Rolul Muzeelor In Dezvoltarea Urbana

Introducere

Consiliul Internațional al Muzeelor ​​(ICOM, 2010) a definit muzeul ca fiind “o instituție permanentă în serviciul societății și al dezvoltării sale, deschis către public, care dobândește, conservă, cercetează, comunică și expune, în scopul studiului, educației, divertismentului și al expunerii de dovezi materiale ale oamenilor, trecutului acestora și mediului lor”. Astfel, în ultimul deceniu, muzeele au devenit un element central în dezvoltarea urbană, datorită vastului potențial de a genera venituri locale, ceea ce conduce către creșterea economiei orașelor și dezvoltarea acestora. Rolul muzeelor este cu atât mai important cu cât susțin promovarea orașelor ca centre culturale, atât pe piața internă, cât și pe cea externă (vizitatori și investitori), îndeplinind așteptările și cererile lor. Așadar, se poate susține că muzeele sunt adevarate “instrumente ale orașelor în ceea ce privește dezvoltarea urbană” (Deffner, 2009, pp. 58-59). De-a lungul timpului, numeroase studii au arătat că impactul organizațiilor muzeeale este diferit de la o țară la alta, de la un oraș la altul, de la nivel local, regional sau național.

Totodată, a fost evidențiat faptul că “muzeele au fost create în scopul educării, colectării, conservării și cercetării, însă, deoarece societatea a evoluat, oferta muzeelor s-a diversificat, ele devenind parteneri-cheie în industria turismului, precum și în industriile creative, iar rolul economic al muzeelor a devenit din ce în ce mai important” (Hoope, 1994, p. 34). Astfel, a apărut “funcția de recreere a muzeului” (Stephen, 2001, p. 297). Europa de Vest, în anii 1970, a cunoscut un “boom” fără precendent în ceea ce privește dezvoltarea muzeelor. Acest “boom” a fost atât de ordin cantitativ (crescând numărul de muzee), cât și calitativ (privind rolul și poziția muzeelor în societate). Concurența a crescut în rândul muzeelor pentru ”controlul unei piețe limitate, fiind nevoite să-și adapteze acțiunile în funcție de strategiile adoptate de concurenți și de presiunile exercitate de aceștia” (Barbu, 2011, p. 107).

O etapă importantă în istoria muzeelor secolului XX au repezentat-o anii 1980, perioada ce a fost intitulată “deceniul cultural”, datorită schimbărilor majore în domeniul politicilor culturale și dezvoltarea a numeroase proiecte inovatoare, extinderi sau reabilitări ale muzeelor. În această perioadă, speranța fiecărui oraș a fost că numărul de vizitatori externi va crește, contribuind astfel la dezvoltarea economică urbană.

Muzeele au un rol important și în dezvoltarea turismului urban, iar dorința de a vizita un anumit muzeu, va face din vizitatorii acestuia turiști ai orașului în care se află și va oferi posibilitatea de a vizita și alte organizații culturale. Un oraș se poate “comercializa” ca o locație ideală pentru oameni și firme, și o destinație culturală preferată pentru turiști. Este unic. Iar cultura originală poate deveni un brand recunoscut. Conform statisticilor realizate, vizitatorii muzeelor provin din clase sociale superioare, cu venituri mari, ceea ce va determina creșteri ale cheltuielilor în cadrul sejurului. De asemenea, “muzeele pot deveni simboluri ale orașelor lor” (Hamnett; Shoval, 2003, pp. 223-226). Relația dintre ele este simbolică. Muzeele oferă orașului viață culturală și economică, iar orașul, în schimb, trebuie să ofere posibilitatea de a prospera (Myerscough, 1988, p. 54). Așadar, muzeele reprezintă o cărămidă la baza dezvoltării urbane și o “rampă de lansare pentru profitul economic din alte sectoare” (Westervelt, 2010, p. 15).

Cultura contează. Și astăzi, mai mult decât oricând, contează pentru orașe, puterile societății contemporane. Cultura este o economie cu drepturi depline; sector care, ca oricare altul, generează impact asupra mediului urban, variind de la cheltuielile directe și indirecte pentru generarea de locuri de muncă. Din aceste motive, “centrele urbane sunt privilegiate spații de producție și de consum cultural” (Scott, 2001; Heilbrun, 1992).

Mai mult decât atât, cultura poate contribui la o dezvoltare urbană echilibrată și durabilă. Cultura este o parte integrantă a proiectelor de revitalizare urbană în zonele urbane degradate din întreaga lume dezvoltată. Acesta oferă o oportunitate formidabilă pentru dezvoltarea personală și interacțiunea socială. De asemenea, forma cea mai importantă a sistemului uman organizat este astăzi orașul. Orașele sunt atât de relevante pentru economia și societatea modernă, î​ncât “determină performanța și destinul întregii regiuni” (Van den Berg et al., 1982, p. 21). În cadrul dezvoltării urbane, este necesar să se găsească un echilibru privind realizarea maximă a oportunităților de dezvoltare și păstrând, în același timp, activele și elementele intangibile care constituie identitatea culturală a unui oraș, deoarece cultura este un motor de dezvoltare socială și creștere economică dar, în același timp, poate fi afectat sau chiar distrus în acest proces. Așadar, un muzeu nu este numai un loc în care se pun obiecte în vitrine de sticlă. Este o poartă spre detaliile trecutului. Atunci când colecțiile lui sunt prezentate cu fler și imaginație, un muzeu poate fi cel mai eficient mod de a ne plasa pe fiecare dintre noi în context, aratându-ne cum modelele s-au schimbat, dar și cât de mult acestea s-au păstrat. Poate cel mai mare pas înainte pe care l-a facut muzeul în a doua parte a secolului XX este conștientizarea faptului că, pentru a fi importantă, o colecție nu trebuie să conțină comorile cele mai mari. Istoria obiectelor de zi cu zi este la fel de fascinantă ca artefactele celor bogați.

Prin această lucrare, am dorit să demonstrez o convingere persoanală asupra rolului important pe care îl au muzeele în societatea contemporană și în dezvoltarea orașelor. De asemenea, aceasta a reprezentat o provocare în definirea realității ofertei culturale a anului în curs. Această lucrare este formată din cinci capitole, primul capitol făcând o introducere în spațiul cultural european și definind o problematică contemporană în domeniul politicilor culturale europene: omogenizare versus diversitate.

Al doilea capitol, “Muzeele și dezvoltarea orașelor”, își propune să realizeze un cadru teoretic menit să aducă în discuție principalele concepte ale apariției și transformării muzeului modern, a schimbărilor majore prin care trec acestea, cât și viitorul organizațiilor culturale.

Al treilea capitol, “Politicile culturale în România”, aduce în atenție realitatea infrastructurii sectorului cultural românesc, cât și obiectivele urmărite de țara noastră în sectorul cultural. De asemenea, o atenție deosebită este acordată și modului de promovare a culturii românești în spațiul european.

În continuare, capitolul patru, “Muzeele românești și oferta culturală a capitalei” prezintă, prin prisma evidențierii cercetărilor în domeniu deja realizate, oferta culturală în Municipiul București și în România. Scopul acestei ilustrări este acela de conștientizare a nivelului la care a ajuns cercetarea în ceea ce privește situația muzeelor la nivelul întregii țări, cât și pe regiuni de dezvoltare și județe.

În final, capitolul cinci tratează rolul pe care îl au instituțiile muzeale în dezvoltarea urbană, în general, și evaluarea gradului de interes al vizitatorilor față de oferta culturală de tip elitist actuală, prin realizarea unei anchete, având ca instrument chestionarul. De asemenea, am dorit să evidențiez realitatea ofertei culturale de tip elitist a anului în curs și identificarea modificărilor în evoluția gradului de vizitare al muzeelor, comparativ cu oferta culturală a anului 2009-2010.

CAPITOLUL 1: Analiza politicilor culturale în Europa

Importanța crescândă a politicii culturale în dezvoltarea orașelor

Sfârșitul secolului al XX-lea a cunoscut o transformare dramatică în structura economiilor capitaliste occidentale. Epoca de producție la scară largă și ocuparea forței de muncă în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX și-a avut originile încă de la mijlocul anilor 1960, atunci când o economie de servicii “post-industrială” a dominat. În timp ce producția industrială este în continuare importantă, ocuparea forței de muncă în acest sector a scăzut brusc și creșterea ocupării forței de muncă s-a evidențiat în servicii financiare, de afaceri și personale, și în ceea ce sunt numite industrii ”culturale”. Amploarea și importanța acestei transformări a fost cel mai marcantă în vechile orașe din secolul al XIX-lea, în cazul cărora au avut loc pe scară largă procese complexe ale industrializării și restructurării economice. În timp ce unele dintre aceste orașe încă se luptă cu moștenirea declinului economic și fizic, altele au avut succes în a se transforma în centre de producție și de consum post-industriale. În cadrul acestor procese, structura economiilor și a bazei lor de muncă s-a mutat departe de era de producție la o economie mai puternic bazată pe servicii și domeniul cultural.

Semnificația acestor evoluții nu a trecut neobservată. În timp ce o atenție deosebită a fost acordată importanței financiare tot mai mari de orașe la nivel mondial, Sassen a sugerat în ”Culturile orașelor”, că: ”Odată cu dispariția industriilor de fabricație locale și crizelor periodice în guvern și finanțe, cultura este din ce în ce mai mult afacerea orașelor: baza atracțiilor turistice și avantajul lor competitiv unic” (Sassen, 1990; Zukin, 1995, p. 1). În mod similar, Scott susține în „Economia culturală a orașelor”: “capitalismul însuși se mișcă într-o fază în care formele culturale și semnificațiile rezultatelor sale devin critice în cazul în care nu domină elemente de strategie productive” (Scott, 2000, pp. 2-3). El afirmă, de asemenea, că: ”economia culturală vine în prim-plan ca una dintre frontierele cele mai dinamice ale capitalismului, la începutul secolului al XXI-lea”, și vede acest lucru ca “evident, mai ales într-o serie de orașe gigantice, reprezentând embleme ale noii economii culturale capitaliste”. Asistăm la o schimbare în economie, în care stresul este mai mult axat pe producția și consumul de experiențe, mai degrabă decât pe produse fizice. Ca atare, economia simbolică a devenit mai importantă.

Având în vedere aceste tendințe, nu este surprinzător faptul că industriile culturale și strategiile culturale au devenit elemente importante în politicile urbane. Harvey a subliniat faptul că a existat o „reorientare în atitudinea față de guvernarea urbană în ultimii douăzeci de ani” (Harvey, 1989, p. 9). Harvey a identificat patru opțiuni principale pentru formele antreprenoriale urbane. Prima implică dezvoltarea unui avantaj competitiv în diviziunea internațională a muncii, a doua este încercarea de a obține controlul asupra funcțiilor de control și comandă-cheie în afaceri și finanțe și a treia se concentrează pe avantajul competitiv în ceea ce privește redistribuirea cheltuielilor centrale de stat. A patra opțiune este cea care mă preocupă în special în această lucrare. Harvey a susținut că regiunea urbană poate “căuta să își îmbunătățească poziția competitivă în raport cu divizia spațială de consum”. Mai exact, el a susținut că: gentrificarea, inovarea culturala, precum și modernizarea fizică a mediului urban (inclusiv stilurile post-moderniste de arhitectură și design urban), atracțiile de consum (stadioane de sport, centre comerciale, porturi de agrement, locuri de alimentare exotice) și divertisment (organizarea de spectacole urbane temporare sau permanente), au devenit aspecte mult mai proeminente ale strategiilor de regenerare urbană. Mai presus de toate, orașul trebuie să apară ca un loc inovator, interesant, creativ și în condiții de siguranță pentru vizitare sau consum.

În acest pasaj, Harvey identifică un număr diferit, dar conex, de moduri în care orașele pot cauta să câștige o poziție mai puternic competitivă în divizia spațială de consum. Argumente similare în ceea ce privește utilizarea culturii orașelor pe piață a fost făcut de Mellor (1997) în contextul Manchester de a promova rolul său ca un centru de muzică pentru tineri, viață de noapte și cultură populară. Această strategie, de asemenea, a fost recent implementată într-o serie de alte orașe industriale vechi din Marea Britanie, cum ar fi Newcastle, Nottingham și Glasgow, cu un grad mare de succes. Boyle și Hughes subliniază faptul că această schimbare a avut tendința de a fi asociată cu mutarea administrației publice locale “departe de furnizarea de articole de consum colectiv pentru utilizarea fondurilor locale pentru dezvoltarea economică locală” (Boyle; Hughes, 1994, p. 467) care poate conduce la o criză de legitimitate.

O modalitate în care statul local poate solicita restabilirea legitimității este introducerea pe piață a unor evenimente de profil înalt care ajută la consolidarea sprijinului anteprenorial prin cultivarea unui nou sentiment de identitate înrădăcinat în ideea de competiție inter-urbană pentru investiții străine. Dar, așa cum Boyle și Hughes (1994) au susținut, în anul 1990, desemnarea Glasgow ca fiind un oraș european al culturii, de asemenea, încearcă să se evidențieze că antreprenorialismul nu se realizează întotdeauna fără conflicte.

Se evidențiază, astfel, o formă de consum cultural privind prestigiul muzeului sau galeria de artă. Deși există acum o literatură considerabilă asupra muzeului ca un fenomen cultural, există puține date cu privire la acesta în literatura de specialitate urbană. Această abordare se bazează, în special, pe transformarea care a avut loc în economia de după era industrială din orașe și interpretează creșterea recentă a numărului de muzee și vizitatori în ceea ce privește importanța tot mai mare acordată de către guverne orașelor ca noi forme de consum cultural și, de asemenea, susțin că schimbările în structura socială a societăților capitaliste avansate, în special dezvoltarea unei noi clase de mijloc educate cu cereri culturale specifice, au fost importante în consolidarea rolului muzeului.

