Rolul Organizatiilor Internationale In Economia Mondiala

CAPITOLUL I

Prezentare generală a Economiei Mondiale și a Organizațiilor Internaționale

Economia Mondială

Fundamentele economiei mondiale

Trăim într-o lume a legăturilor tot mai apropiate între țări, trăim într-o lume a coeziunilor, indiferent de nivelul de dezvoltare, indiferent de potențialul țărilor sau de organizarea socială.

Este din ce în ce mai evident faptul că mai devreme sau mai târziu un eveniment major se va răsfrânge într-o zonă a globului asupra ansamblului comunității internaționale. Nicio țară nu se poate sustrage acestei legități oricât de bogată ar fi, ea nu se poate izola de restul lumii deoarece dezvoltarea autarhică este indispensabilă în lumea modernă.

Formare, dimensiuni și caracteristici

“Economia mondială se poate defini ca fiind rezultatul unui întreg proces de evoluție, este un proces al dezvoltării schimbului reciproc de activități de la simplu la complex și de la forme inferioare la forme superioare.”

Într-un context mai larg “economia” sau schimbul de activități este compus din totalitatea acțiunilor unei comunități umane ce are ca scop principal producerea și consumul de bunuri.

Pentru realizarea acestui scop este necesară o acțiune de conștientizare asupra mediului înconjurător, dar există și necesitatea de activități precum distribuția și schimbul. Economia are un rol fundamental în transformarea omului însuși, așadar ea nu poate fi concepută în afara umanului, a socialului, fiind un domeniu al universului uman.

Economia mondială reprezintă stadiul schimbului reciproc de activități ca urmare a diviziunii muncii la nivel mondial, în care sunt implicați o mare parte dintre agenții economici din lume.

Conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de relații economice, cel mai amplu și mai profund cunoscut până în prezent.

Influența produsă de majoritatea elementelor asupra economiei mondiale nu fac altceva decât să formeze o nouă concluzie și aceea că însuși “economia” este pluridimensională.

Economia mondială este formată din mai multe dimensiuni. Acestea sunt:

Dimensiunea tehnico-economică – este definită prin folosirea cât mai multor factori de producție luând în calcul rezultatele evoluției tehnico-științifice și începând cu cei fundamentali până la neofactori, lucru specific epocii contemporane.

Dimensiunea geo-politică – este produsă de existența celor 195 de state independentente și a economiilor acestora, a celor aproximativ 70 de state dependente, a politicilor economice diferite și de asemenea a unor agenți economici.

Dimensiunea politico-diplomată – este precizată de capacitatea de negociere a principalilor actori la nivel internațional, începând cu statele și mai apoi cu organizațiile internaționale.

Economia mondială este constituită din totalitatea economiilor naționale, a societăților transnaționale și a entităților regionale ce au ajuns la un nivel avansat de interdependențe.

Economia mondială se modifică în fiecare etapă a dezvoltării sale. Cu toate acestea, pot fi distinse unele trăsături caracteristice pentru întreaga sa evoluție.

celulele sale de bază sunt încă, economiile naționale. Ele vor continua să formeze cadrul de mișcare a factorilor de producție, al manifestării agenților economici, stimulând dezvoltarea lor. Influența pe care economiile naționale o exercită este un factor determinant al diviziunii mondiale a muncii, al relațiilor economice internaționale și al circuitului economic mondial, al economiei mondiale însăși.

economiei mondiale îi este proprie concurența dintre agenții economici. Concurența conduce la un fel de selecție natural a agenților economici, în raport cu forța lor de progres tehnologic și managerial, ceea ce dă un impuls evoluției economiei.

economia mondială este eterogenă. Îintre diferitele sale zone există decalaje din cauza dezoltării inegale fiind alcătuit din țări cu regimuri social-politice diferite, din țări bogate și țări sărace, mari sau mici. Raporturile de forțe dintre aceste țări nu sunt fixe, ci se modifică în virtutea acțiunii legii dezvoltării economice și politice inegale și în salturi.

Rolul lor se poate modifica în funcție de contradicțiile ce pot apărea pe parcursul dezvoltării, de la o perioadă la alta.

La baza economiei mondiale se află interdependențele și acestea formează un sistem.

Dezvoltarea economiilor naționale face să se producă în mod necesar aprofundarea diviziunii mondiale a muncii care, formează o bază obiectivă a relațiilor reciproce dintre economiile naționale, relații care alcătuiesc mai multe subsisteme la scară mondială (valutar, financiar, comercial); între aceste subsisteme există o strânsă legătură, cu consecințe asupra economiilor naționale.

Prin procesul de regionalizare a piețelor se face integrarea economiilor naționale. Centrele de putere la nivel global sunt incluse în economia mondială având o înclinație de multipolaritate. Echilibrul se manifestă ca o înclinație pe termen lung ceea ce îi oferă un caracter relativ și un consens între diferitele elemente componente ale sistemului, reprezentând o “stare ideală”.

Fiind un fenomen caracteristic economiilor naționale. tendința spre echilibru se manifestă în mod necesar și pe plan international. În calitatea sa de “sistem“, economia mondială presupune o stare de echilibru, o stare de stabilitate, fără de care nu ar putea supraviețui.

Această necessitate se poate observa ușor pe piața mondială, unde echilibru este un rezultat pe termen lung al schimbărilor pe care le înregistrează oferta și cererea pentru diferite mărfuri. Starea de dezechilibru prelungită poate avea efecte negative precum micșorarea veniturilor în devize obținute din exporturi, acumularea de stocuri (atunci când cererea scade), penurie de materii prime, produse alimentare (atunci când scade oferta).

Necesitatea echilibrului la scară internațională nu se poate rezuma doar la domeniul de circulație, ci trebuiesc luate în calcul și domenii precum producția, consumul sau repartiția. Dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale presupune o împărțire a sarcinilor de producție între economiile naționale care să exclude specializarea îngustă, în producții care nu sunt rentabile, a unora dintre statele lumii, lichidarea marilor decalaje economice internaționale.

Economia mondială este formată din economii naționale care trec prin diferite stadii și procese de dezvoltare, ce se deosebesc prin cultură, religie, obiceiuri și tradiții.

A fost constituită economia mondială unică dar ea nu reprezintă un proces încheiat, finit. Dezvoltarea sa este una continuă, structura ei devenind din ce în ce mai complexă.

Odată cu perfecționarea factorilor de producție, a tehnologiei mijloacelor de transport, a telecomunicațiilor se vor crea condițiile materiale spre un nivel superior și anume acela al schimbului reciproc de activități.

Cadrul instituțional al economiei mondiale

Diversificarea relațiilor economice internaționale a făcut necesară înființarea unor instituții pentru observare și pentru a stimula dezvoltarea raporturilor între state, între agentii economici la nivel global.

În primul rând s-a înființat cadrul instituțional al bilateralismului, adică al raporturilor între două state independente și suverane. Acest cadru a constat în formarea unor organe și organisme potrivit guvernelor (ministere de afaceri externe, departamente) și de formarea reprezentanțelor diplomatice în afara țării. Conform acestora, s-au semnat acorduri internaționale bilaterale, s-au înființat asociații, consilii, comisii mixte, etc.

Numărul de state independente în creștere, a agenților economici participanți la schimburile ce au loc la nivel internațional, a interdependențelor din economia mondială au îndrumat la extinderea formelor de organizare a cooperării, la depășirea limitelor impuse bilateralismului și la sporirea formelor multilaterale și consolidarea cadrului instituțional al multilateralismului, ce apare in tot mai multe organizații internaționale.

Economia mondială, la nivel actual este marcată de incertitudini și este simțită din ce în ce mai mult nevoia de menținere a unui cadru institutional stabil și durabil, care să ofere soluții pentru gestionarea situațiilor de criză, indiferent de gravitatea acestora.

Lumea în care trăim este într-o continuă schimbare, iar realitățile care par dominante și permanente, într-un anumit moment, se pot schimba radical. Atunci când apar atfel de momente, statele lumii, indiferent de mărimea și de nivelul lor de dezvoltare, chiar dacă au sisteme sociale diferite și o altfel de politică internă, trebuie să colaboreze pentru a găsi soluții la problemele ce se ivesc pe plan internațional și să formeze o forță de echilibru, care să conducă economia mondială.

Stadiile mondializării

Pentru a analiza procesul de formare a economiei mondiale trebuie să luăm în vedere evoluția agenților economici privați și a caracteristicilor acestora.

În perioada cuprinsă de secolul XVI și până la sfârșitul secolului al XIX-lea, agenții economici privați realizau bunurile economice, în interiorul țărilor de origine cu scopul de a vinde mai apoi o parte din ele în alte țări.

După terminarea feudalismului și începutul capitalismului, o mare perioadă de timp, comerțul internațional a însemnat activitatea principală economică externă pentru marile întreprinderi. Prima jumătate a secolului XX este marcată de o reală revoluție a agenților economici privați. Firmele cele mai dezvoltate se concentrează mai mult la investițiile peste granițele naționale, decât pe investițiile interne de capital. Rezultatul: un bun economic devine din ce în ce mai mult un rezultat al producției organizate în același timp, în mai multe țări.

Fenomenul acesta se află la baza creșterii interdependențelor la nivel internațional și este un impuls determinant mondializării activității economice.

Așadar, se poate vorbi despre diferite stadii ale mondializării economiei:

1. Stadiul mondializării prin comerțul exterior. El se remarcă după prima revoluție industrială și ține până la începutul secolului XX. Luând în considerare caracteristicile sale, acest stadiu este intitulat cel al economiei internaționale și al afirmării economiilor naționale.

Naționalismul economic și suveranitatea națională dar și libera concurență, de altă parte erau la ordinea zilei. În mijlocul politicii economice a statelor naționale întâlnim echilibrul balanței lor comerciale.

Thomas Mun (1571-1640) un reprezentant al mercatilismului, spunea: „Mijlocul normal pentru a ne spori bogăția și cantitatea de metal prețios este comerțul exterior, trebuind mereu să observăm regula de a vinde străinătății în fiecare an o valoare mai mare decât aceea pe care o folosim de peste graniță” (s.n.).

2. Următorul stadiu al mondializării este cel al preponderenței investițiilor externe de capital în comparație cu comerțul internațional. După terminarea primului război mondial, această tendință devine din ce în ce mai pronunțată, situându-se la baza transnaționalizării vieții economice. Firmele transnaționale, prin domeniul lor de activitate, depășesc granițele naționale iar frontierele economice ajung să nu mai coincidă cu cele politice. Principalul obiectiv al politicii economice oficiale este echilibrarea balanței de plăți externe.

În momentul de față, pe fondul accenturării activității și rolului firmelor transnaționale, se identifică o integrare puternică a activității economice la nivel planetar. Așadar, apare conceptul de globalizare al economiei și care înseamnă creșterea continuă a interdependențelor dintre agenții economici, dintre economiile naționale, producând implicații de multe ori imprevizibile asupra principalelor piețe internaționale. Globalizarea economiei creează spațiul necesar pentru ca ritmul afacerilor să crească considerabil, dar și pentru manifestarea din ce în ce mai largă a „efectului de domino”.

Diviziunea mondială a muncii

Diviziunea mondială a muncii este unul dintre elementele constitutive ale sistemului economiei mondiale. Aceasta poate contura doar un anumit potential de producție, anumite structure ale economiilor naționale și având la bază aceste lucruri se formează specializarea internațională în producție a acestora.

“Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendințelor de specializare internațională în vederea participării la circuitul economic mondial.”

Există mai mulți factori ce determină specializarea internațională printre care se pot enumera:

la nivel internațional, mobilitatea resurselor este destul de limitată, întrucât nu se poate realiza o egalizare instantanee între spațiile cu resurse lipsite de măsură și zonele fără resurse;

folosirea de resurse separate, în proporții diferite pentru realizarea bunurilor și a serviciilor diferite;

resursele nu sunt repartizate în mod egal pe teritoriul global, de aceea accesul la resurse este diferit de la o țară la alta, de la un agent economic la altul. De aceea, specializarea în industrii în care resursele sunt în exces este mult mai firească decât specializarea în domenii care se bazează pe resurse mult mai puțin accesibile, din cauza faptului că acestea sunt mult mai costisitoare.

Specializarea internațională a cunoscut de-a lungul timpului o evoluție constantă în raport cu dezvoltarea activității la nivel internațional. Până la cel de-al doilea război mondial, specializarea internațională urmărea relația metropole-colonii, cu o specializare primară pentru colonii (industrie extractivă și agricultură), coloniile fiind furnizoare de materii prime pentru metropole, apariția unor noi state independente, care cu timpul au dezvoltat structuri economice tot mai diversificate, progresul tehnologic fără precedent din ultimii ani, dar și acutizarea relației dintre nevoile care apăreau într-un număr tot mai mare și resursele rare și de asemenea creșterea interdependențelor dintre statele lumii, fiind o urmare a procesului de globalizare au contribuit la dezvoltarea specializării internaționale, de la o specializare intersectorială (agricultură – industrie), la o specializare interramură (industrie – industrie) și intraramură (chimie – chimie).

Diviziunea mondială a muncii în contextul actual a devenit una foarte eterogenă.

