Rolul Nato In Managementul Crizelor Internationale

CUPRINS

Introducere

I. Capitolul 1. Conceptul și noțiunea de management al crizelor

Factorii generatori de crize

Tipologii al crizelor

Etapele, caracteristicile și efectele crizelor

Prevenirea și gestionarea crizelor și conflictelor

II. Capitolul 2. NATO – Inițiatoarea sistemului de securitate și apărare colectivă

Scurt istoric al Alianței Nord-Atlantice

Atribuțiile esențiale ale NATO

Capitolul 3. Principiile de funcționare ale NATO

3.1 Structura și modul de funcționare

3.2 Interferența NATO față de alte organizații internaționale guvernamentale

3.3 Extinderea NATO către Estul Europei în condițiile crizei din Ucraina 2014

IV. Capitolul 4. Obiectivele României în Alianța Nord-Atlantică

V. Capitolul 5. Rolul NATO în menținerea păcii, prevenirea conflictelor și managementul crizelor internaționale

Studiu de de caz – Operațiunea Forțele Aliate ale NATO în Kosovo 1999

Concluzii

Bibliografie

Abrevieri

Anexe

ARGUMENT

Motivația alegerii acestei teme: ,,Rolul NATO în managementul crizelor internaționale” constă în faptul că subiectul este de mare actualitate în condițiile prefacerilor sistemului internațional contemporan și a reîmpărțirii puterii între actorii sistemului politic, pe fondul extinderii insecurității și intensificării amenințărilor, riscurilor și conflictelor.

Modificările survenite în plan internațional, după încheierea perioadei bipolare, și mai ales, primul deceniu al sec XXI, în domeniul securității și stabilității, au făcut ca interesul comunității mondiale să se orienteze în direcția identificării și explicării unei perspective care să aducă o contribuție substanțială la consolidarea păcii și securității, și implicit, la prevenirea și / sau diminuarea stărilor conflictuale, eventual la reducerea și excluderea acolo unde este cazul, a crizelor ce le generează.

De asemenea, având un interes deosebit pentru domeniul militar și implicit, față de Alianța Tratatului Atlanticului de Nord, am decis să aleg această temă, întrucât am considerat că este un subiect foarte relevant, nu doar pentru preocupările mele intelectuale, dar și pentru actualitatea politică internațională.

Demersul de față, își propune să analizeze rolul NATO în managementul crizelor internaționale, și mai ales, contribuția directă în fosta Iugoslavie. Preferința pentru acest studiu de caz se explică prin faptul că intervenția forțelor Alianței Nord-Atlantice a fost a doua acțiune de acest gen derulată după 1990, anul prăbușirii comunismului în spațiul est-european.

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să prezinte evoluția NATO de la începuturile sale până în prezent, atribuțiile și principiile de funcționare, interferența cu alte organizații, extinderea către Est a Alianței, locul României în NATO; toate aceste aspecte care se subsumează temei centrale care se numește ,,Rolul NATO în managementul crizelor internaționale” vor fi amplu dezbătute pe parcurs.

Demersul va încerca să ofere o imagine unitară asupra Alianței Nord-Atlantice la începutul unui nou mileniu, adânc marcat de metamorfozele impresionante ale ultimului deceniu. Pregătită să se opună provocărilor contemporane; în principal Alianța trebuie să-și desăvârșească îndatorirea esențială și durabilă față de membrii săi, prin asumarea responsabilității în privința securității și libertății acestora, apoi ea trebuie să extindă garanția securității și asupra țărilor partenere de pe întreg continentul european, prin medierea parteneriatului și al colaborării multilaterale.

De asemenea, ea trebuie să fie permanent pregătită să susțină eforturile comunității internaționale, în direcția prevenirii crizelor și conflictelor. Dacă totuși apar, ar trebui evitate din momentul propagării lor, identificate rapid precum și găsirea unor căi diplomatice și nu prin utilizarea forței.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit faptul că atingerea obiectivelor alianței este evidențiat de construirea imaginii Organizației prin stabilizarea rolului european în problema cu managementul de gestionare a crizelor și de menținere a păcii

Acest fenomen, se raportează la consolidarea imaginii și a rolului Alianței precum și la acordarea competențelor de gestionare a crizelor și conflictelor de care NATO dispune, fără ca aceasta să își atribuie o funcție de conducere în fiecare criză care se ivește în Europa; concomitent, se raportează la procesul de implementare a unei mai mari adaptabilități și a unor procedee competente, pentru preîntâmpinarea sau finalizarea unui conflict și nu la înlocuirea bazelor de apărare colectivă, al căror garant central – îl reprezintă Alianța.

Prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington în data de 4 aprilie 1949, se năștea o alianță de state suverane, având ca obiective comune: menținerea păcii și salvgardarea propriei libertăți prin unitate politică și o structură militară de apărare adecvată, gândită spre a demobiliza, și dacă este cazul pentru a înlătura orice formă de agresiune. Alianța este o asociere de state independente, având ca interes general păstrarea securității prin garanții mutuale și legături statornice cu alte țări.

Alianța Atlanticului de Nord a fost întemeiată pe baza unui tratat la care statele au aderat în mod liber după dezbaterile publice și ratificarea de către parlamentele naționale. Tratatul stipulează drepturile și obligațiile lor internaționale. Conform Cartei ONU, statele membre se obligă pe de o parte, să împartă atât responsabilitățile cât și privilegiile ce decurg din securitatea colectivă și să nu semneze nici o înțelegere, care să fie incompatibilă cu Tratatul. Pe de altă parte, membrii membrii fondatori ai NATO: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii care s-au angajat să intervină în apărarea fiecăruia, în eventualitatea unei agresiuni militare.

Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei, prăbușirea Uniunii Sovietice în decembrie 1991 și schimbările impresionante care au avut loc în Europa Centrală și de Est au însemnat sfârșitul Războiului Rece și transformarea situației politice din Europa ceea ce a condus la modificarea substanțială imperativele de securitate ale membrilor Alianței.

Întrucât ne vom referi la obiectivele României în NATO, precum și la cronologia relațiilor României – NATO, reamintim în acest preambul, că statul nostru este un actor important pentru NATO, deoarece este una dintre țările cu ieșire la Marea Neagră, iar unul din scopurile elementare ale Alianței îl reprezintă menținerea securității și stabilității acestei zone.

Elementul-cheie al funcționării NATO, este acela al asigurării și cooperării reciproce între statele independente, având ca țel garantarea indivizibilității, securității pentru toți partenerii. Acest lucru înseamnă o împlinire a eforturilor naționale în comparație cu provocările la adresa siguranței. Forțele de care au nevoie NATO, trebuie să fie pregătite să rezolve orice situație potențial conflictuală în aria Alianței sau în vecinătatea acesteia. Alianța este o forță operațională care se adaptează rapid situațiilor strategice, întrucât ea are mari răspunderi; trebuie să fie capabilă să intervină hotărâtor cu mandat ONU pentru prevenirea războiului, girarea climatului păcii și rezolvarea crizelor și controverselor. NATO trebuie să facă față oricărei situații de criză de la războiul nuclear, la războiul de diversiune, la războiul declanșat împotriva fenomenului terorist, de la finalizarea tuturor urgențelor civile și militare, până la rezolvarea urmărilor calamităților și dezastrelor naturale.

Alianța exprimă necesitatea imperioasă de a dispune de forțe și capabilități evoluate din punct de vedere tehnologic, agile, suple, cu capacitate de luptă ridicată pentru a face față vulnerabilităților și riscurilor de oriunde ar proveni ele. NATO acordă în procesul de transformare un interes special strategiei forțelor și strategiei mijloacelor în gestionarea crizelor și conflictelor și în menținerea sau garantarea păcii.

Obiectivele NATO ar fi următoarele: realizarea capacității de a răspunde rapid la orice fel de amenințări și de a trata în mod adecvat toate situațiile de criză indiferent dacă țin sau nu de articolul 5 al Tratatului NATO (care stipulează: ,,un atac împotriva unui stat NATO este considerat un atac asupra tuturor statelor Alianței''); crearea de energii și competențe pentru orice nivel de misiune din sfera celor acceptate de NATO; capacitatea de a conduce orice fel de operații și de a contribui pregnant în teatrele de operațiuni militare asumate de alte organizații, în special de UE; abilitatea de a face față prezentelor și viitoarelor provocări de securitate. Alianța se transformă și se modernizează tocmai pentru a deveni un nucleu în configurarea arhitecturii de apărare și securitate în noua eră a societății de tip informațional. În acest moment, NATO rămâne fundamentul apărării colective și forumul decisiv al consfătuirilor și dialogului în ceea ce privește securitatea europeană și cea a Americii de Nord care, împreună cu Uniunea Europeană, asigură întregul summum de mijloace militare necesare gestionării crizelor.

Evenimentele care au urmat după 1990 au demonstrat fără echivoc că riscurile și amenințările la adresa păcii și stabilității persistă; în urma hotărârilor luate de către șefii de stat și guvern ai țărilor membre în cadrul consfătuirilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997), Washington (aprilie 1998), Alianța Tratatului Atlanticului de Nord și-a adaptat strategia globală în raport cu toate evenimentele derulate în contextul strategic și politic.

Rolul Alianței nu a încetat odată cu sfârșitul Războiului Rece, în ciuda previziunilor unor analiști că aceasta își va păstra a sa ,,raison d’etre”. Este o Alianță care a trebuit să-și administreze propriul său proces esențial de modernizare și schimbare, fără nici o lipsă în latura sa superioară de a-și îndeplini obiectivele și fără amânări în dezvoltarea mijloacelor de exercitare a noilor funcțiuni solicitate de țările sale membre.

NATO nu este un polițist mondial, dar și-a dovedit până acum cu succes rolul de catalizator în procesul generării de forțe multinaționale eficiente – precum SFOR în Bosnia-Herțegovina și KFOR în Kosovo – capabile să asigure implementarea acordurilor de pace și să pună bazele stabilității viitoare în zonele de conflict aflate pe teritoriul euro-atlantic.

Referindu-ne la războaiele din fosta Iugoslavie vom încerca să analizăm conflictul din Kosovo, care va deveni un studiu de caz în prezenta lucrare.

Hotărârile Alianței luate în cadrul reuniunilor la nivel înalt i-au delimitat cursul de la sfârșitul Războiului Rece, au pus bazele unei creșteri a dialogului și cooperării în chestiuni de securitate, stabilite între țările membre de-a lungul timpului. Tot mai mult, prin medierea activității desfășurate de forțele conduse de NATO, de susținere a procesului de pace din fosta Iugoslavie, acest cult al dialogului a influențat procesul de reconciliere între comunități și a condus la constituirea fundamentelor unei viitoare cooperări în regiunea atât de frământată ca cea a Balcanilor.

În decursul anilor, NATO a dobândit o experiență aparte în domeniul prevenirii conflictelor și al managementului crizelor. Ea a fost nevoită să facă față unei diversități de crize. Însă, pentru membrii Alianței, crizele apăreau și erau abordate din perspectiva ,,Războiului Rece”, prevenirea crizelor bazându-se pe crearea unor mecanisme instituționale care făceau ca amenințările deliberate la adresa sistemului bipolar să devină (potențial) foarte costisitoare.

Datorită schimbărilor apărute în arena mondială, mai ales în primul deceniu al secolului XXI, precum și conturării de noi tipuri de amenințări îndreptate împotriva Alianței, tratarea inițială, deși nu total perimată, a suportat adaptări și adăugiri. Mecanismele Alianței în privința managementului crizelor trebuie să urmeze exigențele noului climat internațional de securitate pentru a putea rămâne clare, precise și eficiente urmând să acopere întreaga gamă de posibilități, de la crize de o intensitate minimă până la confruntarea decisivă și un atac final pentru repudierea finală a a adversarului.

Prin declarațiile șefilor de stat și guvern NATO, a fost adoptată o serie de principii la reuniunile și summit-urile desfășurate după 1990; toate acestea reiterând preocupările Alianței de a crea legături puternice între capacitățile alianței și încercarea sa de a se adapta din punct de vedere politic instituțional și militar la mediul politico militar într-o continuă prefacere.

Lucrarea se încheie cu formularea concluziilor și indicarea viitoarelor obiective înscrise pe agenda Alianței. Rolul NATO în managementul crizelor internaționale atinge o temă de larg impact și interes, lucrarea încercând să ofere un răspuns în problema soluționării crizelor, interpretării acestora și modului de abordare și finalizare.

CAPITOLUL 1

CONCEPTUL ȘI NOȚIUNEA DE MANAGEMENT AL CRIZELOR ȘI CONFLICTELOR

1.1 Factorii generatori ai crizelor

Criza gestionată necorespunzător și conflictul, – o consecință a acesteia nemanageriată judicios, fac parte din activitățile societățile umane. Ele se prezintă ca o disfuncționalitate în dinamica unei societăți, care obligă la identificarea unor metamorfoze a sistemelor și proceselor degradate.

Cauzele sau factorii declanșatori ai crizelor, care prin incorecta gestionare a lor pot ajunge la conflicte, uneori violente, nu se pot întrevede în ansamblul lor și în mod oportun, toate situațiile care le impun, nici măcar cele fundamentale.

Orice societate stăpânește anumite momente echilibrate sau neechilibrate, evoluții prompte și trenări, circumstanțe obișnuite dar și neobișnuite, crize și conflicte. Altfel spus, fenomenul crizelor și conflictelor trebuie controlat permanent, monitorizat, iar indivizii, nu trebuie să se teamă și să se teamă și să se resemneze în fața lui, ci împreună cu actorii statali, să caute o modalitate de prevenție, și dacă este cazul de estompare a sa, să nu escaladeze astfel încât violența să ajungă la o formă maximă aceea a conflictului armat.

Criza este definită în unele lucrări ca ,,un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat”.

Situațiile de criză gestionate ineficient vor atinge pragul de conflicte ele trebuind, așadar, să fie cercetate, investigate, urmărite pentru finalizarea lor în cele mai bune condiții.

Trebuie precizat că există trei planuri de generare a factorilor de crize și conflicte în interiorul statelor: politic, economic, social.

Pe plan politic descifrăm următoarele elemente principale:

creșterea numărului de partide politice;

migrația de la o formațiune politică la alta;

extinderea luptei pentru putere;

– propagarea fenomenului extremist;

– irealismul programelor politice a viitorilor guvernanți;

– campaniile electorale incorecte;

– diferențe în modul de percepere sau în sistemul de valori (majoritatea conflictelor apar datorită modului diferit în care oamenii percep realitatea sau modalităților în care se exercită puterea);

– starea de echivoc în fixarea unor țeluri și a unor obiective organizaționale, a principiilor de performanță în comunicarea hotărârilor sau descrierea denaturată a existenței; terorism politic;

Pe plan economic: crizele sunt generate de:

inconsecvența economică;

prețuri instabile;

majorarea prețurilor produselor;

amplificarea impedimentelor în achiziționarea produselor de bază;

migrația forței de muncă dintr-un stat în exteriorul granițelor;

producerea și dezvoltarea amplă a economiei subterane și deci, proliferarea terorismului economic, degradarea substructurilor economice;

Pe plan social crizele conduc la apariția unor nișe de natură socială::

– deteriorarea sistemului de valori naționale;

degradarea condiției umane, emigrației, proliferarea traficanților de droguri, persoane, emigrație masivă din țările sărace;

trafic de influență și corupție, conduc la apariția de crize de natură socială.

Nu în cele din urmă, planul zonal, regional, internațional, înseamnă un factor universal, generator de crize și eventual în conflicte – numai în cazul în care acestea nu sunt monitorizate, analizate și finalizate pentru a nu ajunge la o situație gravă care a degenerat într-o formă violentă.

Printre principalele caracteristici ale situațiilor zonale, regionale și internaționale, generatoare de crize, se situează și următoarele: apariția și proliferarea unor tendințe de revizuire a frontierelor; criza resurselor; accelerarea traficului ilegal de mărfuri și proliferarea contrabandei; emigrația spre țările dezvoltate și stabile; apariția rețelelor transfrontaliere ale traficului de droguri, prostituției și crimei organizate; înmulțirea societăților fantomă transnaționale care finanțează criza organizată și terorismul; apariția și înmulțirea unor baze disparate (sau sucursale ale altora care se află, de regulă în țările dezvoltate) ale terorismului internațional; proliferarea diferendelor etnice; războaie de secesiune etc.

Aceste stări au cel puțin două tipuri de determinări. Ele sunt pe de o parte, o urmare a acțiunii unor cauze interne (politice, sociale, economice), care își află originea în nevoia de schimbare, adică în legea negării, în legea dezvoltării sociale, și pe de altă parte, sunt un efect al unor cauze induse sau produse de factori destabilizanți, de grupuri de interese interne, zonale internaționale etc.

1.2 Tipologii ale crizelor și conflictelor

Definind criza, Rudolph Joseph Rummel afirma că – “realitatea în care trăim este un spațiu de conflict și, mai mult, orice spațiu chiar și unidimensional este caracterizat de posibilitatea existenței unor vectori opuși ce creează tensiuni”;

Criza, în relațiile internaționale, este un proces individual de o mare însemnătate, manifestat atât la nivel național sau internațional implicând amenințări la adresa valorilor, intereselor sau țelurilor primordiale ale părților implicate.

Crizele care afectează sistemele politice, economice, sociale, ecologice și militare sunt în esența lor de sorginte politică. Aici putem menționa faptul că ele provin din apariția și dezvoltarea unor disfuncționalități grave în primul rând în cadrul fluxurilor care definesc relațiile dintre sisteme sau dintre componente ale sistemelor. Acestea se vor accentua în permanență, dacă nu se vor lua măsuri imediate. Anumite decizii sau circumstanțe de natură politică pot genera o disfuncție care dă naștere la o criză într-un sistem.

Vorbind despre tipologia crizelor și conflictelor din domeniul managementului crizelor, există mai multe tipuri de crize; politice, economico-financiare, crize sociale, crize ecologice, crize militare, crize energetice etc.

Criza înseamnă o sumă de disfuncționalități în care sistemul sau sistemele încep să prezinte regrese și care nu mai sunt apte să acționeze la puterea maximă, și care nu-și mai pot reveni la timp la situația inițială, fie la o altă situație superioară celei dintâi. De cel mai multe ori, apogeul crizei îl reprezintă conflictul; crizele sunt de la început până la sfârșit conflictuale, în speță, conflictul însoțește criza și are desfășurări diferite.

Crizele și conflictele sunt de diferite tipuri vis-à-vis de fenomenul în cauză, de nivelul de intensitate al procesului pe care îl acompaniază.

Fără îndoială, că pot exista și conflicte fără crize, precum, conflictele de interese sau conflictele spontane, datorate incompatibilității de moment, de percepția diferită, la momentul dat, a unor procese și fenomene, a unor situații sau a unor stări. Aceste tipuri de conflicte nu înseamnă crize, dar perpetuarea unei situații conflictuale poate duce la criză și chiar la o criză esențială.

Având în vedere aria generală în care se petrec crizele și conflictele, ele ar putea îmbrăca mai multe forme: politice, sociale, economice, culturale, financiare, informaționale, militare, religioase și mai ales etnice.

De asemenea, în funcție de zona în care se desfășoară, de implicațiile politice și entitățile angajate, crizele și conflictele pot fi naționale (în interiorul unui stat), sau frontaliere (între două state care au graniță comună), precum regionale sau globale.

Nu putem trece mai departe fără a aminti despre consecințele unei crize, gestionate în mod responsabil, și ajunsă în faza de maximizare a ei – conflictul – în cea mai înaltă etapă conflictul armat.

Criza politică

Criza politică se poate defini, ca momentul în care existența și viabilitatea ordinii politice sunt puse sub semnul întrebării. Acest tip de criză se manifestă atunci când conflictul amenință integritatea ordinii.

Criza politică este cauzată, în principal, de ineficacitatea aparentă a politicilor publice, de eșecul controlului rațional al economiei, precum și de problemele privind legitimitatea atunci când sprijinul public este retras. Ea este un moment în care ,,puterea” (Președinte, Parlament, Guvern, partidul cu majoritate, toate împreună sau doar o parte a acestor instituții) nu mai are legitimitate în timpul exercitării mandatului.

Acest tip de criză apare atunci când schimbarea echipei aflată la guvernare, prin alegeri anticipate sau la termen, nu are loc suficient de repede pentru a detensiona dintre puterea politică și societate.

Prin urmare, o astfel de criză a fost generată de anumite mecanisme interne sau politice: (grevă parlamentară, demisie în bloc, căderea guvernului prin moțiune de cenzură etc.) dar și de extensia partidelor politice și apariția a mai multor partide.

Criza economico-financiară

Criza economică este o perioadă de regres economic, care poate avea mai multe cauze. Aceasta apare în lumea capitalistă, ca o consecință ca o consecință a supraproducției; dar și unei descreșteri adusă, de regulă criza economico-financiară.

Unii specialiști în domeniul economic clasifică aceste crize, în crize sociale (inflație în creștere, șomaj, sărăcie), în crize financiare (volatilitate accentuată pe piețele de capital, căderea burselor și revenirea lor spectaculoasă), crize politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaționale, crize cauzate de  dezastre naturale sau crize economice generalizate.

Conform ideologiei marxiste, criza economică se naște din antagonismul claselor, acumularea bogăției într-o parte și a sărăciei în cealaltă parte. În practică, ea este generată de faptul că factorii responsabili scapă de toate pârghiile activității și proceselor economice, ceea ce duce la o serie de disfuncționalități.