În timp ce muzeele pot juca un rol valoros ca un instrument de dezvoltare urbană modernă, ​​ele servesc, de asemenea, alte funcții sociale și culturale, precum și importanța lor în creștere nu poate fi pur și simplu atribuită la nevoile de guvernare urbane. Mai degrabă, ea poate fi văzută ca o coincidență de evenimente dintre “logica culturală a capitalismului târziu” (Jameson, 1989, p. 34), dezvoltarea tot mai mare a turismului urban, căutarea capitalului cultural de către noua clasă de mijloc, o dorință pentru arhitectura spectaculoasă și ca loc de creștere al promovării orașelor. Este inevitabil ca rolul muzeelor din întreaga lume și, în special, al muzeelor orașelor de pe continent, au dat naștere culturii urbane, este reconsiderat în acest moment, atât în ceea ce privește elementele muzeale (afișajul de colecții, relația de evenimente, etc.), cât și în ceea ce privește elementele de conducere (relații cu comunitatea și cu părțile interesate și așa mai departe). Termenul “vechi”, în care obiectele au fost păstrate pentru valorile lor intrinseci istorice și estetice, este înlocuit cu termenul “nou”, care invocă diseminarea de valori și semnificații de patrimoniu pentru societate.

Muzeele presupun de acum „diverse responsabilități, responsabilități ce le schimbă în parteneri importanți în ceea ce privește dezoltarea urbană” (Negri, 2008, p. 222). Muzeele pot satisface nevoile populației locale, comunităților, cât și ale turiștilor. De asemnarea, cultura, ca un factor de mare importanță pentru dezvoltarea urbană, a devenit un „domeniu științific și de cercetare foarte interesant, mai ales în ultimele trei decenii, în SUA și Europa” (Barnett, 2001, p. 89). Dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor și activităților culturale specifice au fost legate de necesitatea orașelor europene pentru a face față cu „diverse schimbări socio-economice care afectează mediul lor intern și extern la un nivel micro și macroeconomic” (Deffner; Metaxas, 2003, p. 67). Punerea în aplicare a politicilor culturale ca instrumente pentru dezvoltarea orașelor ar putea fi extins în „diverse sectoare economice precum: turism, sport, recreere, arte și mass-media” (Bianchini, 1993, p. 34), creând o puternică industrie culturală, care ar include „o varietate de activități, cum ar fi arhitectura, patrimoniul cultural, istorie locală, divertisment și, în general, identitatea și imaginea orașului în mediul extern” (Kong, 2000, p. 66).

În cele mai multe cazuri, conceptul de “cultură” a fost utilizat pe scară largă în diferite inițiative cu privire la „reconstrucția/revitalizarea orașelor și, în special, dezvoltarea lor prin utilizarea de strategii specifice și diferite metode” (Alden; da Rosa Pires, 1996, p. 90). Dezvoltarea culturală a orașelor trebuie să se concentreze pe modul de a “folosi cultura ca un instrument” (Carriere; Demaziere, 2002, p. 33) in cadrul proceselor de management prin identificarea punctelor slabe și forte ale mediului cultural în orașe, concentrându-se pe analiza fiecarui domeniu și punerea în aplicare a acțiunii, vizând crearea de fiecare dată și pentru fiecare domeniu condiții pentru dezvoltarea corespunzatoare și, în același timp, evaluarea beneficiilor anticipate ale acestor acțiuni în cadrul dezvoltării culturale a orașelor.

Ginsburgh și Mairesse, în efortul lor de a defini termenul de “muzeu”, au descoperit că elementul comun între definițiile existente este legat de „activitățile pe care un muzeu le poate dezvolta și care, în cele din urmă, evidențiază diferențele între muzee și alte organizații” (Ginsburgh; Mairesse, 1997, p. 112). Aceste activități sunt de conservare/protecție, cercetare și comunicare. Van Aalst și Boogaarts considera că „reevaluarea rolului muzeelor ​​se dezvoltă în paralel cu schimbările în managementul acestora” (Van Aalst; Boogaarts, 2002, p. 20). Din această perspectivă, muzeul acționează mai mult ca locuri de expunere, în timp ce activitățile lor de bază (conservare/protecție, cercetare și comunicare) reprezintă o prioritate mai scăzută. Prin urmare, caracterul interior al muzeelor ca organizații și ”medii speciale” prezintă o structură mult mai complicată – inclusiv aspectul de ”activitate comercială” (Ibidem, p. 23) – și, în scopul de a identifica rolul lor în dezvoltarea culturală și urbană a orașelor, se identifică nevoia unor analize mult mai specializate.

Rolul muzeelor ​​este foarte important, deoarece acestea sprijină orașele în promovarea lor ca centre culturale interne și externe pe piețele țintă. Cu toate acestea, gradul privind eficiența lor depinde de capacitatea de a planifica și de a-și pune în aplicare strategiile și planurile de dezvoltare adecvate. În cazul muzeelor​, contribuția de marketing se bazează pe adoptarea presupunerii că muzeele sunt “produse” în legătură cu anumite piețe țintă, care îndeplinesc nevoile, cerințele și așteptările lor, contribuind, de asemenea, la dezvoltarea economică și culturală a orașelor.

Introducerea pe piață a muzeelor încearcă să abordeze următorii patru factori:

dezvoltarea internațională extinsă a muzeelor;

căutarea de resurse economice;

mediul concurențial între muzee;

necesitatea de a cunoaște mai bine vizitatorii lor.

Fiecare dintre acești factori este legat de dezvoltarea de strategii și acțiuni specifice în contextul unui plan de marketing global spre indeplinirea, într-o anumită perioadă de timp, a obiectivelor sale la nivel micro și macroeconomic. Pe baza acestei justificări, „necesitatea de a stabili și de a satisface obiectivele, ca organizații, generează dezvoltarea și implementarea de strategii specifice și acțiuni cum ar fi: căutarea de piețe țintă potențiale, calificarea acestora conform caracteristicile lor, definirea imaginii muzeului și dezvoltarea unui mix de marketing: produs, preț, loc, promovare” (Deffner; Metaxas, 2008, p. 99).

În ultimele decenii, ideea de muzee ca și clădiri impunătoare în care se desfășoară expoziții obositoare a început să se estompeze. În zilele noastre, muzeele de mici dimensiuni, care oferă expoziții flexibile și diferite alternative sunt special dezvoltate. Mai mult decât atât, ele au un caracter educațional clasic și oferă activități de divertisment. Un important factor în perspectiva contemporană a muzeelor ​​este schimbarea de la simple expoziții instituționalizate la cei care creează experiențe sociale, creative și participative, care sunt mai abordabile pentru publicul larg (inclusiv tineri) prin: tururi organizate, care includ interacțiunea între vizitatori și exponate, broșuri și pliante, informații, hărți, ghiduri și copii ale exponate lor, cafenele și restaurante interioare, un personal special instruit, “pachete” care oferă prețuri mai bune pentru familii și turiști, site-uri de internet și un aspect important îl reprezintă, de asemenea, locația și arhitectura clădirii care sunt atent proiectate.

Cei mai mulți profesioniști cred că muzeele au fost create în ”scopul de educație și învățare, de colectare, conservare, cercetare și bucurie” (Hooper-Greenhill, 1994, p. 45). Cu toate acestea, pe măsură ce societatea s-a schimbat, rolul muzeelor ​​a devenit mai important. Cele mai multe planuri de marketing care promovează muzeele includ un studiu de caz pentru a putea identifica și analiza caracteristicile publicului. În prima etapă a planului, etapa de cercetare, se concretizează sub formă de chestionare adresate cetățenilor și vizitatorilor muzeului, etapa ce conduce la o analiză a pieței căreia muzeul i se adresează. Este important pentru succesul acestui tip de cercetare, de a distinge între vizitatori și vizite pentru a nu ajunge la concluzii false. Cea mai importantă concluzie a cercetării privind marketingul unui muzeu este aceea că marketingul nu ar trebui să fie exclus din restul activităților din cadrul muzeului, dar ar trebui să fie incluse în managementul general. ”Cele mai de succes exemple de marketing provin din muzee care au adoptat această abordare” (McLean, 1994, p. 43).

1.2. Istoricul elaborării politicilor culturale în Europa

Primele noțiuni ale politicii culturale au fost concepute în Tratatul de la Roma. Deși Tratatul nu conține dispoziții speciale sau capitole legate direct de politica culturală, acolo a fost făcută o referință la cultură ca un factor capabil de a uni oamenii în promovarea socială și dezvoltarea economică. După reuniunea de la Copenhaga în 1973, Consiliul European a publicat un comunicat care a subliniat importanța culturii și identității culturale la nivel european.

În 1974, Parlamentul European a adoptat o rezoluție privind protecția comună a patrimoniului cultural. De fapt, rezoluția a fost destul de largă și sunt incluse și protecția obiectelor de artă, culturale și monumente, armonizarea legislației în domeniul dreptului de autor și armonizarea legislației fiscale cu privire la cultură. În ianuarie 1976, Comisia Europeană a prezentat Parlamentului, pentru prima dată, un document privind articularea nevoii de coordonare a activității culturale. Până la sfârșitul anului 1977, Comisia a publicat un document care s-a ocupat, în primul rând, de măsurile existente care afectau sectorul cultural, cum ar fi reglementările în favoarea liberei circulații a mărfurilor, reglementărilpr fiscale sau ale drepturilor de autor și a făcut, de asemenea, câteva sugestii ca acțiuni viitoare, în special de protecție a patrimoniului arhitectural și de promovarea schimbului cultural.

Niedobitek a atras atenția asupra faptului că, în acest moment, Comisia a justificat implicarea sa în aspectele culturale pentru a redefini “sectorul cultural ca un cadru socio-economic, în care oamenii produc și distribuie bunuri culturale” (Niedobitek, 1997, p. 98). În acest sens a fost de înțeles că intreaga Europă s-a concentrat asupra problemelor economice și sociale legate de domeniul cultural. Niedobitek s-a întrebat dacă acest lucru în sine ar putea fi etichetat ca o politică culturală sau, mai degrabă, ar trebui să fie explicată ca o consecință logică a evoluțiilor din alte domenii în care cultura a devenit o problemă de interes legitim pentru Comisie.

În 1976 și 1979, Parlamentul European a adoptat două rezoluții prin care invita Comisia să prezinte propuneri formale pentru tratamentul culturii la nivel comunitar. Până în prezent, Parlamentul European a rămas unul dintre principalii susținători ai culturii la nivel european. În 1982, s-a organizat “prima conferință a miniștrilor culturii din C.E. și s-a adoptat o declarație, semnată în Stuttgart în 1983” (Kaufman; Raunig, 2002, p.123). Aceasta a invitat miniștrii responsabili de cultură să:

exploreze posibilitățile de promovare a cooperării culturale;

identifice posibilități de cooperare în promovarea și protejarea patrimoniului cultural;

faciliteze contactele între artiști și scriitori din țările membre;

organizeze munca de promovare a activităților acestora în cadrul Comunității și în afara acesteia;

faciliteze lucrul și o mai bună coordonare a activităților culturale în cooperarea cu țările terțe.

Din 1984 până în 1986, Consiliul European a adoptat o serie de rezoluții pe mai multe subiecte, inclusiv:

instituirea noțiunii de capitală culturală europeană;

crearea de rețele de biblioteci;

promovarea participării tinerilor;

itinerarii culturale internaționale;

protecția și conservarea patrimoniului;

promovarea traducerii operelor literare.

Este important să se sublinieze că, pe lângă Comisia Europeană, Parlamentul European și guvernele naționale, în special prin intermediul miniștrilor de cultură și Consiliului Miniștrilor Culturii, rolul Curții Europene de Justiție a fost la fel de important în stabilirea și interpretarea politicilor culturale europene. În 1992, articolul 128 din Tratatul de la Maastricht – mai târziu avea să devină articolul 151 din Tratatul de la Amsterdam – este primul articol referitor explicit la cultură. Articolul solicită:

contribuții la înflorirea culturilor statelor membre și respectarea pentru diversitate;

încurajarea cooperării;

susținerea și completarea acțiunilor statelor membre;

promovarea cooperării cu țările terțe.

Acest articol stipulează, de asemenea, că Europa ar trebui să ia în considerare aspectele culturale în toate acțiunile sale în temeiul altor dispoziții ale tratatului și că toate deciziile cu privire la cultură ar trebui să fie adoptate în unanimitate. Concluziile adoptate de Consiliul de Miniștri ai Culturii în noiembrie 1992, au reprezentat primele interpretări autentice ale includerii acestui articol în tratat și include o trimitere la comunicarea Comisiei privind noile perspective pentru acțiunea culturală a Comunității. În 1996, Comisia a publicat primul raport cu privire la aspectele culturale ale activităților comunitare.

Numeroase lucrări și studii de după 1992 au inclus analize și reflecții cu privire la importanța articolului 128 din Tratatul de la Maastricht. Comunități culturale, cultural europeane, rețelele și organizațiile profesionale au susținut includerea acestui articol și, în general, au fost în favoarea noii evoluții. Acesta se anticipa că va consolida rolul culturii și va contribui la promovarea cooperării culturale, fără a submina principiul de a avea culturi excluse de armonizare.

1.3. Omogenizarea versus diversitatea culturală in Europa

Tendințele, exprimate în mediile științifice, spre care se îndreaptă cultura europeană, fie sunt grupate în jurul conceptului de omogenizarea culturală, fenomen aflat într-o puternică relație de cauzalitate cu ceea ce reprezintă globalizarea și mondializarea, fie desemnează o realitate existentă ce nu poate fi negată sau demolată: diversitatea culturală. În primul caz, avem de-a face cu universalizarea și uniformizarea valorilor, a imaginilor și ideilor transmise prin media sau industria culturală. Într-o asemenea construcție, specificitatea națională și regională are de suferit, consemnându-se inserția unui mecanism de „preponderență” culturală emanat, în principal, de către Statele Unite ale Americii, denumit drept „americanizarea culturii mondiale” (Consiliul European, 1998, pp. 255-258).

