Rolul Notiunilor de Vocabular In Ciclul Primar

ROLUL NOȚIUNILOR DE VOCABULAR ÎN CICLUL PRIMAR

1.ABORDAREA NOȚIUNILOR DE VOCABULAR ÎN PROGRAMELE ȘCOLARE DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Activitatea unui profesor, indiferent de disciplina pe care o predă, se construiește în funcție de două repere importante – programa școlară și clasa / grupul de elevi.

Aflat între aceste două repere, profesorul trebuie să găsească / imagineze căile potrivite de a aplica spiritul și litera programei lucrând cu o anumită clasă sau cu clase diferite. De felul în care reușește să armonizeze cerințele / standardele programei cu nivelul și cu particularitățile clasei depinde eficiența actului didactic pe care profesorul îl concepe și îl realizează. Cea mai importantă condiție pentru o activitate responsabilă a profesorului este, dincolo de o bună cunoaștere a domeniului disciplinei pe care o predă, înțelegerea și aplicarea personalizată a programei. De aceea, vom încerca să abordăm problematica Programelor de învățământ la Limba și literatura română la clasele primare și în special problematica vocabularului în aceste programe școlare.

Odată cu modificarea Legii Educației Naționale (Legea 1/2011) au avut loc modificări semnificative ale ciclurilor curriculare, cât și a programelor școlare care au trebuit adaptate noilor modificări. Introducerea clasei pregătitoare la ciclul primar a transformat Ciclul achizițiilor fundamentale, alăturându-l acestora claselor I și a II-a. Acest ciclu urmărește acomodarea la cerințele sistemului școlar și alfabetizarea inițial. La momentul actual aceste clase funcționează în baza programei 3418/19.03.2013 unde disciplina se intitulează Comunicare în limba română, iar programa este elaborată pe un model de proiectare curriculară centrat pe competențe. În Nota de prezentare autorii programelor stipulează faptul că aceste Competențe generale sunt ansambluri structurate pe cunoștințe, abilități și atitudini dezvoltate prin învățare care permit rezolvarea unor problem specific unui domeniu, iar Competențele specifice care derivă din primele, reprezintă etape în dobândirea acestora. În acest sens sunt propuse exemple de activități de învățare care valorifică experiența concretă a elevului și care integrează strategii didactice adecvate. În același timp programa propune o ofertă flexibilă în privința activităților de învățare pe care învățătorul le poate realiza. Programa precizează și faptul că includerea clasei pregătitoare la ciclul primar stimulează învățarea prin joc, în funcție de nivelul de achiziții al elevilor.

Fără a prezenta competențele generale la clasele pregătitoare, clasa I și clasa a II-a, vom puncta abordarea noțiunilor de vocabular în cadrul programei de la aceste clase, indicând competențele specifice și activitățile de învățare propuse de autori.

Ioan Șerdean arată că studiul elementelor de construcție a comunicării are un caracter unitar, el începând din perioada preabecedară și continuând până la clasa a IV-a, fără a fi delimitate, în special pe cale intuitiv practică, cu puține definiții, chiar dacă sunt folosiți termeni cu un anumit grad de abstractizare. Totodată, în analiza textelor aparținând genului liric, principala cale de pentru cultivarea spiritului creator o reprezintă înțelegerea sensului figurat al unor cuvinte, folosirea acestora în contexte noi, crearea unor structuri de limbă.

Corneliu Crăciun precizează faptul că la ciclul primar, nici unul dintre termenii cu care se lucrează (polisemia, omonimia, antonimia, paronimia și sinonimia) nu va fi numit, dar va fi caracterizat și situat în context.

Astfel la clasa pregătitoare sunt propuse la Elemente de construcție a comunicării exerciții cu cuvinte cu sens asemănător și cuvinte cu sens opus. La clasa I, la un nivel mai ridicat se propun exerciții cu grupuri de sunete asociat cu un înțeles sau exerciții cu cuvinte care au aceeași formă și înțeles diferit, repetate în aceeași măsură și la clasa a II-a. În contextul dat la clasa a II-a, la identificarea sunetelor și silabelor în cuvinte și a cuvintelor în enunțuri rostite, ca activitate de învățare se propun activități precum formarea unor cuvinte prin derivarea cu prefixe și sufixe, fără a evidenția terminologia, schimbarea sensului unui cuvânt prin schimbarea unei silabe sau litere, etc. Aceste activități au desigur un important accent pe îmbogățirea și dezvoltarea vocabularului. În noile condiții stabilite de Programa școlară, predarea vocabularului se face prin impregnarea sau prin lectura intensivă și prin implicarea elevilor în situații diverse de comunicare, ceea ce presupune un demers de lungă durată și mai ales prin secvențe zilnice de lectură scrisă sau orală, ceea ce dă naștere unor rețele asociative așa cum prezintă Alina Pamfil. Nu neagă nici varianta clasică prin care se urmărește abordarea explicită a vocabularului în secvențe consacrate cuvintelor și expresiilor necunoscute reduse de obicei la familia de cuvinte. Activitățile acestea se integrează de obicei în exerciții de consultare a dicționarului, mai utilizate la clasele a III-a și a IV-a.

La clasele a III-a și a IV-a, aflate în perioada Ciclul de dezvoltare (alături de clasele a V-a și a VI-a), programa are ca obiectiv major formarea capacităților de bază necesare pentru continuarea studiilor. Finalitățile acestui ciclu sunt: dezvoltarea achizițiilor lingvistice și încurajarea folosirii limbii române, a limbii materne și a limbilor străine pentru exprimarea în situații variate de comunicare; dezvoltarea unei gândiri structurate și a competenței de a aplica în practică rezolvarea de probleme; constituirea unui set de valori consonante cu o societate democratică și pluralistă; încurajarea talentului, a experienței și a expresiei în diferite forme de artă. Aceste programe sunt însă tributare vechii legi a învățământului (Legea 127/1997) și sunt centrate pe Obiective generale și obiective de referință. Programele sunt valabile din anii 2004 pentru clasa a III-a, și 2005 pentru clasa a IV-a.

Programele sunt orientate prioritar spre ce ar trebui să știe și să poată face elevul la sfârșitul învățământului obligatoriu pentru a reuși în viață și pentru a avea acces, în continuare, la oferta culturală a timpului său.

