Rolul Organizației Națiunilor Unite în [618501]

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Istorie

Rolul Organizației Națiunilor Unite în
procesul decolonizării

Ene Irina
Instituții și ideologii ale puterii în Europa
Anul II, semestrul II

Iași
2018

Rolul Organiza ției Na țiunilor Unite în procesul decoloniz ării

Dispariția colonialismului reprezintă sfârșitul imperiilor europ ene. Chiar dacă nu este
sinonim cu ace sta, decolon izarea a fost asemănătoare cu c eea ce poate fi numit sfârșitul unui
imperiu, iar d ecolonizarea a fost mai mult decâ t o ruptură profundă în istoria fostelor țări
coloniale . La fel ca „e uropenizarea Europei” , decoloniza rea a dus la revenirea Europei prin forțe
proprii , schimbând poziția co ntinentului european în struct ura internațională a puterii și
interacționând cu statele -națiuni a le integrării supranaționale a Europei1, primul pas fiind
înființarea Comunității Economice Europene în 1957, precursoarea Uniunii Europe ane.
La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperi ul Britanic era cu adevărat un imperiu ,
deoarece includea A ustralia și Noua Zeelandă, fiind reprezentat și pe alte continente. Malta (din
1814) și Cipru (din 1878) fuseseră, de asemenea , colonii britanice; Corfu și Insulele Ionice au
fost colonii din 1815 până în 1864, iar Irlanda a avut un statut special în interiorul imperiului ,
deși a fost v ăzut ca o structură colonială de către naționaliștii irlandezi. În inter iorul structurii
britanice au existat câteva țări care s -au autoguvernat , care își puteau reglementa afacerile
politice în instituții democratice, însă sub controlul C oroanei britanice. Începând cu 1907,
termenul generic de dominioane a devenit obișnuit pentru aceste țări2, Canada, Australia, Noua
Zeeelandă și Africa de Sud devenind cele patru proto -națiuni. În Africa de Sud, însă, majoritatea
popula ției de culoare a fost exclusă d in viața politică, o tendință care s-a agravat chiar mai mult
la mijlocul secolului al XX -lea.
Dintre toate puterile coloniale, Marea Britanie dispunea de cele mai mari resurse militare
(mai ales pe mare) și o mare putere ec onomică , ceea ce făcea ca influența sa să existe și dincolo
de coloniile sale sau în afara „protector atelor ” pe care le -a administrat3, oarecum mai puțin
direct. Pornind de la aceste realității, putem vorbi despre un „imperiu informal”4 în preajma
Primului Război Mondial, în special în China, Iran, Imperiu l Otoma n și părți din America Latină.
Sintagma „sistemul britanic mondial” a fo st propu să pentru a desemna acest conglomerat

1 Jan C. Jansen, J ürgen Osterhammel , Decolonization. A Short History , Princeton University Press, 2017, p.6.
2 Ibidem , p.7.
3 Michael Collins, Decolonization , în John M. MacKenzie (ed.) , The Encyclopedia of Empire , John Wiley & Sons,
Ltd., 2016, p.68.
4 Jan C. Jansen, J ürgen Osterhammel , op.cit. , p.8.

