Rolul Nato In Mentinerea Pacii, Prevenirea Conflictelor Si Managementul Crizelor Internationale

CUPRINS

Introducere

I. Capitolul 1. Conceptul și noțiunea de management al crizelor

Factorii generatori de crize

Tipologii al crizelor

Etapele, caracteristicile și efectele crizelor

Prevenirea și gestionarea crizelor și conflictelor

II. Capitolul 2. NATO – Inițiatoarea sistemului de securitate și apărare colectivă

Scurt istoric al Alianței Nord-Atlantice

Atribuțiile esențiale ale NATO

Capitolul 3. Principiile de funcționare ale NATO

3.1 Structura și modul de funcționare

3.2 Interferența NATO față de alte organizații internaționale guvernamentale

3.3 Extinderea NATO către Estul Europei în condițiile crizei din Ucraina 2014

IV. Capitolul 4. România și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

4.1 Cronologia relațiilor România-NATO

4.2 Obiectivele României în NATO

V. Capitolul 5. Rolul NATO in mentinerea pacii, prevenirea conflictelor si managementul crizelor internationale

VI. Capitolul 6. Studiu de caz – Opereațiunea Forțele Aliate ale NATO în Iugoslavia 1999

VII Concluzii

VIII Bibliografie

Argument

Motivația alegerii acestei teme: ,,Rolul NATO în managementul crizelor internaționale” constă în faptul că subiectul este de mare actualitate în condițiile prefacerilor sistemului internațional contemporan și a reîmpărțirii puterii între actorii sistemului politic, pe fondul extinderii insecurității și intensificării amenințărilor, riscurilor și conflictelor.

Modificările survenite în plan internațional după încheierea perioadei bipolare, și mai ales, primul deceniu al sec XXI, în planul securității și stabilității, au făcut ca interesul comunității mondiale să se canalizeze în direcția găsirii și lămuririi unei perspective care să aducă un aport substanțial la consolidarea păcii și securității, și implicit, la prevenirea și diminuarea stărilor conflictuale de orice fel, și deci la reducerea până la excludere, acolo unde este cazul, a crizelor ce le generează.

De asemenea, având o pasiune pentru domeniul militar și implicit, față de Alianța Tratatului Atlanticului de Nord, am decis să aleg această temă, întrucât mi s-a părut un subiect foarte relevant care mi-a suscitat un mare interes în această cercetare.

Demersul de față, își propune să studieze ,,Rolul NATO în managementul crizelor internaționale”, precum și studiul de caz referitor la situația din fosta Iugoslavie, respectiv intervenția forțelor aliate din Kosovo, 1999.

Introducere

Lucrarea de față își propune să prezinte evoluția NATO de la începuturile sale până în prezent, atribuțiile și principiile de funcționare, interferența cu alte organizații, extinderea către Est a Alianței, locul României în NATO; toate aceste aspecte care se subsumează temei centrale care se numește ,,Rolul NATO în managementul crizelor internaționale” vor fi amplu dezbătute pe parcurs.

Demersul va încerca să ofere o imagine unitară asupra Alianței Nord-Atlantice la începutul unui nou mileniu, adânc marcat de metamorfozele impresionante ale ultimului deceniu, pregătită să se opună provocărilor contemporane; în principal Alianța trebuie să-și desăvârșească îndatorirea esențială și durabilă față de membrii săi, prin asigurarea securității și libertății acestora, apoi ea trebuie să extindă garanția securității și asupra țărilor partenere de pe întreg continentul european, prin medierea parteneriatului și al colaborării multilaterale.

De asemenea, ea trebuie să fie permanent pregătită să susțină strădaniile comunității internaționale, de prevenire a crizelor și conflictelor, și dacă totuși apar, ele trebuie evitate din momentul propagării lor, precum și de găsire a unor căi de mediere pe cale diplomatică și nu prin utilizarea forței.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit că pentru a-și duce la bun sfârșit obiectivele, ea trebuie să fie un factor de echilibru imparțial al parteneriatului transatlantic, baza Alianței Nord-Atlantice, prin stabilizarea rolului european în managementul de gestionare a crizelor și de menținere a păcii.

Acest fenomen, se raportează la consolidarea Alianței și la acordarea competențelor de gestionare a crizelor și conflictelor de care NATO dispune, fără ca aceasta să își atribuie o funcție de conducere în fiecare criză care se ivește în Europa; concomitent, se raportează la procesul de implementare a unei mai mari adaptabilități și a unor procedee competente, pentru preîntâmpinarea sau finalizarea unui conflict și nu la înlocuirea bazelor de apărare colectivă, al căror garant central – îl reprezintă Alianța.

Prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington în data de 4 aprilie 1949, se năștea o alianță de state suverane, având ca obiective comune: menținerea păcii și salvgardarea propriei libertăți prin unitate politică și o structură militară de apărare adecvată, gândită spre a demobiliza, și dacă este cazul pentru a înlătura orice formă de agresiune. Alianța este o asociere de state independente, având ca interes general păstrarea securității prin garanții mutuale și legături statornice cu alte țări.

Alianța Atlanticului de Nord, a fost întemeiată pe baza unui tratat la care statele au aderat în mod liber după dezbaterile publice și ratificarea de către parlamentele naționale. Tratatul stipulează drepturile și obligațiile lor internaționale, conform Cartei ONU, statele membre se obligă să împartă atât responsabilitățile cât și privilegiile ce reies din securitatea colectivă și să nu semneze nici o înțelegere, care să fie incompatibilă cu Tratatul.

Membrii fondatori ai NATO sunt: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii care s-au angajat să intervină în apărarea fiecăruia, în eventualitatea unei agresiuni militare.

Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, reunirea Germaniei, prăbușirea Uniunii Sovietice în decembrie 1991, și schimbările impresionante ce au avut loc în Europa Centrală și de Est, au semnificat sfârșitul Războiului Rece și a transformat situația politică din Europa, modificând substanțial imperativele de securitate ale membrilor Alianței.

Întrucât ne vom referi la obiectivele României în NATO, precum și la cronologia relațiilor României – NATO, putem aminti în acest preambul, că statul nostru este un actor important pentru NATO, deoarece este una dintre țările cu ieșire la Marea Neagră, iar unul din scopurile sale elementare îl reprezintă menținerea securității și stabilității acestei zone.

Elementul-cheie al funcționării NATO, este acela al asigurării și cooperării reciproce între statele independente, având ca țel garantarea indivizibilității securității pentru toți partenerii. Acest lucru înseamnă o împlinire a eforturilor naționale în comparație cu provocările la adresa siguranței. Forțele de care au nevoie NATO, trebuie să fie pregătite să rezolve orice situație care se poate ivi în aria Alianței sau în vecinătatea acesteia. Alianța este o forță operațională care se adaptează rapid situațiilor strategice, întrucât ea are mari răspunderi; trebuie să fie capabilă să intervină hotărâtor cu mandat ONU pentru prevenirea războiului, girarea climatului păcii și rezolvarea crizelor și controverselor. NATO trebuie să facă față oricărei situații de criză de la războiul nuclear, la războiul de diversiune, la războiul declanșat împotriva fenomenului terorist, de la finalizarea tuturor urgențelor civile și militare, până la rezolvarea urmărilor calamităților și dezastrelor naturale.

Alianța, exprimă necesitatea imperioasă de a avea forțe și capabilități evoluate din punct de vedere tehnologic, agile, suple, cu capacitate de luptă ridicată pentru a face față vulnerabilităților și riscurilor de oriunde ar proveni ele. NATO acordă în procesul de transformare, un interes special strategiei forțelor și strategiei mijloacelor în gestionarea crizelor și conflictelor și în menținerea sau garantarea păcii.

Obiectivele NATO ar fi următoarele: realizarea capacității de a răspunde rapid la orice fel de amenințări și de a trata în mod adecvat toate situațiile de criză indiferent dacă țin sau nu de articolul 5 al Tratatului NATO (care stipulează: un atac împotriva unui stat NATO este considerat un atac asupra tuturor statelor Alianței); crearea de energii și competențe pentru orice nivel de misiune din sfera celor acceptate de NATO; capacitatea de a conduce orice fel de operații, și de a contribui pregnant în teatrele de operațiuni miltiare asumate de alte organizații, în special de UE; abilitatea de a face față prezentelor și viitoarelor provocări de securitate. Alianța se transformă și se modernizează tocmai pentru a deveni un nucleu în configurarea arhitecturii de apărare și securitate în noua eră a societății de tip informațional. În acest moment, NATO rămâne fundamentul apărării colective și forumul decisiv al consfăturilor și dialogului în ceea ce privește securitatea europeană și cea a Americii de Nord, care împreună cu Uniunea Europeană asigură întregul sumum de mijloace militare necesare gestionării crizelor.

Evenimentele care au urmat după 1990, au demonstrat fără echivoc că riscurile și amenințările la adresa păcii și stabilității persistă; în urma hotărârilor luate de către șefii de stat și guvern ai țărilor membre, în cadrul consfătuirilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997), Washington (apirlie 1998), Alianța Atlanticului de Nord și-a adaptat strategia sa globală în raport cu toate evenimentele derulate în contextul strategic și politic.

Rolul Alianței nu a încetat odată cu sfârșitul Războiului Rece, în ciuda previziunilor unor analiști că aceasta își va păstra a sa ,,raison d’etre”. Este o Alianță care a trebuit să-și administreze propriul său proces esențial de modernizare și schimbare, fără nici o lipsă în latura sa superioară de a-și îndeplini obiectivele și fără amânări în dezvoltarea mijloacelor de exercitare a noilor funcțiuni solicitate de țările sale membre.

NATO, nu este un polițist mondial, dar și-a dovedit până acum cu succes rolul de catalizator în procesul generării de forțe multinaționale eficiente – precum SFOR în Bosnia-Herțegovina și KFOR în Kosovo – capabile să asigure implementarea acordurilor de pace și să pună bazele stabilității viitoare în zonele de conflict aflate pe teritoriul euro-atlantic.

Referindu-ne la războaiele din fosta Iugoslavie vom încerca să analizăm conflictul din Kosovo, care va deveni un studiu de caz în prezenta lucrare.

Hotărârile Alianței luate în cadrul reuniunilor la nivel înalt, i-au delimitat cursul de la sfârșitul Războiului Rece, au pus bazele unei creșteri a dialogului și cooperării în chestiuni de securitate, stabilite între țările membre de-a lungul timpului. Tot mai mult, prin medierea activității desfășurate de forțele conduse de NATO, de susținere a procesului de pace din fosta Iugoslavie, acest cult al dialogului a influențat procesul de reconciliere între comunități și susține la constituirea fundamentelor unei viitoare cooperări în regiunea atât de frământată ca cea a Balcanilor.

În decursul anilor NATO, a dobândit o experiență aparte în domeniul prevenirii conflictelor și al managementului crizelor. Ea a fost nevoită să facă față unor diversități de crize de mai multe tipuri. Însă pentru membrii Alianței, crizele apăreau și se abordau din perspectiva ,,Războiului Rece”, prevenirea crizelor de către alianță se baza pe crearea unor mecanisme instituționale care făceau ca amenințările deliberate la adresa sistemului bipolar să devină potențial foarte costisitoare.

Datorită schimbărilor suferite în arena mondială, mai ales în ultimii ani din primul deceniu al secolului XXI, precum și ivirii de noi tipuri de amenințări îndreptate împotriva Alianței, tratatarea inițială, deși nu total perimată, a trebuit să se conformeze asupra unor recente adaptări și adăugiri. Mecanismele alianței de management al crizelor trebuie să se ,,muleze” pe noul climat internațional de securitate pentru a putea rămâne clare, precise și eficiente urmând să acopere întreaga gamă de posibilități, de la crize de o intensitate minimă până la confruntarea decisivă și un atac final pentru repudierea finală a a adversarului.

