, 61, 2001.
Putnam, R., Making Democracy Work. Civic traditions in modern Italy, Princeton NJ, Princeton University Press, 1993
Quinn, R. E., & Cameron, K., Organizational Life Cycles and shifting Criteria of Effectiveness: Some Preliminary Evidence. Management Science, 29, 1983.
Quinn, R. E., & Rohrbaugh, J., A Spatial Model of Effectiveness Criteria: Towards a Competing Values Approach to Organizational Analysis. Management Science, 29, 363377, 1983
Rădulescu-Motru, C., Cultura română și politicianismul, Atelierele Grafice Socec Co., București, 1904
Rădulescu-Motru, C., Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, București, 1936
Rhodes, R. A. W., Governance and Public Administration. In J. Pierre (ed.), Debating Governance. Authority, Steering and Democrracy (pp. 54-90). Oxford, Oxford University Press, 2000
Rostow, W. W., The Stages of Economic Growth: A Non Communist Manifesto, Cambridge, Cambridge University Press, 2004
Sartori, G., „Concept misformation in comparative politics”, în The American Political Science Review, vol. LXIV, nr. 4, decembrie, 1970.
Sălăvăstru, C., Discursul puterii. Încercare de retorică aplicată, Editura Institutul European, Iași, 1999
Sălăvăstru, C., Arta dezbaterilor publice, Editura Tritonic, București, 2009
Scheufele, D., „Talk or Conversation? Dimensions of Interpersonal Discussions and Their Implications For Participatory Democracy”, în Journalism and Mass State”, în Australian Journal of Public Administration, 58 (1), martie, 2000.
Schifirneț, C., Formele fără fond, un brand românesc, București, Editura Comunicare.ro, 2007
Schiller, H. I., Communication and cultural domination, New York, International Arts and Sciences Press, 1976
Schmitz, H. P., Raggo, P., & Bruno-van Vijfeijken, T., New standards, old habits: Transnational NGO leaders’ perspectives on the what for, to whom, and how of being accountable. Moynihan Institute of Global Affairs, 2011
Schramm, W., Mass Media and National Development. The role of information in developing countries. Urbana: University of Illinois Press, 1964
Sharman, J. C., Rationalist and Constructivist Perspectives on Reputation. Political Studies, 55, 2007.
Sheehan Jr, R. M., Mission Accomplishment as Philanthropic Organization Effectiveness: Key findings from the Excellence in Philanthropy Project. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 25, 1996.
Sierra-Caballero, F., „Nouvelles technologies, participation citoyenne et développemnet local. Une perspective critique du changement social”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul SabatierToulouse 3, 2006.
Sintomer, Y., „Participatory Democracy and Governance: Local Politics in France” (draft), ECPR 29th Sessions of Workshops, Workshop: Governance and Democratic Legitimacy, Grenoble, 2001.
Sirmen, M., „Les commissions consultatives de quartier de Toulouse, vers une démocratisation de la prise de décision?”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Smelser, N. J., Toward a Theory of Modernization, New York: Basic Books, 1964
Sowa, J. E., Selden, S. C., & Sandfort, J. R., No Longer Unmeasurable? A Multidimensional Integrated Model of Nonprofit Organizational Effectiveness. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 33, 2004.
Spar, D., & Dail, J., Of Measurement and Mission. Accounting for Performance in NonGovernmental Organizations. Chicago Journal of International Law, 3, 2002.
Speranția, E., Introducere în Sociologie, vol. 1, București, Casa Școalelor, 1944
Steers, R. M., Problems in the Measurement of Organizational Effectiveness. Administrative Science Quarterly, 20, 1975.
Talpin, J., „La démocratie participative et la question du pouvoir. Réflexions à partir de trois expériences de budgets participatifs dans des villes européennes”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul SabatierToulouse 3, 2006.
Temple, J., „Growth Effects of Education and Social Capital in the OECD Countries” in OECD Economic Studies, No. 33, 2001 / 2
Theotonio Dos Sanos, „The Structure of Dependence”, in K. T. Fann, Donald C. Hodges (eds.), Readings in U.S. Imperialism, Boston: Porter Sargent, 1971
Thomson, D. E., Exploring the Role of Funders' Performance Reporting Mandates in Nonprofit Performance Measurement. Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 39, 2010.
Unerman, J., & O'Dwyer, B., Theorising Accountability for NGO Advocacy Accounting, Auditing & Accountability Journal, 19, 2006.