În cea de-a doua ipostază, diversitatea culturală consemnează pluralitatea de idei, imagini, valori și expresii. Toate acestea sunt posibile printr-o varietate mare de exprimare și prin prezența unui mare număr de culturi paralele, naționale, etnice, regionale, locale, etc. Mai mult, în acest context, unii autori vorbesc despre „revanșa” identitară și „sentimentul întoarcerii spre identitatea istorică, națională și culturală”, în special într-un spațiu cum este cel al Europei Centrale și de Est, și un timp istoric în care specificitatea și identitatea națională este obligată să se redefinească prin “deschiderea sa spre noile configurații geo-politice, istorice, culturale” (David; Florea, 2007, pp. 645-646). Dincolo de relativul antagonism epistemologic al acestei abordări, această dezbatere poate fi ușor nuanțată. Câmpul cooperării culturale tinde să devină „multipolar”, în discuție introducându-se conceptul de „rețele culturale”. Aceste rețele au început să “bulverseze vechile structuri, aducând un câștig în materie de identitate, de comunicare, de relație și de informare” (Pehn, 1999, p. 8). Actorii internaționali capătă un rol tot mai important; proiectele, ideile, metodele sau structurile lor, cu alte cuvinte identitatea lor, devin nu doar mai vizibile (multiplicate prin efectul asupra celorlalți), ci și mai specifice, mai particulare prin exprimare.

Este cultura europeană una globală sau este una specifică? Putem vorbi despre globalizare și mondializare culturală? Sau cultura europeană se îndreaptă către o structură cosmopolită? Care este locul tradiționalului, a etnicului, naționalului, a specificului și particularului? În discuție se evidențiază ecuația global versus local, general versus particular. Culturile naționale și regionale nu dispar sub imediata accelerare a mondializării, asta și datorită creșterii interesului pentru cultura locală. Mondializarea, văzută ca un proces mai general, ce include și globalizarea, este caracterizată prin „multiplicarea, accelerarea și intensificarea interacțiunilor economice, politice, sociale și culturale între actorii din diferitele părți ale lumii” (Tardif; Farchy, 2006, pp. 107-108).

Această mondializare culturală, dacă este una generalizată, nu are aceeași influență peste tot în Europa. Grupul european de lucru pentru cultură și dezvoltare, de pe lângă Consiliul Europei, înversiunea franceză a raportului publicat în martie 1998, abordând această problematică pleacă de la întrebarea „Cultura europeană: magazinul din colț, comerciantul independent sau supermarketul lumii?” Concluziile care se desprind în urma acestui raport sunt mai degrabă generalizări pe care le putem grupa în câteva categorii (Consiliul European, 1998, pp. 255-259):

Există o foarte puternică cerere de produse mediatice și alte produse și servicii culturale mondiale difuzate și ușor accesibile; în același timp oferta culturală locală, inclusiv media locală, prin interacțiunea și practicile locale, ajută la resuscitarea interesului pentru particular, pentru ideile, imaginile și valorile care celebrează comunitatea și sentimentele locale. Diversitatea se păstrează și se menține și datorită susținerii pe care o oferă statele naționale;

În fața unui puternic curent de consolidare a unei lumi a „continentelor culturale” (cultura europeană, nord-americană) se remarcă existența unor „insulițe culturale” autonome, care se definesc și se mențin la scară națională, regională și locală, aplicând toate expresiile și producția culturală criteriilor tradiționale și autohtone de excelență/acceptare. Aceste „insulițe culturale” devin un fel de muzee culturale închise în fața tuturor influențelor exterioare;

Există o puternică „seducție a mondializării”. Sub acest raport, cultura europeană este o reușită pe plan economic, ea fiind orientată în sens mondial și comercial. „Cucerirea” piețelor mondiale din punct de vedere economic asigură „exportul” cultural. Un rol deosebit îl joacă într-o asemenea ecuație marile firme din domeniul informațiilor și telecomunicațiilor, din domeniul producției culturale, al industriei de divertisment și al turismului;

Spațiul european este un spațiu al amestecului cultural, al interculturalității, ce face posibilă apariția unor „culturi hibride” care asimilează idei, imagini și valori propriului format cultural;

Dacă este să acceptăm ideea că toate țările trebuie să acționeze la nivel mondial și că nicio cultură nu poate să funționeze izolat, politicile adoptate de către guverne trebuie să salveze producția și diversitatea culturală locală.

Perspectiva culturală europeană este dată și de politica Uniunii Europene în direcția culturală. „Există oare o politică culturală europeană?” este titlul unei conferințe susținută la București în ianuarie 2009 de Vincent Dubois, profesor la Institutul de Studii Politice din Strasbourg și membru al Institutului Universitar din Franța. Întrebarea este una cât se poate de legitimă din perspectiva identificării specificului culturii din spațiul european. Discursul începe prin trimiterea la un citat din Jean Monnet: „Dacă ar fi să refac ceva, aș începe cu cultura“ (Dubois, 2009). Trimiterea care se face are în vedere tocmai faptul că ceea ce numim metoda Jean Monnet, proiectul pe care el l-a construit pentru a schița integrarea europeană, are o altă direcție: astfel, plecând de la structura economică, există un întreg angrenaj virtuos, pornind de la sistemul de producție se reliefează problematicile sociale, urmând ca, la capătul acestor interese, să se înfăptuiască integrarea culturală a Europei. Acest proiect, această direcționare a intereselor, a avut efecte asupra felului în care a fost gândit procesul integrării culturale. Ceea ce lipsește parțial sau complet acțiunilor culturale întreprinse de Uniunea Europeană este afirmarea de către organizațiile politice implicate, a unei politici culturale, respectiv revendicarea unei politici culturale. Cu toate acestea, există trei obiective importante ale agendei culturale europene:

Promovarea diversității culturale, dialogul intercultural. Însă, în cazul acestui obiectiv se evidențiază o accepție largă a culturii, care depășește sectorul cultural în sens strict. El privește schimburile interetnice, dincolo de simpla promovare a produselor culturale;

Promovarea culturilor în calitate de catalizatori ai creativității. Termenii de „artă“, „cultură“ nu sunt folosiți în documentele Uniunii Europene, cel de „cultură“, da, dar în sensul larg, antropologic. Termenul cel mai des întâlnit este cel de „creativitate“ și denumește orice activitate din momentul în care ea se definește prin inovație;

Promovarea culturii ca element indispensabil în relațiile externe ale Uniunii Europene. Se poate observa că “obiectivele propriu-zis culturale sunt subsumate celor care privesc integrarea europeană în sens larg” (Dubois, 2009). În abordare, un important element este dat de nivelul de referință: sub sau multinațional, “autohton sau diasporic, nu în ultimul rând de contextul european și internațional” (Bennett, 2001, pp. 29-32).

Dincolo de orice abordare, imaginea culturii europene este dată de asocierea conceptelor popor-cultură-istorie-teritoriu, care conferă o anume specificitate locală cu caracteristicile sale proprii. Sub acest raport, se identifică, dincolo de o cultură europeană, un spațiu cultural cu specificități naționale, regionale și locale. Identific, așadar, cel puțin două construcții culturale la nivel european: o cultură a culturilor, respectiv un spațiu cultural cu o identitate puternică la nivel particular, local, regional, național, sau un arhipelag cultural, respectiv un spațiu cultural comun întrerupt de discontinuități. Oricare ar fi perspectiva, nu este negată existenta unei arii culturale europene, asta chiar dacă este vorba fie de una a diversității, fie a „continuității întrerupte”.

Locul frontierei culturale dintr-o asemenea perspectivă conceptuală evidențiază o abordare în două direcții:

Europa cu arii frontaliere culturale interne;

Europa ca spațiu cu frontiere cultural-identitare externe.

Astfel, în ciuda abordării pe cele două nivele, în cele două construcții conceptuale nu se exclud: conceptul de „cultură a culturilor”, desemnând atât un spațiu identitar particular, cât și unul general.

1.3.1. Europa – un spațiu al frontierelor culturale

Multă vreme conceptul de frontieră s-a dezvoltat ca și „o axă a intoleranței, a naționalismului și a rasismului, a respingerii vecinilor” (Wackermann, 2003, p. 28). Dincolo de frontiera fizică, oricare ar fi abordarea conceptuală din perspectiva căreia este analizată, în interiorul sau la granița Uniunii Europene, identific și alte tipuri de „frontiere”. Aceste frontiere sunt simbolice și ideologice deoarece ele, cel mai adesea, nu sunt palpabile. De la europenism la naționalism, de la identități etno-religioase la culturale și clivaje sociale, paleta largă a abordărilor asupra acestor frontiere poate continua în contextul implementării unei eficiente politici europene de vecinătate. Frontiera fizică de la limita externă a Uniunii Europene se poate deschide cu timpul, între oameni și comunități pot apărea însă alte tipuri de frontiere.

Imigranții, de pildă, trăiesc în interiorul Uniunii Europene, prin păstrarea propriei identități ei își pot crea o lume care, prin specificitatea pe care o dezvoltă, refuză integrarea, astfel că identific între acest gen de comunități și majoritate un clivaj ce poate îmbrăca forma unei frontiere culturale simbolice ce se transformă uneori chiar în frontieră „externă”. În contextul actual al crizei economico-financiare, multe din societățile europene dezvoltă un puternic sentiment de „autoprotecție”, care nu îmbracă doar o formă de natură economică, ci și una de prezervare a propriei identități, inclusiv culturale. Momentele de criză pot conduce ușor la apariția unor sentimente naționaliste ce diluează percepția „europenistă” asupra frontierei. O asemenea diluare are loc în paralel cu întărirea coeziunii identitar-comunitare, a spiritului de apartenentă etno-culturală la o națiune. Este o perioadă când multe popoare europene se reafirmă, se recâștigă identitar prin întoarcerea spre național, asta în ciuda unității și solidarității afirmate la nivelul instituțiilor europene prin oficialii statelor membre.

Frontierele naționale, create în diferite perioade și contexte istoriece și politice, au contribuit la integrarea economică națională, dar și culturală, a periferiilor. În contextul actual, odată cu integrarea în UE a statelor din Europa Centrală și de Est, a apărut un fenomen invers: dezintegrarea pieței naționale și descentralizarea administrativă a influențat integrarea periferiilor în sistemul național, inclusiv cultural. În prezent, puternice “curente sunt canalizate pe direcția cooperării transfrontaliere, erodând ideea blocului național compact și relativ izolat” (Muller; Schultz, 2002, p. 205). Sub raportul cultural se poate remarca o fluidizare a schimburilor, fără însă a putea vorbi despre o pierdere a specificității naționale, regionale sau locale. Specificitatea culturală introduce în discuție frontiera culturală. Ea separă ariile culturale cu identitate proprie, construind ceea ce se numește spațiul cultural european al culturilor.

1.3.2. Europa: cultură a culturilor

Numeroasele frontiere politice tind să-și diminueze importanța până la dispariție în spațiul Uniunii Europene. Vechile frontiere devin, cu trecerea timpului, doar niște „simboluri ale singularității, ale independenței” (Banus, 2007, p. 139). În același timp, frontierele culturale capătă o funcționalitate tot mai vizibilă. Abordarea nu este doar una internă, caz în care se identifică subcomponente culturale specifice spațiului european, ci și una ce caracterizează sistemul de guvernanță extern al Uniunii Europene. O asemenea frontieră culturală face clar distincția între Europa și non-Europa. Această perspectivă, ce aduce în discuție ideea unității civilizației europene și oferă imaginea unui ansamblu cultural european este demolat de susținătorii culturilor naționale ale popoarelor europene. Enunțul „cultură a culturilor”, deși recunoaște unitatea de ansamblu, pune accentul pe specificitatea culturilor. Frontierele culturale sunt arii de contact ce asigură comunicarea și cooperarea, fără a constitui bariere între popoarele sau culturile europene.

Diversitatea culturală, pluralismul și multiculturalismul sunt elemente specifice spațiului european. Procesul de integrare europeană este unul complex ce nu impune și nu este condiționat de ideea unității culturale, a existenței unei culturi comune care să-i includă pe toți europenii. Specificitatea și diversitatea sunt tocmai apanajul dialogului intercultural dintre popoarele europene. Fiecare dintre societățile europene trebuie, în funcție de tradițiile și specificul instituțiilor sale, să-și găsească propriile soluții integratoare. Modelul de integrare care funcționează în Germania poate să nu funcționeze în România. Între modelul politicii de asimilare din România și toleranța exprimată în Marea Britanie există diferențe frapante. Dacă în discuție sunt introduse și societățile din spațiul central și răsăritean al Europei, diferențierile sunt și mai vizibile. Societățile și culturile europene nu se resping reciproc din ecuația construcției europene.

Fiecare poate învăța din experiența și expertiza celorlalte. Țările din Europa Centrală și Est, eliberate de regimurile autoritare comuniste au experiementat, în perioada de după 1990, trecerea spre un model democratic. Acest model presupunea însă acceptarea diversității, inclusiv prin recunoaștrea revendicărilor pe care le aveau minoritățile naționale. În unele situații, posibilitățile de exprimare culturală și răspunsurile politice la aceste revendicări nu au fost chiar cele dorite, astfel și-au făcut loc, din păcate, soluționările militare.

În Europa Occidentală, minoritățile și-au câștigat treptat și pe o perioda îndelungată de timp recunoașterea autonomiei și echitatea în repartiția resurselor naționale. Nu aceeași situație poate fi constatată în dreptul minorităților provenite din vechile colonii europene. La propunerile lor, se pune problema “statutului social, a mijloacelor financiare și, în fine, a relațiilor dintre culturile europene și cele din părțile lumii de unde aceste populații provin” (Consiliul European, 1998, p. 69).

Atitudinea europenilor fața de imigranți nu s-a menținut constantă de-a lungul timpului. Dacă în anii '70 țările europene au fost favorabile imigrării, iar în unele cazuri precum Germania Federală și Elveția care au și încurajat-o pentru a remedia forța de muncă, lucrurile s-au schimbat ulterior. La sfârșitul anilor '80, datorită numărului covârșitor de imigranți și a caracterului lor „non-european”, bătrânul continent s-a dovedit a fi mai puțin primitor. Totuși, Europa a încercat să cultive un climat de deschidere și generozitate. „Este fundamentală crearea unei societăți primitoare și recunoașterea faptului că imigrarea este un proces cu sens dublu ce presupune adaptarea atât a imigranților cât și a societății care îi asimilează. Europa este, prin natura sa, o societate pluralistă, bogată în tradiții culturale și sociale care pe viitor se vor diversifica și mai mult” (Tandonnet, 2007, p. 50).