Obiectivele de referință la clasele a III-a și a IV-a sunt concepute în progresie, realizându-se corelații cu obiectivele urmărite în primii trei ani de școală, propunându-se noi tipuri de activități pentru atingerea scopurilor. Dacă la clasa a III-a obiectivul de referință 1.2. –deducerea sensului unui cuvânt necunoscut prin raportare la mesajul audiat are ca activități specifice exerciții de înlocuire a cuvântului nou prin sinonime, antonime, exerciții de stabilire a sensului unui cuvânt necunoscut prin raportare la conținut și exerciții de determinare a sensului unor cuvinte în contexte date, la clasa a IV-a același obiectiv de referință este realizabil cu ajutorul unui instrument de lucru indispensabil elevilor, dicționarul. Astfel, activitățile de învățare vizează exerciții de înlocuire a cuvântului necunoscut prin sinonime, antonime identificate în dicționare, având posibilitatea de a dobândi noi elemente de vocabular, pe cale scrisă și nu oral/auditivă cum s-a realizat la clasa a III-a. De asemenea se propun exerciții de stabilire a sensului unui cuvânt necunoscut prin raportare la contextul în care apare și de confruntarea cu sensurile oferite de dicționar.

Tot la clasa a IV-a exercițiile de identificare a cuvintelor cu aceeași formă, dar cu înțeles diferit (paronimele) și de recunoaștere a sensului din text duce la îndeplinirea obiectivului de referință privind citirea conștientă, corectă, fluentă și expresivă a unor texte cunoscute. Având în vedere faptul că la nivelul clasei a IV-a elevii trebuie să manifeste interes și spirit critic față de redactarea diverselor tipuri de texte, aceștia fac exerciții de selectare a unui vocabular adecvat, exerciții de înlocuire a unor expresii și cuvinte echivalente cerute de context.

În privința conținuturilor, la clasa a III-a se reiau elementele de construcție a comunicării din clasele precedente, punându-se aceent pe sinonime și antonime, cu precizarea că pot fi vizate și alte categorii semantice, ele fiind reluate și la un nivel mai amplu în clasa a IV-a. Mai mult de atât, programa pentru clasa a IV-a propune și un număr de 14 standarde curriculare de performanță la finalul învățământului primar, din care doar două cu referire directă la vocabular.

2.VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE

Vocabularul sau lexicul unei limbi este alcătuit din totalitatea cuvintelor acesteia. Nu toate cuvintele limbii noastre au însă o circulație la fel de mare. Unele sunt folosite de toți vorbitorii iar altele de un numǎr mai restrâns de oameni ce trăiesc într-o anumitǎ regiune sau practicǎ o anumitǎ profesiune; existǎ și cuvinte vechi, mai puțin sau deloc utilizate astǎzi, ori cuvinte noi, încă insuficient cunoscute de majoritatea vorbitorilor.

Bogăția unei limbi este dată, în primul rând, de bogăția și de varietatea vocabularului ei, teză acceptată atât în lingvistica generală cât și în cea românească de către specialiștii în domeniu. În al doilea rând, se admite că schimbările care au loc în societate, precum și spectaculoasele progrese ale științei și tehnicii contemporane se reflectă în primul rând în vocabular, considerat pe bună dreptate, ca fiind compartimentul limbii cel mai labil și mai deschis influențelor din afară.

În acest sens dicționarul este o lucrare care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale operei unui scriitor, organizate în ordine alfabetică și explicate în aceeași limbă sau traduse în altă limbă. O idee mai apropiată de realitate în legătură cu bogăția vocabularului românesc din trecut și de astăzi nu putem face decât dacă ne referim la „Noul dictionar universal a limbii române” publicat de Editura Litera Internațional. Din „Introducerea” acestui dicționar aflăm că el conține peste 80.000 de intrări, ceea ce, înseamnă aproximativ 120000 de unități lexicale. Vocabularul unei limbi nu constituie o masă compactă, omogenă sau nediferențiată. Vocabularul este alcătuit dintr-un nucleu, în care intră cuvinte puține, dar foarte importante și cele mai utilizate și din masa vocabularului, care cuprinde cuvinte mai rar întrebuințate, chiar necunoscute de unii vorbitori.

Bogdan Petriceicu Hașdeu a atras atenția că nu toate cuvintele unei limbi au aceeași valoare și că frecvența sau circulația lor are o mare importanță pentru determinarea fizionomiei lexicale a limbii respective.

Pentru partea lui cea mai rezistentă și mai importantă sau nucleul vocabularului se folosesc foarte multe denumiri și anume: vocabularul de bază, vocabularul fundamental, vocabularul esențial, fond principal lexical, fond principal de cuvinte.

Din punct de vedere al frecvenței cuvintelor și valorii lor în întrebuințare, lexicul limbii române se împarte în:

1.Fondul lexical principal sau vocabularul fundamental, care este alcătuit din cuvinte absolut necesare pentru a realiza comunicarea este alcătuit din aproximativ 1500 de cuvinte din totalul de 120000 cât are limba noastră în total. Cuvintele din fondul lexical principal se disting prin:

stabilitate, având o vechime apreciabila (casa, pădure, mama, soră, frate, oraș, sat, om, a lucra, a vorbi, bun, rău, mână, picior, etc.);

sunt cunoscute pe întreg teritoriul;

au o mare capacitate de derivare (de exemplu: tânăr, tineret, tinerime, întinerit, întinerire, tineresc, etc.);

exprimă și denumesc cele mai importante obiecte, notiuni si relatii;

au o frecvenșă foarte ridicată în utilizare.

Fondul principal lexical este în majoritate romanic, reprezentând aproximativ 60% din total, restul de 40 % fiind de alte origini .

2.Masa vocabularului, care este alcătuită din câteva grupuri lexicale și anume:

arhaismele;

neologismele;

cuvintele regionale;

cuvintele argotice;

jargoanele.

Arhaismele sunt cuvinte ieșite din uz, iar cauzele dispariției sunt multiple. Unele cuvinte se pierd deoarece obiectul de referință, în general ocupațională, nu mai există: paharnic, agă, mazili, logofăt, pașă, zapis etc.

Neologismele sunt cuvinte noi, care reflectă în mod direct și indirect schimbările survenite în viața materială și spirituală a unui popor: autobandă, sector, echivalent, etc. Distingem două grupe de neologisme: creații românești pe baza elementelor existente în limbă lansator, lunar, plasator și împrumuturi. Pentru împrumuturi, româna recurge la limbile romanice, mai ales franceza: adresă. afiș, bazin, pastel, bacalaureat și la latina clasică: oracol, oră, individ, plantă, virtute. Unele cuvinte pot să se răspândească rapid și să fie frecvent întrebuințate, dar vorbitorii îl simt „străin”, dar sunt termenii „la modă”.