La bază se află țările mai puțin dezvoltate, în care specializarea internațională este limitată având cel mult două produse primare. După care urmează țările în proces de dezvoltare sau mai exact mediu dezvoltate, unde specializarea internațională este puțin mai largă, alături de produse primare mai pot fi întâlnite și produse manufacturate, iar după caz, numai produse manufacturate. În partea superioară se situează țările în plină dezvoltare, caracterizate de o specializare de eficiență standardizată, unde găsim domeniile de top ale industriei și de asemenea ramuri de mare productivitate ale agriculturii. În economia mondială, există, așadar, diferite grade de specializare internațională.

Dinamica specializării nu este aceeași la nivelul tuturor țărilor lumii.

În timp ce țările dezvoltate și-au schimbat de mai multe ori specializarea în tinerele state independente s-au păstrat aceleași specializări nerentabile și înguste.

În cazul țărilor dezvoltate, specializarea internațională în producție este rezultatul unor decizii coerente, dare le nu aparțin numai statului, ci în mod deosebit marilor firme private aflate sub imperiul forțelor pieței. În ce privește statele independente tinere, trebuie menționat faptul că pe măsură ce ele obțin controlul asupra propriilor bogății naționale și își ameliorează capacitatea utilizării lor într-un mod eficient, se creează premise pentru o dezvoltare proprie, pentru conturarea unor noi tendințe de specializare pe plan internațional.

Circuitul economic mondial

“Circuitul economic mondial reprezintă totalitatea fluxurilor economice internaționale privite nu ca o simplă sumă aritmetică, ci în strânsa lor interdependență. Ele exprimă împletirea unor forme ale schimbului reciproc de activități diverse economii naționale, care nu se limitează la sfera circulației, ci cuprind și sferele producției și cercetării științifice.”

Circuitul economic mondial are următoarele trăsături:

acest circuit are un caracter dinamic și universal;

la circuitul economic mondial participarea nu este egală. În economiile naționale sunt diferite grade de dezvoltare, ceea ce determină participarea diferențiată la schimburile internaționale;

instituționalizarea la nivel bilateral și multilateral este intensificată și de asemenea accentuate;

mijloacele și tehnicile de participare la circuitul economic mondial este diversificat;

se înregistrează o creștere a intervenției statului în schimbările economice internaționale;

au loc diferite mutații în ceea ce privește multipolarizarea economiei mondiale;

are loc mărirea influenței societăților transnaționale;

Utilizarea acestui concept de circuit economic mondial rezultă din necesitatea reflectării unor fluxuri ce apar în urma amplificării și diversificării schimbului reciproc de activități între economii naționale diferite, în funcție de dezvoltarea lor.

Un flux internațional reprezintă o mișcare a unei valori materiale, bănești sau spirituale de la un stat la altul.

Fluxurile circuitului economic mondial sunt împărțite în mai multe categorii, după cum urmează:

Fluxul cu mărfuri corporale – este o componentă de tradiție a circuitului economic mondial. În cadrul acestui flux, o tendință principală ce se manifestă este schimbarea raportului dintre comerțul produselor de bază și cele manufacturate, iar acest lucru este un dezavanta pentru țările în dezvoltare.

Fluxul internațional cu servicii – reprezintă totalitatea bunurilor materiale invizibile sau ceea ce rămâne din producția la nivel global după ce se scad activitățile din sectorul primar, secundar și cuaternar.

Fluxurile financiare internaționale – reprezintă valorile economice care se efectuează prin mijloace de plăți și de credit.

Evoluția și dezvoltarea fluxurilor financiare se realizează prin mai multe etape:

Prima etapă de dezvoltare a fost efectuată la începutul apariției monedei și a schimburilor economice internaționale și până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Această etapă a constat prin aceea că activitățile financiare însoțeau schimburile de mărfuri, prin ele eliminându-se creanțele dintre agenții economici și/sau state.

A doua etapă de evoluție spre economia financiară a fost în prima jumătate a secolului XX și în această perioadă au fost separate fluxurile financiare de cele comerciale, primele fie precedând sau urmând celor din a doua categorie. Astfel, apar produse și servicii financiare noi precum creditele bancare internaționale, operațiunile de acoperire a riscurilor, plățile la termen și de asemenea, apariția unor tehnici de plată care înlocuiesc moneda. Tot în această perioadă apar și primele mișcări de capitaluri, cu caracter de investiție internațională.

A treia etapă este caracterizată de apariția europiețelor, adică dezvoltarea unor piețe financiare fără operațiuni comerciale. În această perioadă predomină mișcările de capitaluri (tranzacții cu titluri de valoare), operațiunile și creditele de trezorerie. Se trece de la o economie a fluxurilor financiare la economia stocurilor financiare, trecere generată de cursurile flotante, ce au fost din ce în ce mai multe în ultimele decenii și de asemenea, se extind și afacerile bursiere. În același timp, se înregistrează o creștere considerabilă a deficitelor internaționale, la finanțarea acestora, în mare măsură, din surse private.

Fluxurile financiare internaționale sunt transferuri de fonduri de la un agent economic al unei țări spre altul din altă țară, fără a declanșa o mișcare în sens diferit a bunurilor sau serviciilor.

Fluxurile financiare internaționale sunt mult mai importante decât cele comerciale. La nivelul fluxurilor, raportul dintre cele financiare și comerciale, este în favoarea primelor iar la raportul dintre volumul și dinamica comerțului internațional și în ceea ce privește rezerva de valute convertibile și aur, cele comerciale au întâietate.

Ca și loc de formare a fluxurilor financiare internaționale, rolul piețelor de capital crește în același timp cu atribuirea unui rol nou pentru băncile comerciale pentru desfășurarea relațiilor economice internaționale.

Ca și concluzie, putem sublinia faptul că se înregistrează o creștere a mobilității internaționale cu privire la capitaluri, în ciuda dereglementării sectorului financiar, a înlăturării barierelor din calea circulației capitalurilor, dar și prin legiferare, în anumite state, a unor facilități pentru intrările de capitaluri, aspect ce mărește gradul lor de renumerare.

Regionalizarea și globalizarea – fenomene specifice noului context economic mondial

Perioadele cele mai relevante privind schimbările fundamentale din economia mondială și gruparea țărilor după putere și bogăție sunt cuprinse în ultimii ani ai secolului XX și primii ani ai secolului XXI.

Adaptarea în mod continuu a structurilor economice la modificările rapide ce au loc la nivel internațional, evoluția sistemului informațional situează statele într-o continuă perioadă de reorganizare și trecerea acestora de la situație, stare, schimbare la alta.

În acest moment, în economia mondială sunt vizibile două procese de tranziție. Primul proces este constituit de trecerea economiilor occidentale spre o nouă eră a economiei, una bazată pe informație, pe schimbarea și perfecționarea din domeniul tehnologic; cel de-al doilea proces este reprezentat de tranziția țărilor din Europa de Est și Centrală către o economie de piață, având ca scop principal ridicarea la standardele economice unde se situează țările occidentale.

“Această stadiu de dezvoltare se manifestă prin generalizarea unor fenomene economice specific, după cum urmează:

Globalizarea economiei mondiale, reflect în accentuarea procesului de internaționalizare și dezvoltare a economiei mondiale ca un tot unitar, prin eliminarea într-o tot mai mare măsură a obstacolelor arbitare din calea cooperării în producție, a comerțului international, a fluxurilor de capital, a circulației libere a forței de muncă.

Adâncirea procesului de regionalizare, caracterizat prin apariția și dezvoltarea grupărilor economice regionale, precum și prin eliminarea barierelor și a diferențelor dintre piața internă și cea externă, ceea ce afectează nu numai firmele orientate către export, ci și pe cele focalizate către piața internă, care trebuie să facă față competiției internaționale.

Acumularea informațională și evoluția rapidă a tehnologiilor de comunicare, care oferă în prezent posibilități superioare de informare și de derulare a tranzacțiilor comerciale internaționale.

Reamplasarea continuă a industriilor și serviciilor, în funcție de avantajele și competitivitățile comparative oferite de diferitele țări și zone ale lumii.”

La nivel mondial și regional, intensificarea eforturilor de cooperare și integrare economică reprezintă o caracteristică majoră a economiei mondiale. Procesele economice funamentale ce se completează în mod reciproc sunt regionalizarea și globalizarea.

În ultimele decenii, procesul de regionalizare a cunoscut o dezvoltare continuă prin creșterea numerică a grupărilor economice-regionale, ceea ce a dus ca în momentul de față toate statele lumii să fie parte a unei grupări.

Regionalismul trebuie să fie privit ca o trecere treptată la globalism și nu ca o alternativă la aceasta; nu trebuie să împartă sistemul economic mondial în mai multe părți ci doar să creeze sectoare de complementaritate care să formeze un sistem economic deschis.

În concluzie, după spusele specialiștilor, regionalismul contribuie în final, la globalizarea economiei mondiale.

Globalizarea presupune diminuarea rolului autorităților publice ca factor generator și gestionar al barierelor de ordin național între economii, dar nu dispariția ideii de stat al cărui rol rămâne cel de elaborare a politicilor economice naționale. În condițiile globalizării, libertatea statului în elaborarea politicilor macro și mezo– economice se redefinește datorită interdependenței sporite cu alte economii, ca urmare a limitărilor impuse de atenuarea barierelor dintre economiile naționale și creșterii gradului de deschidere în raport cu mediul extern. Acum piețele sunt cele care decid măsura în care politicile macroeconomice sunt eficiente.

Globalizarea devine astfel un proces în cadrul căruia asistăm la o altă relație între actorii instituționali și cei privați.

Globalizarea ca proces evolutiv, pare a fi depășit faza de liberalizare (comercială și financiară) traversând, în prezent, o perioadă de tranziție premergătoare integrării economiilor naționale la nivel global. Dacă până la începutul anilor ‘90, interdependențele dintre economiile naționale se creau și se alimentau prin intermediul fluxurilor comerciale de bunuri și servicii, ulterior, principalele canale de creare a interdependențelor sunt legate de circulația internațională a capitalurilor și a drepturilor de proprietate intelectuală. Mediul global de afaceri este caracterizat de diversificarea, multiplicarea și creșterea intensității interdependențelor dintre economiile naționale într-un ritm din ce în ce mai alert.

Perspectivele economiei mondiale

Cadrul actual al folosirii spațiului extraterestru în scop economic, a exploatării resurselor celorlalte planete, va deveni mai mult ca sigur o realitate concretă, ceea ce înseamnă că economia va depăși cadrul mondial, planetar și va deveni o economie la nivel cosmic. Începutul unei noi ere – cea a economiei cosmice, va cunoaște mai multe etape de dezvoltare odată cu sfârșitul secolului XXI..

Un stadiu ar putea îmbrăca forma schimbului reciproc de activități între Pământ și așezările de pe Lună.

Poate fi considerat un alt stadiu, schimbul reciproc de activități la nivel cosmic în care ar intra așezările intraspațiale permanente (primele fiind cele situate între Pământ și Lună, în punctele definite de Lagrange). De asemenea, se vor crea condiții pentru o nouă mare diviziune a muncii. Pentru ca planeta noastră să devină o fermă uriașă agricolă ar trebui să se facă un transfer de industrii în spațiul cosmic, atragerea de noi surse de energie, de materii prime și a perspectivelor tehnologiilor spațiale pe planul productivității și al calității. Timpul necesar parcurgerii acestei etape este încă nedefinit cu exactitate.

CONCLUZII

În concluzie, vom menționa că apariția economiei mondiale a fost favorabilă prin dezvoltarea din ce în ce mai mult a schimburilor la distanțe mari, dar și de apariția pieței mondiale. Diviziunea mondială a muncii, specializarea producției la nivel international au creat necesitatea stabilirii unor raporturi economice între statele-națiune, între diferiți agenți economici.

Ordinea economică mondială este determinată de forțele care există la scară mondială, într-o anumită perioadă. În accepțiunea sa largă, ordinea economică caracterizează cu exactitate starea calitativă a economiei mondiale.

Evoluția formării economiei mondiale a avut un moment de importanță majoră în secolul XVI, când regiunile au fost unite pentru prima data prin relații economice. Următorul moment de anvergură a fost la apariția revoluției industriale de la sfârșitul secolului XVIII-lea – începutul secolului XIX, în Anglia.

Revoluțiile istorice au făcut ca formarea economiei mondiale să cunoască două etape:

Efectul mondializării prin comerț exterior ( Desfășurare de relații economice la nivel international prin intermediul comerțului) începând cu revoluția industrial și sfârșindu-se la începutul secolului XX;

Efectul mondializării prin intervenții străine ( Relațiile dintre factori economici internaționali se realizează prin intermediul intervențiilor străine ) de la încheierea primului război mondial.

Printre trăsăturile de bază ale economiei mondiale vom menționa:

prezența fenomenelor de globalizare și regionalizare;

economia mondială constă în concurență;

economia mondială este un sistem caracterizat de interdependențe;

principalii actori prezenți în sistemul economiei mondiale sunt economiile naționale;

în economia mondială perioadele de dezvoltare alternează cu perioade de recesiune;

economia mondială este constituită din actori total diferiți ceea ce îi conferă un caracter eterogen.