În condițiile unei dinamici tot mai alerte a mediului și economiei mondiale, nici o economie a lumii, capitaliste sau nu, nu este imună la perioadele de recesiune.

Criza economică poate cuprinde diferite ramuri și sectoare sau economia națională în

ansamblul său – mediul de afaceri se degradează treptat și astfel apar multiple dezechilibre.

Criza socială

Criza socială poate fi asociată ca un cumul de situații care duc la o schimbare nesigură și iminentă în societate și pe care statul în sine nu o poate soluționa.

Toate aceste condiții cuprind anumite decizii, situații și evenimente în defavoarea celor care perturbă viața socială a individului.

Potrivit teoreticianul, Richard LaPiere, criza socială se poate defini ca o situație în care ,,adversitatea progresivă face ca populația să se îndoiască și apoi să renunțe la speranța unui viitor mai bun, adică împlinirea așteptărilor sociale pierzându-și astfel încrederea în valoarea practicilor, instrumentelor și structurilor sociale tradiționale prin care aceste așteptări sunt în mod normal îndeplinite”.

De asemenea, criza socială reprezintă un moment tensionat în care forțele interne potrivnice ajung spre finalitate, iar încordările ating pragul maxim. Cetățenii își pierd speranța în autorități; situația socială actuală nu mai poate fi suportată sau gestionată, iar o transformare profundă și decisivă este inevitabilă.

Probabil, soluția cea mai viabilă pentru majoritatea crizelor de acest tip este dezvoltarea economică durabilă, care să asigure creșterea bunăstării și a nivelului de trai al populației.

Prin urmare, criza socială este o situație nou creată în viața socială, ca urmare a apariției unor manifestări și amenințări la adresa obiectivelor sau intereselor sociale ale unei națiuni, care afectează valorile fundamentale sau unele valori prioritare de natură socială.

Criza militară

O criză militară poate fi reprezentată, ca o condiție națională sau mondială definită prin existența unei potențiale amenințări spre obiective, intereselor sau valorilor esențiale ale părților implicate, pentru a cărei soluționare, acestea uzează violența – mai precis, violența armată – în scopul impunerii prin forță a obiectivelor sau intereselor proprii.

Teoreticianul Carl von Clausewitz afirma că „războiul este continuarea politicii, dar cu alte mijloace”, putem spune că întotdeauna o astfel de criză are loc pe fondul unor decizii politice sau că o criză militară este, totodată, o criză de tip politico-militar.

În configurația modernă a sistemului internațional, interesele divergente și conflictele de interese sunt de actualitate în materie de intervenție și neintervenție, separatism și anti/separatism, precum și disputele comerciale, teritoriale și de suveranitate, probleme etnice etc, ce pot ajunge ușor la declanșarea unei crize militare, în mod direct cât și indirect.

În studiile de specialitate americane, criza politico-militară este definită prin trei factori: interesele-cheie sau cele vitale ale actorilor implicați; existența elementului de timp sau a sensului de urgență precum și progresele majore sau amenințările (sau ambele) la adresa intereselor tuturor părților sunt posibile, inclusiv amenințarea cu un conflict militar, iar în cazul marilor puteri o amenințare potențială la adresa structurii sistemului internațional.

Criza militară își face simțită prezența atunci când nu se găsește o cale pentru satisfacerea părților implicate, atunci când interesele divergente nu pot fi armonizate în mod eficace.

Criza ecologică

Vorbind despre criza ecologică, putem afirma că ea poate fi starea critică a mediului ambient, dintr-o anumită zonă, țară sau chiar din întreaga lume (criza ecologică globală) generată de folosirea în mod iresponsabil a resurselor naturale de nivelul crescut al poluării aerului și apei, precum și de extinderea cantității de reziduuri și deșeuri industriale deversate. În ziua de azi, fiecare individ poate observa că mediul înconjurător care susține viața și existența pe această planetă este într-un continuu regres. Poate mai mult ca oricând, datorită avansării tehnologiei specifice secolului XXI, poluarea atmosferei, pământului, apei, se desfășoară într-un ritm accelerat, ceea ce va conduce în mai puțin de un secol la dispariția a peste 40% din speciile de viețuitoare pe Pământ.

Criza ecologică poate fi înțeleasă în termeni de declin a capacității Planetei de a susține viața, prin încălcarea a trei legi fundamentale ale ecologiei și anume: interdependența tuturor formelor de viață, stabilitatea ecosistemelor datorită diversității și complexității, caracterul finit al resurselor.

Criza ecologica se poate defini ca o degradare dramatică, imprevizibilă și iremediabilă a mediului înconjurător ce duce la reducerea bunăstării; aici putem menționa și faptul că condițiile de mediu trebuie să fie dramatice și într-un ritm alert au loc. Spre exemplu, reducerea lentă a numărului de specii la nivel planetar nu reprezintă o criză ecologică.

Dacă regenerarea și recuperarea după o tragedie ecologică necesită un timp îndelungat, atunci sigur că va exista o mai multă preocupare și grijă față de mediul înconjurător de către cetățeni.

În secolul XX industrializarea masivă de pe întreg teritoriul planetei a adus cu sine poluarea, și în unele zone dezvoltându-se crize ecologice. Poluarea, încălzirea globală, sunt factori demni de luat în seamă care au destabilizat mediul înconjurător.

Criza ecologică este o criză majoră de o mare însemnătate, în general crizele ecologice apar după calamități sau în cazul unui război nuclear, dar evident că pot apărea și în alte cazuri subsidiare.

Criza energetică

Criza energetică reprezintă circumstanța în care necesarul de energie nu poate fi acoperit datorită reducerii rezervelor de materii prime: petrol, cărbune, energie: așadar, intervine o majorare a prețului resurselor energetice, conducând la un cost sporit al prețului produselor datorată cheltuielilor suplimentare.

Criza energetică poate fi definită ca un ansamblu de perturbații și efecte negative pe care le generează „insuficiența resurselor energetice clasice cunoscute până acum în raport cu nivelul tehnicii și tehnologiei actuale, cu repartizarea pe glob și caracterul exploatării acestor resurse.”

Criza energetică, pe lângă cele ale materiilor prime: financiară, tehnologică, comercială, alimentară, etc., constituie componentele structurale ale crizei economiei naționale, regionale și chiar globale. Ea se poate defini prin insuficiența sau lipsa unor resurse energetice, mai ales atunci când actorul respectiv nu este asigurat din punct de vedere al surselor, al controlului rutelor și distribuției și al alternativelor.

Aceasta reprezintă situația în care necesarul de energie nu poate fi acoperit datorită influenței sau acțiunii unuia sau mai multor factori interni și externi, precum: epuizarea resurselor energetice; accentuarea transformărilor globale ale climei; scurtcircuitări ale fluxurilor de aprovizionare; creșterea bruscă și considerabilă a prețurilor; embargouri, limitări ale producției, exporturilor și consumului; folosirea energiei ca instrument de presiune.

Criza de legitimitate

Din punct de vedere obiectiv, societatea ar trebui să identifice și să implementeze noi soluții pentru a constitui alternative valabile la situația din prealabil. În situația în care un o serie de măsuri utilizată pe întreaga durată a unei interval de timp devine nefuncțional pierzându-și credibilitatea.

Deteriorarea rezultatelor are loc atunci când în societate sunt posibile și alte alternative care devin viabile în efortul de a institui alte modalități de ieșire din criză. În economia de piață post-1990 funcțională în România, s-au utilizat programe și ample măsuri dintre care multe, și-au pierdut credibilitatea, fiind indisolubil legate de elaborarea și implementarea unor programe adecvate.

Criză de regim

Criza de regim este generată de degradarea raporturilor de forțe dintre cetățeni, dintre societatea civilă și stat, în condițiile în care autoritățile de conducere ale puterii politice, organele de stat nu acționează prin consultarea cetățenilor, prin respectarea voinței și intereselor acestora. Criza de regim, se manifestă cu mai mare intensitate atunci când organele puterii politice reprezintă interesele unui grup minoritar, în conflict cu interesele generale ale societății.

Criza diplomatică

Criza diplomatică este, de regulă, strâng legată de cea politică, aceasta reprezentând o situație care poate apărea pe scena relațiilor internaționale, ca urmare a unei împrejurări create la nivel național și internațional prin declarații, măsuri sau activități de tip diplomatic, care prejudiciază interesele sau scopurile diplomatice, politice, economice, militare sau de altă natură. Caracteristicile inițiale ale acestui tip de criză reies din sistarea dialogului, a medierii și a supravegherii amănunțite a unor stări conflictuale din varii motive.

O criză diplomatică își face simțită prezența atunci când o serie de evenimente măresc probabilitatea apelării la violență și abandonarea efectivă a tratativelor.

1.3 Etapele, caracteristicile și efectele crizelor

Situațiile de criză au o evoluție distinctă, în funcție de domeniul în care se manifestă. Orice criză are o istorie a ei, ea se produce într-un timp dat. Criza, reprezintă un moment de bulversare în orice societate atât pe plan local, regional cât și internațional, receptat și suportat de actorii sociali, în cele mai multe cazuri, aceasta este precedată de o perioadă preliminară în care conflictul mocnește. În fiecare tip de regim există o organizare aparentă la adăpostul căreia se instituie o anumită mascare a principalilor indici care anunță producerea crizei

Din acest motiv, etapa critică propriu-zisă a crizei surprinde și detonează ordinea normală a sistemului. Situațiile de criză se pot scurta sau prelungi în funcție de modul în care managementul de sistem gestionează procesul crizei.

Fixarea etapelor unei crize are o mare însemnătate practică întrucât, această etapizare permite tratarea eficientă a gestionării crizelor. În acest mod, managementul crizelor va fi privit ca o activitate firească a organizației și va fi considerat ca o preocupare continuă, specifică întregului ciclu de existență al organizației nu doar, intervalului de timp în care aceasta se confruntă cu situații grave.

Având în vedere însemnătatea practică a stabilirii unei etape ale ciclului de viață organizațională dintre două crize, specialiștii au proiectat de-a lungul timpului diferite modele de abordare stadială a acestui proces. Astfel, una dintre încercările de delimitare a etapelor crizelor a fost propusă în 1996, de Steven Fink în lucrarea sa ,,Crisis management Planning for the inevitable”. Viabilitatea acestui demers, unul dintre primele care aborda criza ca pe un eveniment extins în timp, nu ca pe un puseu punctual, a fost confirmată prin reluarea lui în a doua ediție a lucrării, publicată în 2002.

În opinia acestui autor, din punctul de vedere al managementului crizelor, un ciclu de viață al unei organizații cuprinde patru etape.

a). etapa prodromală sau antecriza, în care încep să apară simptome prevestind o posibilă evoluție bruscă și nefavorabilă;

b). etapa acută, sau erupția crizei, caracterizată prin apariția neașteptată bruscă a unui eveniment major cu evoluție explozivă, însoțit de daune, pagube, distrugeri materiale și imateriale precum și de o cerere foarte mare de informații din partea publicului relevant, ca urmare a nevoi de a se proteja ele însele;

c). etapa cronică sau a consecințelor crizei, în care urmările crizei încă mai dăinuie în paralel cu eforturile de lichidare a lor;

d.) etapa rezolvării, în care există semnale clare, indubitabile că evenimentul exploziv nu mai constituie un motiv de îngrijorare.

Pe lângă acest model în patru etape, un alt expert recunoscut în managementul crizelor, Ian Mitroff, propune în 1994 o abordare în cinci etape a ciclului unei crize.

– detectarea semnalelor, în care apar semnale de avertizare ce ar trebui identificate și tratate, astfel încât să fie prevenită o eventuală evoluție către criză;

– cercetarea și prevenirea, în care se urmărește identificarea factorilor de risc cunoscuți și se acționează pentru reducerea potențialului lor periculos;

– aducerea sub control a pagubelor, în care se urmărește limitarea efectelor distructive ale crizei, calmarea ei și reluarea controlului asupra evoluției proceselor organizaționale, stoparea contaminării altor structuri ale organizației sau ale mediului său social;

– refacerea, în care se urmărește întoarcerea cât mai rapidă la fluxul normal al activităților organizației;

– învățarea, în care sunt evaluate critic eforturile de management al crizei și sunt asimilate ,,lecțiile învățate”.

Situațiile de criză sunt elemente care afectează evoluția firească a vieții și activității din organizații, societăți sau chiar pe cele de la nivel național sau internațional; deci se poate considera că situațiile de criză care provoacă consecințe indezirabile, acolo unde se ivesc și se afirmă.

În mod cert, putem spune că situațiile de criză sunt diverse din multe puncte de vedere: a locului de producere; al domeniului de activitate: politic, social, economic, militar, etnic, religios; al planului de manifestare (local, național, regional sau global); al perioadei (mică, medie mare, sau foarte mare); al genului de actori politici implicați (locali, naționali, regionali, sau globali.

1.4. Prevenirea și gestionarea crizelor

Întâi de toate, trebuie să definim termenul ,,criză”. Utilizat în multe împrejurări, este deseori folosit în societate și în special în limbajul academic, de specialitate.

Gestionarea crizei necesită recunoașterea la timp a riscurilor, a posibilelor surse generatoare de criză, urmărirea situațiilor în desfășurarea lor, crearea alternativelor de acțiune, punerea în aplicare a acestora și revenirea la starea de normalitate. Orice structură se poate întâlni cu o situație de criză, astfel încât să pericliteze mersul său normal.

Managementul situațiilor de criză pe plan național conține totalitatea direcțiilor de acțiune hotărâte de autoritățile politice centrale și locale: ministere, prefecturi, primării, instituții ale statului, având ca obiectiv girarea siguranței naționale și a stării de normalitate politică, economică, socială, militară, religioasă, etnică. În mod esențial, managementul situației de criză pornește de la premisa capacității de a acționa în același spațiu împreună cu alți parteneri, chiar dacă aceștia sunt evident distincți.

Simplificând, crizele și conflictele sunt instrumente care coexistă în procesul de interacțiune a sistemelor de-a lungul prefacerilor societății și pot avea o amplitudine mai mare sau mai mică, cu impact variabil asupra populației. Aceste realități au făcut ca problema gestionării crizelor să rămână o activitate perpetuă pentru factorii de răspundere în domeniul securității; crizele și conflictele actuale au, de cele mai multe ori, un caracter regional, dar cu efecte asupra siguranței internaționale.

Conform opiniilor specialiștilor în domeniu, ,,operațiile de management al crizelor cuprind, în esență mai multe faze ca: prevenția – încercarea de a preveni declanșarea conflictelor interne și colapsul autorităților centrale; intervenția – cu scopul de a încheia conflictul odată ce acesta s-a declanșat; stabilizarea – fază care urmează intervenției; reconstrucția instituțională și materială a cărui scop constă în restabilirea autorității legitime și efective a statului.

Situațiile de criză sunt evenimente ce perturbă desfășurarea normală a vieții și activității din organizații, instituții ale societății economice sau chiar pe cele de la nivel național, regional ori internațional. Prin urmare, se poate aprecia că situațiile de criză produc efecte nedorite acolo unde apar și se manifestă. De aceea, este necesară cunoașterea vieții și activității dintr-o entitate, anume pentru a putea anticipa apariția unor situații de criză, pe de o parte, și pentru a adopta măsurile ce se impun pentru a-i limita efectele nedorite, pe de altă parte.

În mod cert situațiile de criză sunt foarte diferite din multe puncte de vedere: al locului de apariție și manifestare, domeniul de activitate, nivelul de manifestare care poate fi local, național, regional sau global, durata acesteia (scurtă, medie, mare și foarte mare), de asemenea dimensiunea protagoniștilor implicați.

Studiile realizate pe domeniul managementului crizelor și dezastrelor au clasificat unele elemente privind managementul acestora de către actorii sociali. Există puncte de vedere generale privind gestionarea crizelor pe stadii și etape. În marea majoritatea a cazurilor, gestionarea unei crize include cinci etape, acestea fiind: semnalizare (detecție), pregătire (prevenire), gestionarea crizei, reducere (limitarea daunelor), recuperare (refacere).

După cum putem vedea (anexa 1), modul de acțiune, precum și gestionarea eficientă a crizelor pot fi analizate și interpretate urmărind pe următoarele clișee: managementul reactiv, managementul proactiv, managementul interactiv.

Managementul interactiv este cel mai judicios, acesta poate fi uzitat în toate cele cinci etape ale evoluției crizei; aplicarea acestui tip de management dă posibilitatea echipei manageriale, indiferent de sistem și de nivel ierarhic, să-și sistematizeze modalitatea de acțiune, sporindu-și eficiența, învățând din experiențele anterioare și să-și perfecționeze strategiile proprii situațiilor create.

Orice strategie trebuie să fie preconizată și pusă în practică încă din perioada de normalitate; în crearea și aplicarea în practică a unei strategii, este obligatorie parcurgerea mai multor etape: diagnoza stării sistemului/organizației, programarea acțiunilor, comunicarea, estimarea posibilului răspuns la criză și adaptarea planurilor conform situației în cauză.

În statele cu democrații evoluate, economii solide și o consecventă sistematizare instituționalizată, managementul crizelor interne este atribuția structurilor specializate în păstrarea ordinii societăților civile, organizațiilor nonguvernamentale etc.

De obicei, conducerea fiecărei entități sau organizații își pregătește un plan de prevenire/ieșire din situația de criză. Acest plan se elaborează pentru un an și se completează, atunci când este cazul, cu noi măsuri ce vizează prevenirea izbucnirii situației de criză.

Prevenirea conflictelor înseamnă că derularea de eforturi susținute pentru a condiționa părțile să nu utilizeze forța sau să evite folosirea efectivă a forței. Aceasta înseamnă că prevenția conflictului se poate realiza în două etape din ciclul normal al unui conflict; înainte ca acesta să atingă cote violente sau după încetarea violențelor, pentru a înlătura reizbucnirea lor. Există procedee definitorii de intervenție pentru prevenirea conflictului și construire a păcii și a stării de normalitate în fiecare din aceste faze. Acestea constau în politici, proiecte, programe, sau instrumente apte de a influența mersul conflictului într-un sens pozitiv și, de obicei sunt susținute de actori din afara zonei de conflict: persoane, grupuri sociale, guverne naționale, organizații guvernamentale, non-guvernamentale sau de securitate, etc.

În esență:

prevenirea conflictelor implică o schimbare de atitudine;

prevenirea conflictelor este maleabilă ca un concept și ca o politică;

prevenirea conflictelor poate fi multisectorială;

prevenirea conflictelor poate fi aplicată la diferite faze de conflict;

prevenirea conflictelor poate fi puse în aplicare printr-o serie de actori care acționează independent sau în concert.

De asemenea, putem menționa că gestionarea crizelor implică eforturi:
– pentru a preveni apariția crizelor;

– pentru a oferi un răspuns eficient la o criză reală;
– pentru a pregăti o mai bună protecție împotriva impactului unui agent de criză;

– pentru a oferi planuri și resurse pentru recuperare și reabilitare în urma
unei crize.

În aprecierea multor analiști, criza invocă un pericol la adresa ființării organizaționale care produce o fractură a energiilor și echilibrelor premergătoare care mobilizează dezagregarea structurii respective cu rezultate neașteptate. Din punct de vedere sociologic tratarea conceptului de criză caracterizează criza ca „o perioadă în dinamica unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcționarea normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare”.

Pentru a reduce daunele, atunci când situația de criză a apărut și s-a demonstrat, un rol substanțial revine planului de rezolvare a situației de criză care a fost gândit inițial. Pentru ca acest document să fie într-adevăr viabil, conducerea entității afectate de criză face cu partenerii echipei de criză inițiază alături de partenerii echipei de criză experimente pe diferite scenarii de care ar depinde anumite evoluții ale vieții în general și activității organizației sau instituției, în mod special.

Gestionarea crizelor face obiectul de studiu al disciplinei denumite management;. toate studiile științifice din acest domeniu atestă realitatea că nu există soluții pentru stăpânirea situației de criză.

Un management eficace al crizelor reprezintă ,,un summum de măsuri, pregătite din timp, care permit organizației să coordoneze și să controleze orice urgențe", prin urmare: – managementul eficient al crizei permite unei organizații sau instituții să-și maximizeze șansele și să micșoreze pericolele cu care se confruntă;

– managementul crizelor reprezintă un cumul de factori concepuți pentru a combate crizele și a reduce daunele produse de crize. Altfel spus, managementul crizelor încearcă să prevină sau să reducă efectele negative ale crizelor și să protejeze organizația, publicul implicat și domeniul respectiv de pagubele posibile.

Putem enunța câteva obiective ale gestionării crizelor ar putea fi: reducerea tensiunilor, astfel încât să se prevină escaladarea până la nivelul în care ar putea afecta sistemul; gestionarea efectivă a crizelor apărute, pentru a preveni transformarea lor în conflicte între unitățile sistemului; organizarea pregătirii civile și militare în mod corespunzător pentru diferite tipuri de criză și etapele acestora, inclusiv a capacității de descurajare a acțiunilor îndreptate împotriva unităților implicate; exercitarea controlului reacției, iar în cazul în care izbucnesc conflicte, prevenirea escaladării lor și desfășurarea unor activități de convingere a unității agresoare pentru a se retrage.

Ca o mică concluzie, crizele se pot gestiona dar nu pot fi împiedicate să apară; dimpotrivă, se bazează pe aprecierea corectă a semnalelor anticipative, precum și a situațiilor și de asemenea pe stăpânirea unor strategii proprii de răspuns, strategii pregătite și chiar încercate din timp, anterior perioadei de declanșare a crizei.