Cuvintele regionale ( regionalismele) sunt cuvintele cu o răspândire geografică limitată, cunoscute de vorbitorii dintr-o anumită arie. Exemplu: în Moldova circulă cuvintele bojdeucă, buhai, barabulă, colb, glod, harbuz, în Transilvania birău, chermeză, sămădău, etc. O parte din aceste regionalisme pătrund în limba literară, îmbogățind-o, adăugând noi nuanțe în cadrul seriilor sinonimice, o altă parte dispare, devenind parte componentă a arhaismelor.

Cuvintele argotice (argourile) sunt caracteristice vorbitorilor unor grupuri sociale restrânse, care le folosesc pentru a nu fi înțeleși de ceilalți: șest, mardei, pârnaie, a o ușchi, diriga, belfor, cocon și multe altele.

Cuvintele aparținând jargoanelor-jargoanele fiind mai degrabă o modalitate de exprimare a pretinsei superiorități a aristocrației nobiliare, a păturilor de sus a burgheziei. Exemple: boierimea în timpul domniilor fanariote, utiliza un mare număr de grecisme: ipolipsis (stimă); a cabulipsi (a umili); iar astăzi, apar multe cuvinte englezești: darling (scumpete), five o’clock (mică petrecere la ora cinei); high-life (înalta societate). Unele din aceste cuvinte trec din jargon în argou, trecerea implicând modificări foarte sensibile: bișniță (provine din englezul business = afacere dubioasă).

Între masa vocabularului și fondul principal lexical nu se pot stabili granițe precise. Raportul dintre cele două părți ale vocabularului se poate schimba, însă foarte încet, deoarece o caracteristică importantă a vocabularului fundamental este relativa lui stabilitate.

Elementele fondului principal au capacitatea de a dăinui multă vreme. Aceasta nu înseamnă însă că toate cuvintele vechi din limbă fac parte din fondul principal, sau că în fondul principal nu pot exista cuvinte foarte vechi. O parte dintre cuvinte, deși vechi, pot trece la un moment dat din fondul principal în masa vocabularului, iar elementele noi din masa vocabularului pot să îmbogățească fondul principal. În limba română sunt cuvinte vechi de origine latină care nu intră în fondul principal: coamă, frasin, lăcustă, după cum sunt în fondul principal cuvinte de dată mai recentă: mașină, gaz etc.

Analizând dacă un cuvânt face sau nu parte din fondul principal trebuie să stabilim nu numai de când datează el în limbă, ci și ce perspective de viitor are. Vocabularul fundamental conține cuvintele cele mai uzuale ale unei limbi. Aceste cuvinte sunt acelea care au și cele mai multe derivate sau compuse și care intră în numeroase locuțiuni și expresii. Vocabularul fundamental al limbii române actuale conține cel mult 1500 de cuvinte. 60% dintre cuvintele vocabularului de bază al limbii române sunt de origine latină și numai 40% de diverse alte origini, ceea ce dovedește caracterul romanic al limbii noastre.

Dintre categoriile de cuvinte care intră în vocabularul de bază al limbii române putem aminti:

numele unor obiecte și acțiuni foarte importante: casă, masă, drum, a bea, a merge;

numele unor băuturi și mai ales alimente de primă necesitate: vin, apă, lapte, pâine, legume;

numele unor părți ale corpului omenesc: mână, picior, gură, frunte, piele, oase;

numele unor păsări și animale: găină, pui, rață, porc, lup, pisică;

numele unor arbori și fructe: pom, poamă, măr, nuc, nucă, cireș;

numele unor culori mai importante: alb, negru, roșu, albastru, galben;

numele membrilor de familie și ale unor grade de rudenie: tată, mamă, frate, soră, unchi, văr, nepot;

numele zilelor săptămânii.

Dintre părțile de vorbire sunt bine reprezentate în fondul principal lexical conjuncțiile și prepozițiile, pronumele de toate felurile, numeralele până la zece, verbele neregulate mult întrebuințate (a fi, a avea, a lua).

Din cele arătate până acum, putem spune că în masa vocabularului intră foarte multe cuvinte, imensa majoritate a cuvintelor românești, circa 90% din totalul unităților lexicale înregistrate în dicționarele noastre. Vorbitorii nu le cunosc pe toate, ar fi și imposibil având în vedere dinamica vocabularului, și se limitează la câteva mii de cuvinte ce formează vocabularul activ.

Componența vocabularului activ și pasiv variază în funcție de categoria socială a vorbitorului, de gradul de cultură al acestuia și chiar de vârsta lui.

Unul aspect dintre cele mai interesante ale dinamicii vocabularului îl constituie modificările care au loc în conținutul semantic al cuvintelor. În general un cuvânt are mai multe sensuri. Când aceluiași înveliș sonor i se asociază un număr de două sau mai multe sensuri, avem de-a face cu fenomenul polisemiei: cuvintele se pot îmbogăți cu noi sensuri, fără a pierde sensul lor inițial. Exemplu: masă – sensul original și concret al acestui substantiv este cel de „ mobilă formată dintr-o placă orizontală sprijinită pe unul sau mai multe picioare”. Întrucât pe această mobilă se așează mâncarea și tot pe ea se mănâncă, la un moment dat a început să se vorbească despre ora mesei. Masa a ajuns să denumească chiar „mâncarea”. Tot masa printr-o lărgite de sens a început să denumească prânzul, cina, micul dejun; a luat naștere și expresia „ a lua masa”. Astfel masa a devenit un cuvânt cu o structură semantică foarte complexă, fiindcă intră ca element constituent în componența multor locuțiuni și expresii. De aici reiese polisemia cuvântului masă. Cuvântul masă poate fi și omonim: obiect de mobilier, proprietate fizica sau multime de oameni

Toate cuvintele au sens, dar nu toate exprimă noțiuni. Au conținut noțional substantivele, adjectivele, verbele, numeralele, pronumele; interjecțiile au sens lexical, dar nu exprimă noțiuni, ci exprimă emoții, sentimente, prepozițiile și conjuncțiile, care exprimă relații între cuvinte sau propoziții, au sens relațional, gramatical, precizându-și valoarea în context.

Din punct de vedere al raportului dintre sens și forma sonoră se disting mai multe categorii de cuvinte: sinonimele, antonimele, omonimele, paronimele.

Sinonimele sau cuvintele cu sens asemănător sunt cuvinte diferite ca formă și echivalente, sau foarte apropiate ca sens (timp-vreme; speranță-nădejde; oră-ceas; abundență-belșug, bază-temelie). Sinonimele se află în diferite grade de echivalență între ele. Din punct de vedere semantic, există două categorii de sinonime:

a) sinonime totale (corespund semantic în toata sfera lor de întelesuri: cupru-arama; lexic- vocabular; est-răsărit-orient);

b) sinonime partiale (bun- pretios-valoros; scrisoare-carte; cupru-aramă);

c) sinonime aproximative – sunt obișnuite mai ales în scrierile scriitorilor care atribuie valori semantice, figurative, metaforice cuvintelor uzuale, dilatând mereu sfera semantică a cuvintelor.