Așadar, economia mondială poate fi prezentată ca un sistem format din componente fundamentale și elementele conexe. Componentele fundamentale sunt statele naționale, organizațiile economice interstatale, societățile transnaționale, iar elementele conexe sunt relațiile economice internaționale, piața mondială, diviziunea muncii.

Organizațiile internaționale

Evoluția istorică a procesului de formare a organizațiilor internaționale

“O organizație internațională este o grupare permanentă de cel puțin trei state suverane, având la bază un tratat încheiat între ele, care își propun să colaboreze pentru realizarea unor scopuri comune, cu ajutorul unor organe proprii organizației respective.”

Principalele elemente definitorii ale unei organizații internaționale sunt: să aibă ca membrii state suverane, să aibă organe proprii și nu în ultimul rând să aibă la bază un tratat internațional.

De-a lungul timpului, ideea de organizație s-a conturat între secolele XV-XVI, atunci când a fost legată de preocupările de stabilire a unui sistem de organizare a relațiilor între state care să prevină războiul.

Francezul Pierre Dubois (1305-1307) a scris un proiect pentru a sprijini ideea de prevenire a războiului, proiect intitulat “De recuperationae Terrae sanctae”. Această formă de organizare a avut un caracter universal pentru că a avut la bază principiul unei uniuni a prinților creștini împotriva contestatarilor lor. De asemenea și lucrarea lui Dante “De monarchia” face referire la înființarea unei organizații internaționale pentru asigurarea păcii. La începutul secolului al XVII-lea, Emmeric Crucé propune un proiect despre organizații internaționale, proiect în care era inclusă și China.

Ideile lor aveau la bază ca statele să conțină un sistem de reguli aproximativ similar cu sistemul de drept și ordine, iar indivizii să se supună acestora în societățile în care aceștia trăiesc. Această idee era una de scurtă durată deoarece nu se putea realiza ușor o organizare la nivelul relațiilor internaționale între state din cauza raporturilor dintre acestea si de asemenea datorită faptului că statele nu porneau dintr-o poziție de egalitate, fiind împiedicate de marile puteri din vremea aceea.

Hugo Grotius susținea în lucrarea “De iure belli ac pacis”, o societate a statelor ale căror relații erau în permanență deranjate de războaie. Lucrarea lui poate fi socotită un cod după care statele s-au putut inspira în a decide anumite reguli de stabilire a unor relații pașnice de convețuire.

Charles Irénée Castel de Saint-Pierre publică în anul 1723 un “Proiect de pace universală” în trei volume. Cel mai important aspect al proiectului său viza să asigure membrilor și asociațiilor ei securitate deplină împotriva războaielor străine și civile. În articolul 2 al acestui proiect de pace universală se preciza faptul că “societatea europeană nu se va amesteca în guvernarea fiecărui stat, decat doar pentru a-i păstra forma lui fundamentală și pentru a da un ajutor prompt și suficient prinților din monarhii și magistraților din republici împotriva răzvratiților și rebelilor.”

Nu trebuie uitată contribuția filozofilor și juriștilor vremii la dezvoltarea dreptului internațional și în cazul de față, la promovarea ideii de organizație internațională. Noțiunea de organizație internațională a fost acceptată de către conducatorii statelor mult mai târziu, când aceștia au realizat faptul că nu se poate continua în desfășurarea unor relații internaționale pașnice fără să se stabilească niște principii și norme stabilite de comun acord.

În anul 1815, în cadrul Congresului de la Viena a fost înființată Sfânta Alianță, fiind considerate prima organizație internațională politică a statelor în ciuda faptului ca nu îndeplinea toate caracteristicile unei organizații internaționale moderne. Un prim aspect legat de această organizație este acela că era o organizație închisă și limitată din care făceau parte doar marile puteri. Alianța era formată dintr-o conferință a ambasadorilor, fiind denumită organ de lucru, ce își desfășura activitatea în baza unui plan prestabilit și care lucra împreună cu un secretariat.La un anumit interval de timp se organizau conferințe ale principalilor oameni de stat ai statelor participante, care purtau denumirea de – Congresele Sfintei Alianțe.

Primele organizații internaționale au fost Comisiile internaționale ale Rinului (1815) și Dunării (1859) Mai apoi au apărut Uniunea Telegrafică Internațională (1865) și Uniunea Postală universală (1874). De-a lungul timpului, statele au început să constate avantajele ce pot apărea în crearea unor organizații internaționale care să dezbată problema cu caracter administrativ, social, universal.

Factorii determinanți pentru procesul de formare și dezvoltare a organizațiilor internaționale

Apariția organizațiilor internaționale a fost determinată de existența unor factori și anume:

Primii factori au fost cei politici, mai exact politica marilor puteri. În cadrul Congresului de la Viena din anul 1815, marile puteri și-au dat seama de necesitatea de consultare și coordonare a activității în fața afirmării de egalitate în drepturi, proclamarea independenței și dreptului popoarelor de a aplica la principiul autodeterminării, factori ce au fost stimulați de Revoluția Franceză.

Alți factori determinanți au fost cei economici și sociali, factori ce au determinat amplificarea în mod continuu a schimburilor între state și au dus la impunerea unor reguli de comportament comune în diferite domenii de activitate.

După încetarea Primului Război Mondial, la inițiativa Statelor Unite, a luat contur pentru prima dată perspectiva unei încadrări a raporturilor dintre state și societăți sub egida organizațiilor internaționale.

Apariția Societății Națiunilor (SN) al cărei pact fondator este atașat tratatelor de pace încheiate în anul 1919, în care s-a stabilit un sistem de securitate colectivă și unde este clar menționat faptul că lezarea securității unuia dintre membrii ar fi un act de război împotriva tututror celorlalți membri ai Societății.

Tot în anul 1919 s-a înființat Organizația Internațională a Muncii (OIM) prin care era forțată încurajarea armonizării normelor sociale cu scopul de a împiedica, la nivel internațional, o concurență barbară între muncitorii care beneficiază de avantaje sociale și cei care nu le au; desemnând pentru statele membre delegații tripartite (împărțirea sediilor la egalitate între reprezentanții guvernului și reprezentanții muncitorilor și ai patronilor).

Societatea Națiunilor s-a dovedit a fi incapabilă. Statele Unite, cei care au înființat această organizație, au refuzat să facă parte din componența ei. Germania, statul cheie pentru tot continentul european, se unește cu Societatea Națiunilor abia în anul 1926 ca mai apoi să o părăsească în 1933. Japonia, condamnată pentru anexarea Manciuriei chineze, părăsește și ea organizația în anul 1933. Același lucru se întâmplă și cu Italia, ea fiind condamnată pentru invazia sa asupra Etiopiei, părăsește Societatea Națiunilor în 1937. URSS, ce a fost primită abia în 1934, este exclusă în 1939 din cauza atacului asupra Finlandei.

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, organizațiile internaționale.,cele de la nivel mondial dar și cele regionale, beneficiază de o dezvoltare continuă. Statele Unite înființează organizații cu vocație universală concepute pentru ca acel concurs de împrejurări fatale ai anilor ’30 și lipsurile Ligii Națiunilor să nu se repete: în centrul dispozitivului figurează succesorul. Ligii Națiunilor și anume Organizația Națiunile Unite (ONU) a cărei misiune este aceea de a menține pacea; Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD sau Banca Mondială) au fost înființate în aceeași perioadă; 16 instituții specializate construite în general pe baza structurilor existente protejează domeniile tehnice necesare în vederea cooperării pe scara internațională.

Organizațiile se dezvoltă în aceeași măsură și la scară regională. Europa occidentală, prin Consiliul Europei și, mai ales, din 1950, prin începerea construcției europene, devine și rămâne un cadru instituțional de remarcat. Alte continente se dotează și ele cu structuri asemănătoare și anume: Organizația Statelor Americane (OSA, 1948), organizație mobilizată de Războiul Rece pentru a combate comunismul; sau Organizația Unității Africane (OUA, 1963), fiind o urmare a decolonizării. Realizările și impactul lor sunt foarte variabile de la o organizație la alta, mai ales după ce efervescența instituționala pătrunde în toate părțile lumii. Prin urmare, Asia rămâne lipsită de organizații puternice, luând în considerare în mod special gravitatea conflictelor pe care le-au acumulat (contestarea frontierelor, supraviețuirea statelor comuniste, rivalitățile continue dintre puteri).

În toată această perioadă, cuprinsă între 1940 până la sfârșitul anilor 1980, înmulțirea exagerată și destul de rapidă de organizații este în mod continuu afectată de circumstanța geopolitică majoră: antagonismul Est-Vest, lupta ( pe viață și pe moarte) între blocul sovietic și blocul occidental. Prin urmare, misiunea ONU de menținere a păcii este îngreunată mai ales de problemele deosebit de dificile dintre Statele Unite și URSS, cele două țări blocând orice rezoluție care ar putea să le deranjeze, solicitând dreptul de veto – care este recunoscut prin Carta ONU celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate și anume: Statele Unite și URSS (fiind cele mai importante), Franța, China și Regatul Unit. Blocul Sovietic refuză să facă parte din organizațiile economice (mai ales din FMI), denunțate ca instrumente ale imperialismului American. Pe de altă parte, fiecare bloc creează organizații destinate să marcheze coeziunea sa față de celalalt bloc, mai ales în ceea ce privește apărarea (Pactul de la Varșovia în Est, Alianța Atlantică în Vest). Același lucru se întâmplă și în Europa Occidentală, structura europeană este în mare parte “un copil al lui Stalin” care a fost dezvoltată sub protecția Statelor Unite., acestea facilitând reconcilierea franco-germană.

Prăbușirea blocului sovietic și dizolvarea URSS-ului în perioada 1989-1991 a însemnat finalul antagonismului Est-Vest și încetarea conflictelor.

Organizațiile internaționale, în speță cele mondiale, sunt capabile să funcționeze în mod normal, spre exemplu între august 1990 și aprilie 1991, înțelegerea plină de generozitate din cadrul Națiunilor Unite, pentru a pedepsi atacul asupra Kuveitului ce a fost provocat de Irak-ul condus în aceea perioadă de Sadam Hussein.

Și statele ex-comuniste se înghesuiesc pentru a adera la organizațiile economice (FMI, Acord General asupra Tarifelor Vamale și ale Comerțului- după sigla anglo-americană GATT. – metamorfozată de la 1 ianuarie 1995 în Organizația Mondială a Comerțului,OMC. În anii ’90, organizațiile sunt obligate să se redefinească în ciuda faptului că nu s-a conturat niciun ordin international clar..

CAPITOLUL II

Organizațiile Internaționale – componentă esențială a societății contemporane

Raportul stat – organizație internațională, în societatea contemporană

Printre actorii principali ai sistemului actual de relații internaționale sunt statele națiuni și organizațiile internaționale interguvernamentale.

Organizațiile internaționale neguvernamentale, persoanele juridice și fizice de diferite naționalități și nu în ultimul rând, marile corporații transnaționale prin participarea la raporturi guvernate de normele dreptului internațional, pot ajunge să fie participanți activi la dezvoltarea relațiilor internaționale contemporane. Influențarea raporturilor din sistemul actual al relațiilor internaționale este diferit, în funcție de gradul pe care fiecare dintre aceștia îl au separat sau în interacțiune.

Așadar, statele cu interesele lor care sunt orientate în aceeași direcție sau în direcții diferite, continuă, în etapa actuală, să fie entitățile politice dominante ale sistemului contemporan de relații internaționale. Statele au un sistem liber de alegere în reglementarea relațiilor divergente dintre ele prin intermediul organizațiilor internaționale. Ele pot în limitele actului constitutiv al organizației să accepte deciziile sau revendicările acesteia sau să refuze să coopereze pentru punerea în aplicare a propunerilor sale.

Atunci când un stat este pus într-o situație de constrângere pentru a îndeplini decizia unei organizații internaționale, se poate realiza prin intermediul unor alte state. Organizațiile internaționale nu au la dispoziție propriile mijloace pentru aplicarea de măsuri coercitive, iar atunci când sunt calificate să aplice acest gen de măsuri, ele urmăresc o politică de prudență dusă spre exces.

În concluzie, statele râman în epoca modernă, entitățile dominante ale sistemului actual de relații internaționale iar organizațiile internaționale au atribuții din ce în ce mai importante în sistem, prin voința statelor.

Noțiuni generale privind organizațiile internaționale

O organizație internațională poate fi definită ca fiind o asociație care poate fi:

statală, atunci când reunește mai multe state și poartă numele de organizație interguvernamentală;

nestatală, atunci când reunește persoane fizice sau juridice ce au naționalități diferite și nu urmăreste scopuri lucrative și poartă numele de organizație internațională neguvernamentală.

Statisticile realizate de Uniunea Asociațiilor Internaționale au estimat numărul organizațiilor interguvernamentale după cum urmează: în anul 1909 erau 37, ajungând la 132 în anul 1960 urmând ca în anul 1972 numărul lor să fie de 280 și la peste 1.000 în prezent. Numărul organizațiilor internaționale neguvernamentale este de peste 40.000, așa cum estimează Helmut K. Anheier. Cele naționale depașind cu mult numărul celor internaționale unde Rusia are peste 400.000 de organizații iar în India se estimează că ar avea aproximativ 2 milioane de organizații non-guvernamentale. Aceste două categorii acoperă ansamblul domeniilor specific activității umane.