United Nations, Millennium Report, A/54/2000
United Nations, World Public Sector Report. Globalization and the State, 2001
Vlăsceanu, L., Politică și dezvoltare. România încotro, București, Editura Trei, 2001
Vodoz, L., Monteventi-Weber, L., „Quartiers 21: une opération de démocratie participative au pays de la démocratie semi-directe. Réflexions à partir d'un cas suisse”, în Démocratie participative en Europe. Actes du colloque LERASS – nov. 2006, Lerass, Univ. Paul Sabatier-Toulouse 3, 2006.
Warren, Mark E., Civil Society and Good Governance. Washington DC: Georgetown University Press, 1999
Watts, D. J., & Strogatz, S. H., Collective Dynamics of 'Small-World' Networks. Nature, 393, 1998.
Weber, M., Etica protestantă și spiritul capitalismului, București, Editura Humanitas, 1993
Wing, K., & Hager, M. A., Getting What We Pay For. Low Overhead Limits Nonprofit Effectiveness. Washington, D.C.: Nonprofit Overhead Cost Project/Urban Institute, 2004.
Woolcock, M., Social Capital: The State of the Nation, în J. Kajanoja, J. Simpura (eds.), Social Capital. Global and Local Perspectives, Helsinki: Government Institute for Economic Research, 2000
World Bank, Civil Society`s Role in the Governance Agenda in Ecuador: Assessing Opportunities and Constraints, Paper No. 105, 2007
Wunenburger, J.-J., Imaginariile politicului, Editura Paideia, București, 2005
Yuchtman, E., & Seashore, S. E., A System Resource Approach to Organizational Effectiveness. American Sociological Review, 32, 1967.
Zammuto, R. F., A Comparison of Multiple Constituency Models of Organizational Effectiveness. The Academy of Management Review, 9, 1984.
Zipf, G. K., The Psychobiology of Language. New York, Houghton Mifflin, 1935
Zittel, T., „Participatory Democracy and Political Participation” (draft), Articol prezentat la Joint Sessions of Workshops of the European Consortium of Political Research, Edinburgh, 28 martie-2 aprilie, 2003.
ANEXE
Anexa 1: Articolele selectate
Anexa 2: Schema de codare
Titlu: _____ Autor: _____ Jurnal: _____ An: _____ ID: _____ Coder & Data: _____
Ce fel de publicație este?
Studiu de caz;
Evaluare a unui program / proiect;
Articole teoretic / încadrare conceputală;
Parte metodologică;
Analiză a literaturii de specialitate;
Alți termeni: ____________________
Care este domeniul de cercetare? (răspunsurile se exclud reciproc)
Științe politice (IR);
Economie;
Studii de dezvoltare;
Științe administrative;
Interdisciplinar.
Care este tema studiului (organizații non-guvernamentale, administrație publică)?
Care este argumentul principal / punctul de vedere al autorului?
Discuții despre eficacitate
Autorul discută în mod explicit despre eficacitate?
Publicația conține o definiție explicită a eficacității?
Care este nivelul de analiză?
Nivel de program / proiect;
Nivel organizațional;
Nivel privind o anumită campanie;
Sector / la nivel de rețea.
Dacă ar fi să efectuez un studiu bazat pe munca autorului care ar fi variabilele alese?
IVs: ______________________________________________________
DVs: _____________________________________________________
Ce formă de rezultat este discutat? (se aleg toate cele care se aplică)
Legate de misiune
Rezultatul programului (de exemplu, furnizarea de servicii)
Rezultatul instituțional (schimbarea de drept și / sau de guvern)
Rezultat normativ (schimbare a opiniei publice)
Rezultat participativ (societatea civilă este mai activă)
Consolidarea capacităților organizațiilor externe (ex. Guvernul)
Legate de organizare
Rezultatul de organizare: (de exemplu, îmbunătățirea managementului, sustenabilitate, dezvoltare. Lista: _______________________________
Legate de sectorul ONG
Schimbarea obiectivelor / redefinire / aliniere la standardele sectorului
Crearea de rețele, de colaborare și de consolidare a capacităților în cadrul societății civile.
Altele: _______________________________________________________
Ce tip de metodologie se folosește în articol? (se exclud reciproc)
Argumentativ
Analiză de cauzalitate sau de corelare prin utilizarea numerelor mari – cantitativ
Analiză de cauzalitate bazată pe studiu de caz, urmărirea procesului – calitativ
Interpretativ – respinge metodele științelor sociale convenționale de cauză și efect
Altele (explicați): ____________________________________________________
Articolul pledează pentru o abordare de dezvoltare transformativă?