Vocabularul se îmbogățește și se rafinează mereu, rețeaua de sinonimii ajungând foarte complexă și elastică; cuibar de ape-copcă- vârtej; mulțime – potop – pădure de sulițe; iubire – arșiță – lavă.

Sinonimia lexicală reflectă procesul istoric al dezvoltării limbii prin acumulări de cuvinte, proces generat de o anumită atitudine afectivă a vorbitorului față de unele obiecte, fenomene, aspect ale existenței, o creștere calitativă prin lărgirea sferei de semnificații a cuvintelor vechi, prin polisemia tot mai bogată, datorită inventivității stilistice a graiului popular și al scriitorilor, artiști ai limbii. Sinonimele reprezintă o componentă definitorie pentru originalitatea, bogăția și expresivitatea unei limbi. Datorită sinonimelor, vorbitorul are posibilitatea de a alege dintre două sau mai multe cuvinte, construcții, cu sens asemănător ce-i stau la dispoziție, pe cel mai potrivit cu situația în care se găsește cu intențiile comunicării sale.

Omonimele sunt cuvintele care au aceeași formă sonoră, dar sensuri diferite. Întrucât se pronunță la fel, omonimele mai poartă denumirea de omofone.

In acest context apar și cuvintele polisemantice cu două sau mai multe înțelesuri înrudite sau cel puțin apropiate între ele, delimitarea făcându-se cu ajutorul contextului și uneori cu dicționarul.

Exemple de omonime:

-broască (animal amfibian) – broască (ansamblu mechanic pentru deschiderea/închiderea ușii);

-bancă (scaun mai lung, de obicei cu spătar) – bancă (numele instituției financiare);

-toc (-ul ușii) –toc (pentru ochelari);

-somn (stare fiziologică de repaus) – somn ( pește răpitor);

-semăna ( a arunca semințe ) – semăna ( a fi asemănător cu )

Pe lângă omonimele lexicale mai sunt și omonime lexico-gramaticale:

-mână (substantiv) –mână (verb);

-vin( băutură alcoolică- substantiv) –vin (verb, persoana aIII-a plural);

-roșie (tomată, substantiv) – roșie (adjectiv).

Există omofone care se pronunță la fel, dar se scriu diferit, precum unsoare- un soare, nea – ne-a, ia- i-a.

Cuvintele alcătuite din complexe sonore diferite și sensuri opuse se numesc antonime. Opoziția exprimată de antonime poate fi:

a)-calitativă: bun-rău, adevăr-minciună, frumos-urât;

b)-cantitativă: mult- puțin, a diminua- a spori, inalt-scund, minim- maxim;

c)-temporală: ieri- azi, atunci-acum, a începe-a termina;

d)-spațială: sus-jos, aici – acolo, a coborâ – a urca, înainte-înapoi.

Antonimele se grupează sub formă de cupluri, deci se presupun reciproc, fiecare termen al perechii evocând, într-un fel sau altul, imaginea celuilalt. Antonimia se stabilește pentru fiecare dintre sensurile cuvântului polisemantic:

Exemplu: drept-nedrept (om), drept-stâng (picior), drept-strâmb (adjectiv).

Antonimia se poate realiza cu ajutorul unor perifraze:

-a ascunde- a da pe față;

-a opri- a da drumul.

Unele antonime au radicali diferiți, ca de exemplu: bun-rău, urât-frumos, leneș – harnic, altele sunt derivate cu ajutorul unor prefixe antonimice: sigur-nesigur; a face – a desface, a confirma-a infirma, a dersiința-a înființa, postbelic-antebelic.

Unii autori consideră că antonimele autentice sunt numai acelea care au radicali diferiți.

Paronimele sunt cuvinte foarte asemănătoare sau aproape identice din punct de vedere formal, însă deosebite în ceea ce privește sensul sau conținutul lor semantic:

eminent (merituos) – iminent (inevitabil)

albastru (culoare) – alabastru (o varietate de ghips);

prenume (nume ce precede numele familiei) –pronume (parte de vorbire)

atlas (geografic) – atlaz (numele unei tesaturi);

releva (a scoate în evidenta, în relief) – revela (a dezvălui).

Importanța paronimelor rezidă în faptul că ele se confundă, câteodată, cu multă ușurință, mai ales, în exprimarea vorbitorilor insuficient instruiți. Consecința neglijării sau subaprecierii paronimiei, mai ales în domeniul învățământului, este sporirea numărului de greșeli care se fac în domeniul vocabularului și care se generalizează, iar tendința este să se răspândească sub forma unor concluzii de ordin lexical.

MIJLOACE DE ÎMBOGĂȚIRE A VOCABULARULUI

Lexicul unei limbi se află într-o mișcare perpetuă. Modificările care au loc în cadrul lui sunt direct sau indirect legate de progresul societății umane, în ansamblul ei și în mod special de transformările care se petrec în viața materială și spirituală a unei colectivități lingvistice. În acest sens noile cuvinte formate au chiar o pondere mai mare decât ne-am aștepta, fiecare cuvânt având un număr de 2-4 descendenți creați pe teren românesc.

Dintre cauzele mai precise care explică evoluția vocabularului și îmbogățirea lui, merită să fie menționate:

dezvoltarea neîntrerupta a științei și tehnicii;

avântul și diversificarea vieții culturale,

prefacerile de ordin politic, social și economic;

modificarea mentalitatii si a conceptiei despre viata a oamenilor, contactele dintre popoare, care, în epoca actuală, devin din ce în ce mai strânse și mai variate.

În învățământul românesc, indiferent de ciclul curricular, studiul lexicului merită o atenție mult mai mare decât i se acordă în momentul de față pentru că bogăția unei limbi este dată, în primul rând, de bogăția și de varietatea vocabularului ei și pentru că schimbările petrecute în viață, societate, știință se referă în primul rând la vocabular, considerat compartimentul cel mai labil și mai deschis influențelor din afară. Dintre toate aceste schimbări, care alcătuiesc așa zisa dinamică a vocabularului, ne interesează, aici, căile de apariție a noi cuvinte și felul în care sunt satisfăcute necesitățile mereu crescânde ale procesului de comunicare.

În orice limbă apar cuvintele pe două căi fundamentale:

-internă ( prin care noile unități lexicale rezultă din îmbinarea unor elemente existente deja într-o limbă oarecare);

-externă (constând în împrumutul din alte limbi);

MIJLOACE INTERNE

Dintre procedeele interne de îmbogățire a vocabularului amintim: derivarea, compunerea, schimbarea valorii gramaticale. Familia lexicală înglobează totalitatea cuvintelor formate prin derivare, prin compunere și prin schimbarea valorii gramaticale de la același cuvânt de bază.

