Rolul Oraselor Mici In Dezvoltarea Intraregionala
ROLUL ORAȘELOR MICI ÎN DEZVOLTAREA INTRAREGIONALĂ.
STUDIU DE CAZ: REGIUNEA DE DEZVOLTARE SUD-EST
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT
CUPRINS
INTRODUCERE 4
1. Orașele mici în literatura de specialitate
2. Considerații teoretico-metodologice
2.1. Conceptul de dezvoltare regională
2.1.1. Contextul regional al dezvoltării economice
2.1.2. Dezvoltarea regională – definiție
2.1.3. Regiunea – definiție și metode de delimitare
2.1.4. Teorii de dezvoltare regională
2.1.5. Indicatori de măsurare a disparităților regionale
2.1.6. Convergența sau divergența nivelului de dezvoltare între regiuni?
2.2. Orașele mici – categorie distinctă a orașelor
2.2.1. Definiții și criterii de individualizare a orașelor
2.2.2. Definiții și criterii de individualizare a orașele mici
2.2.3. Definiția orașului și a orașului mic în România
3. Rolul orașelor mici în dezvoltarea regională
3.1. Urbanizare și dezvoltare
3.2. Rolul orașelor în dezvoltarea regională și intraregională
3.3. Sistemele urbane și dezvoltarea regională
3.4. Orașele mici – instrumente în dezvoltarea regională și intraregională
3.4.1. Dezvoltarea spațiilor rurale
3.4.2. Deconcentrarea și decongestionarea orașelor mari
3.4.3. Echilibrarea sistemelor urbane
3.4.4. Consolidarea administrativă la nivel local
4. Factori de dezvoltare a orașelor mici
4.1. Teorii privind dezvoltarea economică a orașelor mici
4.2 Factorii care influențează dezvoltarea orașelor mici
4.2.1. Localizarea geografică a orașelor mici
4.2.2. Imapactul zonei de influență asupra orașelor mici
4.2.3. Dotarea infrastructurală și calitatea resurselor umane – factori care favorizează dezvoltarea economică a orașelor mici
4.2.4. Evoluția istorică și moștenirea culturală
4.2.5. Statutul administrativ
4.3. Funcțiile orașelor mici
4.3.1. Asigurarea de servicii urbane pentru spațiile rurale adiacente
4.3.2. Orașele mici – piață a forței de muncă
4.3.3. Funcții de locuire
4.3.4. Funcții culturale și de agrement
5. Orașele mici în era globalizării
5.1. Impactul schimbărilor structurale și globalizării asupra orașelor mici
5.2. Orașele mici – viitor și perspective
6. Orașele mici și politica de dezvoltare regională
6.1. Politici și strategii de dezvoltare regională
6.2 Politica de coeziune economică și socială a Uniunii Europene
6.2.1. Baza legală privind elaborarea și implementarea politicii de coeziune
6.2.2. Scurt istoric al Politicii de Coeziune a Uniunii Europene
6.2.3. Dimensiunea urbană a politicii de coeziune
6.2. Politica de dezvoltare regională în România
6.2.1. Istoricul politicii de dezvoltare regională în România
6.2.2. Cadrul instituțional de implementare a politicii regionale
6.2.3. Politica de dezvoltare regională în România pentru perioada 2007-2013
6.2.4. Rolul orașelor în politica de dezvoltare regională în România pentru perioada 2007-2013
7. Studiu de caz: Regiunea de Dezvoltare Sud-Est
7.1. Regiunea de dezvoltare Sud-Est – prezentare generală
7.1.1. Caracteristici geo-demografice
7.1.2. Piața forței de muncă
7.1.3. Economia regională
7.1.4. Accesibilitate
7.1.5. Disparități de dezvoltare
7.1.5. Potențial de dezvoltare
7.1.6. Regiunea de dezvoltare Sud-Est – regiune în cadrul Uniunii Europene
7.2. Originea și etapele de apariție a orașelor mici
7.3. Poziția geografică a orașelor mici
7.4. Accesibilitate
7.4.1. Accesibilitate rutieră
7.4.2. Accesibilitate feroviară
7.4.3. Accesibilitate aeriană
7.4.4. Accesibilitate navală
7.5. Dinamica demografică a orașelor mici
7.6. Asigurarea de servicii urbane pentru spațiile rurale adiacente
7.7. Dinamica economică a orașelor mici
7.8. Dinamica numărului de locuințe
7.9. Potențialul de dezvoltare turistică
7.10. Poziția și rolul orașelor mici în cadrul sistemului de așezări regional
7.11. Poziția și rolul orașelor mici în rețeaua regională de așezări
8. Concluzii și recomandări privind rolul orașelor mici în dezvoltarea intraregională
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
INTRODUCERE
Ideea privind realizarea unui studiu care să se aplece asupra orașelor mici s-a născut din rațiuni care țin de o oarecare lipsă a cercetărilor și studiilor privind orașele mici, atât în literatura internațională, cât mai ales la nivel național, în ciuda faptului că orașele mici, îndeosebi prin rolul lor în cadrul sistemelor de așezări, de verigă de legătură între spațiul urban și lumea rurală, sunt elemente extrem de importante în promovarea dezvoltării economice și sociale echilibrată teritorial.
Lucrarea de față își propune să studieze rolul și funcțiile pe care orașelor mici le pot îndeplini pentru atenuarea disparităților la nivel intraregional și promovarea unei dezvoltări echilibrate teritorial. Într-o perioadă în care fenomenul globalizării economiei, cu creșterea discrepanțele de dezvoltare economică și socială dintre diverse regiuni, precum și la nivel intraregional și concentrarea populației și activităților economice în marile centre urbane (metropolizare) se manifestă din ce în ce mai pregnant, orașele mici par a „pierde” din importanță și a fi condamnate la recesiune și declin.
Obiectivul acestui studiu este de a explora relația orașelor mici cu mediul lor regional și urmărește:
să identifice factorii și forțele care contribuie la dezvoltarea orașelor mici.
Capacitatea orașelor mici de a se dezvolta depinde și este influențată atât de factorii endogeni, cât și exogeni. Teoria privind dezvoltarea economică locală propune, în funcție de modul cum ar trebui indusă dezvoltarea economică, două tipuri de abordări și anume: pe de-o parte se consideră că concentrarea pe capacitatea locală (localizare, dotare infrastructurală, resurse umane, etc.) conduce la o dezvoltare durabilă, iar pe de altă parte, se consideră că creșterea economică a orașelor mici este influențată de factori exogeni (declin regional, sistemele urbane din apropiere, atractivitatea regională, potențialul de dezvoltare ale zonei sale rurale de influență, etc.). Este recunoscut că orașele mici sunt puternic supuse efectelor regionale și nu numai consecințelor evoluțiilor locale.
să identifice rolul și principalele funcții ale orașelor mici în atenuarea disparităților intraregionale și în promovarea unei dezvoltări echilibrate la nivel regional.
O serie de autori susțin și afirmă că orașele mici sunt indiferente față de procesul dezvoltării, cu alte cuvinte, ele nu contribuie la dezvoltarea economică. Cu toate acestea, în ciuda faptului că nici cercetătorii în domeniul urban, nici cei specializați și preocupați cu dezvoltarea rurală sau a dezvoltării regionale nu au acordat o importanță deosebită orașelor mici, rolul acestora în promovarea unei dezvoltări echilibrate, îndeosebi prin rolul lor de verigă de legătură între marile orașe și spațiul rural nu poate fi contestat. Rolul orașelor mici în dezvoltarea regională și intraregională a fost analizat și discutat în raport cu impactul acestora asupra spațiilor rurale adiacente. Întrebarea care a suscitat cele mai multe dezbaterii a fost legată de impactul pe care acestea îl au în dezvoltarea spațiilor adiacente rurale: au orașele mici capacitatea să inducă dezvoltare în hinterlandul lor, astfel spus, pot orașele mici genera creștere economică pentru spațiile rurale? Sunt capabile orașele mici de a juca un rol în modernizarea spațiilor rurale?
Una dintre problemele cu care s-a confruntat în secolul al XX-lea și se confruntă și în prezent planificarea regională este creșterea necontrolată a orașelor mari (metropolizarea) și combaterea problemelor ce decurg din concentrarea excesivă a activităților economice și populației în marile centre urbane. Prin sprijinirea și consolidarea metropolelor, preluând o serie de funcții ale acesteia, orașele mici par a îndeplini un rol important în deconcentrarea activităților economice și a populației din marile orașe, constituind în același timp un element vital al oricărui sistem urban.
Dezvoltarea orașelor mici poate influența atragerea populației rurale din zona rurală înconjurătoare prin oferirea de locuri de muncă în activități non-agricole, având în acest fel un rol important de reducere a presiunii migrației asupra orașelor mai mari. Prin influențele teritoriale pe care le au, orașele mici pot asigura o dezvoltare proporțională a sistemului de așezări, aducând în același timp beneficii și în ce privește limitarea migrațiilor definitive. Strategiile de echilibrare a sistemelor urbane naționale urmăresc cu prioritate reglarea procesului interrelaționat dintre urbanizare și migrație.
să identifice care este impactul fenomenului globalizării asupra orașelor mici, precum și care sunt perspectivele de dezvoltare ale acestora.
Prefacerile socio-economice intervenite în ultima perioadă marcate de schimbări de natură structurală a sectorului agricol și atenuarea rolului tradițional agricol al orașelor mici, dar mai ales schimbările tehnologice și reducerea costurilor transportului, au condus la slăbirea diferențiată a interdependențelor dintre orașele mici și zonele rurale adiacente, la creșterea competiției dintre orașe printr-o mai mare distanțare dintre orașele mari și cele aflate pe treptele ierarhice inferioare ale sistemelor urbane. Totodată, o mare parte din orașele mici au fost afectate de fenomenul de declin urban (shirinking cities), care se manifestă prin declin economic, creșterea șomajului, migrația populației, scăderea populației. Pe de altă parte, schimbările structurale pot conduce și la noi oportunități de creștere economică pentru anumite orașe mici, prin specializarea flexibilă și integrarea în sistemele urbane.
să identifice dacă și în ce măsură politicile de dezvoltare regională iau în considerare și acordă imoprtanță orașelor mici în atingerea obiectivelor privind dezvoltarea echilibrată la nivel regional.
Studiul se compune din două părți distincte. În prima parte vor fi abordate problemele teoretice cu privire rolul orașelor mici în dezvoltarea intraregională, în care sunt prezentate elemente care țin de cadrul teoretico-metodologic al dezvoltării regionale și intraregionale, precum și a rolurilor pe care orașele, respectiv orașele mici, le-au îndeplinit în strategiile de dezvoltare regională și intraregională, respectiv a funcțiilor pe care acestea le-au îndeplinit pentru atenuarea disparităților de dezvoltare economică la nivel regional. O atenție deosebită a fost acordată identificării și definirii orașelor mici în cadrul categoriei mai mari a orașelor. Identificarea factorilor care influențează dezvoltarea orașelor mici, precum și prezentarea diverselor funcții și roluri pe care orașele mici le-au avut de-a lungul timpului în dezvoltarea intraregională sunt capitole distincte ale lucrării.
Această parte teoretică cuprinde și un capitol dedicat studierii rolului orașelor mici în politicile publice de profil care prezintă și analizează Politica de Coeziune a Uniunii Europene, cu accent pe rolul orașelor în atingerea obiectivele de reducere a disparităților de dezvoltare economică. În același timp capitolul cuprinde și o scurtă introducere cu privire la politica de dezvoltare regională din România, cu exemplificarea rolului orașelor în politica de dezvoltare regională în România în perioada 2007-2013.
Cea de-a doua parte a lucrării – studiu de caz privind rolul orașelor mici în dezvoltarea intraregională la nivelul regiunii de dezvoltare Sud-Est – constituie practic validarea sau invalidarea ipotezelor teoretice dezvoltate în prima secțiune a lucrării. Regiunea de dezvoltarea Sud-Est este o regiune extrem de complexă din punct de vedere al istoriei, cu județe care aparțin la trei regiuni istorice diferite, complexitate sporită și de configurația sistemelor de așezări, gradul de urbanizare al județelor componente, precum și eterogenitatea funcțională a orașelor mici. S-a analizat, pe baza datelor statistice, dinamica demografică și economică a orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est, accesibilitatea, pote-agricole, având în acest fel un rol important de reducere a presiunii migrației asupra orașelor mai mari. Prin influențele teritoriale pe care le au, orașele mici pot asigura o dezvoltare proporțională a sistemului de așezări, aducând în același timp beneficii și în ce privește limitarea migrațiilor definitive. Strategiile de echilibrare a sistemelor urbane naționale urmăresc cu prioritate reglarea procesului interrelaționat dintre urbanizare și migrație.
să identifice care este impactul fenomenului globalizării asupra orașelor mici, precum și care sunt perspectivele de dezvoltare ale acestora.
Prefacerile socio-economice intervenite în ultima perioadă marcate de schimbări de natură structurală a sectorului agricol și atenuarea rolului tradițional agricol al orașelor mici, dar mai ales schimbările tehnologice și reducerea costurilor transportului, au condus la slăbirea diferențiată a interdependențelor dintre orașele mici și zonele rurale adiacente, la creșterea competiției dintre orașe printr-o mai mare distanțare dintre orașele mari și cele aflate pe treptele ierarhice inferioare ale sistemelor urbane. Totodată, o mare parte din orașele mici au fost afectate de fenomenul de declin urban (shirinking cities), care se manifestă prin declin economic, creșterea șomajului, migrația populației, scăderea populației. Pe de altă parte, schimbările structurale pot conduce și la noi oportunități de creștere economică pentru anumite orașe mici, prin specializarea flexibilă și integrarea în sistemele urbane.
să identifice dacă și în ce măsură politicile de dezvoltare regională iau în considerare și acordă imoprtanță orașelor mici în atingerea obiectivelor privind dezvoltarea echilibrată la nivel regional.
Studiul se compune din două părți distincte. În prima parte vor fi abordate problemele teoretice cu privire rolul orașelor mici în dezvoltarea intraregională, în care sunt prezentate elemente care țin de cadrul teoretico-metodologic al dezvoltării regionale și intraregionale, precum și a rolurilor pe care orașele, respectiv orașele mici, le-au îndeplinit în strategiile de dezvoltare regională și intraregională, respectiv a funcțiilor pe care acestea le-au îndeplinit pentru atenuarea disparităților de dezvoltare economică la nivel regional. O atenție deosebită a fost acordată identificării și definirii orașelor mici în cadrul categoriei mai mari a orașelor. Identificarea factorilor care influențează dezvoltarea orașelor mici, precum și prezentarea diverselor funcții și roluri pe care orașele mici le-au avut de-a lungul timpului în dezvoltarea intraregională sunt capitole distincte ale lucrării.
Această parte teoretică cuprinde și un capitol dedicat studierii rolului orașelor mici în politicile publice de profil care prezintă și analizează Politica de Coeziune a Uniunii Europene, cu accent pe rolul orașelor în atingerea obiectivele de reducere a disparităților de dezvoltare economică. În același timp capitolul cuprinde și o scurtă introducere cu privire la politica de dezvoltare regională din România, cu exemplificarea rolului orașelor în politica de dezvoltare regională în România în perioada 2007-2013.
Cea de-a doua parte a lucrării – studiu de caz privind rolul orașelor mici în dezvoltarea intraregională la nivelul regiunii de dezvoltare Sud-Est – constituie practic validarea sau invalidarea ipotezelor teoretice dezvoltate în prima secțiune a lucrării. Regiunea de dezvoltarea Sud-Est este o regiune extrem de complexă din punct de vedere al istoriei, cu județe care aparțin la trei regiuni istorice diferite, complexitate sporită și de configurația sistemelor de așezări, gradul de urbanizare al județelor componente, precum și eterogenitatea funcțională a orașelor mici. S-a analizat, pe baza datelor statistice, dinamica demografică și economică a orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est, accesibilitatea, potențialul de polarizare a spațiilor rurale, etc cu scopul de a identifica rolul și funcțiile pe care orașelor mici le pot îndeplini la nivel regional.
Lucrarea se încheie cu o serie de concluzii și recomandări concrete și practice cu privire la rolul orașelor mici în dezvoltarea intraregională.
Facem câteva precizări cu privire la terminologia folosită în lucrarea de față. De cele mai multe ori, diferitele funcții și roluri în dezvoltarea economică pe care orașele mici le îndeplinesc în teritoriu nu transced nivelul regional, ci acestea se manifestă cu pregnanță în interiorul regiunii, intraregional, practic aria lor de influență fiind limitată la regiunea în care sunt localizate. Pe de altă parte, cadrul conceptual privind dezvoltarea intraregională este puțin dezvoltat. Din aceste considerente, în lucrarea de față se face referire la elementele teoretico-metodologice ale conceptului de dezvoltare regională atunci când se analizează diferitele aspecte care țin de raportul orașelor mici cu mediul lor regional. Inclusiv politica de dezvoltare regională, o politică emblematică are ca element de referință regiunea, cu toate că discrepanțe de dezvoltare există și, de multe ori sunt mai evidente, în interiorul regiunilor, decât între regiuni.
Având în vedere datele statistice limitate și complexitatea rolului și funcțiilor pe care orașele mici le pot juca în dezvoltarea regională, studiul de față nu constituie decât o trecere în revistă a principalelor funcții și roluri pe care acestea le îndeplinesc în promovarea unei dezvoltări echilibrate la nivel regional. Este evident că studiile viitoare necesită o aplecare mai aprofundată asupra fiecăruia dintre aspectele identificate în lucrarea de față.
1. Orașele mici în literatura de specialitate
În ciuda faptului că numărul orașelor mici din orice sistem urban ar putea constitui un subiect important de studiu și cercetare, literatura de specialitate nu acordă o atenție deosebită orașelor mici. Ceea ce este de remarcat, atât în privința cadrului teoretic, cât și privința politicilor publice elaborate, o aplecare mai mare asupra orașelor mari și rolului acestora în dezvoltarea regională și intraregională.
Până în prezent, cercetările și studiile privind rolul orașelor în promovarea dezvoltării economice și sociale în general s-au axat asupra analizei și studierii a două categorii de orașe distincte: pe de-o parte, literatura de specialitate s-a concentrat orașelor mari (large cities, metropolitan areas, etc), iar pe de altă parte, asupra celorlalte orașe ale sistemului urban, înțelegând aici, fără a se face distincție, orașele mici, mijlocii – orașe intermediare (intermediate cities sau second and third tier cities).
Literatura geografică românească privind exclusiv orașele mici nu este foarte dezvoltată, dar studii și cercetări asupra orașelor mici au apărut ca parte a unor lucrările de specialitate cu caracter general care vizează orașele și sistemele de așezări în general. U atât mai mult lipsesc studiile dedicate analizei orașelor mici într-un context regional.
La nivel internațional, se remarcă îndeosebi studiile și cercetările având cat temă orașele mici din Africa și America Latină, unde urbanizarea diferențiată, cu dezvoltarea puternică a fenomenului de primat urban, a condus la apariția unor studii cu privire la roluri ale orașelor mici în dezvoltarea spațiilor rurale, precum și a rolului de stopare și interceptare a fluxului de migranți dinspre spațiul rural spre marile metropole.
Concluzionând, putem spune că nu există încă o literatura foarte dezvoltată în ceea ce privește orașele mici. Se poate afirma că există un oarecare vid al cercetării în privința orașelor mici și rolului acestora în promovarea unei dezvoltări echilibrate la nivel regional și intraregional.
2. Considerații teoretico-metodologice
2.1. Conceptul de dezvoltare regională
Majoritatea țărilor lumii nu au cunoscut în decursul istoriei lor o dezvoltare economică uniformă din punct de vedere geografic. Anumite părți din teritoriile naționale au înregistrat o anumită întârziere în raport cu dezvoltarea generală, sudul Italiei sau vestul Irlandei fiind numai câteva exemple din Europa. În același timp, există și regiuni care se află în declin economic în raport cu restul țării, declin generat de unele schimbări ale condițiilor economice, cum este, de exemplu, cazul unor regiunii din Marea Britanie.
În anumite țări (Germania, Franța) creșterea economică puternică a avut tendința de a se concentra în anumite zone ale țării și a lăsa celelalte zone într-o stare de subdezvoltare relativă. În altele – Norvegia, Suedia, regiunile relativ slab populate sau cu producție concentrată în sectoarele primare nu au putut să mențină dezvoltarea economică sau infrastructura socială la un nivel satisfăcător.
2.1.1. Contextul regional al dezvoltării economice
În general, teoriile de dezvoltare economică au acordat o atenție mai mare considerentelor macroeconomice (măsuri de deschidere a pieței, asigurarea drepturilor asupra proprietății, stabilitate politică, investiții în educație, principii de guvernământ democratice etc.), minimizând sau neluând în calcul într-un mod serios importanța regiunii, definită ca un sistem de bunuri și servicii relaționale („assets”) în procesul de dezvoltare economică (Scott A. J., Storper M., 2003).
Fenomenele macroeconomice nu explică singure procesul dezvoltării la nivelul unei țări, dezvoltarea în orice țară fiind caracterizată prin diferențe de intensitate de la un loc la altul, de la o regiune la alta, de la un oraș la altul. Cu alte cuvinte, creșterea economică are expresie spațială – „space matters sau geography matters” (Dawkins C. J., 2003).
Intensificarea globalizării aduce în prim plan din ce în ce mai mult rolul regiunilor în dezvoltarea economică, acestea fiind considerate elemente active și cauzale ale dezvoltării economice (idem). Acestea sunt considerate locuri în care sunt concentrate cele mai avansate forme de dezvoltare economică și inovare.
2.1.2. Dezvoltarea regională – definiție
Conceptul de dezvoltare regională, provine din cel de dezvoltare economică, luând în considerare aspectele teritoriale, zonale sau locale ale acestei dezvoltări.
După unii autori, dezvoltarea regională se referă la capacitatea regiunilor de a produce (și vinde) bunuri și servicii, și prin urmare capacitatea populației de a câștiga venituri. Disparitățile de dezvoltare regională se referă la diferențele dintre regiuni în capacitatea acestora de a furniza oportunități de a câștiga venituri pentru locuitorii săi (Polese M., 1999).
După alți autori, dezvoltarea regională „presupune utilizarea resurselor (în primul rând a celor locale, dar și a celor atrase din mediul național și internațional) pentru creșterea competitivității generale a teritoriului, creșterea gradului de adaptabilitate a componentelor de producție și funcționale la necesitățile de ajustare structurală (pentru satisfacerea nevoilor regionale și naționale) și, în ultimă instanță, din perspectivă macroeconomică, pentru reducerea decalajelor între diferitele componente din structura spațiului economic național” (Jula D., 2002).
În literatura de specialitate sunt utilizați mai mulți termeni legați de diferențele de dezvoltare dintre regiuni. Cel mai folosit termen este cel de „disparitate regională”, dar pe lângă acesta se mai folosește și termenii de „decalaje de dezvoltare” sau „inegalități regionale”. Se consideră că inegalitățile se transformă în disparități atunci când acestea depășesc amplitudinea de 30% (Constantin L., 2004, a).
În linii mari obiectivele politicii regionale pot fi reduse la două (Constantin L., 2004, a):
maximizarea creșterii economice la nivel național (eficiență);
reducerea disparităților interregionale (echitate).
Conflictul dintre creșterea economică la nivel național (eficiență) și echitate interregională constituie una dintre cele mai importante dileme în dezvoltarea regională. Cum să promovezi convergența cu celelalte state membre, dar în același timp să contribui și la descreșterea disparităților regionale?
De ce ar trebui să ne ocupăm de problema disparităților? Unii cercetători consideră că din moment ce disparitățile în nivelul de dezvoltare dintre diferite regiuni apar pe măsură ce economia se dezvoltă (înregistrează creșteri economice înalte), altfel spus, factorii care au contribuit la creșterea disparităților regionale sunt cei care au condus și la o rapidă creștere economică, nu ar mai trebui să ne preocupe nivelul inegalităților. Aceste disparități pot fi practic prețul care trebuie plătit pentru ca o țară să se dezvolte (Gill I. și Kharas H., 2007).
Făcând abstracție de aceste considerente, sunt câteva elemente de care ar trebui să se țină cont în această dilemă. Poate cel mai bun argument în dezvoltarea unei politici de reducere a disparităților regionale îl constituie faptul că oamenilor le pasă de inegalități. Majoritatea culturilor și religiilor lumii au prevăzute prevederi referitoare la inegalități (Banca Mondială, 2006).
Pe de altă parte, se consideră că disparitățile socio-economice între regiuni afectează și se va transforma în inegalități privind oportunitățile generației viitoare, altfel spus inegalitățile se reproduc de-a lungul timpului (Gill I. și Kharas H., 2007).
În al treilea rând, inegalitatea poate avea efecte negative asupra investițiilor productive și în special asupra capitalului uman. Este recunoscut faptul că capacitatea diferită de a investi în capitalul uman și cel fizic are consecințe asupra gradului de disparitate a veniturilor. Cu alte cuvinte, cu cât disparitățile sunt mai mari, cu atât creșterea economică afectează populația mai săracă. Pe de altă parte, disparitățile regionale generează o serie de efecte care determină întârzierea sau frânarea creșterii economice, pot constitui factor de inflație, atrag costuri ridicate de susținere a dezvoltării în regiunile dezvoltate (Pascariu G. C., 2004/2005). Spre exemplu, pentru Uniunea Europeană, disparitățile generează importante riscuri pentru procesul de unificare (idem).