Stanley Hoffman observa că occidentalii se tem că „sunt invadați nu de către armate și tancuri, ci de imigranți care vorbesc alte limbi, venerează alți Dumnezei, aparțin altor culturi și le vor lua slujbele, le vor ocupa pământurile, vor trăi departe de sistemul de prosperitate și le vor amenința modul de viață” (Stanley, 1991, p. 30; Huntington, 1998, p. 292).

1.3.3. Frontieră culturală versus frontieră politică/identitate culturală

Văzută din această perspectivă, Europa pare a fi un conglomerat de arii culturale ce sunt delimitate de “frontiere” culturale ce se suprapun mai mult sau mai puțin peste frontierele statelor naționale. Frontiera, definită conform Dictionarului geografic (Baud; Bourgeat, 1995, p. 56) ca o „limită ce separă două zone, două state”, o ruptură „între două moduri de organizare a spațiului, între rețele de comunicații, între societăți adesea diferite și câteodată antagonice” (Wackermann, 2003, p. 11), reprezintă „interfața discontinuităților teritoriale” (Ibidem). Frontierele marchează limitele jurisprudenței, suveranității și sistemului politic. Ele pot îndeplini astfel rolul unor linii de demarcație, a unor „bariere” sau a unor „borne”. Pe de altă parte, ele marchează tipologia construcției politice. Relația frontieră-sistem politic este surprinsă interesant de către Jean-Baptiste Haurguindéguy, care vede „frontierele comune, limitele politicilor culturale (Haurguindéguy, 2007, p. 154).

În relația cu frontiera politică, frontiera culturală nu este văzută exclusiv în raport cu ideea statului; imaginea acesteia putând fi reliefată și sub raportul contextualizării internaționale, a sistemului politic internațional, a organismelor internaționale. Totul, însă, poate fi raportat la subraportul relației cu politicul prin prisma „democrației” la care se raportează frontiera. Cultura, ca și democrația, nu sunt și nu trebuie să fie apanajul exclusiv al construcțiilor politice. Organismele interguvernamentale create în perioada postbelică și-au afirmat în mod repetat interesul pentru „democratizarea culturală”, pentru „drepturile culturale”, dar și pentru promovarea unor politici coerente în domeniul cultural (Consiliul European, 1998, p. 37). Dincolo de aceste deziderate, statele naționale s-au implicat direct în promovarea unor politici culturale proprii care să le „dezvolte identitatea națională”.

Numeroase state europene consacră o importantă parte a bugetului cultural promovării unei identități culturale proprii, care să apere și să contribuie la formarea unei identități naționale. Politicul tinde să contribuie la consolidarea unor frontiere culturale. Pe de altă parte, state precum Italia, consacră o importantă parte din bugetul cultural propriu pentru a conserva și proteja un patrimoniul cultural material cere prezintă moștenirea comună a întregii Europe. Bogata moștenire “culturală romană sau renașcentistă contribuie nu doar la consolidarea culturală europeană ci, în particular, se suprapune peste dezideratele politice italiene de dezvoltare a identității proprii acestei națiuni, dar și a statului italian” (Ibidem, p. 44). Politica culturală nu se rezumă doar la “construirea și renovarea edificiilor culturale, ea reprezentând întregul set de măsuri luate în domeniul cultural“ (Bennett, 2001, p. 55-62).

Promovarea identității culturale, a diversității culturale, favorizarea creativității și a participării active în domeniul cultural sunt obiective fundamentale ale policilor culturale europene. Importanța care derivă dintr-o asemenea politică stă tocmai la baza construirii identităților și statalității din multe regiuni ale continentului european. Trasarea frontierelor politice, dar și revendicările de orice natură, sunt susținute nu de puține ori de argumentele de natură culturală și identitară. O asemenea perspectivă este una de actualitate chiar și în contextul integrării europene și a mondializării din zilele noastre: procesul fiind asociat “tendințelor actuale de valorizare a localului și regionalului, ce determină o întărire a semnificației identitare, a moștenirii culturale” (Wackermann, 2003, p. 39; O’Dowd; Wilson, 1996, p. 237).

Identitatea culturală (reprezentată de comportamentul și comunicarea codată ce semnifică limba, obiceiurile, tradițiile, vestimentația, structurile tradiționale, instituțiile, religia, artele, etc.) constituie elementul specific ce asigură coeziunea națională și continuitatea între generații.” Identitatea este una plurală, asta deoarece fiecare individ se definește, de o manieră efectivă sau potențială, printr-o apartenență multiplă: fie anturajului său imediat, familia și prietenii din vecinătatea sa, fie se formează primele nivele de apartență etnică, religioasă, socială sau locală” (Consiliul European, 1998, p. 52). Numeroși indivizi sau grupuri de indivizi nu se regăsesc în aceste cercuri identitare, fapt ce generează căutarea unor noi puncte de referință, respectiv de noi sisteme de valori. Apelul la naționalism a fost doar o expresie a realității ce a condus către construirea sau consolidarea unor identități culturale. Astfel, în multe state europene, unul din obiectivele politicilor culturale este „favorizarea (re)descoperiri sau (re)afirmării identităților” (Ibidem, p. 53).

Dicționarele de geografie culturală definesc frontierele drept structuri spațiale elementare, cu funcție de discontinuitate geopolitică și de marcaj, de reper, operând în trei registre: real, simbolic și imaginar. Simbolicul se referă la apartenența la o comunitate ancorată într-un teritoriu propriu și trimite, deci, la identitate. Antropologii insistă asupra “rolului fondator al simbolicului în instituirea de identități colective sau individuale prin intermediul unor delimitări. Frontierele pun întotdeauna în mișcare mărci puternice ale identității care își lasă amprenta asupra raporturilor culturale într-un teritoriu locuit “(Spiridon, 2006, p. 30). Tradiția cercetării geoistorice inaugurate de școala franceză de la Annales a insistat asupra ecuației semnificative, frontieră-identitate. Lucien Febvre a analizat evoluția semantică a noțiunii de frontieră, ca semnal mutației realității istorice, paralel cu formarea statului-națiune. Conceptul frontieră-identitate este prezent și în reflexiile lui Fernand Braudel din “Identitatea Franței”. Pentru Braudel, frontiera este locul de articulare al unor planuri autonome, dar interdependente – pe de o parte, granițele reale, geopolitice, iar pe de alta, proiecțiile lor intelectuale, ideologice și simbolice. Cele de mai sus se aplica și delimitării spațiale a Europei, precum și percepțiilor identității europene. Asta cu atât mai mult cu cât însăși ideea de „identitate culturală europeană” trimite implacabil la decupaje și la delimitări: geopolitice, ideologice sau simbolice și la frontiere instabile trasate, uneori, într-un mod paradoxal și generator de confuzii “ (Ibidem, p. 31).

1.4. Problematica și necesitatea instituirii unei policii culturale comune în Europa

Deși cultura este declarată ca fiind fundamental importantă, Uniunea Europeană nu are formulată în mod explicit politica sa culturală comună. Politicile culturale și cultura nu au fost considerate priorități în timpul primei perioade de integrare europeană și au fost discutate numai în fazele ulterioare. Chiar dacă majoritatea statelor membre încă resping ideea de a formula “politici culturale comune" și insistă pe respectarea principiului subsidiarității, nu s-a ajuns la un consens în favoarea instituirii unui anumit grad de cooperare în domeniul cultural, deoarece multe aspecte necesită coordonare la nivel european.

În timp ce dezbaterile încă se concentrează în principal pe nevoia elaborării unei politici culturale europene, în același timp, prevederile din diverse politici comune au un impact asupra culturii, incluzând atât politici care se referă în mod special la cultură și cele care au un impact indirect asupra culturii. Un număr de studii publicate au arătat ca politicile culturale depind și sunt influențate de dispoziții și reguli care decurg din alte domenii de politici publice. Din această categorie fac parte:

obstacole în calea mobilității artiștilor;

industriile culturale;

analiza locurilor de muncă în Europa;

sistemele fiscale;

dreptul de autor;

liberalizarea piețelor.

Măsurile referitoare direct la cultură reprezintă doar o mică parte a acquis-ului comunitar. Prin urmare, orice evaluare a impactului extinderii influenței UE asupra culturii înseamnă explorarea efectelor reglementărilor UE – de exemplu, pentru armonizarea politicilor sociale sau fiscale, politicilor în domeniul concurenței, libera circulație a mărfurilor, persoanelor și serviciilor, și așa mai departe – ce ar putea avea efecte asupra politicilor culturale. În ciuda principiului subsidiarității, se remarcă numeroase excepții de la regulile generale, iar spațiul de intervenție al guvernelor naționale în domeniul cultural a fost îngustat. Diviziile tradiționale în diferitele domenii politice sunt în schimbare și este dificil pentru guvernele naționale sa determine ceea ce este intern și ceea ce constituie politica externă.

De asemenea, este foarte important să recunoaștem jurisprudența Curții Europene de Justiție. Instanța a fost invitată ocazional să interpreteze regulile ambigue care afectează cultura. Deoarece legea europeană este într-o continuă extindere și din ce în ce mai complexă, este posibil să ne așteptăm că vor exista mai multe dispute culturale care necesită hotărârea acestui tribunal. În ciuda acestor evoluții, poziția UE față de politicile culturale poate fi descrisă ca o abordare mai degrabă defensivă în vederea elaborării politicilor. Așa cum nu există nicio politică culturală comună, cultura și-a găsit ea sigură o poziție destul de ambiguă.

Pe de-o parte, activiștii culturali au facut lobby continuu pentru recunoaștea rolului special și importanței culturii pentru a oferi o cultură mai proeminentă; pe de altă parte, statele membre au fost în imposibilitatea de a ajunge la un consens cu privire la modul fundamentării unei politici privind cultura la nivelul UE. Cultura a fost, în general, evocată numai atunci când s-a dorit “scutirea” de la anumite regulamente, și nu este probabil că aceasta va fi o prioritate în agenda UE, cu excepția cazului în care cultura este inclusă în strategia de elaborare a politicilor la nivel european. Această poziție ambiguă a culturii este și mai evidentă în noile state membre deoarece, cu câteva excepții, problemele culturale nu sunt o parte explicită din agenda UE, iar prioritățile politice definite în noile state membre au fost profund influențate de priorități stabilite deja de către Bruxelles, cultura rămânând astfel în urma altor sectoare.

Un rezultat al modului în care cultura este tratată în cadrul UE este că există încă foarte puține cercetări privind impactul extinderii UE asupra culturii în țările în tranziție, altele decât acele aspecte acoperite în mod explicit de acquis-ul comunitar. Prin urmare, este dificil pentru guvernele naționale să monitorizeze eventualele consecințe ale extinderii asupra politicilor culturale și în cele din urmă să decidă ce legi ar trebui să adopte pentru a contracara unele efecte negative și să își adapteze politicile culturale la realitățile în schimbare. Metodologia cea mai potrivită de abordare a acestei probleme complexe pare a fi o analiză. Scopul principal al analizei de politici este de a înțelege ceea ce fac guvernele, cum o fac și ce doresc acestea să atingă (Dye, 1976; Heidenheimer et al 1990; Petak, 2001). În conformitate cu Heidenheimer, există patru elemente care sunt importante pentru cercetare. Studiul a ceea ce fac guvernele include, în primul rând, o analiză a domeniului intervenției guvernamentale.

În al doilea rând, spune Heidenheimer, este la fel de dificil sa răspundem la întrebarea de ce guvernele fac anumite lucruri. Răspunsurile include, de multe ori, motive istorice sau anumite caracteristici ale anumitor state, care sunt foarte dificil de analizat și explicat într-un mod obiectiv. Al treilea element important pentru cercetarea politicilor este analiza consecințelor acțiunilor guvernelor; aceasta este, de obicei, și ceea ce contează cel mai mult pentru cetățeni / alegători. Al patrulea element este decizia dacă un anumit domeniu de politică va fi reglementat la toate, cu alte cuvinte, o analiză a acțiunii sau inacțiunii guvernului într-un anumit domeniu. Chiar dacă există mai multe abordări teoretice la cercetarea comparativă a politicilor publice, nu există un model care pretinde a fi universal pentru toate domeniile de politici publice și care ar fi suficient într-un mod care s-ar putea aplica la întregul câmp. În orice caz, alegerea metodologiei tinde să fie foarte mult influențată de definirea unui anumit domeniu al politicii publice, deși este corect să spunem că fiecare domeniu de politici – economice, sociale și așa mai departe – are propriile sale aspecte unice.

Probleme suplimentare apar în politica culturală, întrucât domeniul său de aplicare este definit în mod diferit în diferite state sau tradiții, de multe ori o consecință a numeroase definiții ale termenului specific “cultură în sine”. Așadar, “miniștrii de cultură gestionează un domeniu care este în continuă schimbare și este adesea considerat marginal în comparație cu alte domenii de interes guvernamental” (Landry; Matarasso, 1999, p. 89). În timp ce miniștrii de sănătate sau educație au mii de spitale și școli, precum și milioane de angajați, miniștri de cultură gestionează în mod direct doar un număr mic de instituții. Dezvoltarea și gestionarea politicilor culturale rămâne una dintre cele mai complexe probleme pentru guvernele de astăzi, datorită viziunilor diferite ale rolului pe care cultura îl joacă în societate.