“În literatura de specialitate, pornindu-se de la formularea conținută în art. 2 din Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor, conform căruia prin expresia “organzație internațională” se înțelege exclusiv o “organizație interguvernamentală”, termenul de “organizație internațională” desemnează o asociație între state, participanții la această trebuind să fie neaparat state.”

Rolul organizațiilor internaționale

Organizațiile internaționale asigură cadrul de reglementare al problemelor atunci când ele depășesc posibilitățile de reglementare dintr-un stat sau ale cadrului bilateral. De aceea, ele ele joacă un rol foarte important, esențial și multiplu în stat:

Organizațiile reprezintă un factor de stabilitate, asigură securitatea internațională și au scopul de menținere a păcii, ceea ce facilitează armonizarea intereselor statelor și ajută la dezvoltarea cooperării dintre diferite state.

Elaborează și definesc valori morale și politice comune ce sunt împărtășite la nivel internațional.

Ajută la dezvoltarea dreptului internațional prin actele lor constitutive, convențiile și reglementările pe care le adoptă, deciziile și rezoluțiile pe care le adoptă diverselor lor organe, interpretarea.pe care o dau regulilor de conduit în raporturile dintre state ceea ce îi conferă un caracter juridic.

Organizațiile internaționale au rolul de instrumente vitale cuprinse în sistemul internațional, mai ales în domeniile sociale și economice dar și în ceea ce privesc drepturile omului. Aspectele pozitive provin din bilanțul organizațiilor internaționale ce au ca arie de desfășurare ajutorul financiar dar și promovarea comerțului, toate activitățile pentru protecția drepturilor omului, demersurile ce au ca scop principal dezvoltarea economică și social prin asistență tehnică.

În cadrul organizațiilor internaționale au loc diverse conferințe, dezbateri, consultări și canale de negocieri, unde se discută probleme la nivel global dar și regional și se găsesc soluții acceptabile de către toți participanții. În plus, organizațiile internaționale sunt instrumente de creștere a nivelului conștiinței în ceea ce privește realitatea cruntă a unei lumi independente, provocările având un caracter global. Nu în ultimul rând, ele oferă modalitățile necesare pentru desfășurarea procesului de agregare și integrare a intereselor pentru diferite state.

Funcțiile organizațiilor internaționale

Organizațiile internaționale îndeplinesc o serie de funcții la nivel internațional.

Pe baza doctrinei s-au dezvoltat două școli de gandire cu privire la funcțiile pe care le îndeplinesc organizațiile interguvernamentale.

Școala realistă afirmă că organizațiile au funcții de coordonare a acțiunii statelor suverane, neavând vreo obligație dacă acestea nu sunt acceptate în mod liber, deciziile ar fi acte colective după voința statelor membre cu caracter de recomandare; de asemenea, statele au libertatea de a se retrage în orice moment dintr-o organizație ai cărei membri sunt.

În schimb, școala idealistă denumită și funcționalistă consideră că organizațiile interguvernamentale sunt un exemplu superior de organizare a relațiilor internaționale și că ar trebui să exercite competențe prin care să adopte. obligații pentru statele membre, ar reprezenta mari unități,. ierarhic superioare, prin care alături de state s-ar exprima și alte subunități-provincii, municipalități, regiuni si grupuri de state.

În situația de față, raporturile internaționale se înclină mai mult spre tipul școlii idealiste de analiză: elementele de interdependență sunt și ele prezente și acestea se orientează către o serie de decizii și competențe ale organizațiilor de reglementare a raporturilor dintre state, iar în domeniile tehnice sunt de control și supraveghere, ca de exemplu poșta (datele, dimensiunile trimiterilor poștale), navigația aeriană, telecomunicațiile, navigația maritimă, sănatatea etc. Toate aceste competente și decizii trebuie să aibă acordul statelor ce poate fi exprimat în actul constitutiv al organizației și se referă la domenii unde cooperarea internațională are nevoie de reglementări uniforme sau unice.

Organizațiile de integrare economică și politică create după modelul comunităților europene reprezintă o categorie mai specială, deoarece statele membre le-au împuternicit cu exercitarea de atribuții suverane ale lor, de către instituții înființate de ele, unde participă în baza unor norme precise acceptate prin tratate între statele membre.

Principalele funcții ale organizațiilor internaționale sunt:

Dezvoltarea cooperării între diferite state cu domenii de interes comun. Principalele domenii sunt cele prin care este asigurată și menținută pacea și securitatea internațională, organizarea de comunicații și de transporturi internaționale, schimbul de valori morale dar și materiale, , promovarea și protecția drepturilor omului, protecția mediului, asigurarea resurselor de apă și hrană, utilizarea în beneficiul tuturor a patrimoniului comun al umanității (Antartica, spațiul cosmic, teritoriile submarine situate în afara jurisdicției statelor, ).

Mijloacele pe care le folosesc organizațiile internaționale sunt schimbul de informații și experiență, legătura dintre reprezentații statelor, soluții pentru rezolvarea problemelor, inițiative privind realizarea de proiecte transfrontaliere comune și altele.

Dezvoltarea normelor de comportament privind relațiile dintre state. Organizațiile asigură dezbaterile și negocierile sub egida unor norme de drept internațional fără a avea nevoie de competențe legislative și de regulă fără a adopta norme obligatorii. Ele elaborează și adoptă noi reglementări în domenii specifice (comerț, protecția mediului), urmăresc codificarea și dezvoltarea lor, adoptă rezoluții și urmăresc generalizarea aplicării lor în practica statelor, elaborează tratate internaționale și le prezintă statelor în vederea semnării și ratificării lor; deseori li se atribuie și competența de supraveghere în respectarea normelor respective de către statele părți. Pe scurt, urmăresc modelarea și dacă este necesar modificarea conduitei statelor ca să fie în concordanță cu obiectivele lor, stabilit prin tratatul constitutiv.

Se încearcă să se armonizeze interesele și să se reglementeze diferendele între statele membre. O mare parte dintre organizații au atribuții de reglementare pașnică a diferendelor între state: spre exemplu atribuțiile Adunării Generale și ale Consiliului de Securitate ale ONU cu privire la reglementarea diferendelor care pot pune în pericol menținerea poziției de pace și de securitate internațională, competențele Organizației Mondiale a Comerțului cu privire la reglementarea litigiilor comerciale dintre state, competențele Fondului Monetar Internațional și ale Băncii Mondiale de soluționare a diferendelor între state în aria lor de desfășurare.

Organizațiile internaționale oferă statelor membre diferite informații de specialitate, statistici, documentații, oferă deseori servicii de asistență tehnică în regim gratuit pentru programele și proiectele de dezvoltare ( Fondul Națiunilor Unite pentru populație, UNICEF, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Organizația pentru Alimentație și Agricultură …). De asemenea, sunt oferite și servicii contra cost de către organizațiile care beneficiază de sateliți de comunicații, cele care efectuează diferite cercetări, cele care oferă credite și multe altele.

Statele membre mai pot solicita organizațiilor să desfășoare diferite activități legate de interese specific, de grup și individuale. Interesele pot fi de politică externă cerând organizației să le legitimeze, să le transpună în recomandări generale către restul statelor, ori să adopte documente prin care să se modifice conduita altor state. Pentru îndeplinirea acestor funcțiuni, organizațiile rămân în continuare compatibile cu modelul de cooperare ce are la bază statele suverane. Organizațiile internaționale de integrare așa cum sunt cele europene au primit și atribuții care conduc la exercitarea și a altor funcțiuni.

Structura și funcționarea organizațiilor internaționale

Structura unei organizații internaționale este diferită, în funcție de o serie de factori, astfel: numărul de membri pe care îi are, implicarea acestora la procesul de adoptare a deciziilor, după natura activității lor și nu în ultimul rând ca o urmare a condițiilor politico-economice existente, voința statelor așa cum a prevalat în momentul încheierii tratatului respectiv.

Structura organizațiilor interguvernamentale este formată dintr-un organ plenar ce cuprinde reprezentanți ai tuturor statelor membre ( congres, conferință sau adunare generală). Organul plenar se reunește anual sau o dată la doi ani și în care se stabilește orientarea politică a organizației. Un alt organ al organizației este organul executiv (consiliu sau comitet executiv). Acesta este format dintr-un număr mai mic de membri și îndeplinește sarcinile ce au fost stabilite de organul plenar. Spre deosebire de organul plenar, acesta se reunește mai frecvent și în anumite limite asigură conducerea organizației între sesiunile organului plenar.

Organele ce dispun de componență restransă au fost înființate din rațiuni de eficiență sau pentru a oferi unora dintre statele membre mai multa influență în activitatea organizației.

Prin criteriile de reprezentare se aleg statele în organe după cum urmează:

reprezentarea geografică echitabilă (spre exemplu, ONU situate între cele 5 grupuri regionale);

reprezentarea unor interese specifice (de exemplu a statelor care dispun de flote comerciale mari în Consiliul Organizației Maritime Internaționale );

rotația intre grupuri regionale sau intre statele din acelasi grup.

Fiecare organizație funcționează în baza unor secretariate permanente, având un secretar general sau un director general și formate din funcționari internaționali aleși dintre statele membre, dar independent de acestea. Ei se ocupă de pregătirea sesiunilor organelor de decizie și pregătesc desfășurarea în condițiile cerute a activităților stabilite fiind într-o colaborare permanentă cu statele membre.

O mare parte dintre organizații și-au creat și organe subsidiare permanente, fiind cele care execută activitățile sau problemele în domenii specifice (cum ar fi Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, Comisia de Drept Internațional a ONU, create prin rezoluții ale Adunării Generale ale ONU). Mai există și organe subsidiare cu caracter temporar iar acestea funcționează până la îndeplinirea misiunii și prezentarea raportului de activitate.

Există, de asemenea, organizații internaționale ce își împart organele lor în principale și subsidiare.

În cadrul ONU există, în prezent 5 organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate (care nu este organ executiv al ONU, ci îndeplineste o funcția specială de a menține pacea și securitatea internațională), Consiliul Economic și Social, Curtea Internațională de Justiție și de asemenea, Secretariatul. Activitatea Consiliului de Tutelă al ONU a fost suspendată, care potrivit Cartei este un organ principal, din cauza faptului că nu mai există teritorii sub tutelă.

Structura Uniunii Europene este sub formă de instituții ( Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul de Miniștri, Curtea Europeană de Justiție, Curtea de Conturi și mai recent, Consiliul European). UE este formată și din organe care au caracter consultativ (Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor) și structuri de specialitate și agenții, care oferă date și studii în domeniile lor de activitate.

Organele plenare și restrânse apar doar în sesiuni periodice, în unele ședințe și reuniuni; acestea sunt prezidate de un președinte ales, prin rotație, mai rar de președintele permanent sau secretarul general. Există niște reguli de procedură stabilite dinainte, prin regulamente de procedură ale fiecărei organizații. Aceste regulamente stabilesc cum se adoptă ordinea de zi, programul dezbaterilor generale, eventual în comisii sau grupuri de lucru, cum se adoptă rezoluțiile, moțiunile, luând în considerare prevederile exprese sau de principiu din actul constitutiv.

Procedura de vot este diferită de la o organizație la organizație. În majoritatea organizațiilor, hotărârile se adoptă de organele plenare (indiferent de denumirea documentului supus votului) conform procedurii un stat un vot . Cu două treimi din voturile celor prezenți și votanți sau cu majoritate de voturi în celelalte cazuri.

În unele organizații (de exemplu OSCE) se aplica regula consensului (absența oricărei obiecții), negocierea având loc până la eliminarea oricarei opoziții, iar în alte organizații se practică regula unanimității ( OCDE, AELS ); aceasta este însă din ce în ce mai puțin folosită, fiind tot mai mult combinată cu cea a majorității.

Alte organizații practică votul ponderat – unele state dispunând de un număr mai mare de voturi, în funcție de contribuția financiară a fiecărui stat (BIRD, FMI) sau mai poate depinde și de numărul populației (Uniunea Europeană).

Votul poate fi deschis, secret, prin apel nominal sau, mai rar, prin corespondență.

În cadrul ONU, în Consiliul de Securitate în ceea ce privesc problemele privind menținerea pacii și a securității internaționale, deciziile se iau cu majoritate de nouă voturi, dar trebuie să se țină cont ca niciunul din membrii permanenți să nu se opună (dreptul de veto).

Caracteristicile organizațiilor internaționale

O organizație internațională trebuie să răspundă unui interes comun al statelor care o întemeiază.

Organizațiile internaționale trebuie să îndeplinească următoarele trăsături:

Organizația este formată din membri, ce trebuie să fie state suverane și independente;

Trebuie să aibă un act constitutiv prin care să se stabilească obiectivele comune pe care și le-au propus statele membre, drepturile și obligațiile statelor membre, structura și competențele organe sale.

Activitatea lor să fie permanentă pe o durată de timp limitată sau nelimilitată..