Prin declarațiile șefilor de stat și guvern NATO, au fost adoptate o serie de principii la reuniunile și summit-urile desfășurate după 1990; toate acestea reiterând preocupările Alianței de a crea legături puternice între capacitățile alianței și încercarea sa de a se adapta din punct de vedere politic instituțional și militar la mediul politico militar într-o continuă prefacere.

Lucrarea se încheie cu formularea concluziilor și indicarea viitoarelor obiective înscrise pe agenda Alianței. Fiind concluzionat că demersul și-a atins scopurile, titlul prezentat, Rolul NATO în managementul crizelor internaționale fiind unul multilateral ce poate fi folosit cu valențe superioare în soluționara crizelor, întrucât oferă competențe pentru interpretarea acestora și în final a modului lor de rezolvare.

Capitolul 1. Conceptul și noțiunea de management al crizelor și conflictelor

1.1 Factorii generatori ai crizelor

Criza negestionată bine, ca și conflictul, ca o consecință a acesteia nemanageriată corespunzător, fac parte din societățile umane. Ele înfățișează un interval de disfuncționalitate în mersul unei societăți, care impune soluții durabile, predestinate a asigura o metamorfoză a sistemelor și proceselor degradate.

Cauzele sau factorii declanșatori ai crizelor, care prin incorecta gestionare a lor pot ajunge la conflicte, uneori violente, nu se pot întrevede în ansamblul lor și în mod oportun, toate situațiile care le impun, nici măcar cele fundamentale.

Orice societate stăpânește anumite momente echilibrate sau neechilibrate, evoluții prompte și trenări, circumstanțe obișnuite dar și neobișnuite, crize și conflicte. Altfel spus, fenomenul crizelor și conflictelor trebuie controlat permanent, monitorizat și de asemenea indivizii, nu trebuie să se teamă și să se resemneze în fața lui, ci împreună cu actorii statali să caute o modalitate, în primul rând de prevenție, și în al doilea rând, dacă evenimentul nedorit a avut loc, ori să fie estompat, ori să nu escaladeze și să ajungă la o formă maximă, aceea a violenței, deci a conflictului și mai ales a conflictului armat.

Criza este definită în unele lucrări ca ,,un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat”.

Neîndoielnic, datorită modului de provocare a situațiilor de criză care nemanageriată eficient vor atinge pragul de conflicte, ele trebuind să fie cercetate, investigate, urmărite pentru finalizarea lor în cele mai bune condiții.

Trebuie precizat că există patru planuri de generare a factorilor de crize și conflicte în interiorul statelor:

Pe plan politic:

Creșterea numărului de partide politice;

Migrația de la o formațiune politică la alta;

Extinderea luptei pentru putere;

Propagarea fenomenului extremist;

Irealismul programelor politice a viitorilor guvernanți;

Campaniile electorale incorecte;

Diferențe în modul de percepere sau în sistemul de valori (majoritatea conflictelor apar datorită modului diferit în care oamenii percep realitatea sau modalităților în care se exercită puterea);

Starea de echivoc în fixarea unor țeluri și a unor obiective organizaționale, a principiilor de performanță în comunicarea hotărârilor sau descrierea denaturată a existenței; terrorism politic;

Pe plan economic:

Inconsecvența economică;

Prețuri instabile;

Majorarea prețurilor produselor;

Amplificarea impedimentelor în achiziționarea prodeslor de bază;

Migrația forței de muncă dintr-un stat în exteriorul granițelor;

Producerea și dezvoltarea amplă a economiei subterane și deci, proliferarea terorismului economic, degradarea substructurilor economice;

Pe plan social:

Deteriorarea sistemului de valori naționale;

Degradarea condiției umane, emigrației, proliferarea traficanților de droguri, persoane, emigrație masivă din țările sărace;

Trafic de influență și corupție;

Nu în cele din urmă, planul zonal, regional, internațional înseamnă un factor universal, generator de crize și ulterior – dacă este cazul în conflicte – dacă acestea nu sunt monitorizate, analizate și finalizate pentru a nu ajunge la o situație gravă – potențial o situație conflictuală -, care în decursul ultimilor ani ,,a îmbrăcat” o formă violentă.

Printre principalele caracteristici ale situațiilor zonale, regionale și internaționale, generatoare de crize, se situează și următoarele: apariția și proliferarea unor tendințe de revizuire a frontierelor; criza resurselor; accelerarea traficului ilegal de mărfuri și proliferarea contrabandei; emigrația spre țările dezvoltate și stabile; apariția rețelelor transfrontaliere ale traficului de droguri, prostituției și crimei organizate; înmulțirea societăților fantomă transnaționale care finanțează criza organizată și terorismul; apariția și înmulțirea unor baze disparate (sau sucursale ale altora care se află, de regulă în țările dezvoltate) ale terorismului internațional; proliferarea diferendelor entice; războaie de secesiune etc.

Aceste stări au cel puțin două tipuri de determinări. Ele sunt pe de o parte, o urmare a acțiunii unor cauze interne (politice, sociale, economice), care își află originea în nevoia de schimbare, adică în legea negării, în legea dezvoltării sociale, și pe de altă parte, un efect al unor cauze induse sau produse de factori destabilizanți, de grupuri de interese interne, zonale internaționale etc.

1.2 Tipologii ale crizelor și conflictelor

Afirmând despre definirea crizelor, potrivit lui Rudolph Joseph Rummel – “realitatea în care trăim este un spațiu de conflict și, mai mult, orice spațiu chiar și unidimensional este caracterizat de posibilitatea existenței unor vectori opuși ce creează tensiuni”;

Criza în relațiile internaționale este un proces individual de o mare însemnătate, de asemenea, mai pe larg putem menționa că o situație națională sau internațională în cadrul căreia se ivesc amenințări la adresa valorilor, intereselor sau țelurilor primordiale ale părților implicate.

Crizele care afectează sistemele politice, conomice, sociale, ecologice și militare sunt în esența lor de sorginte politică. Aici putem menționa faptul că ele provin din apariția și dezvoltarea unor disfuncționalități grave în primul rând în cadrul fluxurilor pe care se definesc relațiile dintre sisteme sau dintre componente ale sistemelor. Acestea se accentuează în permanență, dacă nu se iau măsuri imediate. Anumite decizii sau circumstanțe de natură politică pot genera o disfuncție care dă naștere la o criză într-un sistem.

Vorbind despre tipologia crizelor și conflictelor din domeniul managementului crizelor, există mai multe tipuri de crize; Ele ar putea fi de mai multe feluri precum: politice, economico-financiare, crize sociale, crize ecologice, crize militare, crize energetice etc.

Criza înseamnă o fază de disfuncționalități în care sistemul sau sitemele încep să prezinte regrese și care nu mai sunt apte să mai funcționeze la puterea maximă, și nu-și mai pot reveni la timp la situația inițială, fie la o altă situație superioară celei dintâi. De cel mai multe ori, apogeul crizei îl reprezintă conflictul; crizele sunt de la început până la sfârșit conflictuale, în speță, conflictul însoțește criza și au desfășurări diferite.

Crizele și conflictele sunt de diferite tipuri vis-à-vis de fenomenul în cauză, de nivelul de intensitate al procesului pe care îl acompaniază.

Fără doar și poate că pot exista și conflicte fără crize, precum, conflictele de interese sau conflictele spontane, datorate incompatibilității de moment, de percepția diferită, la momentul dat, a unor procese și fenomene, a unor situații sau a unor stări. Aceste tipuri de conflicte nu înseamnă crize, dar perpetuarea unei situații conflictuale poate duce la criză și chiar la o criză esențială.

Având în vedere aria generală în care se petrec crizele ca și conflictele ele ar putea îmbrăca mai multe forme: politice, sociale, economice, culturale, financiare, informaționale, militare, religioase și mai ales etnice.

Sigur că, în funcție de zona în care se desfășoară, de implicațiile politice și entitățiile angajate, crizele și conflictele pot fi naționale (în interiorul unui stat), sau frontaliere (între două state care au graniță comună) precum regionale sau globale.

Nu putem trece mai departe fără a aminti despre consecințele unei crize negestionate în mod responsabil, și care ajunsă în faza de maximizare a ei – conflictul – și în cea mai crudă etapă conflictul armat.

Criza politică

Criza politică se poate defini ca ca un moment extraordinar când existența și viabilitatea ordinii politice este pusă sub semnul întrebării. Acest tip de criză se manifestă atunci când conflictul amenință integritatea oridunii.

Criza politică este cauzată în principal, de ineficacitatea aparentă a politicilor sau eșecul controlului rațional al economiei, precum și de problemele privind legitimitatea atunci când sprijinul public este retras. Ea este un moment în care ,,puterea” (Președinte, Parlament, Guvern, partidul cu majoritate, toate împreună sau doar o parte a acestor instituții) nu mai au legimitate în timpul exercitării mandatului.

Acest tip de criză apare atunci când schimbarea echipei aflată la guvernare, prin alegeri anticipate sau la termen, nu are loc suficient de repede pentru a detensiona dintre puterea politică și societate.

Prin urmare, o astfel de criză a fost impusă de anumite organisme interne sau politice: (grevă parlamentară, demisie în bloc, căderea guvernului prin moțiune de cenzură etc.) dar și prin extensia partidelor politice dar și prin apariția a mai multor partide politice.

Criza economico-financiară

Criza economică este o perioadă de regres economic, care poate avea mai multe cauze. Aceasta apare în perioada crizei lumii capitaliste datorate supraproducției. Totodată ea înseamnă și o situatie în care economia unui stat trece brusc printr-o scădere rapide a a forței sale, o descreștere adusă de regula de o criză financiară.

Unii specialiști în domeniul economic care clasifică aceste crize, în crize sociale (inflație în creștere, șomaj, sărăcie), în crize financiare (volatilitate accentuată pe piețele de capital, căderea burselor și revenirea lor spectaculoasă), crize politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaționale, crize cauzate de  dezastre naturale sau crize economice generalizate.

Conform ideologiei marxiste, criza economică se naște din antagonismul claselor, acumularea bogăției într-o parte și a sărăciei în cealaltă parte. În practică, ea este generată de faptul că factorii responsabili scapă de toate pârghiile activității și proceselor economice, ceea ce duce la o serie de disfuncționalități.

Dinamica tot mai alertă a mediului și economiei mondiale, nici o economie a lumii capitaliste sau nu, nu este imună la perioadele de recesiune.

Criza economică poate cuprinde diferite ramuri și sectoare sau economia națională în

ansamblul său, mediul de afaceri se degradează treptat deoarece apar unele dezechilibre.

Criza socială

Criza socială poate fi determinată ca un cumul de situații care duc la o schimbare precară și iminentă în societate și pe care statul în sine nu o poate soluționa.

Toate aceste condiții cuprind anumite decizii, situații și evenimente în defavoarea celor care perturbă viața socială a individului.

Potrivit teoriticianului, Richard LaPiere, criza socială se poate defini ca o situație în care ,,adversitatea progresivă face ca populația să se îndoiască și apoi să renunțe la speranța unui viitor mai bun, adică împlinirea așteptărilor sociale pierzându-și astfel încrederea în valoarea practicilor, instrumentelor și structurilor sociale tradiționale prin care aceste așteptări sunt în mod normal îndeplinite”.

De asemenea, criza socială înseamnă un moment tensionat în care forțele interne potrivnice ajung spre finalitate, iar încordările ating pragul maxim. Cetățenii își pierd nădejdea în autorități; situația socială actuală nu mai poate fi suportată sau gestionată, iar o transformare ptofundă și decisivă este inevitabilă.