“Definirea acestui rol al culturii în societate este legat de faptul că termenul “cultură” este dificil de definit” (Williams, 1976, p. 98) și, prin urmare, este dificil să se definească domeniul politicilor culturale. O abordare posibilă în definirea politicii culturale este aceptarea deciziilor fiecărui guvern cu privire la importanța propriilor valori culturale ce vor fi acoperite de politica sa culturală. De-a lungul acestor linii, Vestheim definește politicile culturale ca fiind “un domeniu în care anumite activități au loc, o categorie aleatorie în care sunt amplasate anumite activități numite cultură, în timp ce alte activități sunt păstrate departe și nu sunt, prin urmare, considerate cultură sau culturale" (Vestheim, 1995, p. 54).

Chiar dacă astfel de definiții pot fi utile atunci când se descriu diferențele în domeniul de aplicare al politicilor culturale din diferite țări, ele nu ne ajută să analizăm motivele din spatele acestora. Diferențele nici nu pot explica de ce unele guverne pot decide în a avea politici în domenii specifice, în timp ce altele lasă astfel de zone nexploatate. În acest context, Gray a avut o sugestie de reformulare a cercetării comparative a politicilor culturale: el a subliniat că definiția culturii are un impact fundamental asupra alegerii metodelor de analiză în domeniul de politică care rezultă din această definiție. El a pledat pentru o “abordare multidimensională, care poate fi adaptată în funcție de ceea ce trebuie studiat sau comparat” (Gray, 1996, p. 87).

Gray a identificat trei abordări care, în multe aspecte, urmează modelul lui Heidenheimer (Ibidem). Prima abordare a inclus definirea domeniului de aplicare a politicii culturale sau, mai degrabă, ceea ce este și ceea ce nu este inclus în definirea politicii culturale a anumitor guverne sau regiuni transnaționale de integrare, cum ar fi Comunitatea Europeană. Pentru Heidenheimer, prima din cele patru opțiuni în definirea politicilor culturale a fost, de asemenea, alegerea a domeniului de aplicare, o definiție privind responsabilitatea publică și privată. În a doua posibilă abordare a lui Gray, s-a pus accent pe procesele comparative sau, mai degrabă, pe structurile și instrumentele utilizate pentru a crea politici publice. Aceasta corespundea cu a doua și a treia din alegerile lui Heidenheimer, respectiv alegerea de instrumente și politicii de distribuție.

Aceste abordări variate sunt deosebit de relevante atunci când este necesar să se decidă dacă se continuă punerea unei anumite politici în practică. Din nou, acest lucru poate fi comparat cu preocuparea lui Gray pentru faptul că politicile culturale nu sunt un fenomen static, sunt supuse unor influențe diferite care au un impact asupra domeniului de aplicare, gestionarea și administrarea, precum și alegerea instrumentelor aplicate. În acest sens, schimbările de politici pot fi inițiate fie de cineva implicat cu politica în sine, sau de schimbările care au loc în alte domenii de politică care sunt conectate sau au un impact asupra proceselor din sectorul cultural.

Gray dorește ca cercetarea comparativă a politicilor culturale să fie reformulată într-un mod care seamănă mai mult cu analiza politicilor publice. El a sugerat posibile elemente importante pentru analiza politicilor, care pot fi subiectul acestei analize și modul în care acest subiect a fost analizat. Această abordare poate fi descrisă ca o abordare continuă privind interacțiunea dintre teorie și practica administrativă. Matricea propusă de Gray încercă să aplice prima abordare la subiectul meu de interes și să se uite la posibilul impact al extinderii U.E. asupra politicilor culturale din țările în tranziție, context în care numeroase obstacole se vor ivi imediat. Prima dintre ele este lipsa de definire a unei politici culturale comune a Uniunii Europene. Din acest motiv, este imposibil de definit o alegere a domeniului de aplicare sau trasarea unei linii între responsabilitate, nu numai între public și privat dar, de asemenea, peste granițele naționale, o responsabilitate în domeniul culturii.

Cu toate acestea, a doua abordare, definirea structurilor și a instrumentelor utilizate în crearea de politicilor culturale, ar putea servi ca punct de plecare. Dacă vom începe prin analiza politicilor culturale la nivel național, apoi transpunerea acestora la diferitele structuri și instrumente la nivel european ca ceea ce consider a fi domeniul de aplicare al politicilor culturale la nivel național, descoperim numeroase legi care afectează în mod semnificativ cultura, dar nu sunt ordonate în mod explicit în politicile restrictive preconizate ale UE privind cultura. A treia abordare, care subliniază faptul că politica culturală este într-o continuă schimbare, chiar un fenomen volatil, sub diferite influențe, ilustrează complexitatea în labirintului de înțelegeri și interpretări contradictorii cu privire la rolul culturii în Uniunea Europeană.

CAPITOLUL 2. Muzeele și dezvoltarea orașelor

Importanța muzeelor în politicile culturale

Cultura reprezintă "întregul complex de elemente distinctive spirituale, materiale, intelectuale și emoționale ce caracterizează o societate sau un grup social. Cultura include nu numai artele și literatura, ci și moduri de viață, drepturile fundamentale ale omului, sistemele de valori, tradiții și credințe" (Raportul Conferinței Mondiale privind Politicile Culturale, 1982). Astfel, politica culturală reprezintă setul de orientări generale și coerente cu privire la dezvoltarea sectorului cultural și este întotdeauna un sistem de referință pentru acțiunea culturală. În contextul societății democratice, politica culturală este rezultatul unui proces de structurare a opțiunilor și obiectivelor colective referitoare la dimensiunea culturală a ansamblului social. Astfel, se remarcă următoarele domenii vizate de politicile culturale:

Patrimoniul cultural: muzee, monumente istorice, situri arheologice, patrimoniu intangibil;

Arhive și biblioteci;

Carte și presă;

Arte vizuale: arte plastice, fotografie, design;

Arte interpretative: dans, teatru, muzică;

Audiovizual și media;

Arhitectura;

Artizanat și meșteșuguri.

Totodată, “muzeul e arsenalul cel mai puternic cu care un popor își apără originea, identitatea și tot ce a moștenit de la străbuni”, este locul unde putem vedea mărturiile și teatrul trecutului. Toate instituțiile muzeistice, indiferent de mărimea sau profilul lor, au obligația de a păstra vestigiile materiale și spirituale privind tradițiile locale și naționale. Muzeele sunt instituții unice păstrătoare și purtătoare în timp a unor inestimabile valori de patrimoniu cultural, având ca profil istoria, arheologia, etnografia, științele naturii, arta, literatura, tehnica, etc. Muzeul, ca instituție, spune povestea oamenilor peste tot în lume și modul în care umanitatea a supraviețuit de-a lungul anilor. Astfel, în ceea ce privește problematica și elaborarea politicilor culturale, rolul muzeelor este emblematic, acestea însumând toate domeniile de acțiune pe care cultura și politicile culturale le vizează, cât și istoria acestora.

Apariția și transformarea muzeului modern în contextul dezvoltării urbane

Rolul orașului (polis-ului) în viața celor ce îl locuiesc este de “a oferi locuitorilor săi virtutea și fericirea” (Aristotel, Politica, 2010). Doua milenii mai târziu, orașul pare să fi devenit un amalgam inextricabil de probleme, iar rolul său garantat de a le oferi citadinilor săi bunăstrarea este tot mai mult pus la îndoială. La provocările crescânde ale dezvoltării urbane, administratorii orașelor au încercat găsirea celor mai diverse soluții. Numai ultimele decenii au reprezentat scena punerii în practică a tot mai multor filozofii de reconstrucție, revitalizare, reabilitare, redezvoltare sau regenerare urbană. Astfel, în perioadele de provocare socio-economice, dezvoltarea urbană poate servi drept o forță ce urmărește reconcilierea diverselor interese și puncte de vedere, concentrându-se pe un obiectiv comun. Aceasta poate fi văzută ca o oportunitate reală de a schimba perspectiva în cadrul managementului muzeelor. Cei mai mulți oameni de știință au scris cu privire la necesitatea unui management al resurselor culturale, punând accentul pe rolul pe care îl joacă dezvoltarea urbana și creșterea economică a turismului.

În cel mai clar mod, dezvoltarea urbană este dată de ascensiunea întregului sistem cultural, politic, economic și social și se subliniază o legătură vitală între toate componentele progresului social, fiecare regăsindu-se ca o parte importantă și necesară, fără de care nu ar putea fi asigurat succesul ansamblului. Privind la caracterul sau bidimensional dezvoltarea, ca și proces, reprezintă o evoluție cantitativă și calitativă în toate componentele sistemului său, iar ca stare de dezvoltare se înglobează o serie de caracteristici pozitive ce descriu țările civilizate ale lumii. Dincolo de toate aceste componente, dezvoltarea urbană constă și în “în faptul că oamenii se hrănesc mai bine, se îngrijesc mai bine și capătă o mai bună cunoaștere, un mai bun statut social” (Perroux, op. cit., p. 50), iar pentru a-și atinge toate obiectivele, aceasta trebuie concepută ca fiind “ansamblul schimburilor de structuri mentale și de comportamente sociale care permit creșterea produsului real global și care transformă progresele particulare într-un progres social generalizat” (Guillaumont, p. 44). În ceea ce privește finalitatea dezvoltării urbane, toate aspectele conduc către un punct comun: binele general unanim acceptat al omului, generațiilor de astăzi, dar și al celor viitoare, cât și echilibrul în raportul om-mediu-oraș.

Astfel că, stabilirea Muzeului Britanic în 1753 și transformarea Luvrului într-un muzeu la începutul secolului al 19-lea a marcat “o nouă eră în dezvoltarea culturală și urbană în care muzeele de artă, arheologie și științele naturii au început să apară în majoritatea orașelor mari din Europa și America de Nord” (Feldstein, 1991; Thomkins, 1973). Construcțiile de muzee în această perioadă au fost parte dintr-o dorință națională și municipală puternică pentru a stabili prerogativele culturale ale orașelor și le-a pus pe harta din punct de vedere cultural. În această explozie de mândrie culturală, națională și metropolitană, niciun oraș nu era complet fără galeriile sale de artă și muzee. Până relativ recent, aceste muzee au avut tendința de a fi elitiste în perspectivă. Pentru mulți vizitatori (cei ce nu erau membri ai elitei culturale) muzeele au fost în general privite ca fiiind „plictisitoare și de modă veche, prost iluminate și cu vitrine neîngrijite” (Burt, 1977; Darbel, 1991). În ultimele doua decenii situatia s-a schimbat rolul, caracterul, natura muzeelor, cât și numărul de vizitatori ai muzeelor. La sfârșitul secolului al XX-lea, un număr tot mai mare de muzee au devenit centre de stil și design, expoziții de succes și distincție culturală.

Muzeele trebuie vizitate: acestea sunt locuri pentru a vedea și a fi văzut. În plus, în căutarea de distincție socială într-o epocă mai populistă, „marcată de extinderea unui clasei de mijloc, patronajul de muzee de artă devenind o nouă sursă puternică de distincție culturală” (Bordieu, 1994, p. 78). Astăzi, muzeele sunt mai mult orientate spre client, deoarece acestea se bazează adesea mai mult pe taxe, sponsorizări corporative și alte activități comerciale decât pe finanțarea publică (aflată în scădere). În cele din urmă, având în vedere succesul unor muzee spectaculoase, noi și renovate, în atragerea unui număr mare de vizitatori și generatoare de locuri de muncă, muzeele au acum un rol tot mai mare în calitate de “instrumente” pentru regenerare urbană.

Importanța tot mai mare a culturii în societatea contemporană, împreună cu importanța în creștere a turismului în baza economică a orașelor post-industriale a condus în ultimii ani la construirea de noi ”muzee emblematice” (atât în ​​termeni de mărime, cât și arhitectură spectaculoasă) în orașe și extinderea de multe muzee existente. Există o serie de exemple de bine-cunoscute de astfel de noi muzee, cum ar fi Muzeul Guggenheim din Bilbao, Muzeul Getty din Los Angeles, Muzeul d' Orsay din Paris, iar recent deschis, Tate Modern, în fostul Bankside Power Station din Londra, Luvru cu piramidele sale de sticlă proiectate de I.M. Pei si Muzeul Britanic sunt exemple de această tendință care este într-o continuă expansiune pentru a capta imaginația publicului. Această nouă etapă în construcțiile muzeelor este frecvent caracterizează printr-o arhitectură spectaculoasă, care este adesea menționată ca ”arhitectura de semnătură”.

Apariția de noi muzee urbane arhitecturale spectaculoase au dat naștere acum la o nouă formă de consum cultural urban, care încorporează arhitectura, arta și spectacolul. Această tendință nu este unica. Ce este nou este scara cantitativă a fenomenului în ultimul deceniu, care a transformat centrele multor orașe. Din cauza naturii radicale, dramatice și spectaculoase a arhitecturii acestor clădiri au, fără îndoială, funcția de obiective turistice în dreptul lor propriu, chiar înainte de arta care le conțin. Sudjic evidențiază faptul conform căruia: ”colecția a avut în mod clar locul al doilea la ideea muzeului ca un loc de a fi” (Sudjic, 1993, p. 145).

Schimbările majore prin care trec muzeele contemporane

Transformarea muzeelor de artă din anii 1980 din furnizori de o anumită cultură de elită la locuri distractive pentru un număr tot mai mare de consumatori de artă din clasa de mijloc trebuie să fie văzut din „perspectiva dublă a politicilor guvernamentale și a inițiativelor de afaceri” (Wu, 1998, p. 30). În ultimele decenii, am asistat la o dramatică reorientare a muzeelor din întreaga lume. Muzee care, în mod tradițional s-au axat pe colectarea de artefacte, crearea de cataloage științifice și afișarea pe cât mai mult posibil a colecțiilor lor. Muzeele au fost în mare parte finanțate de către stat sau de către persoane înstărite ca activitate filantropică însa, în ultimele decenii, ca urmare a scăderii sprijinului statului, s-a conturat nevoia de a găsi noi surse de venituri pentru activitățile lor. Muzeele se confruntă cu „conflictului inerent de a fi bogate în artă și sărace în bugetele de exploatare” (Feldstein, 1991, p. 2). Aceasta, împreună cu creșterea interesului publicului în domeniul artei și culturii, a condus muzeele la o schimbare de atitudine în multe privințe. Au fost introduse noi moduri de afișare, au fost adoptate mai multe strategii antreprenoriale, noi surse de finanțare, cum ar fi, spre exemplu, finanțarea corporativă, existând o utilizare tot mai mare de expoziții de succes și, în general, muzeele au devenit mai mult orientate pe consumatori.