Nu în ultimul rând, există și un argument de ordin politic, inegalitățile de dezvoltare, mai ales atunci când se suprapun și corespund și cu diviziuni etnice și religioase constituie o sursă de instabilitate socială și politică care afectează dezvoltarea durabilă (Gill I. și Kharas H., 2007).
2.1.3. Regiunea – definiție și metode de delimitare
Regiunea reprezintă o parte dintr-un teritoriu care este delimitată după anumite criterii (economice, administrative, geografice, sociale, culturale, istorice, ecologice) care are o anumită omogenitate și care se particularizează în raport cu spațiul economic național. Din punct de vedere politic, termenul de regiune este utilizat uneori și în context transnațional.
Regiunea constituie unul dintre conceptele fundamentale ale geografiei, care definește entități spațiale caracterizate prin elemente geografice omogene care le conferă unitate, distingându-se astfel de spațiile adiacente înconjurătoare (URBANPROIECT, 2005).
Regiunile naturale sunt considerate entități mezo-spațiale definite de către caracteristicile fizice: sol, vegetație, climă etc. Paul Vidal de la Blache, este cel care introduce, la sfârșitul secolului al XIX-lea, noțiunea de regiuni omogene: legătura dintre natură și societate creează o istorie și o geografie comună pentru populație. Alte concepte în legătură cu regiunea au fost cele referitoare la regiuni istorice (J. Bruhnes și A. Demangeon) și regiuni culturale, concept dezvoltat de R. Dion, P. Deffontaines și C. Sauer.
Dimensiunea funcțională a căpătat importanță odată cu W. Christaler și A. Losch , care văd regiunea ca fiind un sistem ierarhizat de locuri centrale sau orașe. Fiecare regiune dispune de un număr mai mic de orașe mari și un număr mai mare de orașe mici, în funcție de diversitatea și serviciile oferite de fiecare în parte. Se presupune că orașele mici importă bunuri și servicii de la orașele aflate pe treapta superioară a ierarhiei urbane.
Thisse J.F., 2000 consideră că componenta cea mai importantă în definirea regiunii este similaritatea, „locurile care formează regiunea sunt, într-un fel sau altul, considerate suficient de similare pentru a fi grupate împreună în interiorul aceleiași entități spațiale”. Această similaritate este privită fie după principiul omogenității – concept dezvoltat de către geografi în secolul al XIX-lea, similarități dintre locuri, fie după principiul funcțional – dezvoltate de către geografi și economiști, similaritatea fiind văzută prin anumite relații dintre diferitele locuri care formează regiunea (idem).
Ceea ce trebuie menționat este că există o rară corespondență între limitele regiunilor rezultate pe baza informațiilor statistice și limitele administrative și politice ale acestora. De cele mai multe ori planificatorii sunt în situația de a elabora o strategie de dezvoltare regională care, din cauza acestui aspect, rareori corespunde problemelor regionale (Dawkins C. J., 2003). Pe de altă parte, deși definițiile și delimitările care iau în calcul criteriile funcționale economice sunt mult mai precise și mai utile, imposibilitatea adunării de date comparabile și faptul că limitele sunt dinamice, putându-se schimba de-a lungul timpului, constituie impedimente în utilizarea lor în practică.
2.1.4. Teorii de dezvoltare regională
Teoriile de dezvoltare regională elaborate de-a lungul timpului vin dinspre mai multe discipline: economie, geografie, planificare și administrație publică. Fiecare dintre aceste teorii contribuie la înțelegerea surselor dezvoltării economice inegale la nivel regional, național sau internațional, dar niciuna nu poate explica în întregime cauzele dezvoltării inegale.
Fără a avea o abordare exhaustivă, în cele ce urmează vom încerca să sintetizăm principalele teorii de dezvoltare regională dezvoltate de-a lungul timpului (tabelul ).
Tabelul . Teorii de dezvoltare regională
Sursa: Adaptare după Benedek, 2004
2.1.5. Indicatori de măsurare a disparităților regionale
Una dintre problemele centrale referitoare la dezvoltarea regională o constituie indicatorii de măsurare a acesteia. Cei mai utilizați sunt: outputul total al regiunii (măsurat în producția totală – brută a unei regiuni, produsul intern brut al regiunii, produsul intern net al regiunii, etc), outputul pe persoană ocupată, outputul pe locuitor (Constantin L., 2004).
Utilizarea unuia sau altuia dintre acești indicatori de măsurare a dinamicii dezvoltării regionale este foarte importantă pentru că, pe de-o parte alegerea trebuie fie în concordanță cu scopul măsurării, iar pe de altă parte aceasta determină formularea unor concluzii diferite la situația reală a disparităților regionale. Spre exemplu, outputul total este utilizat ca indicator ce semnifică capacitatea productivă a unei regiuni, outputul pe persoană ocupată este un indicator care se referă la productivitatea regiunii ce determină competitivitatea unei regiuni, iar outputul per capita indică bunăstarea economică a unei regiuni (Constantin L., 2004). Se poate spune astfel că nu există un „cel mai bun” indicator, fiecare dintre aceștia fiind util în funcție de scopul măsurării.
Produsul intern brut per locuitor (PIB/locuitor) este indicatorul cel mai utilizat în măsurarea nivelurile de dezvoltare dintre regiuni, fiind folosit de Uniunea Europeană pentru a măsura disparitățile de dezvoltare dintre regiuni, inclusiv pentru alocările financiare orientative între regiunile sale în privința politicii de coeziune. O serie de autori consideră că și alți indicatori ar trebui luați în considerare în măsurarea disparităților de dezvoltare regională, condițiile de viață și facilitățile existente („amenities”) având o foarte mare importanță în ceea ce privește bunăstarea locuitorilor unei regiuni (Thisse J.F, 2000).
Folosirea unor indicatori arbitrari sau doar a anumitor indicatori este un demers care influențează elaborarea politicii de dezvoltare regională și poate exacerba sau micșora cerința pentru echitate spațială.
2.1.6. Convergența sau divergența nivelului de dezvoltare între regiuni?
O problemă mult dezbătută în legătură cu dezvoltarea regională se referă la perspectiva pe termen mediu și lung a evoluției disparităților de dezvoltare dintre regiuni.
În general, teoriile de dezvoltare regională susțin fie convergența nivelului de dezvoltare – nivelul de dezvoltare dintre regiunile unei țări/dintre țări/regiuni pe glob este tranzitoriu și provine din diferența cu care se propagă procesele de ajustare (ex. teoriile care susțin acest lucru – teoria comerțului internațional, teoria migrațiilor, creșterii regionale), fie divergența nivelului de dezvoltare dintre regiuni: nivelul de dezvoltare dintre diferite regiuni crește, convergența fiind imposibilă (teoria polilor de creștere, a cauzalității cumulative, teoria centru-periferie, etc.).
În literatura de specialitate se folosește mai multe noțiuni legate de convergență. Astfel vorbim de „convergență sigma” care se referă la convergența unui grup omogen de țări și „convergența beta” care exprimă convergența privind venitul per locuitor la nivel mondial.
Unii autori (Barro R. J. și Sala-i-Martin X., 1999 citat în Dawkins C. J., 2003) consideră că convergența între regiunile aceluiași stat sunt mult mai probabile decât convergența la nivel mondial.
Disparitățile în nivelul de dezvoltare între regiuni apar și sunt de obicei mai pronunțate în faza de început sau intermediară a dezvoltării economice a unei țări. Asta pentru că, așa cum menționează și Parr J. B., 1999 activitatea economică nu se localizează dispersat, ci doar în anumite puncte și regiuni care dispun de avantaje competitive: resurse, acces la piețe, proximitatea față de centrele politice și administrative, etc. Un ritm susținut de creștere economică a țării va conduce la un maxim al nivelului de disparitate dintre regiuni, după care aceste disparități scad.
2.2. Orașele mici – categorie distinctă a orașelor
2.2.1. Definiții și criterii de individualizare a orașelor
Înainte de definirea și identificarea noțiunii de „oraș mic”, care face obiectul studiului de față, este necesară clarificarea termenului de „oraș”, înțelegând prin aceasta definițiile, metodele și criteriilor folosite pentru desemnarea și identificarea acestora în diferite state.
Încă de la început se impune precizarea că nu există la nivel mondial o definiție și o înțelegere unanim acceptate asupra a ceea ce se înțelege prin noțiunea de „oraș”. Fiecare țară își definește ceea ce înseamnă oraș, bazându-se pe considerente de ordin geografic, istoric sau administrativ (Le Gleau J-P., Pumain D., Saint-Julien T., 1997).
La fel de importantă și controversată, pe lângă înțelegerea noțiunii de „oraș” este și modalitatea de stabilire granițelor acestora, din ce în ce mai vagă în timp și spațiu ca urmare proceselor succesive de extindere a zonelor urbane, suburbanizare și rurbanizare (idem).
Există o serie de organizații recunoscute la nivel mondial care folosesc anumite metodologii și criterii pentru identificarea orașelor. Este de amintit Organizația Națiunilor Unite, care recomandă un prag minim de 2.000 de locuitori, ca limită de separare între localitățile urbane și cele rurale. În aceeași notă se înscrie și metodologia utilizată de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică bazată pe densitatea populației, localitățile (nivelul NUTS V) cu o densitate a populației mai mare 150 locuitori/km2 fiind considerate urbane.
S-au conturat trei metode principale de identificare și delimitare a orașului (ESPON, 2006), fiecare cu avantajele și dezavantajele sale:
metoda administrativă: orașul fiind clasificat din rațiuni administrative;
metoda morfologică: bazată pe densitatea clădirilor, a populației sau a altor indicatori;
metoda funcțională: bazată pe comportamentul populației și agenților economici.
1. Metoda administrativă. Țările care folosesc această modalitate de definire a orașului îi conferă anumite drepturi, competențe și îndatoriri, definiția orașului regăsindu-se și în sistemul legislativ al țări respective. În aceste țări (ex. Anglia, Țara Galilor, Germania etc.) sistemul legislativ face deosebire de ordin administrativ între teritoriile urbane și cele non-urbane (ESPON, 2006).
În anumite țări, acordarea statutului de oraș unor localități se bazează pe criterii diverse, dar cel mai uzitat rămâne criteriul numărului populației. Municipalității/comunei îi este acordat statutul de oraș atunci când populația sa atinge o anumită valoare de referință, în acest caz limitele orașului corespunzând cu limitele administrative ale municipalității/comunei inițiale. Valoarea acestui prag la nivel mondial variază de la o țară la alta, fiind cuprins între 200 și 50.000 locuitori.
Există cazuri în care statutul de oraș este dobândit prin decizie guvernamentală. Această modalitate de definire și identificare a orașelor ia în considerare importanța lor în sistemul instituțional și politic, orașele fiind considerate centre pentru luarea deciziilor publice (centre for public decision-making) (idem).
În anumite țări (ex. Germania) factorii istorici joacă un rol însemnat încă în identificarea orașelor și stabilirea locului în ierarhia urbană națională.
Această modalitate de definire a orașului este folosită ca un instrument pentru structurarea și organizarea administrativă a țării. Cel mai mare dezavantaj în folosirea acestei metode de definire și delimitare a orașelor o constituie faptul că ele nu pot evolua în același timp cu ritmul dezvoltării urbane. Schimbările limitelor orașelor (creștere sau descreștere) sunt de cele mai multe ori evitate în favoarea asigurării stabilității administrative. Pe de altă parte, există și un mare avantaj al acestei metode în sensul în care se poate asigura o legătură facilă între politicile publice și unitățile administrative, în același timp cu ușurința strângerii de date statistice.
2. Metoda morfologică. Această metodă de definire consideră „orașul” un obiect fizic sau arhitectural, principala caracteristică fiind aglomerarea clădirilor. Limitele sale sunt date de extinderea fizică a spațiului construit, de continuitatea zonei construite (ESPON, 2006). Le Gleau J-P., Pumain D., Saint-Julien T., 1997 consideră că folosirea acestui indicator are o importanță deosebită și este necesară pentru explicarea dezvoltării geografice și spațiale a așezărilor de tip urban.
Metoda morfologică privind definirea a orașului este legată de analiza extinderii clădirilor în teritoriu și formarea de „zone construite continue” (continously built-up areas), luând în considerare anumite caracteristici considerate urbane și măsurându-se gruparea acestora sub forma continuității spațiului construit.
Trei elemente sunt importante atunci când avem în vedere identificarea și stabilirea „zonelor urbane construite continue”: caracteristicile care sunt considerate urbane (clădiri industriale, clădiri publice, clădiri comerciale etc.), distanța minimă dintre aceste caracteristici pentru a forma o zonă construită continuă și o anumită limită de populație pe care trebuie să o îndeplinească aceste zone construite pentru a fi considerate urbane.
Concluzionând, putem spune că cel mai important criteriu luat în calcul prin această metodă de definire și delimitare a orașelor este densitatea clădirilor, continuitatea lor, principiul „aglomerării” fiind esențial în determinarea urbanului. Așezările nu se mai împart în rurale și urbane, în două lumi diferite cu caracteristici proprii și specifice, cu nivele de dezvoltare diferite, o localitate sau un grup de localități fiind considerat urban doar în măsura în care atinge un anumit prag de aglomerare. Fără îndoială că și această modalitate de definire a urbanului are avantajele ei (ușurința de a strânge și aduna date statistice), dar și dezavantaje. O problemă majoră o constituie posibilitatea limitată de a face comparații la nivel internațional generată de paternul diferit între țări al sistemului de așezări care reflectă diferențe de natură instituțională sau pur și simplu diferențe istorice și topografice (OECD,b 2010). Amintim doar diferențele dintre țări precum Marea Britanie sau Olanda, cu un sistem de planificare a folosirii terenului care îngrădește posibilitatea orașelor de a se dezvolta (centurile verzi din jurul marilor orașe, sau „greenheart”-ul care separă cele patru mari orașe ale Olandei) și țări ca Belgia și Elveția, care nu aplică o politică de restricționare a urbanizării (idem).
3. Metoda funcțională. Cu scopul identificării mai în profunzime a fenomenului urban, o serie de țări își completează definițiile orașelor folosind metoda funcțională, în acest caz orașul fiind asimilat unei entități economice și sociale. Elementul fundamental în considerarea urbanului îl constituie importanța relațiilor funcționale (ESPON, 2006).
Definirea orașele după metoda funcțională permite împărțirea teritoriului urban în două părți principale: nucleul urban (urban core) și hinterlandul urban (urban hinterlands), care împreună alcătuiesc ceea ce se numește regiune urbană (urban region). Limitele orașului sunt date de limitele zonei sale de influență urbană, reprezentând arealul polarizat de centrul urban (urban core) în jurul căruia gravitează zonele înconjurătoare.
Principalul impediment care, probabil, limitează aplicarea acestei definiții în identificarea urbanului îl constituie complexitatea ei și necesarul de date statistice utilizate pentru identificare (OECDb, 2006). Pe de altă parte, această metodă de definire a orașului are un mare avantaj prin aceea că surprinde legătura dintre procesul urbanizării și dezvoltarea economică (idem).
Mai trebuie spus că noțiunea de regiune urbană este cu precădere relevantă atunci când vorbim de zone metropolitane, în general, dar devine inaplicabilă atunci când se iau în calcul și se aplică unităților urbane de mai mică dimensiune (ESPON, 2006).
Cea mai mare provocare a acestei metode de delimitare și definire a orașului o constituie cooperarea între diferitele unități administrative în scopul promovării unor politic urbane coerente, din moment ce „orașul” se suprapune peste mai multe unități administrativ-teritoriale. De cele mai multe ori este necesară o bună legislație care să favorizeze crearea de parteneriate între unitățile administrativ-teritoriale (din mediul urban și rural) pentru a elabora politici în comun, în ciuda faptului că este dificil de a aduce la un consens diferite voci, cu priorități diferite.
***
Există, așa după cum am văzut, mai multe tipuri de definiții aplicate orașului/urbanului, fiecare având dezavantaje atât din punct de vedere conceptual cât și din punct de vedere practic. Se poate spune astfel că nu există definiții corecte sau incorecte, definițiile și criteriile de delimitare a orașelor folosindu-se în funcție de scopul urmărit: statistic, administrativ sau de cercetare. Prin urmare, delimitarea urbanului și definirea orașului trebuie să aibă în vedere scopul urmărit (statistic, politic, economic). Spre exemplu, metoda de definire administrativă este folosită foarte bine de autorități atunci când se elaborează politici urbane, pe când metoda funcțională se pliază mai bine elaborării de politici regionale care marșează pe ideea rolului orașului în teritoriu.
Una sau mai multe metode de definire și delimitarea a orașului exemplificate mai sus sunt aplicate și utilizate diferit de către statele lumii. De exemplu, Irlanda utilizează două definiții pentru oraș: una administrativă, orașele având limitele stabilite legal, respectiv orașe definite la Recensământ – census towns – delimitate și definite în funcție de criteriul morfologic.
Unele dintre aceste metode sunt folosite de autorități pentru politici urbane și din această cauză au un statut oficial. Altele sunt folosite pur și simplu numai ca entități statistice sau sunt folosite numai pentru scopuri de cercetare, nefiind validate de către autoritățile naționale. O serie de țări au integrat noțiunea de urban în desemnarea unităților administrative. În aceste țări, desemnarea ca „oraș” a unei localități îi asigură anumite drepturi și responsabilități. Într-o mulțime de alte țări este o simplă clasificare statistică folosită ca referință pentru studii.
2.2.2. Definiții și criterii de individualizare a orașele mici
Problema esențială care se pune în cazul definirii și identificării orașelor mici este de a determina care sunt criteriile care definesc și individualizează orașele mici în cadrul ansamblului orașelor. Altfel spus: care sunt caracteristicile care le diferențiază de celelalte orașe ale sistemului urban?
De cele mai multe ori, orașele mici nu sunt definite ca entități specifice ale sistemului urban național. Așa cum am arătat în subcapitolul precedent, majoritatea țărilor folosesc o definiție pentru noțiunea de oraș (administrativă, morfologică sau funcțională), dar nu au o definiție suplimentară și precisă pentru diferitele categorii de orașe: mici, mijlocii sau mari. În cele mai multe cazuri există o înțelegere tacită a noțiunii de oraș mic, aceasta desemnând orașele care nu se încadrează zonelor metropolitane sau marilor orașe (ESPON, 2006).
În principal orașele mici au fost identificate de către diferite țări folosind pe de-o parte criterii cantitative (ex. numărul populație), iar pe de altă parte criterii calitative (pe baza funcțiilor pe care le îndeplinește pentru spațiul înconjurător).
În cele mai multe țări, orașele mici sunt delimitate față de celelalte categorii de orașe din sistemul urban folosind criteriului mărimii demografice (taliei). Numărul populației este, de regulă, criteriul cel mai folosit pentru separarea orașele mici de celelalte categorii din rețeaua urbană și identificarea lor drept categorie distinctă a sistemului urban.
În afara criteriului privind numărul de locuitori care identifică orașele mici, există și o altă metodologie și un alt criteriu de definire și identificare a orașelor mici. Această modalitate calitativă de identificare și definire a orașelor mici pune accent pe semnificația și rolul pe care acestea, prin funcțiile pe care le îndeplinesc, le poate juca pentru teritoriul adiacent. Din această perspectivă, criteriul folosit pentru definirea orașului este centralitatea, identificându-se astfel centrele cu mai multă sau puțină importanță funcțională pentru spațiul adiacent (ESPON, 2006). Principiul centralității se bazează pe cunoscuta teorie a locurilor centrale elaborată de geograful german Walter Christaller în anul 1933 care a formalizat relația dintre numărul populației unui oraș și gradul de specializare, numărul și gama de funcții îndeplinite.
Prin această modalitate de identificare, orașul mic este considerat un loc unde sunt concentrate și îndeplinește o serie de funcții (economice, culturale, politice administrative sau financiare) pentru teritoriul înconjurător, orașul formând o combinație a acestor funcții din care rezultă importanța lor pentru teritoriu.
Această modalitate de definire a definire orașelor accentuează rolul important al orașelor în patternul funcțional al teritoriului național, și cu precădere la zona lor de influență. Orașele mici acționează ca centre pentru asigurarea cu servicii, fie publice, fie private a zonelor rurale înconjurătoare.
Cel mai mare neajuns al acestei modalități de definire a orașelor mici îl constituie faptul că localitățile urbane mici au poziții diferite în structura sistemului urban. Ele sunt situate fie în marginea orașelor mari, îndeplinind o serie de funcțiuni pentru acesta (localitate-dormitor, zonă de recreere, etc.), în acest caz ariile celor două orașe suprapunându-se, fie într-o zona rurală, unde poate juca rolul de pol de dezvoltare pentru zona rurală.
****
În numeroase țări din Europa, există categorii de localități, definite oficial ca trepte intermediare între spațiul urban și cel rural. În Grecia, de exemplu, localitățile cu peste 10.000 locuitori sunt considerate orașe, în timp ce cele care au între 2000 și 10.000 sunt considerate localități semiurbane. În Italia, între localitățile semiurbane și cele rurale mai apare o categorie grupând localitățile semirurale.
2.2.3. Definiția orașului și a orașului mic în România
România utilizează metoda administrativă de definire a orașului, acordarea statutului de oraș unei localități/grup de localități făcându-se prin lege. Constituția României prevede la art. 3 (3) că „teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii”. Legea 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, încă valabilă și astăzi, definește orașul ca fiind „centrul de populație mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural si edilitar-gospodăresc”. Totodată, municipiile sunt considerate „orașe care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viața economică, social-politică și cultural-științifică a țării sau care au condiții de dezvoltare în aceste direcții”. La fel ca în majoritatea statelor Europei Centrale si de Est, care folosesc aceasta metoda de definire a orașelor, România a adoptat aceasta clasificare in concordanță cu ideologia comunistă de gestiune a teritoriului. Din punct de vedere al ideologiei comuniste, industrializarea și corolarul ei urbanizarea, trebuia să aibă ca efect și transformarea unei părți din populația rurală, agricolă, în muncitori industriali și astfel crearea clasei muncitoare, clasa care era considerată conducătoare în societatea socialistă (Murgescu B., 2010).
În anul 2001 este elaborată și publicată Legea nr. 351 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV a – Rețeaua de localități, prin care se stabilește, printre altele, ierarhizarea pe ranguri a rețelei naționale de așezări, precum și modalitatea de trecerea unei localități de la un rang la altul (ex. indicatori cantitativi și calitativi minimali pentru localitățile urbane și rurale).
Sistemul legislativ din România ia în considerare trei elemente în declararea unui oraș. Mai întâi, pentru a putea accede la statutul de oraș, o localitate rurală trebuie să îndeplinească cei 16 indicatori minimali stabiliți prin lege. Delimitarea localităților urbane de localitățile rurale se face pe baza a 16 indicatori cantitativi și calitativi minimali care definesc localitățile urbane, menționați în anexă legii amintite.
În al doilea rând, există obligativitatea organizării unui referendum local prin care se solicită „acceptul” populației locale privind „transformarea” așezării în oraș. Acest element de guvernare democratică, despre care se vorbește foarte puțin, este utilizat destul de puțin de țările lumii în declararea orașelor. Importanța lui poate fi însă nesemnificativă, pentru că, de cele mai multe ori, schimbarea statutului social al populației, care va deveni urbană, ”de la oraș” , în contrast cu lumea rurală, ”de la țară”, folosit de multe ori peiorativ, este un factor care face, de cele mai multe ori, influențează într-o manieră covârșitoare referendumul privind schimbarea statutului localității.
În final, prin decizie a Parlamentului, se stabilește noul statut administrativ al localității în cauză care consfințește trecerea unei localității din categoria rurală (comună) în urbană (oraș).
Legea privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a – Rețeaua de localități, nu prevede o împărțire a localităților urbane pe categorii mari, mijlocii și mici, ci ierarhizează sistemul urban pe ranguri. Astfel distingem:
rangul 0 – Capitala României, municipiu de importanță europeană;
rangul I – municipii de importanță națională, cu influență potențială la nivel europeană;
rangul II – municipii de importanță interjudețeană, județeană sau cu rol de echilibru în rețeaua de localități;
rangul III – orașe.
Din această ierarhizare pe ranguri a rețelei urbane cel mai aproape de caracteristicile ”orașelor mici” sunt localitățile de rangul III și, mai puțin, cele de rangul II.