CAPITOLUL 2

NATO – Inițiatoarea sistemului de securitate și apărare colectivă

Premisele Alianței Nord-Atlantice au fost puse încă de la Yalta în 1945. Sfârșitul marii conflagrații a impus întâlniri la vârf, îndeosebi ai aliaților din Coaliția antifascistă, în cadrul cărora au fost dezbătute probleme însemnate privind mersul războiului și organizarea lumii postbelice. Puterile învingătoare din al doilea război mondial și-au împărțit sferele de influență în Europa, însă stabilitatea nu a fost de durată. Atât puterile occidentale cât și Uniunea Sovietică vedeau în celălalt rival, un dușman al umanității, libertății și progresului.

2.1 Istoricul Alianței Nord-Atlantice

Războiul avea să se termine și prin urmare, trebuiau definite linii clare în ceea ce privește delimitarea ideologiilor democratice sau comuniste.

Trei ani mai târziu, o lovitură de stat sprijinită de URSS a îndepărtat de la putere guvernul democratic din Cehoslovacia, readucând în scurt timp țara în blocul comunist.

În luna martie a anului 1948, cinci state din Europa de Vest: Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie, au semnat Tratatul de la Bruxelles, hotărând astfel prin acest document, să creeze un sistem comun de apărare și să-și întărească totodată relațiile; astfel încât acest tratat care consfințea o viitoare organizație, semnat de către cei cinci principali semnatari, să poată rezista unor pericole de natură, politică ideologică, și militară și astfel să fie protejați.

Fostul prim ministru al Regatului Unit și al Irlandei Nord, Winston Churchill a fost unul dintre cei care s-au exprimat în favoarea Alianței. Churchill după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale a plecat în Statele Unite pentru a le mulțumi americanilor pentru ajutorul economic oferit Europei în timpul celui de-al doilea război mondial.

Între anii 1945 – 1949, statele Europei Occidentale și aliații lor nord-americani, Statele Unite și Canada, confruntate cu reconstrucția lor economică, au analizat cu îngrijorare politică metodele expansioniste ale Uniunii Sovietice. După îndeplinirea obligațiilor de război, reducerea sistemelor de apărare și demobilizarea forțelor armate, guvernele țărilor occidentale s-au alertat, îndeosebi, după prima experiență nucleară efectuată de sovietici care demonstrează intenția clară de menținere a forței militare la întreaga ei capacitate.

În momentul înființării sale, Alianța Nord-Atlantică avea rolul de a opri expansiunea comunismului, iar NATO a ajuns să aibă un scop mult mai amplu, acela de a proteja libertatea membrilor săi prin mijloace politice și militare.

Astfel, între 1947 și 1949, putem remarca că s-a înregistrat o serie de evenimente internaționale impresionante, având ca bază agravarea deosebirilor dintre cele două blocuri: occidental și sovietic; este vorba despre amenințările directe la adresa suveranității Norvegiei, Greciei, Turciei și a altor țări din Europa Occidentală, de lovitura de stat din iunie 1948 din Cehoslovacia ori de blocada ilegală a Berlinului.

La puțin timp după lovitura de stat de la Praga, acordul semnat în prealabil de către Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică asupra Berlinului a devenit inutil.

Uniunea Sovietică a hotărât să instituie o blocadă în jurul Berlinului, în iunie 1948, stopând orice aprovizionare pe căile rutiere sau ferate a populației, din zonele controlate de americani, englezi, și francenzi. Ca urmare a acestor evenimente nefaste care au avut loc, miniștrii a douăsprezece state Vest-Europene și Statele Unite au semnat Acordul Nord Atlantic (The North Atlantic Treaty), având ca obiectiv central limitarea propagării comunismului precum și a ideologiei comuniste pe continentul european.

În 1948, pe acest fond de insecuritate, se semnează la Bruxelles un tratat prin care Belgia, Franța, Luxemburg, Marea Britanie și Olanda constituie un sistem comun de apărare pentru ,,a rezista unor primejdii de natură ideologică, politică și militară", Au urmat negocierile cu Statele Unite și Canada, apoi cu Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia, astfel că, la 4 aprilie 1949, se semnează la Washington, Tratatul de Alianța a Atlanticului de Nord (NATO).

Fundamentele înființării Alianței Nord-Atlantice au fost puse deci în data de 18 martie 1949, atunci când s-a publicat la Washington textul așa-numitului Tratat de la Washington, prin care douăsprezece țări europene și din America de Nord urmau să angajeze că vor salvgarda cu forțe unitare ,,libertatea, moștenirea comună și civilizațiile popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democrației, ale libertății individuale și a literei legii"; organizația pe care s-au decis să o creeze în acest scop, avea să capete o formă irevocabilă în decursul următoarelor zile.

Tratatul, este ,,un document foarte simplu se conformează spiritului Cartei Națiunilor Unite și își derivă legitimitatea din această Cartă"; astfel, în virtutea art. 51 din Carta ONU, țările membre se angajează să-și mențină și să-și dezvolte capacitățile de apărare individual și generale, oferind bază pentru planificarea apărării colective. Celebrul Articolul 5, se referă în drepturile de apărare colectivă așa cum este prevăzut în Carta Națiunilor Unite.

Fondarea organizației s-a realizat în conformitate cu prevederile Articolului 51 al Cartei Organizației Națiunilor Unite.

Constituirea Alianței Tratatului-Atlanticului de Nord din 1949, s-a datorat în întregime a situației periculoase generate de presiunile externe ale Rusiei Sovietice. Uniunea Sovietică, a avut tot timpul dorințe de expansiune atât către vest cât și către sud de-a lungul istoriei, a dorit să iasă cu orice preț la o mare caldă precum Marea Mediterană.

Primul secretar general al NATO, lordul Ismay, referindu-se la scopul fondării acestei noi alianțe politico-militare, declara: “a-i pastra pe americani înăuntru, pe ruși afară și pe germani la pământ”. Scopurile s-au mai nuanțat în timp, așa că în 1952, la 18 februarie, pe plan politic, NATO a jucat un rol foarte important în evitarea unui război între Grecia și Turcia prin simplul fapt, că ambele țări au fost primite ca membri ai Alianței. Un potențial conflict între cele două țări din Europa de Sud a fost stins. Cei doi membri au pus în dificultate Alianța; astfel, Grecia a blocat mai bine de zece ani, primirea Macedoniei în NATO, iar, Turcia s-a împotrivit primirii Ciprului, iar în 1955 la 10 ani de la capitulare, Republica Federală Germania, se alătura Alianței Nord Atlantice.

Ca o replică la fondarea Alianței Nord-Atlantice și aderării Republicii Federale Germania la Alianța Nord-Atlantică, statele blocului comunist au instituit în 1955 – Pactul de la Varșovia. Însă, scopul acestei alianțe era doar pentru a ține în frâu statele satelit ale Uniuni Sovietice să nu acceadă la NATO pentru ca acestea să nu devină o reală amenințare pentru Rusia Sovietică. Țările care au aderat la Pactul de la Varșovia sunt: Republica Populară România, Republica Populară Ungară, Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Populară Bulgară, Republica Populară Polonă.

Deși înăbușit, dar foarte intens, conflictul dintre cele două lumi s-a manifestat de mai multe ori în era postbelică: astfel în 1961, sovieticii au decis să construiască "Zidul Berlinului", iar în 1962 ,,Criză rachetelor nucleare din Cuba” a reprezentat o confruntare între Uniunea Sovietică și Statele Unite în legătură cu proiectilele nucleare sovietice care se aflau pe teritoriul Cubei lui Fidel Castro. După mulți teoriticieni Mary McAuliffe, Sheldon M. Stern, Alice L. George, Robert F. Kennedy, acest moment fiind considerat cel mai apropriat față de declanșarea celei de-al treilea război mondial sau unul nuclear între SUA și URSS, având un impact dezastruos asupra populației planetei.

La 14 octombrie 1962, SUA descoperă derularea unor pregătiri intensive în Cuba pentru staționarea de SS-3 și SS-4 rachete balistice cu rază medie de acțiune. Aceasta este prima confruntare directa a celor două superputeri în afara Europei care va duce la un nou capitol în relațiile Moscova-Washington. În cele din urmă, totul s-a finalizat pașnic, Statele Unite au eliminat rachetele din Turcia și Italia care vizau Uniunea Sovietică, iar posibilul război nuclear a fost evitat.

Toate aceste evenimente au dus la instituirea unui forum de negocieri pentru securitate și cooperare, rezultatul acestora fiind, ,,Actul Final de la Helsinki din 1975”, prin care semnatarii NATO și ai Tratatului de la Varșovia se angajau să respecte libertățile și drepturile fundamentale ale oamenilor.

Invadarea Afghanistanului de către URSS din anul 1979 a dus la o înghețare a relațiilor cu NATO. Sosirea la putere a noului lider sovietic Mihail Gorbaciov, a dus la rezultate noi în relațiile internaționale dintre cele două mari-puteri, în principal, reducerea arsenalului nuclear, însă acest lucru nu înseamnă că URSS și-a redus cheltuielile militare și dorințele expansioniste.

Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în octombrie 1990, prăbușirea Uniunii Sovietice în decembrie 1991, și impresionantele modificări de ordin politic și nu numai, survenite în Europa Centrală și de Est, au marcat sfârșitul războiului rece. Prin urmare, după acele momente tensionate s-au schimbat radical și imperativele de securitate ale membrilor Alianței; cu toate acestea, evenimentele care au urmat au dovedit că pericolele și amenințările la adresa păcii rămân în vigoare. În aceste condiții, NATO a dovedit că este o alianță care s-a angajat ferm să apere în mod colectiv țările sale membre, iar după 1990 a devenit factorul declanșator al extinderii securității și stabilității în Europa.

Anul 1989 a fost debutul amplului proces de schimbări de ordin politic și social în Europa, ce avea sa ducă la finalizarea divizării ideologice și militare a continentului, și la abandonarea de către statele Est-Europene Pactului de la Varșovia la sfârșitul anului 1991, urmează inevitabil destrămarea Uniunii Sovietice.

Implicațiile acestor evenimente asupra viitoarelor aranjamente privind securitatea europeana, au avut un impact profund asupra Alianței, oferindu-i posibilitatea de a-și adapta structurile și politicile la noile circumstanțe ale anilor ’90, concomitent cu păstrarea funcției de baza în garantarea securității statelor membre.

Începând cu anii '90 s-a instituit și procesul transformării Alianței Nord-Atlantice, aceasta se suprapune cu evoluția acesteia de la sfârșitul Războiului Rece până în prezent, dar fără un punct terminus previzibil. Din această perspectivă, transformarea NATO înseamnă adaptarea sa la noul context geostrategic ce s-a conturat după colapsul Uniunii Sovietice și dispariția Pactului de la Varșovia. Transformarea reprezintă un imperativ, iar finalitatea ei constă în menținerea relevanței organizației, având un proces de redefinire a obiectivelor sale.

În aprilie 1991, după dizolvarea Tratatului de la Varșovia, în luna noiembrie a fost creat, Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, (COCONA), în vederea stabilirii, pe bază de parteneriat, a unor legături de încredere cu Europa de Est și cu republicile care au ieșit de sub tutela URSS.

În data de 10-11 ianuarie 1994, a avut loc la Bruxelles al treisprezecelea summit, această reuniune la nivel înalt a șefilor de stat și de guvern din țările membre NATO a lansat inițiativa Parteneriatului Pentru Pace (Partnership for Peace, PfP), adoptată în iunie 1995, la Istanbul, prin care Alianța rămânea deschisă și altor state europene dornice să promoveze principiile Tratatului și să contribuie la securitatea în zona Atlanticului de Nord. Cu alte cuvinte, extinderea Alianței se înscria în cadrul unei largi arhitecturi de securitate europeană prin cooperare.

Atât la Summit-ul de la Roma, cât și cel de la Bruxelles, s-au reiterat cele trei domenii prioritare de acțiune cărora li s-a acordat un interes aparte și anume aprofundarea relațiilor între Alianța Nord-Atlantică și partenerii de cooperare din Europa Centrală și de Est, creșterea cooperării în sectorul apărării și în domeniul militar, precum și rolul NATO în gestionarea crizelor și în asigurarea păcii.

Pe fundalul crizelor din fosta Iugoslavie, cât și din alte zone precum Bosnia și Herțegovina, Serbia, (Kosovo) a fost acordată o atenție crescută rolului pe care NATO ar putea să-l aibă în gestionarea eficientă a crizelor și în menținerea climatului de pace și în mod deosebit ajutorului pe care Alianța l-ar putea acorda activităților de păstrare a păcii pe care Organizația Națiunilor Unite le-a derulat și încă le derulează în fosta Iugoslavie.

La Summit-ul de la Bruxelles din 1994, experții Alianței în frunte cu ambasadorul american Richard Holbroocke, alături de alți oficiali, declară următorii pași care trebuiau realizați pentru extinderea sferei de acțiune a NATO asupra Europei de Est, post-Război Rece, și anume: cel al ,,Expansiunii Evolutive (Evolutionary Expansion) Promovării Stabilității (Promote Stability), și nu în ultimul rând “Răspunsului Strategic“ (Strategic Response). Toate acestea sugerau ca extinderea NATO să aibă loc numai atunci când Federația Rusă va pune în primejdie statele care tocmai ce se eliberaseră din blocul sovietic, și de asemenea dacă Rusia va manifesta tendințe autoritariste și expansioniste.

În septembrie 1995, NATO a întreprins o campanie aeriană în Kosovo de 9 zile, această operațiune a avut un rol major în terminarea războiului; aceasta fiind prima în regiune.

O altă intervenție NATO, a fost aceea a Operațiunii Forțele Aliate care a debutat în 24 martie 1999, aceasta având loc din nou în Kosovo, stat care făcea parte din Iugoslavia, și aceasta acțiune fiind o reușită.

Doi ani mai târziu, ca urmare a atentatelor teroriste din New York, în care 2 aeronave au lovit turnurile gemene (World Trade Center), în data de 11 septembrie 2001, NATO a invocat pentru prima dată articolul 5 din Carta sa, care desemnează că ,,Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părțile atacate.

NATO împreună cu aliații săi au instituit o misiune: Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (International Security Assistance Force), care a fost condusă în Afghanistan, în 2001 fiind stabilită prin Rezoluția 1386 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF), a avut în vedere înlăturarea talibanilor și al-Qaeda din zona capitalei Kabul pentru a permite stabilirea Administrației Afgane de Tranziție, urmând ca din 2006, aceasta să întreprindă operațiuni de luptă mult mai extinse în sudul Afghanistanului.

De asemenea, Alianța consideră că apărarea valorilor democrației constituie o prioritate absolută pentru apărarea păcii, iar violarea drepturilor omului prezintă pericole grave. NATO apreciază că are datoria să intervină indiferent unde se petrec astfel de situații, dar numai după epuizarea căilor politico-diplomatice de rezolvare a acestora.

Un an mai târziu, la Summit-ul NATO de la Praga din noiembrie 2002, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre NATO au decis invitarea României în Alianța Nord-Atlantică, împreună de alte șase state precum, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia și Bulgaria pentru a începe demersurile de aderare la NATO. România a aderat la Alianța Nord-Atlantică la 4 aprilie 2004.

Cel mai mare val de aderare din istoria Alianței Nord-Atlantice s-a produs în 2004, atunci au aderat o serie de țări din Europa de Est, precum: Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania și România. Trebuie menționat că în decurs de 27 de ani, a existat o pauza după aderarea Republicii Federale Germania din 1955; de atunci, nici un stat nu a mai aderat dintre 1955 și 1982.

Pe 25 iulie 2007, – Secretarul general al NATO de atunci, Jaap de Hoop Scheffer, a declarat că susține planurile Statelor Unite ale Americii de a construi un scut antirachetă în Estul Europei. Acest lucru a declarat înaintea unei întrevederi cu președintele rus, Vladimir Putin, care vede în proiectul american o amenințare la adresa Rusiei.

În 2008, la summit-ul NATO din București, Alianța Nord-Atlantică discuțiile s.au centrat în mare parte pe 3 teme; situația din Afganistan, extinderea NATO și aderarea Georgiei și, nu în ultimul rând pe scutul antirachetă.

Una dintre prioritățile României la summitul NATO a fost aceea că aliații să reafirme ideea că toate statele membre trebuie să se bucure de aceiași protecție din partea organizației într-o formă concretă și directă, de asemenea să-și asume instalarea unui scut cu rază medie și mică de acțiune pentru România, Bulgaria, Grecia și Turcia. Aceste discuții au culminat cu declarația finală a aliaților care confirmă începerea demersurilor pentru ca un scut NATO în Europa de Est să devină posibil și să fie construit.

Alianța Nord-Atlantică a rămas și va rămâne deschisă pentru primirea de noi membri, în conformitate cu politica sa cea a „ușilor deschise". Conform acestei politici, orice stat european care poate contribui la promovarea obiectivelor Alianței incluse în Tratatul de la Washington și la întărirea securității în spațiul euro-atlantic, poate fi invitat să devină membru al Alianței.

Putem remarca faptul că de-a lungul timpului, NATO s-a transformat dintr-o organizație tradițională de apărare colectivă într-o organizație de apărare colectivă regională și de cooperare pentru parteneri.

Pentru NATO, membrii săi sunt foarte importanți, iar aderarea la NATO este deschisă pentru "orice alt stat european în poziția de a promova principiile acestui Tratat și de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice". NATO are, de asemenea, ceea ce numește Membership Action Plan (Planul de Acțiune pentru Aderare), care oferă membrilor aspiranți sfaturi practice și asistență specifică. La rândul său, membrii aspiranți sunt de așteptat să îndeplinească anumite cerințe esențiale.

Constituirea NATO a reprezentat și reprezintă o piatră de temelie în consolidarea securității și apărării colective în zona euroatlantică.

NATO reprezintă legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei.

Conform Preambulului Tratatului Nord – Atlantic, membrii Alianței se angajează să salvgardeze libertatea, moștenirea comună și civilizația popoarelor lor, bazate pe principiul democrației, drepturile omului și guvernarea legii.

În concluzie, Alianța Nord-Atlantică s-a confruntat cu multe probleme în cei 66 de ani de existență, atât în era Războiului Rece, precum și după acesta. NATO s-a extins treptat, dar după anii '90 multe state au aderat la NATO. În prezent, NATO are 28 de state membre, cu ultimele aderate Croația și Albania în 2009. Totodată, putem afirma și faptul că NATO a reprezentat în perioada derulării Războiului Rece o alianță defensivă pentru pentru țările occidentale, și ulterior un gardian mondial al păcii după 1990.

2.2 Atribuțiile esențiale NATO

Principiul de bază al existenței NATO este angajarea comună în susținerea colaborării mutuale între statele membre ale Alianței, fundamentată pe indivizibilitatea securității membrilor săi. Acest principiu adeverește faptul că nici o țară membră nu este obligată să se bazeze doar pe propriile eforturi în tratarea amenințărilor esențiale față de securitatea internațională.

Un prim obiectiv hotărâtor al NATO, este asigurarea independenței securității membrilor săi prin apelul la instrumente de natură politică și militare, aceasta efectuându-se prin politica de apărare a securității Alianței, fundamentată pe trei componente: dialogul, cooperarea și păstrarea potențialului defensiv colectiv. Înfăptuirea în bune condiții a acestui obiectiv poate fi pusă în pericol de riscurile apariției unor crize și conflicte care să dăuneze securității zonei euro-atlantice; deci, Alianța nu presupune numai venirea în sprijinul membrilor săi, dar contribuie în mod esențial la garantarea păcii și stabilității în spațiul nord-atlantic.

Pe de o parte, din punct de vedere politic, Alianța Nord-Atlantică promovează valorile democratice și încurajează consultarea și cooperarea pe probleme de apărare și securitate în a construi, încrederea pe termen lung precum și prevenirea crizelor și conflictelor.

Pe de altă parte, dacă ne referim la partea militară, NATO se angajează și la rezolvarea pașnică a disputelor. Dacă eforturile diplomatice eșuează, ea are capacitatea militară necesară pentru a întreprinde operațiunile de gestionare a crizelor, Acestea sunt realizate în conformitate cu articolul 5 din Tratatul de la Washington – tratatul fondator al NATO – sau sub mandat ONU, singur sau în colaborare cu alte țări și organizații internaționale.

De asemenea, în scopul creșterii încrederii reciproce și a capacității de acțiune comune cu NATO, precum și în scopul creșterii transparenței; Alianța se prezintă drept organizația care reunește eforturi colective depuse de către membri săi pentru sprijinirea intereselor lor proprii în tema asigurării securității.

Angajarea NATO față de acordul transfrontalier este vital; alianța este antrenată într-un parteneriat rezistent și energic între Europa și America de Nord în protecția valorilor și obiectivelor pe care le au în comun.

De asemenea, Alianța este motivată să participe de la caz la caz și printr-un acord comun, la preîntâmpinarea conflictelor și la implicarea susținută în managementul crizelor, rezolvarea acestora, promovarea în mod extins parteneriatul, cooperarea și colaborarea cu alte din spațiul euroatlantic.