Januszczak (1988) a descris sarcinile lui Nicholas Serota la Tate ca fiind inițiativa grandioasă de a face “cel mai mare fun-palace în Europa”. În mod similar, Wu afirma cu privire la mandatul lui Thomas Hoving, ca director al Muzeului Metropolitan din New York, că acesta ”în mod deliberat s-a aventurat în întreprinderi costisitoare – aripi noi, expoziții de succes și achiziții costisitoare, forțând muzeul într-o căutare disperată de noi surse de venit. Regimul Hoving de la Met a transformat cu succes exploatarea tradițională a Muzeului de Artă de la un depozit de obiecte de artă în cea a unei întreprinderi antreprenoriale“ (Januszczak, 1998, p. 40).

Tendința actuală este ca muzeele să devină centre culturale, ceea ce impune ca, pe lângă zona de expunere, să existe funcțiuni complementare, atât de natură culturală (biblioteci, săli de concerte) și educativă (ateliere pentru copii), cât și non-culturale, de divertisment (cafenele, baruri, restaurante, magazine). Astfel, ele ajung să se adreseze unui public mai larg, aducând oameni cu interese diferite într-un sigur loc. În același timp, ansamblul are o utilizare continuă în decursul unei zile, anumite zone putând funcționa independent, în momentele în care partea de expunere este închisă.

Așadar, transformările suferite de muzeele moderne au avut mai multe dimensiuni:

Magazinele și restaurantele muzeelor

Magazinele muzeelor s-au transformat de la locuri mici unde se vindeau cărți și artefacte legate de muzeu la un punct de atracție-cheie de vânzare cu amănuntul și o componentă centrală a muzeului, în care se vând o gamă largă de produse, multe dintre ele nefiind legate strict de muzeul în sine. Muzeele mari și-au dezvoltat chiar și lanțuri de magazine în diferite locații din afara muzeului. Același lucru poate fi spus cu privire la cafenelele muzeelor sau restaurantele care au fost inițial proiectate pentru a oferi mese modeste sau băuturi răcoritoare pentru vizitatori obosiți, dar care au devenit un element din ce în ce mai important al experienței de muzeu. Chiar și muzee vechi, care nu au fost construite inițial cu spații largi pentru activități comerciale, cum ar fi magazine și restaurante, au folosit sisteme de expansiune recente pentru a crea zone suplimentare – de exemplu, Marea Curte a Muzeului Britanic și Luvru. Sudjic a comentat cinic: “La Luvru, unul dintre rezultatele principale ale lui I.M. Pei construind aceast muzeu sub formă de piramidă, a fost crearea unui mijloc elegant de a oferi lumina naturală pentru un centru comercial subteran” (Sudjic, 1993, p. 138).

Figura 2.1: Restaurant în Brooklyn Museum din New York

Sursa: http://blogs.artinfo.com/artintheair/2013/07/10/the-brooklyn-museum-is-getting-a-michelin-starred-restaurant/

Închirierea muzeelor

O parte integrantă in tendința de a transforma muzeele într-o „marfă”, a fost utilizarea lor pentru evenimente private și de divertisment pe timpul nopții și în week-end. Muzeele oferă o gamă neegalată de spații și expoziții, precum și posibilitatea de a le închiria pentru o petrecere, o recepție sau o întâlnire, modalitate ce poate ridica profilul sau exclusivitatea evenimentului. În plus, acesta oferă o notă distinctivă și acces privat la un afișaj cultural, care nu ar fi disponibile în alt mod. Posibilitatea de a umbla în jurul unei galerii de exponate celebre, rare sau frumoase fără a fi lovit de o mulțime de oameni este o oportunitate rară și contrastează cu stilul vechi.

Sponzorizarea corporativă

Wu descrie modul în care capitalul corporativ joacă un rol tot mai mare în finanțarea muzeelor de artă astăzi. Astfel, accentul este pus pe muzeele de artă datorită „vizitatorilor de rang superior din punct de vedere socio-economic în comparație cu cei ce vizitează alte muzee, chiar dacă publicul muzeului este în general privilegiat din punct de vedere socio-economic în comparație cu populația în ansamblu” (Wu, 1998, p. 36).

Paralelele cu analiza lui Bourdieu privind aceasta distincție sunt puternice, sponsorizarea corporativă fiind foarte importantă în evenimentele culturale de prestigiu, precum Opera Covent Garden, concertele clasice la Barbican și Royal Festival Hall din Londra. Există două motive din spatele sponsorizării corporative. În primul rând, pentru companiile ale căror produse sau servicii pot face conexiunea “corectă cu spectacolul sponsorizat sau a instituției, evenimentul sponsorizat este o promovare a vânzărilor, oricât de bine ar putea fi deghizat. În al doilea rând, pentru companiile ale căror produse nu au o legătură directă cu evenimentul sponsorizat, asocierea cu arta este mai mult o orientate spre publicitate a imaginii lor corporative” (Ibidem, p. 37). Sudjic (1993) afirmă ca ”pentru bogați, binefacerile pentru muzee sunt acum prețul de intrare în societatea elitistă”. De asemenea, Thomas Hoving, un fost director al Muzeului Metropolitan de Artă, a spus: ”Arta este sexy! Arta reprezintă bani, un alpinism social fantastic”. Astfel, “patronajul artei, în general, și patronajul muzeelor, în special, au devenit o cale de achiziționare a distincției sociale în ultimele decenii” (Wu, 1998).

Figura 2.2: Eveniment desfășurat în Covent Garden din Londra

Sursa: http://www.urban75.org/london/covent-garden-performers-london.html

Figura 2.3: Muzeul Metropolitan de Artă din New York

Sursa: http://cultural.bzi.ro/top-10-cele-mai-vizitate-muzee-ale-lumii-foto-51

Expoziții de succes

Efectul cel mai semnificativ evidențiat de trecerea de la fonduri publice la finanțarea corporativă este atenția deosebită acordată “expozițiilor de succes” (Wu, 1998, p. 39). Aceste expoziții sunt o temă centrală a managementului muzeului contemporan și reduc complexitatea muzeelor mari și plictisitoare în favoarea unui produs definit și ușor de înțeles, făcând astfel muzeele mai accesibile pentru un vizitator mediu. Deoarece acestea atrag vizitatori atât de la nivel local cât și din străinătate, aceste expoziții ajută la creșterea numărului de vizitatori, iar in cadrul acestor expoziții se percep, în general, taxe separate de intrare. Acestea sunt, de obicei, susținute din sponsorizări corporative. În acest proces, publicitatea din jurul acestor „spectacole” ajută la crearea unui etos cultural: ”Trebuie văzut!” și ajută la asigurarea succesului prin avanpremiere exclusiviste și vizitatori din elita socială. Spectacolele Harley-Davidson și Armani la Guggenheim sunt exemple de extindere a noțiunii de cultură în muzee în căutarea creșterii numărului de vizitatori.

Figura 2.4: Expoziție de motociclete Harley-Davidson la muzeul Guggenheim din Las Vegas

Sursa: http://sakeracers.blogspot.ro/2012_11_01_archive.html

Figura 2.5: Expoziția Guggenheim Art Trap din New York 

Sursa: http://www.designscene.net/2010/01/guggenheim-art-trap.html

Brandul și franciza

Este o tendință mică, dar în creștere pentru muzee în inițiativa de a deschide filiale în locații noi. Acesta este rezultatul mai multor factori. Astfel, muzeele au, în general, mult mai multă artă decat au spațiu pentru a o expune. Se conturează, așadar, „dorința de a rezolva această problemă datorată lipsei de spațiu de stocare și a costurilor ridicate de conservare de artefacte în depozite” (Clarke, 1992, p. 305). În Marea Britanie, o comisie oficială a constatat ca doar aproximativ „o treime din colecțiile de artă sunt expuse permanent” (Lord et al., 1989). Ca și în alte organizații non-profit, este „mult mai ușor să strângi fonduri pentru o clădire mare decât pentru cheltuieli de exploatare” (Feldstein, 1991, p. 3). Pentru locuri mici în afara nodurilor globale sau naționale majore de turism și de producție culturale, o ramură a unui muzeu existent poate părea a fi mai valoroasă decât un muzeu local, fără renume, dorindu-se astfel, folosirea numelui unui muzeu de succes în ceea ce privește recunoașterea brandului. O altă formă de branding este utilizarea unui arhitect de renume mondial, astfel încât muzeul să fie marca acestuia de design arhitectural și nu doar o simplă expunere.

O nouă strategie comercială care a fost adoptată recent de către muzee este ideea de franciză. Cel mai important exemplu al acestei strategii este muzeul Guggenheim din New York care, sub conducerea președintelui său Thomas Kren, a implicat de-a lungul mai multor ani francizarea numelui muzeului Guggenheim în diferite orașe din lume, cum ar fi Berlin, Bilbao și, cel mai recent, Las Vegas. Planul lui Kren de a crea ”un muzeu al secolului 21” a implicat „vânzarea” Guggenheim ca un brand, care să permită operatorilor locali să plătească pentru noul sediu din localitatea lor, să plătească pentru abilitățile curatoriale oferite, precum și de a beneficia de o circulație continuă a stocurilor muzeului, „ramura centrală poate afișa mai puțin de 5% din totalul exponatelor sale” (McNeill, 2000, p. 480). În cazul noului Guggenheim din Bilbao, „guvernul regional basc a fost convins de către fundația Guggenheim să plăteasca 100 milioane dolari pentru o clădire ca și punct de reper în Bilbao, o taxă de 20 de milioane de dolari pentru serviciile prestate și, în plus, un fond de 50 milioane dolari pentru a construi propria colecție a muzeului” (McNeill, 2000, p. 481). Criticii au numit acest proces McGuggenisation, sugerând atât strategia de franciză la nivel global, cât și ideea de “marfă” în domeiul artei.

Figura 2.6: Muzeul Guggenheim din New York 

Sursa: http://www.guggenheim.org/new-york/about/jobs/full-time

2.4. Viitorul organizațiilor culturale

Secolul XXI prevede mai multe schimbări majore în societate, inclusiv schimbări semnificative în structura populației, infrastructură, comunitate, tehnologie, economie, dezvoltarea de noi surse de energie, precum și alte evoluții care pot modifica în mod dramatic modul în care oamenii trăiesc și văd lumea. Aceste modificări, care ar putea avea un impact mare asupra vieții de zi cu zi și nevoilor societății, vor modifica, de asemenea, definirea și rolul de muzee și va apărea inerenta nevoie de a adapta serviciile lor pentru a răspunde nevoilor în schimbare ale comunității. Muzeele au un rol cheie în dezvoltarea tehnologiei informației, accesului, utilizarii și componentelor centrale de conservare a operațiunilor lor de zi cu zi. Proprietatea intelectuală, conservarea digitală, precum și accesul la informație sunt subiectele de mare dezbate în lume și vor continua să fie așa. Muzeele au multe de oferit în această dezbatere și au un rol esențial în conturarea politicilor viitoare, care vor avea impact în administrarea patrimoniului cultural.

Potrivit multor experți, în lume a început un adevărat boom muzeistic. Dacă în anii trecuți în țările Europei și Asiei se deschideau anual două muzee, acum numărul lor se ridică la zeci și sute. Această tendință se explică simplu: dorind să iasă câștigătoare în concurență, muzeele atrag vizitatorii prin cele mai neobișnuite oferte. În Europa de Est și în Rusia, muzeele sunt tratate exclusiv ca un depozit de exponate. Iar multiplele încercări de a moderniza muzeul arată foarte comic. De exemplu, Muzeul Național de Artă din Belarus a hotărât să atragă tineretul printr-o metodă inedită: tinerilor li s-a permis să se fotografieze pe fonul portretelor din secolul al XIX-lea. La Centrul Pompidou, primul etaj a fost cedat cinematografelor. În Muzeul Guggenheim există un supermarket imens de unde se pot cumpăra cărți rare despre artă, inclusiv rusești. În muzeele europene există cluburi politice, unde un public divers discută probleme sociale. În acest sens, muzeul înlocuiește structura clubului.

De asemenea, cei doi titani ai muzeologiei britanice, Sir Nicholas Serota și Neil McGregor, au prezentat viziunile lor asupra muzeului viitorului. Cei doi au afirmat că relațiile dintre instituții și audiențele lor vor fi transformate de internet. Muzeele vor funcționa mai mult ca niște organizații multimedia. În acest context, directorul MacGregor de la British Museum, a spus că “viitorul trebuie să fie, fără îndoială, al muzeului ca editor/publisher și realizator media”. Este vorba de materiale mp4, podcast și video care sunt prezentate on-line. Serota, directorul de la Tate a spus: “Provocarea este determinată de întrebarea: până la ce punct rămânem autori și în ce sens devenim publiciști, creând o platformă pentru comunicare internațională. În următorii 10-15 ani se va limita numărul persoanelor care vor lucra în galerii, și mult mai eficienți vor fi cei care vor lucra ca editori și vor pregăti materiale on-line.”

Serota a mai precizat “că în trecut nu exista o bună comunicare între curatori și vizitatori. Posibilitatea pentru creșterea nivelului de comunicare între vizitatori și curatori este provocatoare” prin intermediul internetului și a căilor de comunicare on-line între aceștia. În acest sens, în România, muzeele trebuie să aiba în cadrul unui department specialiști care vor lucra numai ca editori pentru prezentarea materialelor on-line și de comunicare pe internet cu cei interesati. Acest lucru va trebui făcut și prin conectarea la scară internațională, prin prezentarea în limba engleză a textelor.