Elementele și nivelul de dotare ale localităților urbane de rangul III sunt enumerate în anexa legii:
nivelul de populație:
de regulă de la circa 5.000 la circa 30.000 locuitori
din zona de influență: între circa 5000 și 40.000 locuitori
rază de servire: circa 10 – 20 km
accesul la căile de comunicație: acces direct la drum național sau județean, la centrul de rang superior și legături facile cu localitățile din zona de influență
funcțiuni economice: capacități de producție din domeniul secundar (industrie prelucrătoare și construcții), terțiar (servicii sociale și comerciale) și primar (industrie extractivă, agricultură, piscicultură, silvicultură)
nivel de dotare-echipare:
administrație publică, autorități judecătorești și asociații: primărie, judecătorie, parchet, tribunal, notariat, sedii pentru diferite asociații;
educație: învățământ preșcolar, primar, gimnazial, liceal;
sănătate, asistență socială: spital general sau secție-spital, maternitate, dispensar policlinic, stație de salvare, creșă, farmacie, cămin de bătrâni;
cultură: casă de cultură, cinematograf, bibliotecă publică, muzee, sală de expoziții, club etc.
comerț, prestări de servicii: magazine universale și magazine specializate, piață agroalimentară;
turism: hotel de două stele cu minimum 50 de locuri;
finanțe-bănci, asigurări: sucursale sau filiale de bănci, instituții de credit și societăți de asigurare, C.E.C.;
sport, agrement: terenuri, eventual stadion mic, săli de sport, eventual pentru competiții locale, grădini publice și alte spații verzi amenajate;
protecția mediului: serviciu de protecție a mediului;
alimentare cu apă și canalizare: rețele de alimentare cu apă, sistem colector de canalizare, stație de epurare;
culte: lăcaș de cult;
transport-comunicații: autogară, eventual gară, poștă, centrală telefonică;
ordine, securitate: sedii de poliție și de jandarmerie.
În concluzie putem afirma că, folosind metoda administrativă de a defini un oraș, România îi oferă orașului un caracter instituțional preponderent, relevând mai degrabă importanța instituțională a acestuia.
În literatura geografică românească, una dintre cele mai interesante definiții a emis-o, încă de la începutul secolului trecut, Simion Mehedinți, care definea orașele drept ”grupări de clădiri și de oameni, provocate de circumstanțe regionale în legătură cu circulația mărfurilor și a oamenilor” (Mehedinți S, 1994).
În același context, este de menționat și definiția pe care Ianoș I., 1987 o dă orașului, în accepțiunea acestuia orașul fiind considerat ”un sistem termodinamic și informațional optimal deschis”, subliniind că orașul este un sistem parțial deschis, având suficiente resurse și mecanisme care să-i asigure o funcționare temporară cu mai puține fluxuri de intrare.
În ceea ce privește delimitarea diferitelor categorii de orașe, așa cum se menționează în lucrarea ”Geografia României – Geografia umană și economică”, Vol. II, pentru România, în literatura geografică românească, s-au adoptat următoarele categorii: orașe mici, cu o populație sub 20.000 de locuitori, orașe mijlocii, cu o populație între 20.000 și 100.000 de locuitori și orașe mari, cu peste 100.000 de locuitori. Este interesant însă de aflat care au fost considerentele care au impus această categorizare, deoarece lucrarea mai sus amintită nu menționează cum s-a ajuns la stabilirea acestor limite între diferitele categorii de orașe.
În statistica națională orașul este definit în conformitate cu legislația amintită, neutilizând și neavând și alte definiții pentru entitățile urbane. Datele statistice sunt adunate la nivelul unităților administrativ teritoriale. Anuarul Statistic al României, 2009 menționează următoarele definiții legate de procesul de urbanizare:
orașul reprezintă o concentrare umană cu o funcție administrativă și un mod de viață specific ariilor urbane și o structură profesională a populației în care predomină cea ocupată în ramurile neagricole;
municipiul este un oraș cu un rol economic, social, politic și cultural având, de regulă, funcție administrativă.
3. Rolul orașelor mici în dezvoltarea regională
3.1. Urbanizare și dezvoltare
Cei mai mulți specialiști, consideră că urbanizarea este un efect al dezvoltării economice, mai precis creșterea/dezvoltarea economică determină concentrarea populație în orașe. În ultima perioadă însă, tot mai multe studii argumentează că există și o relație inversă între aceste componente, în care urbanizarea, datorită beneficiilor economiilor de aglomerare, determină dezvoltare economică. Concluziile unor studii elaborate, atât pentru țările dezvoltate, cât și pentru țările în curs de dezvoltare, sprijină ideea conform căreia orașele au un rol deosebit de important în facilitarea creșterii economice, creșterea productivității și creșterea veniturilor populației (Quigley J. M., 2008).
Mai mult, unii autori, prin studiile lor, argumentează că, pe termen lung, urbanizarea are un impact mai mare și mai puternic asupra dezvoltării economice și dezvoltării umane decât comerțul, fluxurile de investiții străine directe, etc. (Mayer D., 2011).
Prin urmare, țările ar trebui să elaboreze politici care să faciliteze și nu să inhibe urbanizarea, având ca scop îmbunătățirea condițiilor economice (Quigley J. M., 2008).
3.2. Rolul orașelor în dezvoltarea regională și intraregională
Este foarte important de notat și de a înțelege, mai ales de către cei implicați în domeniul politicii regionale, că între dezvoltarea regională și urbanizare există o legătură strânsă, putându-se spune că dezvoltarea sau înapoierea uneia afectează dezvoltarea/sau regresul economic al celeilalte (Polese M., 1999).
Există mai multe moduri în care dezvoltarea urbană afectează și influențează dezvoltarea spațială inegală (Kim S., 2008). În primul rând, diferențele de salarii/venituri între spațiul rural și cel urban vor influența și afecta dezvoltare spațială inegală, atunci când există rate ale urbanizării diferite între regiuni. Prin urmare, cu cât diferențele între veniturile celor două spații sunt mai pronunțat, cu atât mai mult disparitățile regionale vor fi mai accentuate.
Pe de altă parte, specializarea urbană în diferite industrii poate conduce la inegalități spațiale regionale atunci când regiunile au în componența lor diferite tipuri de orașe.
În al treilea rând, distribuția mărimii orașelor (size distribution of cities) dintr-o regiune este esențială pentru nivelul dezvoltării acesteia: dacă orașele dintr-o regiune sunt mici și distribuite uniform, urbanizarea va avea un efect minor asupra disparităților regionale, pe când atunci când orașele diferă ca mărime, așa cum se întâmplă de obicei, atunci există disparități spațiale în dezvoltarea regională. Este binecunoscut faptul că atunci când populația se concentrează în câteva orașe există discrepanțe de dezvoltare la nivel regional.
În opinia lui Cappellin R., 2000 orașele îndeplinesc cinci funcții în economia regională. Ele sunt: centre administrative ale regiunilor; centre de economii de aglomerație; noduri ale rețelelor de transport și comunicații la nivel interregional și noduri sau „porți de intrare” („gateways”) în relația cu celelalte regiuni la nivel național și internațional; centre ale inovării și ale noilor producții, centre de cercetare și universitare; centre ale identității culturale regionale.
3.3. Sistemele urbane și dezvoltarea regională
Un element important explicarea disparităților regionale în termeni de dezvoltare îl constituie sistemul urban. Regiunile care cunosc ritmuri înalte de creștere economică și care prezintă un grad ridicat de dezvoltare, fie au între granițele sale un oraș mare, fie o rețea regională de orașe (aglomerare urbană).
Așa cum menționează Ianoș I., Heller W., 2006 schimbările structurale puternice din ultima perioadă, intensificate și provocate de fenomenul globalizării, pun în discuție noile valențe pe care regiunile le pot avea, ținând cont de modul de funcționare și structurare a sistemelor de așezări, în principal cel urban. Practic o regiune – regiune funcțională – constituie un sistem regional de așezări, coordonat de un oraș mare care interrelaționează cu celelalte localități componente, principiul centralității fiind cel care conturează ierarhia acestora (idem). Regiunile funcționale, având la bază un sistem de așezări, în care cel urban joacă un rol deosebit în dezvoltarea regiunii, are la bază principiul polarizării (idem).
3.4. Orașele mici – instrumente în dezvoltarea regională și intraregională
Mai multe argumente sunt folosite și prezentate pentru a sprijini necesitatea dezvoltării orașelor mici și mijlocii în politicile promovate de organismele internaționale și de către țările în curs de dezvoltare (Minocha A.C., Yadav H. S. 1989). În primul rând, orașele mici și mijlocii ar trebui sprijinite din rațiuni care țin de eficiență. Peste un anumit număr de populație, economiile de scală nu mai sunt eficiente și se epuizează, fiind devansate de procesele de dezavantaje economice (diseconomies) care devin mult mai pronunțate. Astfel, costul pentru a putea pune la dispoziție o serie de facilități infrastructurale cresc disproporțional peste o anumită mărime a orașului. Cu toate că nu s-a ajuns la o concluzie privind mărimea optimă a orașului care să favorizeze eficiența, cu cât orașul este mai mic cu atât nu se pot permite dezvolta din punct de vedere economic anumite funcții. O serie de cercetări asupra mărimii orașului (city size) indică faptul că orașele mici pot oferi economii de scală pentru investiții într-un larg set de utilități publice, infrastructură, servicii sociale activități comerciale și întreprinderi mici și mijlocii de procesare agricolă și manufacturieră (Rondinelli D. A., 1983).
Un al doilea argument are la bază considerente de echitate. O distribuție echilibrată a populației în spațiu favorizează și sprijină în mai mare măsură obiectivul de dezvoltare națională. O concentrare a populației majoritar în câteva centre urbane mari poate afecta integrarea națională prin crearea unei stări de dependență și unui anumit „dualism”. Pe de altă parte, există o nemulțumire în legătură cu teoriile macroeconomice care promovează concentrarea investițiilor în centrele urbane mari cu scopul de a maximiza creșterea economică națională (Rondinelli D. A., 1983), recunoscându-se faptul că concentrarea excesivă urbană este greu de a se corecta atunci când s-a instalat (idem). Argumentul primordial în dezvoltare centrelor urbane mici îl constituie faptul că creșterea economică echilibrată și pe scară largă este facilitată de apariția și existența unui sistem de orașe de diferite mărimi și funcțiuni, bine articulat și integrat, „capabil” de a servi inclusiv populația din zonele rurale înconjurătoare. Bazată îndeosebi pe teoria lui W. Christaller, preopinenții acestei linii de argumentație consideră că un sistem de locuri centrale integrat și răspândit în teritoriu este un fenomen însoțitor al creșterii economice și condiție necesară, dar nu și suficientă, pentru atingerea obiectivului de dezvoltare echilibrată și echitabilă (idem). Într-un astfel de sistem urban, orașele mici pot constitui importante noduri de comerț într-o rețea de centre urbane, precum și puncte de legătură într-un sistem de distribuție și schimburi dintre zonele rurale și centrele urbane (idem).
Un alt argument ține de eșecul transmiterii creșterii economice (trickle-down mechanism) către baza ierarhiei urbane. Mai degrabă, există o tendință ca creșterea economică să se perpetueze, atunci când se concentrează în zonele urbane mari, și mai puțin să se transmită către centrele urbane mai mici. Principiul de bază al strategiilor care promovează concentrarea investițiilor, care presupune că beneficiile se transmit automat dinspre centrele urbane spre zonele rurale, reducându-se astfel disparitățile urban-rurale și interergionale, nu sunt valide pentru țările în curs de dezvoltare, pentru care există mai degrabă un trend contrar: creștere economică a centrelor urbane mari se repercutează asupra zonelor rurale prin atragerea capitalului, forței de muncă, materii prime și întreprinzători din spațiile rurale înconjurătoare (Rondinelli D. A., 1983). Eșecul acestei lipse a difuzării/netrasmiteri a dezvoltării este atribuit în parte și lipsei și neadevcării unui sistem de așezări bine articulat și integrat prin care inovația și beneficiile creșterii economice urbane să poată fi transmise spațiului rural (idem).
Un alt argument care vine în sprijinul dezvoltării orașelor mici este acela că se consideră că dezvoltarea urbană și rurală strâns relaționate, orașele având un important rol catalizator în dezvoltarea spațiilor rurale și că un sistem de orașe intermediare poate fi important pentru atingerea obiectivului de creștere economică cu echitate socială (Rondinelli D. A., 1983). În anii ’70 și la începutul anilor ’80 s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea echilibrată înseamnă nu numai o creștere a productivității în sectorul agricol, dar și o creștere a capacității sectoarelor economice secundare și terțiare de a furniza bunuri și servicii și de a absorbi surplusul forței de muncă din agricultură. Atingerea acestui obiectiv se realizează numai dacă există o ierarhie a centrelor urbane: de la orașele mici și mijlocii, la marile zone metropolitane (Rondinelli D. A., 1983).
Nu în ultimul rând, interesul pentru rolul orașelor mici și intermediare în dezvoltarea regională vine din simplul fapt că o mare parte din populația lumii trăiește în orașe mici și mijlocii.
În general, se poate spune că în politicile publice având în prim plan orașele mici și intermediare sunt identificate o multitudine de obiective, mergând de obiective economice, sociale la cel de ordin politic, fie că acestea sunt explicite sau se încadrează într-o strategie mai largă la nivel național. Atunci însă când ne limităm la politicile de dezvoltare regională sau națională, Tacoli C., 2004 identifică cinci mari categorii de politici publice axate pe orașele mici și intermediare:
politici de dezvoltare a orașele mici și intermediare în zonele și regiunile mai puțin dezvoltate și preponderent rurale;
politici de dezvoltare a orașele mici și intermediare având ca scop sprijinirea dezvoltării rurale și a sectorului agricol;
politici de dezvoltare a orașele mici și intermediare în zonele urbanizate și industrializate, având ca scop concentrarea populației investițiilor în marile zone urbane din aceste regiuni;
politici de dezvoltare a orașele mici și intermediare având ca scop reducerea fenomenului de migrație și rezolvarea principalelor cauze ale acesteia, cum ar fi concentrarea resurselor în zonele urbane mari;
politici de dezvoltare a orașele mici și intermediare având ca scop consolidarea administrativă la nivel local și regional (regional and local government), inclusiv prin îmbunătățirea serviciilor publice la nivel local și regional.
3.4.1. Dezvoltarea spațiilor rurale
Rolul orașelor mici în promovarea dezvoltării la nivel regional și intraregional a fost analizat și discutat în raport cu influența acestora asupra spațiilor rurale adiacente. Întrebarea care a suscitat cele mai multe dezbaterii a fost legată de impactul pe care acestea îl au în dezvoltarea spațiilor adiacente rurale: au orașele mici capacitatea să inducă dezvoltare în hinterlandul lor, astfel spus, pot orașele mici genera creștere economică pentru spațiile rurale? Sunt capabile orașele mici de a juca un rol în modernizarea spațiilor rurale? (Owusu G., 2005 b.).
Două tipuri de teorii explică rolul orașelor mici în dezvoltarea spațiului rural. Este vorba de teoria modernizării, care sugerează că orașele mici sunt centre care difuzează invovația și încurajează modernizarea în spațiul rural (în acest fel dezvoltarea rurală ține de dezvoltarea integrată și echilibrată a unui sistem urban); și teoria dependenței, care sugerează că orașele mici contribuie la sărăcirea populației rurale prin exploatarea cu precădere a resurselor naturale, dar și umane (Tacoli C., 2004).
Calea de mijloc sau ipoteza intermediară în teoriile privind rolul orașelor mici în dezvoltarea rurală, ai cărei promotori sunt mai ales Jorge E. Hardoy și David Satterthwaite, afirmă că generalizările privind rolul pozitiv sau negativ al orașelor mici în dezvoltarea rurală nu sunt valide. În dezvoltarea unor politici de dezvoltare rurală, cu accent pe orașele mici, este necesar a se lua în considerare, pe de-o parte unicitatea orașelor mici, iar pe de altă parte specificul regiunii în care sunt localizate acestea (Tacoli C., 1998).
Principalele obiective spațiale ale politicilor regionale presupun că orașele mici contribuie la dezvoltarea regională și rurală prin potențialul lor rol de (Tacoli C., 2004):
centre ale comercializării produselor agricole rurale regionale. Accesul la piețe, reprezentate de orașe mici și mijlocii situate în apropiere, constituie o condiție necesară pentru creștere veniturilor populației agricole rurale;
centre pentru producerea și distribuirea de bunuri și servicii către spațiul rural înconjurător. Concentrarea producerii de bunuri și servicii în orașele mici poate reduce costurile și îmbunătăți accesul la o varietate de servicii publice și private (educație, sănătate, servicii financiare etc.) atât pentru populația, cât și pentru întreprinderile localizate din mediul rural;
centre ale creșterii și consolidării activităților non-agricole și populației ocupate în sectoare non-agricole, prin dezvoltarea IMM-urilor sau prin relocarea sucursalelor întreprinderilor mari private naționale sau internaționale.
3.4.2. Deconcentrarea și decongestionarea orașelor mari
Una dintre problemele cu care s-a confruntat în secolul al XX-lea și se confruntă și în prezent planificarea regională este creșterea necontrolată a orașelor mari – metropolizarea – și combaterea problemelor ce decurg din concentrarea excesivă a activităților economice și populației în marile centre urbane: sisteme de transport congestionate, creșterea prețurilor terenurilor, perioade de timp mai mari de deplasare între zonele rezidențiale și locurile de muncă, descreșterea suprafeței spațiilor verzi, creșterea costurilor investițiilor în toate tipurile de infrastructuri, creșterea nivelurilor de poluare a apei și aerului, înrăutățirea sănătății populației etc. (Sorensen A., 2001).
Printre cele mai utilizate soluții pentru a descongestiona metropolele s-au numărat promovarea unor noduri multiple de dezvoltare sau a orașelor-satelit în cadrul zonei metropolitane. Planul dezvoltat pentru capitala Marii Britanii, Londra, pregătit de către Patrick Abercrombie în 1944, este cel mai cunoscut și cel care a influențat într-o măsură covârșitoare planificările ulterioare (Sorensen A., 2001). S-a considerat că Londra era excesiv dezvoltată în partea centrală, fiind necesară dezvoltarea unei centuri galbeni-verzi în jurul acesteia și, mai ales, dezvoltarea unor noi orașe, imediat după centura galben-verde, care să găzduiască o parte din populație. S-a considerat că zonele metropolitane/orașele mari sunt afectate de substanțiale exeternalități negative care aduc atingere dezvoltării și eficienței economice (Parr J. B., 1999).
Prin sprijinirea și consolidarea metropolelor, preluând o serie de funcții ale acesteia, orașele mici constituie un element vital al oricărui sistem urban.
3.4.3. Echilibrarea sistemelor urbane
Deși pot fi categorizate și strategii de dezvoltare rurală, strategiile de echilibrare a sistemelor urbane urmăresc cu prioritate reglarea procesului interrelaționat dintre urbanizare și migrație. Un studiu despre atitudinea guvernelor față de urbanizare a relevat că o vastă majoritate a țărilor sunt pentru întoarcerea populației către mediul rural și oprirea acestui val al urbanizării (Quigley J. M., 2008).
S-a considerat astfel că dezvoltarea orașelor mici poate influența atragerea populației rurale din zona rurală înconjurătoare prin oferirea de locuri de muncă în activități non-agricole, având în acest fel un rol important de reducere a presiunii migrației asupra orașelor mai mari.
Strategiile privind dezvoltarea orașelor mici cu scopul de a echilibra sistemele urbane au fost elaborate cu precădere pentru Africa și determinate mai ales de urbanizarea diferențială marcată de dezvoltarea unor mari centre urbane.
3.4.4. Consolidarea administrativă la nivel local
În perioada anilor 1960-1980 au fost elaborate o serie de politici publice pentru dezvoltarea orașele mici având ca scop îmbunătățirea capacității administrative la nivel local (Tacoli C., 2004). Aceste politici, elaborate în special în țările în curs de dezvoltare, care vizau descentralizarea erau mai degrabă o deconcentrare a angajaților din sectorul public. În multe din statele din Africa sau Asia creșterea capacității administrative la nivel local, inclusiv prin dezvoltarea de servicii publice (sănătate, educație, etc.) a însemnat o dezvoltare a orașelor mici prin localizarea agențiilor și oficiilor de la nivel central. Pentru unele state din Africa, stabilirea de agenții guvernamentale sau dezvoltarea unor servicii publice a însemnat o trecerea în categoria localităților urbane (idem).
4. Factori de dezvoltare a orașelor mici
4.1. Teorii privind dezvoltarea economică a orașelor mici
Încă de la început trebuie menționat că nu există o abordare cuprinzătoare asupra teoriilor de dezvoltare economică a orașelor mici, această lipsă fiind generată, pe de-o parte de diversitatea orașelor mici (variate ca mărime, localizare și bază economică), iar pe de altă parte de interesul pentru studiul orașelor mici care vine dinspre mai multe discipline (economie agricolă, geografie, sociologie etc.). Totodată se poate menționa și o anumită inadecvare a unei părți a teoriei de dezvoltare economică la situația orașelor mici (Daniels Th. L., 1989).
În funcție de modul cum ar trebui indusă dezvoltarea economică, teoria privind dezvoltarea economică locală propune două tipuri de abordări. Pe de-o parte sunt cei care consideră că concentrarea pe capacitatea locală conduce la creștere durabilă, creșterea economică a orașelor mici fiind generată de comunitățile locale prin propriile eforturi, iar pe de altă parte sunt cei care consideră că creșterea economică a orașelor mici este influențată de factori exogeni orașelor mici (idem). Prin urmare, succesul dezvoltării orașelor mici este influențat, atât de factori endogeni, cât și de cei exogeni.
4.2 Factorii care influențează dezvoltarea orașelor mici
Într-un studiu referitor la factorii care determină creșterea și dezvoltarea economică a orașelor mici (UNCRD, 1983) autorii, analizând un număr limitat de orașe mici din diferite regiuni ale lumii, au enumerat factorii și forțele responsabile pentru creșterea economică a orașelor mici, după cum urmează: localizarea, tipul și resursele din zona de influență a acestora, dotarea cu infrastructură și calitatea resursei forței de muncă, evoluția istorică și statutul administrativ.
În afara acestor factori care țin de orașele mici propriu-zise, orașele mici sunt afectate și de factori exogeni (ex. evoluția economiei la nivel național sau regional, trendurile de dezvoltare la nivel macroteritorial, influențele economiei mondiale care se repercutează asupra orașelor mici prin intermediul economiei naționale, declin regional, sistemele urbane din apropiere, atractivitatea regională etc.) (UNCRD, 1983).
4.2.1. Localizarea geografică a orașelor mici
Poziția geografică a orașelor mici are un rol foarte important în ceea ce privește însăși existența și viitorul lor (Vaishar A., 2004). Localizare acestora constituie de cele mai multe ori un element esențial în dezvoltarea orașelor, cele mai importante atribute ale localizării fiind legate de amplasarea față de marile unități naturale geografice (ex. în câmpie, la contactul unităților mari de relief – câmpie-deal, deal-munte, în zona montană, etc.) accesibilitatea față de rețelele de transport și comunicații, distanța față de orașul coordonator al județului/regiunii și poziția în rețeaua județeană/regională de așezări, precum și locul pe care respectivul oraș îl ocupă în ierarhia urbană națională sau regională.
4.2.2. Imapactul zonei de influență asupra orașelor mici
Dotarea hinterlandului orașului în termeni de resurse naturale (agricultură, minereuri, etc) influențează destul de mult performanța economică a orașelor mici. Este recunoscut că dezvoltarea centrelor urbane mici ține cont și de potențialul de dezvoltare ale zonei sale rurale de influență. Cu cât puterea de cumpărare și activitățile rurale sunt mai productive, cu atât există posibilitatea existenței unui mai mare cerere de bunuri și servicii urbane oferite de orașul mic.
Rolul factorilor naturali este uneori decisiv pentru apariția și dezvoltarea orașelor mici, fiind de amintit aici rolul pe care resursele naturale (minereuri, etc.) îl au în dezvoltarea orașelor mici.
4.2.3. Dotarea infrastructurală și calitatea resurselor umane – factori care favorizează dezvoltarea economică a orașelor mici
Este unanim recunoscut că investițiile în infrastructură contribuie decisiv la creșterea economică. Investițiile în infrastructura rutieră, de comunicație etc. poate facilita creșterea competitivitatea firmelor și poate contribui la creșterea calității vieții locuitorilor. Fără a dispune de o infrastructură adecvată, orașelor mici le este dificil de a atrage și reține agenți economici, și a fi competitive la nivel regional, național și internațional.
Lipsa sau starea necorespunzătoare a infrastructuri utilitare (apă, canalizare, trama stradală, infrastructura de educație, de sănătate, culturală, etc) afectează, atât calitatea vieții populației rezidente, cât și realizarea și îndeplinirea funcțiilor urbane ale orașelor mici. Dotarea orașelor mici cu infrastructură adecvată nu constituie un elemnt important pentru creșeterea calității vieții populației, dar constituie o oortunitate pentru crearea de locuri demuncă laa nivel local.
În același timp calitatea forței de muncă constituie un element vital care afectează creșterea sau descreșterea economică a orașelor mici, fiind factorul care influențează aproape decisiv dezvoltarea orașelor mici. Teoria creșterii economice moderne susține că capitalul uman constituie un important element care contribuie la dezvoltarea și creșterea economică. calitatea înaltă a capitalului uman produce efecte pozitive asupra creștereii economice și ocupării forței de muncă (Comitetul Regiunilor, 2005). Capitalul uman afectează direct atât indivizii (salarii, ocuparea forței demuncă, etc.), dar și orașele mici și regiunile în general. În general, la nivel macroeconomic, se poate spune că cu cât populația este mai educată, cu atât rata de ocupare a forței demuncă este mai ridicată, câștigurile salariale sunt mai mari, iar productivitatea muncii este crescută.