„formal” și „imperiul informal”.5 Celelalte imperii erau mici, bazându -ne pe înt inderea și pe
populația lor . Imperiul Francez a fost prezent în sud -estul Asiei, nordul și vestul Africii, în
Caraibe și Pol inezia; Portugalia a avut controlul asupra teritoriilor din sudul continentului
african, în special în Mozambic și Angola; Belgia în inima continentului af rican, în Congo;
Germania a avut o serie de colonii în Africa, China și în Mările de Sud ; Italia s -a întins peste
Libia în 1911, iar Țările de Jos dețineau „Indiile de Est” (Indonezia de astăzi), bogate în resurse
și care aveau o populație numeroasă. Numai Imperiul spaniol, odată puternic și extins, a fost
redus la simple rămășițe odată cu pierderea Cubei și a Filipinelor, care a fost o consecință a
înfrângerii în războiul cu Statele Unite din 1898 . Cu ex cepția imperiului colonial german, toate
aceste imperii au supraviețuit Primului Război Mondial. În 1975 toate impe riile colon iale au
dispărut, cel mai vechi imperiu european , cel portughez, fiind ultimul care s -a dizolvat.
Unul dintre scopurile politicii internaționale ale Organizației Națiunilor Unite a fost
procesul decolonizării. Început imediat după sfârșitul celui de -al doilea război mondial, prin
lupta Indiei și Indochinei, a populațiilor arabe din Orientul Mijlociu pentru desprinderea de
metropole și independență, procesul decolonizării a luat un puternic avânt în anii ’50 și ’ 60.
Colonialismul a luat sfârșit dintr -o varietate de motive. Una dintre cele mai importante cauze ale
disoluției imperiilor coloniale a fost acela că și -au pierdut treptat rațiunea de a exista în ochii
unui număr mare de oameni, atât din colonii cât și din metropole. Această transformare din
climatul internațional de opinie a început să fie vizibil odată cu măsurile luate de către
Organizaț ia Națiunilor Unite împotriva colonialismului.
Decolonizarea a fost o consecință a celui de -al doilea război mondial, dar și rezultatul
luptei de eliberarare a popoarelor asuprite și a afirmării în sistemul relațiilor internațion ale a unor
principii democratice. În acest sens, un rol major l -a avut Carta Națiunilor, pri n principiile
lansate . Carta a stabilit, în capitolul XI (articolele 73 și 74), principiile care continuă să ghideze
eforturile N ațiunilor Unite de decolonizare, inclusiv respectul pentru autodeterminarea tuturor
poparelor. De asemenea, Carta a instituit Sistemul Internațional de Tutelă în capitolul XII
(articolele 75 -85) și Consiliul de Tutelă în capitolul XIII (articolele 86 -91) pentru monitorizarea
anumitor teritorii, cunoscute sub denumirea de teritorii „Trust” .6 Aceste teritorii, fiecare fiind
supus unor acorduri separate cu statele administrate, au fost administrate oficial sub mandatele

5 Ibidem.
6 http://www.un.org/en/charter -united -nations/index.html , accesat la data de 22.04.2018.

Ligii Națiunilor, iar apoi au fost plasate voluntar în sistem de către statele responsabile pentru
administrarea lor. Astfel , un număr de 11 teritorii au fost plasate sub acest sistem.
De la crearea Organizației, peste 80 de colonii și -au câtigat independența. Dintre acestea,
toate cele 11 teritorii ale Trustului au obținut autodeterminare prin independență sau prin
asociere li beră cu un stat independent. În prezent, există 17 teritorii „Teritor ii ce nu se
autoguvernează ”, cel mai mare fiind Sahara de Vest.
Carta leagă administrarea puterilor de recunoașterea intereselor teritoriilor dependente,
care sunt de o importanță primordială pentru a promova progresul social, economic, politic și
educațional în aceste teritorii și a ajuta astfel la dezvoltarea unor fo rme adecvate de
autoguvernare și pentru a ține cont de aspirațiile politice și etapele de dezvoltare și progres ale
fiecărui teritoriu. Puterile administrative sunt, de asemenea, obligate, în virtutea Cartei, să
transmită Organizației Națiunilor Unite info rmații privind condițiile din teritorii, pentru că
aceasta monitorizează progresul spre autodeterminare în aceste teritorii.
Carta prezintă, de asemenea, ie rarhia puterilor occidentale asupra restului lumii, deoarece
majoritatea statelor implicate în elabo rarea Cartei erau puteri coloniale. Această ierarhie, pe de o
parte, a devenit evidentă în sistemul de tutelă unde puterile coloniale trebuiau să ghideze
teritoriile dependente pentru a le pregăti în vederea independenței politice. Pe de altă parte,
ierarh ia a devenit evidentă în relația dintre țările care administrează așa -numitele teritorii care nu
se pot autoguverna , pentru că nu a existat un plan coerent de decolonizare pentru acestea, iar
drepturile țărilor care le administrau au fost mult mai importan te decât drepturile acestor
teritorii.7
În anii ’50, manifesta rea afro -asiatică a provocat o rezistență și mai accentuată împotriva
colonizării. În acest context, au fost deosebit de importante conferințele afro -asiatice, precum
conferința de la Bandung8 (1955), care a fost considerat unul dintre cele mai importante
evenimente de la apariția unei Lumi a Treia independente. La Bandung, s -au reunit toți liderii
politici care erau împotriva colonizării. Politicienii precum Zhou Enlai, Gamal Abdel Nasser,