Da / Nu
Anexa 3: Sinteza cadrului legislativ
Anexa 4: Chestionarul
Vârstă:
18-25
25-30
Alta ______________
În ce etapă a studiilor vă aflați?
Studii liceale
Studii universitare
Studii universitare absolvite
Altele_______________________
Cât de importate sunt pentru dumneavoastră următoarele domenii? Marcați cu 1-5 (1- deloc important, 5- foarte important)
Carieră ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Religie ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Mediu / Economie Verde ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Artă și Cultură ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Antreprenoriat ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Politică ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Educație ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Sănătate ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Stiință ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Modă ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Familie ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Călătorii ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Sport si activități în are liber ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Tehnologii Noi ⃝ 1 ⃝ 2 ⃝ 3 ⃝ 4 ⃝ 5
Altele (vă rugam să specificați)__________________ ______________________
Considerați că există probleme în comunitatea dumneavoastră?
Da
Nu
Dacă da, care sunt problemele majore cu care vă confruntați?
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Puteți identifica cauzele acestor probleme? (Dacă da, vă rugăm să specificați care sunt acestea)
Da
Nu
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Aveți o sugestie referitoare la modul în care pot fi abordate aceste probleme? (Dacă da, vă rugăm să specificați)
Da
Nu
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Ce înțelegeți prin participare activă?
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Consdierați că dumneavoastră, personal, puteți contribui la schimbarea socității în mod pozitiv?
Da
Nu
Dacă nu, de ce?
Nu știu unde să găsesc informații
Nu am timp
Nu sunt interesat
Altele (vă rugam să specificați)__________________ ______________________
În ce mod sunteți activ?
Internet
Media
Scoală/Universitate
ONG-uri
Altele (vă rugam să specificați)__________________ ______________________
Care din următorii factori vă inspiră să fiți activ în comunitatea dumneavoastră?
Familia
Prieteni de la școală/universitate
Prieteni din afara școlii/universității
Prieteni din alte țări
Cunoștințe
Tu, personal
Care din următoarele compentențe considerați că vă lipsește pentru a participa la dezvoltarea societății în care trăiți?
Leadership
Cunoștințe de managementul proiectelor
Competențe digitale
Competențe financiare
Cunoașterea unei limbi străine
Lucru în echipă
Managementul timpului
Abilitatea de a vorbi în public
Mediere
Competențe de planificare
Marketing
Inițiativa si antreprenoriat
Altele (vă rugam să specificați)__________________ ______________________
Considerați că este posibil să aveți acces la oportunități de a dezvolta aceste competențe, în afară de sistemul de educație?
Da
Nu
Nu știu
Cum considerați că se va schimba societatea în următorii 10 ani?
În mod pozitiv
În mod negativ
Va fi la fel
Comentarii (ex: de ce considerați acest lucru / în ce domenii vor fi schimbări, etc): ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Considerați ca sunteți un cetățean european?
Da
Nu
Parțial
Veți vota la alegeri?
Da
Nu
Dacă nu, care este motivul: ____________________________________________
Care din următoarele programe ale Uniunii Europene vă sunt cunoscute?
Erasmus +
Europa 2020
Europe for citizens (Europa pentru cetățeni)
Youth Guarantee (Garanția pentru tineret)
Youth in Action (Tineret în Acțiune)
Leonardo Da Vinci
Erasmus for Young Entrepreneurs (Erasmus pentru tineri antreprenori)
Altele (vă rugam să specificați)__________________ ______________________
Daca doriți să participați la următoarele etape ale ceretării, completați cu datele dumneavoastră de contact. :
Nume:
Prenume:
Email:
"Asociația Adamos prelucrează datele dumneavoastră cu caracter personal, prin mijloace automatizate și manuale. Scopul colectării datelor este întocmirea de studii și analize asupra nevoilor de instruire, precum și pentru trimiterea pe email de informații cu privire la noile activități ale Asociației Adamos. Asociația Adamos este înscrisă la Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP), în registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal, sub nr. 30419."
Semnătură
Mulțumim pentru timpul acordat!
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Organizatiior Non Guvernamentae In Modernizarea Institutiilor Publice (ID: 123700)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.