4.2.4. Evoluția istorică și moștenirea culturală
Atunci când orașul are o importantă moștenire culturală, politică și religioasă, istoria se poate dovedi a fi un element cheie în dezvoltarea orașelor mici. Administrația publică, fundații, corporații etc. au început, în ultima perioadă, să recunoască legătura care poate exista între moștenirea culturală, dezvoltare economică și agenda publică.
4.2.5. Statutul administrativ
Atribuirea unui anumit statut administrativ în oragnizarea teritorial administrativă a țării anumitor orașe mici poate constitui un element care să influențeze și să contribuie la dezvoltarea economică a acestora. Este binecunoscut că, prin anumite decizii politice cu privire la statutul administrativ al localităților, a fost influențată și schimbată evoluția normală a unei comunități , de multe ori în favoarea altor comunități.
4.3. Funcțiile orașelor mici
Conform Elsasser, 1998 citat în ESPON, 2006 referitor la orașele mici și mijlocii, se consideră că orașele mici oferă un mixt din următoarele funcții: furnizor de servicii de bază pentru regiune, piață de muncă, funcții de locuire, funcții culturale și de agrement.
4.3.1. Asigurarea de servicii urbane pentru spațiile rurale adiacente
Conform teoriei locurilor centrale, elaborate de geograful german Walter Christtaler, orașul este un loc central care furnizează bunuri și servicii pentru o regiune mai mare sau mai mică în funcție de mărimea acestuia. Orașul mic este considerat o piață, care primește produsele regiunii rurale înconjurătoare, căreia îi vinde produsele prelucrate și îi distribuie diverse servicii (fig. ). Orașele mici care nu sunt poziționate în sfera de influența a marilor aglomerări urbane sunt considerate, de obicei, „osatura” regiunii din care provin. Ele asigură „existența” zonelor rurale, prin îndeplinirea unor funcții urbane pentru hinterlandul lor.
4.3.2. Orașele mici – piață a forței de muncă
Orașele, prin concentrarea activităților economice și a populației, determină apariția unei piețe a forței de muncă, diferită de la o categorie de orașe la alta. Orașele mici oferă locuri de muncă atât locuitorilor proprii, cât și pentru populația din mediul rural. Orașele mici pun la dispoziția populației rurale locuri de muncă în activități non-agricole.
Orașele care depind de o singură întreprindere, cum sunt de obicei orașele mici, sau cele care nu au capacitatea de a atrage investitori și care înregistrează o rata a șomajului ridicată nu oferă suficiente locuri de muncă.
4.3.3. Funcții de locuire
De cele mai multe ori, orașele mici dispun de o calitate a vieții superioară orașelor mari și metropolelor, combinând avantajele mediului natural cu un mod de viață urban, care le fac atractive pentru populație. Se poate afirma că orașele mici înregistrează mărimea optimă, asigurând un echilibru între externalitățile negative (poluare, congestie etc.) și cele pozitive ale urbanizării (costuri de tranzacționare scăzută, etc.), și din această cauză ele sunt preferate, îndeosebi, de către gospodăriile cu niveluri ridicate ale veniturilor.
Atunci când sunt situate în apropierea marilor metropole, de cele mai multe ori ele îndeplinesc funcția de localități-dormitor, în care este cazată populația care are un loc de muncă în metropolă.
Când dispun de suficient teren pentru construcții de locuințe, orașele mici pot preveni fenomenul de extindere necontrolată a intravilanului urban.
4.3.4. Funcții culturale și de agrement
În era post-modernă, funcția culturală și de agrement capătă o importanță desăvârșită. Potrivit ESPON, 2006, funcția culturală și de agrement a orașelor mici servește atât dezvoltării economice, cât și caracteristicilor non-economice:
constituie un factor „soft” de localizare pentru investitori;
constituie este un pilon important pentru turism;
constituie „noduri” culturale pentru împrejurimile lor;
creează o identitate locală;
conservă patrimoniul cultural.
5. Orașele mici în era globalizării
5.1. Impactul schimbărilor structurale și globalizării asupra orașelor mici
Prefacerile socio-economice intervenite în ultima perioadă marcate de schimbarea în sectorul agricol și atenuarea rolului tradițional agricol al orașelor mici, dar mai ales schimbările tehnologice și reducerea costurilor transportului au condus la slăbirea diferențiată a interdependențelor dintre orașele mici și zonele rurale adiacente (Courtney P., și Errington A., 2003). Zonele rurale sunt, acolo unde există o bună conectivitate, mult mai bine conectate de orașele aflate pe o scară ierarhică superioară și la distanțe mult mai mari. Orașele mici sunt amenințate și dominate de orașele mari, și prin urmare se află în poziția de a pierde o serie de funcții și putere economică.
Schimbările structurale determinate de globalizare și terțiarizarea economiei determină creșterea competiției dintre orașe, fapt ce conduce la o mai mare distanțare dintre orașele mari și cele mici. În general, orașele mici sunt dezavantajate în competiția cu orașele mari și sunt cele care sunt afectate din cauza pierderii forței de muncă calificate, a populației cu educație sau creșterea șomajului. Existența mai multor orașe aflate la distanțe apropiate poate fi considerată ca un dezavantaj pentru orașele mici care suferă de competiție din partea orașelor mari, legăturile de transport existente făcând necesare mai puține orașe pentru sistemul urban (ESPON, 2006).
Acest context de dezvoltare economică, marcat prin trecerea de la sectorul industrial la cel terțiar, se repercutează în mai mare măsură asupra orașelor mici, cu o bază industrială tradițională aflată în declin, care sunt afectate de fenomenul denumit „declin urban” sau ”shirinking cities”. Închiderea unei fabrici în care era concentrată majoritatea populației active a orașului afectează de cele mai multe ori structura socio-economică a orașului. Forța de muncă dislocată nu poate fi absorbită de celelalte sectoare economice, astfel că are loc creșterea șomajului. În același timp, are loc migrația populației, de obicei populația educată și tânără, către alte regiuni/orașe care oferă oportunități mai bune pentru locuit. În acest fel se declanșează ceea ce se numește spirala degradării („downward spiral”): depopulare, îmbătrânirea populației, creșterea șomajului etc. (ESPON, 2006) (fig. ).
Schimbările structurale către activitățile terțiare par a avantaja totuși anumite orașe mici. Există autori care sunt de părere că schimbările structurale conduc la apariția de noi oportunități de creștere economică, cum ar fi specializarea flexibilă și integrarea în sistemele urbane (ESPON, 2006). O posibilitate pentru orașele mici, deși riscantă, o constituie specializarea, fie în domeniul industriei, fie cel al serviciilor, inclusiv al serviciilor turistice. Este recunoscut că specializarea într-un anumit sector economic este dificil de atins și foarte riscant pentru dezvoltarea durabilă a unui oraș. O anumită activitate economică care este într-un anumit moment atractivă pentru mediul de afaceri poate intra în declin în viitor pe fondul schimbării preferințelor consumatorilor sau inovației. Specializarea poate fi un câștig pentru dezvoltarea economică și forța de muncă pentru o anumită perioadă de timp, dar poate avea și consecințe nedorite, ținând cont de schimbările structurale (inovare) și preferințelor consumatorilor în timp. Specializarea înseamnă să alegi o industrie ce imprimă un numit tip de infrastructură și care, în timp, poate intra în declin (ESPON, 2006).
5.2. Orașele mici – viitor și perspective
Orașele mici sunt mult mai vulnerabile la schimbările economice decât marile orașe, fiind extrem de dependente de economia națională sau regională.
Viitorul orașelor mici va fi diferențiat. Trebuie însă să luăm în considerare faptul că vor fi orașe mici care vor înregistra creștere economică asigurând un standard de viață ridicat pentru populația sa și va face față schimbărilor socio-economice, precum și faptul că unele orașe vor pierde în lupta pentru creștere și dezvoltare economică.
Orașele care depind încă de sectorul agricol, activități forestiere sau minerit, cel mai probabil vor continua să fie afectate și să lupte pentru supraviețuire (Daniels T. L., 1989). Orașele mici care își vor păstra identitatea vor fi acelea care vor reuși să fie inovative și să se adapteze la noile condiții economice (idem).
Orașele mici situate în zonele de creștere economică (zonele metropolitane) vor avea de câștigat. Provocările cu care se vor confrunta orașele mici vor fi cuplarea dezvoltării economice cu problemele de mediu. Ele vor continua să ofere „cazare” pentru populația care muncește în orașele mari sau vor putea beneficia de pe urma deconcentrării unor industrii din orașele mari. Marea provocare a acestor orașe o constituie totuși pierderea identității lor, fiind dominate de orașele nuclee ale zonelor metropolitane și percepute ca părți ale orașelor mari (Vaishar A., 2004).
6. Orașele mici și politica de dezvoltare regională
Inabilitatea economiei de piață de organiza economia echilibrat în spațiu, într-un mod rațional constituie un argument din partea autorităților de a interveni pentru a remedia „eșecurile de piață” (Thisse J.F., 2000). Anumite zone sunt prospere, altele mai puțin, și asta este dificil de acceptat ca fiind o situație inevitabilă din partea guvernelor.
Politica de dezvoltare regională urmărește reducerea acestor disparități, în special prin promovarea unei dezvoltării economice a regiunilor mai slab dezvoltate sau rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice (Polese M., 1999).
6.1. Politici și strategii de dezvoltare regională
Statele din Europa de Vest au elaborat politici regionale încă de acum mai bine de 50 de ani, cu toate că anumite state din Europa Occidentală au promovat măsuri asemănătoare chiar din perioada interbelică, imediat după recesiunea economică generală din anii ’30 (Bachtler J. și Yuill D., 2001). De-a lungul acestor ani politica regională și-a schimbat „înfățișarea” în privința obiectivelor, domeniului de aplicare, aspectelor care țin de management și administrare (guvernanța) sau instrumentele, distingându-se mai multe perioade.
În viziunea lui Bachtler J. și Yuill D., 2001, spre deosebire de vechea paradigmă (tabelul ), noua abordare a politici regionale are patru caracteristici importante:
are o sferă de cuprindere și de acțiuni și măsuri mult mai largă, acoperind mai multe sectoare: resurse umane, infrastructură, turism, mediu, etc.;
se adresează tuturor regiunilor;
presupune o abordare proactivă, răspunde provocărilor regionale;
se elaborează și implementează în parteneriat, cu implicarea tuturor actorilor relevanți din domeniul public, privat și al comunităților locale și regionale.
Tabelul 3. Schimbare de paradigmă în politica de dezvoltare regională
Sursa: Regional Development Policies in OECD Countries, OECD, 2010
6.2 Politica de coeziune economică și socială a Uniunii Europene
6.2.1. Baza legală privind elaborarea și implementarea politicii de coeziune
Baza legală privind dezvoltarea politicii comunitare de dezvoltare regională este reglementată de Articolele 3 și 4, precum si Titlul XVII al Tratatului Comunității Europene. În particular, Art. 158 stipulează că Comunitatea Europeană „ar trebui să contribuie la reducerea disparităților existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni și rămânerii în urmă a regiunilor mai puțin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale”. Art. 160 adaugă că „Fondul European de Dezvoltare Regională este destinat să ajute la corectarea principalelor dezechilibre regionale în Comunitate Europeană prin participarea la dezvoltarea și ajustarea structurală a regiunilor rămase în urmă și conversia regiunilor industriale în declin”.
6.2.2. Scurt istoric al Politicii de Coeziune a Uniunii Europene
În anul 1957, Tratatul de la Roma menționa, în preambul, necesitatea de „a consolida unitatea economiilor lor și de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prin reducerea diferențelor existente între diversele regiuni și a decalajelor cu care se confruntă regiunile mai puțin favorizate”. Această referință generală privitoare la necesitatea consolidării unității economice dintre cele 6 țări semnatare (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) nu oferă însă un mandat explicit pentru adoptarea unei politici de coeziune.
Anul 1986 marchează adoptarea Programului Pieței Unice Europene și semnarea Actului Unic European. Se poate spune că începe o noua era pentru politica de coeziune economică și socială din CE. Actul Unic European pune bazele unei politici de coeziune de sine stătătoare având ca scop facilitarea aderării la piața unică europeană a țărilor din sudul Europei.
În anul 1988 are loc, odată cu creșterea considerabilă a alocațiilor din bugetul comunitar, recunoașterea importanței Fonduri Structurale, denumire sub care sunt cunoscute fondurile de solidaritate, pentru reducerea disparităților regionale la nivel comunitar.
Odată cu intrarea în vigoare, în anul 1993 a Tratatul de la Maastricht, coeziunea economică și socială devine, alături de uniunea economică și monetară și piața unică, unul dintre principalele obiective ale Uniunii Europene (UE). Totodată, se creează și Fondul de Coeziune, pentru sprijinirea proiectelor în domeniul mediului si transporturilor în statele membre cel mai puțin prospere (Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda).
Importanța diminuarea disparităților de dezvoltare economică și realizarea coeziunii economice și sociale la nivel comunitar este consacrată de Tratatul de la Amsterdam (1997), care accentuează necesitatea colaborării în vederea reducerii șomajului.
În anul 2000, pentru promovarea dezvoltării economice și sociale a țărilor din Europa Centrala și de Est candidate la aderarea la Uniunea Europeană, programul PHARE este completat de Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare (ISPA) si Programul Special de Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (SAPARD).
Tratatul de la Lisabona (2007) adaugă, fără a modifica fundamental prevederile legislative ale politicii de coeziune, o dimensiune nouă, și anume „coeziunea teritorială”, cu impact asupra înțelegerii și implementării politicii de coeziune.
6.2.3. Dimensiunea urbană a politicii de coeziune
Tratatele care guvernează Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană nu oferă nicio bază legală Uniunii Europene pentru a elabora și implementa o politică în domeniul dezvoltării urbane. Cu toate acestea, Uniunea Europeană are o tradiție îndelungată în promovarea dezvoltării și regenerării urbane și, în consecință, a jucat și are un rol major în sprijinirea orașelor cu scopul creșterii competitivității economice și promovării coeziunii economice, sociale și teritoriale.
În „Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013”, document care trasează liniile directoare pentru politica de coeziune în perioada 2007-2013, sunt specificate modalitățile în care dimensiunea urbană a politicii de coeziune poate fi luată în considerare în elaborarea programelor operaționale cu finanțare din fonduri structurale:
acțiuni de promovare a orașelor ca motoare de dezvoltare regională, având ca scop creșterea competitivității (promovarea antreprenoriatului, inovării si dezvoltării serviciilor, cu efect asupra creșterii atractivității orașelor);
acțiuni de sprijinire a promovării coeziunii interne orașelor prin sprijinirea cartierelor aflate în dificultate, în special prin reabilitarea mediului ambiant, reabilitarea anumitor zone, conservarea si dezvoltarea moștenirii culturale si istorice;
acțiuni care au ca scop promovarea unei dezvoltări echilibrate, policentrice a teritoriului Uniunii Europene prin dezvoltarea rețelelor urbane la nivel național și comunitar. Reușita unor astfel de acțiuni depinde de realizarea creării unor rețele între orașe, atât din punct de vedere fizic (infrastructură, tehnologii informaționale etc), cât și din punct de vedere uman (promovarea cooperării etc).
6.2. Politica de dezvoltare regională în România
6.2.1. Istoricul politicii de dezvoltare regională în România
Putem spune că primele măsuri de politică economică cu caracter regional, adoptate în anii 1992-1993, au fost stimulentele financiare acordate unor grupuri de persoane, cu scopul de a dezvolta anumite activități de interes local, menționând că acestea nu se încadrau într-o concepție coerentă de dezvoltare regională. Dar, criza economică din ce în ce mai pronunțată, adâncirea dezechilibrelor economice între diferite regiuni, au făcut necesară proiectarea unei politici economice orientată către zonele aflate în declin economic, să stopeze și să elimine decalajele economice și sociale înregistrate, dar în același timp să sprijine dezvoltarea economică.
Astfel, în anul 1995 a fost elaborată strategia de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, două capitole ale strategiei fiind consacrate problematicii dezvoltării teritoriale: Strategia de dezvoltare economico-socială a județelor țării și a municipiului București în perspectiva anilor 1999 și 2004 și Strategia de pregătire a aderării României la UE în domeniul amenajării teritoriului, urbanismului și lucrărilor publice (Constantin L-D, 2004, b).
Politica de dezvoltare regională a început să se contureze în 1996, odată cu implementarea programului PHARE. Prin acest program Uniunea Europeană a sprijinit România să demareze un program pentru formularea principiilor fundamentale pentru dezvoltarea regională în țara noastră, care au fost prezentate în documentul „Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România”, apărută în anul 1997.
În anul 1998 se aprobă Legea 151 privind dezvoltarea regională în România privind dezvoltarea regională care stabilește cadrul legal ce reglementează conceptul de dezvoltarea regională, fixează obiectivele dezvoltării economice regionale și stabilește instituțiile, competențele și instrumentelor necesare promovării politicii de dezvoltare regională.
În anul 2004, prin Legea 315 privind dezvoltarea regională în România se aduc corecturile de rigoare reglementărilor anterioare în raport cu noile cerințe ale dezvoltării economice a României și din perspectiva etapei finale a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, respectiv adaptează cadrul normativ și instituțional românesc la prevederile și cerințele comunitare.
În anul 2007, odată cu accederea țării noastre în Uniunii Europene, România are acces la fondurile structurale și coeziune ale UE, puse la dispoziție prin politica de coeziune. România a trebuit, în concordanță cu cerințe europene, să elaboreze un Cadru Național Strategic de Referință (CNSR), acesta fiind document de referință pentru programarea fondurilor structurale și de coeziune. CSNR este documentul de legătură între prioritățile naționale de dezvoltare, stabilite în Planul Național de Dezvoltare, și prioritățile la nivel european – Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013 și Liniile Directoare Integrate ale UE pentru Creștere Economică și Locuri de Muncă 2005-2008.
6.2.2. Cadrul instituțional de implementare a politicii regionale
Cadrul instituțional aferent elaborării și implementării politicii de dezvoltare regională, așa cum este prevăzut în Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România, este structurat pe două nivele: regional, respectiv național.
La nivel de regiune, principalii actori instituționali sunt:
Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR), în fiecare din cele 8 regiuni de dezvoltare, având rolul de a coordona activitățile de elaborare și de monitorizare a implementării politicii de dezvoltare regională la nivel regional, fiind format din președinții Consiliilor Județene și de un reprezentat al Consiliilor Locale;
Agenția pentru Dezvoltare Regională (ADR), în fiecare din cele 8 regiuni de dezvoltare, fiind o organizație ne-guvernamentală, subordonată CDR și cu personalitate juridică; are drept scop implementarea politicii de dezvoltare regională la nivel regional.
La nivel național, principalii actori instituționali sunt:
Consiliul Național de Dezvoltare Regională (CNDR) este structura instituțională cu rol decizional în procesul de elaborare și implementare a politicii de dezvoltare regională, fiind constituit în baza principiului parteneriatului interinstituțional. Este compus din membrii reprezentanți ai Guvernului la nivelul secretarilor de stat și reprezentanți ai regiunilor de dezvoltare, la nivel de președinți și vicepreședinți ai CDR;
Ministerul Dezvoltări Regionale și Turismului (MDRT) este instituția responsabilă de procesul elaborării, promovării și coordonării, gestionării implementării, monitorizării și evaluării politicii de dezvoltare regională.
Prin Hotărârea Guvernului 497/2004 privind stabilirea cadrului instituțional pentru coordonarea, implementarea și gestionarea instrumentelor structurale, amendată ulterior printr-o serie de acte legislative, a fost stabilit cadrul instituțional responsabil de coordonarea, implementarea și gestionarea instrumentelor structurale pentru perioada 2007-2013.
Tabelul 4. Cadrul instituțional privind implementarea politicii de coeziune în România – Obiectivul convergență
6.2.3. Politica de dezvoltare regională în România pentru perioada 2007-2013
Începând cu anul 1999 și până în prezent au fost elaborate trei Planuri Naționale de Dezvoltare (PND), cel mai recent fiind PND 2007-2013.
În conformitate cu Regulamentele UE pentru perioada 2007-2013 privind Politica de Coeziune a Uniunii Europene, fiecare Stat Membru trebuie să elaboreze un Cadru Strategic Național de Referință (CSNR) care reprezintă documentul de referință al Statelor Membre pentru programarea fondurilor structurale și de coeziune. Acesta reprezintă un document strategic, prin care sunt stabilite prioritățile de intervenție ale Fondurilor Structurale și de Coeziune în perioada 2007-2013. CNSR se implementează prin diversele Programe Operaționale, acestea fiind instrumentele prin care se realizează diversele prevederi ale CSNR.
Baza pentru elaborarea acestui document strategic de planificare pe termen mediu a fondurilor structurale și de coeziune a constituit-o Planul Național de Dezvoltare 2007-2013. CSNR preia și sintetizează elementele principale incluse în PND, fiind reorganizate și aranjate astfel încât să corespundă și să fie în conformitate cu cele 3 priorități și cele 11 direcții de acțiune cuprinse Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013, ca o reflectare a încadrării CSNR în principiile europene ale Politicii de Coeziune.
Viziunea CNSR constă în crearea unei Românii competitive, dinamice și prospere și are ca obiectiv general „reducerea disparităților de dezvoltare economică și socială dintre România și statele membre ale Uniunii Europene prin generarea unei creșteri suplimentare de 15-20% a PIB până în anul 2015”.
6.2.4. Rolul orașelor în politica de dezvoltare regională în România pentru perioada 2007-2013
Componenta strategică a Cadrului Național Strategic de Referință 2007-2013 (CNSR), documentul de referință al României pentru programarea fondurilor structurale și de coeziune, are o prioritate strategică dedicată promovării dezvoltării teritoriale echilibrate, fiind o prioritate strategică asumată a CNSR.
În cadrul acestei priorități orașele sunt considerate elemente cheie pentru atingerea obiectivului privind asigurarea coeziunii sociale, economice și teritoriale la nivel național, menționându-se că zonele urbane „acționează ca motoare ale dezvoltării economice pentru regiuni și sub-regiuni și, cu precădere, pentru zonele rurale din vecinătate” (CSNR, 2007, pag. 121). În acest context, se afirmă că strategia se va concentra pentru a crea condiții astfel încât să se pună în valoare potențialul urban, precum și pentru creșterea orașelor la creșterea economică, crearea de locuri de muncă și promovarea coeziunii sociale în regiuni (CSNR, 2007). Obiectivele strategice ale acestei priorități de dezvoltare a CNSR cu referire la orașe sunt:
dezvoltarea polilor urbani existenți sau în formare/coridoare. Acest obiectiv vizează concentrarea dezvoltării economice și sociale în jurul acestor poli, îmbunătățirea accesibilității, a condițiilor propice expansiunii mediului de afaceri, a calificării și folosirii eficiente a resurselor umane, întărirea capacității administrative, utilizând în mod optim potențialul regional și local de dezvoltare.
dezvoltarea orașelor mici și mijlocii. CSNR sprijină totodată și pentru ca acestea să-și poată realiza funcțiile urbane de bază, creându-se astfel condițiile unei dezvoltări policentrice și echilibrate a țării și, totodată, afirmării principiului solidarității, ca principiu esențial al politicii de coeziune a UE.
Dintre acestea, Programul Operațional Regional 2007-2013 acordă o importanță deosebită rolului strategic al orașelor, fiind singurul program operațional care are o dimensiune urbană explicită. POR a stabilit dezvoltarea urbană ca o direcție strategică de dezvoltare la nivel regional și a identificat – pe baza analizelor economice și sociale în regiuni, precum și a rețelei de localități –dezvoltarea urbană ca o prioritate de dezvoltare a regiunilor României intitulată „Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor–poli urbani de creștere”.
Concluzionând, putem afirma că orașele mici sunt luate în considerare în politica regională a României în perioada 2007-2013, rolul lor în atingerea unei dezvoltări echilibrate la nivel național și regional fiind recunoscut în documentele strategice și în prioritățile de dezvoltare pentru perioada de programare a fondurilor structurale și de coeziune 2007-2013. Fără a beneficia de alocări orientative predeterminate, așa cum se întâmplă în cazul orașelor mari din România (polii de creștere și polii de dezvoltare urbană), orașele mici, cu o populație de peste 10.000 de locuitori, sunt eligibile pentru finanțare directă în cadrul Programului Operațional Regional. Deși fără o exprimare specifică în ceea ce privește dimensiunea urbană, celelalte programe operaționale pot contribui, prin proiectele implementate în mediul urban, în mod semnificativ, la dezvoltarea urbană durabilă.