7 Roland Burke, The Compelling Dialogue of Freedom: Human Rights at the Bandung Conference , în „Huma n
Rights Quarterly”, N r.4, 2006, p.94.
8 Inițiativa acestei conferințe a fost luată de Indonezia, India, Pakistan, Myanmar și Ceylon (Sri Lanka). La
Conferință au participat delegați din 24 de țări asiatice și africane. Scopul acestei întâlniri a fost acel a de a promova
o cooperare mai strânsă, amiabilă în sectoarele economice, culturale ș i politice. Rezoluția adoptată a fost cunoscută
sub numele de "Dasa Sila" sau "Cele Zece Principii" de la Bandung. Aceasta susținea pace mondială, respectul
pentru suvera nitatea tuturor țărilor, pentru integritatea națională și pentru neamestecul în treburile in terne. Rezoluția
a mai căutat să susțină principiile drepturilor omului proclamate de Națiunile Unite.

Jawaharlal Nehru și Sukarno au devenit figuri iconice în multe state, deoarece ei au oferit
discursuri pasionante în care criticau imperialismul. Rezoluția finală a conferinței afirma dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele, suveranitat ea și egalitatea între toate naț iunile, refuzul
ingerinței în treburile interne ale altor state. Totodată, cerea hotărât reglementarea, pe cale
pașnică, a tuturor conflictelor, dezarmarea și interzicerea armelor de distrugere în masă.
Comunicatul final afirma că țările sem natare s -au pus de acor d pentru a declara că colonialismul,
sub toate manifestările sale, este un rău căruia trebuie să i se pună capăt rapid, iar problema
popoarelor supuse asupririi străine constituie o negare a drepturilor funcționale ale omului, fiind
contrară Cartei Națiunilor și împiedică realizarea păcii și cooperării mondiale.9 Conferința a avut
un impact uriaș, creând iluzia că în luarea marilor decizii internaționale Lumea a Treia va avea
propriul cuvânt.10
În anii care au urmat, tot mai multe foste colonii a u devenit independente și au devenit
membre ale ONU. De la înființarea ONU și până la sfârșitul primului val de decolonizare în
1963, numărul membrilor Națiunilor Unite a crescut de la 51 la 114 membri, numai în 1961 șase
țări din Asia și Africa devenind membre ONU.11 Două decenii mai târziu, mai mult de jumătate
din aderările la ONU au fost de pe aceste două continente. Ca urmare, acești noi membri au cerut
o mai bună reflectare a numărului și priorităților lor în Consiliul de Securitate și în sistemul
ONU.12
O proble mă care a frământat lumea postcolonială a fost aceea a regimului politic intern
pe care trebuia să îl adopte statele independente. Multe dintre ele au fost tentate să adopte

9 G.M. Kahin, The Asian -African Conference: Bandung, Indo nesia, April 1955 , Cornell University Press, Ithaca,
New York, 1956, p.64.
10 Totodată, a determinat apariția iluziei că în raport cu cele două superputeri care se confruntau în timpul războiului,
ea va putea sa aibă propria cale. Astfel se va naște mișcarea de nealiniere. Dupa mai multe întilniri premergatoare în
zilele de 1 – 6 septembrie 1961 la Belgrad s -a desfășurat conferința care a pus bazele mișcării de nealiniere. La
initiațiva lui Tito, Nasser si Nerhu au participat 25 de state de pe continentul african, asiatic și America Latina. Au
fost adoptate poziții comune cu privire la securitatea internațională și la condțiile de menținere a păcii. Tema
nealinierii a respins logica Războiului Rece. După această dată, țările nealiniate, deși n -au putut să -și creeze o
adevarată unitate din cauza diferențelor ideologice și nu numai, au fost capabile să genereze organizații ș i instituții
regionale adeseori dinamice. În Asia, cele mai cunoscute sunt: ASEAN (Asociația Națională a Asiei de Sud -Est) și
CEAEO (Comisia Economică pentru Asia și Extremul Orient). În Africa, pe lângă OUA (Organiza tia Unității
Africane), mai funcționează: UVAC(Uniunea Vamală a Africii Centrale) CEAV (Comunitatea Economică a Africii
de Vest) etc. Pe continentul latino -american, pe lângă OSA(Organizația Statelor Americane) mai functțoneaza și o
serie de asociații regi onale: PCCA (Piața Comună Centro -Americană); SELA (Sistemul Economic Latino –
American) etc.
11 Thomas G. Weiss, The Illusion of UN Security Council Reform , în „The Washingto n Quaerterly”, N r.4, 2003,
p.147 .
12 Ibidem , p.149.