Să fie dotată cu organe proprii: executive, deliberative;

Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o organizație internațională:

“Să fie înființată pe baza liberului consimțământ al statelor participante;

Scopul și activitatea să fie în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internațional;

Să li se atribuie competențele necesare pentru a realiza scopurile pentru care au fost create;

Să aibă stabilită în statut forța juridică a hotărârilor lor – rezoluții, decizii;

Să dispună de un buget propriu, alimentat prin contribuțiile statelor membre.”

Natura juridică a organizațiilor internaționale

Organizațiile internaționale trebuie să aibă un statut care să le ofere drepturile de care au nevoie ca să poată să îndeplinească funcțiile pentru care au fost create, adică să aibă o autorizare pentru anumite competențe din partea statelor fondatoare care să le delege pentru a putea să acționeze după propria lor voință, în domeniul lor de activitate și independent. de diplomația statelor membre. Ele au o personalitate proprie, diferită de cele ale membrilor săi, mai exact au competențe de subiect de drept internațional.

Organizațiile internaționale au voință proprie și care este manifestată prin deciziile pe care ele le adoptă; ele dispun și de autonomie funcțională, așadar beneficiază de capacitate juridică proprie, având posibilitatea să facă înțelegeri contractuale cu alte organizații internaționale sau cu alte state, totul în limitele competențelor de care dispun.

Când se înființează o organizație internațională, statele le transmit o parte din puterile lor cu care organizația poate promova interesele colective ale membrilor ei. Pentru îndeplinirea acestui scop, organizațiile internaționale trebuie să efectueze o serie de funcții publice prin care să intre în legătură cu alte entități ale ordinii internaționale: cu statele si cu alte organizatii.

Clasificarea organizațiilor internaționale

Criteriile de clasificare sunt multiple și au o importanță metodologică, pentru studiul și ordinea tabloului complex al organizațiilor internaționale și nu în ultimul rând, are o importanță teoretică.

Clasificarea după criteriul intoric

Dintre autorii care fac o clasificare clară și metodologică amintim clasificarea realizată de profesorul Godinec care distinge:

Prima generație de organizații internaționale: Comisiile Fluviale Internaționale și Uniunile Administrative. Comisiile Fluviale au fost create la începutul secolului al XIX-lea pentru a reglementa problemele delicate de folosirea fluviilor internaționale, acestea din urmă având o importanță majoră datorită schimbărilor comerciale internaționale. Până în secolul al XIX-lea fiecare stat se consideră proprietar pe partea de fluviu situată pe teritoriul său și pretindea monopol asupra taxelor pe care le percepea. Astfel că prinde contur ideea de libertate, de navigație comercială mai întâi pe fluviile Meusa și Escaut iar apoi pe Rin. Ideea de navigație comercială liberă pe Rin este reținută în Actul final al Congresului de la Viena din 1815, care a creat Comisia Internațională pentru reglementarea navigației pe acest fluviu.

Ulterior creându-se și alte comisii, precum Comisia Dunării cu sediul la Budapesta.

În ceea ce privește Uniunile Administrative, acestea au apărut în domenii precum comunicațiile telegraf, poșta, căi ferate. În acest caz fiind nevoie de un sistem de comunicare între state, astfel încât în 1965, 20 de state europene au creat Uniunea Telegrafică Internațională, dotată cu un birou permanent, aceasta fiind prima organizație administrativă. Acest fenomen de colaborare între state s-a dezvoltat și la nivelul poștei, mai întâi la nivel bilateral ca mai apoi să se realizeze la nivel internațional. În 1863, din inițiativa SUA are loc Conferința Internațională la Paris care a adoptat un număr de principii de cooperare în materie poștală. însă, abia în 1874 s-a creat Uniunea Generală a Poștelor devenită în 1876 Uniunea Poștală Universală care funcționează și astăzi.

Totodată s-a simțit nevoia de cooperare și în domeniul sănătății, astfel că în 1903 la Paris, 20 de țări europene au adoptat un Cod sanitar internațional și au creat un Oficiu Internațional de Igienă Publică, care a fost precedat de Organizația Mondială a Sănătății.

A doua generație de organizații internaționale: Societatea de Națiuni (Liga Națiunilor) și Organizația Internațională a Muncii. Societatea de Natiun a fost rezultatul direct al Primului Război Mondial și a avut drept funcție esențială menținerea păcii și securității internaționale. Statele membre s-au angajat să asigure și să controleze aplicarea tratatelor de pace, să lupte împotriva războiului prin dezarmare, să reglementeze diferențele între ele pe cale pașnică, iar la nevoie să impună sancțiuni statelor agresoare. Prin structura sa, Societatea de Națiuni a avut în alcătuire o Adunare Generală, cu participarea tuturor statelor membre, un Consiliu mai restrâns și un secretariat, încadrat cu funcționari internaționali.

Aparitia Organizației Internaționale a Muncii a fost determinată de lupta sindicatelor naționale, care solicitau internaționalizarea revendicărilor sociale pe care le afirmau: ziua de muncă de 8 ore, eliminarea muncii de noapte pentru femei și copii, concedii plătite, compensații pentru muncă în medii toxice. Particularitatea acestei organizații constă în reprezentarea tripartite a statelor membre : guvern, patroni, reprezentanți ai muncitorilor (sindicate).

A treia generație de organizații internaționale: Organizația Națiunile Unite și instituțiile sale specializate.

Clasificarea după natura scopurilor:

Organizații internaționale generale sau cu caracter politic : Organizația Națiunilor Unite (ONU), Societatea Națiunilor (SN), Organizația Unității Africane (OUA), Organizația Statelor Americane (OSA).

Organizații internaționale specializate sau cu funcționale ori cu caracter tehnic: au fost constituite pentru colaborarea dintre state în domenii precise de activitate pentru a îndeplini funcții specifice (UNESCO, FAO, OIM)

Clasificarea după vocația organizațiilor internaționale ca arie geografică:

Organizații internaționale cu vocație universală: sunt deschise participării tuturor statelor (Societatea de Națiuni, ONU);

Organizații internaționale regionale : cuprind un număr limitat de state, cele care fac parte din regiunea respectivă (Organizația Statelor Americane, Consiliul Europei);

Clasificarea după natura funcțiilor:

Organizații internaționale cu funcții materiale: organizații a căror activitate predominantă, în domeniul fiecăreia de activitate există un caracter material:

Culegerea de date și informații și diseminarea statelor membre : Organizația Meteorologică Mondială (OMM) , Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).

Organizarea cooperării internaționale în domenii concrete ( Agenția Internațională pentru Energia Atomică. Fondul Monetar Internațional.)

Organizații internaționale cu funcții juridice, ce au ca obiect elaborarea de convenții și reglementări internaționale în domeniile de care se ocupă :

Administrative ( Uniunea Internaționala a Telecomunicațiilor, Uniunea Postală Universală, Organizația Mondială a Sănătății);

Legislative sau Juridice ( Organizatia Internationala a Muncii );

Organizații internaționale cu funcții mixte: majoritatea organizațiilor se încadrează în această categorie, deoarece se ocupă atât de elaborarea de reglementări internaționale, cât și de organizarea colaborării statelor membre în domenii concrete de acțiune ( ONU, UNESCO, FAO).

Clasificarea organizațiilor după gradul de exclusivism:

Organizații internaționale deschise : ONU și instuțiile sale specializate;

Organizații internaționale închise: Comisia Dunării.

Organizații internaționale cu deschidere limitată: Organizația Statelor Americane, Organizatia Unității Africane, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.

Clasificarea organizațiilor internaționale după obiectul de activitate:

Organizații internaționale politice: ONU, OSCE, Consiliul Europei;

Organizatii internationale militare: Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale ( UEO).

Organizații internaționale economice: Organizația Mondială pentru Comerț, Asociația Europeană a Liberului Schimb

Organizații internaționale financiare: BIRD, BERD.

Organizații internaționale sociale: UNESCO.

Clasificare după competențele atribuite:

Organizații de coordonare;

Organizații de integrare.

Clasificarea după natura membrilor:

Organizații internaționale guvernamentale, care întrunesc cele trei criterii definitorii și anume: să aibă membrii state suverane, să aibă la bază un tratat internațional, să aibă organe proprii.

Organizații internaționale neguvernamentale, care sunt create și funcționează în baza dreptului intern al statelor și nu a dreptului internațional. Ele au fost denumite Asociații Internaționale de Institutul de Drept Internațional care în 1950 le-a definit ca fiind “Grupări de persoane sau colectivități create în mod liber de inițiativa privată care exercită fără spirit lucrativ o activitate internațională de interes general în afara oricărei preocupări de ordin exclusiv național”. Ele dispun de un organ de execuție (Secretariat). Numărul lor este foarte mare dar exemplificăm : Amnesty International, Crucea Rosie Internațională, Camera Internațională de Comerț .

Organizațiie internaționale neguvernamentale

Organizațiile internaționale neguvernamentale (ONG) spre deosebire de organizațiile interguvernamentale “se prezintă ca grupuri private formate din persoane fizice și morale aparținând unor țări diferite și care se grupează pentru a urmări anumite obiective”

Universitatea John Hopkins din Statele Unite ale Americii a efectuat prima cercetare empirică, comparativă și multinațională asupra domeniului de nonprofit.

Prima etapă a acestui proiect, inițiat mai exact în anul 1990, a cuprins un număr de douăsprezece țări și anume: Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia, Germania, Ungaria, Ghana, Brazilia, Thailanda, Egipt și India, fază ce a luat sfârșit în anu1995, iar cea de-a doua etapa s-a încheiat în anul 1999, unde a fost inclusă și România.

Cercetătorii implicați în elaborarea acestui proiect și aume Helmut K. Anheler și Lester M. Salamon o organizație pentru a face parte din domeniul nonprofit, trebuie să aibă următoarele caracteristici:

să fie constituită formal – organizația trebuie să aibă o dovadă a unei capabilități organizațional – instituționale, trebuie să aibă niște reguli de funcționare, să programeze în mod regulat întâlniri, să respecte anumite proceduri în domeniul lor de activitate. Organizația poate fi înscrisă ca persoană juridică dar nu este obligatoriu să respecte acest criteriu;

să fie privată – organizația trebuie să fie institutional separată de administrația publică; dar nu este exclusă primirea de fonduri de la bugetul statului. De asemenea, tot din categoria organizațiilor fac parte și cele în care în structura de conducere sunt persoane care reprezintă administrația publică.

să respecte criteriul nondistribuției profitului – organizația prin activitațile sale poate genera profituri, dar acestea nu pot fi distribuite către structura de conducere și membri, ci pot fi folosite pentru atingerea și realizarea obiectivelor declarate.

să fie autonomă – organizația trebuie mai întâi să își stabilească obiective, modalitățile interne proprii de control asupra activității pe care o desfășoară și în același timp, activitatea ei nu trebuie să fie subordonată nici unei alte instituții (publice sau private).

să fie voluntară – organizația trebuie să își desfășoare activitățile prin voluntariat și trebuie să îl promoveze în interiorul organizației. Cuvântul “voluntar” are două sensuri diferite după cum urmează:

organizația este voluntară ceea ce înseamnă ca recrutează, implică și intruiește voluntari în activitățile sale. Activitate voluntară înseamna și neretribuirea membrilor din structura de conducere și a staff-ului organizației.

organizația este voluntară dacă își recrutează membri doar pe baza unei opțiuni voluntare, individuale. Sunt unele organizații ce condiționează anumite servicii, dobândirea unui statut, sau, în alte cazuri exercitarea unei profesii de înscriere prealabilă în organizațiile respective.

Acele organizații care au incluse astfel de prevederi în statutul lor nu sunt considerate voluntare, așadar nu se încadrează în domeniul nonprofit.

să fie nemisionară – organizația nu trebuie să aibă ca scop final devotamentul; organizațiile cu caracter religios, dar care și-au definit încă de la înființare scopurile (protecția socială, caritabilă) sunt incluse în domeniul nonprofit.

să fie apolitică – organizația nu trebuie să promoveze, să se implice direct sau să susțină candidați pentru alegerile locale, prezidențiale sau parlamentare dar în schimb, poate desfășura activități specifice (lobby și advocacy) având scopul de a influența politica publică.

O organizație nonguvernamentală este o organizație ce nu se află sub protecția guvernului (a serviciului public sau forța armată) și nici nu aparține mediului de afaceri. Activitatea ONG-urilor se desfășoară în cadrul statelor, dar în același timp are și o dimensiune transnațională, atât prin legăturile ce sunt stabilite cu grupări naționale analoage, cât și prin interferența lor cu alte organizații statale. Ele se înscriu într-un cadru international mai clasic prin dezvoltarea unor relații interguvernamentale. Există organizații foarte cunoscute prin prisma activităților sale publice și foarte mediatizate; spre exemplu, Greenpeace, Medicins du monde, Amnesty International, iar altele mai putin vizibile având acțiuni mai specializate în domeniul științific sau sportiv.