Probabil, soluția cea mai viabilă pentru majoritatea crizelor de acest tip este dezvoltarea economică durabilă, care să asigure creșterea bunăstării și a nivelului de trai al populației.

Prin urmare, criza socială este o situație nou creată în viața socială, ca urmare a apariției unor manifestări și amenințări la adresa obiectivelor sau intereselor sociale ale unei națiuni, care afectează valorile fundamentale sau unele valori prioritare de natură socială.

Criza militară

O criză militară poate fi reprezentată, ca o condiție națională sau mondială definită prin existența unei potențiale amenințări spre obiective, intereselor sau valorilor esențiale ale părților implicate, pentru a cărei soluționare, acestea uzează violența – mai precis, violența armată – în scopul impunerii prin forță a obiectivelor sau intereselor proprii.

După teoriticianul Carl von Clausewitz acesta afirma că „războiul este continuarea politicii, dar cu alte mijloace”, putem spune că întotdeauna o astfel de criză are loc pe fondul unor decizii politice sau că o criză militară este, totodată, o criză de tip politico-militar.

În configurația modernă a sistemului internațional, interesele divergente și conflcitele de interese sunt de actualitate în materie de intervenție și neintervenție, separatism și anti/separatism, precum și disputele comerciale, teritoriale și de suveranitate, probleme etnice etc, ce pot ajunge ușor la declanșaarea unei crize militare, atât direct cât și indirect.

În studiile de specialitate americane, criza politico-militară este definită prin trei factori: interesele-cheie sau cele vitale ale actorilor implicați; existența elementului de timp sau a sensului de urgență precum și progresele majore sau amenin țările (sau ambele) la adresa intereselor tuturor părților sunt posibile, inclusiv amenințarea cu un conflict militar, iar în cazul marilor puteri o amenințare potențială la adresa structurii sistemului internațional.

Concluzionând, criza militară își face simțită prezență atunci când nu se găsește o cale care pentru a satisface părțile implicate, când interesele divergente nu pot fi armonizate în mod eficace.

Criza ecologică

Criza ecologică poate fi înțeleasă în termeni de declin a capacității Planetei de a susține viața, prin încălcarea a trei legi fundamentale ale ecologiei și anume: interdependența tuturor formelor de viață, stabilitatea ecosistemelor datorită diversității și complexității, caracterul finit al resurselor.

Criza ecologica se poate defini ca o degradare dramatică, imprevizibilă și iremediabilă a mediului înconjurător ce duce la reducerea bunăstării; aici putem menționa și faptul că condițiile de mediu trebuie să fie dramatice și într-un ritm alert au loc. Spre exemplu, reducerea lentă a numărului de specii la nivel planetar nu reprezintă o criză ecologică.

Dacă regenerarea și recuperarea după o tragedie ecologică necesită un timp îndelungat, atunci sigur că va exista o mai multă preocupare și grijă față de mediul înconjurător de către cetățenilor.

Criza ecologică este o criză majoră de o mare însemnătate, în general crizele ecologice apar după calamități sau în cazul unui război nuclear.

Criza energetică

Este definită ca un ansamblu de perturbații și efecte negative pe care le generează „insuficiența resurselor energetice clasice cunoscute până acum în raport cu nivelul tehnicii și tehnologiei actuale, cu repartizarea pe glob și caracterul exploatării acestor resurse.”

Criza energetică, pe lângă cele ale materiilor prime, financiară, tehnologică, comercială, alimentară, etc., constituie componentele structurale ale crizei economiei naționale, regionale și chiar globale. Ea se poate defini prin in suficiența sau lipsa unor resurse energetice, mai ales atunci când actorul respectiv nu este asigurat din punct de vedere al surselor, al controlului rutelor și distribuției și al alternativelor.

Aceasta reprezintă situația în care necesarul de energie nu poate fi acoperit datorită influenței sau acțiunii unuia sau mai multor factori interni și externi, precum: epuizarea resurselor energetice; accentuarea transformărilor globale ale climei; scurtcircuitări

ale fluxurilor de aprovizionare; creșterea bruscă și considerabilă a prețurilor; embargouri, limitări ale producției, exporturilor și consumului; folosirea energiei ca instrument de presiune.

Criza de legitimitate

Din punct de vedere obiectiv, societatea ar trebui să identifice și să implementeze noi soluții pentru a constitui alternative plauzibile la situația din prealabil. În situația în care un pachet de măsuri utilizat pe întreaga durată a unei interval de timp devine nefuncțional pierzându-și credibilitatea.

Degradarea soluțiilor are loc atunci când în societate sunt probabile și alte alternative care devin legitime în strădania de a institui alte modalități de ieșire din criză. În etapa de transformare spre economia de piață funcțională în România, s-au aplicat programe și pachete de măsuri printre care multe și-au pierdut plauzabilitatea fiind indispensabile elaborarea și implementarea unor programe și soluții alternative.

Criză de regim

În cele ce urmează, vom aminti și câteva cuvinte despre criza de regim.

Criza de regim este generată de degradarea raporturilor de forțe dintre cetățeni, dintre societatea civilă și stat, în condițiile în care autoritățile de conducere ale puterii politice, organele de stat nu acționează prin consultarea cetățenilor, prin respectarea voinței și intereselor acestora. Criza de regim se manifestă cu mai mare intensitate atunci când organele puterii politice reprezintă interesele unui grup minoritar, în conflict cu interesele generale ale societății.

Criza diplomatică

Criza diplomatică este, de regulă, strâng legată de cea politică aceasta reprezintă o situație care poate apărea în pe scena relațiilor internaționale ca urmare a unei imprejurări create la nivel național și internațional prin declarații, măsuri sau activități de tip diplomatic care prejudiciază interesele sau scopurile diplomatice, politice, economice, militare sau de altă natură. Caracteristicile primordiale ale acestui tip de criză rezidă în încetarea comunicării, a dialogului, a medierii și monitorizării unor stări conflictuale din diverse motive.

În concluzie, o criză diplomatică își face simțită prezența atunci când o serie de evenimente măresc posibilitatea recurgerii la violență și renunțarea la tratative.

1.3 Etapele, caracteristicile și efectele crizelor

Situațiile de criză au o evoluție distinctă, în funcție de domeniul în care se manifestă. Orice criză are o istorie a ei, ea se produce într-un timp dat. Criza, reprezintă un moment de bulversare în orice societate atât pe plan local, regional cât și internațional, receptat și suportat de actorii sociali, în cele mai multe cazuri, aceasta este precedată de o perioadă preliminară în care conflictul mocnește. În fiecare tip de regim există o organizare aparentă la adăpostul căreia se instituie o anumită mascare a principalilor indici care anunță producerea crizei

Din acest motiv, etapa critică propriu-zisă a crizei surprinde și detonează ordinea normală a sistemului. Situațiile de criză se pot scurta sau prelungi în funcție de modul în care managementul de sistem gestionează procesul crizei.

Fixarea etapelor unei crize are o mare însemnătate practică întrucât, această etapizare permite tratarea eficientă a gestionării crizelor. În acest mod, managementul crizelor va fi privit ca o activitate firească a organizației și va fi considerat ca o preocupare continuă, specifică întregului ciclu de existență al organizației nu doar, intervalului de timp în care aceasta se confruntă cu situații grave.

Având în vedere însemnătatea practică a stabilirii unei etape ale ciclului de viață organizațională dintre două crize, specialiștii au proiectat de-a lungul timpului diferite modele de abordare stadială a acestui proces. Astfel, una dintre încercările de delimitare a etapelor crizelor a fost propusă în 1996, de Steven Fink în lucrarea sa ,,Crisis management Planning for the inevitable”. Viabilitatea acestui demers, unul dintre primele care aborda criza ca pe un eveniment extins în timp, nu ca pe un puseu punctual, a fost confirmată prin reluarea lui în a doua ediție a lucrării, publicată în 2002.

În opinia acestui autor, din punctul de vedere al managementului crizelor, un ciclu de viață al unei organizații cuprinde patru etape.

a). Etapa prodromală sau antecriza, în care încep să apară simptome prevestind o posibilă evoluție bruscă și nefavorabilă;

b). Etapa acută, sau erupția crizei, caracterizată prin apariția neaștepată bruscă a unui eveniment major cu evoluție explozivă, însoțit de daune, pagube, distrugeri materiale și imateriale precum și de o cerere foarte mare de informații din partea publicului relevant, ca urmare a nevoi de a se proteja ele însele;

c). Etapa cronică saua consecințelor crizei, în care urmările crizei încă mai dăinuie în parlel cu efoturile de lichidare a lor;

d.) Etapa rezolvării, în care există semnale clare, indubitabile că evenimentul exploziv nu mai constituie un motiv de îngrijorare.

Pe lângă acest model în patru etape, un alt expert recunoscut în managementul crizelor, Ian Mitroff, propune în 1994 o abordare în cinci etape a ciclului unei crize.

– Detectarea semnalelor, în care apar semnale de avertizare ce ar trebui identificate și tratate, astfel încât să fie prevenită o eventuală evoluție către criză;

– Cercetarea și prevenirea, în care se urmărește identificarea factorilor de risc cunoscuți și se acționează pentru reducerea potențialului lor periculos;

– Aducerea sub control a pagubelor, în care se urmărește limitarea efectelor distructive ale crizei, calmarea ei și reluarea controlului asupra evoluției proceselor organizaționale, stoparea contaminării altor structuri ale organizației sau ale mediului său social;

– Refacerea, în care se urmărește întoarecerea cât mai rapidă la fluxul normal al activităților organizației;

– Învățarea, în care sunt evaluate critic eforturile de management al crizei și sunt asimilate ,,lecțiile învățate”.

Situațiile de criză sunt elemente care afectează evoluția firească a vieții și activității din organizații, societăți sau chiar pe cele de la nivel național sau internațional; deci se poate considera că situațiile de criză care provoacă consecințe indezirabile, acolo unde se ivesc și se afirmă.

În mod cert, putem spune că situațiile de criză sunt diverse din multe puncte de vedere: a locului de producere; al domeniului de activitate: politic, social, economic, militar, etnic, religios; al planului de manifestare (local, național, regional sau global); al perioadei (mică, medie mare, sau foarte mare); al genului de actori politici implicați (locali, naționali, regionali, globali sau

1.4. Prevenirea și gestionarea crizelor

Mai întâi de toate, trebuie să amintim de termenul ,,criză”. Criza este un cuvânt utilizat în multe împrejurări și deseori folosit în societate și în special în limbajul de specialitate.

Gestionarea crizei necesită recunoașterea la timp a riscurilor, a posibilelor surse generatoare de criză, urmărirea situațiilor în desfășurarea lor, crearea alternativelor de acțiune, punerea în aplicare a acestora și revenirea stării de normalitate. Orice structură se poate întâlni cu o situație de criză, astfel încât să primejduiască mersul său normal.

Managementul situațiilor de criză pe plan național conține totalitatea direcțiilor de acțiune hotărâte de autoritățile politice centrale și locale: ministere, prefecturi, primării, instituții ale statului, având ca obiectiv girarea siguranței naționale și a stării de normalitate politică, economică, socială, militară, religioasă, etnică. În mod esențial managementul situației de criză pornește de la premisa capacității de a acționa în același spațiu împreună cu alți parteneri, chiar dacă aceștia sunt evident distincți.

Simplificând, crizele și conflictele sunt instrumente care co-există există interacțiunii sistemelor de-a lungul prefacerilor societății și pot avea o amplitudine mai mare sau mai mică cu impact deosebit asupra populației. Aceste realități au făcut ca problema gestionării crizelor să rămână o activitate perpetuă pentru factorii de răspundere în domeniul securității; crizele și conflictele actuale au de cele mai multe ori un caracter regional, dar cu efecte asupra siguranței internaționale.