sisteme politice derivate de la vechii colonialiști, în timp ce alte state au fost înclinate să -și
insușească modelul sovietic. Astfel, lumea postcolonială era dominată de ceea ce păreau a fi
republici pa rlamentare , plus o minoritate de republici de democrație populară sub conducerea
unui singur partid. În realitate, preponderența regim urilor militare și autoritare a fost o trăsătură
comună a statelor Lumii a Treia, indife rent de afilierea lor politică sau constituțională. Condițiile
unei intervenții militare în aceste state au fost întotdeauna prezente din cauza existenței unor
guverne instabile, incapabile, a corupției și a unor stări de sărăcie și haos.
În speranța de a accelera procesul decolonizării, Adunarea Generală a adop tat, în 1960,
Declarația pentru Acordarea Independenței Ț ărilor Coloniale și Oamenilor, fără voturi împotrivă,
dar cu mai multe abțineri din partea puterilor coloniale . Cunoscută ca Declarația asupra
decolonizării, ea a susținut că toți oamenii au dreptul la autodet erminare și a proclamat că
colonial ismul ar trebui ad us la un sfârșit rapid și necondiționat.13 În 1962, Adunarea Generală a
înființat Comitetul Special pentru Decolonizare pentru a monitoriza punerea în aplicare a
Declarației și a formula recomandări cu privire la aplicarea acesteia.
Rolul ONU în faza timpur ie și decisivă de decolonizare poate fi mai bine înțeles prin
exemple specifice de acțiune și punere în aplicare a rezoluțiilor ONU privind decolonizarea.
Primul este cazul Marii Britanii, care acordă Indiei și Pakistanului independența. Rezistența
împotri va colonialismului britanic a început mult mai devreme decât în majoritatea altor mișcări
de independență, mai exact în secolul al XIX -lea. Decolonizarea Indiei și Pakistanului a
demonstrat altor națiuni coloniale care căutau independența că aceasta se poa te obține și pe cale
pașnică. ONU a jucat un rol esențial în încercările diplomatice și militare de a detensiona relațiile
dintre India și Pakistan, care își disputau teritoriile.
Fiind unul dintre primele teritorii dependente care a fost membru fondator ONU, „India a
adus la ONU idealurile sale împotriva colonialismului, opoziție față de discriminarea rasială și
nealinierea în Răzbiul Rece și a încercat să obțină o poziție dominantă în cadrul organizației,
apelând la principiile consacrate în Carta ONU”14. După ce i s -a retras titlul de „Perlă a Coroanei
Britanice”, obținându -și independența în 1947, India s -a plasat pe sc ena internațională ca adeptă
soft power . Primul său prim -ministru, Jawaharlal Nehru, a angrenat India în acțivitățile ONU și
în operațiun ile de menținere a păcii, sperând astfel să câștige putere pe plan internațional prin

13 Declaration on the Granting of Independence to Colonial Countries and Peoples ,
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/RES/1514(XV) , accesat la data de 26.04.2018.
14 Sreeran Chaulia, India an d the United Nations , în „Handbook of India’s International Relations”, 2011, p.278.