Muzeele sunt pline de dovezi de încredere (colecții), marcând timpul și locurile pe care le folosim pentru a spune povești sau pentru a ne reaminti de ceea ce s-a întâmplat pe Pământ. Muzeul ne aduce aminte de modul în care ne trăim viețile (culturile noastre), și modul în care milioane de alte specii își trăiesc viața. Mai mult decât oricând, vom folosi aceste cunoștințe pentru a fi informați și pentru a hrăni sentimentul nostru de a fi. Muzeele viitorului vor oferi un acces ușor la baza lor de cunoștințe de încredere. Muzeele relevante, de succes, vor găsi, în timp util, soluții accesibile pentru a ține pasul cu societatea contemporană într-o continuă evoluție.

CAPITOLUL 3: POLITICILE CULTURALE ȘI MUZEELE ÎN ROMÂNIA

3.1. Perspectiva istorică a politicilor culturale în România

Din 1945 până în 1989 și cu câteva perioade scurte de recidivă (1965-1971), România a fost scena unuia dintre cele mai detaliate experimente totalitare din Europa de Est. În mod natural, cultura a fost unul dintre domeniile cele mai afectate, statul exercitând control asupra vieții private individuale și mentalităților colective.

În 1948, un nou regim a fost stabilit, Republica Populară, care a fost introdus progresiv sub conducerea Partidului Comunist Român. În timpul anilor 1948-1949, toate celelalte partide politice tradiționale au fost brutal desființate și cei mai multi dintre liderii lor închiși. Ca membru al Cominform (structura internațională a partidelor comuniste pentru mass-media și cultură), CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) și Pactul de la Varșovia în domeniul economic și militar, România a început să pună în aplicare doctrina socialistă Jdanov, de asemenea, cunoscută sub numele de “realismul socialist”, la nivel intern. Această doctrină impunea ascultarea tuturor actorilor în viața culturală față de noul regim, corelat cu controlul statului asupra întregului “lanț cultural”, de la resursele bugetare și facilitățile de imprimare, la conținutul produselor culturale care a trebuit să fie adaptat și aliniat la standardele directe sovietice.

Toată mass-media, inclusiv televiziunea, a fost pusă sub cenzură, atât prin prezența propagandei politice, dar și prin monitorizarea atentă a tuturor formelor de conținut media. Această înțelegere asupra vieții culturale și creative a fost însoțită de multiplicarea progresivă a diferitelor entități administrative și structurale, cum ar fi Secretariatul Propagandei Comitetului Central al Partidului Comunist și Consiliul Național al Educației Socialiste și Culturii. Sistemul piramidal autoritar public a fost întărit de ierarhia politică. Cu toate acestea, în 1971, un nou program cultural național a fost introdus, cunoscut sub numele de “Platforma iulie”, inspirat de Maoist. Astfel, acest nou val de represiune a început cu cultura. România a cunoscut adevarate “epoci culturale întunecate”, definite de o lipsă aproape completă de comunicare și de circulație a bunurilor și valorilor culturale.

Progresele înregistrate de România nu pot fi pe deplin înțelese și evaluate fără a lua în considerare procesul de mutație în domeniul mentalităților colective, în general, și de politicile culturale, în special. Ca urmare a neglijării și controlului întregului sistem și comportament politic înainte de 1989, în 1990 s-a înregistrat o succesiune frenetică și uneori incoerentă de tendințe. Nu mai puțin de șapte miniștrii ai culturii au încercat, între 1990 și 1996, să conducă cursul de reforme în mod adecvat și coerent. Cu toate acestea, abordările contradictorii, rezistența structurilor vechi și a obiceiurilor și, uneori, lipsa de inițiativă și rezervă politică, împreună cu o depreciere progresivă a culturii în sistemul bugetar național, au redus ritmul constant de schimbare. Anul 1996 a marcat sosirea Convenției Democrate Române, o coaliție de liberali, social-democrați și creștin-democrați. Pași importanți spre pragmatism au fost făcuți în domeniul cultural. Problemele legate de structurile culturale și modelele de politici culturale sunt în principal legate de tensiunea dintre bunăstarea și misiunea liberală a statului. Prin urmare, sub impulsul Consiliului Europei, o primă evaluare a fost organizată în 1998 cu scopul de a elabora instrumente și criterii clare pentru politicile culturale, adaptate la contextul local, dar si în concordanță cu standardele europene actuale.

A doua evaluare, de data aceasta pe plan intern, factorul de presiune l-a reprezentat societatea civilă. Mai multe structuri specializate (de exemplu, asociația culturală ECUMEST), au început să apară într-o scenă internă care a fost dominată o lungă perioadă de timp de generaliștii ONG-urilor, cum ar fi Rețeaua Soros pentru o Societate Deschisă. Impactul lor public este mult mai pragmatic și, în special, orientat spre nevoile reale ale vieții culturale. Astfel, ONG-urile au început să ofere un cadru articulat pentru subvenții, în scopul de a dezvolta proiecte pilot la nivel local de interes public, dar si a conștientizării publice și a transparenței.

În aceste presiuni simetrice, structurile Ministerului Culturii și Cultelor au trebuit să evolueze, atat în ceea ce privește creșterea transparenței și a cooperării, precum și in satisfacerea nevoilor părților interesate în domeniile de politică și de luare a deciziilor. Până în 1997, elaborarea politicilor culturale publice a fost realizată exclusiv pe bază de circuit închis, care a inclus funcționarii publici MCC (Ministerul Culturii și Cultelor) și pe cei responsabili de la Minister. În 1997, un Consiliu Consultativ al Ministerului a fost înființat, cu participarea regulată a reprezentanților părților interesate relevante. În 2001, mai multe forumuri culturale regionale au fost înființate. În toamna anului 2005, noua coaliție a adus o viziune nouă, tot mai transparentă a politicilor culturale. MCC a încetat să mai fie un simplu operator cultural în administrarea și distribuirea fondurilor publice și organizarea de evenimente, scopul final fiind de a definitiva transferul competențelor sale legate de finanțarea de programe culturale și de evenimente, cum ar fi, recent reorganizat, Fondului Cultural Național.

Unitatea de Politici Publice din cadrul Ministerului Culturii a fost stabilită în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 775/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central. Unitatea de Politici Publice este subordonată secretarului general și acționează ca un departament separat în cadrul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național. În ceea ce privește ordinea publică, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a elaborat proceduri referitoare la sarcini, monitorizare și evaluare a politicilor publice culturale la nivel central. Începând cu anul 2006, au fost elaborate și aprobate trei propuneri de politici publice: redefinirea instituțiilor și companiilor în artele spectacolului, dezvoltarea serviciilor culturale din zonele rurale și urbane mici și digitizarea resurselor culturale naționale. De asemenea, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a elaborat strategia de descentralizare pentru cultură și strategia patrimoniului cultural național și a participat la elaborarea Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă.

Din anul 2007, s-au făcut progrese în ceea ce privește punerea în aplicare, respectarea legislației și procedurilor Comunității Europene referitoare la oportunitățile de valorificare și finanțare pentru România în calitate de membru al UE (Uniunea Europeană). Începând cu anul 2009, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național funcționează pe baza Hotărârii de Guvern nr. 9/2009, care stabilește principiile, obiectivele generale și funcțiile ministerului și a serviciilor deconcentrate ale acestuia, precum și structura organizatorică a aparatului central și instituțiilor subordonate, sub autoritatea Ministerului coordonator de cultură, religie și Patrimoniului Național. Pe parcursul anului 2009, o serie de propuneri au fost stabilite pentru dezvoltarea unei politici culturale care sprijină creativitatea în cultură, o strategie cu scopul de a sprijini și stimula companiile culturale mici și mijlocii și o strategie pentru creșterea absorbției de fonduri externe nerambursabile (structurale și comunitate) pentru cultură. Relația României cu Uniunea Europeană și toate aspectele legate de UE sunt acoperite în Planul Strategic pentru anii 2009-2013 al Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, inclusiv sectorul cultural, audiovizual și sectoarele conexe. Astfel, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național asigură participarea țării noastre în procesul de luare a deciziilor, acțiunii și programelor comunitare, menținând în același timp legătura între instituțiile europene și autoritățile competente în domeniul cultural.

3.2. Obiectivele politicii culturale în România

Prioritățile stabilite de strategia culturală românescă pentru perioada 2009-2013 sunt:

conservarea și promovarea patrimoniului național;

descentralizarea procesului de administrare si luare a deciziilor;

acordarea de sprijin pentru industriile culturale și creative, precum și pentru sectorul cultural independent;

îmbunătățirea infrastructurii și gestionarea instituțiilor și a așezămintelor culturale;

valorificarea potențialului culturii și patrimoniului cultural ca factori de incluziune socială;

creșterea rolului social al religiei.

Luând în considerare aceste priorități, au fost dezvoltate trei direcții de activitate:

întărirea capacității administrative și consolidarea cadrului legislativ;

crearea și punerea în aplicare a strategiilor și a politicilor de dezvoltare în domeniul culturii;

crearea și punerea în aplicare a strategiilor și politicilor de dezvoltare în domeniul afacerilor religioase.

Perspective:

În 2011, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a inițiat primii pași către stabilirea Programului Operațional în domeniul culturii. Intenția sa este de a facilita finanțarea programului prin fondurile de coeziune și structurale incluse în bugetele UE 2014-2020. De la începutul anului 2012, una din prioritățile noului guvern este reprezentată de pregătirea unui program operațional dedicat sectorului cultural pentru următoarea perioadă de finanțare a fondurilor europene structurale ale Uniunii, programate pentru perioada 2014-2020.

În iunie 2012, guvernul român a adoptat un memorandum cu privire la acțiunile și documentele necesare pentru absorbția și punerea în aplicare a fondurilor europene în perioada 2014-2020. Pe baza acestui memorandum, Agenția pentru Managementul Proiectelor a organizat trei grupuri de lucru cu reprezentanți ai instituțiilor culturale, asociațiilor profesionale și societății civile. Coordonatorii fiecarui grup vor participa la Comitetul Consultativ pentru Turism, Culturii și Patrimoniului Național, creat de către ministrul Afacerilor Europene. Prioritatea acestui comitet este crearea unui Program Operațional în domeniul cultural.

3.3. Realitatea infrastructurii sectorului cultural românesc

România suferă de ani buni de un deficit de imagine în Europa. Vina este împărțită între vocea politicii externe, incapabilă să adopte o poziție fermă, mass-media din spațiul european și cetățeanul roman. Pornesc de la premisa că o politică culturală externă nu poate fi operativă și susținută coerent în lipsa unei infrastructuri interne în domeniul cultural. Metoda clasică a izolarii în domeniul cultural este un fapt perimat în contextul actual al globalizării. Rolul culturii și al artei este evident în procesul de afirmare al unei națiuni pe plan mondial și european. Trebuie, așadar, avută în vedere semantica conceptului “dublul sens al culturii: modul de viață, identitatea unui popor și artă” (UNESCO, “Our Creative Diversity”, 2005). Unul dintre punctele dificile în problematica responsabilității statului este și această delimitare semantică.

Reducerea fondurilor este rezultatul crizei financiare, însă acest fapt intră în contradicție cu însuși efectul pe care îl poate avea cultura ca investiție de stat. România a organizat între 2005 și 2008 peste 2000 de activități culturale în afara țării. Conform planului Strategic pe 10 ani al Ministerului Afacerilor Externe, se va avea în vedere promovarea culturii românești, cu toate că printre prioritățile Ministerului pentru anul 2009 nu se numără acest deziderat. Compararea modul de abordare cu cel al Germaniei care, conform raportului oficial al Ministerului de Afaceri Externe al Germaniei, consideră diplomația culturală drept una dintre cele trei principii de bază ale politicii externe germane, pe langă relațiile economice și culturale. Astfel, este probabil ca reducerea fondurilor sa fie un rezultat al crizei financiare, însă aceasta intră în contradicție cu însuși efectul pe care îl poate avea cultura ca investiție de stat. Domeniul artei și al culturii este unul dinamic și profitabil, predispus la extindere, creează locuri de muncă, dar reprezintă și un potențial creativ pentru economie. Nu este deloc surprinzător că multe companii din Vest lovite de criză au investit mai mult în cultură pentru a caștiga simpatia clienților pierduți și pentru a-i sensibiliza. Cultura și arta acționează la un nivel profund al ființei umane.

Problemele sunt însă acute pe plan intern și se remarcă o lipsă a personalului specializat în domeniul managementului cultural. În timpul “Mitingului breslei creative. Soluții pentru dezvoltarea sectorului cultural independent”, întalnire din data de 21.02.2009 a ministrului Theodor Paleologu cu sectorul cultural independent, eveniment organizat de The Ark la București, s-au menționat o serie de probleme structurale ale sectorului cultural:

lipsa de comunicare cu Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, birocrația excesivă și lipsa transparenței (30,76%);

accesul greoi la finanțare (17,43%);

dezvoltarea resurselor umane, crearea unei clase de manageri culturali (12,82%).

Există puțini specialiști în domeniul resurselor umane, iar cei dornici de a se specializa sunt ori nevoiți să se perfecționeze în străinătate, ori prin intermediul puținelor programe autohtone, prea puțin recunoscute pe plan internațional. Celor plecați le rămîne însă, la întoarcerea în țară, să profeseze cu o titulatură care nu se regăsește în nomenclatorul de meserii: managerul cultural. O soluție ar fi implemetarea de programe de Ministerul Afacerilor în cât mai multe facultăți. Orașe precum Cluj-Napoca (cu cele în jur de 20 de facultăți cu secții în limba germană) sau Timișoara pot beneficia de resursele multiculturalismului deja existent. Un exemplu elocvent este cazul Germaniei, în care acest “proces de implementare s-a pornit în urmă cu 20 de ani și s-a dezvoltat puternic într-o disciplină pluralistă și orientată spre domeniul practic” (Hamburg; Ludwigsburg, 1990, p. 134), astfel încat putem considera evoluția germană a managementului cultural o poveste de succes. Aceasta s-a realizat pe fundalul conștientizării forței capitalului cultural pentru evoluția societății și a economiei. Însă punerea în practică a acestui model în România este problematică.