Cuvântul care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte se numește primitiv sau cuvânt-bază.

Cuvântul format prin adăugarea unui sufix sau prefix se numește cuvânt derivate.

După poziția pe care o ocupă față de rădăcină, elementele adăugate se împart în două categorii:

unele care sunt plasate înaintea rădăcinii și se numesc prefixe;

altele care sunt atașate la sfârșitul rădăcinii și se numesc sufixe.

Exemplu: grupul de cuvinte „ în” din „întineri” constituie un prefix, iar grupul „et” din „tineret” este sufix.

Acestea sunt lexicale sau derivative și ajută la formarea de noi cuvinte, chiar noi părți de vorbire, în raport cu cele de la care pornește derivarea.

Derivarea

Derivarea cu prefixe

Prefixele sunt îmbinări de sunete-afixe- plasate în fața rădăcinii unui cuvânt și care creează un cuvânt nou. În ceea ce privește vechimea și originea prefixelor în limba română, putem spune că unele sunt foarte vechi, pentru că au fost moștenite din latină, dar există și împrumuturi din alte limbi romanice, greacă sau slavonă. Exemplu: în-; des-; stra-; altele au fost împrumutate din slavona: ne-; ras-; iar cele mai multe provin din franceza: ante-; anti-; con-; contra-; extra-; super-.

Prefixul în- (îm-); in-(im-, i-) de origine romanică s-a răspândit mai ales prin verbe, rezultând cuvinte românești precum: întoarce, încheia, împărți, îndura, încinge; prefixul in-: incoerent, independent, inexact, incomplet, prefixul im-, i-: implica, imigra, inaugura, ilumina, indica.

Prefixul des-, dez-, de- a dat naștere cuvintelor de forma descreți, deșuruba, deznoda, dejuga, desfrunzi, desăra.

Prefixul stra- are valoarea parcurgerii unei distanțe sau indică originea și vechimea: străbate, străpunge, strămoș, străvechi, strănepot etc.

Prefixul ne- este un prefix de negare în limba română: necorect, nelegal, neegal, nedrept, necredincios, neadevăr, negreșit.

Unele cuvinte se formează atât cu prefixe, cât și cu sufixe. Acestea se numesc derivate parasintetice:

-galben – îngălbenit.

Derivarea cu sufixe

Unul dintre cercetătorii cei mai cunoscuți în problematica vocabularului, Theodor Hristea, consideră că derivarea cu sufixe este mult mai răspândită decât cea realizată cu ajutorul prefixelor. În limba română există între 500 și 600 de sufixe. Acestea ne arată că româna este o limbă de tip derivativ, ca și latina, care-i stă la bază și a cărei structură o continuă și din acest punct de vedere.

După clasele morfologice sau părțile de vorbire cărora le aparțin derivatele cu ajutorul sufixelor, acestea se pot clasifica în:

substantivale. –ar; -easă; -ime; -et (fierar, zidar, căpităneasă, mireasă, agerime, tineret );

adjectivale; -os; -iu; -esc; (osos, copilaros, argintiu, cenușiu, omenesc, bătrânesc);

verbale: -iza; -ega; -ona; (concluziona, fumega, abstractiza);

adverbiale: -ește; -îș -mente; (românește, chiorîș, actualmente).

De cele mai multe ori, sufixele conferă cuvintelor nou-create o anumită valoare semantică și morfologică, ceea ce ne permite să plasăm derivatele realizate cu ajutorul lor în câteva categorii mai importante:

nume de agent: muncitor, croitor, cizmar, lăutar;

nume de instrumente: tocător, ascuțitoare;

derivate cu sens colectiv: boierime, muncitorime, brădiș, frăsinet;

derivate abstracte (prin care sunt denumite însusiri, caracteristici, actiuni): răutate, omenie, vrednicie, ciudățenie, îndrăzneală, învățătură;

derivate ce indica originea: oltean, moldovean, olandez, românesc, franțuzesc;

derivate augmentative (prin care sunt denumite obiecte si dimensiuni mai mari decât ale obiectelor desemnate prin cuvintele-bază: băiețel, puștan, etc. – aproape toate au valoare peiorativă;

derivate diminutivale (obiectele denumite de ele sunt mai mici decât cuvintele de baza): căluț, scăunel, gărduleț, mămică, pisicuță;

sufixe neologice productive: -ist (bonjurist, pasoptist); -ian (eminescian, sadovenian), -itate (spectaculozitate, postumitate); -iza (nominaliza, pauperiza);

sufixe moționale, prin care se realizeaza moțiunea (procedeul de formare a unor cuvinte masculine de la feminine și invers):

a (din prietena, format de la prieten);

ca (românca, format din român);

oi (rățoi, derivat de la rață + oi).

Alături de derivarea propriu-zisă sau progresivă (care constă în adăugarea de afixe), există și o derivare regresivă sau inversă, care constă în suprimarea unor afixe reale sau aparente de la cuvintele preexistente:

-filolog – filolog + ie (s-a suprimat sufixul –ie);

-a râșni – râșniță (s-a suprimat sufixul –iță).

Compunerea

Compunerea prin care două sau mai cuvinte (de obicei în calitate de unități lexicale distincte) se unesc și dau naștere unui cuvânt nou este un procedeu intern de îmbogățire a vocabularului. Acesta denumește o altă noțiune decât cele pe care le denumesc elementele lui constituente luate izolat. Compunerea poate fi făcută din cuvinte întregi sau din abrevieri.

Cuvintele compuse din limba română se pot clasifica în mai multe tipuri:

-substantive (rezultate din contopirea a două substantive: câine-lup, fier-beton);

-substantive (rezultate din unirea unui adjectiv cu un substantiv: vorbă-lungă, gură-spartă);

-substantive (provenite dintr-un verb și un substantiv: zgârie-brânză, târâie-brâu, pierde- vară);

-adjective (rezultate din unirea a două adjective: economico-organizatoric, social-politic);

-adjective (rezultate din combinarea unui adverb cu un participiu sau un adjectiv: binecunoscut, răuvoitor);

-adverbe (provenite dintr-o prepoziție și un substantiv: după amiază, devreme);

-numerale compuse: douăzeci;

-pronume compuse: altceva, altcineva;

-conjuncții și prepoziții compuse: ca și, de la;

Multe cuvinte compuse care există în limba română au fost împrumutate din alte limbi sau au fost formate în românește după modele străine: bleumarin, portțigaret, comis-voiajor, iar altele provin din: franceză: capodoperă; italiană: bele-arte; germană: bormașină, glaspapier.