În prezent, asistăm la o emergență. a organizațiilor neguvernamentale pe scena dezvoltării, ele având o perspectivă dublă:

internă – organizațiile nu dețin o personalitate juridică internațională și își desfășoară activitățile sub influența dreptului național al statului unde se află și sediul organizației și unde aceasta este considerată o asociație cu personalitate morală de drept privat.

internațională – ele își desfășoară activitatea în continuarea organizațiilor internaționale guvernamentale. În Sistemul Națiunilor Unite, o organizație nonguvernamentală poate dispune conform Art. 71 din Carta ONU, de statutul de consultant în lucruri relevante pentru activitatea Consiliului Economic și Social ( ECOSOC).

Organizațiile nonguvernamentale au un impact foarte mare, au adus un plus de cunoaștere și informare în procesul decizional , au adus în discuția Națiunilor Unite, diferite probleme și de asemenea au prezentat și soluțiile necesare în zonele ce constituiau principalii actori sociali, au contribuit la realizarea consensului social cu privire la problemele de scară internațională. Toate aceste colaborări s-au bucurat de o apeciere deosebită din partea reprezentanților ONU.

Un moment memorabil ce a constat în stabilirea unei relații solide de cooperare între organizațiile neguvernamentale și Sistemul Națiunilor Unite a fost în anul 1975 când a fost creat un Serviciu de legătură (United Nations Non-Governamental Liaison Service), care prin toate publicațiile nu a făcut altceva decât să ajute la corelarea activităților celor doua entități.

Un exemplu clar în ceea ce privește sectorul neguvernamental în domenii de interes global este rolul oferit organizațiilor neguvernamentale care și-au centrat toate activitățile în slujba luptei împotriva maladiei SIDA, prin Programul Națiunilor Unite asupra SIDA (United Nations Programme on HIV/AIDS (UNAIDS). În cadrul acestui program, organizațiile neguvernamentale sunt incluse în structura de conducere, având drepturi depline, nefiind doar cu un rol consultativ.

Legătura cu Sistemul Națiunilor Unite este una foarte strânsă în domeniul umanitar de urgență, în care organizațiile neguvernamentale sunt primele care sesisează diverse situații și care iau măsuri imediate pentru a limita efectele negative din diferite părți ale lumii. De aceea, organizațiile neguvernamentale s-au grupat în trei consorții pentru a susține în mod eficient soluțiile:

InterAction ( din care fac parte 150 de organizații private nonguvernamentale ce se implică în dezvoltarea sistemului de urgență pe scară internațională).

International Council of Voluntary Agencies (100 de organizații nonprofit).

Steering Committee fo Humanitarian Response ( cele mai importante ONG-uri ce se implică în operațiuni de ajutorare).

Sub forma aceasta, organizațiile nonprofit au posibilitatea de a participa oricând la conducerea sistemului global de acțiuni și priorități ca măsuri imediate în situații de urgență. Unul dintre cele trei consorții a inițiat un document de conduită ce a fost semnat, până în momentul de față de 144 de organizații neguvernamentale internaționale.

Un studiu efectuat cu privire la repartiția geografică a ONG-urilor a evidențiat că numărul lor este considerabil mai mare în țările mediu și superdezvoltate. Astfel, din cele aproximativ 1800 de organizații internaționale nonguvernamentale care colaborează cu Sistemul Națiunilor Unite, 351 aparțin ca sediu țărilor în curs de dezvoltare.

Ca o concluzie, s-au creat și funcționează în lume extrem de multe de organizații internaționale neguvernamentale, fără un scop lucrativ, asociații de voluntari, grupuri fără o formă precisă, care lucrează la un nivel mai ridicat sau nu pentru dezvoltarea economică socială, respectarea drepturilor omului, accesul unor popoare sau minorități la valorile mondiale, satisfacerea nevoilor vitale ale unor categorii defavorizate de oameni, etc. Ele exprimă ceea ce numim încredere de grup și de asemenea voința de a acționa împreună pentru a desfășura activități eficiente omenirii.

CAPITOLUL III

Organizația Națiunilor Unite – forul internațional cel mai cuprinzător la nivel mondial și instituțiile sale specializate

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U)

Scurt istoric al organizației

1. Termenul de Națiunile Unite a fost folosit pentru prima dată de președintele american Franklin D. Roosevelt și a fost utilizat în Declarația Națiunilor Unite în data de 1 ianuarie 1942, în timpul celui de-al doilea război mondial, când 26 de națiuni discutau cu guvernele lor pentru a continua războiul împreună, împotriva puterilor axei.

Mai întai statele au hotărât să coopereze prin intermediul unor organizații internaționale, pe domenii specifice. Așadar, în anul 1865 a fost înființată Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor și în anul 1874 a luat naștere Uniunea Poștală Unională.

În anul 1899, la Haga a fost organizată prima Conferință Internațională de Pace și care a avut ca scop principal identificarea instrumentelor pentru reglementarea pașnică a crizelor și pentru a preveni conflictele. În cadrul acestei conferințe s-a adoptat Convenția pentru Reglementarea Disputelor Internaționale și s-a înființat Curtea Permanentă de Arbitraj, care a funcționat din anul 1902.

2. Înaintea Națiunilor Unite a fost Liga Națiunilor – o organizație internațională care a fost înființată în timpul primului război mondial, în circumstanțe similare.

Aceasta a luat naștere în anul 1919, când se încerca să se promoveze cooperarea la nivel internațional și prin care să se dobândească pacea și securitatea internațională în cadrul Tratatului de la Versailles. Tot prin intermediul tratatului a fost creată și Organizația Internațională a Muncii, ca fiind o agenție aparținătoare de Liga Națiunilor.

Liga Națiunilor prin toate demersurile sale nu a reușit să oprească izbucnirea celui de-al doilea război mondial așadar și-a încetat activitatea.

3. Reprezentanți din 50 de țări s-au întâlnit în anul 1945 la San Franciso, la o Conferință a Națiunilor Unite pentru Organizația Internațională unde au adoptat Carta Națiunilor Unite. Toate propunerile țărilor participante au fost cumulate într-un document ce a fost semnat în data de 26 iunie 1945 de cei 50 de reprezentanți ai diferitelor țări și a intrat în vigoare în 24 octombrie 1945. În această cartă este inclus și Statutul Curții Internașionale de Justiție.

Carta a suferit modificări de-a lungul timpului și i-au fost adăugate amendamente adoptate succesiv în 1963, 1965, 1971, 1973. În timp, tot mai multe state au devenit membre ale ONU, prin depunerea de documente de ratificare a cartei.

În prezent, ONU are aproape toate statele lumii membre și anume 193 de membri din 202 de state.

Scopurile ONU

Scopurile Națiunilor Unite sunt următoarele:

Articolul 1

Să mențină pacea și securitatea internațională. În acest scop, trebuie să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască – prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional – aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional, care ar putea conduce la încălcarea păcii.

Să dezvolte relații prietenești între națiuni, îmtemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele.

Să realizeze cooperarea internațională, în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

Principiile ONU

În urmărirea scopurilor enunțate în Articolul 1, ONU și membri săi trebuie să acționeze în funcție de următoarele principii:

Articolul 2

Organizația Națiunilor Unite este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi;

Toți membrii organizației, spre a asigura tuturor drepturile și avantajele ce decurg din calitatea lor de membru, trebuie să-și îndeplinească cu bună credință obligațiile asumate potrivit Cartei ONU;

Toți membrii organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie;

Toți membrii se vor abține, în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite;

Toți membrii Națiunilor Unite vor acorda organizației întregul sprijin în orice acțiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile cartei și se vor abține de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere;

Organizația se va asigura că statele care nu sunt membre ale Națiunilor Unite să acționeze în conformitate cu aceste principia, în măsura necesară menținerii păcii și securității internaționale;

Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin exclusiv de competența internă a unui stat și nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte.

Întrucât Carta ONU este actul constitutiv al acestei organizației reprezintă un tratat internațional, apare firesc, ca principiile enunțate de Cartp să aibă o forță obligatorie pentru țările membre.

Aceste norme nu sunt în toate cazurile explicate suficient, iar, în legătură cu unele dintre ele, nu sunt specificicate modalitățile de punere în aplicare. Așadar, în anul 1962, Adunarea Generală a ONU s-a angajat într-un proces de codificare a principiilor cu privire la guvernarea raporturilor dintre state, conform Cartei Națiunilor Unite. Rezoluțiile 1815, din 18 decembrie 1962 și 2625 din 24 octombrie 1970 sunt cele mai importante în acest sens. Prima rezoluție conține cele șapte principii ce trebuie să guverneze raporturile interstatale, enumerate mai sus.

Funcționarea organizației

Orice stat iubitor de pace și care este de acord cu prevederile menționate în carta organizației și este dispus să le ducă la îndeplinire poate deveni membru ONU.

Prin hotărârea Adunării Genrale, la recomandarea Consiliului de Securitate al ONU, se poate admite un membru. Dacă împotriva unui membru al ONU, Consiliul de Securitate a întreprins o activitate preventivă sau de constrângere, se poate suspenda statul, prin drepturile și privilegiile ce decurg din calitatea acestuia de membru. Dacă un stat membru nu respect principiile cuprinse în cartă, Adunarea Generală îl poate exclude din organizație, tot la recomandarea Consiliului de Securitate.

ONU are două categorii de organe: organe principale și organe subsidiare (ajutătoare).

Organele principale ale ONU sunt:

Adunarea Generală;

Consiliul de Securitate;

Consiliul Economic și Social;

Consiliul de Tutelă;

Curtea Internațională de Justiție;

Secretariatul.

Organele subsidiare ale ONU sunt create de organele principale ale organizației. Ele nu sunt de o competență proprie, ci sunt delegate de organele principale care au înființat acele organe subsidiare. Aceste organe cuprind ori reprezentanți ai statelor membre ori persoane specializate care participă cu titlu personal. Un bun exemplu este Comisia de drept internațional, care este un organ subsidiar al Adunării Generale a ONU pentru dezvoltarea și codificarea în mod progresiv a acestui drept.

Adunarea Generală

Este organul cel mai reprezentativ al ONU întrucât este alcătuită din membrii organizației. Fiecare membru al organizației poate avea cel mult cinci reprezentanți în Adunarea Generală.

Adunarea Generală este o conferință diplomatică, nu este competentă pentru a putea emite legi, deci nu este un organism legislativ.

Adunarea Generală a dobândit o poziție de supraveghere generală asupra activităților pe care le desfășoară organizația.

Adunarea Generală poate iniția diverse studii sau cercetări având ca scop principal următoarele:

de a promova cooperarea la nivel internațional în domeniul economic, social, cultural, militar, sprijinirea înfăptuirii drepturilor omului și libertățile fundamentale , sănătatea și învățământul.

de a promova cooperarea la nivel internațional în domeniul politic.

Consiliul de Securitate

Este principalul organ al ONU ce are atribuții importante în ceea ce privește menținerea păcii și securității internaționale. Este alcătuit din 15 membri, 5 dintre ei fiind permanenți: Statele Unite ale Americii, China, Rusia, Marea Britanie și Franța.

Consiliul de Securitate are atribuții foarte importante, unde alături de Adunarea Generală inițiază și desfășoară oeprațiunile ONU pentru menținerea păcii. Aceste acțiuni sunt întreprinse de ONU cu forțe armate și civile în regiuni unde au fost conflicte militare, având misiunea de a se instala ca un tampon între părțile beligerante și a favoriza în acest fel soluții pașnice a diferendelor.

Consiliul Economic și Social (ECOSOC)

Este al treilea organ principal al ONU. El a fost înființat pentru a îndeplini funcțiile din domeniul cooperării economice și sociale, dar și cooperarea în domeniul sanitar. Acest organ mai coordonează activitatea instituțiilor specializate și a unor organisme din sistemul organizației: Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Fondul Monetar Internațional ce au ca scop principal favorizarea cooperării economice și monetare dintre state.

Consiliul Economic și Social, are ca organe regionale subsidiare cinci comisii economice. În cadrul acestor comisii se dezbat probleme economice și se stabilesc programe de cooperare economică pentru zona respectivă. Activitățile lor sunt unele concrete, ce stimulează fluxurile economice regionale. S-au inițiat și de asemenea realizat multe proiect de cooperare regionale prin intermediul acestor comisii.

Consiliul de Tutelă

Și-a suspendat activitatea la 1 octombrie 1994, iar în prezent este alcătuit din 5 membri permanenti ai Consiliului de Securitate. Acest consiliu și-a amendat regulile de procedură astfel înct să se poată întruni doar atunci când este nevoie.

Curtea Internațională de Justiție

Este principalul organ judiciar și este compus din 15 judecători independenți, aleși pentru un mandat de nouă ani, de către Adunarea Generală și Consiliul de Securitate.

În atribuțiile Curții se încadrează rezolvarea diferendelor pe care statele i le supun, precum și elaborarea de avize consultative. Hotărârile Curții au caracter obligatoriu numai pentru statele care sunt părți în diferendul judecat de ea și numai în cauza soluționată; aceste hotărâri fiind definitive.

Secretariatul

Secretariatul se ocupă doar de partea administrativă a ONU. El este alcătuit din departamente și oficii. Acest organ are aproximativ 7500 de angajați care sunt plătiți din bugetul obișnuit și provin din 170 de țări.