În scopul îndeplinirii politicii de securitate, Alianța recurge la următoarele metode: păstrarea unei capacități militare satisfăcătoare pentru a preveni orice agresiune și pentru a răspunde cu o apărare eficace, o abilitate de a gestiona crize mondiale ce pun în pericol siguranța membrilor săi. O astfel de capabilitate, alături de angajamentul politic constituie chintesența capacității Alianței de a evita orice tentativă de a recurge cu privire la ineficiența unei agresiuni militare directe împotriva Alianței, nu pot fi luate în calcul ca având o finalitate sigură.

Pentru înfăptuirea obiectivului central de protecție în asigurarea stabilității, Organizația Atlanticului de Nord a promovat următoarele atribuții cruciale de securitate:

– furnizează o bază indispensabilă stabilității climatului de securitate în Europa fondat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și pe voința de a soluționa diferendele în mod pașnic. Dorește să creeze un climat în care nici o țară nu va mai putea să recurgă la intimidare sau represalii împotriva unui stat european, oricare ar fi el, nici să-și impună hegemonia prin amenințarea cu folosirea forței sau prin recurgerea la forță.

– servește alianțelor conform dispozițiilor art. 4 al Tratatului Atlanticului de Nord, drept forum transatlantic pentru consultări asupra oricărei chestiuni ce ar afecta interesele lor vitale, mai ales în cazul apariției unor evenimente ce prezintă un risc pentru securitatea lor. Facilitează coordonarea forturilor în aceste domenii de interes comun.

– oferă mijloace de descurajare și de apărare împotriva oricărei forme de agresiune vizând teritoriul unui stat membru al NATO conform art. 5 și 6 din Tratatul de la Washington.

– Păstrează un echilibru strategic în Europa.

Alte atribuții importante pentru a asigura stabilitatea și securitatea în zona euro/atlantică ar fi:

managementul situațiilor de criză: Să fie gata, de la caz la caz în conformitate cu Art. 7 din Tratatul de la Washington, să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor și să se angajeze activ în rezolvarea crizelor, inclusiv în operațiunile de ripostă în cazul situațiilor de criză;

parteneriat: Să promoveze, pe scară largă parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din zona Euro-atlantică, având ca scop creșterea transparenței încrederii reciproce și a capacității de a acționa în cadrul Alianței.

Structurile create în cadrul NATO permit țărilor membre să-și coordoneze politicile, în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigură o permanentă conlucrare și cooperare în domeniul politic, economic, ca și în alte domenii non militare, precum și formularea de planuri comune de apărare, stabilirea infrastructurii, a echipamentelor și facilităților de bază, necesare operațiunilor forțelor militare și aranjamentele pentru programe și exerciții comune de instrucție.

CAPITOLUL 3

PRINCIPIILE DE FUNCȚIONARE ALE NATO

3.1 Structura și modul de funcționare

Alianța Nord-Atlantică înglobează, de asemenea un parteneriat transfrontalier între membrii europeni ai NATO, SUA și Canada acesta fiind menit să contribuie la menținerea păcii și stabilității în Europa. Așa cum am mai amintit, scopul principal al parteneriatului îndeplinirea obiectivelor politice și militare, dar și de cooperare în alte domenii cum ar fi: economic, științific, ecologic. În anii Războiului Rece în condițiile confruntării cu o ideologie marxist-leninistă, preponderent expansionistă și cu un sistem totalitar coordonat de URSS și Tratatul de la Varșovia, parteneriatul între țările membre NATO, s-a polarizat în direcția amplificării și păstrării apărării colective.

NATO a apărut ca o organizație și și-a dezvoltat structurile politice și militare ținând seama de transformarea contextului de securitate europeană după încetarea Războiului Rece. Modificările structurilor și politicilor Alianței reflectă angajamentul țărilor membre ale NATO de a menține cooperarea politică și militară esențială pentru securitatea lor comună. În același timp, ele și-au extins cooperarea spre noi parteneri din Europa Centrală și de Est, pentru a promova stabilitatea și securitatea în întreaga Europă.

Adaptată la noile realități politico-militare care au început să se transforme în ultimul deceniu al secolului XX, continuând până în prezent Organizația Atlanticului de Nord a întâmpinat o serie de dificultăți care au impus organizarea structurilor interne, mai ales a celor militare pentru a demara acțiuni concrete de impact în vederea soluționării crizelor viitoare.

Interferența dintre cele 28 de state membre, se fundamentează în principal pe o structură care a fost pusă în practică în primii ani de existență ai Alianței.

Există mai multe departamente în structura NATO după cum urmează. În (anexa 2) putem observa principalele comitete, iar (în anexa 3) – structurile civile și militare din cadrul Alianței Nord-Atlantice.

– Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) împuternicit cu autoritate politică și puteri decizionale reale; este alcătuit din toți reprezentanții permanenți ai tuturor țărilor membre care se întrunesc cel puțin odată pe săptămână.

Consiliul este singurul organ al Alianței a cărui autoritate derivă în mod foarte clar din Tratatul Atlanticului de Nord. El oferă guvernelor țărilor membre un dialog pentru consultări la nivel înalt. Cele 28 de state membre NATO au aceleași drepturi în fața Consiliului; toate guvernele țărilor membre participă la elaborarea orientărilor de către Consiliu, sau, sub autoritatea acestuia; în consens, regulă pe care se bazează toate hotărârile.

– Departamentul pentru Probleme Politice include două direcții: Direcția Politică și Direcția Economică; în principal Direcția Politică se ocupă de pregătirea dezbaterilor politice ale Consiliului NATO, constituie rapoarte pe probleme politice aflate în atenția secretarului general, ține legătura cu delegațiile statelor membre, cu alte organizații internaționale și elaborează propuneri comune în domeniul dezarmării și controlului armamentelor; Direcția Economică are rol consultativ în probleme economice care au consecințe politice. În același timp analizează tendințele economice, pregătește evaluări economice ale țărilor membre NATO.

– Departamentul pentru Operațiuni și Planificarea Apărării se află în subordinea Secretarului General adjunct pentru operațiuni și planificarea apărării, care este președintele Comitetului de Analiză a Apărării (instanța superioară pentru planificarea apărării în cadrul NATO, aflată sub autoritatea Comitetului de Planificare a Apărării) și vicepreședinte al Grupului executiv de lucru. El prezidează și Grupul de coordonare politică; Departamentul sprijină, de asemenea, Comitetul director politico-militar al Parteneriatului pentru Pace (PMSC/PfP), în coordonarea și dezvoltarea activităților prevăzute în cadrul PfP. Departamentul este format din Direcția pentru politica de apărare și planificarea forțelor armate; Direcția pentru parteneriat și cooperare în domeniul apărării.

– Departamentul pentru Sprijinul Apărării are ca atribuții esențiale consilierea Secretarului General al NATO și Consiliul Nord Atlantic, în toate problemele aparținând sectorului cercetării, dezvoltării, producției și achiziției de armamente, sisteme de apărare și telecomunicații.

Departamentul asigură legătura cu organizațiile NATO de producție – și logistică – angajate, în proiecte de cooperare vizând echipamente, precum și cu agențiile militare ale NATO care se ocupă de cercetarea în domeniul apărării și problemele legate de aceasta. În limita responsabilităților și competențelor sale, ia parte la toate aspectele procesului de planificare a apărării, desfășurat de NATO. Secretarul general adjunct – pentru sprijinul apărării, îndeplinește funcția de președinte permanent al Conferinței directorilor naționali pentru probleme de armament (CNAD) și al Comisiei C3 a NATO, precum și cea de co-președinte al Comitetului NATO pentru standardizare.

Departamentul este compus din două Direcții: Cea de planificare, programe și politică în domeniul armamentelor îl sprijină Secretarul General adjunct în abordarea unei ample game de probleme de sorginte politică și programare, care țin de achiziția echipamentului de apărare și de cooperarea Alianței în domeniul apărării; directorul său este locțiitorul este Secretarului General adjunct pentru sprijinul apărării.

Cea de a doua direcție este cea de Apărare aeriană și controlul spațiului aerian (fosta Direcție a sistemelor de apărare aeriană) este responsabilă cu relația importantă dintre apărarea aeriană și controlul civil și militar al spațiului și traficului aerian. Ea acordă sprijin Comitetului de Apărare Aeriană al NATO (NADC), al cărui rol este să ofere consultanță Consiliului și Comitetului de Planificare a Apărării, în toate aspectele evoluției programului de apărare aeriană.

– Direcția pentru Planificare Nucleară (NPG), este principalul instrument în care au loc consultările asupra tuturor problemelor legate de rolul forțelor nucleare în cadrul politicii de securitate a NATO. El se reunește de două ori pe an, în mod normal la nivelul miniștrilor Apărării și în funcție de necesități la nivelul ambasadorilor.

– Secretarul General este o personalitate politică de talie internațională numit de țările membre pentru a-și asuma funcțiile de Președinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru Planificarea Apărării, al Grupului pentru Planificare Nucleară ți al căror comitete principale, în același timp cu cea de Secretar General al NATO. Este de asemenea, principalul purtător de cuvânt al Organizației, atât în relațiile acesteia cu exteriorul, cât și în discuțiile și contactele țărilor membre.

– Statul Major Internațional (SMI) este alcătuit din țările membre, care conlucrează pentru Consiliu, pentru comitetele și grupurile de lucru subordonate lui ce se derulează permanent, cu multe probleme ce preocupă Alianța.

– Un alt departament din cadrul NATO este acela al Infrastructurii, Logistică și Planificare pentru Situații de Urgență Civilă. Acesta se află sub autoritatea Secretarului General adjunct de resort, analizează și dispune asupra situațiilor de urgență civilă și este alcătuit din 3 compartimente:

– Direcția de Infrastructură elaborează propuneri cu privire la aspectele de politică generală, probleme de finanțare, asigură supravegherea tehnică și financiară a programului NATO pentru infrastructură;

– Direcția de Logistică elaborează și coordonează planurile logistice ale NATO pentru eficacitatea forțelor Alianței, menține legătura cu autoritățile militare ale NATO pentru asigurarea consumurilor;

– Direcția de Planificare pentru Situații de Urgență Civilă coordonează și orientează planurile pentru trecerea rapidă a economiilor pe timp din timp de pace ale țărilor Alianței la o economie pentru situații de urgență, planifică folosirea resurselor civile în sprijinul apărării Alianței și al protecției civile.

– Departamentul pentru Probleme Științifice și de mediu este subordonat Secretarului General adjunct pentru afaceri științifice și de mediu, care este președintele Comitetului NATO pentru știință și președinte al Comitetului pentru problemele societății moderne. Acesta este secondat de un locțiitor al Secretarului General adjunct și are următoarele responsabilități: consilierea Secretarului General asupra problemelor științifice și tehnologice care prezintă interes pentru NATO și, de asemenea, coordonează activitatea subcomitetelor pentru întărirea capacităților științifice și supervizează elaborarea proiectelor pilot pentru cercetare.

Asigură implementarea deciziilor Comitetului pentru știință; conducerea activităților subcomitetelor și comisiilor consultative create de către acesta; și dezvoltarea de modalități care să promoveze colaborarea în domeniul științific și cel tehnic, între oamenii de știință din țările Alianței și cei din țările partenere sau parte a Dialogului Mediteranean, consolidând astfel capacitățile științifice și tehnice ale acestor state.

Caracteristicile primordiale ale mecanismului de consultare și de decizie al Alianței invocate mai sus se bazează pe o structură de direcții care impun fiecărui stat membru să fie reprezentat la toate nivelurile în toate sectoarele de activitate în care Alianța Nord-Atlantică participă.

3.2 Interferența NATO față de alte organizații internaționale guvernamentale

Alianța Nord-Atlantică, fiind o alianță internațională cooperează cu o multitudine de organizații internaționale, precum și non-guvernamentale care activează în zona asistenței umanitare și a dezvoltării sociale.

Încă de când a fost creată, NATO a avut relații instituționale cu Organizația Națiunilor Unite, consolidându-se începând deceniul IX al sec. XX.

Secretarul General al NATO are consultări cu Secretarul General al ONU în ceea ce privește modul de conducere al operațiunilor, precum și în alte domenii-cheie referitoare la managementul crizelor și lupta împotriva terorismului.

La nivel consultativ, o gama largă de probleme este discutată între cele două organizații, incluzând planificarea intervenției civile în caz de urgență, combaterea traficului uman, acțiunea împotriva minelor și lupta împotriva terorismului.

Întalnirea de la Helsinki a Consiliului Uniunii Europene, care a avut loc in decembrie 1999, a stabilit un “obiectiv global” statelor membre UE, referitor la capacitățile lor militare destinate operațiunilor de rezolvare a crizelor. Scopul este acela de a permite UE să desfășoare, pană in anul 2003, și să susțină, minimum un an, forțe militare de pană la 60.000 de soldați, care să efectueze întreaga gamă de așa-numite “activități Petersburg”, stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, din 1997.

Colaborarea dintre Alianța Tratatului Atlanticului de Nord și Uniunea Europeană s-a realizat la întâlnirea miniștrilor de externe ale statelor membre NATO din capitala Germaniei, luându-se decizia de a pune la dispoziția Uniunii Europene Vestice a resurselor NATO cu privire la managementul crizelor, atunci UE era într-o perioadă în care nu avea încă o strategie de securitate redutabilă.

Principiile acestui prim acord includeau:

asigurarea accesului UE la tehnologia de planificare strategică a NATO

punerea la dispoziția UE a patrimoniului de intervenție al NATO

posibilitatea ca UE sa poată folosi baza de comandă europeană a NATO pentru propriile acțiuni

ajustarea la sistemul de apărare al NATO, astfel încat forțele sa poată fi folosite și pentru operațiuni ale Uniunii.

Așadar, Uniunea Europeană lucrează împreună cu Alianța Nord-Atlantică pentru a preveni și a soluționa crizele, conflictele armate de pe continentul European și nu numai. Cele două organizații împărtășesc interese strategice comune și cooperează în spirit de complementaritate și de parteneriat.

Dincolo de cooperarea pe diverse domenii, alte priorități pentru cooperare au menirea să asigure că eforturile de dezvoltare a capacităților se susțin reciproc, precum combaterea terorismului și a proliferării armelor de distrugere în masă.

Relațiile dintre Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană

Relațiile cu UE sunt astăzi o zonă vitală a activităților Alianței. Pe
17-18 iunie 2004 Consiliul European de la Bruxelles a declarat că Uniunea Europeană a fost de acord", să continue lucrările privind instituirea unei celule civil/militar în cadrul Statului Major Militar al UE, împreună cu aranjamentele formale între NATO și Statul Major al UE, printre care "un centru operațional." Liderii Uniunii Europene au convenit "faptul că această ,,centru operațional" nu va fi un sediul central permanent, și principala opțiune pentru operațiuni militare autonome rămân comandamentele naționale patru operații conduse de UE sunt prin urmare bazate pe active NATO sau independente de ele, în funcție de mărime, domeniu de aplicare și localizarea a operațiunii.

În vara lui 2000, NATO și Secretariatul Consiliului UE au stabilit un acord de securitate interimar între cele două organizații, care administrează schimbul de informații clasificate. Ambele organizații lucrează la perfectarea unui acord permanent NATO-UE.

În ceea ce privește securitatea energetică, acesta este un alt domeniu distinct și promițător pentru viitoarea cooperare dintre NATO și UE. Dependența de sursele externe de energie este de mult o realitate pentru multe state ale Uniunii Europene, dar pentru altele, acesta reprezintă o perspectivă nouă care se va concretiza pe termen scurt.

În concluzie, cele două organizații, respectiv, Organizația Tratatului-Atlanticului de Nord, pe de o parte și Uniunea Europeană pe de altă parte se confruntă cu aceleași provocări de siguranță esențială. Și aici, putem afirma faptul, că o cooperare accentuată ar fi coerentă între aceste domenii și ar duce mai mult ca sigur, la realizarea unor rezultate mai eficiente pentru amândouă.

NATO și OSCE

În ceea ce privește relațiile Organizației Tratatului Atlanticului de Nord cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), trebuie stipulat faptul că alianța și-a dezvoltat relațiile atât la nivel politic cât și operațional.

La nivel politic, NATO și OSCE se consultă în chestiuni specifice sud-estului european, Caucazului de Nord și al Asiei Centrale, precum și la cele cu privire la aspectele tematice și regionale de interes comun de securitate, cum ar fi securitatea frontierelor și dezarmarea. Iar la nivel operațional, cooperarea în prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea post-conflict a fost deosebit de activă în Balcanii de Vest. Cele două organizații NATO și OSCE au dezvoltat inițiative pentru regiunea mediterană.

Alianța Tratatului Atlanticului de Nord și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) conlucrează împreună pentru a construi securitate și să promoveze stabilitatea în zona euro-atlantică cooperând în domenii cum ar fi, prevenirea și soluționarea conflictelor, reabilitare post-conflict, gestionarea crizelor, precum și în abordarea noilor provocări de securitate.

Acest dialog politic internațíonal se realizează în cadrul ,,Platformei pentru Securitate și Cooperare", lansată de OSCE în anul 1999.

Cele două organizații în domeniul securității și apărării colaborează, în plus, în problemele de mediu ce reprezintă amenințări la adresa securității, stabilității și păcii prin inițiativa pentru Mediu și Securitate (ENVSEC).

Consiliul NATO-Rusia

Bazele relațiile NATO-Ruse au fost puse încă din timpul anilor 1990 după sfârșitul Războiului Rece, atunci cele două părți au semnat mai multe acorduri importante cu privire la cooperarea, iar în anul 1994, Rusia a aderat la Parteneriatul pentru Pace (PfP).

Consiliul NATO și Federația Rusă reprezintă principalul mecanism în ceea ce privește colaborarea NATO-Federația Rusă. Acesta a fost instituit la summit-ul NATO de la Roma, din luna mai 2002. Un forum de consultări și cooperare a fost creat în 1997, acesta se numea: NATO-Russia Actul Fondator al relațiilor mutuale, aceasta rămâne baza formală în relațiile NATO-Ruse. Acest Consiliu nu și-a atins obiectivele datorită crizei din Kosovo din 1999, dar și a poziției diametral opuse a celor două părți.

La Summit-ul de la București din 2008 în cadrul Consiliului NATO-Rusia s-a convenit să se amplifice activitatea în ceea ce privește răspunsul comun față de riscurile multilaterale la adresa securității comune.

Făcând un arc peste timp, în urma actelor de agresiune ale Federației Ruse la adresa Ucrainei din 2014, miniștrii de externe aliați au decis, la 1 aprilie 2014, suspendarea ansamblului cooperării practice al Consiliului NATO-Rusia în cadrul NRC, continuarea dialogului politic se va realiza doar la nivel ambasadorial și superior acestuia, în funcție de necesități.

În mod cert, mai devreme sau mai târziu relațiile bilaterale și parteneriatul din cadrul NRC dintre Alianța Nord-Atlantică și Federația Rusă, se vor relua însă numai în cazul în care se va stabili o linie comună de negocieri între acestea două. În prezent există tensiuni la nivel politic, după ce Federația Rusă a anexat ilegal Crimeea în 2014.

De asemenea NATO, a cultivat relații cu două țări partenere: Federația Rusă și Ucraina, precum și cu cele șapte țări participante la Dialogul Mediteranean. În același sens putem spune că Alianța întrevede capabilități de a coopera cu state din zona Orientului Mijlociu, printr-un demers inițiat la Reuniunea la nivel înalt de la Istanbul desfășurată în iunie 2004

Comisia NATO-Ucraina NUC

Comisia NATO-Ucraina este o un alt parteneriat încheiat între Alianța Nord-Atlantică și Ucraina, și acesta reprezintă organismul decizional responsabil pentru dezvoltarea relației dintre NATO-Ucraina și pentru direcționarea activităților de cooperare. Între aceste două entități, există un forum de consultare care vizează problemele de securitate de interes comun.

NUC, NATO-Ucraina a fost instituit de Carta NATO-Ucraina privind parteneriatul Distinct semnat de șefii ucraineni și aliați de stat și de guvern de la Madrid, la 9 iulie 1997. Grupurile de lucru comune, lucrând sub auspiciile Comisiei, activează în domenii precum: reformarea sectorului ucrainean de securitate și apărare, controlul civil democratic asupra serviciilor secrete, securității economice, cooperarea științifică. Alte domenii se referă la combaterea terorismului, operațiunile de cooperare șii menținere a păcii, a intervenției umanitare, cooperarea politică în problematicile securității regionale, cooperarea militară și informarea publică.

În luna martie a anului 2014 NATO, a decis că va dezvolta cooperarea practică cu Ucraina după agresiunea ilegală a Rusiei în Crimeea, aliații NATO convenind să consolideze sprijinul lor pentru Ucraina, a cărei parte de est este măcinată de confruntări violente și război în regiunea Donețk și Lugansk. În urma negocierilor declarate miniștrii de externe se așteaptă să cadă de acord cu privire la măsurile de sprijin suplimentar la reuniunea lor, care a avut loc în data de 1 aprilie 2014.

Ucraina rămâne unul dintre partenerii de lungă durată și cei mai activi ai NATO, fiind de asemenea, un membru fondator al Parteneriatului pentru Pace. În ultimii 20 de ani, NATO și Ucraina au construit o cooperare într-o amplă varietate de domenii.

Alianța Nord-Atlantică a cooperat și continuă să coopereze, cu structuri și organizații precum ONU, OSCE, Uniunea Europeană, etc., în vederea prevenirii viitoarelor amenințări la adresa securității statelor membre, precum crize și conflicte. De asemenea se dorește intensificarea unui echilibru strategic în Europa, dar și în vecinătatea sa.

Interferența cu aceste organizații definește Alianța Nord-Atlantică ca fiind abilă și în același timp eficientă pe plan internațional.