Tot ca un rezultat al influențelor străine a luat o mare dezvoltare compunerea prin abreviere: Romarta, Rompres. Alte cuvinte s-au compus din simpla alăturare a unor litere inițiale: C.F.R.; M.E.N.; O.N.T.. Caracteristica formațiilor din inițiale este că asemenea oricărui cuvânt unitar, ele se pot articula: C.F.R-ul, sau pot da naștere la derivate de felul lui: ceferist. Un loc aparte îl ocupă compunerea parasintetică. Principala condiție în acest tip de compunere este simultaneitatea compunerii și a derivării cu sufixe (pur lexicale sau lexico-gramaticale). Dintre cuvintele care sunt, în același timp, compuse și derivate cu un sufix lexical, adjectivele provenite de la nume proprii (mai ales de persoane) sunt cele mai numeroase: antonpannesc, julvernian; „înlătura” (în lături cu sufixul a); „îngenunchia” (în genunchi cu sufixul a).

Cuvintele compuse se scriu:

într-un singur cuvânt (compuse prin contopire, daca se prezinta ca o singura unitate semantică și formală): untdelemn, bunăvoință, cuminte, dacoromân, oricare, a benevoi, alaltăieri, despre, fiindcă, Câmpulung;

cu liniuța de unire (izolari de sintagme), daca se prezinta ca o singură unitate de înțeles, dar componentele au independență formală: pierde-vară, daco-geți, într-adevăr, după- amiază, Cuj-Napoca;

se scriu cu inițială majuscula, în afara de prepoziții și articole care intră în componența următoarelor substantive proprii compuse: Muzeul Bucovinei, Colegiul de Informatică;

substantive compuse nume proprii care se scriu fara cratima: Sâmbăta de Sus, Anul Nou, Marea Nordului.

Schimbarea valorii gramaticale

Spre deosebire de compunere sau derivare, noul procedeu de îmbogățire a vocabularului este prin excelență gramatical. În acest caz, formarea unui nou cuvânt se face prin simpla trecere de la o parte de vorbire la alta, sau, altfel spus, prin schimbarea categoriei lexico-gramaticale: „Iarna a trecut. A sosit primăvara. Primăvara păsările călătoare vin în țara noastră. Iarna ele se duc în țările calde.”

În primele două propoziții, cuvintele „iarna” și „primăvara” au funcție de subiecte și sunt substantive articulate cu articolul hotărât. În propozițiile următoare, deși cele două cuvinte au forme identice cu cele din primele două propoziții, nu mai sunt nici subiecte, nici substantive, ci complemente circumstanțiale de timp exprimate prin adverbe. Rezultă de aici, că, în anumite condiții, unele substantive devin adverbe. Cel mai adesea un adjectiv devine substantiv prin articulare: Omul perseverent învinge. Perseverentul învinge.

De asemenea prin articularea unor verbe la participiu sau supin se obțin substantive (sosirea de la „a sosi”). Ori de câte ori o parte de vorbire capătă articol hotărât, nehotărât sau adjectival, ea se substantivizează și acest lucru trebuie avut în vedere la analiza gramaticală: binele, aproapele sunt adverbe substantivizate; unele pronume: eul, sinea – din expresia „în sinea mea”, ta, lui devin substantive.

„ Câine rău, mușcă rău ”. „Răul vine pe neașteptate”. (adjectivul „rău” devine adverb în a doua propoziție, iar în a treia propoziție este substantiv articulat cu articol hotărât)

Și alte părți de vorbire își schimbă valoarea gramaticală:

pronumele personale de persoana I și a II-a, la formele neaccentuate de dativ și acuzativ, au adesea valoare de pronume reflexive:

„Profesorii mei îmi dau note mari când mă pregătesc bine”.

îmi = pronume personal.

„Îmi amintesc cu plăcere de orele de istorie”.

îmi = pronume reflexiv.

pronumele posesive și demonstrative devin adjective posesive și demonstrative:

„Ai mei merg azi la câmp”.

ai mei = pronume posesiv.

„Părinții mei vin de la gară”.

mei = adjectiv posesiv.

„Acestea sunt cărțile mele”.

acestea = pronume demonstrativ.

„Aceste cărți sunt ale mele”.

aceste = adjectiv demonstrativ

infinitivul lung și supinul devin substantive:

„Intrarea la spectacol este la ora 19”.

intrarea = infinitiv lung articulat devenit substantiv.

„Mergem la recoltat. Recoltatul se face toamna”.

recoltatul = supin articulat devenit substantiv.

adverbe devenite prepoziții:

„Obiectele ușoare plutesc deasupra”.

deasupra = adverb

„Obiectele ușoare plutesc deasupra apei”.

deasupra = prepozitie.

adjectivarea gerunziului:

„coșuri fumegânde”.

ÎMPRUMUTUL CA MIJLOC EXTERN DE ÎMBOGĂȚIRE A VOCABULARULUI

Poporul nostru a venit, timp de secole, în contact cu diverse alte popoare, din care cauză româna a suferit o serie de influențe din partea altor limbi îndeosebi în domeniul vocabularului și al sistemului de formare a cuvintelor. Recurgerea la împrumuturi din alte limbi este favorizată, adeseori, și determinată de mai mulți factori, dintre care mai importanți sunt:

-vecinătatea geografică;

-amestecul de populație (sau chiar conviețuirea propriu-zisă);

-relațiile de ordin politic, economic și cultural.

Cuvintele împrumutate din alte limbi sunt, adaptate la sistemul fonetic și morfologic al limbii receptoare sau influențate. De o foarte mare importanță în procesul adaptării o are calea pe care pătrund cuvintele dintr-o limbă într-alta. Acestea pot fi împrumutate fie pe cale directă, fie pe cale indirectă (adică prin intermediul cărților și al scrisului).

Prin neologism înțelegem orice cuvânt nou apărut într-o limbă oarecare, indiferent dacă acesta e un împrumut sau reprezintă o creație internă a limbii respective prin derivare, compunere, etc. în lingvistica românească sunt socotite neologisme în special împrumuturile pe care româna le-a făcut din limbile apusene ori direct din limba latină pe cale savantă.

Pe cale directă sau orală au pătruns în limba română o serie de:

cuvinte slave: păianjen, apostol, buche, diacon, vlădică, voievod ;

cuvinte maghiare: belșug, dijmă, gând, gingaș, mașter, chin;

cuvinte de origine turcă: acadea, chiftea, ghiulea, dușman, reclamagiu;

cuvinte de origine grecească: acatist, ctitor, evanghelie, aerisi, „a-și da ifose”.