diplomație. Cu toate acestea, India s -a confruntat repede cu atmosfera globală a politicii marilor
puteri, o arenă în care Nehru nu dorea să se alinieze niciunei tabere i deologice.
Rolul ONU în procesul decolonizării din India a fost complex, în sensul că a demonstrat
noului teritoriu independent că, pentru a reuși în politica internațională și în epoca postbelică, era
nevoie să se alinieze cu Marile Puteri și să accepte, în anumite privințe, agenda celor cinci
membri permanenți ai Cosiliului de Securitate. Având în vedere acestea, Nehru nu a reușit să -i
garanteze Indiei un loc între membrii permanenți și nu din cauza conducerii politice slabe, ci din
cauza refuzul ui de a da curs climatului de aliniere din timpul Războiului Rece. India, cu istoria sa
de rezistență pasivă, a sperat să continue cooperarea bilaterală (spre exemplu, cazul teritoriului
disputat al Kashmirului), iar relația dintre Națiunile Unite și India d emonstrează atât controlul pe
care legea internațională și autoritatea globală le au asupra națiunilor care nu se conformează , cât
și provocările pe care le creează pentru cooperarea internațională.15
Deși de la înființare 80 de foste coloni i și-au câștigat independența, inclusiv cele 11
teritorii ale Trustului, în prezent procesul de decolonizare stagnează. În 2002 a fost ultima dată
când un teritoriu a câștigat autoguvernarea, iar în 2013 ONU a adăugat Polinezia Franceză pe
lista teritoriilor dependente . Cu toate acestea, scopul final al ONU este de a elimina toate formele
de colonialism, iar Comitetul Special pentru Decolonizare este responsabil pentru acest lucru. În
prezent, pe lista ONU se află 17 teritorii, cele mai contestate fiind Gibraltar și Sahara de Vest,
dar majoritatea sunt mici insule din Atlantic, Caraibe și Asia Pacifică. În prima etapă a
decolonizării, procesul a fost mai puțin problematic, deoarece erau mai mulți oameni și mai
multe locuri implicate. În zilele noastre, colonialismul nu mai este considerat o preocupare
globală. Drept urmare, decolonizarea es te din ce în c e mai jos pe agenda priorităților ONU. Din
1990, ONU a introdus Deceniile Internaționale ale Eradicării Colonialismului. În 1990,
Adunarea Generală a proclamat 1990 -2000 drept Deceniul Internațional pentru Eradicarea
Colonialismului și a adoptat un Plan de Acțiune. În 2001 a fost proclamat al Doilea Deceniu
Internațional pentru Eradicarea Colonialismului. În 2011, Adunarea Generală a proclamat 2011 –
2020 drept al Treilea Deceniu Internațional pentru Eradicarea Colonialismului. Totuși, nu au
existat prea multe realizări și nu s -au făcut progrese în ceea ce privește autoguvernarea acestor
teritorii, ONU primind multe critici pe această temă.

15 Anna Lovelace, When Global Governance Wins: The Role of the United Nations in Decolonization , în „UC
Merced Undergraduate Research Journal”, Anul 2, Nr.7, 2004, p.78.

În concluzie, procesul decolonizării a consolidat imaginea Organizației în relațiile
internaționale , fiind unul dintre fenomenele care au marcat pe termen lung istoria secolului XX.
Decolonizarea a modificat spectaculos harta politică a globului, numărul de state crescând mult:
în Asia, numărul statelor recunoscute pe plan internațional a crescut de cinci ori (Cambodgia,
Coreea de Nord , Coreea de Sud, Emiratele Arabe Unite, India, Indonezia, Iordania, Israel,
Kuweit, Laos, Libia, Myanmar, Yemen), în Africa, unde în 1939 era un singur stat liber, acum
erau cincizeci, iar în America s -au mai adăugat zece state libere (Bahamas, B arbados, Grenada,
Jamaica etc.) .

Bibliografie

 Burke, Roland, The Compelling Dialogue of Freedom: Human Rights at the
Bandung Conference , în „Huma n Rights Quarterly”, N r.4, 2006 .
 Chaulia, Sreeran , India an d the United Nations , în „Handbook of India’s
International Relations”, 2011 .
 Collins, Michael, Decolonization , în John M. MacKenzie (ed.), The Encyclopedia
of Empire , John Wiley & Sons, Ltd., 2016 .
 Jansen, Jan C., Jürgen Osterhammel , Decolonization. A Short History , Princeton
University Press, 2017 .
 Kahin, G.M., The Asian -African Conference: Bandung, Indinesia, April 1955 ,
Cornell University Press, Ithaca, New York, 1956 .
 Lovelace, Anna, When Global Governance Wins: The Role of the United Nations
in Decolonization , în „UC Merced Undergraduate Research Journal”, Anul 2,
Nr.7, 2004 .
 Weiss, Thomas G., The Illusion of UN Security Council Reform , în „The
Washingto n Quaerterly”, N r.4, 2003 .
 Declaration on the Granting of Independence to Colonial Countries and Peoples ,
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/RES/1514(XV) .
 http://www.un.org/en/charter -united -nations/index.html .