3.3 Extinderea NATO către Estul Europei în condițiile crizei din Ucraina 2014

După încheierea Războiului Rece, anii '90 au adus schimbări majore de ordin politic și social pe scena internațională. Sfârșitul lumii bipolare și instaurarea unipolarismului de către Statele Unite au conferit acestora un statut hegemonic.

Căderea Cortinei de Fier precum și dizolvarea Pactului de la Varșovia din 1991, au atribuit Alianței Nord-Atlantice, un statut aparte; astfel, după unii teoriticieni ai NATO: Peter Duignan, Ted. G. Carpenter, Rutherford Ian, dezagregarea Uniunii Sovietice nu mai reprezenta nici un pericol către aliații din Occident; așa ca Alianța s-ar fi putut putut desființa, dar aceasta a continuat procesul de extindere către centrul și estul Europei pentru cooptarea de noi membri.

Statele Unite și NATO au asimilat disoluția Uniunii Sovietice cu dispariția dușmanului tradițional, drept pentru care în următorii ani după Războiul Rece a conferit posibilitatea țărilor din est-europene să solicite aderarea la Alianța Nord-Atlantică.

Finalul Războiului Rece a marcat de asemenea și dispariția principalului instrument de dominație hegemonică în Estul Europei. În urma acordului stabilit, trupele sovietice s-au retras din Germania de Est și, curând după aceea, și din Europa Centrală, momente ce au însemnat apariția unui mediu de securitate diferit în această parte a Europei. Din perspectiva securității internaționale, se stabilea crearea unei „zone tampon” între frontiera de vest a URSS și estul frontierei Alianței Nord-Atlantice. Experții pe probleme de securitate, cât și planificatorii strategici, au definit, această „zonă tampon” drept „zona gri” a securității europene.

NATO a creat Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC) în decembrie 1991, cu scopul de a promova dialogul pe probleme de securitate comună cu aceste țări și cu fosta Uniune Sovietică. Acest dialog a constituit o punte între Estul și Vestul divizat și a creat oportunități deosebite în vederea unei cooperări eficiente. În 1997, Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic a fost redenumit Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), reunind statele aliate și cele nouă state din centrul și estul Europei, la care s-au adăugat încă două în 1992.

Fostele state comuniste care făceau parte din Tratatul de la Varșovia, dizolvat în 1991, au semnat Parteneriatul pentru Pace (PfP) al NATO, urmând ca ulterior la viitoarele summit-uri să se analizeze dacă îndeplinesc condițiile impuse de alianță și fie stabilit și momentul în care vor intra în marea familie a NATO.

O mare parte a analiștilor au considerat că, odată cu finalul Războiului Rece, premisele existenței NATO s-au schimbat în mod hotărâtor. Pentru țările nou aderate, printre care și România, statutul de membru NATO nu reprezintă doar o garanție a integrității teritoriale, ci și consolidarea drepturilor fundamentale: democrația, libertatea, apărarea..

Statele din centrale și estice ale Europei, au îndeplinit aceste criterii ale NATO și puteau să se alăture alianței chiar mai devreme de 1999. Tocmai de aceea, extinderea NATO către Europa de Est și către țările baltice a modificat radical configurația militară a organizației; integrarea de noi state.

Plurivalența și dinamica mediului actual de securitate internațional, au impus un ritm alert de evoluție rapid al NATO, lărgindu-și astfel cadrul de interese și îmbogățindu-și agenda cu tematici din ce în ce mai variate din punct de vedere al acoperirii geografice.

Dacă în perioada Războiului Rece țările din Centrul și Estul Europei reprezentau una dintre zonele de confruntare cu Rusia Sovietică, după prăbușirea regimului comunist, statutul acestora devenea unul incert. În contextul reconfigurării raporturilor de putere în interiorul sistemului internațional, Europa centrală și de Est rămânea în continuare un spațiu geostrategic important pentru NATO și pentru Europa de Vest. Motivațiile sunt multiple – poziția geografică ce o plasează în proximitatea Federației Ruse, fiind totodată și un veritabil culoar spre Orientul Mijlociu (cazul Europei de Est); o piață economică semnificativă; o zonă cu un considerabil potențial de conflict și, implicit, un posibil furnizor de insecuritate pentru Europa. Cooptarea țărilor din Europa Centrală și de Est în structurile NATO a fost apreciată mai ales ca o soluție de conectare a acestora la un spațiu de securitate.

De-a lungul anilor Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a suferit ample transformări determinate de amenințării pe care trebuie să le înfrunte și care s-au răsfrâns asupra modificării structurii sale, a numărului membrilor și modalitățile de organizare, precum și a modelului de răspuns pe care trebuie să-l genereze.

Lărgirea NATO a provocat o nouă dezbatere despre intențiile Rusiei. Unii observatori susțin că mai devreme sau mai târziu, Moscova intenționează să-și extindă influența pentru republicile din fosta URSS și apoi în Europa Centrală. Țările care se implică în aderarea la NATO consideră clar că Rusia reprezintă amenințarea principală la adresa securității lor.

Cu toate acestea, relațiile dintre Statele Unite ale Americii și Federația Rusă s-au îmbunătățit în mod constant. Fostul președinte american George W. Bush a anunțat că Statele Unite și Rusia nu mai sunt adversari; treptat, aceste relații au început să se deprecieze invariabil după momentul 2008, atunci când Federația Rusă a declanșat un război în Gori, Georgia, iar în anul 2014 a anexat ilegal Crimeea, destabilizând estul Ucrainei..

În ianuarie 1994, la Summit-ul de la Bruxelles, liderii organizației au reafirmat deschiderea Alianței față de înglobarea altor state europene apte să respecte și să aplice principiile Tratatului de la Washington și să își aducă aportul la securitatea zonei Nord-Atlantice.

În 1997, NATO a invitat trei state din Europa Centrală și de Est în care procesele de democratizare și tranziție orientate către piață au progresat cel mai mult, și anume: Republica Cehă, Ungaria, și Polonia să se alăture Alianței. Doi ani mai târziu, cele trei state au devenit membre ale Alianței cu ocazia summit-ului aniversar al cincizecilea în Washington, DC.

NATO a promovat întotdeauna "politica ușilor deschise" – care reprezintă o poartă de acces spre un nou model al integrării și cooperării europene și globale ce se axează pe transparența programelor de apărare și a bugetelor militare, prin interesul reprezentat față de soarta națiunilor lumii, de evoluția lor liberă de orice constrângere și amenințare.

Tot atunci, în capitala Statelor Unite, liderii Organizației Nord Atlantice s-au angajat să continue extinderea Alianței. Astfel, în iunie 2002, fostul președinte George W. Bush a semnat o măsură de sprijin în favoarea lărgirii Alianței Nord-Atlantice, iar patru luni mai târziu în octombrie 2002, Camera Reprezentanților din SUA a adoptat o rezoluție care recomandă o extindere "Big bang", pentru Summit-ul NATO următor ce avea fie luna următoare în Republica Cehă.

La Summit-ul din capitala Cehiei, din noiembrie 2002, NATO a invitat șapte țări – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia – care se așteaptă să devină membri cu drepturi depline, după ce parlamentele statelor membre și țările candidate aveau să ratifice extinderea Alianței. Pentru a evita problemele care rezultă din prima rundă de extindere, este important să înțelegem avantajele și dezavantajele rundei ulterioare.

Fiind o superputere Rusia,, a încercat tot timpul să își reinventeze și să-și consolideze rolul și poziția sa pe plan internațional și să-și reinstaleze influența globală, în primul rând prin redobândirea sferei sale de securitate. În acest context, Ucraina, aflându-se la frontiera de est a NATO are un rol considerabil.

Doi ani mai târziu s-a produs al cincilea val de extindere, fiind totodată cel mai mare din istoria NATO, – un autentic ,,boom'' – șapte state au aderat la Alianță la 29 martie 2004 devenind oficial membre: – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, și Slovenia.

Extinderea Alianței Nord-Atlantice, îndeosebi către Estul Europei, până în 2009, reprezintă un proces de transformare care a însemnat nu numai primirea de noi membri, ci și sporirea capabilităților și potențialelor pentru combaterea gravelor primejdii și amenințări actuale la adresa securității continentale și globale. Actuala lărgire a Alianței spre Est consolidează securitatea întregului Spațiu Euro-Atlantic. Pe viitor, s-ar putea realiza o potențială extindere aderând la NATO, Ucraina precum și statele din Balcani.

Recenta situație din Ucraina pune în lumină necesitatea integrării unui stat într-o formulă de alianță militară generatoare de securitate.

Instabilitatea politică și economică precară, corupția endemică, nerespectarea statutului de drept și a drepturilor minorităților au declanșat în Ucraina o criză europeană de proporții, care evidențiază consecințele etapei unei solide garanții de securitate.

Din punct de vedere geopolitic, Ucraina fiind situată între Europa, Caucaz, Turcia și Rusia, reprezintă un centru de gravitație strategic. După destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, situația s-a schimbat în regiunea Mării Negre, de vreme ce statele succesoare s-au întins pe litoralul rusesc al Mării Negre dar și al Mării Baltice. În acest sens, o nouă țară devine, din punct de vedere geografic, un actor important în această zonă pontică – Ucraina, care a moștenit cele mai mari porturi sovietice la marea Neagră și cea mai mare parte a vechii fâșii de litoral și de platou continental a URSS.

Ucraina poate fi un fundament geopolitic, dacă analizăm variabilele: spațiu geografic, populație, resurse, ce determină un interes crescut pentru această regiune și ai celorlalți actori ai arenei internaționale.

Cea mai mare miză a anexării Crimeei de către Federația Rusă este aceea a "permanentizării staționării Flotei Ruse la Marea Neagra de la Sevastopol", susține sociologul Nicolae Tibrigan; zona geografică a Ucrainei este o zonă-tampon între granițele estice ale NATO și linia strategica Sankt-Petersburg și Rostov pe Don.

Declarația Summit-ului din Țara Galilor din septembrie 2014, adoptată de șefii de stat și de guvern participanți la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic, reprezintă un angajament de consolidare a relațiilor transatlantice ale Alianței în fața noilor provocări ale mediului de securitate, cu precădere cele din estul Europei din 2013 până în prezent, în speță cele din Ucraina, cărora li s-a acordat o atenție deosebită de către liderii lumii.

La Summit-ul NATO din 4-5 septembrie 2014 din Țara Galilor, s-a decis ca Alianța Nord-Atlantică va rămâne alături de Ucraina și va susține în continuare suveranitatea și integritatea acestei țări, pe drumul său de integrare europeană..

Trebuie menționat faptul că, încă din prima zi, liderii care s-au întâlnit la Newport, în Țara Galilor, au promis să sprijine financiar Ucraina pentru a-și continua reformele, precum și exercițiile comune cu NATO. De a asemenea, s-a decis înăsprirea sancțiunilor pentru Federația Rusă.

Conform Declarație NATO din Țara Galilor, NATO trebuie sa fie pregătită să raspundă "repede și ferm" la noile amenințări ale mediului actual de securitate. Acest lucru a fost aprobat ,,Planul de acțiune al Alianței” pentru amplificarea nivelului de reacție. Acest plan este practic "un pachet coerent și cuprinzător de măsuri necesare pentru a raspunde schimbărilor mediului de securitate atât de la frontierele NATO, cat și mai indepărtate" și care "răspund provocărilor Rusiei", fiind un plan transfrontalier.

Liderii statelor NATO se angajează să consolideze legătura euro-atlantică pe mai departe și să asigure resursele, capabilitățile și voința politică necesară pentru a se asigura ca Alianța "rămâne gata sa facă față oricărei provocări" și să apere libertatea și valorile comune privind libertatea individului, drepturile omului, democrația și statul de drept.

În luna februarie a anului 2015, fostul secretar general al NATO Anders Fogh Rasmussen a declarat că: Rusia ar putea ataca una dintre țările baltice. Autoritățile de la Moscova s-au arătat foarte iritate de cele șase noi centre de comandă NATO. Federația Rusă a atras atenția asupra faptului că zona baltică ar putea deveni o regiune de confruntare militară. În condițiile actuale, ideea unui atac asupra unui stat baltic nu pare să fie un scenariu rupt de realitate. Rasmussen, a acordat un interviu despre această posibilitate relatând, ,, Putin vrea să redea Rusiei poziția sa de mare putere. Există o mare probabilitate ca el să intervină în regiunea baltică pentru a testa articolul 5 al NATO referindu-se la clauza de solidaritate care stă la baza securității colective. Vladimir Putin ar putea să întreprindă un atac în unul dintre cele trei state baltice pentru a testa dacă Alianța Nord-Atlantică se va mobiliza avertiza Rasmussen ", a spus Anders Fogh Rasmussen, Secretar General al NATO.

În prezent, în contextul crizei din Ucraina, nu se pune problema calității sale de membru NATO. Fostul Secretarul general al Alianței, Anders Fogh Rasmussen a promis în termeni evazivi să extindă cooperarea militară dintre Alianța Nord-Atlantică și autoritățile de la Kiev și să întreprindă manevre comune, deoarece Kievul se afla și încă se află într-un conflict teritorial cu Moscova. Conform Cartei NATO, statele care se confruntă cu astfel de probleme nu pot deveni membre ale organizației. Prin urmare, pentru a începe formalitățile de aderare la NATO o țară trebuie să-și soluționeze problemele teritoriale și etnice.

Conform fostului lider sovietic Mihai Gorbaciov, extinderea Alianței până la granițele Rusiei și scutul antirachetă sunt câteva dintre cauzele actualei crize politice din Europa Occidentul și Rusia cu privire la riscul unui nou Război Rece, relatează Russia Today, în pagina electronică a declarat pentru Russia Today. Tot acesta a mai afirmat într-un alt interviu pentru Der Spiegel că această criză ar putea conduce Ucraina cu ușurință la război nuclear și că "Extinderea blocului în partea de est a Europei a distrus ordinul european de securitate, care a fost scris în Actul Final de la Helsinki din 1975.

Potrivit ministrului de externe al Federației Ruse, Aleksandr Lukașevici, o viitoare extindere a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord spre Estul Europei va duce la o schimbare militar-poltică majoră în pe continentul European, iar aceasta va afecta în mod direct interesele de securitate ale Rusiei, obligând-o să ia măsurile necesare adecvate. Ambițiile pro-NATO (ale Ucrainei) vor complica și mai mult intensificarea argumentelor pentru un dialog și acord național ucrainean. Rusia se pronunță împotriva creării de noi linii de demarcație în spațiul euro-atlantic, pentru crearea încrederii"

Vorbind la modul general, lărgirea NATO va depinde de capacitatea noilor membri de a spori capacitățile defensive ale alianței, amenințările și pericolele pe care trebuie să le gestioneze. Aceasta depinde, la rândul său, de raportul dintre capacitățile defensive pe care noii membrii le conferă Alianței și nivelul insecurității și instabilității pe care îl aduc. Dacă ele creează mai multe pericole decât putere defensivă, extinderea NATO prin includerea lor nu are rost.

În contextul crizei actuale din Ucraina, extinderea NATO este văzută de Rusia ca o amenințare gravă la adresa suveranității și integrității teritoriale a sa. Federația Rusă a semnat o nouă doctrină de apărare în luna decembrie 2014, aceasta prevede ca principalele amenințări externe la adresa Federației Ruse sunt extinderea capabilităților militare ale NATO și destabilizarea din mai multe regiuni.

Acum doi ani criza ucraineană era inexistentă, dar începând cu luna octombrie 2013 situația s-a depreciat, mii de manifestații au ieșit în stradă pentru a protesta; aceste serii de proteste violente au constituit Euromaidanul. Ulterior, au degenerat într-un conflict violent care a îmbrăcat o formă nouă de război în estul Ucrainei între separatiștii pro-ruși și armata ucraineană.

Teama Rusiei de o viitoare extindere a NATO se vedea încă de atunci, din vremea aceea, dar aceasta s-a amplificat cu timpul după Summit-ul din Țara Galilor când s-au luat o serie de măsuri și s-au decis instaurarea de noi comandamente și sporirea forțelor Alianței la frontiera de est a acesteia.

Situația tensionată dintre Statele Unite, NATO și Federația Rusă se menține încă de anul trecut în parametri actuali, am putea considera că un ,,nou Război Rece” este în plină desfășurare. Cu siguranță, un nou conflict înghețat nu răspunde intereselor nimănui. În ziua de azi o posibilă extindere a NATO pare a fi imprevizibilă datorită schimbării continue a mediului de securitate; Federația Rusă va proba întotdeauna că este și va fi o mare putere și va încerca să-și mențină atitudinea sa categorică în privința unor probleme de mare interes politic, militar și geostrategic față de statele mai mici din fostul spațiu ex-sovietic.

CAPITOLUL 4

Obiectivele României în Alianța Nord-Atlantică

Integrarea României în comunitatea statelor care compun Organizația Tratatului Atlanticului de Nord din aprilie 2004 a determinat includerea ei în toate mecanismele, hotărârile și deciziile Alianței. Noul statut de stat membru cu drepturi depline i/a conferit României un nivel crescut de securitate și perspective reale pentru modificarea accelerată a societății.

Această substanțială modificare de statut presupune asumarea unor responsabilități care vor fi corelate de avantajele și aptitudinile proprii națiunii noastre.

Au trecut 11 ani de când țara noastră face parte din cea mai extinsă și mai puternică organizație internațională de securitate, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Instituțiile abilitate ale statului român s-au orientat spre Alianța Nord-Atlantică imediat după decembrie 1989. A urmat momentul 1997 când a fost lansată propunerea de aderare, data reală a integrării fiind abia în anul 2004.

În anul 1993, președintele României i-a comunicat oficial Secretarului General al NATO dezideratul țării noastre de a adera la Alianța Nord-Atlantică.

,,Am urmărit drumul României de la dictatură la democrație cu mare interes și m-am implicat personal astfel că mi-a făcut o deosebită plăcere să invit România să adere la NATO, în 2002. Am fost de timpuriu un oponent al regimului Ceaușescu și am refuzat mai multe invitații oficiale pe care mi le-a făcut în timp ce era la putere. Am declarat și public că voi vizita Bucureștiul doar când România și poporul său vor fi liberi”. Se arată în mesajul fostului Secretar General al NATO, Lordul George Robertson, transmis autorităților române cu prilejul aniversării a 10 ani de la integrarea României în Alianța Nord-Atlantică.

Așadar, integrarea României în NATO a fost rezultatul unui proces îndelungat, inițiat după disoluția comunismului din Europa de Est. Facilitat de convergența intereselor mediului politic în integralitatea sa, dorința de aderare la structurile militare ale Alianței Nord-Atlantice a presupus atingerea mai multor obiective strategice actuale chiar și astăzi.

Obiectivele României ca stat membru al NATO sunt corelate cu interesele naționale definite în mod clar și durabil.

Alianța militară NATO este în primul rând furnizor de securitate

Prefacerile la nivelul NATO și încercarea de efectuare a unei colaborări eficiente între NATO și UE în aria securității; multiplii centri de putere ai mediului contemporan de securitate și caracterul nedefinit și imprevizibil al amenințărilor și riscurilor militare și non militare actuale la adresa intereselor politice economice și de securitate ale României au necesitat și necesită în mod permanent verificarea și redimensionarea constantă a misiunilor, aclimatizare și adaptabilitate în procesul managerial, în vederea îmbunătățirii activității de conducere a atașatului apărării, particularizarea și deosebirea misiunilor încredințate pentru ca activitatea atașaților apărării să fie adecvată, susținută și flexibilă, competentă de o continuă adaptare la transformările mediului internațional.

Conform obiectivelor naționale de securitate menționate în Strategia Națională de Apărare, România este prezentată ca ,,furnizor de stabilitate și securitate în regiunea Balcanilor, în zona extinsă a Mării negre și în spațiul ex-sovietic”.

În cadrul Consiliului Parteneriatului Euro Atlantic (EAPC) înființat la Sintra – Portugalia în mai 1997 și construit pe baza unor principii esențiale comune, România acționează în domenii cum ar fi securitatea în zona sud-estică a Europei, gestionarea situațiilor de criză, combaterea terorismului internațional, controlul armamentelor, împiedicarea proliferării armelor de nimicire în masă; în acest context, România rămâne un partener serios, un adevărat ,,generator” de securitate și stabilitate.

,,România este interesată și a demonstrat că poate participa la edificarea unei arhitecturi de securitate europene și euro-atlantice, care să nu ofere doar garanții de securitate, ci și oportunități pentru dezvoltarea altor domenii de cooperare; fiind activi în diverse reforme de cooperare regională în Europa Centrală, Europa de Sud-Est, bazinul Dunării, zona Mării Negre și Caucaz.

România participă activ la misiunile și operațiunile Alianței, asumându-și toate responsabilitățile în acest sens

Alianța are în prezent și în viitor nevoie de forțe și capabilități moderne, solide și interoperabile, apte să desfășoare operații de apărare colectivă de preîntâmpinare a amenințărilor și riscurilor care există sau pot apărea la un moment dat.

Forțele de care dispune NATO trebuie să fie pregătite în orice clipă ca să față oricărei situații în perimetrul Alianței sau în apropierea acestuia. Alianța este o forță care se poate adapta din mers circumstanțelor strategice, întrucât prin profilul ei are responsabilități decisive și trebuie să fie capabilă să intervină ferm, cu mandat ONU, pentru evitarea războiului menținerea climatului de pace și rezolvarea conflictelor.