Conform opiniilor specaliștilor în domeniu ,,operațiile de management al crizelor cuprind, în esență următoarele faze: prevenția – încercarea de a preveni declanșarea conflictelor interne și colapsul autorităților centrale; intervenția – cu scopul de a încheia conflictul odată ce acesta s-a declanșat; stabilizarea – fază care urmează intervenției; reconstrucția instituțională și materială a cărui scop constă în restabilirea autorității legitime și efective a statului.

Situațiile de criză sunt evenimente ce perturbă desfușurarea normală a vieții și activității din organizații, instituții ale societății economice sau chiar pe cele de la nivel național, regional ori internațional. Prin urmare, se poate aprecia că situațiile de criză produc efecte nedorite acolo unde apar și se manifestă. De aceea, este necesară cunoașterea vieții și actitivății dintr-o entitate, anume pentru a putea anticipa apariția unor situații de criză, pe de o parte, și pentru a adopta măsurile ce se impun pentru a-i limita efectele nedorite, pe de altă parte.

În mod cert situațiile de criză sunt foarte diferite din multe puncte de vedere al locului de apariție și manifestare, domeniul de activitate, nivelul de manifestare care poate fi local, național, regional sau global, durata acesteia (scurtă, medie, mare și foarte mare), de asemenea ca (actori locali, naționali, regionali, globali).

În statele cu democrații evoluate, economii solide și o consecventă sistematizare instituționalizată, managementul crizelor interne este atribuția în principal a structurilor specializate în păstrarea ordinii societăților civile, organizațiilor nonguvernamentale etc.

De obicei, conducerea fiecărei entități sau organizații își pregătește un plan de prevenire/ieșire din situația de criză. Acest plan se elaborează pentru un an și se completează, atunci când este cazul, cu noi măsuri ce vizează prevenirea izbucniriii situației de criză.

Prevenirea conflictelor reprezintă, ca eforturile susținute pentru a condiționa părțile să nu utilizeze forța sau folosirea efectivă a forței. Aceasta inseamnă că prevenția conflictului se poate realiza în două etape din ciclul normal al unui conflict; inainte ca acesta să atingă cote violente sau după încetarea violențelor, pentru a înlătura reizbucnirea lor. Există procedee definitorii de intervenție pentru prevenirea conflictului și construire a păcii și a stării de normalitate în fiecare din aceste faze. Acestea constau în politici, proiecte, programe, sau instrumente apte de a influența mersul conflictului într-un sens pozitiv și, de obicei sunt susținute de actori din afara zonei de conflict: persoane, grupuri sociale, guverne naționale, organizații guvernamentale, non-guvernamentale sau de securitate, etc.

În esență:

prevenirea conflictelor implică o schimbare de atitudine;

prevenirea conflictelor este maleabilă ca un concept și ca o politică;

prevenirea conflictelor poate fi multisectorială;

prevenirea conflictelor poate fi aplicată la diferite faze de conflict;

prevenirea conflictelor poate fi puse în aplicare printr-o serie de actori care acționează independent sau în concert.

De asemenea, putem menționa că gestionarea crizelor implică eforturi:
– pentru a preveni apariția crizelor;

– pentru a oferi un raspuns eficient la o criză reală;
– pentru a pregăti o mai bună protecție împotriva impactului unui agent de criză;

– pentru a oferi planuri și resurse pentru recuperare și reabilitare în urma
unei crize.

În aprecierea multor analiști, criza invocă un pericol la adresa ființării organizaționale care produce o fractură a energiior și echilibrelor premergătoare care mobilizează dezagregarea structurii respective cu rezultate neașteptate. Din punct de vedere sociologic tratarea conceptului de criză caracterizează criza ca „o perioadă în dinamica unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcționarea normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare”.

Pentru a reduce daunele, atunci când situația de criză a apărut și s-a demonstrat;. în acest stadiu, un rol substanțial îi revine planului de rezolvare a situației de criză care a fost gândit inițial, însă ca acest document să fie într-adevăr viabil, conducerea entității afectate de criză face cu partenerii echipei de criză să inițieze experimente pe diferite scenarii de care ar depinde anumite evoluții ale vieții în general și activității organizației sau instituției, în mod special.

Gestionarea crizelor face obiectul de studiu al discipliniei denumite management;. toate studiile științifice din acest domeniu atestă realitatea că nu există soluții pentru stăpânirea situației de criză.

Un management eficace al crizelor reprezintă ,,un summum de măsuri, pregătite din timp, care permit organizației să coordoneze și să controleze orice urgențe", prin urmare: – managementul eficient al crizei permite unei organizații sau instituții să-și maximizeze șansele și să micșoreze pericolele cu care se confruntă;

– managementul crizelor reprezintă un cumul de factori concepuți pentru a combate crizele și a reduce daunele produse de crize. Altfel spus, managementul crizelor încearcă să prevină sau să reducă efectele negative ale crizelor și să protejeze organizația, publicul implicat și domeniul respectiv de pagubele posibile.

Ca o mică concluzie, crizele se pot gestiona dar nu pot fi împiedicate să apară; dimpotrivă, se bazează pe aprecierea corectă a semnalelor anticipative, precum și a situațiilor și de asemenea pe stăpânirea unor strategii proprii de răspuns, strategii pregătite și chiar încercate din timp, anterior perioadeide declanșare a crizei.

Capitolul 2. NATO – Inițiatoarea sistemului de securitate și apărare colectivă

2.1 Scurt istoric al Alianței Nord-Atlantice

Premisele Alianței Nord-Atlantice au fost puse încă de la Yalta în 1945. Sfârșitului marii conflagrații a impus întâlniri la varf, îndeosebi ai aliaților din Coaliția antifascista, care să dezbată probleme însemnate privind mersul războiului și organizarea lumii postbelice. Puterile învigătoare din al doilea râzboi mondial și-au împărțit sferele de influență în Europa însă stabilitate nu a fost de durată. Atât puterile occidentale cât și Uniunea Sovietică vedeau în celelalt rival, un dușman al umanității, libertății și progresului.

Războiul avea să se termine mai devreme sau mai târziu și prin urmare, trebuiau definite linii clare în ceea ce privește delimitarea ideologiilor democratice sau comuniste.

Trei ani mai târziu, o lovitură de stat sprijinită de URSS a îndepărtat de la putere guvernul democratic din Cehoslovacia readucând în scurt timp țara în blocul comunist.

În luna martie a anului 1948, cinci state din Europa de Vest: Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie, au semnat Tratatul de la Bruxelles, hotărând astfel prin acest document, să creeze un sistem comun de apărare și să-și întărească totodată relațiile; astfel încât acest tratat care consfințea o viitoare organizație, semnat de către cei cinci principali semnatari să poata rezista unor pericole de natură, politică ideologică, și militară și astfel să fie protejați.

Fostul prim ministru al Regatului Unit și al Irlandei Nord, Winston Churchill a fost unul dintre cei care s-au exprimat în favoarea Alianței. Churchill după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale a plecat în Statele Unite pentru a le mulțumi americanilor pentru ajtuorul economic oferit Europe în timpul celui de-al doilea război mondial.

Între anii 1945 – 1949, statele Europei Occidentale și aliații lor nord-americani, Statele Unite și Canada, confruntate cu reconstrucția lor economică, au analizat cu îngrijorare politică metodele expansioniste ale Uniunii Sovietice. După îndeplinirea obligațiilor de război, reducerea sistemelor de apărare și demobilizarea forțelor armate, guvernele țărilor occidentale s-au alertat, îndeosebi, după prima experiență nucleară efectuată de sovietici care demonstrează intenția clară de menținere a forței militare la întreaga ei capacitate.

Alianța Nord-Atlantică atunci când a fost înființată avea rolul de a opri expansiunea comunismului, iar NATO a ajuns să aibă un scop esențial mult mai amplu, acela de a proteja libertatea membrilor săi prin mijloace politice și militare.

Astfel, între 1947 și 1949, putem remarca că s-au înregistrat o serie de evenimente internaționale impresionante, având ca bază agravarea deosebirilor dintre cele două blocuri: occidental și sovietic; este vorba de amenințările directe la adresa suvernității Norvegiei, Greciei, Turciei și a altor țări din Europa Occidentală, de lovitura de stat din iunie 1948 din Cehoslovacia ori de blocada ilegală a Berlinului.

La puțin timp după lovitura de stat de la Praga, acordul semnat în prealabil de către Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică asupra Berlinului a devenit inutil.

Uniunea Sovietică a hotărât să instituie o blocadă în jurul Berlinului, în iunie 1948, stopând orice aprovizionare pe căile rutiere sau ferate a populației, din zonele controlate de americani, englezi, și fracenzi. Ca urmare a acestor evenimente nefaste care au avut loc, miniștrii a douăsprezece state Vest-Europene și Statele Unite au semnat Acordul Nord Atlantic (The North Atlantic Treaty), având ca obiectiv ce4ntral propagarea comunismului pe continentul și ideologiei comuniste pe continentul european.

În 1948, pe acest fond de insecuritate, se semnează la Bruxelles un tratat prin care Belgia, Franța, Luxemburg, Marea Britanie și Olanda constituie un sistem comun de apărare pentru ,,a rezista unor primejdii de natură ideologică, politică și militară", Au urmat negocierile cu Statele Unite și Canada, apoi cu Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia, astfel că, la 4 aprilie 1949, se semnează la Washington, Tratatul de Alianța a Atlanticului de Nord (NATO).

Fundamentele înființării Alianței Nord-Atlantice au fost puse deci în data de 18 martie 1949, atunci când s-a publicat la Washington textul așa-numitului Tratat de la Washington, în care douăsprezece țări europene și din America de Nord urmau să angajeze că vor salvgarda cu forțe unitare ,,libertatea, moștenirea comună și civilizațiile popoarelor pe care le reprezintă, pe baza prnicipiilor democrației, ale libertății individuale și a literei legii"; organizația pe care s-au decis să o creeze în acest scop, avea să capete o formă irevocabilă în decursul următoarelor zile.

Tratatul care luat în sine, este ,,un document foarte simplu se conformează spiritului Cartei Națiunilor Unite și își derivă legitimitatea din această Cartă"; astfel, în virtutea art. 51 din Carta ONU, țările membre se angajează să-și mențină și să-și dezvolte capacitățile de apărare individual și generale, oferind bază pentru planificarea apărării colective. Celebrul Articolul 5, se referă în drepturile de apărare colectivă așa cum este prevăzut în Carta Națiunilor Unite.

Fondarea organizației s-a realizat în conformitate cu prevederile Articolului 51 al Cartei Organizațiilor Unite.

Constituirea Alianței Tratatului-Atlanticului de Nord din 1949, s-a datorat în întregime de situația periculoasă generată de presiunile externe ale Rusiei Sovietice. Uniunea Sovietica, a avut tot timpul dorințe de expansiune atât către vest cât și către sud de-a lungul istoriei, a dorit să iasă cu orice preț la o mare caldă precum Marea Mediterană.

Marile proiecte strategice ale Rusiei imperiale,

precum ocuparea Strâmtorilor de la Marea Neagră,

aflate sub jurisdicția Imperiului Otoman, sau

cotropirea Iranului, pentru a pătrunde la porturile

de la Golful Persic și Golful Oman, vizau așa-zisele

„mări calde”.