Organisme proprii cu caracter permanent

Pentru a putea îndeplini atribuțiile și sarcinile, care sunt din ce în ce mai multe în domeniul economico-social, Adunarea Generală și Consiliul Economic și Social au creat mai multe organisme proprii care au un caracter permanent. Cele mai importante sunt: Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP), Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) și Consiliul Mondial al Alimentației (CMA).

Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a luat naștere în anul 1965 și este cel mai important canal de asistență tehnică în regim gratuit și de preinvestiții acordat pe cale multilaterală. Sediul PNUD este la New York.

Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP) a fost creat în anul 1972 și scopul principal al acestuia este să dezvolte o cooperare la nivel internațional cu privire la controlul și prevenirea poluării mediului ambiant. Sediul UNEP este la Nairobi (Kenya).

Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) a luat formă în anul 1964 ca fiind un organ al Adunării Generale a ONU. Obiectivul său este de a promova și dezvolta comerțul la scară internațională având ca scop principal accelerarea dezvoltării economice a țărilor membre, mai ales a celor în curs de dezvoltare. Sediul UNCTAD este la Geneva.

Consiliul Mondial al Alimentației (CMA) a fost creat în anul 1975 tot ca organ al Adunării Generale a ONU. Scopul principal al acestui consiliu este asigurarea unei strânse coordonări între organismele și instituțiile sistemului Națiunilor Unite care desfășoară diferite activități în domeniul agroalimentar. Sediul CMA este la Roma.

INSTITUȚIILE SPECIALIZATE ALE O.N.U

3.2.1. Conceptul de instituție specializată

”Instituțiile (agențiile) specializate sunt organizații internaționale autonome cu atribuții și preocupări în domenii specifice, bine delimitate, ale cooperării internaționale, constituite pe baza unor acorduri (tratate) interguvernamentale, multilaterale și având relații de coordonare, iar în unele cazuri și de subordonare față de ONU”

Numele de ”instituție specializată” a fost dat prin Carta ONU și desemnează instituțiile pusă în legătură cu Națiunile Unite. Asta înseamnă că instituțiile specializate, conform Articolului 63 din Carta ONU, încheie acorduri cu Consiliul Economic și Social care stabilesc condițiile în care se desfășoară relațiile acestora cu Națiunile Unite.

Caracterul acestora de ”instituții autonome” derivă din faptul că fiecare dintre acestea are membri proprii (care nu e obligatoriu să fie și nu sunt, în toate cazurile și membri ONU). Încă un lucru de menționat este ca ele dețin propriul lor buget.

Caracterul de ”instituții specializate” din Sistemul Națiunilor Unite se referă la acordurile încheiate de aceste instituții cu ONU, acorduri prin care au fost de acord cu relațiile reciproce, precum și modul de realizare a coordonării activităților cu cele ale ONU.

De asemenea, statele care sunt membre ONU nu sunt obligate, dar au drepturi depline de a face parte din instituțiile specializate. Admiterea acestora se face dupa o procedură variabilă de la o instituție la alta.

Instituțiile specializate desfășoară multe activități în domeniile sale de activitate cu rezultate palpabile pentru coloborarea internațională.

Din perspectiva funcționării economiei mondiale, cele mai importante instituții specializate sunt : Organizația Mondială a Comerțului (OMC), Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD).

Instituțiile specializate

Sistemul ONU cuprinde instituții specializate (organizații internaționale pe domenii specifice) astfel:

Organizația Internațională a Muncii (ILO/ OIM)

Organizația Internațională a Muncii este una dintre cele trei instituții specializate ale ONU alături de Organizația Mondială a Sănătății și Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, al cărei obiectiv principal este protecția și bunăstarea ființelor umane.

Această organizație a fost înființată în baza Tratatului de la Versailles și avea deja principiul reprezentării tripartite: patronat, guvern și muncitori. A fost prima agenție specializată a ONU, reorganizată în anul 1946. Sediul organizației este la Geneva.

Obiective

Obiectivul principal al organizației este de a ajuta prin activitățile sale la stabilirea unei păci de lungă durată promovând justiția socială și stabilitatea economică și socială. De asemenea, prin acțiunile sale la scară internațională să îmbunătățească condițiile de muncă și nivelul de viață al muncitorilor.

Activități

Activitățile organizației se împart în trei direcții:

inițierea de programe cu privire la folosirea forței de muncă și combaterea șomajului ca și pentru cooperare tehnică;

adoptarea unor norme internaționale cu privire la condițiile de viață și de muncă ale oamenilor în vederea aplicării acestora;

studii de cercetare, documentare și informare.

Structură

Structura organizației este tripartită care reunește la nivel decizional, în primul rând reprezentanți ai guvernelor după care patronii și muncitorii.

Principalele organe ale sale sunt:

Conferința Internațională a Muncii;

Biroul Internațional al Muncii;

Consiliul de Administrație.

Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO)

În anul 1943 a luat naștere această organizație și s-a bazat pe hotărârea reuniunii de la Hot Springs (SUA) de consolidare a cooperării internaționale în domeniul alimentației și agriculturii.

Actul său constitutiv a fost adoptat abia spre sfrșitul anului 1945. Sediul organizației se află la Roma.

Obiective

Potrivit Constituției, statele membre prin acțiunile lor individuale sau colective doresc să favorizeze bunăstarea comună.

Activități

Organizația pentru Alimentație și Agricultură ajută în mod direct țările care se află în curs de dezvoltare la elaborarea de programe pentru dezvoltarea unor sectoare sau a unor zone și pentru realizarea acestora contribuie financiar, ajutând inclusiv prin proiecte de asistență tehnică.

Structură

Din punct de vedere instituțional organizația funcționează prin:

Director General (Șeful secretariatului);

Secretariat;

Consiliu;

Conferința.

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO)

Organizația a luat naștere în anul 1946, în urma ratificării Convenției pentru a crea această organizație.

Obiective

Organizația are două mari obiective principale, după cum urmează:

contribuția acesteia pentru menținerea păcii la nivel global, prin promovarea cooperării între națiuni în domeniul educației, al științei, culturii și al comunicațiilor, cultivând respectul universal al dreptății și legalității;

promovarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, indiferent de rasă, sex, religie sau limbă, așa cum apar și în Carta ONU.

Activități

Activitățile UNESCO sunt de trei tipuri:

activitățile proprii de promovare a păcii;

acțiuni cu privire la cooperarea intelectuală internațională;

asistență ce este acordată țărilor membre prin programe și proiecte proprii sau în colaborare cu alte organizații internaționale sau instituții.

Structură

Organizația cuprinde:

Secretariat;

Consiliu executiv;

Conferința Generală.

Organizația Internațională a Sănătății (WHO/ OMS)

În anul 1946, în cadrul Conferinței Internaționale convocată de Consiliu Economic și Social al ONU, la New York a fost adoptată Constituția Organizației Mondiale a Sănătății. Sediul organizației este la Geneva.

Obiective

Scopul principal al acestei organizații este să dezvolte toate statele și să ajungă la cel mai înalt grad de sănătate/

Activități

Organizația acordă ajutor țărilor membre în acțiunile lor de a întări și dezvolta propriile sisteme de sănătate, prin servicii pentru construirea de instituții medicale, ajutoare cu medicamente de bază sau echipamente. De asemenea, sprijină cercetările în diverse domenii de sănătate.

Structură

Organizația Internațională a Sănătății are următoarea structură:

Adunarea Mondială a Sănătății;

Consiliul executiv;

Secretariatul.

Grupul Băncii Mondiale

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (IBRD/BIRD)

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare este cunoscută și sub numele de ”Banca Mondială” și este cea de-a doua instituție financiară pilon, alături de Fondul Monetar Internațional. A luat naștere în anul 1944, la Bretton Woods (SUA), în urma Conferinței Monetare și Financiare a Națiunilor Unite.

Și-a început activitatea la 25 iunie 1946, în același timp cu lansarea subscripțiilor la capital, iar statutul de instituție specializată a Națiunilor Unite l-au câștigat în anul 1947. Tot atunci, i s-a recunoscut dreptul de a putea să desfășoare activități independente. Sediul organizației este la Washington.

Calitatea de membru BIRD nu este condiționată de apartenența la ONU, însă este obligatoriu ca țara respectivă să facă parte din FMI. Organizația dispune în momentul de față de 186 de țări membre.

Obiective

Obiectivul fundamental al organizației, în perioada imediat postbelică a constat în participarea la reconstrucția economiilor țărilor membre ce au fost distruse de război și sprijinirea tranziției economiei de război la economia de pace. De asemenea, sprijinea investițiile private de capital.

În prezent, scopul acesteia este de a reduce sărăcia în țările care sunt în curs de dezvoltare, solvabile și cu venituri medii. Organizația promovează dezvoltarea durabilă prin împrumuturi, garanții și servicii de consultanță și analiză.

Activități

Banca Mondială este mai degrabă un organism de investiții care are ca scop principal dezvoltarea. Este un organism financiar, dar și de consultare și cooperare internațională a țărilor membre.

Structură

Conducerea activității Băncii Mondiale se desfășoară pe trei trepte:

Președintele organizației și personalul acesteia;

Consiliul Directorilor executivi (Consiliul de Administrație);

Consiliul Guvernatorilor.

Resurse financiare

Capitalul organizației provine din :

contribuțiile statelor membre;

resurse atrase;

beneficiul său net care provine din dobânzile și comisioanele din împrumuturile acordate.

Corporația (Societatea) Financiară Internațională (CFI/SFI)

Corporația Financiară Internațională a fost fondată în anul 1950. Are foarte multe asemănări cu Banca Mondială, însă este o organizație independentă din punct de vedere instituțional dar și financiar.

Pentru ca o țară să poată deveni membru al organizației trebuie să fie mai întâi membru al Băncii Mondiale.

Obiective

Obiectivul principal al organizației este acela de a promova creșterea ecmomică în țările membre care se află în curs de dezvoltare, prin încurajarea investițiilor private.

Activități

Principala activitate o constituie finanțarea de proiecte de investiții.

Structură

Principalele organe de conducere sunt:

Consiliu Guvernatorilor;

Consiliu de Administrație;

Președintele (din oficiu, președintele Băncii Mondiale).

Asociația Internațională pentru Dezvoltare (IDA/AID)

Asociația Internațională pentru Dezvoltare a luat naștere în anul 1960 ca fiind o instituție afiliată Băncii Mondiale. În sistemul de organizații ale Națiunilor Unite ea figurează ca o instituție specializată.

Beneficiarii reditelor oferite de organizație sunt țările care se află în curs de dezvoltare și țările slab dezvoltate.

Calitatea de membru este condiționată de statutul de membru al Băncii Mondiale.

Obiective

Principalul obiectiv al organizației este să promoveze dezvoltarea economică. De asemenea, se dorește o creștere a productivității și ridicarea nivelului de viață în țările membre ce se află în curs de dezvoltare, prin punerea la dispoziția acestora unor mijloace financiare în condiții favorabile.

Activități

Principala activitate este de a acorda credite de dezvoltare care sunt însoțite de condiții deosebit de favorabile țărilor primitoare.

Structură

Administrarea organizației este asigurată de Banca Mondială.

Orgenele de conducere sunt:

Consiliu Guvernatorilor;

Consiliu Directorilor executivi;

Președintele (din oficiu, președintele Băncii Mondiale).

Resurse financiare

Sursa principală de finanțare provine din contribuțiile (donațiile) țărilor dezvoltate; în ultima perioadă primesc contribuții și de la țările care sunt în curs de dezvoltare.

Alte surse provin din plata ratelor scadente la creditele acordate, transfer din profitul net al Băncii Mondiale, unele operațiuni financiare proprii și subscripția în valută convertibilă a țărilor membre.

Agenția Internațională pentru Garantarea Investițiilor Multilaterale (MIGA)

Aceasta a luat naștere în anul 1985, prin Convenția MIGA aprobată de reuniunea Consiliului Guvernatorilor Băncii Mondiale.

Și-a început activitatea abia în anul 1988. Este afiliată la Banca Mondială, din punct de vedere instituțional și financiar, însă este o instituție independentă, iar în Sistemul Națiunilor Unite are statutul de instituție specializată.

Ca o țară să poată deveni membru al agenției trebuie să facă parte mai întâi în cadrul Băncii Mondiale. Membrii acesteia sunt împărțiți în două și anume: țări exportatoare de capital și țări importatoare de capital.

Obiective

Obiectivul MIGA constă în încurajarea fluxului de investiții străine din țările industrializate către țările care sunt în curs de dezvoltare și, de asemenea, încurajarea fluxului de investiții între țările în curs de dezvoltare și protejarea investițiilor împotriva riscurilor necomerciale.

Activități

Activitatea de bază se axează pe domeniul garantării investițiilor împotriva riscurilor necomerciale. De asemenea, MIGA promovează investițiile în țările în curs de dezvoltare.

Structură

Orgenele de conducere sunt:

Consiliu Guvernatorilor;

Comitetul Directorilor (Consiliu de Administrație);

Președintele (din oficiu, președintele Băncii Mondiale).

Centrul Internațional de Soluționare a Disputelor privind Investițiile ICSID/CISDI

A luat naștere în anul 1966, în urma Convenției despre Soluționarea Disputelor dintre Investiții între state.