7. Studiu de caz: Regiunea de Dezvoltare Sud-Est
7.1. Regiunea de dezvoltare Sud-Est – prezentare generală
7.1.1. Caracteristici geo-demografice
Regiunea de dezvoltare Sud-Est se află situată în partea de sud-est a României (fig. ), acoperind 35.762 km² reprezentând 15% din suprafața totală a țării, regiunea fiind a doua ca mărime din cele 8 regiuni de dezvoltare ale României. Include între granițele sale șase județe: Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea, Vrancea (fig. 6).
În anul 2007, regiunea avea 2.830.430 locuitori, reprezentând 13,1 % din populația României; densitatea populației – 79,1 loc/km2 este sub media pe țară (90,3 loc/km2), cea mai ridicată valoare a densității populației regăsindu-se în județul Galați (137,6 loc/km2), dominat de centrul industrial și comercial cu același nume, iar cea mai mică, în județul Tulcea (29,5 loc/km2), unde îndeosebi condițiile naturale, cu întinse suprafețe de apă (Delta Dunării), sunt mai puțin propice locuirii (tabelul ).
7.1.2. Piața forței de muncă
În anul 2007, populația ocupată reprezenta 37,3% din totalul populației, cea mai mare parte fiind concentrată în sectoarele servicii (40,1%) și agricultură (31,6%), urmate de industrie (21,0%) (tabelul 6). Se remarcă ponderea ridicată a populației ocupate în sectorul serviciilor în județele Constanța, generată îndeosebi de prezența stațiunilor turistice din lungul litoralului și a porturilor Constanța și Mangalia, și respectiv Galați. Spre deosebire de acestea, în județul Vrancea, 44% din populația ocupată lucrează în agricultură, în contextul în care 62% din populația județului locuiește în mediul rural.
Rata șomajului în regiunea de dezvoltare Sud–Est (tabelul 7), începând cu anul 2003 se află pe un trend descrescător ajungând ca în anul 2007 să fie 4,4%. Cu toate acestea nivelul regiunii este apropiat celui național (4,0%) și aceasta din cauza județelor cu rate mari ale șomajului: Galați (5,7%), Buzău (5,5%), Brăila (3,9%).
Reducerea șomajului poate fi explicată prin amploarea pensionărilor, plecărilor la muncă în străinătate, muncii în economia subterană, dar și prin faptul că cei mai mulți șomeri nu se mai înregistrează la Oficiile Forței de Muncă (Comisia Națională de Prognoză, 2009).
7.1.3. Economia regională
Cu o valoare de 13.286 milioane euro a Produsului Intern Brut (PIB) realizat în anul 2007, locul al șaselea la nivel național, regiunea de dezvoltare Sud-Est contribuie cu 10,6% la formarea PIB-ului național, în timp ce raportat la populație acest indicator se situează sub media națională. Valoarea PIB/locuitor a fost în anul 2007 de 4.700 Euro/locuitor, fiind inferioară mediei naționale de 5.800 euro/locuitor.
Din punct de vedere al PIB/locuitor în anul 2007, regiunea de dezvoltare Sud–Est se situează la 81% din media națională, acest indice de disparitate fiind în ușoară scădere. In această regiune un singur județ – Constanța prezintă un indice de disparitate care devansează media națională (Comisia Națională de Prognoză, 2009).
În interiorul regiunii, județul Constanța deține un avantaj comparativ, cu un PIB pe locuitor, în 2006 aflat la peste 50% față de media regională. Comparativ cu cel mai sărac județ al regiunii, Vrancea, județul Constanța avea, în anul 2006, un PIB/locuitor cu 72% mai mare.
Economia regiunii este alcătuită în principal din sectoare precum: agricultura, comerțul, turismul și serviciile, activitatea portuară și transportul maritim, precum și ramuri industriale dezvoltate în anii ‘65–’70, ai secolului trecut. Prin tradiție, regiunea este o zonă agricolă cu o pondere a ocupării în agricultură în anul 2007 de 31,6%. Industria și construcțiile dețin 28,3%, iar serviciile 40,1%.
Pentru următorii ani, după ieșirea din criza financiară și economică, este prognozată o revenire la creștere economică. Sectorul serviciilor, bazate îndeosebi pe valorificarea potențialului turistic al regiunii (prin litoralul românesc, Delta Dunării, dar și prin dezvoltarea celorlalte tipuri de activități, cum sunt informatica și activitățile conexe, serviciile bancare și de asigurări etc.) și construcțiile vor reprezenta motorul principal al creșterii economice a regiunii (tabelul ). Agricultura, dar și industria, vor contribui, la rândul lor, la creșterea economică a regiunii.
7.1.4. Accesibilitate
Regiunea de dezvoltare Sud-Est este străbătută de importante coridoare de transport rutier care asigură legătura centrelor importante ale regiunii cu capitala, municipiul București, sau alte zone importante ale țării, între care se remarcă marile artere rutiere europene:
E60, care străbate regiunea de la vest la est, având ca punct terminus Constanța;
E85, care străbate partea de nord-vest a regiunii trecând prin Buzău si Focșani;
E87, care străbate Dobrogea de la sud la nord, trecând prin Constanța oprindu-se la Tulcea;
E577, care străbate regiunea pe linia Slobozia-Brăila-Galați;
E581, care străbate partea de nord a regiunii pe linia Galați-Tecuci;
E675, care strbăte sudul județului constanța între Constanța și Negru-Vodă.
Există două elemente esențiale în regiune care favorizează transportul naval: fluviul Dunărea și Marea Neagră. Portul maritim Constanța, cel mai mare port la Marea Neagră și pe locul al șaisprezecelea în Europa, cu 45,8 milioane tone bunuri tranzacționate în 2008, oferă servicii și facilități pentru toate tipurile de transport (auto, feroviar, maritim, aerian), fiind utilat cu depozite și terminale pentru toate tipurile de bunuri. Acest port este situat la intersecția dintre Coridoarele Pan-Europene TEN-T IV (Dresden/Nurenberg-Timișoara-Constanța) și VII (Dunărea) – prin canalul Dunăre-Marea Neagră.
În anul 2007, rețeaua de cale ferată în Regiunea Sud-Est avea o lungime totală 1.745 km (16,2 din totalul căilor ferate în România), din care numai 477 km, reprezentând 27,2% din total, sunt electrificați. Densitatea căilor ferate este de 48,8km/1000 km2, comparativ cu 45,2km/1000 km2, cât este media la nivel național. O densitate mai mare a căilor ferate se înregistrează în județele Constanța, 109,7km/1000 km2, respectiv Galați, 67,8km/1000 km2. Regiunea este străbătută de două magistrale feroviare, respectiv București-Galați și București-Constanța.
Transportul aerian este puțin dezvoltat. În regiune există patru aeroporturi: un aeroport internațional la Mihail Kogălniceanu, situat la aproximativ 25 km de Constanța, unul la Tulcea (care funcționează în prezent numai pentru curse charter), precum și două aeroporturi utilitare la Tuzla (Constanța) și la Buzău. Aeroportul internațional „Mihail Kogălniceanu”, cu aprox. 93.000 pasageri transportați în 2009, se află la mijlocul clasamentului în ceea ce privește numărul de pasageri transportați pe aeroporturile din România. Dinamica activității aeroportului din Constanța, cu un trafic mai mare în sezonul estival, este strâns legată de evoluția turismului, de creșterea atractivității litoralului românesc pentru cetățenii străini.
7.1.5. Disparități de dezvoltare
Regiunii îi este caracteristică discontinuitatea în teritoriu a activităților industriale și îmbinarea cu activități terțiare (comerț, servicii, turism) și agricole.
La nivelul regiunii se manifestă decalaje de dezvoltare dintre zonele puternic industrializate din județele Constanța, Galați și Brăila și zonele care valorifică în special resursele locale, în special județele Buzău, Focșani, Tulcea. Una din zonele în care predomină factorii favorizanți ai dezvoltării este Dobrogea de Sud-Est, concentrată în jurul municipiului Constanța și litoralului Mării Negre. Aici predomină activități din sectorul de servicii, generator de valoare adăugată, județul Constanța înregistrând cea mai mare pondere a populației ocupate în sectorul servicii din regiune.
Pe de altă parte, sunt zonele Deltei Dunării, Dobrogea Centrală și de Sud-Vest, Câmpia Bărăganului, zona Subcarpaților de curbură și a Moldovei de Sud, care, în ciuda potențialului ridicat de dezvoltare, rămân totuși nedezvoltate (Planul de Dezvoltare al Regiunii Sud-Est, 2009). Arealele în care nivelul de dezvoltare este cel mai scăzut cuprind nordul județului Galați, estul și sudul Brăilei, nordul Dobrogei, Delta Dunării, precum și estul județului Vrancei. Cele mai mari procente ale populației ocupate în agricultură se găsesc în județele Vrancea și Buzău.
Există încă în Regiunea Sud-Est un decalaj de dezvoltare major dintre mediul urban si mediul rural. Zona rurală este caracterizată de probleme de dezvoltare cauzate de lipsa și calitatea dotărilor infrastructurale (transport, sănătate, educație, etc) și accentuată de fenomenul de migrație a populației tinere către orașe, în special orașele mari, dar și migrația populației în străinătate.
7.1.5. Potențial de dezvoltare
Regiunea de dezvoltare Sud-Est dispune de o serie de atuuri, care dacă sunt valorificate corespunzător, pot juca un rol important în dezvoltarea economico-socială în următoarea perioadă.
Cel mai important potențial pentru dezvoltarea regiunii este reprezentat de resursele turistice:
Un alt avantaj pe care regiunea îl poate valorifica îl constituie activitățile portuare. Legăturile portului Constanța, cel mai mare port la Marea Neagră, secondat de porturile dunărene Galați, Brăila și Tulcea cu marile porturi ale lumii, pot fi folosite, atât pentru a asigura materia primă necesară dezvoltării economiei regiunii, cât și pentru a exporta bunuri și produse în afara țării.
Gruparea urbană Brăila-Galați. Cele două municipii aflate la o distanța de mai puțin de 20 km unul față de celălalt, formează împreună, după numărul de locuitori, al doilea pol urban al țării, după Municipiul București. Brăila și Galați însumează împreună aprox. 500.000 de locuitori. Într-o lume în care densitatea populației și cea economică este o valoare în sine, cooperararea dintre cele două municipii și renunțarea la competiția sterilă dintre cele două orașe ar putea crea beneficii pentru ambele orașe și ar facilita dezvoltarea economică a zonei și a regiunii.
Platforma continentală a Mării Negre, îmbogățită cu suprafața câștigată de România în procesul cu Ucraina în anul 2009, adăpostește importante resurse de hidrocarburi, ce pot fi valorificate pentru dezvoltarea economică și socială.
7.1.6. Regiunea de dezvoltare Sud-Est – regiune în cadrul Uniunii Europene
Cu toate că creșterea PIB-ului în Regiunea de dezvoltare Sud-Est s-a situat peste media UE începând din 2001, regiunea se află încă la un nivel scăzut al gradului general de dezvoltare. PIB/locuitor exprimat la Standardul Puterii de Cumpărare (SPC) a crescut din 2000, când înregistra valoarea de 23% la 34% în anul 2007 PIB/locuitor exprimat la PPC, valoare care plasează regiunea între ultimele 10 regiuni ale UE-27 în ceea ce privește nivelul de dezvoltare.
Deși ritmul de creștere a fost destul de ridicat comparativ cu media europeană, ar mai fi necesari încă aproximativ 20 de ani pentru ca PIB-ul pe cap de locuitor al regiunii să ajungă la nivelul de 75% din media UE, bineînțeles în condițiile păstrării actualelor ritmuri de creștere economică.
7.2. Originea și etapele de apariție a orașelor mici
În lucrarea de față sunt considerate ca făcând parte din categoria orașelor mici, centrele urbane declarate conform legislației în vigoare, respectiv Legea 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, cu modificările și completările ulterioare, care înregistrau în anul 2007 o populație totală mai mică de 20.000 de locuitori. În analiza dinamicii fenomenelor socio-economice au fost urmărite orașele din această categorie, chiar dacă în trecut ele făceau parte din altă categorie de orașe sau erau așezări rurale.
Conform datelor statistice furnizate de Institutul Național de Statistică, în regiunea de dezvoltare Sud-Est, la data de 1 iulie 2007, existau 24 de orașe mici, cele mai multe regăsindu-se în județul Constanța (8), cele mai puține fiind în județul Galați – 2 orașe, urmat de județele Buzău și Brăila, cu câte trei orașe fiecare (tabelul și fig.). Orașul Adjud din județul Vrancea este singurul cu rang de municipiu dintre cele 24 de orașe mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est.
Tabelul 11. Orașele mici din Regiunea Sud-Est, 2007
Sursa: Anuarul Statistic al României, INS, 2008
Din punct de vedere al momentului apariției orașelor mici în regiunea de dezvoltare Sud-Est (fig.8 au fost identificate mai multe perioade (Săgeată R., 2001), după cum urmează:
orașe antice: Isaccea și Hârșova;
orașe medievale: Măcin, Babadag;
orașe care au apărut în secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial: Cernavodă, Sulina, Odobești;
orașe care au apărut în perioada interbelică: Mărășești, Techirghiol, Eforie;
orașe care au apărut perioada 1945-1968: Adjud, Panciu
orașe care au apărut în anul 1968, odată cu noua organizare administrativ-teritorială: Berești, Făurei, Târgu Bujor
așezări declarate orașe în 1989: Însurăței, Ianca, Nehoiu, Pogoanele, Negru-Vodă, Murfatlar, Ovidiu
orașe declarate după anul 1989: Băneasa, Pătârlagele.
Concluzionând, în ceea ce privește originea și etapele de apariție a orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est se poate spune că:
rețeaua orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est este rezultatul unor procese și factori diferiți de-a lungul istoriei și se caracterizează prin eterogenitate din punct de vederea al etapelor de apariție, manifestând o dinamică accentuată;
rețeaua orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est constituie o rețea stabilă în timp și spațiu, cu o existență îndelungată ce coboară în antichitate și, mai recent, în epoca feudală (ex. Hârșova, Isaccea, Babadag, Măcin). Cele mai recente localități întrate în categoria orașelor sunt Băneasa și Pătârlagele;
momentele de apariție ale orașelor, dar mai ales factorii care au determinat apariția lor au o influență asupra evoluției lor, în special după 1989, odată cu trecerea la un nou sistem economic și social, când orașele apărute în perioada comunistă, ca urmare a deciziilor politice și mai puțin din rațiuni firești, au fost și sunt „testate” în condițiile economiei de piață. Este de menționat că jumătate din orașele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est, fără a menționa pe cele apărute după 1989, au apărut în perioada comunistă, „artificialitatea” acestora la care se adaugă lipsa unei istorii îndelungată creînd probleme de dezvoltare și de adaptare la noile condiții economice (vezi și cap. 7.9);
orașele mici din regiune, ca de altfel și la nivel național, cresc ca număr și scad ca pondere a populației în total populație în perioadele de creștere urbană și scad sau stagnează ca număr și crește ponderea populației în total populație în perioadele de descreștere urbană. Acest lucru oferă o informație utilă în ceea ce privește capacitatea orașelor mici de a crește endogen, de a se dezvolta „pe cont propriu”, evoluția lor fiind strâns legată de cea a sistemelor urbane naționale și regionale din care fac parte.
7.3. Poziția geografică a orașelor mici
Repartiția orașelor mici în teritoriu este strâns legată de cadrul natural.
Față de unitățile naturale (fig. ), orașele mici din Regiunea Sud-Est se poziționează astfel:
în zona de câmpie: Pogoanele, Însurăței, Ianca, Făurei, Mărășești
în zona de deal și de podiș: Cernavodă, Hârșova, Măcin, Isaccea, Babadag, Murfatlar, Negru-Vodă, Ovidiu, Berești, Târgu Bujor, Adjud, Odobești, Panciu, Băneasa
în zona montană și submontană: Nehoiu, Pătârlagele
în Delta Dunării: Sulina
pe litoralul Mării Negre: Eforie, Techirghiol
7.4. Accesibilitate
7.4.1. Accesibilitate rutieră
Pentru a identifica gradul de accesibilitate rutieră al orașelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est au fost analizate trei elemente definitorii: poziționarea și localizarea geografică a orașelor mici față de arterele naționale (tipul de drum pe care sunt localizate orașele mic), distanța față de orașul reședință de județ, precum și timpul de deplasare până la orașul reședință de județ.
Premisa de la care plecăm în analiza accesibilității rutiere este că orașul reședință de județ este centrul județean care concentrează viața economică și socială a județului și zona cu cele mai mari oportunități, fiind deci centrul către care gravitează toate orașele județului respectiv, precum și faptul că atracția unei destinații crește sau descrește cu distanța și timpul de deplasare. Prin urmare, o bună poziționare față de acesta și distanțe reduse de parcurs, cu durată de deplasare redusă, facilitează legăturile economice, demografice etc. cu aceste centre urbane coordonatoare și poate impulsiona dezvoltarea orașelor mici.
Majoritatea orașelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est se află situate pe drumuri naționale sau drumuri naționale cu statut european și sunt conectate cu orașele reședință de județ prin drumuri naționale și/sau drumuri naționale cu statut european.
În privința celei mai bune accesibilități, măsurată prin distanța pe șosea față de centrul coordonator se remarcă orașele mici din județul Constanța (Murfatlar, Eforie, Ovidiu, Techirghiol), precum și Odobești în județul Vrancea, toate la mai puțin de 20 km distanță față de municipiul reședință de județ, respectiv Constanța și Focșani. Orașele aflate la cele mai mari distanțe față de centrul coordonator județean sunt Băneasa, Hârșova și Berești, aflate la distanțe de peste 80 km față de municipiile Constanța, respectiv Galați (tabelul ).
Mult mai importantă este însă durata de deplasare dintre două locații, care poate fi influențată de tipul și calitatea infrastructurii de transport. Două orașe pot avea aceeași distanță către reședințele de județ, dar amplasarea acestora (acces la autostradă, drum național sau drum județean) are repercusiuni asupra duratei de transport generate de calitatea infrastructurii de transport.
Ceea ce se observă, în general, este că există o diferență între tipul de drum pe care este localizat orașul mic și durata de deplasare, acest indicator înregistrând valori mai mici, respectiv sub 0,8 min./km pentru orașele conectate prin drumuri naționale cu caracter european (Hârșova, Babadag, Adjud) și peste 0,9 min/km la orașele mici situate pe drumuri naționale sau județene. Cele mai mari valori ale acestui indicator le înregistrează orașele care se conectează cu municipiile reședință de județ prin intermediul drumurilor județene cum sunt Odobești și Panci în județul Vrancea, respectiv Berești și Târgu Bujor în județul Galați (tabelul ).
Corelând cele două elemente analizate, respectiv accesibilitatea rutieră (durata deplasării pe șosea față de municipiile reședință de județ) și dinamica populației orașelor mici în perioada 1992-2007, se observă că în fiecare județ al regiunii de dezvoltare Sud-Est, cele mai mari descreșteri ale populației au înregistrat orașele mici aflate la distanțele, respectiv duratele cele mai mari față de centrul județean: Făurei în județul Brăila, Nehoiu în județul Buzău, Cernavodă și Hârșova în județul Constanța, Berești în județul Galați, Măcin în județul Tulcea și Adjud și Panciu în județul Vrancea. Pe de altă parte, cele mai multe orașe care au înregistrat creșteri de populație sau care au stagnat (valori cuprinse între -2% și +2%) sunt cele aflate la distanțe și durate de deplasare reduse față de centrul urban județean: Murfatlar, Eforie, Ovidiu etc., aflate la mai puțin de 20 minute de deplasare față de municipiul Constanța.
Fig. Durata de deplasare pe șosea până la municipiul reședință de județ a orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est
Astfel, concluzia care reiese din analiza accesibilității rutiere corelată cu dinamica populației, considerată un indicator destul de relevant pentru creșterea sau descreșterea orașelor, este că cu cât orașul mic este situat la o distanță mai mare față de municipiul reședință de județ, deci durată mai mare de deplasare, cu atât oportunitățile de dezvoltare sunt mai scăzute, iar orașul este condamnat la declin sau stagnare.
7.4.2. Accesibilitate feroviară
Conectivitatea la rețeaua regională și națională de cale ferată, precum și tipul și calitatea infrastructurii feroviare (electrificată sau neelectrificată, respectiv dublă sau simplă) reprezintă elemente importante care influențează accesibilitatea feroviară a orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est.
Concluzionând, din analiza accesibilității feroviare, se desprind următoarele:
există un număr destul de mare de orașe mici la nivel regional (7 orașe) care nu au acces la rețeaua regională și națională de infrastructură regională, cu implicații asupra mobilității bunurilor și persoanelor;
majoritatea orașelor mici sunt legate la rețeaua de infrastructură de cale ferată simplă neelectrificată ceea ce are implicații în viteza de deplasare a garniturilor feroviare și tipurilor și numărului de trenuri care străbat respectivele orașe;
oportunitățile de deplasare către centrul județean și, de aici către rețeaua regională și națională, cresc cu cât numărul căilor ferate care străbat orașele mici sunt mai multe: Făurei, Mărășești, Ianca, etc.
o bună accesibilitate înregistrează orașele care sunt situate pe magistrale feroviare, dar și cele aflate la distanțe reduse față de reședința de județ: Eforie, Murfatlar, Mărășești, Făurei, Ianca, etc.
numărul de trenuri și tipul de infrastructură care străbat orașul are influență asupra accesibilității feroviare a orașului mic, și aici se remarcă orașele Adjud, Mărășești și Făurei.
Fig. Durata de deplasare pe calea ferată până la municipiul reședință de județ a orașelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est
7.4.3. Accesibilitate aeriană
Singurul aeroport din regiune deschis circulației internaționale este cel din județul Constanța, situat în comuna Mihail Kogălniceanu, aflat la aprox. 27 km Nord de municipiul Constanța. Celelalte aeroporturi internaționale situate la distanțele cele mai reduse față de orașele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est sunt aeroporturile internaționale Iași și București-Otopeni.
În funcție de durata de deplasare către cel mai apropiat aeroport internațional orașele din regiunea de dezvoltare Sud-Est se clasifică astfel (fig. ):
orașe în care durata de deplasare este de sub 45 minute: Murfatlar, Eforie, Hârșova, Ovidiu, Techirghiol.
orașe în care durata de deplasare este între 46 minute și 1h și 30 minute: Băneasa, Cernavodă, Negru-Vodă, Babadag.
orașe în care durata de deplasare este între 1h și 31 minute și 2h și 15 minute: Făurei, Ianca, Însurăței, Pătârlagele, Pogoanele, Isaccea, Măcin.
orașe în care durata de deplasare este de peste 2h și 15 minute: Nehoiu, Berești, Târgu Bujor, Sulina, Adjud, Mărășești, Odobești și Panciu.
Concluzionând, putem spune că orașele mici beneficiază de o accesibilitate aeriană redusă și că, atunci când au durate de deplasare către un aeroport internațional, cum sunt orașele din județul Constanța și Tulcea față de aeroportul „Mihail Kogălniceanu”, acesta este slab dezvoltat, cu trafic redus de pasageri și mărfuri, care nu asigură o bună legătură cu spațiul aerian european.
Fig. Durata de deplasare pe șosea până la cel mai apropiat aeroport internațional a orașelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est
7.4.4. Accesibilitate navală
Orașele mici care se află pe Dunăre sau au ieșire la Marea Neagră, având posibilitatea de a se dezvolta în acest sens sunt: Cernavodă, Hârșova, Măcin, Issacea, și Sulina (fig. ). Prin canalul Dunăre-Marea Neagră, care leagă Cernavodă de Constanța, pe căile navigabile mai au ieșire, din categoria orașelor mici, și orașele Murfatlar și Ovidiu, care facilitează astfel legătura fie cu cel mai mare port la României, Constanța, fie cu Năvodari.
În perspectiva dezvoltării și realizării proiectelor privind rețelele transeuropene de transport (TEN-T), prezența pe teritoriul acestei regiuni a coridorului Dunărea va favoriza și avea efecte pozitive asupra accesibilității navale a orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est situate pe Dunăre.
7.5. Dinamica demografică a orașelor mici
Creșterea sau descreșterea populației este unul din indicatori potențiali, unul destul de important, care releva situația economică a unei comunități. Dinamica populației poate indica evoluția economică a unui oraș: orașele care înregistrează creștere economică și performează mai bine tind să atragă populație, pe când cele care au o dinamică economică negativă au tendința de a pierde populație sau de a stagna.