Primul secretar general al NATO, lordul Ismay, referindu-se la scopul fondării acestei noi alianțe politico-militare, declara: “a-i pastra pe americani înăuntru, pe ruși afară și pe germani la pămant”. Scopurile s-au mai aranjat în timp, așa că în 1952, la 18 februarie, pe plan politic, NATO a jucat un rol foarte important în evitarea unui război între Grecia și Turcia prin simplul fapt, că ambele țări au fost primite ca membri ai Alianței. Un potențial conflict între cele două țări din Europa de Sud a fost stins. Cei doi membri pun în dificultate Alianța; astfel, Grecia a blocat mai bine de zece ani, primirea Macedoniei în NATO, iar, Turcia s-a împotrivit primirii Ciprului, iar în 1955 la 10 ani de la capitulare, Republica Federală Germania, se alătura Alianței Nord Atlantice.

Ca o replică la fondarea Alianței Nord-Atlantice și al aderării Republicii Federale Germania la Alianța Nord-Atlantică, statele blocului comunist au instituit în 1955 – Pactul de la Varșovia sau (Tratatul de la Varșovia). Însă, scopul acestei alianțe era doar pentru a ține în frâu statele satelit ale Uniuni Sovietice să nu acceadă la NATO pentru ca acestea să devină o reală amenințare pentru Rusia Sovietică. Țările care au adetart la Pactul de la Varșsovia sunt: Republica Populară România, Republica Populară Ungară, Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Populară Bulgară, Republica Populară Polonă.

Conflictul înăbușit, dar cu atât mai intens, s-a manifestat de mai multe ori în era postbelică: astfel în 1961, sovieticii au decis să construiască "Zidul Berlinului", iar în 1962 ,,Criză rachetelor nucleare din Cuba” care a reprezentat o confruntare între Uniunea Sovietică și Statele Unite în legătură cu proiectilele nucleare sovietice care se aflau pe teritoriul Cubei lui Fidel Castro. După mulți teoriticieni, acest moment a fost considerat ca fiind unul cel mai apropriat față de declanșarea celei de-al treilea război mondial sau unul nuclear între SUA și URSS, având un împact dezastruos asupra populației planetei.

Toate aceste evenimente au dus la instituirea unui forum de negocieri pentru securitate și cooperare, rezultatul acestora fiind, ,,Actul Final de la Helsinki din 1975”, prin care semnatarii NATO și ai Tratatului de la Varșovia se angajau să respecte libertățile și drepturile fundamentale ale oamenilor.

Invadarea Afghanistanului de către URSS din anul 1979, a dus la o înghețare a relațiilor cu NATO. Sosirea la putere a noului lider sovietic Mihail Gorbaciov, a dus la rezultate noi în relațiile internaționale dintre cele două mari-puteri, în principal, reducerea arsenalului nuclear, însă acest lucru nu înseamnă că URSS și-a redus cheltuielile militare și dorințele expansioniste.

Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în octombrie 1990, prăbușirea Uniunii Sovietice în decembrie 1991, de asemenea și impresionantele modificări de ordin politic și nu numai, survenite în Europa Centrală și de Est, au marcat sfârșitul războiului rece. Prin urmare, după acele momente tensionate s-au schimbat radical și imperativele de securitate ale membrilor Alianței; cu toate acestea, evenimentele care au urmat, au dovedit că pericolele și amenințările la adresa păcii rămân în vigoare. În aceste condiții, NATO a dovedit că este o alianță care s-a angajat ferm să apere în mod colectiv țările sale membre, iar după 1990 a devenit factorul declanșator al extinderii securității și stabilității în Europa.

Anul 1989 a fost debutul amplului proces de schimbari de ordin politic și social în Europa, ce avea sa ducă la finalizarea divizarii ideologice și militare a continentului, de asemenea, și la abandonarea Pactului de la Varșovia a statelor Est Europene care făceau parte din aceasta, fiind urmată la sfârșitul anului 1991, de destrămarea Uniunii Sovietice.

Implicațiile acestor evenimente asupra viitoarelor aranjamente privind securitatea europeana, au avut un impact profund asupra Alianței, oferindu-i posibilitatea de a-și adapta structurile și politicile la noile circumstanțe ale anilor ’90, concomitent cu păstrarea funcției de baza în garatarea securității statelor membre.

Începând cu anii '90 s-a instituit și procesul transformarii Alianței Nord-Atlantice, aceasta se suprapune cu evoluția acestia de la sfârșitul Războiului Rece până în prezent, dar fără un punct terminus previzibil. Din această perspectivă, transformarea NATO înseamnă adaptarea sa la noul context geostrategic ce s-a conturat după colapsul Uniunii Sovietice și dispariția Pactului de la Varșovia. Transformarea reprezintă un imperativ, iar finalitatea ei constă în menținerea relevanței organizației, având un proces de redefinire a obiectivelor sale.

În aprilie 1991, după dizolvarea Tratatului de la Varșovia, în luna noiembrie a fost creat, Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, (COCONA), în vederea stabilirii, pe bază de parteneriat, a unor legături de încredere cu Europa de Est și cu republicile care au ieșit de sub tutela URSS.

În data de 10-11 ianuarie 1994, a avut loc la Bruxelles al treisprezecelea summit, această reuniune la nivel înalt a șefilor de stat și de guvern din țările membre NATO a lansat inițiativa Parteneriatului Pentru Pace (Partnership for Peace, PfP), adoptată în iunie 1995, la Istanbul, prin care Alianța rămânea deschisă și altor state europene dornice să promoveze principiile Tratatului și să contribuie la securitatea în zona Atlanticului de Nord. Cu alte cuvinte, extinderea Alianței se înscria în cadrul unei largi arhitecturi de securitate europeană prin cooperare.

Atât la Summit-ul de la Roma, cât și cel de la Bruxelles, s-au reiterat cele trei domenii prioritare de acțiune cărora li s-a acordat un interes aparte și anume aprofundarea relațiilor între Alianța Nord-Atlantică și parteneriio de cooperare din Europa Centrală și de Est, creșterea cooperării în sectorul apărării și în domeniul militar, precum și rolul NATO în gestionarea crizelor și în asigurarea păcii.

Pe fundalul crizelor din fosta Iugoslavie, cât și din alte zone a fost acordată o atenție crescută rolului pe care NATO ar putea să-l aibă în gestionarea eficientă a crizelor și în menținerea climatului de apce și în mod deosebit ajutorului pe care Alianța l-ar putea acorda activitățiilor de menținere a păcii pe care Organizația Națiunilor Unite le-a derulat și încă le derulează în fosta Iugoslavie.

La Summit-ul de la Bruxelles din 1994, experții Alianței în frunte cu ambasadorul american Richard Holbroocke, alături de alți oficiali, declară următorii pași care trebuiau realizați pentru extinderea sferei de acțiune a NATO asupra Europei de Est, post-Război Rece, și anume: cel al ,,Expansiunii Evolutive (Evolutionary Expansion) Promovării Stabilității (Promote Stability), și nu în ultimul rând “Răspunsului Strategic“ (Strategic Response). Toate acestea sugerau ca extinderea NATO să aibă loc numai atunci când Federația Rusă va pune în primejdie statele care tocmai ce se eliberaseră din blocul sovietic, și de asemenea dacă Rusia va manifesta tendințe autoritariste și expansioniste. CANAE ADRIAN-COSMIN

În septembrie 1995, NATO a întreprins o campanie aeriană în Kosovo de 9 zile, această operațiune a avut un rol major în terminarea războiului; aceasta fiind prima în regiune.

În 1997, efectul costrângerii este simțit în primul rând în timpul Summit-ului de la Madrid, în care membrii Alianței Nord-Atlantice au fost de acord să limiteze primul val de extindere al NATO la câteva țări și au amânat invitația României și Sloveniei pentru a doua rundă.

O altă intervenție NATO, a fost aceea a Operațiunii Forțele Aliate în 24 martie 1999, aceasta a avut loc din nou în Kosovo, stat care făcea parte din Iugoslavia, și aceasta fiind una de succes. Semnificativ a fost războiul din Kosovo, acesta a fost un punct plecare al ca NATO să extindă acoperirea dincolo de momentul 1999.

Doi ani mai târziu, ca urmare a atentatelor teroriste din New York, în care 2 aeronave au lovit turnurile gemene (World Trade Center), în 11 septembrie 2001, NATO a invocat pentru prima dată celebrul articol 5 din Carta sa, care înseamnă că ,,Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părțile atacate.

NATO împreună cu aliații săi au instituit o misiune: Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (International Security Assistance Force), care a fost condusă în Afghanistan, în 2001 și a fost stabilită prin Rezoluția 1386 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF), a avut în vedere înlăturarea talibanilor și al-Qaeda din zona capitalei Kabul pentru a permite stabilirea Administrației Afgane de Tranziție, urmând ca din 2006 aceasta să intreprindă operațiuni de luptă mult mai extinse în sudul Afghanistanului.

De asemenea, Alianța, consideră că apărarea valorilor democrației constituie o prioritate absolută pentru apărarea păcii, iar violarea drepturilor omului prezintă pericole grave. NATO apreciază că are datoria să intervină indiferent unde se petrec astfel de situații, desigur după epuizarea căilor politico-diplomatice de rezolvare a acestora.

Un an mai târziu, la Summit-ul NATO de la Praga din noiembrie 2002, șefii de stat și de guverne ai țărilor membre ale NATO au decis invitarea României în Alianța Nord-Atlantică, împreună de alte șase state precum, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia și Bulgaria pentru a începe demersurile de aderare la NATO. România a aderat la Alianța Nord-Atlantică la 4 aprilie 2004.

Cel mai mare val de aderare din istoria Alianței Nord-Atlantice s-a produs în 2004, atunci au aderat o serie de țări din Europa de Est, precum: Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania și România. Trebuie menționat că în decurs de 27 de ani, a existat o pauza după aderarea Republicii Federale Germania din 1955; de atunci, nici un stat nu a mai aderat dintre 1955 și 1982.

Pe 25 iulie 2007, – Secretarul general al NATO de atunci, Jaap de Hoop Scheffer, a declarat că susține planurile Statelor Unite ale Americii de a construi un scut antirachetă în Estul Europei. Acest lucru a declarat înaintea unei întrevederi cu președintele rus, Vladimir Putin, care vede în proiectul american o amenințare la adresa Rusiei. DE CAUTAT

În 2008, la summit-ul NATO din București, Alianța Nord-Atlantică discuțiile s.au focusat în mare parte pe 3 teme Situația din Afganistan, Extinderea NATO și aderarea Georgiei și nu în ultimul rân pe scutul antirachetă.

Una dintre prioritățile României la summitul NATO a fost ca aliații să reafirme ideea că toate statele membre trebuie să se bucure de aceiași protecție din partea organizației într-o formă concretă și directă, de asemenea să-și asume instalarea unui scut cu rază medie și mică de acțiune pentru România, Bulgaria, Grecia și Turcia. Aceste discuții au culminat cu declarația finală a aliaților care confirmă începerea demersurilor pentru ca un scut NATO în Europa de Est să devină posibil și să fie construit.

Alianța Nord-Atlantică a rămas și va rămâne deschisă pentru primirea de noi membri, în conformitate cu politica sa a „ușilor deschise". Conform acestei politici, orice stat european care poate contribui la promovarea obiectivelor Alianței incluse în Tratatul de la Washington și la întărirea securității în spațiul euro-atlantic, poate fi invitat să devină membru al Alianței.

Putem remarca faptul că evoluția NATO s-a transformat dintr-o organizație pură tradițională de apărare colectivă într-o orgnaizație de apărare coletvică regională și de cooperare pentru parteneri.