Obiective

Activitatea de bază este în domeniul investițiilor și anume să găsească soluții în ceea ce priveșc disputele ce apar în investițiile dintre diferite state. Arbitrajul este cea mai utilizată formă de soluționare a disputelor ce sunt sub incidenta Convenției.

Activități

Începând cu anul 1978, Consiliul Administrativ al Centrului a adoptat Aditional Facility Rules prin care este autorizată să desfășoare diferite acțiuni pentru entități ce nu sunt sub incidenta Convenției.

Centrul poate să fie implicat în:

expertize pentru stabilirea situației

arbitraj și conciliere privind disputele ce apar între părți din care una nu este stat membru al Convenției

arbitraj și conciliere pentru a găsi soluții la disputele ce apar între părți din care una dintre ele trebuie să fie semnatară a Convenției, dar care nu sunt legate obligatoriu de investiții ( nu sunt acceptate însă tranzacțiile comerciale obișnuite).

Structură

Secretarul General al Centrului poate acționa ca fiind o Autoritate de Nominare în arbitrajele ce au loc ad-hoc.

De asemenea, secretarul alege președinții sau persoane din tribunale arbitrale care trebuie constituite pentru a soluționa arbitrajele care nu sunt instituționalizate, atunci când părțile nu se înteleg pentru numirea lor.

Fondul Montar Internațional (FMI/IMF)

Fondul Monetar Internațional a luat naștere în anul 1944, la Bretton Woods (statul amercain New Hampshire), în urma Conferinței Montare și Financiare a Națiunilor Unite.

La lucrările din cadrul Conferinței de la Bretton Woods au participat 49 de state și au elaborat acordurile de constituire ale Fondului Monetar Internațional și ale Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare, acorduri semnate în data de 22 iulie 1944. Ele au intrat în vigoare la sfârșitul anului 1945.

Această organizație a devenit operațională la mijlocul anului 1946. Sediul acesteia este la Washington DC, capitala SUA.

Statutul său de instituție specializată a Națiunilor Unite nu implică ca o țară ce dorește să devină membru să fie mai întâi membru ONU.

Obiective

Obiectivul principal al FMI este acela de a promova cooperarea monetară la scară internațională și să asigure, în mod permanent, mecanismele necesare de colaborare și de consultare în problemele monetare internaționale ce apar. Pe aceste baze, organizația asigură trei tipuri de misiuni:

supravegherea;

ajutorul financiar;

asistență tehnică.

De asemenea, FMI s-a ocupat de a dezvolta o misiune specific de a ajuta cele mai sărace țări.

Activități

Activitatea acestei organizații ca instituție internațională de credit este una destul de complexă, atât din punct de vedere al formelor diferite pe care o imbracă, dar și a gradului de condiționalitate și a rolului pe care îl joacă creditele Fondului în raport cu atitudinea pieței financiare internaționale față de țările care beneficiază de fonduri acordate de organizație.

Scăderea relativă a ponderii Fondului Montar Internațional ca și furnizor de credite a făcut să se intensifice rolul său de centru international de consultanță, cooperare și asistență fnanciară. Orice apel făcut de o țară la resursele de care dispune organizația presupune înainte de a fi aprobată cererea de resurse, la diferite consultări ale conducerii FMI cu mai multi reprezentanți ai statului solicitant.

Structură

Structura organizatorică a organizației cuprinde mai multe trepte ierarhice

Consiliul Guvernatorilor – prima treaptă;

Consiliu de Administrație (Consiliu executiv) este ce-al de-al doilea eșalon în organigrama organizației;

Directorul General și personalul angajat permanent – a treia treaptă.

În structura acesteia există și un organ consultativ intern ”Comitetul interimar și Consiliul Guvernatorilor” (Comitet interimar).

Resurse financiare

Fiecare dintre țările membre ale Fondului Monetar Internaional contribuie la resursele sale financiare cu o anumită sumă , cunoscută cota de subscripție, care este exprimată în echivalent DST.

În afară de resursele proprii care provin de la statele membre, organizația poate recurge și la alte resurse împrumutate.

Organizația Aviației Civile Internaționale (ICAO/OACI)

În anul 1944, prin semnarea Convenției privind aviația civilă internaționala a luat naștere Organizația Aviației Civile Internaționale. Această organizație a primit statutul de instituție specializată a ONU, în baza acordului special intervenit între cele două organizații, acord ce a fost semnat la sfârșitul anului 1946 de către Adunarea Generală a ONU și la mijlocul anului 1947 de către Adunarea OACI. Sediul organizației este în Montreal.

Obiective

Organizația Aviației Civile Internaționale are ca obiectiv principal să promoveze o dezvoltare a transportului la scară internațională care să permită expansiunea ordonată și condițiile necesare și de securitate a aviației civile internaționale.

Activități

În primul rând, organizația desfășoară activități normative și elaborează multe convenții asupra unor probleme apărute în domeniul lor.

Structură

Organele principale ale organizației sunt:

Adunarea Generală;

Consiliul;

Comisia;

5 Comitete;

Secretariatul;

3 Birouri regionale.

Organizația maritimă internațională (IMO/OMI)

În anul 1948 a fost înființată la Geneva, prin Convenția privind constituirea acesteia Organizația Maritimă Internațională (denumită inițial Organizația Maritimă Consultativă Internațională ).

Obiective

Obiectivul principal al organizației este acela de a asigura instituirea unui sistem de colaborare și schimb de informații între diferite state în ceea ce privește reglementările guvernamentale în orice problemă tehnică legată de navigația comercială internațională.

Activități

Organizația elaborează diferite convenții internaționale, coduri de conduită, recomandări și alte materiale și documente informative cu privire la aspectele tehnice ale navigației și problemele ce apar în domeniul maritim.

Structură

Structura instituției este următoarea

Adunarea Generală;

Consiliul;

Secretariatul;

4 Comitete.

Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (ITU/UIT)

În anul 1932, prin convenția adoptată (Convenția Internațională a telecomunicațiilor) a fost înființată, în cadrul Conferinței de la Madrid, Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor.

Actul constitutiv al organizației și noua Convenție au intrat în vigoare în anul 1944.

În anul 1947, a fost încheiat acordul cu Națiunile Unite și astfel a devenit o instituție specializată a ONU. Sediul acesteia este la Geneva.

Obiective

Principalul obiectiv al organizației este acela de a menține și de a dezvolta o cooperare la nivel internațional între statele membre în ceea ce privește îmbunătățirea și folosirea în mod rațional a telecomunicațiilor.

Activități

Organizația adoptă reglementări ce conduc toate utilizările terestre și aeriene ale spectrului frecvențelor, precum și folosirea orbitei sateliților geostaționari, cu care statele își armonizează propriile lor legislații.

Structură

Structura acestei instituții este una complexa și anume

Conferința plenipotențiarilor;

Consiliul UIT;

Organe permanente;

Secretariatul;

Sectorul radiocomunicațiilor.

Uniunea Poștală Universală (UPU)

A fost înființată în anul 1874 în urma Tratatului de la Berna. Uniunea Generală a Poștelor a intrat în vigoare la mijlocul anului 1875. Numele de Uniunea Poștală Universală a fost dobândit în anul 1878, în urma Congresului de la Paris.

Organizația a dobândit numele de instituție specializată a ONU în anul 1948. Sediul acesteia este la Berna.

Obiective

Obiectivele principale ale organizației sunt:

să dezvolte o cooperare internațională în domeniul ei de activitate;

să asigure organizarea dar și perfecționarea serviciilor poștale;

să ofere asistență tehnică poștală țărilor membre.

Activități

Fiecare stat membru al Uniunii Poștale Universale este de acord să transmită poșta celorlalte state membre, prin cele mai bune metode folosite pentru propriile servicii poștale.

Structură

Structura organizației este:

Congresul UPU;

Consiliul executiv;

Consiliul consultativ de studii poștale;

Biroul Internațional.

Organizația Meteorologică Mondială (OMM)

Este succesoarea Organizației Meteorologice Internaționale (OMI), o organizație neguvernamentală care a fost constituită în anul 1873. Actuala organizație a luat ființă în anul 1947, în urma Convenției Meteorologice Mondiale.

Organizația a căpătat statutul de instituție specializată a ONU în anul 1951. Sediul acesteia este la Geneva.

Obiective

Obiectivele organizației sunt acelea de a coordona, standardiza și îmbunătății activitatea serviciilor meteorologice naționale și încurajează schimbul eficient de informații meteorologice și conexe acestora , intre toate statele membre.

Activități

Activitățile organizației sunt compuse dintr-un număr însemnat de programe.

Structură

Potrivit Articolului 4 din Convenția Organizației cuprinde:

Congresul meteorologic mondial;

Consiliu executiv;

Asociațiile meteorologice regionale;

Comisii tehnice;

Secretariatul.

Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (WIPO/OMPI)

Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale a luat naștere în urma unei Convenții semnată la Stockholm în anul 1967. Aceasta a intrat în vigoare la începutul anului 1970.

Organizația a obținut statutul de instituție specializată a ONU la 17 decembrie 1974. Sediul ei este la Geneva.

Obiective

Obiectivul organizației este acela de a menține și de a promova la scară internațională respectul proprietății intelectuale, sub toate aspectele ei.

Activități

OMPI administrează cea mai mare parte dintre Uniuni, instrumentele juridice constituite pentru coordonarea diverselor activități legate de protejarea proprietății intelectuale și urmărește aplicarea tratatelor încheiate în acest domeniu.

Structură

Adunarea Generală;

Conferința;

Comitetul de coordonare;

Comitetul permanent de informații cu privire la proprietatea industrială;

Biroul Internațional.

Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA/IAEA)

În urma unei rezoluții în cadrul unei sesiuni a Adunării Generale a ONU s-a hotărât înființarea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică și convocarea unei conferințe la nivel internațional în care subiectul principal de discuție a fost utilizarea energiei atomice în scopuri pașnice.

Organizația și-a obținut statutul de instituție specializată a ONU în anul 1957. Sediul acesteia este la Viena.

Obiective

Agenția urmărește ”să grăbească și să crească contribuția energiei atomice la pace, sănătate și properitate în lumea întreagă”.

Activități

Activitățile pe care le desfășoară se împart în patru domenii prioritare:

Garanții AIEA;

Proiecte;

Coorperare tehnică;

Cercertare și informare.

Structură

Structura organizației este:

Conferința generală;

Consiliul Guvernatorilor;

Secretariat.

CONCLUZII

În concluzie, putem spune că organizațiile internaționale cât și instituțiile specializate și-au demonstrat rolul de instrumente indispensabile în cadrul sistemului internațional, mai ales în domeniul economic și social și de asemenea și în sfera drepturilor omului. Bilanțul organizațiilor universale cât și cele regionale sau cu domenii specifice, dedicate înfăptuirii dezvoltării economice și sociale prin asistență tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerțului, ca și mecanisme instituite pentru protecția drepturilor omului, poate fi considerat, sub cele mai multe aspecte ca fiind pozitiv.

Unul dintre cele mai evidente aspecte ale rolului și contribuției organizațiilor internaționale în statornicia unei ordini de cooperare în raporturile internaționale, înseamnă identificarea, prin multiplele contacte dintre reprezentanți diferitelor națiuni pe care le facilitează, a intereselor comune ale întregii comunități internaționale.

Organizațiile internaționale permit statelor să abordeze împreună problemele comune, în cadrul unui proces de decizie colectiv. Cooperarea internațională multilaterală constituie fundamentul unui sistem mondial stabil.

În ceea ce privește Sistemul Națiunilor Unite, obiectivele și realizările de până acum pe plan ecomomic, pot fi apreciate ca fiind remarcabile. În contextul actual însă, acestea se situează mult sub așteptările și nevoile reale ale țărilor membre, în special ale țărilor în dezvoltare. În mare parte, realizarea conținutului acestor obiective, a fost și continuă să fie întârziată de penuria de resurse, mai ales cele financiare, care a diminuat considerabil fondurile de asistență, de necorelarea structurilor decizionale la realitățile actuale internaționale și de costurile suplimentare generate de insuficiența unor acțiuni ale anumitor organisme economice internaționale.

Scopul înființării unor instituții financiar-monetare internaționale a fost acela de a asigura cadrul adecvat pentru cooperare și ajutor reciproc în diferite domenii, între țările membre.

Factorul care a condus la apariția acestor instituții a fost aceea că pacea mondială poate fi asigurată numai prin prosperitate economică în toate țările.

Instituțiile financiare internaționale și-au dovedit rațiunea de a exista. Instituțiile s-au dovedit capabile de acțiuni decisive în situația unor evenimente neașteptate sau crize.

Prin rolul acestor instituții de sprijinire a realizării unei creșteri economice, de reducere a gradului de sărăcie, de protejare a mediului înconjurător, de promovare a dezvoltării sectorului privat are loc perfecționarea și dezvoltarea întregului sistem Monetar și Financiar Internațional.

Importanța pe care o au aceste instituții financiar-monetare internaționale pentru țările membre, nu ne putem imagina existența acestora fără aderarea lor la aceste organisme.

Rolul instituțiilor financiare internaționale pare să se întărească în viitor, cu accent pe transparență și eficacitate.