Principalele concluzii care se desprind din analiza dinamicii demografice a orașelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est în perioada 1992-2007 sunt:
per ansamblu, există o relație invers proporțională între creșterea economică regională și creșterea populației orașelor mici: orașele mici înregistrează o dinamică pozitivă atunci când creșterea economică este negativă și invers, populația orașelor mici scade atunci când există o creștere economică pozitivă regională/națională;
există o corelație destul de puternică între nivelul național urban al dinamicii populației și cel al orașelor mici din regiune, cele două componente evoluând în aceleași coordonate, orașele mici practic neavând soluții de contracarare a acestui fenomen;
la nivel regional, orașele mici au înregistrat scăderi ale numărului populației mai mici comparativ cu dinamica populației mediului urban, fiind afectate în mai mică măsură de declinul demografic;
nivelul de dezvoltare județean are o influență majoră în dinamica demografică a orașelor mici, orașele cu dinamică pozitivă fiind localizate în județele cu un nivel ridicat al PIB-ului;
distanța față de centrul coordonator județean și dinamica și importanța economică a acestuia își pune amprenta asupra dinamicii demografice a orașelor mici localizate în imediata apropiere;
Fig. Dinamica demografică a orașelor mici din Regiunea de dezvoltare Sud-Est în perioada 1992-2007
7.6. Asigurarea de servicii urbane pentru spațiile rurale adiacente
Analiza calitativă a prezenței sau inexistenței în orașele mici a fiecărui tip de serviciu scoate în evidență faptul că orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est le lipsesc în primul rând funcția turistică și de agrement (tabelul ). Un număr de 19 orașe din cele 24 ale regiunii nu dispun de hoteluri și creează o problemă în ceea ce privește capacitatea lor de îndeplini condițiile minime pentru a fi încadrate categoriei orașelor.
Serviciile sociale și administrative sunt și ele slab reprezentate în orașele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est. În acest sens menționăm serviciile judecătorești, care sunt localizate în numai jumătate dintre orașele acestei regiuni, precum și serviciile de sănătate, 7 orașe (Ianca, Însurăței, Pogoanele, Murfatlar, Negru-Vodă, Ovidiu, Berești) din cele 24 nedispunând de spitale. În privința acestor servicii, este de remarcat că toate orașele mici dispun de liceu sau altă formă de învățământ secundar, precum și de biblioteci publice, ceea ce face posibilă asigurarea în bune condiții a funcției de educație a orașelor mici.
În domeniul serviciilor financiare analiza relevă că un singur oraș, Negru-Vodă din județul Constanța, nu dispune de filiala niciuneia dintre cele mai puternice 10 bănci din România. Cea mai apropiată unitate bancară se află la Mangalia, la aprox. 34 km, ceea ce creează probleme în accesul la creditare al populației și firmelor în partea de sud a județului Constanța.
Analiza calitativă a serviciilor urbane pe orașe indică faptul că un singur oraș dispune toate serviciile luate în calcul (fig. și tabelul ), Adjud din județul Vrancea, explicabil și prin funcția de municipiu, singurul din regiune, pe care acesta o deține. Cel mai puțin dotat oraș pentru a asigura servicii urbane este orașul Negru-Vodă, care nu îndeplinește un număr de 4 (bănci, spitale, judecătorie, hoteluri) dintre cei 7 indicatori analizați. Mai multe orașe (Murfatlar, Berești) sunt deficitare în ceea ce privește serviciile medicale, serviciile judecătorești și cele turistice și de agrement. Astfel putem afirma că anumite orașe mici nu pot asigura o serie de servicii urbane pentru populația rurală din hinterlandul său, funcțiile acestora fiind preluate de orașele mijlocii sau mari. Odată cu creșterea conectivității și accesibilității, este posibil ca aceste orașe să își pardă în continuare din funcțiile sale, populația rurală deplasându-se spre orașele mai mari, care oferă o diversitate mai mare de funcții urbane.
Concluzionând, din analiza capacității orașelor mici din Regiunea Sud-Est de a asigura servicii urbane pentru zona rurală înconjurătoare, putem spune următoarele:
orașelor mici din regiune le lipsesc în primul rând funcția turistică și de agrement. Un număr de 19 dintre cel 24 de orașe nu sunt dotate cu hoteluri, ceea ce creează o problemă în privința capacității lor de îndeplini condițiile minime pentru a fi încadrate categoriei orașelor;
funcția de educație este asigurată în toate orașele regiunii. Toate cele 24 de orașe dispun de liceu sau altă formă de învățământ secundar, precum și biblioteci publice;
serviciile financiare sunt prezente în toate orașele, cu excepția unuia singur (Negru-Vodă);
funcția de municipiu pe care acesta o deține, face din Adjud cel mai dotat centru urban din punct de vedere al serviciilor urbane pe care le pune la dispoziția spațiilor rurale adiacente. La polul opus, Negru-Vodă este cel mai puțin pregătit pentru a asigura servicii urbane pentru spațiile adiacente.
7.7. Dinamica economică a orașelor mici
Acest capitol încearcă, folosind date statistice referitoare la numărul mediu de salariați, să scoată în evidență măsura în care orașele mici se pot constitui ca piață a forței de muncă în care sunt concentrate locuri de muncă, atât pentru locuitorii orașului propriu-zis, cât și pentru cei din spațiul rural adiacent.
Din analiza datelor cu privire la forța de muncă (numărul mediu de salariați) a orașelor mici se desprind mai multe concluzii.
Fără nicio excepție, numărul mediu de salariați a scăzut în toate orașele mici din Regiunea Sud-Est, ceea ce demonstrează o reducere a activității economice în toate orașele mici din regiune. Se poate spune astfel că orașele mici din regiune nu au avut în perioada studiată o forță de atracție economică asupra populației. Niciun centru urban nu a atras populație pentru că a înregistrat o dinamică economică, prin creșterea numărului de salariați, ci creșterea populației înregistrată în anumite orașe mici s-a datorat altor factori (ex. mișcare naturală pozitivă).
Cu anumite excepții (Cernavodă, și într-o oarecare măsură Măcin și Nehoiu), orașele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est sunt în mică măsură centre economice importante și dinamice care să asigure o ocupare a forței de muncă. O situație precară din punct de vederea al ocupării forței de muncă prezintă orașele Berești, Târgu Bujor, Însurăței, Pogoanele, Băneasa.
Funcțional, orașele mici din regiunea Sud-Vest prezintă o oarecare diversificare. Este de menționat că, prezența litoralului Mării Negre în această regiune conferă multor orașe funcții balneoclimaterice (Techirghiol, Eforie, etc.). O altă activitate destul de frecventă ce caracterizează orașele mici ale regiunii de dezvoltare Sud-Est o constituie cea de transport, respectiv cea de nod feroviar – Făurei, Mărășești, dar și funcția portuară întâlnită la orașele situate, fie pe Canalul Dunăre-Marea Neagră (Ovidiu), fie pe Dunăre (Sulina, Isaccea, Măcin). Datorită prezenței zonei subcarpatice în județele Buzău și Vrancea o serie de localități au funcții agricole, cu specializare în viticultură, cum ar fi Odobești și Panciu din județul Vrancea. Funcție viticolă importantă deține și orașul Murfatlar din județul Constanța. Altele au funcții agroindustriale fiind situate în arii profund rurale, ele devenind oraș tocmai datorită funcției de loc central pe care le îndeplinesc pentru aceste spații.
Există un trend de modernizare a funcțiilor urbane înregistrat la majoritatea orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est, cele mai multe dintre ele schimbându-și profilul agricol, mai degrabă specifică așezărilor rurale, cu funcția de servicii specifică așezărilor urbane. La un număr apreciabil de orașe mici ponderea salariaților în agricultură a scăzut, crescând ponderea celor ocupați în servicii. În anul 2005 la un număr de 14 orașe din 24 se înregistrează ponderi ale numărului mediu de salariați în sectorul servicii de peste 60%. Creșterea ponderii sectorului servicii se datorează practic unui efect pur statistic, în sensul în care, pe fondul scăderii fără excepție a numărului mediu de salariați, scăderile din sectorul servicii au fost mai mici decât cele înregistrate în alte sectoare economice. Numai trei orașe mici din regiune au înregsitrat în perioada analizată creșterei ale numărului mediu de salariați în sectorul servcii.
7.8. Dinamica numărului de locuințe
De regulă, orașele mici dispun de o calitate a vieții superioară orașelor mari și metropolelor, combinând avantajele mediului natural cu un mod de viață urban, care le fac atractive pentru populație, fiind preferate îndeosebi, de către gospodăriile cu niveluri ridicate ale veniturilor.
De cele mai multe ori, mai ales când sunt situate în apropierea marilor orașe, orașele mici îndeplinesc funcția de localități-dormitor, în care este cazată populația care are un loc de muncă în orașele mai mari din apropiere (vezi cap. 4.3.3).
Pentru a identifica măsura în care anumite orașe mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est se pot constitui sau nu ca localități dormitor a fost analizată dinamica numărului total de locuințe în perioada 1992-2005. Analiza evoluției acestora în perioada 1992-2005 ne relevă că, pe fondul restrângerii numărului locuințelor din fonduri publice și creșterea numărului locuințelor din fonduri private, numărul locuințelor a crescut în toate orașele, cu excepția orașelor Pogoanele, Babadag și Sulina. Orașul Pogoanele a înregistrat cea mai mare restrângere a fondului de locuințe, respectiv cu 25,4%, în contextul restrângerii numărului locuințelor din fonduri publice.
În același timp s-a analizat dinamica numărului locuințelor existente în comparație cu dinamica populației pentru încerca să se surprindă în ce măsură cele două fenomene se corelează și se suțin. Orașele mici, mai ales atunci când se află la o distanță relativ redusă față de un centru urban mai mare și care are o dinamică economică pozitivă, pot atrage populație prin calitatea vieții oferită.
Există o corelare puternică dintre dinamica pozitivă, atât a numărului populației, cât și a numărului locuințelor cu nivelul de dezvoltare al județului, respectiv al orașului reședință de județ și localizării în proximitatea imediată a acestuia, orașele din județul Constanța fiind cele care înregistrează o dinamică pozitivă pentru ambii indicatori. Pe de altă parte, localizarea în într-o zonă rurală (ex. Babadag, Pogoanele) sau izolat în rețeaua de așezări (ex. Sulina) explică restrângerea numărului de locuințe pe fondul scăderii sau stagnării dinamicii populației.
Majoritatea orașelor mici din regiune înregistează o creșetere a numărului de locuințe pe fondul descreșeterii numărului populației. Creșterea numărului locuințelor în paralel cu scăderea numărului populației în aceste localități poate fi pusă și pe seama migrației externe a populației tinere la muncă în străinătate care aleg să investească în construcția de locuințe.
Introducerea în ecuație a evoluției numărului mediu de salariați (vezi cap. 7.7), care a înregistrat o scădere în toate orașele regiunii, și corelarea cu dinamica numărului de locuințe ne relevă faptul că creșterea numărului de locuințe în orașele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est nu a fost generată de o atragere a populației ca urmare a unei dinamici pozitive a dezvoltării economice, ci, cel mult, ca urmare a unei evoluții pozitive a populației, susținută în principal de sporul migratoriu pozitiv.
Ceea ce se observă din analiza corelată a acestor date statistice și indicatori este că numărul de locuințe a crescut în majoritatea orașelor mici din regiune, dar numai în anumite cazuri această dinamică pozitivă este corelată și cu o creșetere a numărului populației. Mai mult, doar orașele Murfatlar, Băneasa, Techirghiol, Eforie, Ovidiu înregistrează un spor migratoriu pozitiv și poate explica creșterea numărului locuințelor pe seama migrației populației. Atfel se poate spune că, acolo unde dinamica pozitivă a numărului locuințelor se corelează cu dinamica pozitivă a populației (Murfatlar, Băneasa, Techirghiol, Eforie, Ovidiu), pe fondul scăderii numărului mediu de salariați, se transformă din ce în ce mai mult în localități dormitor.
Totuși, analiza trebuie privită precaut, atâta timp cât datele statistice limitate nu permit o analiza diferențiată a populației în funcție de locul de rezidență și locul de muncă, fiind dificil de apreciat cu exactitate intensitatea și gradul în care orașele mici din regiunea de dezvoltare îndeplinesc funcția de locuire (dormitor).
7.9. Potențialul de dezvoltare turistică
Analiza punctajului potențialului de dezvoltare turistică rezultate din studiile de fundamentare a PATN – Zone turistice ne indică faptul că, în cea mai mare parte, orașele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est beneficiază de un potențial de dezvoltare turistic mediu. Aceasta se traduce prin faptul că aceste orașe dispun de anumite resurse turistice și infrastructură turistică și tehnică care să susțină acest sector, fără însă a excela și a putea fi folosit ca un domeniu care să influențeze și să conducă într-o manieră decisivă la creșterea și dezvoltarea orașului.
Dacă analizăm punctajul exclusiv obținut pentru potențialul resurselor turistice se observă că cel mai ridicat potențial îl înregistrează Sulina (29 puncte dintr-un maxim de 50). Poziția izolată în sistemul urban, accesul dificil către localitate, dar și infrastructură turistică și tehnică neadecvată sunt elemente care se repercutează asupra exploatării în scop turistic a potențialului existent. Conform Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/2004 privind Lista Monumentelor Istorice, orașul Sulina are cea mai mare concentrare de monumente din regiune (31 de monumente de interes național și local), dispunând de biserici, clădirile civile urbane, etc.
Alte orașe cu resurse turistice relativ ridicate sunt Techirghiol (resurse turistice antropice, dar și naturale), Eforie (resurse turistice naturale) și Murfatlar (resurse turistice antropice).
Orașele cu cele mai reduse resurse turistice, care au obținut un punctaj mai mic de 5 puncte sunt Făurei, Ianca, Însurăței, Pogoanele, fiind lipsite atât de resurse turistice naturale, cât și resurse turistice antropice.
Se poate spune că, în general, orașele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est dispun de un patrimoniu natural și cultural relativ diversificat, dar fără a putea fi „folosit”, cu anumite excepții, drept vector pentru dezvoltarea orașelor. Majoritatea orașelor mici din regiune dispun de anumite resurse turistice antropice și naturale și acestea pot constitui elemente dintr-o strategie mai largă a dezvoltării orașelor.
Există în regiunea de dezvoltare Sud-Est un număr redus de orașe mici în care resursele turistice, naturale sau antropice, pot oferi o bază solidă pentru elaborarea unei strategii pentru dezvoltare turistică. Poate cel mai îndreptățit oraș din acest punct de vedere este orașul Sulina, care dispune de resurse turistice antropice și naturale cu potențial ridicat. De altfel, orașul Sulina, localizat în Rezervația Biosferei Delta Dunării, deține statutul de Zonă de interes național prin Legea nr. 345/06.07.2001 prin care este declarat obiectiv de interes național. Celelalte orașe cu pronunțate resurse turistice sunt Eforie și Techirghiol, orașe turistice prin definiție, pentru care provocarea cea mai mare este, pe de-o parte creșterea calității serviciilor turistice, iar pe de altă parte, dezvoltarea turismului și în sezonul rece.
7.10. Poziția și rolul orașelor mici în cadrul sistemului de așezări regional
Ianoș I., 2004 observă că sistemul urban al regiunii de dezvoltare Sud-est, spre deosebire majoritatea regiunilor de dezvoltare, se caracterizează prin sisteme urbane fragmentate, dispunând de o morfologi bipolară, axat pe orașele Galați și Constanța. Orașul Galați face parte din sistemul de așezări al Moldovei, dominând partea sudică a acesteia. Aproape întreaga rețea urbană a Munteniei este dominată de Capitală, o mai mare independență funcțională prezentând orașul Brăila, care s-a dezvoltat în strânsă conexiune cu orașul Galați, situat în apropiere, constituind cea mai mare concentrare bipolară a țării. În Dobrogea, Constanța domină sistemul de așezări, sistemul urban având un caracter excesiv monocentric, ca și în cazul Munteniei. De altfel, o caracteristică principală a sistemelor urbane regionale de dimensiuni reduse, așa cum este cel al Dobrogei, o constituie hipertrofierea capitalei regionale (Ianoș I., 2004).
Orașele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est constituie baza sistemelor urbane (fig. 30) aparținând subsitemelor centrate pe cele trei orașe coordonatoare astfel:
orașele mici din județul Buzău (Nehoiu, Pătârlagele și Pogoanele) se subsumează sistemului Munteniei, centrat pe capitala București;
orașele mici din județele Constanța (Murfatlar, Băneasa, Cernavodă, Eforie, Hârșova, Negru-Vodă, Ovidiu, Techirghiol) și Tulcea (Isaccea, Babdag, Sulina) se subsumează sistemului Dobrogei, centrat pe municipiul Constanța. O particularitate o constituie orașul Măcin, din județul Tulcea, care face parte din sistemul centrat pe Galați-Brăila;
orașele mici județele Brăila (Făurei, Ianca, Însurăței), Vrancea (Adjud, Mărășești, Panciu, Odobești) și Galați (Târgu Bujor și Berești) sunt centrate pe gruparea Galați-Brăila.
În concluzie, se poate spune că orașele mici din regiune de dezvoltare Sud-Est au un loc bine definit în structura sistemului de așezări – formează baza ierarhiei urbane fiind centre ale sistemelor de așezări locale (Deică P., 1984).
7.11. Poziția și rolul orașelor mici în rețeaua regională de așezări
Poziția orașelor mici în cadrul rețelei regionale de așezări indică tipul de strategie și funcțiile și rolurile principale pe care orașele ar trebui să le îndeplinească în teritoriu: deconcentrarea marilor orașe, centru coordonator pentru spațiile rurale întinse etc. În același timp, poziția lor spațială în cadrul regiunii și a rețelei de așezări și, coroborat cu actualul stadiu de dezvoltare urbană, poate constitui un indiciu asupra viabilității acestor orașe în viitor.
Viitorul unui oraș este totdeauna greu de prezis pe termen mediu sau lung. Situarea unui oraș în raport cu celelalte cu care formează un sistem constituie un element important în analiza evoluției orașului respectiv. Evaluate în termenii poziției geografice, dimensiunii relative și specializării, se poate trage o concluzie cu privire la dependența istorică, la adaptarea anterioară a orașului, la traiectoria sa evolutivă, iar pe de altă parte asupra efectelor concurenței exercitate asupra sa de către celelalte orașe.
În contextul globalizării principalii poli urbani regionali, capitalele sistemelor urbane (Constanța, Brăila-Galați) își consolidează pozițiile lor, în timp ce orașele mici și, deopotrivă cele mijlocii, sunt condamnate a stagnare sau sunt afectate în mare măsură de fenomenul de declin urban.
O dezvoltare specifică poate fi anticipată pentru orașele mici situate în zona de influență a orașelor mari (Ovidiu, Murfatlar, Panciu, Odobești, etc). Ținând cont de amploarea fenomenului de suburbanizare care se va accentua în următoarea perioadă, orașele mici pot asigura locuințe de bună calitate pentru populația care va lucra în orașele mari (Constanța și Focșani) sau se pot oferi pentru dislocarea unor activități productive sau non-productive. Pentru unele dintre ele, pe viitor, cel mai mare risc îl poate constitui pierderea identității, în măsura în care dezvoltarea ulterioară a orașelor mari va îngloba aceste așezări.
Fig. Poziția orașelor mici în cadrul rețelei regionale de așezări din Regiunea de dezvoltare Sud-Est
Orașele mici cu un insuficient hinterland sau cu funcții urbane insuficient conturate (ex. Berești, Tg. Bujor, etc.), generate și de declararea arbitrară a orașelor din perioada comunistă, sunt așteptate în perioada imediat următoare a se ruraliza gradual. Există însă și posibilitatea, ca, pentru viitorul îndepărtat, în funcție și de evoluția economică, aceste orașe, situate în zonele rurale izolate, marginale, să își consolideze funcțiile urbane pentru spațiile rurale pe care le polarizează. Ținând cont de lipsa competiției din partea orașelor mari, prezervarea funcțiilor sale urbane ca centre ale arealelor rurale va deveni necesară.
Este de așteptat ca o parte a orașelor regiunii de dezvoltare Sud-Est își vor păstra funcțiile în viitorul apropiat (ex. Cernavodă, Eforie, Techirghiol, Făurei, etc.). Orașele mici vor continua să constituie elemente importante pentru dezvoltarea spațiului rural (ex. Adjud), pentru asigurarea unui alt stil de viață oferit populației și conservarea identității regionale și locale în procesul globalizării (ex. Sulina).
O altă posibilitate de menținere și dezvoltare a orașelor mici o constituie sprijinirea specializării lor. Specializarea industrială va rămâne la fel, deși numărul orașelor cu specializare industrială a scăzut și este de așteptat să scadă din cauza dislocării industriilor tradiționale, care vor fi înlocuite de funcțiile de servicii. Specializarea orașelor mici în sectorul terțiar este de așteptat să joace un rol și mai proeminent și cu deosebire în turism, ținând cont de valențele turistice ale Regiunii de dezvoltare Sud-Est (ex. Eforie, Techirghiol, și eventual Sulina).
8. Concluzii și recomandări privind rolul orașelor mici în dezvoltarea intraregională
Succesul dezvoltării orașelor mici este influențat, atât de factori endogeni, cât și de cei exogeni. Factorii și forțele responsabile pentru creșterea economică a orașelor mici sunt numeroși și menționăm: localizare, zonă de influență/hinterland, dotarea infrastructurală și calitatea resurselor umane, etc. În afara acestor factori care țin de orașul propriu-zis, orașele mici sunt afectate într-o măsură destul de mare, de evoluția economiei la nivel național sau regional, de trendurile de dezvoltare la nivel macroteritorial, declin regional, sistemele urbane din apropiere, atractivitatea regională, etc.
Rețeaua orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est este rezultatul unor procese și factori diferiți de-a lungul istoriei, caracterizându-se prin eterogenitate din punct de vederea al etapelor de apariție. În același timp, constituie o rețea stabilă în timp și spațiu, cu o existență îndelungată ce coboară în antichitate și, mai târziu, în epoca feudală (ex. Hârșova, Isaccea, Babadag, Măcin).
Momentele de apariție ale orașelor, dar mai ales factorii care au determinat apariția lor au o influență asupra evoluției lor, orașele apărute în perioada comunistă, ca urmare a deciziilor politice și mai puțin din rațiuni firești, au înregistrat scăderi demo-economice, fiind afectate de reducerea numărului populației, scăderea activităților economice și creșterea șomajului.
Problemele specifice ale orașelor mici nu pot fi rezolvate în afara sistemului unitar de așezări, evoluția lor fiind strâns legată de cea a sistemelor urbane naționale și regionale din care fac parte. Orașele mici din regiune, ca de altfel și al nivel național, cresc ca număr și scad ca pondere a populației în total populație în perioadele de creștere urbană și scad sau stagnează ca număr și crește ponderea populației în total populație în perioadele de descreștere urbană. Totodată, există o relație invers proporțională între creșterea economică regională/națională și creșterea populației orașelor mici: orașele mici înregistrează o dinamică pozitivă atunci când creșterea economică este negativă și invers, populația orașelor mici scade atunci când există o creștere economică pozitivă regională/națională. Mai mult, există și o corelație destul de puternică între nivelul național urban al dinamicii populației și cel al orașelor mici din regiune, cele două componente evoluând în aceleași coordonate, orașele mici practic neavând soluții de contracarare a acestui fenomen.
Distanța față de centrul coordonator județean și importanța economică a acestuia își pune amprenta asupra dinamicii demografice a orașelor mici. Analiza accesibilității rutiere corelată cu dinamica populației, considerată un indicator destul de relevant pentru creșterea sau descreșterea orașelor, indică faptul că cu cât orașul mic este situat la o distanță mai mare față de municipiul reședință de județ cu atât oportunitățile de dezvoltare sunt mai scăzute, iar orașul este condamnat la declin sau stagnare. În același timp, nivelul de dezvoltare județean are o influență majoră în dinamica demografică a orașelor mici, orașele cu dinamică pozitivă fiind localizate în județele (ex. Constanța) cu un nivel mai ridicat de dezvoltare.
În ceea ce privește gradul de echiparea al orașelor mici și capacitatea acestora de a asigura servicii urbane pentru zona rurală înconjurătoare putem spune că orașelor mici din regiune le lipsesc în primul rând funcția turistică și de agrement, asigurând în schimb funcția de educație. Toate cele 24 de orașe dispun de liceu sau altă formă de învățământ secundar, precum și biblioteci publice. Nu întotdeauna orașele mici localizate în spații profund rurale, care ar trebui să polarizeze întreaga zonă rurală sunt bine echipate din acest punct de vedere. Negru-Vodă, care polarizează o întinsă suprafață rurală în Sudul județului Constanța este cel mai puțin pregătit pentru a asigura servicii urbane pentru spațiile adiacente.
În perioada de tranziție, cele mai multe dintre orașele mici și-au menținut un grad scăzut de dezvoltare și un grad ridicat de ruralitate. Fără nicio excepție, numărul mediu de salariați a scăzut în toate orașele mici din Regiunea Sud-Est, ceea ce demonstrează o reducere a activității economice în toate orașele mici din regiune. Prin urmare, putem afirma, corelat și cu dinamica populației, că niciun centru urban nu a atras populație pentru că a înregistrat o dinamică economică, ci mai degrabă creșterea populației s-a datorat unei dinamicii pozitive a creșterii naturale.
Cu anumite excepții (Cernavodă, dar și Măcin și Nehoiu), orașele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est sunt în mică măsură centre economice importante și dinamice care să asigure o ocupare a forței de muncă.