Pentru NATO, membrii săi sunt foarte importanți, iar aderarea la NATO este deschisă pentru "orice alt stat european în poziția de a promova principiile acestui Tratat și de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice". NATO are, de asemenea, ceea ce numește Membership Action Plan (Planul de Acțiune pentru Aderare), care ofera membrilor aspiranți sfaturi practice și asistență specifică. La rândul său, membrii aspiranți sunt de așteptat să îndeplinească anumite cerințe esențiale.

Constituirea NATO, a reprezentat și reprezintă o piatră de temelie în consolidarea securității și apărării colective în zona euroatlantică.

NATO reprezintă legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei.

Conform Preambulului Tratatului Nord – Atlantic, membrii Alianței se angajează să salvgardeze libertatea, moștenirea comună și civilizația popoarelor lor, bazate pe principiul democrației, drepturile omului și guvernarea legii.

În concluzie, Alianța Nord-Atlantică s-a confruntat cu multe probleme în cei 66 de ani de existență, atât în era Războiului Rece, precum și după acesta. NATO s-a extins treptat, dar după anii '90 multe state au aderat la NATO. În prezent, NATO are 28 de state membre, cu ultimele aderate Croația și Albania în 2009. Totdată, putem afirma și faptul că NATO în de-a lungul Războiului Rece a reprezentat o alianță defensivă pentru pentru țările occidentale, și apoi un păstror al păcii dupa 1990.

2.2 Atribuțiile esențiale NATO

Principiul de bază al existenței NATO este angajarea comună în susținerea colaborării mutuale între statele membre ale Alianței, fundamentată pe indivizibilitatea securității membrilor săi. Aceste principiu adeverește faptul că nici o țară membră nu este obligată să se bazeze doar pe propriile eforturi în tratarea amenințărilor esențiale față de securitatea internațională.

Un prim obiectiv hotărâtor al NATO, de altfel este fără îndoială, asigurarea independenței securității membrilor săi prin apelul la instrumente de natură politică și militare, aceasta efectuându-se prin politica de apărare a securității Alianței, fundamentată pe trei componente: dialogul, cooperarea și păstrarea potențialului defensive colectiv. Înfăptuirea în bune condiții a acestui obiectiv, poate fi pusă în pericol de riscurile apariției unor crize și conflicte care să dăuneze securității zonei euro-atlantice; deci, Alianța nu presupune numai venirea în sprijinul membrilor săi, dar își aduce aportul și la garantarea păcii și stabilității în spațiul nord-atlantic.

Pe de o parte, din punct de vedere politic, Alianța Nord-Atlantică promovează valorile democratice și încurajează consultarea și cooperarea pe probleme de apărare și securitate în a construi, încrederea pe termen lung precum și prevenirea crizelor și conflictelor.

Pe de altă parte, dacă ne referim la partea militară, NATO se angajează și la rezolvarea pașnică a disputelor. Dacă eforturile diplomatice eșuează, ea are capacitatea militară necesară pentru a întreprinde operațiunile de gestionare a crizelor, Acestea sunt realizate în conformitate cu articolul 5 din Tratatul de la Washington – tratatul fondator al NATO – sau sub mandat ONU, singur sau în colaborare cu alte țări și organizații internaționale.

De asemenea, în scopul creșterii încrederii reciproce și a capacității de acțiune comune cu NATO, precum și în scopul creșterii transparenței; Alianța costituie reprezentarea obiectivă a efortului colectiv depus de către membri săi pentru sprijinirea intereselor lor proprii în tema asigurării securității.

Angajarea NATO față de acordul transfrontalier este vital; alianța este antrenată într-un parteneriat rezistent și energic între Europa și America de Nord în protecția valorilor și obiectivelor pe care le au în comun

Alianța Nord-Atlantică pentru a-și îndeplini politica de securitate, folosește cu deosebire, următoarele mijloace: menținerea unui potențial militar suficient pentru a preveni războiul și pentru a asigura o apărare eficace, cu o capacitate globală de a gestiona criza ce pun în cauză securitatea membrilor săi, promovarea activă a dialogului cu alte țări și o înțelegere a securității europene în termenii cooperării, mai ales pentru a face să avanseze tratativele legate de controlul armamentelor și cele privind dezarmarea.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), asigură implementarea obiectivelor Alianței. NATO fiind o organizație inter-guvernamentală, statele membre își păstrează, suveranitatea și independența. Organizația asigură un forum în care au loc consultări în orice teme și în care țările membre iau decizii în probleme politice și militare care le pot prejudicia securitatea lor națională. În același timp, NATO furnizează structurile necesare pentru facilitarea cooperării între aliații săi, pe domenii politice, militare și economice, dar de asemenea și științifice sau în afara sferei militare.

Pentru a-și atinge țelul esențial al securității, NATO a urmărit și urmărește îndeplinirea următoarelor misiuni de securitate:

– Ea furnizează o bază indispensabilă stabilității climatului de securitate în Europa fondat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și pe voința de a soluționa diferendele în mod pașnic. Dorește să creeze un climat în care nici o țară nu va mai putea să recurgă la intimidare sau represalii împotriva unui stat european, oricare ar fi el, nici să-și impună hegemonia prin amenințarea cu folosirea forței sau prin recurgerea la forță.

– Servește alianțelor conform dispozițiilor art. 4 al Tratatului Atlanticului de Nord, drept forum transatlantic pentru consultări asupra oricărei chestiuni ce ar afecta interesele lor vitale, mai ales în cazul apariției unor evenimente ce prezintă un risc pentru securitatea lor. Facilitează coordonarea forturilor în aceste domenii de interes comun.

– Oferă mijloace de descurajare și de apărare împotriva oricărei forme de agresiune vizând teritoriul unui stat membru al NATO.

– Păstrează un echilibru strategic în Europa.

Pentru a consolida securitatea și stabilitatea din zona Euro-Atlantică, dacă vorbim de domeniul managementului situațiilor de criză: să fie pregătită, de la caz la caz sau prin consens, în în concordanță cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington, să sprijine la prevenirea efectivă a conflictelor și să se angajeze activ în soluționarea crizelor, inclusiv în acțiunile de răspuns în cazul condițiile de criză; iar referitor la Parteneriat: să promoveze, pe plan extins, parteneriatul, colaborarea și de asemenea dialogul cu alte state din zona Euro-Atlantică, având ca țel mărirea transparenței, încrederii mutuale precum și a capacității de a acționa în cadrul Alianței.

Capitolul 3. Principiile de funcționare ale NATO

3.1 Structura și modul de funcționare

Ca orice organizație internațională, Alianța Nord-Atlantică are în componența sa mai multe departamente.

– Departamentul pentru probleme politice care include două direcții: Direcția Politică și Direcția Economică; în principal direcția Politică se ocupă de pregătirea dezbaterilor politice ale Consiliului NATO, constituie rapoarte pe probleme politice aflate în atenția secretarului general, ține legătura cu delegațiile statelor membre, cu alte organizații internaționale și elaborează propuneri comune în domeniul dezarmării și controlului armamentelor; Direcția Economică are rol consultativ în probleme economice care au consecințe politice. În același timp analizează tendințele economice, pregătește evaluări economice ale țărilor membre NATO.

– Departamentul pentru operațiuni și planificarea apărării se află în subordinea Secretarului General adjunct pentru operațiuni și planificarea apărării, care este președintele Comitetului de Analiză a Apărării (instanța superioară pentru planificarea apărării în cadrul NATO, aflată sub autoritatea Comitetului de Planificare a Apărării) și vicepreședinte al Grupului executiv de lucru. El prezidează și Grupul de coordonare politică. Departamentul sprijină, de asemenea, Comitetul director politico-militar al Parteneriatului pentru Pace (PMSC/PfP), în coordonarea și dezvoltarea activităților prevăzute în cadrul PfP. Departamentul este format din Direcția pentru politica de apărare și planificarea forțelor armate, Direcția pentru parteneriat și cooperare în domeniul apărării, Direcția pentru operațiuni și gestionarea crizelor și Direcția pentru politica nucleară. Direcția oferă sprijin de personal locțiitorului Secretarului General, în calitatea sa de președinte al Grupului director la nivel înalt (HLSG), care supraveghează implementarea Inițiativei capacității de apărare a alianței Conluzionând, Departamentul pentru planificare și politica de apărare, supevizează activitățile Comitetului Executiv pentru Planifiacre Nucleară, fiind alcătuit din: Direcția pentru Planificarea Forțelor Armate și Direcția pentru Planificare Nucleară.

– Departamentul pentru Sprijinul Apărării are ca activități principale consilierea Secretarul General și Consiliul Nord Atlantic, în toate problemele care aparțin de domeniul cercetării, dezvoltarii, producției și achiziției de armamente, sisteme de apărare și telecomunicații. De asemenea promovază folosirea cât mai eficientă a resurselor Alianței Nord-Atlantice pentru dotarea (echiparea) forțelor sale.

Departamentul asigură legătura cu organizațiile NATO de producție și logistică angajate în proiecte de cooperare în materie de echipamente, precum și cu agențiile militare ale NATO care se ocupă de cercetarea în domeniul apărării și problemele legate de aceasta. În limita responsabilităților și competențelor sale, ia parte la toate aspectele procesului de planificare a apărării, desfășurat de NATO. Secretarul General adjunct pentru sprijinul apărării îndeplinește funcția de președinte permanent al Conferinței directorilor naționali pentru probleme de armament (CNAD) și al Comisiei C3 a NATO, precum și cea de co-președinte al Comitetului NATO pentru standardizare.

Departamentul este compus din două Direcții: Cea de planificare, programe și politică în domeniul armamentelor susține Secretarul General adjunct în abordarea unei ample game de probleme de sorginte politică și programare, care țin de achiziția echipamentului de apărare și de cooperarea Alianței în domeniul apărării. Directorul său este locțiitorul este Secretarului General adjunct pentru sprijinul apărării.

Direcția este responsabilă cu implementarea programului Parteneriatului pentru Pace intensificat în aria de responsabilitate a CNAD, incluzând Procesul de planificare și analiză a Parteneriatului; cu gestionarea contribuției CNAD la activitățile conduse de Grupul la nivel înalt pentru ,probleme de proliferare (DGP), privind dimensiunea apărării în cadrul politicii antiproliferare a NATO; cu sprijinirea activităților CNAD în domeniul lărgirii apărării aeriene și al apărării operative antibalistice, precum și coordonarea acestora cu activități paralele efectuate de autoritățile militare ale NATO, de Comitetul de Apărare Aeriană al NATO și de DGP, și cu supravegherea activităților CNAD privind aspectele referitoare la echipamentele de apărare în operațiunile de sprijinire a păcii.

Cea de a doua direcție este cea de Apărare aeriană și controlul spațiului aerian (fosta Direcție a sistemelor de apărare aeriană) este responsabilă cu relația importantă dintre apărarea aeriană și controlul civil și militar al spațiului și traficului aerian. Ea acordă sprijin Comitetului de Apărare Aeriană al NATO (NADC), al cărui rol este să ofere consultanță Consiliului și Comitetului de Planificare a Apărării, în toate aspectele evoluției programului de apărare aeriană.

– Un alt departament din cadrul NATO este acela al Infrastructurii, Logistică și Planificare pentru Situații de Urgență Civilă. Acesta se află sub autoritatea Secretarului General adjunct de resort, analizează și dispune asupra situațiilor de urgență civilă și este alcătuit din 3 compartimente:

– Direcția de infrastructură elaborează propuneri cu privire la aspectele de politică generală, probleme de finanțare, asigură supravegherea tehnică și financiară a progamului NATO pentru infrastructură;

– Direcția de Logistică elaborează și coordonează planurile logistice ale NATO pentru eficacitatea forțelor ALianței, menține legătura cu autoritățile militare ale NATO pentru asigurarea consumurilor;

– Direcția de planificare pentru situații de urgență civilă coordonează și orientează planurile pentru trecerea rapidă a economiilor pe timp din timp de pace ale țărilor Alianței la o economie pentru situații de urgență, planifică folosirea resurselor civile în sprijinul apărării Alianței și al protecției civile.