Fondul lexical neologic al limbii române este extrem de bogat și de variat ca origine sau proveniență. Româna actuală dispune de circa 50000 de neologisme fără să socotim și termenii tehnico-științifici de strictă specialitate. Un număr relativ de termeni neologici au pătruns în românește încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea prin intermediul limbilor polonă, rusă, și neogreacă. Aceasta înseamnă că la constituirea vocabularului neologic românesc au contribuit destul de multe limbi, dar influențe mai importante și cu adevărat moderne a avut-o latina savantă, ale cărei începuturi timide sunt plasate în activitatea cronicarilor noștri, apoi grație „Școlii ardelene” și reprezentanților „curentului latinesc”, vocabularul limbii române s-a îmbogățit cu un număr apreciabil de neologisme luate direct din latină pe cale livrescă.

În procesul de modernizare, internaționalizare și relatinizare a vocabularului românesc un rol important revine influenței italiene: allegro, agenție, bancă, valută, ancoră, basorelief, spaghete. Regional, precum și la nivelul limbii literare s-au exercitat asupra românei influența germană, care e mai veche și mai accentuată în Transilvania: boiler, cocs, electrocar, ventil, rucsac, etc. Cea mai puternică dintre toate influențele moderne exercitate asupra limbii noastre (începând, mai ales cu secolul al XIX-lea) rămâne influența franceză, caracterizata ca “al treilea miracol al limbii române”. Grație ei, româna s-a îmbogățit cu câteva mii de cuvinte, modernizându-și vocabularul în toate domeniile vieții materiale și spirituale. Se poate spune că termenii noștri politico-sociali, militari, administrativi, economici, juridici, filozofici, medicali și științifici, în general, sunt de origine franceză. Majoritatea împrumuturilor lexicale de origine franceză au pătruns în limba română pe cale scrisă, iar aspectul lor grafic s-a impus, adeseori, în pronunțarea românească literară.

În ultimele decenii vocabularul românesc a suferit și influențe engleze. Astfel au apărut unele cuvinte de origine engleză, termeni tehnici: buldozer, motoplug, radiolocație, picup sau termeni din sport: aut, fotbal, polo, ghem, start, etc. Aceste influențe exercitate asupra vocabularului românesc sunt foarte variate și ele explică eterogenitatea lui judecat în ansamblu, însă ele nu au alterat esența latină a limbii noastre, în schimb au influențat fizionomia lexicală.

Neologismele sunt cuvinte noi, care reflectă în mod direct și indirect schimbările din societate. Apariția neologismelor se explică și prin necesitatea de a înlocui un cuvânt mai vechi, uzat sau insuficient de precis: „față” cu sensul de „culoare” a fost înlocuit prin cuvântul culoare, mai potrivit să exprime noțiunea. Există și neologisme, creații românești pe baza elementelor existente în limbă: lansator, plasator, prevedere.

Neologismele sunt răspândite cu timpul în cercuri din ce în ce mai largi de vorbitori, în consecință își pierd caracterul neologic, devenind cuvinte uzuale: fabrică, tractor, a conduce, director; nu mai pot fi considerate în zilele noastre neologisme, fiind cunoscute și întrebuințate în mod curent. În stabilirea calității de neologism a unui cuvânt trebuie să ținem seama de:

frecventa în întrebuintare;

atitudinea vorbitorului (daca ei îl „simt” sau nu nou).

Procesul de modernizare și de îmbogățire masivă a lexicului românesc a început în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și continuă și astăzi. Împrumuturile neologice au transformat româna într-o limbă modernă, reîncadrând-o în spiritualitatea romanică și îndepărtând-o de comunitatea balcanică, în care o înglobase, mai ales, cultura ce ne venea din Bizanț.

Gh. Bîrlea concluzionează că această deschidere a Românei spre influențe externe vechi și moderne nu i-a alterat esența latină și personalitatea, în cadrul familiei vechi indo-europene, precum și în cadrul grupului romanic, în cadrul grupului lingvistic balcanic. Toate aceste influențe au îmbogățit, au plasticizat, au nuanțat și au modernizat româna, făcând-o aptă să exprime, ca orice limbă veche, cu o puternică dinamică modernă, cele mai profunde judecăți și cele mai înalte sentimente.

Limba româna a oferit, de asememnea la rândul ei, cuvinte și expresii celorlalte limbi, mai ales celor cu care s-a aflat în contact geografic direct: maghiară, ucraineană, polonă, etc.

În sfârșit, toate influențele descrise mai sus reprezintă o parte sensibil mai mică decât inovațiile interne, realizate prin mijloacele pe care le-am prezentat anterior: derivarea, compunerea, conversiunea. Chiar dacă pornesc de la o bază străină sau cu elemente formative străine (afixe, elemente de compunere, calc lingvistic) aceste creații dovedesc vitalitatea proprie a limbii române.

3. DEZVOLTAREA NOȚIUNILOR DE VOCABULAR LA CLASELE PRIMARE ÎNTRE TRADIȚIONAL ȘI MODERN

În marea lor majoritate, lecțiile de limba și literatura română cuprind părți întregi care vizează vocabularul, o componentă ce determină semnificativ calitatea receptării și producerii de text. O parte a scenariilor consacrată lecturii textelor literare și nu numai o reprezintă explicarea cuvintelor și expresiilor necunoscute. Orele de comunicare orală pot integra, în deschiderea lor prezentarea unor familii de cuvinte sau construcția unor câmpuri lexico-semantice, configurații ce permit formularea unor mesaje precise sau nuanțată. Alina Pamfil susține ideea că orele de compunere liberă și lectură pot avea în preambul abordări, prin joc ale unor cuvinte corelate în rețele.

Dezvoltarea vocabularului nu este doar o condiție a înțelegerii și construcției mesajului, ci este și o consecință a acestora. Pot fi comparați în acest sens elevii care citesc mult sau sunt puși să citească/să producă texte, care au un vocabular dezvoltat, față de cei care citesc sporadic.

În momentul de față există două variante care urmăresc abordarea explicită a vocabularului și anume o variantă clasică, în secvențe consacrate cuvintelor și expresiilor necunoscute sau în secvențe ce presupun construcția unor rețele care în practica școlară se reduc la familia de cuvinte, sinonime și antonime, și o variantă recentă care susține dezvoltarea vocabularului prin lectura intensivă și implicarea elevului prin activități zilnice, de lungă durată.

Fără a face o prezentare a ceea ce înseamnă varianta clasică, fiind susținută de mulți cercetători precizăm doar faptul că secvențele dedicate vocabularului au loc de regulă după prima citire a textului, când are loc interpretarea seriilor lexicale sinonimice și antonimice, familiile lexicale și câmpurilor lexico-semantice.