Funcțional, orașele mici din regiunea Sud-Vest prezintă o oarecare diversificare. Este de menționat că, prezența litoralului Mării Negre în această regiune conferă multor orașe funcții balneoclimaterice (Techirghiol, Eforie, etc.). O altă activitate destul de frecventă ce caracterizează orașele mici ale regiunii de dezvoltare Sud-Est o constituie cea de transport, respectiv cea de nod feroviar – Făurei, Mărășești, dar și funcția portuară întâlnită la orașele situate, fie pe Canalul Dunăre-Marea Neagră (Ovidiu), fie pe Dunăre (Sulina, Isaccea, Măcin). Datorită prezenței zonei subcarpatice în județele Buzău și Vrancea o serie de localități au funcții agricole, cu specializare în viticultură, cum ar fi Odobești și Panciu din județul Vrancea. Funcție viticolă importantă deține și orașul Murfatlar din județul Constanța. Altele au funcții agroindustriale fiind situate în arii profund rurale, ele devenind oraș tocmai datorită funcției de loc central pe care le îndeplinesc pentru aceste spații.
Există un trend de modernizare a funcțiilor urbane înregistrat la majoritatea orașelor mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est, cele mai multe dintre ele schimbându-și profilul agricol, mai degrabă specifică așezărilor rurale, cu funcția de servicii specifică așezărilor urbane.
De cele mai multe ori, orașele mici dispun de o calitate a vieții superioară orașelor mari și metropolelor, combinând avantajele mediului natural cu un mod de viață urban, care le fac atractive pentru populație. Orașele mici înregistrează mărimea optimă, asigurând un echilibru între externalitățile negative (poluare, congestie etc.) și cele pozitive ale urbanizării (costuri de tranzacționare scăzută, etc.), și din această cauză ele sunt preferate, îndeosebi, de către gospodăriile cu niveluri ridicate ale veniturilor.Atunci când sunt situate în apropierea marilor metropole, de cele mai multe ori ele îndeplinesc funcția de localități-dormitor, în care este cazată populația care are un loc de muncă în metropolă. Dinamica numărului de locuințe, corelată cu dinamica populației și a numărului mediu de salariați ne arată faptul că pentru anumite orașe mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est (ex. Murfatlar, Băneasa, Techirghiol, Eforie, Ovidiu, Negru-Vodă), pentru care creșterea numărului de locuințe se corelează cu dinamica pozitivă a populației, susținută în principal de migrație, în contextul scăderii numărului mediu de salariați se transformă din ce în ce mai mult în localități-dormitor.
Funcțiile culturală și de turism capătă din ce în ce mai mare importanță în orașele mici, întărirea și promovarea turismului reprezentând o soluție pentru dezvoltarea comunității. Se poate spune că, în general, orașele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est dispun de un patrimoniu natural și cultural relativ diversificat, dar fără a putea fi „folosit”, cu anumite excepții, drept vector pentru dezvoltarea orașelor și bază solidă pentru elaborarea unei strategii pentru dezvoltare turistică. Majoritatea orașelor mici din regiune dispun de anumite resurse turistice antropice și naturale și acestea pot constitui elemente dintr-o strategie mai largă a dezvoltării orașelor.
Poate cel mai îndreptățit oraș din acest punct de vedere este orașul Sulina, care dispune de resurse turistice antropice și naturale cu potențial ridicat. Celelalte orașe cu pronunțate resurse turistice sunt Eforie și Techirghiol, orașe turistice prin definiție, pentru care provocarea cea mai mare este, pe de-o parte creșterea calității serviciilor turistice, iar pe de altă parte, dezvoltarea turismului și în sezonul rece.
Vulnerabilitatea orașelor mici declarate în perioada comunistă, fără o bază justificată și care nu au istorie îndelungată, se manifestă și în imposibilitatea elaborării unei strategii alternative de dezvoltare, în lipsa unei baze economice solide a orașului care să susțină dezvoltarea sa.
Orașul mic reprezintă elementul care face legătura dintre rețeaua rurală și cea urbană dintr-un sistem de așezări, orașul mic aflându-se, de cele mai multe ori, plasat la partea inferioară a sistemelor urbane și la cea superioară sistemelor rurale. Orașele mici din regiunea de dezvoltare Sud-Est constituie baza sistemului urban al regiunii de dezvoltare Sud-Est format din subsitemele centrate pe cele trei orașe coordonatoare: București, Brăila-Galați și Constanța.
Locul și poziția pe care fiecare oraș mic îl deține în cadrul rețelei de așezări este, deosebit de important prin prisma evidențierii funcțiunilor pe care acesta le îndeplinesc pentru regiune. În funcție de poziția pe care orașele mici le dețin în cadrul structurii de așezări se poate stabili strategia de dezvoltare la nivel regional pentru fiecare oraș în funcție de poziția sa în rețeaua de așezări: altele sunt obiectivele și funcțiunile pe care le îndeplinește un oraș mic, aflat în zona de influență a marilor aglomerări urbane, după cum alta este strategia de urmat pentru un oraș mic care polarizează o întinsă suprafață rurală.
În acest context, o dezvoltare specifică poate fi anticipată pentru orașele mici situate în zona de influență a orașelor mari (Ovidiu, Murfatlar, Panciu, Odobești, etc). Ținând cont de amploarea fenomenului de suburbanizare care se va accentua în următoarea perioadă, orașele mici pot asigura locuințe de bună calitate pentru populația care va lucra în orașele mari sau se pot oferi pentru dislocarea unor activități productive sau non-productive. Cel mai mare risc constă în faptul că ele sunt pasibile de pierderea identității, fiind ulterior înglobate și percepute ca părți ale orașelor respective. Totodată, una dintre provocările cu care se vor confrunta orașele mici situate în ariile de influență a marilor orașe va fi cuplarea dezvoltării economice cu problemele de mediu.
Orașele mici cu un insuficient hinterland sau cu funcții urbane insuficient conturate (ex. Berești, Tg. Bujor, etc.), generate și de declararea arbitrară a orașelor din perioada comunistă, sunt așteptate a se ruraliza gradual. Cu siguranță că, pentru viitorul îndepărtat, ținând cont și de evoluția economică, aceste orașe, situate în zonele rurale izolate, marginale, își vor consolida funcțiilor urbane pentru spațiile rurale pe care le polarizează. Ținând cont de lipsa competiției din partea orașelor mari, prezervarea funcțiilor sale urbane ca centre ale arealelor rurale va deveni necesară și fără dubiu.
Este recunoscut faptul că punctul de plecare al oricărei politici publice eficiente este acela de a avea la dispoziție și a dispune de o bază de date statistice care să surprindă elementele vitale ale dezvoltării socio-economice a societății. Prin urmare îmbunătățirea sistemului de date statistice pentru relevarea fenomenelor și proceselor socio-economice la un moment dat și în timp istoric este esențială pentru elaborarea unei politici sau planificări la nivel regional și intraregional. Exemplificăm aici lipsa din catalogul datelor statistice și a anchetelor statistice a informațiilor, deosebite de importante pentru identificarea fenomenelor socio-economice la nivel regional și intraregional, a fenomenului navetismului ce implică deopotrivă cunoașterea locului de rezidență și a locului de muncă al populației.
Se impune, dacă nu la nivel legislativ, cel puțin pentru elaborarea politicilor teritoriale o nouă metodă de definire și delimitare a orașelor, inclusiv a orașelor mici. În elaborarea unor politici eficiente la nivel regional și intraregional este foarte important pentru a clarifica și a pune de acord orașul, ca entitate administrativă, cu orașul ca expresie a funcțiilor sale socio-economice, a cărei influență se extinde dincolo de granițele administrative.
O mare provocare o constituie gândirea limitată la granițele administrative. Fiecare oraș este concentrat cu propria-i situație în interiorul granițelor sale. Nu există gândire multilaterală la un nivel politic dincolo de limitele administrative și prea puțin se gândește când vorbim de planificare spațială la zone funcționale și nu la limite administrative.
În acest context considerăm că este nevoie de o întărire a legislației referitoare la asocierea dintre unitățile administrativ-teritoriale și promovarea în comun a unor strategii de dezvoltare („parteneriatul urban-rural”). Orașul, respectiv spațiul rural, nu trebuie să mai fie văzute drept entități separate pentru care sunt elaborate și implementate politici specifice, ci este necesară elaborarea politici atât la nivel regional, cât și intraregional, care să cuprindă atât orașul propriu-zis, cât și zona înconjurătoare în care acesta se află ancorat. Politicile și strategiile care urmăresc dezvoltarea orașelor mici trebuie să țină cont de interacțiunile sectoriale dintre spațiul urban și rural. Este importantă astfel crearea, inclusiv la nivel legislativ, a unui cadru care să influențeze cooperarea între unitățile administrativ-teritoriale pentru dezvoltarea și elaborarea de strategii de dezvoltare comune.
Literatura de specialitate, dar și informațiile empirice evidențiază caracterul heterogen al orașelor mici, atât din punct de vedere funcțional (bază economică, performanțele economice, specializarea socio-economică, resursele naturale existente, distribuirea veniturilor și a puterii de cumpărare etc.), cât și din punct de vedere al poziției geografice (poziția în cadrul regiunii și de accesul la principalele căi de comunicații, accesibilitate la piețe, etc) și atrage atenția asupra importanței acestor aspecte în formularea unei politici publice care să acorde o importanță rolului orașelor mici în dezvoltarea socio-economică. Prin urmare, considerăm că este dificil de elaborat o politică dedicată exclusiv orașelor mici, întrucât așa cum am menționat, fiecare oraș trebuie analizat în funcție de specificul regiunii în care se află și în funcție de poziționarea în spațiu.
Identificarea și cooperarea între politicile publice, sectoriale sau teritoriale, este astfel vitală pentru creșterea viabilității economice și sociale a orașelor mici.
Orașele mici ar trebui să joace un rol important în primul rând în politicile și strategiile de dezvoltare regionale și ale politicii urbane. În politica regională și cea spațială orașele mici trebuie să fie entități spațiale care să îndeplinească funcția de noduri în sistemul urban sau în regiunile slab dezvoltate. Totodată, în politica de dezvoltare regională trebuie ținut cont de faptul că dezvoltarea orașelor mici se face în cadrul zonele metropolitane (conceptul „city-regions”) sau, după caz, ținând cont de spațiul rural pe care îl polarizează.
Orașele mici care întâmpină dificultăți în ceea ce privește dezvoltarea economică au posibilitatea de a promova o dezvoltare urbană prin îmbunătățirea unor factori „soft”, cum ar fi, de exemplu, funcția culturală și de turism. Revitalizarea urbană prin renovarea și conservarea centrelor/monumentelor istorice constituie o opțiune strategică de luat în seamă pentru orașele mici care au un trecut istoric, putând contribui astfel la creșterea economică a acestora.
O atenție deosebită trebuie acordată politicilor care conduc la creșterea competitivității economice și îmbunătățirea gradului de atractivitate a acestora. Strategiile privind creșterea competitivității economice a orașelor mici nu trebuie să neglijeze legăturile cu mediul economic local, dar în același timp ele trebuie să țină cont și să promoveze specificul local regional. Politicile publice, atunci când au în vedere dezvoltarea orașelor mici, ar trebui concentrate, pentru a schimba calitatea unei locații, asupra investițiilor în infrastructura fizică, rutieră, de telecomunicații, etc.
Alte politici care ar trebui să includă o componentă pentru orașele mici: politica de dezvoltarea rurală (diversificare economică, furnizarea de servicii publice etc), politica socială (coeziune socială, forță de muncă, etc), politica în domeniul mediului (contrabalansând extinderea necontrolată a orașelor sau concentrarea creșterii în câteva orașe mari), politica în domeniul transportului (orașele mici, ca noduri de transport în zonele metropolitane și rurale).
Schimbul de experiență între orașele care au condiții similare constituie una dintre metodele de îmbunătățire a capacității orașului de a răspunde provocărilor inerente dezvoltării economice. Cea mai mare provocare o constituie replicarea acestor exemple de bună practică în alte comunități. Dar, aceste exemple de bună practică sunt, de cele mai multe ori, valabile la un anumit moment în timp și se întâmplă în orașe/comunități cu resurse/condiții specifice și elite conducătoare diferite. Transferabilitatea exemplelor de bună practică este limitată de condițiile și circumstanțele specifice și personalitatea diferită a orașelor mici.
Pe de altă parte, având în vedere mărimea lor, orașele mici manifestă avantaje incontestabile dacă ne gândim la guvernanța locală (administrație): ele sunt mult mai ușor de manageriat și sunt foarte aproape de cetățeni ceea ce facilitează procesul participării la luarea deciziilor. Majoritatea orașelor mici se confruntă, însă, cu lipsa resurselor materiale și umane ceea ce face aproape imposibilă elaborarea și implementarea unei strategii de dezvoltare economică.
Concluzionând putem afirma că succesul dezvoltării orașelor mici poate fi asigurat numai printr-o tratare într-o manieră integrată și prin cooperarea politicilor publice relevante, atât sectoriale, cât și teritoriale.
Fără îndoială că datele statistice limitate și complexitatea rolului pe care orașele mici îl pot juca în dezvoltarea intraregională necesită o aplecare mai aprofundată asupra fiecărui din aceste aspecte identificate în lucrarea de față. Astfel considerăm necesar ca temele pentru cercetările viitoare privind rolul orașelor mici pe care îl joacă în dezvoltarea intraregională și regională sau echilibrată a teritoriului să acorde o mai mare atenție fiecărui aspect.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Adam Brigitte (2006) Medium-sized cities in urban regions, European Planning Studies, Vol. 14, No. 4
Aldskogius Goran Urban Policy in the structural policy of European Union, CERUM Working Paper, No. 21
Bachtler John, Yuill Douglas (2001, August) Policies and strategies for regional development: a shift in paradigm?, Regional and Industrial Policy Research Paper, Nr. 46
Bailly S. Antoine The Region : A basic Concept for understanding local Areas and Global Systems, Cybergeo, Fragments of regional science in honour of Jean Paelinck, article 42, http://www.cybergeo.eu/index333.html, accesat în luna Septembrie 2009
Baker Jonathan (1990) Small town Africa. Studies in urban-rural interaction, Seminar proceedings No. 23, The Scandinavian Institute of African Studies http://books.google.com/books?id=8zLEEUplPmIC&pg=PA51&dq=small+and+intermediate+urban&hl=en&ei=FPw0TqyXD8mF-wbjwtz_DA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4&ved=0CDkQ6AEwAw#v=onepage&q=small%20and%20intermediate%20urban&f=false, accesat în luna iulie 2011
Barro Robert J., Sala-i-Martin Xavier (1999) Economic growth, Cambridge, MA: MIT Press
Benedek Jozsef, Kurko Ibolya (2010), Evoluția și caracteristicile disparităților teritoriale din România, în Politicile regionale în România, Editura Polirom, Vol. coordonat de Bakk Miklos și Benedek Jozsef
Benna G. Umar (1996) New towns in national and Regional development: Lessons from Jubail Industrial City in Saudi Arabia, Journal of King Saud University, Arhitecture & Planning Vol. 8, No 1 (1996)
Brennan Christiana, Hackler Darrene, Hoene Christopher (2005) Demographic changes in small cities 1990 to 2000, Urban Affairs Review, Vol. 40, No 3
Cappellin Riccardo (2000) Urban agglomeration and regional development policies in an enlarged Europe, în „Spatial Change and interregional flows in integrating europe – Essay in honour of Karin Peschel,” Physica-Verlag, Heidelberg, pg. 117-129
Carlino Gerald A. (2005) The Economic role of cities in the 21st century , Business Review, Issue Q3, pg. 9-15
Cândea Melinda, Erdeli George (1981) Considerații asupra spațiului urban în România, St. Cercet. Geol., Geogr., seria geografie, tom XXVIII, București
Constantin Luminița Daniela (2004) a. Elemente fundamentale de economie regională, Editura ASE, București
Constantin Luminița Daniela (2004) b. Strategia și politica regională în România, Administrație și management Public, Nr. 2
Courtney Paul, Errington Andrew (2003) Small towns as „sub-poles” in European rural development, Agricultural Economics Society Annual Conference, University of Playmaouth
Cristea Marius (2010) Dimensiunea urbană a politicii de coeziune, în Politicile regionale în România, Editura Polirom, Vol. coordonat de Bakk Miklos și Benedek Jozsef
Cucu Vasile (1970) Orașele României, Editura Științifică, București
Cucu Vasile (1973) România. Cartea de vizită a orașelor, Editura pentru Turism, București
Cucu Vasile, Cândea Melinda, Nancu Daniela (1987) Fenomenul urban în Subcarpații românești, Terra, Nr. 4
Duham D. (1991) Agricultural growth and rural industry: some reflections on the rural growth linkages debate, ISS Working paper Series, No. 114, The Hague
Daniels L. Thomas (1989), Small Town Economic Development: Growth or Survival?, Journal of Planning Literature, vol 4, 413, SAGE Publications
Daniels L. Thomas, Lapping M.B. (1987) Small town triage: A rural settlement policy for American Midwest, Journal of Rural Studies, 3, 3: 273-280
Dawkins Casey G. (2003) Regional development theory: Conceptual Foundations, Classic works, and recent developments, Journal of Planning Literature, SAGE Publications
Deică Petre (1984) Rolul orașelor mici în structura teritorială a economiei naționale, Bul. Soc. St. Geogr., București
Deică Petre, Cândea Melinda, Erdeli George (1984) Dinamica și căile de creștere a orașelor, Geografia României, Geografie umană și economică, II, Editura Academiei
Deică Petre, Erdeli George (1994) Les petites villes de Roumanie, Institutul de Geografie al Academiei Române, București
De Michelis Nicola (2008) Regional Convergence: A Relevant Measure of Policy Success?, CESifo Forum 1
Dumitrescu Bianca (2008) Orașele monoindustriale din România. Între industrializare forțată și declin economic, Editura Universitară, București
Dutt Ashok K (1970) A comparative study of regional planning in Britain and The Netherlands, The Ohio Journal of Science, Vol. 70, No. 6
Easterly W., Levine R. (2000) It’s not factor accumulation: Stylized facts and Growth models, World Bank
Erdeli George, Braghină Cristiana (1997), Considerații geografice asupra transportului feroviar și rutier din România în perioada de tranziție economică, Comunicări de Geografie, Editura Universității din București, București
Erdeli George, Cândea Melinda, Braghină Cristian, Castachie Silviu, Zamfir Daniela (1999) Dicționar de geografie umană, Editura Corint, București
Fox Karl A., Kumar Krishna T. (1994) The functional economic area: Delineation and implications for economic analysis and policy, Urban-regional economics, social system accounts, and eco-behavioral science: Selected writings of Karl L. Fox James L. Prescott , Paul van Moeskeke, and Jati K. Sengupta, eds. Ames: Iowa State University Press
Gill Indermit, Kharas Homi (2007) An East Asian Renaissance – Ideas for Economic Growth, World Bank
Glaeser Edward L. (1998) Are cities dying?, The Journal of Economic Perspective, Vol. 12, No. 2, pp. 139-160
Hardoy Jorge E. și Satterthwaite David (editori) (1986) Small And Intermediate Urban Centers: Their Role In National And Regional Development In The Third World, Hodder and Stoughton in association with International Institute for Economic Development
Hardoy Jorge E. și Satterthwaite David (1988) Small and intermediate urban centers in the third world: what role for government?, Thirld World Planning Review, Vol. 1. No. 1
Henderson Vernon (2000) The effects of urban concentartion on economic growth, Working paper 7503, Cambridge, MA: National Bureau of Economic Research
Herbers J. (1986) The new heartland, New York: Times Books
Hinderink Jan, Titus Milan (2002) Small towns and regional development:Major findings and policy implications from comparative research, în Urban Studies, Vol. 39, No. 3
Hoover Edgar M., Giarratani Frank (1985) Introduction to regional economics, 3d ed. New Zork: Knopf
Ianoș Ioan (1982) Locul și rolul orașelor mici în rețeaua națională de așezări, Terra, Nr. 3
Ianoș Ioan (1987) Orașele și organizarea spațiului geografic, Editura Academiei, București.
Ianoș Ioan, Tălângă Cristian (1994) Orașul și sistemul urban românesc în condițiile economiei de piață, Institutul de Geografie, București
Ianoș Ioan (1994) On the central place functions of the rural settlements in Romania, RRGGG, Geographie, 38
Ianos Ioan, Guran Liliana (1995) Comportamentul demografic recent al orașelor României, S.C.G., t XLII, București
Ianoș Ioan, Tălângă Cristian (1996) Structura și dinamica funcțională a orașelor mici în România, Conferința națională de geografie, vol. II, Timișoara
Ianoș Ioan, Humeau J. P. (2001) Teoria sistemelor de așezări umane, Editura Tehnică, București
Ianoș Ioan (2004) Dinamica urbană. Aplicații la orașul și sistemul urban românesc, Editura Tehnică, București
Ianoș Ioan, Heller Wilfried (2006) Spațiu, economie și sisteme de așezări, Editura Tehnică, București
Ionescu Claudia, Toderaș Nicolae (2007) Politica de dezvoltare regională, Editura Tritonic, București
Jula Dorin (2002) Economie regională, Editura Estfalia, București
Kim Sukkoo (2008) Spatial inequality and economic development: theories, facts and policies, Commission on Growth and Development, Washington
Lamboy J. G. (1998) Economies of agglomeration and spatial development, Inaugural Lecture, University of Utrecht
Le Gleau Jean-Pierre, Pumain Denise, Saint-Julien Therese (1997) Towns of Europe: to each country its definition, INSSE Studies, No. 6
Lin George C. S., Ma Laurence J.C. (1994) The role of towns in Chinese regional development: the case of Guangdong Province, International Regional Science Review, SAGE Publications
Louv R. (1985) America II, New York, Penguin
Mathur O. P. (1982) Small cities and national development, United Nations Centre for Regional Development, Nagoya, Japonia
Mc Granahan David (2002) Regional convergence and divergence in the US, 1969-98, Working Party on Territorial Indicators, OECD
Mehedinți Simion (1994) Terra. Introducere în geografie ca știință, Editura Enciclopedică, București
Meijers Evert, Romein Arie (2003) Realizing potential: Building Regional Organizing Capacity inpolycentric urban regions, European urban and regional studies, Vol. 10, No 2, SAGE Publications
Meijers Evert (2008) Summing small cities does not make a large city: Polycentric urban regions and the provision of cultural, leisure and sports amenities, Urban studies, Vol. 45, No 11, SAGE Publications
Meijers Evert, Sandberg Krister (2006) Polycentric development to combat regional disparities, The relation between polycentricity and regional disparities in European countries, ERSA
Meyer Dietmar, Lackenbauer Jorg (2005) EU Cohesion Policy and the Equity-Efficiency Trade-Off: Adding Dynamics to Martin’s model, Andrassy Working paper series, No XIII
Minocha A.C., Yadav H. S. (1989) Small and medium towns and their role in regional development, Gian Publishing House, New Delhi, http://books.google.com/books?id=Mvzr53VRyPEC&pg=PA40&dq=small+towns&hl=en&ei=SWUpTolDxJbxA-Li8bcE&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CCsQ6AEwATge#v=onepage&q&f=false, accesat ]n luna iulie 2011
Murgescu Bogdan (2010) România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom
Owusu George (2005, a) Small towns in Ghana: Justifications for their promotion under Ghana’s decentralisation Programme, African Studies Quarterly, Vol. 8, No. 2
Owusu George (2005, b) The role of district capitals in regional development: linking small towns, rural-urban linkages and decentralisation in Ghana, PhD.-thesis, Department of Geography, Faculty of Social Sciences and Technology Management Norwegian University of Science and Technology, NTNU, Trondheim
Parr B. John (1999) Growth Pole Strategies in Regional economic planning: a Retrospective view. Part 1. Origins and Advocacy, Urban Studies, Vol. 36, No. 7, SAGE Publications
Parr B. John (1999) Growth Pole Strategies in Regional economic planning: a Retrospective view. Part 2. Implementation and Outcome, Urban Studies, Vol. 36, No. 8, SAGE Publications
Polese Mario (1999) From regional development to local development: on the life, death and rebirth (?) of regional science as a policy relevant science, Canadian journal of regional science, XXII:3, pp. 299-314
Pop Iuliana (2007) Orașele mici din Câmpia Română. Structuri și funcționalități urbane, Editura Universitară, București
Popescu Claudia Rodica (coordonator) (2004) Disparități regionale în dezvoltarea economico-socială a României, Editura Meteor Press
Staicu Gabriel, Moraru Liviu-Cătălin (2006), Paradigma creșterii endogene. Implicații privind teoria și politica economică, Economie teoretică și aplicată, Vol. 13, Nr. 10, ASE
Southhall Aidan (1988) Small towns in Africa revisited, African Studies Review , Vol. 31, No. 3
Pascariu Gabriela Carmen (2004/2005) Despre convergență și divergență în procesul de integrare europeană, Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Tomul L/LI, Științe Economice
Pelkmans Jaques (2003) Integrare europeană. Metode și analiză economică, Institutul european din România, București
Richardson Harry W. (1978) Regional economics, Urbana: University of Illinois Press
Rietveld Piet (1990) Infrastructure palnning and rural development: reeflection on the urban functions approach, International Regional Science Review, Vol. 13, No. 3, pp. 249-256
Rondinelli Dennis A. (1983) Towns and small cities in developing countries, Geographical Review, Vol. 73, No. 4, pp. 379-395
Rey Violette, Groza Octavian, Ianoș Ioan, Pătroescu Maria (2006) Atlasul României, Ed. A 2-a Rev, București, Enciclopedia RAO
Săgeată Radu (2001) ”Ruralul” în mediul urban, Revista Geografică, t. VIII, Institutul de Geografie, Academia Română
Scott Allen J., Storper Michael (2003) Regions, globalization, development, Regional Studies, Vol. 37.6&7, pp. 579-593
Siegel Beth, Waxman Andy (2001), Third-tier cities – Adjunsting to the new economy, Review of economic development literature and practice, No. 6
Sorensen Andre (2001) Subcentres and satellite cities: Tokyo’s 20th century exeperience of planned polycentrism, International Planning Studies, Vol. 6, No. 1, pp 9-32
Tacoli Cecilia (1998) Urban-Rural interactions: a guide to literature, în Environment and Urbanization, Vol. 10, No. 1, SAGE Publications
Tacoli Cecilia (2003) The links between urban and rural development, în Environment and Urbanization, Vol. 15, No 1, SAGE Publications
Tacoli Cecilia (2004), The role of small and Intermediate urban centers and market towns and the value of regional approaches to rural Poverty reduction policy, Prepared for the OECD DAC POVNET Agriculture and Pro-Poor Growth Task Team, Helsinki Wokshop
Thisse Jacques-Francois (2000) Agglomeration and regional imbalance: Why? And is it bad?, EIB Papers, Vol. 5, No 2
Tălângă Cristian, Popescu Claudia, Ianoș Ioan (1988) Caracteristici ale evoluției numerice a populației Deltei Dunării în secolul XX, SCGGG, Geografie, XXXV
Quigley M. John (1998) Urban diversity and economic growth, Journal of Economic Perspective, Vol. 12, 2o. 2, pp 127-138
Quigley M. John (2008, Aprilie) Urbanization, Agglomeration, and Economic Development, Working Paper, No. 19, The Commision on growth and development working series
Ungureanu Alexandru (1980) Orașele din Moldova, Editura Academiei, București
Vaishar Antonin (2004) Small towns: an important part of the moravian settlement system, Dela 21
Vlăsceanu Gheorghe, Ianoș Ioan (1998) Orașele României – mică enciclopedie, Casa Editorială Odeon, București
Vârdol Daniel Celu (2009) Dinamica social-economică a orașelor mici din Valea Dunării românești, Teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Geografie
Williamson Jeffrey G. (1965) Regional inequality and the process of national development: A description of paterns, Economic development and cultural change, Vol. 13, No 4
Zamfir Daniela, Braghină Cristian (2000) Locul localităților componente în eveoluția demografică a orașelor mici din România, Comunicări de Geografie, III, Editura Universității din București, București
Zamfir Daniela, Braghină Cristian (2001) Considerații geografice privind ierarhizarea orașelor mici din România, Comunicări de Geografie, Editura Universității din București, București
Zamfir Daniela (2005) Dinamica și structura demografică a orașelor mici din România, Teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Geografie
Zamfir Daniela, Tălângă Cristian, Stoica Valentina Ilinca (2009), Romanian small towns searching own identities, Journal of Urban and Regional Analysis, Vol. 1, No. 1, University of Bucharest
*** (1983) The growth profiles of small cities: Report of the research project on the role of small- and intermediate-sized cities in national development, United Nations Centre for Regional Development, Nagoya, Japonia
*** (1984) Geografia României. Geografie umană și economică, Vol. II, Editura Academiei, București
*** (1996) Carta Verde a politicii de dezvoltare în România
*** (2002) The role of cities in national and international development, UN – HABITAT, World Urban Forum, Nairobi, 29 Aprilie-3 Mai
*** (2003) Politica de dezvoltare regională în România, Institutul European din România
*** (2005) Relații între amenajarea teritoriului și dezvoltarea regională în România, URBANPROIECT, București
*** (2005) Geografia României – Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre și Platforma continentală, Vol. V, Editura Academiei Române
*** (2005) Economic Linkages Between Small Towns And Surrounding Rural Areas In Scotland: Final Report, http://www.scotland.gov.uk/Publications/2005/03/20911/55370, accesat în luna Septembrie 2009