Departamentul pentru probleme științifice și de mediu este subordonat Secretarului General adjunct pentru afaceri științifice și de mediu, care este președintele Comitetului NATO pentru știință și președinte al Comitetului pentru problemele societății moderne. Acesta este secondat de un locțiitor al Secretarului General adjunct și are următoarele responsabilități: consilierea Secretarului General asupra problemelor științifice și tehnologice care prezintă interes pentru NATO, și de asemenea coordonează activitatea subcomitetelor pentru întărirea capacităților științifice și superviează elaborarea proiectelor pilot pentru cercetare.

Asigură implementarea deciziilor Comitetului pentru știință; conducerea activităților subcomitetelor și comisiilor consultative create de către acesta; și dezvoltarea de modalități care să promoveze â colaborarea în domeniul științific și cel tehnic, între oamenii de știință din țările Alianței și cei din țările partenere sau parte a Dialogului Mediteranean, consolidând astfel capacitățile științifice și tehnice ale acestor state.

În componența Alianței Nord Atlantice s-au constituit următoarele organe de conducere:

Secretarul General este un om de stat internațional de rang înalt, numit de către guvernele țărilor membre în funcția de președinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului pentru planificarea apărării și al Grupului pentru planificare nucleară; de președinte în funcțiune al altor comitete superioare aleNATO; și de Secretar General și șef executiv al NATO.

Secretarul general al NATO are rolul de a promova și conduce procesul de consultări în vederea luării în Alianță. NOTA MS. De la acest nivel, este abilitat să medieze diferitele diferende între țările membre și este principalul purtător al Alianței în relațiile acesteia cu statele membre și cu mass-media. De asemenea, prezidează Grupul operativ la nivel înalt pentru controlul armamentelor convenționale, Grupul de lucru executiv, Comitetul NATO pentru Apărare Apărare Antiaeriană, Colegiul Consultativ Mixt.

3.2 Interferența NATO față de alte organizații internaționale guvernamentale

Alianța Nord-Atlantică, fiind o alianță internațională cooperează cu o multitudine de organizații internaționale, precum și non-guvernamentale care activează în zona asistenței umanitare și a dezvoltării sociale.

Încă de când a fost creată, NATO a avut relații instituționale cu Organizația Națiunilor Unite consolidându-se începând cu anii '90.

Secretarul General al NATO are consultări cu Secretarul General al ONU, în ceea ce privește modul de conducere al operațiunilor, precum și în alte domenii-cheie referitoare la managementul crizelor și lupta împotriva terorismului.

La nivel consultativ, o gama largă de probleme (o varietate de probleme) sunt discutate între cele două organizații, incluzând planificarea intervenției civile în caz de urgență, combaterea traficului uman, acțiunea împotriva minelor și lupta împotriva terorismului.

Intalnirea de la Helsinki a Consiliului Uniunii Europene, care a avut loc in decembrie 1999, a stabilit un “Obiectiv global” statelor membre UE, referitor la capacitățile lor militare destinate operațiunilor de rezolvare a crizelor. Scopul este acela de a permite UE să desfășoare, pană in anul 2003, și să susțină, minim un an, forțe militare de pană la 60000 de soldați, care să efectueze intreaga gamă de așa-numite “activități Petersburg”, stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, din 1997.

Dialogul dintre NATO și Uniunea Europeană se intensifică permanent, in conformitate cu deciziile adoptate la Summitul de la Washington și ulterior in lumina evenimentelor din cadrul UE. Intalnirile Consiliului Europei de la Nisa și cea a Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles, din decembrie 2000, au inregistrat progrese in acest sens. Miniștrii de externe ai Alianței au declarat că impărtășesc scopul, aprobat de statele membre ale UE, pentru un parteneriat real intre NATO și UE in rezolvarea situațiilor de criză. DE MODIFICAT

Colaborarea dintre Alianța Tratatului Atlanticului de Nord și Uniunea Europeană s-a realizat la întalnirea miniștrilor de externe ale statelor membre NATO din capitala Germaniei, luându-se decizia de a pune la dispoziția Uniunii Europene Vestice a resurselor NATO cu privire la managementul crizelor, atunci UE era într-o perioadă în care nu avea înca o strategie de securitate redutabilă.

Principiile acestui prim acord includeau:

Asigurarea accesului UE la tehnologia de planificare strategica a NATO

Punerea la dispozitia UE a patrimoniului de interventie al NATO

Posibilitatea ca UE sa poata folosi baza de comanda europeana a NATO pentru propriile actiuni

Ajustarea la sistemul de aparare al NATO, astfel incat fortele sa pota fi folosite si pentru operatiuni ale Uniunii.

Așdar. Uniunea Europeană lucrează împreună cu Alianța Nord-Atlantică pentru a preveni și a soluționa crizele, conflictele armate de pe continentul European și nu numai. Cele două organizații împărtășesc interese strategice comune și cooperează în spirit de complementaritate și de parteneriat.
Dincolo de cooperarea pe diverse domenii, alte priorități-cheie pentru cooperare au menirea să asigure că eforturile de dezvoltare a capacităților se susțin reciproc, precum combaterea terorismului și a proliferării armelor de distrugere în masă.

Relațiile cu UE sunt astăzi o zonă vitală a activităților Alianței. Pe
17-18 iunie 2004 Consiliul European de la Bruxelles a declarat că Uniunea Europeană a fost de acord", să continue lucrările privind instituirea unei celule civil / militar în cadrul Statului Major Militar al UE, împreună cu aranjamentele formale între NATO și Statul Major al UE, printre care "un centru operațional." Liderii UE au convenit "faptul că această ,,operațiunile centrale" nu va fi un sediul central permanent, că principala opțiune pentru operațiuni militare autonome rămân comandamentele naționale 4 operații conduse de UE sunt prin urmare bazate pe active NATO sau independente de ele, în funcție de mărime, domeniul de aplicare și localizarea operațiunii.

În vara lui 2000, NATO și Secretariatul Consiliului UE au stabilit un acord de securitate interimar între cele două organizații, care administrează schimbul de informații clasificate. Ambele organizații lucrează la perfectarea unui acord permanent NATO-UE.

În ceea ce privește securitatea energetică, acesta este un alt domeniu distinct și promițător pentru viitoaarea cooperare dintre NATO și UE. Dependența de sursele externe de energie este de mult o realitate pentru multe state ale Uniunii Europene, dar pentru altele, acesta reprezintă o perspectivă nouă care se va concreziza pe termen scurt.

În concluzie, NATO și Uniunea Europeană se confruntă de aceleași provocări de securitate vitale. O cooperare sporită în aceste domenii ar fi logică și ar conduce probabil la obținerea unor rezultate mai bune pentru ambele.

În ceea ce privește relațiile Organizației Tratatului Atlanticului de Nord cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), trebuie stipulat faptul că alianța și-a dezvoltat relațiile atât la nivel politic cât și operațional.

La nivel politic, NATO și OSCE se consultă în chestiuni specifice sud-estului european, Caucazului de Nord și al Asiei Centrale, precum și la cele cu privire la aspectele tematice și regionale de interes comun de securitate, cum ar fi securitatea frontierelor și dezarmarea. Iar la nivel operațional, cooperarea în prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea post-conflict a fost deosebit de activă în Balcanii de Vest. Cele două organizații NATO și OSCE au dezvoltat inițiative pentru regiunea mediterană.

Alianța Tratatului Atlanticului de Nord și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) conlucrează împreună pentru a construi securitate și să promoveze stabilitatea în zona euro-atlantică cooperând în domenii cum ar fi, prevenirea și soluționarea conflictelor, reabilitare post-conflict, gestionarea crizelor, precum și în abordarea noilor provocări de securitate.

Acest dialog politic internaíonal se realizează în cadrul ,,Platformei pentru Securitate și Cooperare", lansată de OSCE în anul 1999.

Cele două organizații în domeniul securității și apărării colaborează, în plus, în problemele de mediu ce reprezintă amenințăr la adresa securității, stabilității și păcii prin inițiativa pentru Mediu și Securitate (ENVSEC).

Bazele relațiile NATO-Ruse au fost puse încă din timpul anilor 1990 după sfârșitul Războiului Rece, atunci cele două părți au semnat mai multe acorduri importante cu privire la cooperarea, iar în anul 1994, Rusia a aderat la Parteneriatul pentru Pace (PfP).

Consiliul NATO și Federația Rusă reprezintă principalul mecanism în ceea ce privește colaborarea NATO-Federația Rusă. Acesta a fost instituit la summit-ul NATO de la Roma, din luna mai 2002. Un forum de consultări și cooperare a fost creat în 1997, acesta se numea: NATO-Russia Actul Fondator al relațiilor mutuale, aceasta rămâne baza formală în relațiile NATO-Ruse. Acest Consiliu nu și-a atins obiectivele datorită crizei din Kosovo din 1999, dar și a poziției diametral opuse a celor două părți.

La Summit-ul de la București din 2008 în cadrul Consiliului NATO-Rusia s-a convenit să se amplifice activitatea în ceea ce privește răspunsul comun față de ricurile multilaterale la adresa securității comune.

Făcând un arc peste timp, în urma actelor de agresiune ale Federației Ruse la adresa Ucrainei din 2014, miniștrii de externe aliați au decis, la 1 aprilie 2014, suspendarea ansamblului coopeării practice al Consiliului NATO-Rusia în cadrul NRC, continuarea dialogului politic se va realiza doar la nivel ambasadorial și superior acestuia, în funcție de necesități.

În mod cert, mai devreme sau mai târziu relațiile bilaterale și parteneriatul din cadrul NRC dintre Alianța Nord-Atlantică și Federația Rusă, se vor relua între numai în cazul în care se va stabili o linie comună de negocieri între acestea două. În prezent există tensiuni la nivel politic, după ce Federația Rusă a anexat ilegal Crimeea în 2014.

NATO a dezvoltat, de asemenea, relații privilegiate cu două țări partenere, Rusia și Ucraina, precum și cu cele șapte țări participante la Dialogul Mediteranean. Mai mult decât atât, Alianța întrezărește unele posibilități de cooperare cu state din regiunea extinsă a Orientului Mijlociu printr-o inițiativă lansată la Reuniunea la nivel înalt de la Istanbul desfășurată în iunie 2004. DE MODIFICAT CU CUVINTELE NOASTRE SAU NOTA

3.3 Extinderea NATO către Estul Europei în condițiile crizei din Ucraina 2014

După sfârșitul Războiului Rece, anii '90 au adus cu sine schimbări majore de ordin politic și social pe scena internațională. Sfârșitul lumii bipolare și instaurarea unipolarismului de către Statele Unite au conferit Statelor Unite un statut hegemonic.

Căderea Cortinei de Fier și dizolvarea Pactului de la Varșovia au conferit Alianței Nord-Atlantice un statut aparte. Astfel, după mulți teorticieni pentru NATO, prăbușirea Uniunii Sovietice nu mai reprezenta nici un pericol pentru o posibilă amenințare către aliații din occident așa ca Alianța s-ar putea desființa.

Statele Unite și NATO au privit destrămarea Uniunii Sovietice cu ochi buni, nemaiexistând un real dușman drept pentru care în viitorii ani după Războiul Rece a conferit posibilitatea țărilor din estul Europei să ceară aderarea la Alianța Nord-Atlantică.