,,Disponibilitatea de forțe care acționează în fiecare țară trebuie însă asigurată, mai ales în condițiile amenințărilor teroriste. Această concluzie, potrivit căreia prioritare pentru NATO sunt forțele dislocabile, cu autosusținere în teatre, rezultă din schimbarea radicală a filosofiei războiului și a confruntării armate și, evident, din rolul alianței în realizarea și gestionarea mediului de securitate, a crizelor și conflictelor de la început de secol.”

România a devenit, după 1989, și mai ales, în ultimii ani după integrarea în structurile NATO ȘI UE, un stat cu o participare la misiuni fiind în acord cu eforturile continue și abordările tradiționale de politica externă românească care sunt axate pe activitatea și acțiunea concertată comunității internaționale în vederea garantării securității, păcii și stabilității dar și prevenirii conflictelor și dacă au apărut – gestionării eficiente – , precum și rezolvării pe cale pașnică și refacerii post-conflict.

În acest context, Ministerul Apărării Naționale din țara noastră trebuie să fie în măsură să instruiască, să disloce și să sprijine în diverse teatre de operații contingente militare de dimensiuni și configurații variate, în funcție de operațiile multinaționale programate a fi efectuate în zonele respective.

Capabilitățile și experiența dobândită de personalul militar odată cu participarea la misiunile NATO a constituit baza de la care a pornit profesionalismul sistemului militar românesc – în situația în care, condițiile geopolitice, de climă, relief, civilizație, diferă de la o țară la alta.

România participă la misiuni sub egida NATO cu un număr mare de militari implicați într-o gamă largă de misiuni cu un nivel crescut de dificultate.

Principalele operațiuni la care țara noastră a participat:

Misiunea Resolute Support (RSM)

Începând cu 01 ianuarie 2015, NATO continuă sprijinirea Forțelor Naționale Afgane de Securitate (ANSDF) prin intermediul Resolute Support. În acest scop România acordă asistență în procesul de planificare programare, acordă sprijin în procesul de generare a forței de recrutare, instruire, conducere și dezvoltare a resurselor umane. În baza aprobărilor CSAT, în 2015 participă cu 600 de militari și 50 de polițiști și jandarmi.

– Forța internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF)

ISAF este cea mai amplă operație din istoria alianței nord atlantice. A fost lansată în 2001 prin Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU, nr.1386, după îndepărtarea de la putere a regimului taliban.

Participarea României la ISAF a fost aprobată prin Hotărârea nr.38 a Parlamentului României care acordă Guvernului împuternicirea de a stabilii forțele, mijloacele, finanțarea și condițiile în care se va asigura această participare. România, s-a alăturat inițial coaliției conduse de SUA, având drept scop reinstaurarea libertății în Afganistan și înlăturarea terorismului din această țară.

– Forțele din Kosovo – KFOR

NATO este implicată în Kosovo din 1999, ca urmare a Rezoluției 1244 C.S – ONU cu misiunea de a asigura un mediu de securitate sigur și stabil.În acest scop, România – ca stat membru – a desfășurat în provincie o forță militară-KFOR. Militarii români își continuă îndeplinirea misiunilor în baza mandatului încredințat, acela de a asigura securitatea populației civile. Contribuția României la KFOR este de 60 de militari.

– Operația NATO de combatere a terorismului se numește (ACTIVE ENDEAVOUR OAE) este parte a răspunsului imediat al NATO la atacurile teroriste asupra SUA din 11 septembrie 2001. În perioada 2005-2011, precum și în 2013, România a participat la OAE anual cu o fregată având un echipaj de 205 militari.

– Combaterea pirateriei în largul coastelor de est a Africii.

Operațiunea Ocean Shield (OOS) se concentrează pe executarea de pe mare a acțiunilor de combatere a pirateriei în largul coastelor de est a Africii. În cadrul Consiliului Atlanticului de Nord (NAC), România a sprijinit și sprijină alături de ceilalți aliați asumarea și executarea de către NATO a acestei operații în vederea creșterii contribuției Alianței la securizarea rutelor maritime importante care tranzitează această zonă

– Sprijinul NATO acordat Uniunii Africane

Alianța a sprijinit și continuă să sprijine Uniunea Africană (UA) în misiunile de menținere a păcii de pe continentul african. În cadrul NAC, forumul politic și decizional și principal al alianței, România a sprijinit alături de ceilalți aliați furnizarea de către NATO asistență către Uniunea Africană.

România sprijină extinderea frontierelor alianței prin:

integrarea Balcanilor de Vest în structurile europene și euro-atlantice. Prin susținerea decisivă, România ca stat membru NATO aduce și va aduce o contribuție însemnată la adaptarea unui climat de pace și stabilitate pe un termen limitat.

NATO încurajează integrarea euro-atlantică a statelor din zona Balcanilor de Vest: Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Muntenegru și Serbia.

La 21 noiembrie 2010 la sfârșitul summit-ului de la Lisabona, într-o declarație comună emisă, membrii NATO au menționat că valorile democratice, cooperarea regională și relațiile de bună vecinătate sunt importante pentru pacea durabilă și stabilitatea Balcanilor de Vest.

Consolidarea parteneriatului cu Republica Moldova

Alianța Nord-Atlantică își dorește consolidarea parteneriatului cu Republica Moldova inclusiv, să aducă contribuții la schimbarea strategiei de securitate a țării, precum și la cea a tehnicii militare ale Armatei Naționale Moldovene.

Așadar, Alianța va acorda toată sustenabilitatea pentru soluționarea pașnică a problemei transnistrene și va acorda un sprijin ferm în vederea integrării a Republicii Moldova în Alianță.

Totodată, statele pe teritoriul cărora s-au desfășurat conflicte militare deschise (Republica Moldova, Georgia, Armenia), după înghețarea confruntărilor au fost nevoite să treacă la reconstrucția sectorului de securitate. Situația în speță a determinat o acțiune mai amplă, care a impus restabilirea forțelor necesare asigurării securității naționale și eficientizarea acțiunilor acestora, precum și realizarea controlului civil asupra militarilor.

România susține dezvoltarea cooperării NATO-UE și NATO-ONU în domenii de interes comun: democrație pace și securitate

Un spațiu general de securitate regională și europeană înseamnă îndeplinirea în cele mai bune condiții a intereselor noastre naționale de securitate. Calitatea de membru al ONU, NATO și UE oferă României oportunități de securitate într-un spațiu politic european și internațional, definit de existența unor factori de instabilitate și de proliferarea unor noi riscuri și amenințări. Aderarea României la organizațiile multinaționale ONU, NATO și UE nu reprezintă neapărat obiective, ci moduri prin care țara noastră își poate asigura propria securitate.

Odată cu începutul secolului XXI, NATO și ONU au devenit parteneri în încercarea de constituire a securității și stabilității la nivel global. Potențialul acestei relații este foarte extins, obiectivul ambelor organizații constând în a promova pacea și siguranța, a încuraja relațiile de colaborare între state.

Transformările mediului de securitate internațional sunt de câțiva ani caracterizate de o dinamică ce a făcut ca unele aspecte ale relației să se modifice. Dacă până de curând colaborarea NATO-ONU se desfășura cunoscându-se faptul că ONU este o organizație internațională, iar NATO una regională, în ultimi ani, datorită transformărilor petrecute în interiorul alianței, NATO tinde să capete un caracter global, ceea ce face ca relația cu ONU să fie privită într-o nouă perspectivă.

5. România contribuie la procesul de transformare al Alianței Nord-Atlantice și adaptarea la noile realități militare, – terorism și proliferarea armelor de distrugere în masă.

În domeniul apărării, țara noastră va efectua o capabilitate de apărare credibilă, contemporană și eficientă, statornicind statutul de furnizor de securitate în zonă. Pe plan intern, se derulează acțiuni importante având un dialog constructiv între toate forțele politice, consultări între instituțiile fundamentale ale statului și, de asemenea, adoptarea unui set foarte mare de măsuri legislative în domeniul: economic, financiar, gestionarea crizelor și dezvoltarea unei capacități pentru combaterea acestui fenomen.

Conceptul Strategic al NATO de la Praga din 2002, înseamnă o reconstrucție a noțiunii Alianței prin reevaluarea unor noi configurații de forțe capabile, de a fi în același timp, agile și foarte mobile, fiind sustenabile din punct de vedere al rezervelor, și care se pot desfășura oriunde este nevoie, în afara frontierelor teritoriale, și, de asemenea fiind apte să răspundă la întreaga gamă de misiuni și operații anticipate.

apărarea împotriva terorismului

apărarea împotriva fenomenului terorist are în vedere înființarea capacităților necesare luptei cu acest flagel sub diferite metode: antiterorism, contra-terorism, și operațiuni finale ale consecințelor fenomenului terorist.

noua structură de forță a NATO alcătuită din forțe dislocabile cu capacitate de acțiune ridicată și mai redusă în special, în unități de sprijin de luptă sau logistic.

forța de răspuns a NATO este o configurație construită prin participarea statelor membre cu forțe de acțiune rapidă proprii în vederea soluționării unor misiuni imediate rezultate din proliferarea riscurilor și amenințărilor potențiale.

summit-ul de Praga a definit dorința statelor membre NATO de a-și ameliora capabilitățile esențiale în domenii strategice pentru operațiunile militare cum ar fi mijloacele de transport strategic aerian și maritim și supravegherea aer-sol.

În domeniul apărării va realiza o capacitate defensivă credibilă, modernă și eficientă, consolidând de generator de securitate în zonă.

Concluzionând, putem afirma că pe plan intern se desfășoară acțiuni de bază care constituie de fapt un dialog între toate forțele politice, de asemenea sunt consultări între instituțiile fundamentale ale statului. Toate aceste măsuri au ca bază Planul Național de Apărare.

De asemenea putem spune că integrarea țării noastre în NATO a fost rezultatul unei decizii politice conturate ca un summum a valențelor strategice interne și externe ale integrării euro-atlantice.

CAPITOLUL 5

Rolul NATO în menținerea păcii, prevenirea conflictelor și managementul crizelor internaționale

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord este una dintre principalele organizații internaționale la nivel mondial. Aceasta este o alianță politică și militară, însumând 28 de țări membre din Europa și America de Nord, statele cooperând în domeniul securității și al apărării.

Astfel NATO asigură o legătură inconfundabilă între cele două continente pentru colaborare politică și de securitate.

Adaptată la mediul politico-militar care a început să se transforme în ultimul deceniu al secolului XX, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a fost pusă în fața unor inedite provocări. Pentru a-și dovedi valabilitatea față de valorile pe care le-a apărat consecvent încă de la crearea sa, dar și pentru a gestiona judicios recentele crize, riscuri și amenințări caracteristice perioadei post-bipolare, NATO a preconizat un intens proces de aclimatizare la noile situații.

Primele măsuri luate au avut ca obiectiv detensionarea climatului militar din Europa. Au continuat apoi măsuri mult mai ample vizând consolidarea stabilității și securității în mod durabil: primirea de noi membri, lansarea politicii ușilor deschise, inițierea și promovarea unor noi misiuni vizând în mod special pacificarea unor potențiale situații conflictuale ce creau un mediu de insecuritate și în fine, devansarea limitelor spațiale așa cum erau ele hotărâte prin Tratatul de la Washington din 1999.

Este meritul Alianței de a fi avut o reacție pozitivă la metamorfozele noii situații politico-militare. Prin declarațiile șefilor de stat și de guvern ai statelor NATO au fost adoptate o serie precepte, plecând de la conceptul privind supravegherea strictă a armamentelor și dezarmarea (mai 1989); Declarația de la Londra privind o Alianță Nord-Atlantică în schimbare (iulie 1990).

Toate aceste aspecte relevă interesul Alianței de a construi legături intense între capacitățile militare încă destul de puternice, din punct de vedere politic, militar și instituțional, la sistemul politico-militar într-o perpetuă schimbare. Așadar o mică concluzie la cele precizate anterior ar fi posibilă în trei domenii.

tratarea conceptului de preîntâmpinare a conflictelor de către NATO, care devansează fundamental funcțiile primordiale de prezervare a păcii și de mobilizare a oricăror situații apărute.

definirea în mod just a implicării Alianței în prevenția crizelor și conflictelor

implicarea Alianței în următorii ani în sprijinirea unor alte instituții de stat în ceea ce privește gestionarea crizelor apărute pe un fundal de insecuritate, precum și prevenirea unor conflicte apărute în mod spontan datorită unor varii motive, sociale, etnice, religioase ș.a.

Managementul crizelor și etapele premergătoare ale unui potențial conflict care se poate ivi în orice moment, și de asemenea, acțiunile de răspuns la crize (cf. Art. 5), au desemnat preocupări considerabile în continua adaptare a Alianței la mod mediu de securitate post-Război Rece.

Conceptul Strategic de la Roma – 1991 – accentua temeinicia managementului crizelor stipulând: ,,succesul Politicii Alianței va necesita o concepție coerentă a autorităților politice pentru coordonarea măsurilor potrivite de management al crizelor bazate pe o gamă largă de instrumente politice sau de altă natură, inclusiv militară”.

În același sens, Conceptul Strategic adoptat în 1991 reiterează imperativul dialogului Organizației Tratatului Atlanticului de Nord cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, precum și cu alte instituții abilitate în prevenirea oricărei forme de conflict, întrucât ,,securitatea alianței este inseparabil legată de toate statele din Europa”.

Revenind la Conceptul Strategic de la Washington din aprilie 1999 care printre alte măsuri prevedea în mod special obiective precise pentru ameliorarea siguranței și stabilității din zona euro-atlantică și potrivit art. 7 al Tratatului de la Washington, poate contribui de la caz la caz, în mod concret, la atenționarea apariției unor conflicte, precum și angajarea susținută în managementul crizelor, și de asemenea de un răspuns adecvat la modul de soluționare al crizelor.

De la principiile Cartei ONU, a pornit și înființarea Tratatului de la Washington în baza acestuia, Alianța Nord-Atlantică a presupus o atenție deosebită în prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor chiar de la debutul lor. În spiritul Art. 4, atunci când un stat aliat receptează o virtuală amenințare la adresa celor mai importante valori ale democrației – securitatea, suveranitatea, integritatea teritorială, și de asemenea, potrivit art. 5 al Cartei NATO care definește că orice atac al unuia sau mai multor state aliate va fi înțeles ca un atac împotriva tuturor.

Toate aceste aspecte înseamnă un summum al fundamentelor pentru actualul sistem al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) de management al crizelor.

Prin urmare, art. 5 al Tratatului Atlanticului de Nord definește două părți radicale în domeniul managementului crizelor NATO și anume.

angajamentul de a interpreta atacul împotriva unuia ca atac împotriva tuturor;

angajamentul de a sprijini în comun asemenea atacuri, când este necesar

art 5. poate fi înțeles ca o declarație de descurajare pentru asemenea atacuri, o declarație credibilă, în pofida lipsei de consistență despre existența capabilităților necesare și voința politică de a răspunde la asemenea atacuri.

Potrivit strategiei NATO, nu avem o explicație precisă a conceptului de criză.Totuși specialiști în domeniu au afirmat că o criză poate fi percepută ca o situație internă sau internațională în care există un potențial pericol la adresa intereselor valorilor sau obiectivelor primare.

Unul din aspectele pozitive pe care definiția îl sugerează este ca, în mod obișnuit crizele se află în atenția NATO, iar complexitatea procesului de management al acestora rezidă în interpretarea lor, ceea ce pentru un stat aliat poate fi interpretat ca nefiind stare de criză, pentru un alt stat. De aceea, procesul consultărilor dintre aliați este unul foarte important, având implicații majore în prevenirea conflictelor și managementul crizelor.

Transformarea tipului amenințărilor face necesară schimbarea metodelor pentru asigurarea păcii. Alianța își modelează capacitățile pentru a fi în măsură să contracareze terorismul, violențele de orice fel, proliferarea armelor de distrugere în masă și escaladarea ostilităților dacă acestea au degenerat.

Dialogul și colaborarea între state au o însemnătate capitală pentru dezvoltarea unei relaționări pașnice și înfăptuirea unui acord reciproc mai intens la nivel internațional.

Principala menire a NATO, este aceea de a garanta protecția țărilor membre prin metode politice și militare și de a încuraja în același timp consultarea și cooperarea cu statele non-membre NATO într-o arie extinsă de domenii legate de securitate, ca de exemplu, reforma apărării și menținerea climatului de pace.

Prin dialog și parteneriate, NATO contribuie la prevenirea conflictelor la interiorul și în afara frontierelor statelor sale membre.

Alianța promovează valorile democratice și militează pentru rezolvarea pașnică a disputelor. În cazul în care eforturile diplomatice eșuează, aceasta deține capacitatea militară necesară în vederea îndeplinirii operațiilor de gestionare a crizelor și a celor de menținere a păcii, în mod individual sau în cooperare cu alte țări și organizații internaționale.

NATO are de asemenea în componența sa o a treia dimensiune. Aceasta constă în activități în domeniul planificării urgențelor civile și sprijinul acordat aliaților și partenerilor în cazul producerii dezastrelor, precum și în promovarea cooperării în domeniul științei și mediului.

Alianța Atlanticului de Nord a avansat o serie de elemente cruciale pentru susținerea procesului de management eficient al crizelor și evitare a conflictelor, dintre care putem menționa:

consiliere și logistică;

aranjamente și proceduri decise de comun acord;

măsuri efective pentru prevenire sau răspuns la crize

Recent reorganizatul Staf internațional (International Staff – IS) și staful militar internațional (International Military Staff – IMS) asigura suportul managementului crizelor și prevenirii conflictelor, așa cum fac de altfel pentru toate problemele alianței.

Obiectivul fundamental al restructurării este adaptarea Cartierului General NATO din Bruxelles pentru a răspunde mai bine noilor misiuni și priorități ale alianței și a face posibilă buna funcționare a IS în condiții diferite față de perioada Războiului Rece.

În acest sens, o importanță deosebită o prezintă instituirea Diviziei pentru Operați (Operation Division) (înainte de restructurarea IS aceste sarcini erau îndeplinite de Divizia de Planuri de Apărare și Operații (Defence Plans and Operations Division – DPOD) pentru ”a oferi capabilități operaționale necesare descurajării, apărării și managementului crizelor. În responsabilitatea acestei divizii intra sistemul NATO de management al crizelor, activitate de menținere a păcii, planificarea în domeniul urgențelor civile și exerciții”.

Parte integrantă a sistemului NATO pentru managementul crizelor, infrastructura Alianței înglobează cartiere militare, instalații de telecomunicații, sisteme de comandă și control piste aeriene, conducte pentru combustibil și mijloace de depozitare radar și instalații pentru controlul navigației și supravegherea instalațiilor portuare. Instalațiile de acest fel, au fost constituite la cererea celor mai importanți comandanți NATO era în parteneriat cu structurile militare naționale, pot fi percepute ca reprezentând infrastructura comună a NATO.

Sistemul comunicațiilor NATO se bazează pe rapiditate și siguranță ceea ce presupune o preocupare constantă pentru modernizarea sa. Acest ultim aspect este esențial deoarece structurile NATO vehiculează un volum mare de informații clasificate, rețele integrate de date și comunicații vocale secretizate și nesecretizate. Acesta se bazează pe două paliere majore:

un sistem spațial folosind sateliți de ultimă oră în domeniul comunicațiilor, caracteristice NATO

sistemul de comunicații terestru, care acoperă în mod special Europa

O altă parte constituentă a infrastructurii este Centrul pentru Situații NATO (SETCEN), creat în anul 1968 prin decizia Consiliul Nord Atlantic pentru:

susținerea Consiliului Nord Atlantic (NAC) și Comitetul de Planificare a Apărării (Defence Planning Commitee – DPC) în îndeplinirea misiunilor specifice în domeniul dialogului.

asigurarea legăturii pentru asigurarea ca bază centrală în cadrul alianței pentru recepționarea și schimbul de date și informații de natură politică, militară și economică.

În viziunea NATO, criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate. Specialiștii Centrului European pentru Studii de Securitate George C. Marshall, consideră că spectrul crizelor, cu care se confruntă organizațiile de securitate, include atât crizele internaționale, cât și pe cele cu o dimensiune pur națională.

Pe lângă componentele de comandă, NATO a creat acorduri și metode pentru recunoașterea și supravegherea atentă a situațiilor de criză, transferul de date și informații, concretizarea estimării și hotărârii, precum și luării deciziilor comune, relații publice și cu mass-media, comunicații, urgențe civile. Procedura prezintă înțelegerea metodelor uzitate în cadrul NATO pentru evitarea neînțelegerilor și managementul corect al crizelor.

Luarea deciziei care implică o anumită situație, NAC/DPC dispune de o gamă largă de măsuri stabilite înainte de toate statele membre ale Alianțe. Aceste măsuri convenite sunt exemplificate în numeroase documente fiind mereu revizuite și adaptate la schimbările climatului de pace și securitate.

Măsurile care fac obiectul disciplinei ,,managementul crizelor” includ măsuri profilactice cu caracter diplomatic și militar, o paletă largă de opțiuni de răspuns cu caracter militar și un spectru larg de măsuri preventive.

Referindu-ne la prevenție, măsurile profilactice (preventive) cuprind: mesaje, restricționarea comerțului, exprimarea sprijinului pentru țărilor puse sub amenințare de către alți actori statali sau non-statali, închiderea aeroporturilor, porturilor și nu în ultimul rând adoptarea de programe specifice pentru statele aflate în pericol.