*** (2005) Potentials for polycentric development in Europe, ESPON 1.1.1.
*** (2005) Human capital as a factor of growth and promotion of employment at the regional level: the case of France and Gemany, Committee of the Regions Studies E – 2/2005, Bruxelles
*** (2006) Probleme specifice ale dezvoltării rețelei de localități din zona de sud a României. Regiunile de dezvoltare 3 (Sud), 4 (Sud-Vest), și 8 (București), URBANPROIECT, București
*** (2006) Community strategic guidelines on cohesion, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/2007/osc/l_29120061021en00110032.pdf , accesat în luna martie 2009
*** (2006) The Role of Small and Medium-Sized Towns (SMESTO), ESPON 1.4.1.
*** (2007) Programul Operațional Regional 2007-2013, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, www.inforegio.ro
*** (2007) Al patrulea raport privind coeziunea economică și socială, Comisia Europeană, Bruxelles
*** (2008) Manual de România, NewsIn și The Monney Channel, Nr. 1
*** (2008) Cartea verde privind coeziunea teritorială. Transformarea diversității teritoriale într-un avantaj, http://ec.europa.eu/regional_policy/consultation/terco/paper_terco_ro.pdf , accesat în luna Ianuarie 2010
*** (2009) Planul de dezvoltare regională 2009-2013 a Regiunii de dezvoltare Sud-Est, Agenția pentru dezvoltare regională Sud-Est
*** (2009) Territorial Dynamics in Europe. Trends in Accesibility, European Union, Territorial Observation No. 2, Noiembrie, ESPON
*** (2009) Proiecția principalilor indicatori economico-sociali în profil teritorial până în 2012, Comisia Națională de Prognoză, Prognoza de primăvară 2009, Iunie
*** (2009) Promoting sustainable urban development in Europe. Achievements and opportunities, Comisia Europeană, Bruxelles
*** (2010, a) Regional Development policies in OECD countries, OECD, http://browse.oecdbookshop.org/oecd/pdfs/browseit/0410061e.pdf, accesat în luna Aprilie 2011
*** (2010, b) Trends in urbanization and Urban Policies in OECD countries: What lessons for China, OECD, , accesat în luna Iunie 2011
*** (2010) Reuniunea Informală Ministerială privind Dezvoltarea Urbană, Declarație, Toledo, 22 iunie, , accesat în luna Mai, 2011
*** http://www.fonduri-ue.ro/upload/118786175226.pdf, accesat în luna Mai 2010
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Adam Brigitte (2006) Medium-sized cities in urban regions, European Planning Studies, Vol. 14, No. 4
Aldskogius Goran Urban Policy in the structural policy of European Union, CERUM Working Paper, No. 21
Bachtler John, Yuill Douglas (2001, August) Policies and strategies for regional development: a shift in paradigm?, Regional and Industrial Policy Research Paper, Nr. 46
Bailly S. Antoine The Region : A basic Concept for understanding local Areas and Global Systems, Cybergeo, Fragments of regional science in honour of Jean Paelinck, article 42, http://www.cybergeo.eu/index333.html, accesat în luna Septembrie 2009
Baker Jonathan (1990) Small town Africa. Studies in urban-rural interaction, Seminar proceedings No. 23, The Scandinavian Institute of African Studies http://books.google.com/books?id=8zLEEUplPmIC&pg=PA51&dq=small+and+intermediate+urban&hl=en&ei=FPw0TqyXD8mF-wbjwtz_DA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4&ved=0CDkQ6AEwAw#v=onepage&q=small%20and%20intermediate%20urban&f=false, accesat în luna iulie 2011
Barro Robert J., Sala-i-Martin Xavier (1999) Economic growth, Cambridge, MA: MIT Press
Benedek Jozsef, Kurko Ibolya (2010), Evoluția și caracteristicile disparităților teritoriale din România, în Politicile regionale în România, Editura Polirom, Vol. coordonat de Bakk Miklos și Benedek Jozsef
Benna G. Umar (1996) New towns in national and Regional development: Lessons from Jubail Industrial City in Saudi Arabia, Journal of King Saud University, Arhitecture & Planning Vol. 8, No 1 (1996)
Brennan Christiana, Hackler Darrene, Hoene Christopher (2005) Demographic changes in small cities 1990 to 2000, Urban Affairs Review, Vol. 40, No 3
Cappellin Riccardo (2000) Urban agglomeration and regional development policies in an enlarged Europe, în „Spatial Change and interregional flows in integrating europe – Essay in honour of Karin Peschel,” Physica-Verlag, Heidelberg, pg. 117-129
Carlino Gerald A. (2005) The Economic role of cities in the 21st century , Business Review, Issue Q3, pg. 9-15
Cândea Melinda, Erdeli George (1981) Considerații asupra spațiului urban în România, St. Cercet. Geol., Geogr., seria geografie, tom XXVIII, București
Constantin Luminița Daniela (2004) a. Elemente fundamentale de economie regională, Editura ASE, București
Constantin Luminița Daniela (2004) b. Strategia și politica regională în România, Administrație și management Public, Nr. 2
Courtney Paul, Errington Andrew (2003) Small towns as „sub-poles” in European rural development, Agricultural Economics Society Annual Conference, University of Playmaouth
Cristea Marius (2010) Dimensiunea urbană a politicii de coeziune, în Politicile regionale în România, Editura Polirom, Vol. coordonat de Bakk Miklos și Benedek Jozsef
Cucu Vasile (1970) Orașele României, Editura Științifică, București
Cucu Vasile (1973) România. Cartea de vizită a orașelor, Editura pentru Turism, București
Cucu Vasile, Cândea Melinda, Nancu Daniela (1987) Fenomenul urban în Subcarpații românești, Terra, Nr. 4
Duham D. (1991) Agricultural growth and rural industry: some reflections on the rural growth linkages debate, ISS Working paper Series, No. 114, The Hague
Daniels L. Thomas (1989), Small Town Economic Development: Growth or Survival?, Journal of Planning Literature, vol 4, 413, SAGE Publications
Daniels L. Thomas, Lapping M.B. (1987) Small town triage: A rural settlement policy for American Midwest, Journal of Rural Studies, 3, 3: 273-280
Dawkins Casey G. (2003) Regional development theory: Conceptual Foundations, Classic works, and recent developments, Journal of Planning Literature, SAGE Publications
Deică Petre (1984) Rolul orașelor mici în structura teritorială a economiei naționale, Bul. Soc. St. Geogr., București
Deică Petre, Cândea Melinda, Erdeli George (1984) Dinamica și căile de creștere a orașelor, Geografia României, Geografie umană și economică, II, Editura Academiei
Deică Petre, Erdeli George (1994) Les petites villes de Roumanie, Institutul de Geografie al Academiei Române, București
De Michelis Nicola (2008) Regional Convergence: A Relevant Measure of Policy Success?, CESifo Forum 1
Dumitrescu Bianca (2008) Orașele monoindustriale din România. Între industrializare forțată și declin economic, Editura Universitară, București
Dutt Ashok K (1970) A comparative study of regional planning in Britain and The Netherlands, The Ohio Journal of Science, Vol. 70, No. 6
Easterly W., Levine R. (2000) It’s not factor accumulation: Stylized facts and Growth models, World Bank
Erdeli George, Braghină Cristiana (1997), Considerații geografice asupra transportului feroviar și rutier din România în perioada de tranziție economică, Comunicări de Geografie, Editura Universității din București, București
Erdeli George, Cândea Melinda, Braghină Cristian, Castachie Silviu, Zamfir Daniela (1999) Dicționar de geografie umană, Editura Corint, București
Fox Karl A., Kumar Krishna T. (1994) The functional economic area: Delineation and implications for economic analysis and policy, Urban-regional economics, social system accounts, and eco-behavioral science: Selected writings of Karl L. Fox James L. Prescott , Paul van Moeskeke, and Jati K. Sengupta, eds. Ames: Iowa State University Press
Gill Indermit, Kharas Homi (2007) An East Asian Renaissance – Ideas for Economic Growth, World Bank
Glaeser Edward L. (1998) Are cities dying?, The Journal of Economic Perspective, Vol. 12, No. 2, pp. 139-160
Hardoy Jorge E. și Satterthwaite David (editori) (1986) Small And Intermediate Urban Centers: Their Role In National And Regional Development In The Third World, Hodder and Stoughton in association with International Institute for Economic Development
Hardoy Jorge E. și Satterthwaite David (1988) Small and intermediate urban centers in the third world: what role for government?, Thirld World Planning Review, Vol. 1. No. 1
Henderson Vernon (2000) The effects of urban concentartion on economic growth, Working paper 7503, Cambridge, MA: National Bureau of Economic Research
Herbers J. (1986) The new heartland, New York: Times Books
Hinderink Jan, Titus Milan (2002) Small towns and regional development:Major findings and policy implications from comparative research, în Urban Studies, Vol. 39, No. 3
Hoover Edgar M., Giarratani Frank (1985) Introduction to regional economics, 3d ed. New Zork: Knopf
Ianoș Ioan (1982) Locul și rolul orașelor mici în rețeaua națională de așezări, Terra, Nr. 3
Ianoș Ioan (1987) Orașele și organizarea spațiului geografic, Editura Academiei, București.
Ianoș Ioan, Tălângă Cristian (1994) Orașul și sistemul urban românesc în condițiile economiei de piață, Institutul de Geografie, București
Ianoș Ioan (1994) On the central place functions of the rural settlements in Romania, RRGGG, Geographie, 38
Ianos Ioan, Guran Liliana (1995) Comportamentul demografic recent al orașelor României, S.C.G., t XLII, București
Ianoș Ioan, Tălângă Cristian (1996) Structura și dinamica funcțională a orașelor mici în România, Conferința națională de geografie, vol. II, Timișoara
Ianoș Ioan, Humeau J. P. (2001) Teoria sistemelor de așezări umane, Editura Tehnică, București
Ianoș Ioan (2004) Dinamica urbană. Aplicații la orașul și sistemul urban românesc, Editura Tehnică, București
Ianoș Ioan, Heller Wilfried (2006) Spațiu, economie și sisteme de așezări, Editura Tehnică, București
Ionescu Claudia, Toderaș Nicolae (2007) Politica de dezvoltare regională, Editura Tritonic, București
Jula Dorin (2002) Economie regională, Editura Estfalia, București
Kim Sukkoo (2008) Spatial inequality and economic development: theories, facts and policies, Commission on Growth and Development, Washington
Lamboy J. G. (1998) Economies of agglomeration and spatial development, Inaugural Lecture, University of Utrecht
Le Gleau Jean-Pierre, Pumain Denise, Saint-Julien Therese (1997) Towns of Europe: to each country its definition, INSSE Studies, No. 6
Lin George C. S., Ma Laurence J.C. (1994) The role of towns in Chinese regional development: the case of Guangdong Province, International Regional Science Review, SAGE Publications
Louv R. (1985) America II, New York, Penguin
Mathur O. P. (1982) Small cities and national development, United Nations Centre for Regional Development, Nagoya, Japonia
Mc Granahan David (2002) Regional convergence and divergence in the US, 1969-98, Working Party on Territorial Indicators, OECD
Mehedinți Simion (1994) Terra. Introducere în geografie ca știință, Editura Enciclopedică, București
Meijers Evert, Romein Arie (2003) Realizing potential: Building Regional Organizing Capacity inpolycentric urban regions, European urban and regional studies, Vol. 10, No 2, SAGE Publications
Meijers Evert (2008) Summing small cities does not make a large city: Polycentric urban regions and the provision of cultural, leisure and sports amenities, Urban studies, Vol. 45, No 11, SAGE Publications
Meijers Evert, Sandberg Krister (2006) Polycentric development to combat regional disparities, The relation between polycentricity and regional disparities in European countries, ERSA
Meyer Dietmar, Lackenbauer Jorg (2005) EU Cohesion Policy and the Equity-Efficiency Trade-Off: Adding Dynamics to Martin’s model, Andrassy Working paper series, No XIII
Minocha A.C., Yadav H. S. (1989) Small and medium towns and their role in regional development, Gian Publishing House, New Delhi, http://books.google.com/books?id=Mvzr53VRyPEC&pg=PA40&dq=small+towns&hl=en&ei=SWUpTolDxJbxA-Li8bcE&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CCsQ6AEwATge#v=onepage&q&f=false, accesat ]n luna iulie 2011
Murgescu Bogdan (2010) România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom
Owusu George (2005, a) Small towns in Ghana: Justifications for their promotion under Ghana’s decentralisation Programme, African Studies Quarterly, Vol. 8, No. 2
Owusu George (2005, b) The role of district capitals in regional development: linking small towns, rural-urban linkages and decentralisation in Ghana, PhD.-thesis, Department of Geography, Faculty of Social Sciences and Technology Management Norwegian University of Science and Technology, NTNU, Trondheim
Parr B. John (1999) Growth Pole Strategies in Regional economic planning: a Retrospective view. Part 1. Origins and Advocacy, Urban Studies, Vol. 36, No. 7, SAGE Publications
Parr B. John (1999) Growth Pole Strategies in Regional economic planning: a Retrospective view. Part 2. Implementation and Outcome, Urban Studies, Vol. 36, No. 8, SAGE Publications
Polese Mario (1999) From regional development to local development: on the life, death and rebirth (?) of regional science as a policy relevant science, Canadian journal of regional science, XXII:3, pp. 299-314
Pop Iuliana (2007) Orașele mici din Câmpia Română. Structuri și funcționalități urbane, Editura Universitară, București
Popescu Claudia Rodica (coordonator) (2004) Disparități regionale în dezvoltarea economico-socială a României, Editura Meteor Press
Staicu Gabriel, Moraru Liviu-Cătălin (2006), Paradigma creșterii endogene. Implicații privind teoria și politica economică, Economie teoretică și aplicată, Vol. 13, Nr. 10, ASE
Southhall Aidan (1988) Small towns in Africa revisited, African Studies Review , Vol. 31, No. 3
Pascariu Gabriela Carmen (2004/2005) Despre convergență și divergență în procesul de integrare europeană, Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Tomul L/LI, Științe Economice
Pelkmans Jaques (2003) Integrare europeană. Metode și analiză economică, Institutul european din România, București
Richardson Harry W. (1978) Regional economics, Urbana: University of Illinois Press
Rietveld Piet (1990) Infrastructure palnning and rural development: reeflection on the urban functions approach, International Regional Science Review, Vol. 13, No. 3, pp. 249-256
Rondinelli Dennis A. (1983) Towns and small cities in developing countries, Geographical Review, Vol. 73, No. 4, pp. 379-395
Rey Violette, Groza Octavian, Ianoș Ioan, Pătroescu Maria (2006) Atlasul României, Ed. A 2-a Rev, București, Enciclopedia RAO
Săgeată Radu (2001) ”Ruralul” în mediul urban, Revista Geografică, t. VIII, Institutul de Geografie, Academia Română
Scott Allen J., Storper Michael (2003) Regions, globalization, development, Regional Studies, Vol. 37.6&7, pp. 579-593
Siegel Beth, Waxman Andy (2001), Third-tier cities – Adjunsting to the new economy, Review of economic development literature and practice, No. 6
Sorensen Andre (2001) Subcentres and satellite cities: Tokyo’s 20th century exeperience of planned polycentrism, International Planning Studies, Vol. 6, No. 1, pp 9-32
Tacoli Cecilia (1998) Urban-Rural interactions: a guide to literature, în Environment and Urbanization, Vol. 10, No. 1, SAGE Publications
Tacoli Cecilia (2003) The links between urban and rural development, în Environment and Urbanization, Vol. 15, No 1, SAGE Publications
Tacoli Cecilia (2004), The role of small and Intermediate urban centers and market towns and the value of regional approaches to rural Poverty reduction policy, Prepared for the OECD DAC POVNET Agriculture and Pro-Poor Growth Task Team, Helsinki Wokshop
Thisse Jacques-Francois (2000) Agglomeration and regional imbalance: Why? And is it bad?, EIB Papers, Vol. 5, No 2
Tălângă Cristian, Popescu Claudia, Ianoș Ioan (1988) Caracteristici ale evoluției numerice a populației Deltei Dunării în secolul XX, SCGGG, Geografie, XXXV
Quigley M. John (1998) Urban diversity and economic growth, Journal of Economic Perspective, Vol. 12, 2o. 2, pp 127-138
Quigley M. John (2008, Aprilie) Urbanization, Agglomeration, and Economic Development, Working Paper, No. 19, The Commision on growth and development working series
Ungureanu Alexandru (1980) Orașele din Moldova, Editura Academiei, București
Vaishar Antonin (2004) Small towns: an important part of the moravian settlement system, Dela 21
Vlăsceanu Gheorghe, Ianoș Ioan (1998) Orașele României – mică enciclopedie, Casa Editorială Odeon, București
Vârdol Daniel Celu (2009) Dinamica social-economică a orașelor mici din Valea Dunării românești, Teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Geografie
Williamson Jeffrey G. (1965) Regional inequality and the process of national development: A description of paterns, Economic development and cultural change, Vol. 13, No 4
Zamfir Daniela, Braghină Cristian (2000) Locul localităților componente în eveoluția demografică a orașelor mici din România, Comunicări de Geografie, III, Editura Universității din București, București
Zamfir Daniela, Braghină Cristian (2001) Considerații geografice privind ierarhizarea orașelor mici din România, Comunicări de Geografie, Editura Universității din București, București
Zamfir Daniela (2005) Dinamica și structura demografică a orașelor mici din România, Teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Geografie
Zamfir Daniela, Tălângă Cristian, Stoica Valentina Ilinca (2009), Romanian small towns searching own identities, Journal of Urban and Regional Analysis, Vol. 1, No. 1, University of Bucharest
*** (1983) The growth profiles of small cities: Report of the research project on the role of small- and intermediate-sized cities in national development, United Nations Centre for Regional Development, Nagoya, Japonia
*** (1984) Geografia României. Geografie umană și economică, Vol. II, Editura Academiei, București
*** (1996) Carta Verde a politicii de dezvoltare în România
*** (2002) The role of cities in national and international development, UN – HABITAT, World Urban Forum, Nairobi, 29 Aprilie-3 Mai
*** (2003) Politica de dezvoltare regională în România, Institutul European din România
*** (2005) Relații între amenajarea teritoriului și dezvoltarea regională în România, URBANPROIECT, București
*** (2005) Geografia României – Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre și Platforma continentală, Vol. V, Editura Academiei Române
*** (2005) Economic Linkages Between Small Towns And Surrounding Rural Areas In Scotland: Final Report, http://www.scotland.gov.uk/Publications/2005/03/20911/55370, accesat în luna Septembrie 2009
*** (2005) Potentials for polycentric development in Europe, ESPON 1.1.1.
*** (2005) Human capital as a factor of growth and promotion of employment at the regional level: the case of France and Gemany, Committee of the Regions Studies E – 2/2005, Bruxelles
*** (2006) Probleme specifice ale dezvoltării rețelei de localități din zona de sud a României. Regiunile de dezvoltare 3 (Sud), 4 (Sud-Vest), și 8 (București), URBANPROIECT, București
*** (2006) Community strategic guidelines on cohesion, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/2007/osc/l_29120061021en00110032.pdf , accesat în luna martie 2009
*** (2006) The Role of Small and Medium-Sized Towns (SMESTO), ESPON 1.4.1.
*** (2007) Programul Operațional Regional 2007-2013, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, www.inforegio.ro
*** (2007) Al patrulea raport privind coeziunea economică și socială, Comisia Europeană, Bruxelles
*** (2008) Manual de România, NewsIn și The Monney Channel, Nr. 1
*** (2008) Cartea verde privind coeziunea teritorială. Transformarea diversității teritoriale într-un avantaj, http://ec.europa.eu/regional_policy/consultation/terco/paper_terco_ro.pdf , accesat în luna Ianuarie 2010
*** (2009) Planul de dezvoltare regională 2009-2013 a Regiunii de dezvoltare Sud-Est, Agenția pentru dezvoltare regională Sud-Est
*** (2009) Territorial Dynamics in Europe. Trends in Accesibility, European Union, Territorial Observation No. 2, Noiembrie, ESPON
*** (2009) Proiecția principalilor indicatori economico-sociali în profil teritorial până în 2012, Comisia Națională de Prognoză, Prognoza de primăvară 2009, Iunie
*** (2009) Promoting sustainable urban development in Europe. Achievements and opportunities, Comisia Europeană, Bruxelles
*** (2010, a) Regional Development policies in OECD countries, OECD, http://browse.oecdbookshop.org/oecd/pdfs/browseit/0410061e.pdf, accesat în luna Aprilie 2011
*** (2010, b) Trends in urbanization and Urban Policies in OECD countries: What lessons for China, OECD, , accesat în luna Iunie 2011
*** (2010) Reuniunea Informală Ministerială privind Dezvoltarea Urbană, Declarație, Toledo, 22 iunie, , accesat în luna Mai, 2011
*** http://www.fonduri-ue.ro/upload/118786175226.pdf, accesat în luna Mai 2010
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Oraselor Mici In Dezvoltarea Intraregionala (ID: 123698)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.