Dizolvarea Pactului de la Varșovia din 1991 a dat oportunitatea Alianței Nord-Atlantice să se extindă în această zonă centrală și estică a Europei care până atunci făcea parte din blocul sovietic.

Fostele state comuniste care făceau parte din Tratatul de la Varșovia, au semnat Parteneriatul pentru Pace (PfP) al NATO, urmând ca ulterior la viitoarele Summit-uri să vadă dacă și când vor adera la NATO.

Mulți specialiști consideră că, odată cu sfârșirea Războiului Rece, premisele existenței NATO s-au schimbat în mod decisiv. Pentru țările nou-aderate, printre care și România, statutul de membru NATO nu reprezintă doar o garanție a integrității teritoriale, ci și consolidarea democrației.

Tocmai de aceea, extinderea NATO către Europa de Est și țările baltice a schimbat decisiv configurația militară a organizației.

Extinderea alianței nord-atlantice, mai întâi în 1999, apoi în 2004, nu a fost văzută cu ochi buni de Rusia, țară care își vedea amenințată în mod serios influenta în regiune.

Alianța Nord-Atlantică s-a extins treptat atât în Războiul Rece, dar cu atât ma mult după terminarea acestuia.

În timp ce această abordare ridică problema extinderii așa cum a fost intrarea în discuțiile de politică externă ale membrilor NATO, dezbaterea asupra cadrului de securitate în viitor post-război rece Europa de Est și Europa în general a început mult mai devreme. Iar, după cum sa menționat de către James Goldgeier, majoritatea politicienilor occidentali nu au considerat chiar că o viitoare extindere a NATO ar fi posibilă, înainte de eventuala dezintegrare Uniunii Sovietice. Astfel, până la cererile de est-europeni au devenit concrete și congruente, dezbaterea de extindere a fost practic absentă.

Complexitatea și dinamica mediului de securitate internaționale, au adus un ritm ritm de dezvoltare rapid al NATO lărgindu-și cadrul de interese imbogatindu-si agenda cu tematici din ce în ce mai diverse din punct de vedere al acoperirii geografice.

Dacă în perioada Războiului Rece țările din Centrul și Estul Europei reprezentau una dintre zonele de confruntare cu Rusia Sovietică, după prăbușirea regimului comunist, statutul acestora devenea unul incert. În contextul reconfigurării raporturilor de putere în interiorul sistemului internațional, Europa centrală și de Est rămânea în continuare un spațiu geostrategic important pentru NATO și pentru Europa de Vest. Motivațiile sunt multiple – poziția geografică ce o plasează în proximitatea Federației Ruse, fiind totodată și un veritabil culoar spre Orientul Mijlociu (cazul Europei de Est); o piață economică semnificativă; o zonă cu un considerabil potențial de conflict și, implicit, un posibil furnizor de insecuritate pentru Europa. Cooptarea țărilor din Europa Centrală și de Est în structurile NATO a fost apreciată mai ales ca o soluție de conectare a acestora la un spațiu de securitate.

Aclimatizarea Alianței Nord-Atlantice la noul mediu de securitate s-a realizat prin redefinirea misiunilor si obiectivelor sale, modificarea ariei geografice a teritoriului aliat, precum si prin proiectarea stabilitatii dincolo de aria euro-atlantica propriu-zisa.

Astfel, Alianta a trecut printr-un proces complex de transformare, determinat de riscurile carora trebuie sa le faca fata si care s-a reflectat in modificarea structurii sale (numar de membri, modalitate de organizare) si a tipului de raspuns pe care trebuie sa-l genereze.

În timpul vizitei sale în Germania, în octombrie 1990, Ministrul polonez de Externe Krzysztof Skubiszewski a declarat că nu numai (Comunitatea Economică Europeană), CEE, dar, de asemenea, NATO ar trebui să ia în considerare extinderea către Europa de Est. La Summit-ul de la Paris CSCE din noiembrie 1990, președintele cehoslovac Václav Havel a văzut un NATO transformat în calitate de garant de securitate primar din Europa:

În urma summit-ului NATO de la Londra din 1990, Secretarul General al NATO de atunci Manfred Wörner, a facut o vizită în Ungaria care abia se eliberase de comunism, iar ambii demnitari din acea vreme, prim-ministrul Jozsef Antall și președintele Árpád Göncz au declarat că, NATO ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru viitorul securitatății europene.

Lărgirea NATO este privită cu alți ochi de către Federația Rusă, fiind o potențială amenințare la chiar la granițele vestice ale Rusiei.

Extinderea NATO a produs o nouă dezbatere despre intențiile Rusiei. Unii observatori susțin că mai devreme sau mai târziu Moscova intenționează să își extindă influența pentru republicille din fosta URSS, și apoi în Europa Centrală. Țările care aplică pentru aderarea la NATO consideră clar Rusia reprezintă amenințarea principală la adresa securității lor.

Cu toate acestea, relațiile dintre Statele Unite ale Americii
și Sovietul și statul rus s-au îmbunătățit în mod constant. Bush a anunțat că Statele Unite și Rusia nu mai sunt adversari.

Aceste relații s-au depreciat constant după momentul 2008, atunci când Federația Rusă a declanșat un război în Gori, Georgia, iar în 2014 a anexat ilegal Crimeea, destabilizând est-ul Ucrainei..

În ianuarie 1994, la summit-ul de la Bruxelles, liderii organizației au reafirmat deschiderea ALianței față de includerea ca membri a altor state europene capabile să respecte principiile Tratatului de laa Washington și să își aducă contribuția la securitatea zonei Nord-Atlantice.

Comentând dezbaterile în curs de desfășurare în procesul de extindere între statele membre abia din ianuarie 1996, Secretarul Apararii britanic Michael Portillo a susținut ,, Nu văd acest lucru ca pe o mare ambiție a NATO pentru a fi mai mare. Ceea ce noi răspundem la aplicațiile sale din alte țări care doresc să se alăture organizației noastre''

Concluziile extinderii NATO către Estul Europei. Rusia este un fost actor global care este în prezent în căutarea unui statut global post-imperial. NATO a fost luată prin surprindere de prăbușirea Uniunii Sovietice și a fost incapabilă să împingă înapoi granițele acestuia până în momentul când Rusia devenit o putere locală sau strict regională (asiatică). În consecință, granița dintre spațiile euro-atlantic și euro-asiatic este încă nedefinită.

Rusia încearcă de fapt (este obligată să încerce) săîși reinventeze rolul său global și să-și restabilească influența globală, în primul rând prin recucerirea sferei sale de securitate imediată (adică sfera de dominație efectivă). În acest context, vecinul ucrainean al NATO joacă un rol crucial. DE MODIFICAT

Cu siguranță lărgirea NATO către Europa Centrală și de Est ar conferi o stabilitate regională de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Extinderea Alianței Nord-Atlantice, îndeosebi către Estul Europei, până în 2009, reprezintă un proces de transformare care a însemnat nu numai primirea de noi membri, ci și sporirea capabilităților și potențialelor pentru combaterea gravelor primejdii și amenințări actuale la adresa securității continentale și globale. Actuala lărgire a Alianței spre Est consolidează securitatea întregului Spațiu Euro-Atlantic. Pe viitor, s-ar putea realiza o potențială extindere aderând la NATO, Ucraina precum și statele din Balcani.

Ucraina fiind situată între Europa, Caucaz, Turcia și Rusia reprezintă un centru de gravitație strategic. După destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, situația s-a schimbat în regiunea Mării Negre, de vreme ce statele succesoare s-au întins pe litoralul rusesc. În acest sens, o nouă țară devine, din punct de vedere geografic, un actor important în această zonă pontică – Ucraina, care a moștenit cele mai mari porturi sovietice la marea Neagră și cea mai mare parte a vechii fâșii de litoral și de platou continental a URSS. SAU DE MODIFICAT

Rusia ar putea ataca una dintre țările baltice, a afirmat fostul secretar general NATO, Anders Fogh Rasmussen. Autoritățile de la Moscova s-au aratat forate iritate de cele șase noi centre de comandă NATO. Federația Rusă a atras atenția că zona baltică ar putea deveni o regiune de confruntare militară. În condițiile actuale, ideea unui atac asupra unui stat baltic nu pare să fie un scenariu rupt de realitate. Fostul șef al NATO Rasmussen a acordat un interviu despre această posibilitate, ,, Putin vrea să redea Rusiei poziția sa de mare putere. Există o mare probabilitate ca el să intervină în regiunea baltică pentru a testa articolul 5 al NATO referindu-se la clauza de solidaritate care stă la baza securității colective. Vladimir Putin ar putea să întreprindă un atac în unul dintre cele trei state baltice pentru a testa dacă Alianța Nord-Atlantică se va mobiliza avertiza Rasmussen ", a spus Anders Fogh Rasmussen, fostul Secretar General al NATO.

Potrivit lui Jens Stoltenberg, noul secretar al Alianței Nord-Atlantice „Șase centre multinaționale de comandă și unități de control vor fi instituite, în Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și România. (…) Vreau să salut intenția României de a pune la dispoziție un Comandament Multinațional de Divizie pentru zona de Sud-Est” a declarat acesta.

Capitolul 4. România și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

4.1 Cronologia relațiilor România-NATO

Relațiile dintre România și NATO s-au dezvoltat încă din anii 1990, imediat după revoluția sângeroasă din România; astfel în iulie 1990 Primul Ministru al României de atunci, Petre Roman, adresa, în scris, Secretarului General al NATO, domnul Manfred Worner, invitația de a vizita România. În scrisoare, acesta propunea și acreditarea unui ambasador român la NATO.

În ce privește țara noastră, politica fermă de aderare la NATO, susținută de 80% de populație a fost asumată și îndeplinită consecvent de Armata României. Astfel, într-un timp relativ scurt, au avut loc transformări profunde la nivelul structurilor militare care au accelerat ritmul de înaintarespre calitatea de membru cu drepturi depline al Alianței.

După cum amintit, România a aderat la NATO foarte târziu, în 2 aprilie 2004, însă negocierele cu alianța au fost puse încă din 1991 după dizolvarea Tratatului de la Varșovia. Aceste lucruripermit redescoperirea Europei Centrale ca structură de rezitență și staebilitate în Europa. Există o relație indispensabilă între NATO și România, atât țara noastră are nevoie de Alianța Nord-Atlantică, cât și aceasta are nevoie de România.

La scurt timp după căderea lui Nicolae Ceaușescu în 1989, guvernul provizoriu instituit, cunoscut sub numele de Frontul Salvării Naționale a promis pentru protejarea drepturile minorității maghiare, inclusiv în limba maghiară, educația și autonomie locală.

În ciuda promisiunilor FSN-ului, tensiunile etnice au crescut. Atunci când o nouă constituție a fost adoptată în 1991, România a fost proclamată ca stat național, suveran și indivizibil și limba română este consfințită ca limbă oficială a țării. Constituția, de asemenea, a interzis partidele politice înființate pe criterii etnice, religioase, sau de limbă și a declarat neconstituțională orice tentative de separare teritorială.

Pentru aderarea la NATO această problemă trebuia soluționată dintre România și Ungaria în ceea ce privește minoritatea maghiară din Transilvania.

În ciuda statutului discutabil și tratamentul minorității maghiare din România Budapesta și București au încheiat un bilateral
Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate în
Septembrie 1996 de a normaliza relațiile dintre cele două țări.

România și Ungaria în urma tratatului au fost de acord să se ambțină de la folosirea forței și a amenințării cu forța în rezolvarea diferendelor dintre cele dou state precum și să respecte integritatea teritorială a celuilalt și se sprijine unul pe altul pentru aderarea la NATO și Uniunea Europeană, de asemenea să protejeze drepturile minorităților naționale, în conformitate cu Convenția Consiliului Europei.