Măsurile de răspuns militar ar putea include următoarele: încetarea cooperării militare, consultări militare secrete, vizite de inspecție, supraveghere, mărirea gabaritului de luptă și activarea forțelor. Pe lângă aceste lucruri, există și o varietate de planuri operaționale subsidiare care ar putea fi folosite numai în cazul în care este nevoie de o programare detaliată a operațiunilor militare.

În afara acestor măsuri, NATO dispune, de asemenea, de un sistem propriu pentru asigurarea pregătirii și declanșării răspunsului gradual la crize, prin intermediul structurilor de comandă civile și militare, a agențiilor și a altor structuri militare naționale.

NATO are un rol major în prevenirea crizelor și conflictelor. Gestionarea crizelor este una dintre sarcinile fundamentale de securitate ale NATO. Se pot implica măsuri militare și non-militare pentru a aborda întregul spectru de crize – înainte, în timpul și post-conflict – așa cum se subliniază în Conceptul Strategic 2010. Trebuie stipulat totuși că unul dintre punctele forte ale Organizației Nord-Atlantice îl reprezintă capacitatea de gestionare a crizelor, pe baza experienței, testate a procedurilor de gestionare a crizelor și a structurii de comandă militară integrată.

Acest lucru îi permite să se ocupe de o gamă largă de crize într-un mediu de securitate din ce în ce mai complex, folosind o combinație adecvată de instrumente politice și militare pentru a ajuta la gestionarea riscurilor emergente, ceea ce ar putea constitui o amenințare pentru securitatea teritoriului și populațiilor Alianței.

În cadrul NATO, membrii lucrează și se instruiesc împreună pentru a putea planifica și desfășura operațiuni multinaționale de gestionare a crizelor, de multe ori în cel mai scurt timp; astfel, NATO este un stimulent care ajută membrii și partenerii pentru a se antrena și a opera împreună, uneori cu alți actori, după caz, pentru operațiunile combinate de gestionare a crizelor și misiunilor.

Alianța Nord-Atlantică are ca scop primar acela de a aplana orice formă de agresiune care se ivește într-un stat sau între două sau mai multe state care fac parte din Alianța Nord-Atlantică. Menținerea siguranței naționale a statelor membre și gestionarea imediată a oricăror situații de criză și conflicte reprezintă o prioritate pentru NATO, apărarea suveranității și integrității teritoriale.

Nu în ultimul, rând Alianța Nord-Atlantică efectuează misiuni de intervenții umanitare. De asemenea, lideri politici împreună cu clasa politică din statele angrenate în conflict trebuie să conștientizeze situația în care se află țările acestora și vor încerca să o redreseze împreună cu sprijinul comunității internaționale.

Putem afirma că menținerea unui climat de pace și stabilitate a fost, este și va rămâne o preocupare permanentă a organismelor politico-militare atât la scară regională, cât și internațională. În calitate de actori non-statali, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Organizația Națiunilor Unite (ONU), Uniunea Europeană (UE), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Uniunea Africană (UA) reprezintă singurele organizații care joacă, la această dată, un rol semnificativ în protejarea securității la nivel mondial.

Conchizând, putem afirma că, fundamental pentru reușita NATO în prevenirea conflictelor și gestionarea judicioasă a crizelor este hotărârea politică a aliaților. În pofida faptului că Organizația Atlanticului de Nord avansează mecanisme și metode cu nivel ridicat în prevenția conflictelor și managementul crizelor, acestea nu vor conduce la creșterea randamentului în plan operațional dacă nu primesc acordul total al aliaților în mod rapid, pentru utilizarea lor, deoarece experiența dobândită în teatrele de operații din Balcani și nu numai; și anume că angajamentul prompt având ca fundament voința comună – este mult mai eficient.

Acestea au fost de cele mai multe ori probleme plurivalente cu un grad crescut de dificultate, dar aliații au știut să gestioneze în mod adecvat circumstanțele apărute, chiar dacă constrângerile au însemnate.

STUDIU DE CAZ

Operațiunea Forțele Aliate ale NATO În Kosovo 1999

Dintotdeauna, războiul de orice tip, a reprezentat un flagel care a atras după sine un întreg cortegiu de suferințe, drame, destine frânte și multe alte orori. Nici cazul Kosovo nu face excepție de la această regulă.

Intervenția forțelor NATO pe care o vom supune atenției în acest studiu de caz, o reprezintă, ,,Operațiunea Forțele Aliate” din Kosovo, 1999, desfășurată pe perioada 24 martie – 10 iunie 1999.

Slobodan Miloșevici a preluat în aprilie 1997, conducerea forțelor politice sârbe; declarațiile sale politice au fost apreciate de presa occidentală (,,Le Figaro, New York Times, The Guardian, The Daily Telegraph, Deutsche Welle”) ș.a., drept naționaliste, cu toate că socialismul și internaționalismul defineau ideologia sa.

În anii 1988-1999, Slobodan Miloșevici și-a orientat politica externă asupra ,,Problemei Kosovo”. Susținătorii săi au inițiat ample demonstrații publice – așa zisă – ,,revoluție antibirocratică” – ce a dus la demisia conducătorilor Vojvodinei (6 octombrie 1988), și Muntenegrului (10 ianuarie 1989); șeful Ligii Comuniste din Kosovo, Azem Vllasi, a fost reținut pentru instigare la revolte a minerilor albanezi din Kosovo.

În data de 8 mai 1989, Slobodan Miloșevici a fost ales în cea mai înaltă funcție, aceea de președinte al Serbiei.

Provincia Kosovo este situată în sudul Serbiei, având o populație eterogenă, majoritatea populației fiind formată din etnici albanezi. Regiunea a avut un statul larg de autonomie în cadrul fostei Iugoslavii acordat de președintele de atunci, Iosif Broz Tito, încă din anul 1974, și până în 1989, atunci când Miloșevici a schimbat radical acest statut retrăgându-i dreptul de autoguvernare, și trecând-o sub supravegherea directă al Belgradului – capitala sârbă. Albanezii kosovari s-au împotrivit categoric acestei decizii; această situație a luat o altă turnură și a condus la violențe în rândul populației majoritare.

Kosovo un stat-enclavă în extremitatea sud-estică a Serbiei, este o regiune concentrată etnic, având cei mai mulți locuitori minoritari din Europa, nemaiexistând nici o altă regiune ce are o pondere de 90% din populație aparținând unei minorități.

Criza actuală din Kosovo are rădăcini istorice, politice, sociale și economice ample; provincia Kosovo a aparținut puternicei dinastii sârbe Nemanjic, timp de 200 de ani, ca parte din statele sârbești Zeta și Raska, fiind considerate un simbol al culturii sârbe și un însemnat centru ortodox.

După căderea Cortinei de Fier, au fost întreprinse noi eforturi la nivel internațional pentru soluționarea pe căi pașnice a conflictului. Cele șase națiuni (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Federația Rusă), membre ale Grupului de Contact instituit în 1992 la Conferința de la Londra pentru fosta Iugoslavie, s-au întrunit în data 29 ianuarie, în vederea negocierii, sub mediere internațională a condițiilor de încheiere a conflictului.

Începând cu februarie 1998, conflictul devenit tot mai evident după multe incidente între forțele de poliție și separatiști, încheiate cu victime de ambele părți; unități ale armatei sârbe au atacat satul Prekaz, cunoscut ca un adăpost al Armatei de Eliberare din Kosovo (UÇK). Sârbii inițiază operații militare contra Armatei de Eliberare din Kosovo, conducând la emigrarea de mii de albanezi; la rândul lor aceștia erau și ei pregătiți și înarmați pentru a porni ofensiva împotriva sârbilor.

Arătând părțile implicate în conflict – acestea au fost statele membre NATO, Forțele Aeriene din Serbia și Muntenegru, și Armata Serbiei și Muntenegrului. Aliații NATO nu erau dispuși pentru desprinderea provinciei Kosovo de Iugoslavia, ei intervenind, într-un stat suveran – Republica Federală Iugoslavia – în numele unui obiectiv fundamental al Alianței – acela al restabilirii păcii, menținerea climatului de securitate, justiție, egalitate între grupuri etnice.

Planul întrebuințării capacităților NATO drept mecanisme de gestionare a conflictelor și mediere a beligeranților a putut fi pus în aplicare abia la jumătatea anului 1998 – în vara aceluiași an, președintele de atunci al Statelor Unite, Bill Clinton, s-a obligat să apere Kosovo, și dacă era cazul – să implice chiar forțele armate americane.

Marea Britanie a hotărât să se alăture și ea Statelor Unite în condamnarea guvernului de la Belgrad. Cele două state au avut inițiativa de a propune un text de rezoluție a Consiliului de Securitate în ceea ce privește o iminentă intervenție armată în Kosovo. În acest context, Uniunea Europeană a fost nesatisfăcută de escaladarea conflictului, iar ministrul de externe al Marii Britanii, din acea perioadă, Robin Cook a declarat că nu va permite ,,nașterea unei Africi de Sud la porțile Uniunii Europene”.

Categoric că nimeni nu dorea o purificare etnică, ca în ,,genocidul din Somalia din 1995”, statele occidentale trebuiau să se asigure că Războiul din Kosovo ar trebui finalizat în cel mai scurt timp, punând punct atrocităților, inevitabile într-un război, sensibilizată de experiențele defavorabile din Croația și Bosnia și Herțegovina, conducerea Alianței Atlanticului de Nord era ferm convinsă să nu mai admită încă o epurare pe motive etnice.

În martie 1998, violența a erupt din nou în Balcani, de data aceasta în Kosovo ,,un cazan etnic" în inima fostei Iugoslavii. Violența a fost cauzată de politicile naționaliste ale dictatorului de lungă durată al Serbiei, Slobodan Miloșevici. Întrucât el s-a bazat în principal pe surogate sârbești locale în războaiele din Croația și din Bosnia, violența în Kosovo a fost controlată în mod direct de către el.

Pentru prima oară în istoria Alianței, Secretarul general al Organizației din vremea aceea, Javier Solana, l-a delegat pe comandantul trupelor NATO pentru Europa, Wesley Clark, să efectueze a doua misiune în afara granițelor statelor membre NATO. Potrivit Tratatului Nord-Atlantic, Alianța a fost fundamentată drept o alianță strict defensivă, dar în urma celor două intervenții din Bosnia și Herțegovina – 1995, și Kosovo – 1999, valența Alianței s-a schimbat devenind o alianță cu caracter ofensiv.

Pe parcursul anului 1998, conflictul deschis dintre forțele militare și de poliție sârbești și cele ale albanezilor kosovari, a provocat moartea a peste 1.500 de cetățeni ai provinciei Kosovo și a alungat 400.000 de persoane de la casele lor. Escaladarea conflictului, consecințele umanitare și riscul extinderii acestuia și în alte țări au provocat o îngrijorare profundă în rândurile comunității internaționale. Nesocotirea de către președintele Miloșevici a eforturilor diplomatice îndreptate către rezolvarea pe cale pașnică a crizei și rolul destabilizator al forțelor militante albaneze din Kosovo au constituit alte motive de îngrijorare.

Misiunea KFOR a avut mai multe obiective:

stabilirea unui mediu sigur în care refugiații și persoanele strămutate să poată reveni fără nici un pericol la locuințele lor;

organizarea și menținerea unui context în care prezența civilă, internațională să poată funcționa;

implementarea unei administrații de tranziție care să permită livrarea ajutoarelor umanitare.

transferarea progresivă către organizațiile civile adecvate a responsabilităților de securitate publică.

La data de 28 mai 1998, Consiliul Nord-Atlantic, întrunit la nivel de miniștri de externe, a stabilit cele două obiective majore ale NATO cu privire la criza din Kosovo, și anume:

• să ajute la obținerea unei rezolvări pe cale pașnică a crizei, prin contribuția adusă la reacția comunității internaționale;

• să promoveze stabilitatea și securitatea în țările vecine, cu precădere în Albania și în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

În data de 12 iunie 1998, Consiliul Nord-Atlantic, reunit la nivel de miniștri ai Apărării, a solicitat o evaluare a posibilelor măsuri suplimentare pe care organizația le-ar putea lua cu privire la extinderea crizei din Kosovo. Acest lucru a dus la impunerea în considerare unui număr mare de viitoare opțiuni militare.

Organizația Națiunilor Unite, prin Consiliul de Securitate a adoptat o Rezoluție pentru încetarea ostilităților dintre Kosovo și Serbia, în data de 23 septembrie 1998.

Rezoluția nr. 1199 din data de 23 septembrie 1998, a fost votată doar de patru membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU; întrucât China s-a abținut de la votul acestei rezoluții, dar în cele din urmă, rezoluția a fost aprobată de către ceilalți 14 membri ai Consiliului de Securitate.

Textul ei, exprimă profunda îngrijorare cu privire la folosirea în exces a forței de către trupele de securitate sârbești și armata iugoslavă; rezoluția ONU reclamă încetarea agresiunilor de ambele părți angrenate în acest război.

În rezoluție erau stipulate următoarele obiective:

a) să pună capăt acțiunii forțelor de securitate care au afectat populația civilă;

b) să permită prezența observatorilor internaționali și să garanteze libertatea de circulație;

c) să faciliteze revenirea repatriaților prin Biroul Înaltului Comisar ONU pentru Refugiați (UNHCR), împreună cu Comitetul Internațional al Crucii Roșii (ICRC), pentru a permite ca ajutorului umanitar să ajungă la timp în Kosovo;

d) să înregistreze progrese rapide în găsirea unei soluții politice la situația din Kosovo.

Mai mult decât atât, s-a decis ca Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) să stabilească o Misiune permanentă în Kosovo. Misiunea în statul kosovar era doar una de verificare (KVM) pentru a se asigura condițiile în teren, iar NATO să poată institui o misiune de supraveghere aeriană. Cele două misiuni au fost în final aprobate de către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite prin rezoluția nr. 1203 și puține state NATO au hotărât să adere la aceste misiuni de supraveghere.

Alianța Nord-Atlantică venind în sprijinul OSCE, a constituit o forță militară operativă specială care să ajute la evacuarea de urgență a membrilor KVM, în cazul în care reînceperea conflictului i-ar expune riscului. Această forță operativă a avut loc în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, sub controlul general al Comandantului Suprem al Forțelor Aliate în Europa.

O lună mai târziu pe 13 octombrie 1998 situația deteriorată din fosta Iugoslavie a determinat Consiliul NATO să autorizeze comenzi de activare pentru atacuri aeriene. Această mișcare a fost concepută pentru sprijinirea eforturilor diplomatice, precum și faptul de a-l determina pe președintele Serbiei și regimul său autoritar să retragă forțele militare din Kosovo, să coopereze și să înceteze violențele pentru a facilita întoarcerea refugiaților la locuințele lor.

În data de 6 februarie 1999, în urma Conferinței de la Rambouillet, s-a decis că sârbii și kosovarii trebuie să negocieze în vederea dezamorsării conflictului. Aceste negocieri ar fi trebuit să se soldeze cu reluarea autonomiei provinciei Kosovo în interiorul Iugoslaviei și implicit încetarea diferendelor dintre acestea. Obiectivul central al acordului a fost acela de a pune capăt violențelor din Kosovo să ușureze reîntoarcerea refugiaților și a persoanelor strămutate, precum și adoptarea unei noi constituții pentru provincia Kosovo, care să prevadă respectarea integrității teritoriale a Fostei Republici Iugoslavia.

Șaptesprezece zile mai târziu, în data de 23 februarie 1999 negocierile s-au întrerup, sârbii manifestându-și intransigența, negocierile reluându-se abia pe 15 martie. În cele din urmă, la 18 martie 1999, delegațiile Marii Britanii, Statelor Unite și Albania, au semnat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de ,,Acordul de la Rambouillet” în timp ce delegațiile sârbilor și rușilor au refuzat semnarea acestui acestei înțelegeri. Acordul a solicitat administrarea Kosovo de către NATO ca provincie autonomă a Iugoslaviei; o forță formată din 30.000 de trupe NATO care ar urma să mențină ordinea și pacea în Kosovo; un drept nestingherit de trecere pentru trupele NATO pe teritoriul iugoslav, inclusiv Kosovo; și imunității trupelor NATO și a agenților asupra legilor iugoslave. Refuzul Belgradului de a semna Acordul de la Rambouillet a avut urmări care au zguduit lumea.

La 20 martie, Misiunea de verificare a OSCE din Kosovo a fost anulată, după ce s-a confruntat cu obstrucția forțelor sârbe în măsura în care acestea nu mai puteau continua să-și îndeplinească misiunea. Ambasadorul SUA, Richard Holbrooke s-a deplasat la Belgrad, într-o încercare finală de a-l convinge pe președintele Miloșevici de a stopa atacurile asupra albanezilor kosovari, sau altfel Serbia se va confrunta cu iminente bombardamente aeriene ale forțelor NATO.

Slobodan Miloșevici a refuzat să se conformeze, și astfel la 23 martie 1999, ordinul care fost dat a fost acela de începere a unor atacuri aeriene prin Operațiunea Forțele Aliate.

Pe 24 martie 1999, NATO a început campania raidurilor asupra țintelor sârbești; raportându-ne la forțele de luptă ale NATO, putem specifica faptul că acestea au fost într-un număr extrem de mare pentru această misiune de menținere a păcii – 3.500 de aeronave euroatlantice în raiduri (inclusiv elicoptere de luptă), au început Operațiunea Forțele Aliate. Venind în valuri de 1.200 de aeronave din Marea Britanie, Germania, Italia, Turcia, Statele Unite, Ungaria etc. Atacurile au fost sprijinite de trei mari portavioane, 6 submarine de atac dotate inclusiv cu armament atomic, 2 crucișătoare, 7 distrugătoare, 13 fregate.

Foarte multe aeronave de transport staționau în Marea Adriatică; rachetele de croazieră Tomahawk au fost, de asemenea utilizate pe scară largă în acest război, fiind trase de la aeronave, nave și submarine. Pentru Forțele Aeriene Germane (Luftwaffe) a fost pentru prima dată când au participat la un conflict de la încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, fiind o premieră după 54 de ani.

În Marea Mediterană se aflau la acea dată patru nave amfibii de război având peste 10.000 de pușcași marini la bord; au fost executate peste 25.000 de lovituri aeriene și au fost neutralizate la sol, 995 de obiective printre care și o centrală electrică de lângă Belgrad. Peste 3.000 de rachete de croazieră au lovit teritoriul statului iugoslav – pierzându-și viața 2.200 de civili (dintre care 400 erau copii). Astfel, daunele Iugoslaviei ridicându-se la imensa sumă de 200 de miliarde de dolari.

Printre principalele acțiuni de bombardare ale Serbiei se numără și bombardarea unui tren internațional 393 Belgrad-Salonic din data de 12 aprilie, în care se aflau 50 de călători – acesta fost atacat de un avion al NATO atunci când trenul se afla pe un pod, la 20 de km de Leskovac. Aeronava a efectuat 2 raiduri trăgând câte o rachetă. Casele din jur, pe o rază de 500 de metri, au rămas fără geamuri și acoperișuri din cauza suflului exploziei. În urma acestui bombardament, 10 oameni au murit și alți 16 au fost grav răniți. Printre morți se numărau o fetiță de 10 ani și un băiat de 13 ani.

Se poate observa forța de care dispunea Alianța Nord-Atlantică, tehnica de luptă fiind una de ultimă generație la vremea aceea. Toate aceste aeronave aveau menirea să restabilească pacea și securitatea în regiune.

Obiectivele NATO privind conflictul din Kosovo au fost stabilite în Declarația Întrunirii Extraordinare a Consiliului Nord-Atlantic, desfășurată la sediul NATO din 12 aprilie 1999, fiind reconfirmate de către șefii de stat și de guvern la Washington, în data de 23 aprilie 1999.

Scopurile finale ale NATO în această operațiune au fost următoarele:

încetarea verificării tuturor acțiunilor militare și sistarea urgentă a violențelor și actelor de represiune;

retragerea din Kosovo a forțelor de poliție, militare și paramilitare;

staționarea în Kosovo a unei prezențe militare internaționale;

repatrierea în siguranță și necondiționată a tuturor refugiaților și persoanelor deportate și accesul nestingherit al organizațiilor de ajutor umanitar în scopul asistării acestora;

stabilirea unui angajament-cadru politic pentru Kosovo pe baza acordurilor de la Rambouillet, în conformitate cu legile internaționale și Carta Națiunilor Unite.

În timpul evoluției conflictului îndeplinirea acestor măsuri alături de procedeele de garantare a implementării lor integrale au fost apreciată de către Alianță, drept condiții indispensabile pentru încetarea agresiunilor, dramelor și suferințelor umane din Kosovo.

Astfel, la 5 iunie 1999, NATO și Iugoslavia au semnat o înțelegere prin care se ajungea la un compromis. Iugoslavia accepta să ofere o autonomie substanțială provinciei Kosovo, și să-și retragă trupele militare, paramilitare și de poliție de pe teritoriul acesteia, să permită întoarcerea refugiaților și prezența unor trupe de menținere a păcii sub egida NATO.

Iugoslavia a obținut în cele din urmă asigurarea integrității teritoriale, cu statul kosovar inclus în componența sa.

Urmărind un fir cronologic, în ziua de 10 iunie 1999 Consiliul de Securitate al Organizației Națiunile Unite a adoptat Rezoluția nr. 1244, prin care sunt prevăzute toate măsurile imediate care vor fi puse în acțiune pentru încetarea tuturor violențelor din Kosovo. Această Rezoluție, prevedea printre alte aspecte ca instalarea unei administrații interimare – UNMIK ce avea să mențină securitatea, precum și menținerea climatului de stabilitate în Kosovo.