Abordarea explicită a vocabularului poate fi făcută într-un mod inovativ, prin configurarea unor câmpuri lexico-semantice cât mai larg constituite în preambulul construcției unui text. Alina Pamfil propune integrarea cuvintelor necunoscute sau nou învățate în rețele lexicale:

secvențe de lecție creative, ce vizează construcția unor rețele de cuvinte corelate cu tema textului ce urmează să fie citit și care integrează cuvinte pe care învățătorul le presupune necunoscute;

secvențe de lecție creative, centrate asupra extinderii și sistematizării cunoștințelor de lexic referitoare la un subiect anume; aceste secvențe pot fi autonome sau pot precede activități de lectură sau de compunere liberă.

Tipurile de rețele lexicale propuse sunt:

seria de sinonime, de antonime și familia lexicală

constelația sau ciorchinele, arborele cuvintelor și trenul cuvintelor sunt rețele asociative nestructurate, ce situează în centru un cuvânt temă sau un cuvânt-nucleu;

harta lexicală este o rețea prestructurată făcută în funcție de tema textului sau a compunerii; ca exemplificare pentru lectura unui text literar sau o compunere ce are în centru un anotimp, harta pateu cuprinde imagini (vizuale, auditive, olfactive, tactile), stări, simboluri, acțiuni;

liste lexicale sunt rețele prestructurate ce subtematizează o temă sau o problematică largă;

câmpurile lexicale în serie sunt rețele prestructurate, organizate sub formă de tabel ce acoperă, de regulă, coordonatele unui text epic: eroi, locuri, obiecte, acțiuni;

banca lexicală sunt rețele prestructurate, creată în jurul unei probleme formalizate teoretic: narațiunea, portretul, argumentația.

Abordarea implicită a vocabularului cu sensuri reduse presupune îmbogățirea vocabularului prin ședințe zilnice, realizate fie de învățător sau elevi pe parcursul a 10-15 minute. În cadrul acestor ședințe se vor pregăti microlecții care au rolul de a deprinde strategii de deducere a sensului din context:

– relectura fragmentului în vederea înțelegerii contextului;

– descompunerea cuvântului în afixe și rădăcină, o acțiune facilitată prin jocuri lexicale de compunere sau de descompunere a cuvintelor cu prefixe și sufixe;

– solicitarea, în activitatea de lectură, a unor ipoteze legate de sensul cuvintelor necunoscute, înainte de explicare sau înainte de consultarea dicționarului.

DIFICULTĂȚI ȘI GREȘELI ÎN ÎNVĂȚAREA VOCABULARULUI

În dobândirea noțiunilor de vocabular și lexic apar adesea numeroase sincope care alterează corectitudinea limbajului. Greșelile lexicale se datoreaza „dezacordului” semantic, care este generat de

neatenție sau necunoaștere suficienta a conținutului cuvintelor;

prezenta în limba a unor cuvinte apropiate ca formă între care vorbitorul face confuzie;

pleonasme;

utilizarea unor cuvinte în contexte care contravin sensului lor propriu;

cultisme (căutarea de termeni „aleși”, „culți”, din dorinta de a crea o buna impresie și imagine);

preferința pentru arhaisme, din dorința de stil „manierat”;

elemente de argou și vorbire familiară.

Întrucât multe dintre cele prezentate mai sus nu fac obiectul unor probleme definitorii la clasele primare, elevii confruntîndu-se de fapt cu noțiuni și termeni destul de simpli, vom puncta doar două din dificultățile întâmpinate de aceștia și anume paronimele și pleonasmul.

Pornind de obicei de la aproximativ același sunet, cu o formă ușor diferită, paronimele sunt adesea sursă de confuzii și greșeli de limbă, în special cele neologice. Se poate observa că paronimele, prin insuficienta asimilare a sensurilor și a formei, pot genera cu ușurință grave greșeli de limbă și comunicare. Aceasta se întîmplă deoarece vorbitorul (în special cel mai puțin instruit) este tentat să înlocuiască în procesul comunicării paronimul insuficient asimilat cu cel care îi este lui mai bine cunoscut. Redăm în cele ce urmează câteva paronime uzuale, confundate adesea de către școlarii claselor primare fie neatenției în vorbire, fie necunoașterii insuficiente a termenului indicat:

-orar – oral

-evalua – evolua

-prenume – pronume

-compliment – complement

-numeral – numerar

-familiar – familial

-literar – literal

-propoziție – prepoziție

-glaciar – glacial

-enerva – inerva

-text – test

-abuz – obuz

-a proveni – a preveni

-a digera – a degera

-arbitru –arbitru

O altă sursă de erori de acord semantic îl constituie pleonasmul, „combinarea unor cuvinte cu același sens” sau „repetarea unei componente importante în semantica unui cuvânt prin alt termen, care o reia în mod explicit”. Practic pleonasmul nu reprezintă altceva decât o repetiție. Spre exemplu: babă bătrână, am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele (expresii care marchează insistența și care sunt, în esenta, sinonime cu „am fost martor ocular”, „martor direct”). O altă serie de pleonasme aport adus, a prefera mai bine, avansați înainte, a urca în sus, a urma în continuare, un mic detaliu, mijloace mass-media, a urma apoi, ani de zile pleonasme care nu au alta cauza decât neglijarea continutului semantic al cuvintelor).

Pleonastică este și folosirea la gradul comparativ și la superlative a unor adjective și adverbe care conțin în ele semnificația gradului respectiv: mai superior, mai optim, cele mai optime conditii (pleonasme rezultate din folosirea gradelor de comparatie, comparative si superlativ, în cazul unor adjective ca superior, optim, maxim etc. al caror continut lexical implica ideea de comparativ sau superlativ: superior înseamna „plasat mai sus, mai bun”, optim înseamna „cel mai bun”);

Rolul vocabularului

O motivație în plus pentru care este necesar sǎ acordǎm mai multǎ atenție studierii vocabularului este faptul cǎ îmbogățirea și perfecționarea acestuia constituie un lucru mult mai dificil de realizat decât însușirea regulilor gramaticale ale limbii. Încă de la vârsta preșcolarǎ copilul stăpânește în linii mari sistemul gramatical al limbii pe care o vorbește, dar achiziționarea de noi cuvinte și folosirea acestora în mod corect ar trebui sǎ rămână un obiectiv permanent de-a lungul întregii vieți.

Și un ultim motiv ar fi multitudinea de greșeli de ordin lexical care în ultima perioadǎ au devenit mult mai grave decât cele de naturǎ gramaticalǎ. Din toate aceste puncte de vedere studiul vocabularului ar trebui sǎ fie mult mai activ și mai aprofundat.