Trebuie specificat și faptul că după ce Kosovo și-a declarat independența, în februarie 2008, misiunile KFOR au fost revizuite. Aceasta continuă să funcționeze conform Rezoluției 1244, până în momentul în care ONU va decide aplicarea unei alte soluții. Noile misiuni se concentrează asupra susținerii dezvoltării structurilor de securitate profesionale, multi-etnice și democratice.

Într-un moment dificil al istoriei Europei de sud-est la granița dintre secolele XX-XXI, situația a părut la un moment dat că va fi de necontrolat, iar războiul deja existent ar fi putut să se extindă și la alte state învecinate Iugoslaviei, întrucât și acolo existau o multitudine de divergențe de natură etnică și religioasă.

În data de 10 iunie 1999, ca urmare a inițiativelor diplomatice suplimentare, inclusiv vizitele de la Belgrad ale fostului Secretar General al Alianței Nord Atlantice, Javier Solana, ambasadorii pentru pace ai Statelor Unite, Richard Holbrooke, Christopher Hill, și respectiv președintele Comitetului Militar al NATO, generalul Klaus Naumann, și Comandantul Suprem Aliat din Europa, generalul Wesley Clark, președintele Miloșevici a fost de acord să se conformeze iar atacurile aeriene au încetat.

Evenimentul strategic determinant al anului 1999 a fost, fără îndoială, războiul din Kosovo. Aceasta, din păcate, a coincis cu a 50-a aniversare a NATO. a început la 24 martie 1999 mai puțin de două săptămâni înainte de data asta aniversare 4 aprilie 1999. Războiul din Kosovo a declanșat o dezbatere juridică importantă, și este încă greu de spus daca va fi răsturnat sau confirmat prin practica. Există, de asemenea, faptul că noul Concept Strategic al NATO rămâne în mare parte o întrebare deschisă. Astfel, este instructiv să examineze, la rândul său, aspectele juridice ale acestor două dezbateri.

Pe parcursul deceniului nouă al sec. XX, NATO a avut un rol primordial în evaluarea modificării mediului de securitate în Europa – o dovadă palpabilă, atât pentru viabilitatea punții de legătură între Statele Unite și Europa precum și a capabilității sale de a se ralia la conjuncturile aflate mereu în schimbare.

Forța din Kosovo (KFOR), a avut ca obiectiv menținerea unui mediu de siguranță în care toți cetățenii, indiferent de originea lor etnică, să trăiască în pace iar democrația să se consolideze treptat.

Potrivit statutului României din acea perioadă tulbure pentru Europa, președintele de atunci al țării, Emil Constantinescu, a acceptat ca spațiul aerian român să fie tranzitat de aeronave NATO ce aveau să-și desfășoare activitatea în misiunile de luptă.

Referindu-ne la imensele pierderi în special de vieți omenești, civile și militare în urma războiului din Kosovo din 1999; conflictul durând în sine doar patru luni, a adus cu sine masive pierderi de partea civililor și mai puțin de ordin militar.

Pierderi civile

Organizație non-guvernamentală (Human Rights Watch), finalizează un raport în care se precizează că aproximativ 500 de civili iugoslavi au fost uciși în nouăzeci de incidente separate ale Operațiunii Forțele Aliate. Refugiații au avut și ei pierderi însemnate; între 278 și 317 de morți au fost în Kosovo. În Serbia, 201 civili au fost uciși (cinci în Vojvodina) și opt au murit în Muntenegru. Aproape doua treimi din totalul deceselor înregistrate civile au avut loc în douăsprezece incidente în care au fost confirmate mai mult de zece decese ale civililor.

Astfel, peste 220 de civili nevinovați au fost uciși în urma atacurilor aeriene ale NATO.

Pierderi militare

Victime militare pe partea NATO au fost limitate. Potrivit rapoartelor oficiale ale Alianței Nord Atlantice, alianța nu a suferit decese în teatrele operațiunilor de luptă. Totuși, pe 5 mai, un elicopter american AH-64 Apache sa prăbușit și a explodat în timpul unei misiuni pe timp de noapte în Albania. Iugoslavii au susținut că l-au doborât, dar NATO a menționat ulterior printr-un comunicat că acesta s-a prăbușit din cauza unei defecțiuni tehnice. Elicopterul s-a prăbușit 70 de km Tirana. Două persoane au decedat în urma incidentului. Acestea au reprezentat primele pierderi ale Alianței Nord Atlantice în această operațiune în fața sârbilor.

După operațiunea de menținere a Păcii (Operațiunea Forțele Aliate) efectuată de către NATO cu succes în Kosovo. Forța NATO (KFOR) a condus operația de menținere a păcii începând cu iunie 1999 (UNMIK) până la declararea independenței din 17 februarie 2008. Cu toate acestea rezoluția 1244 a Organizației Națiunilor Unite, a rămas în vigoare sub comanda acesteia și a Reprezentantului Special. Personalul efectiv a acestei misiuni a fost inițial de 50.000 de oameni după campania aeriană inițiată în martie 1999.

După războiul din Kosovo, Misiunea de Administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo (UNMIK) stabilită prin rezoluția Consiliului de Securitate al ONU 1244 din 10 iunie 1999, număra în anul 2012 6.000 de militari inclusiv Batalionul Operațional pentru Forță de Răspuns dislocat în teatrul de operații, ce se compune din 500 de oameni.

Fiecare stat membru al alianței la acea dată a contribuit cu personal militar. Statul Kosovo a fost împărțit în sectoare de către NATO care sunt administrate și în prezent administrate și în prezent. (Vezi Anexa 4 și 5 privind repartizarea sectoarelor)

Dacă privim Intervenția Forțelor Aliate din Kosovo văzută din perspectiva dreptului internațional și al ONU putem evidenția faptul că această „intervenție umanitară” a Alianței, a reprezentat o noutate și în privința dreptului internațional. Criticii ofensivei militare din Kosovo au atras atenția că, pe de o parte NATO a acționat fără un mandat clar din partea Națiunilor Unite, ceea ce contravine dreptului internațional; pe de altă parte, Alianța a acționat în afara granițelor statelor membre și a violat integritatea teritorială a Iugoslaviei.

Statele occidentale în frunte cu Statele Unite nu doreau ca acel conflict care tocmai izbucnise să se transforme într-un adevărat teatru de război măcinat de atrocități , ce avea să cuprindă probabil și alte state învecinate ale foste Iugoslavii.

Șefii de stat și guvern au stabilit la Washington viziunea lor pentru realizarea păcii, stabilității și prosperității în viitor, în funcție de creșterea integrării în masa europeană, lucrând mână în mână cu alte instituții față de aceste obiective. Ei au stabilit un proces de consultări individuale și discuții dintre nouăsprezece state membre NATO și țările din regiune, pe o bază de 19 + 1 angajându-se să promoveze cooperarea regională în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC).

Există destule controverse potrivit cărora acțiunea desfășurată de Alianța Nord-Atlantică – pe de o parte, în afara frontierelor sale este catalogată ca ilegitimă, fiind o violare gravă a dreptului internațional, fără doar și poate – pe de altă parte, operațiunea a fost considerată legitimă datorită faptului că trebuia oprit conflictul violent dintre Serbia și Kosovo.

Alianța Nord-Atlantică a dobândit o experiență majoră în gestionarea situațiilor de criză și a conflictelor în urma operațiunii în care s-a implicat în anul 1999. Acțiunea Alianței în Kosovo precum și rolul său în ameliorarea crizei umanitare, au contribuit la consolidarea rolului NATO în soluționarea crizei. Conduita campaniei aeriene condusă de NATO, și desfășurarea forțelor KFOR împreună cu aliații strategici au contribuit la crearea fundamentului pentru pace și stabilitate în Kosovo.

Operațiunea NATO din Kosovo a anului 1999 a reprezentat o provocare majoră în istoria Alianței Nord-Atlantice. Pentru prima dată o alianță defensivă a lansat o campanie militară în afara granițelor sale, pentru a evita o tragedie umanitară. De asemenea, o alianță de națiuni suverane a luptat nu pentru a cuceri sau a păstra un anumit teritoriu, ci pentru a proteja valorile esențiale pe care a fondată Alianța: democrație, libertate, dreptul la apărare.

La finalul studiului de caz, suntem în măsură să apreciem că începând cu intervenția NATO din 1999 până în prezent, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ar trebui să se reinventeze și să-și reorganizeze strategia și structurile de care dispune pentru a fi mai eficientă în managementul unei crize sau conflict. Nu în ultimul rând Alianța trebuie să facă apel la diplomație pentru soluționarea divergențelor dintre anumite state; rezolvarea pe căi diplomatice este prima și una din cele mai relevante și eficiente metode de gestionare a crizelor și conflictelor.

CONCLUZII

În final suntem de părere că, Organizația Tratatului-Atlanticului de Nord a încercat și a reușit să garanteze libertatea membrilor săi și să împiedice apariția războiului în Europa, în toată perioada bipolară. Îmbinând apărarea prin mijloace militare cu tratativele, Alianța și-a disputat un rol central în efortul finalizării în mod pașnic a confruntării Est-Vest. Evoluțiile impresionante aduse de sfârșitul Războiului Rece în spațiul euroatlantic s-au răsfrânt în conceptul strategic adoptat de Alianță, la Roma în 1991.

De atunci și până în prezent au intervenit însă unele schimbări majore în mediul politic de securitate. După Războiul Rece au urmat perioade mai faste, mai puțin provocatoare, deși nu lipsite de noi riscuri. O nouă Europă unită din punct de vedere politic apare în același timp cu un nou concept de securitate euro-atlantică în cadrul căruia NATO deține o poziție pregenantă.

NATO a reprezentat și va continua să rămână un angajament indispensabil de securitate între cele două continente, apreciat în aceeași măsură de ambele părți, chiar dacă vorbim de resorturi deja renumite, precum cel politic, militar, strategic, cât și din perspectivele tot mai actuale, precum cele economice, sociale, ecologice.

La nivelul Alianței, transformarea constă într-o sumă de inițiative lansate progresiv și care se dezvoltă complementar, în corelație și influențându-se reciproc cu procesul de reformare a altor organizații relevante în câmpul securității.

În acest sens, discuțiile trasate prin Conceptul Strategic al NATO constituie un adevărat vector al orientării sarcinilor de transformare a structurilor și capabilităților de apărare ale statelor NATO. Cum capabilitățile Alianței pentru implementarea acestor cerințe sunt relativ limitate, este de așteptat ca rolul Centrelor de Excelență NATO să crească exponențial, acestea având capacitatea, cât și cadrul legal flexibil pentru a răspunde cererilor de sprijin adresate de comandamentele NATO în cadrul procesului de transformare.

Definită și constituită ca o organizație militară, NATO este investită în sec. XXI nu doar cu protejarea intereselor comune de securitate ale membrilor săi, dar și cu apărarea sau promovarea valorilor politice. Ea rămâne în esență, o organizație care reunește ansamblul valorilor occidentale: libertate, democrație, dreptul la apărare.

Ultimul Summit NATO desfășurat în Țara Galilor a reafirmat nevoia constantă de securitate ca urmare a recentelor crize europene (cazul Ucraina), din Orientul Mijlociu și Nordul Africii.

În acest context, partenerii europeni ai Alianței tind să-și asume o responsabilitate sporită în fața acestor noi provocări de securitate iar NATO, în integralitatea sa, va trebui să identifice în permanență noi membri sau parteneri pentru a răspunde exigențelor de apărare pe care le lansează lumea secolului XXI.

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI PUBLICATE

ANDERSON, Jeffrey J; IKENBERRY; RISSE, G. John; Thomas (eds.), The End of the West? Crisis and change in the Atlantic order, Cornell University Press, 2008;

BARANY, Zoltan The Future of NATO Expansion – Four case studies, Cambridge University Press New York, 2003;

BĂHNĂREANU, Cristian, Crize potențiale ce pot afecta securitatea națională: prevenirea limitarea și soluționarea situațiilor de criză, Ed. Universității Naționale de Apărare ,,Carol I", București, 2011

BOGZEANU, Cristina Rolul NATO și al UE în menținerea crizelor din Balcanii de Vest, Ed. Universității Naționale de Apărare ,,Carol I", București, 2011;

CARPENTER, G. Ted; CONRY, Barbara, NATO Enlargment: Illusion and Reality, Cato Institute, 1998, Ed. Massachusetts;

CARMENT, David; SCHNABEL; Albrech, Conflict prevention, patch to peace or Grand Illusion? Ed. United Nations University Press, 2003

CONSTANTIN, Alexandru, NATO, ce este ce va fi – Noua Europă și securitatea statelor mici, Ed. Monitorul Oficial, București, 1996;

CURELARU, Marian; TĂNASE; LUCINESCU; Tiberiu Ioan-Codruț, Transformarea NATO, Ed. Academiei Naționale de Informații, București, 2009;

DAALDER; H Ivo, O'HANLON E. Michael., Winning Ugly – NATO's War to save Kosovo, Brooklings Instution Press, Washington DC;

Dicționar de economie politică, Ed. Politică, București, 1974;

Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993;

DOLGHIN, Nicolae, Răspunsul la crize – noua responsabilitate a NATO în România, Ed. Universității Naționale de Apărare ,,Carol I”, București 2004;

DUFOAR, Jean Louis, Crizele internaționale de la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Ed. Corint, București, 2002

DUIGNAN, Peter, NATO its. Past present and future, Hoovar Institution Press, Standford, California, 2000;

DUMITRESCU, Cristian-Sorin; STOICA; Marcela-Monica, Sistemul organizațiilor internaționale guvernamentale și al organizațiilor internaționale non-governamentale, Ed ProUniversitaria, București, 2007;

DUȚU, Petre; Managementul situațiilor de criză și prevenirea conflictelor armate, Ed. Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București 2013;

FINK, Steven; Crisis Management: Planning for the Inevitable, Lincoln, Universe Inc, 2002,

GRIGOROIU, Marian-Valentin, Crizele și Conflictele contemporane, Ed. Ministerului Administrației și internelor, București, 2006;

LAPIERE, Richard T., A theory of social control, New York: McGraw-Hill, 1954 apud Ronald A. Kuykendall, Social Crisis and Social Demoralization The Dynamics of Status in American Race Relations, First Edition, Ed. Arissa Media Group, 2005;

Manualul NATO, Belgia, Biroul de informații și presă 2001

MUREȘAN, Mircea; VĂDUVA; Gheorghe; BOAMBĂ, Eugen (Coord.), Criza, conflictul, războiul, volumul III, Ed. Universității Naționale de Apărare ,,Carol I”, 2007

MITROFF, Jan, Crisis Management and Environmentalism: A Natural Fit, în ,,California Management Review 36(2), 1994

Manualul NATO, Ed Nemira, București, 1997

LINDLEY-FRENCH, MACFARLANE; Julian, Neil, The North Atlantic Treaty Organisation, Routledge Taylor&Francis Group INC, London 2007;

LINDLEY-FRENCH, MACFARLANE; Julian, Neil, The North Atlantic Treaty Organization: The Enduring Alliance (Global Institutions), Ed. Routledge, 2007;

MOȘTOFLEI, Constantin, România – NATO 1990-2002, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002;

ROSENTHAL, Uriel; PIJNENBURG; Bert, Crisis Management and Decision Making: Simulation Oriented Scenarios, Springer Science+Business Media Dordrecht, New York, 1991;

SWAINE, Michael D., TUOSHENG; Zhang, COHEN; Danielle F. S. (eds.), Managing Sino-American Crises: Case Studies and Analysis, Washington, DC: Carnegie Endowment for International Peace, 2006;

VĂDUVA, Gheorghe Mihai Ștefan-Dinu, Crizele politico-militare ale începutlui de mileniu, Ed. Univeristății Naționale de Apărare, București, 2005

WILLIAMS, Phill, Crisis Management in Europe. Old mechanism and New problems, Westview Press, Oxford 1991

ARTICOLE

CANAE, Adrian-Cosmin, NATO și extinderea către Europa Centrală și de Est vs. Ciiza din Ucraina 2014, Sfera Politicii, nr 2 (178)

IONESCU; Mihail, După Războiul Rece: Alegerea timpurie a Politicii de Securitate cazul României, Revista de istorie militară, Ed. Militară nr.5-6, (115-116) /2010;

KEAGAN; John Please Mr. Blair, never take such a risk again, "Daily Telegraph, 6 June 1999; Andrew L. Stigler, "A Clear Victory for Airpower: NATO's Empty Threat to Invade Kosovo , ''International Security 27 (Winter 2002-3): 124-57;

SIMION; Eduard, Revista Infosfera, an VI nr. 4/2014 – Revista de Studii de securitate și informații pentru apărare

PERIODICE

California Management Review 36(2), 1994

Perret, Quentin, European Issues no 22 – The European Union and Crisis Management, Fondation Robert Schuman, March 2006

Revista de istorie militară, Ed. Militară nr.5-6, (115-116) /2010

Revista Infosfera, an VI nr. 4/2014

Sfera Politicii nr. 178

ADRESE WEB

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/

http://smg.mapn.ro/SIA/Revista_1_63_2014.pdf

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2008/04/080407_concluzii_summit.shtml

http://www.cpcs.ro/articol-oi-nato.php

http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_publications/20111116_Discover_NATO_ROM.pdf

http://www.nato.int/nato-welcome/index.html

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_52044.htm

http://romanian.ruvr.ru/2014_09_11/Concluziile-summitului-NATO-din-Tara-Galilor-0409/

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18055184-declaratia-summitului-nato-publicata-presedintie-mae-condamnam-interventia-rusiei-ucraina.htm

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/russia/11393707/Putin-could-attack-Baltic-states-warns-former-Nato-chief.html

http://romanian.ruvr.ru/2014_06_07/Criza-provocata-de-Occident-in-Ucraina-prextext-pentru-extinderea-NATO-spre-Est-1792/

Gorbaciov: Extinderea NATO şi scutul antirachetă, printre cauzele actualei crize politice din Europa

http://rt.com/news/221367-gorbachev-nato-war-russia/

http://www.agerpres.ro/externe/2014/12/25/extinderea-nato-spre-est-va-obliga-rusia-sa-ia-masuri-adecvate-mae-rus–14-15-19

http://www.mae.ro/node/1586

http://ro.wikinews.org/wiki/NATO_%C3%AEncurajeaz%C4%83_integrarea_euro-atlantic%C4%83_a_Balcanilor_de_Vest

http://www.drao.ro/articole/military/geopolitic%C4%83/regiunea-m%C4%83rii-negre/tendin%C89Bc-dc-securitate-%C3%AEn-zona-bazinului-m%C4%83rii-negre.html

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/nato_intre_certitudini_si_asteptari.pdf

http://www.stiucum.com/management/managementul-crizelor-conflictelor/Prevenirea-conflictelor-si-man23259.php

http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_publications/20111116_Discover_NATO_ROM.pdf

http://www.nato.int/cps/en/natolive/71161.htm

http://www.nato.int

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_49192.htm

http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1199%281998%29

http://www.iacenter.org/warcrime/22_rambo.htm

http://romanian.ruvr.ru/2014_03_24/24-martie-1999-15-ani-de-la-bombardarea-Serbiei-3776/

http://www.nato.int/kosovo/history.htm#1

http://www.journal.forces.gc.ca/vo1/no1/doc/63-66-eng.pdf

http://www.serbianna.com/columns/savich/088.shtml

http://www.hrw.org/legacy/reports/2000/nato/Natbm200-01.htm

mai 1999 http://news.bbc.co.uk/2/hi/335709.stm

http://www.dw.de/intervenția-nato-în-kosovo-și-dreptul-internațional/a-4123329

http://www.nato.int/kosovo/history.htm

http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_publications/20120911_nato-military-committee2011_ro.pdf

ABREVIERI

NACC – Consiliul Nord Atlantic

NATO – Alianța Tratatului Atlanticului de Nord

OTAN – Alianța Tratatului Atlanticului de Nord (în franceză)

ONU – Organinzația Națiunilor Unite

PfP – Parteneriatul pentru Pace

URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

UE – Uniunea Europeană

OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

COCONA – Consiliul Cooperării Nord-Atlantice

PMSC/PfP – Comitetul director politico-militar al Parteneriatului pentru pace

EAPC – Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic

RSM: Misiunea Resolute Support

CSAT – Consiliul Suprem de Apărare al Țării

ANSDF – Forțelor Naționale Afgane de Securitate

ISAF – Forța internațională de Asistență pentru Securitate

KFOR – Forțele din Kosovo

OAE – Operația Active Endeavour

OOS – Operațiunea Ocean Shield

UA – Uniunea Africană

DPOD – Divizia de Planuri de Apărare și Operații

IS – International Staff

IMS – International Military Staff –

DPC – Comitetul de Planificare a Apărării

NAC/DPC – Consiliului Nord Atlantic și Comitetul de Planificare a Apărării (Defence Planning Commitee

UNMIK – Misiunea de Administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo

KVM – Misiunea de verificare în Kosovo

NADC – Comitetul NATO pentru apărare aeriană

NPG – Direcția pentru planificare nucleară

SMI – Statul Major Internațional

HLSG – Grupului director la nivel

ICRC – Comitetul Internațional al Crucii Roșii

CNAD- Conferința directorilor naționali pentru probleme de armament

ANEXE

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5