“Managerul cultural este nu numai un promotor, ci și un arhitect de punți și un integrator” (Hermann Rauhe, 1994, p. 7). Solutia poate fi simplă: fiecare dintre noi poate fi un ambasador cultural al României în afara țării, prin susținerea valorilor culturale românești în afara granițelor și un manager cultural în interiorul ei, prin sprijinirea artiștilor locali de valoare. Este necesară constituirea unei comunități de profesioniști în domeniul cultural, specialiști cu o profundă înțelegere nu numai față de cultura propriu-zisă, ci și față de cultura underground, a artei de stradă, sub toate formele ei. O clasă de profesioniști cu instrumentele necesare înțelegerii proceselor socio-economice și cultural-politice actuale. Astfel vom putea oferi culoare nu numai unei societăți civile prea puțin prezente, dar în acest mod s-ar putea deschide calea către un acces mai ușor la artă și cultură, prin ONG-uri, centre culturale, etc. Dorința însușirii unui rol european pe care să îl merităm, potențialul nostru cultural imens și toți artiștii care simt nevoia unor platforme de exprimare, toate acestea au nevoie de o voce puternică cu un discurs cultural pertinent și cu o conduită activă, care să așeze valorile adevărate ale României într-un dialog productiv cu celelalte culturi ale lumii.

Conform figurii 3.3.1. privind percepția infrastructurii culturale în România, în anul 2012, 48% dintre respondenți susțin că în orașul lor de reșendință există sau se organizează muzee și colecții muzeale, iar în anul 2013 doar 44% dintre respondenți susțin acest lucru, remarcându-se o scădere de 4% în 2013 față de anul 2012.

Figura 3.3.1.: Percepția infrastructurii culturale în România

Sursa: Conform datelor preluate din CCCDC

Conform figurii 3.3.2. in perspectiva consumatorilor, 44% dintre respondenți consideră că nu s-au mai alocat venituri activităților muzeale în prima jumătate a anului 2012, comparativ cu prima jumătate a anului 2013, 27% susțin că au rămas la fel, în timp ce numai 8% dintre respondenți consideră ca veniturile au crescut.

Figura 3.3.2.: Percepția consumatorilor asupra venitului alocat activitățiilor muzeale în prima jumătate a anului 2012, comparativ cu prima jumătate a anului 2013

Sursa: Conform datelor preluate din CCCDC

De asemenea, conform figurii 3.3.3., se remarcă o scădere a frecventării muzeelor și expozițiilor cu 20% în anul 2013 față de anul 2012.

Figura 3.3.3.: Evoluția vizitării muzeelor/expozițiilor 2010-2013

Sursa: Conform datelor preluate din CCCDC

3.4. Analiza SWOT a sectorului cultural românesc

Analiza s-a făcut pe baza proiectelor de management și a rapoartelor anuale și finale elaborate conform Hotărârii Guverunului 1301/2009 de la: Muzeul Național de Artă al României din București, Muzeul Național de Istorie a României din București, Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”, Muzeul Național al Țăranului Român din București, Muzeul Național de Artă Contemporană al României, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa” din București, Muzeul Național Peleș din Sinaia, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, Complexul Muzeal National “Moldova” din Iași, Muzeul Național Bran din Bran, Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe, Muzeul Național ”George Enescu” – București – din subordinea Ministerului Culturii; Muzeul Național al Literaturii Române – București, – din subordinea Consiliul General al Municipiului București; Complexul Național Muzeal “ASTRA” – Sibiu, din subordinea Consiliul Județean Sibiu.

Puncte tari:

Sistemul instituțiilor muzeale beneficiază de o lege care ia în calcul specificitatea activității și de un întreg sistem coerent de instrumente pentru evidența monumentelor, bunurilor mobile și imobile din patrimoniul cultural național, monitorizare, acreditare, clasare/declasare de bunuri sau monumente (Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, respectiv Comisia Națională a Monumentelor Istorice, precum și Direcțiile Județene pentru Cultură – serviciile deconcentrate ale Ministerului Culturii cu atribuții preponderent pentru acest domeniu; liste de experți acreditați, specializați în domeniu);

Există o clasificare care are la bază două criterii: apartenența față de unitatea teritorial-administrativă și importanța patrimoniului;

A fost demarată acțiunea de revizuire a sistemelor nefuncționale sau neperformante prin evaluarea activității managerilor muzeali;

Parte din aceste muzee (mai ales cele aflate în subordinea Ministerului Culturii), s-au dinamizat și reorganizat în ultimii ani ca urmare a managementului activ practicat de conducători;

Existența unui patrimoniu și a unor colecții importante, unele de mare valoare, cu un mare potențial de valorificare;

Existența unei rețele de muzee, colecții, case memoriale și alte tipuri de instituții muzeale echilibrat repartizate în teritoriu;

Bună deschidere și expertiză, mai ales în metode și tehnici de interpretare a obiectelor, de ghidaj axat pe poveste și construit în jurul relației obiectelor din colecția muzeelor, fapt care modifică tipul de relație cu vizitatorul și deschide perspective și oportunități nelimitate de exprimare prin proiecte și servicii;

Puncte slabe:

Există o mare diferență de dinamică între muzeele și colecțiile din subordinea Ministerului Culturii și cele aflate în subordinea autorităților locale, acestea din urmă manifestând un retard de adaptare managerială și structurală;

Urmare a unui management pasiv, muzeele și colecțiile din subordinea autorităților locale sunt, adeseori, într-o stare îngrijorătoare de imobilism care este inatractivă pentru tot publicul vizitator (local sau turistic), și mai ales pentru tineri;

Insuficient interes pentru cunoașterea structurii și nevoilor utilizatorilor potențiali;

Legile speciale nu au secțiuni explicite în care să se stipuleze obligațiile față de comunitățile de beneficiari sau publicul consumator, toate afirmațiile rămân la nivelul “facilitării accesului”, menționat în Art. 33 din Constituția României;

Marketingul este complet necunoscut și ignorat în foarte multe dintre aceste instituții.

Lipsa unor instrumente și norme privind evaluarea patrimoniului cultural;

Slaba pregătire a resurselor umane în sectorul muzeal, marketing și dezvoltarea de proiecte culturale și educative, planificare muzeală și expozițională;

Lipsa de strategii proprii ale muzeelor, cu direcții de acțiune conform cu o misiune, cu o viziune și valori proiectate pe termen lung;

Management deficitar, mai ales în împărtășirea strategiei instituționale către angajați și responsabilizarea pe competențe;

Nu s-au concretizat parteneriate de tipul central-local pentru modernizarea ofertei muzeale și pentru susținerea activității științifice, inclusiv a cercetării arheologice;

Pregătirea deficientă a top managementului în probleme de administrare mai ales antreprenorială a muzeelor;

Viziunea retrogradă cu privire la interacțiunea muzeelor cu publicul și la adaptarea acestuia la strategiile și politicile cultural și muzeale privind dezvoltarea sustenabilă, participarea, economia creativă, educație non-formală etc.;

Reticența personalului muzeal și a managementului cu privire la refuncționalizarea unor spații industrial dezafectate și reinserția lor culturală în spațiul urban, indiferent de poziționarea geografică, ca soluții alternative la problema dramatică a retrocedărilor;

Producția deficitară de literatură de specialitate pentru sectorul muzeal și absența dramatică a elitelor muzeale, a formatorilor de viziune și de politici muzeale;

Gradul de vizitare extrem de scăzut al muzeelor scoase în afara ofertelor de turism cultural dintre cele preferate mai ales de publicul tânăr;

Calitatea scăzută a seminariilor și a dezbaterilor tematice organizate și slaba reprezentare anuală a acestora;

Utilizarea aleatorie a sistemului informațional și a tehnicilor moderne, atât în dezvoltarea patrimoniului, cât și în comunicare;

Infrastructură învechită și dotare de specialitate inegală și neperformantă, precum și inadecvarea sistemelor de climatizare și de protecție antiefracție și anti-incendiu;

Insuficientă explorare a valențelor instituției muzeale ca spațiu predilect pentru dialogul intercultural și promovarea multiculturalității;

Oportunități:

Existența unei Legi a Muzeelor și Colecțiilor care reglementează funcțiile și statutul muzeelor și care are puține corespondențe în spațiul european;

Dinamica și inovația pieței muzeale europene care oferă indicii și modele ușor de importat și de aplicat în sectorul muzeal românesc;

Există o preocupare din ce în ce mai clară față de implementarea tehnicilor de management și marketing care va disciplina și obiectiva activitatea de management;

Disponibilitatea de a schimba normele, legile și standardele de performanță care afectează fundamental comunitatea muzeală;

Afilierea instituțiilor la rețele și circuite internaționale;

Programe europene pentru patrimoniu;

Înființarea de asociații și rețele profesionale; înființarea unei rețele muzeale care reprezintă interesele colecțiilor și a muzeelor private din spațiul rural, cu un potențial considerabil în zona transformării acestor muzee în atracții turistice;

Apariția unor proiecte concrete, de înființare a unor muzee dorite de societatea civilă – ex. Muzeul Comunismului, Muzeul Tehnicii, care pot oferi exemple de bună practică întregului sector;

Oportunitățile de finanțare importante, naționale și internaționale, care dau șansa muzeelor să își rezolve problemele care țin de dezvoltarea resurselor, mobilitate și proiecte de valorificare sustenabilă a patrimoniului și a colecțiilor deținute;

Circulația liberă a bunurilor și a specialiștilor este afectată de schimbările de atitudine a restului țărilor Europei față de România, având efecte pozitive în planul cooperării internaționale culturale, a promovării identității culturale pe de o parte și a specializării muzeografilor, de de altă parte;

Amenințări:

O intervenție politică prin relaxarea modului de evaluare managerială ar putea pune în pericol încercările reușite de sistematizare și transparentizare a conducerii instituțiilor;

Subfinanțarea constantă va reduce și mai mult vizibilitatea, și așa precară, a instituțiilor de la nivelul autorităților locale;

Reducerea anuală a numărului de posturi – de către toate autoritățile – va duce la imposibilitate de funcționare a unui număr important de astfel de instituții;

Câteva categorii profesionale dispar constant din aceste instituții din lipsa atractivității remunerațiilor (muzeografi, restauratori, ș.a.);

Lipsa de fonduri pentru reabilitarea clădirilor și/sau deschiderea și recuperarea de noi spații de expunere pun aceste instituții în situația de a nu-și valorifica corespunzător patrimoniul pe care au obligația să-l dezvolte; la aceasta se adaugă preocuparea redusă a unor autorități locale pentru asigurarea spațiilor necesare organizării și etalării colecțiilor muzeale, fie prin lucrări de consolidare – reamenajare – restaurare, fie prin construcție de noi sedii, adecvate funcțiilor unui muzeu modern;

Relație problematică cu ordonatorii de credite la nivelul înțelegerii de către aceștia a misiunii și a funcțiilor unui muzeu; intervențiile acestora în planurile de activități și în serviciile oferite de muzeele aflate în subordine;

Inexistența normelor de evaluare a patrimoniului deținut de muzee;

Cadrul legislativ restrictiv al domeniului public cu privire la atragerea resurselor extra-bugetare (acțiunile de tip antreprenorial ale muzeelor) și posibilitățile de distribuție a produselor branduite și puse spre comercializare de către muzee; cu privire la posibilitățile de angajare, cu privire la legea salarizării unitare;

Tăierile bugetare dramatice intervenite în sectorul muzeal cu repercusiuni mai ales la nivelul achizițiilor, a mobilității colecțiilor și a dezvoltării infrastructurii și a logisticii;

Inexistența unor reglementări privind standardele ocupaționale specifice muzeelor

Nivelul demotivant de salarizare al specialiștilor din muzee, în raport cu competențele specifice, având drept consecință migrația către alte domenii, îmbătrânirea personalului și diminuarea performanțelor;

Retrocedările sediilor muzeele, revendicate de proprietarii sau moștenitorii de drept și pasivitatea autorităților în ceea ce privește identificarea de soluții alternative pentru funcționarea acestora;

Insuficiența ofertei de expertiză formare și acreditare profesională, adaptată și competentă pentru resursele umane antrenate în comunitatea muzeală, mai ales în management organizațional, management de proiect și educație muzeală;

Vulnerabilitatea managerilor în fața schimbărilor ce intervin în mediul politic și înlocuirea acestora pe criterii politice și nu pe criterii de competență;

3.5. Promovarea culturii românești în spațiul european

“Identificarea preferințelor și a gusturilor culturale diferite ale locuitorilor europeni poate fi un reper util pentru difuzarea produselor culturale românești în spațiul european. Deveniți ocazional cititori, spectatori de producții artistice, telespectatori, cinefili sau vizitatori de muzee, europenii (mai vechi sau mai noi) afișează o receptivitate generală ridicată pentru oferta culturală autohtonă sau internațională, în ponderi și combinații diferite de la țară la țară. În funcție de preferințele diferențiate geografic pentru oferta bibliotecilor, a teatrelor, a muzeelor, a televiziunii, a cinematografelor etc., se poate ajusta modul de transmitere a produselor culturale românești și se pot aborda comunitățile cele mai permeabile și cu o probabilitate mai ridicată de receptare și de consum/frecventare” (CCCDC, 2008, p. 3).

Figura 3.5.1.: Preferințele culturale dominante în unele țări europene

Sursa: CCCDC, p. 5

Conform figurii 3.5.2.:

În Norvegia, Suedia, Estonia, Danemarca, Germania, Spania, Franța, Italia și Ungaria, muzeele reprezintă puncte principale de atracție în oferta culturală, iar numărul de vizitatori ai muzeelor este mai mare decât numărul total de locuitori;

În Republica Cehă și Letonia, atractivitatea muzeelor se evidențiază ca fiind relativ moderată;

În Croația, Bulgaria, Polonia, Slovenia și România se remarcă un interes redus pentru muzee.

Figura 3.5.2.: Afluxul de vizitatori la muzee în unele țări europene

Sursa: CCCDC, p. 8

CAPITOLUL 4: Muzeele românești și oferta culturală a capitalei

4.1 Situația muzeelor din România

Conform figurii 4.1.1.:

Regiunea Nord-Est, în anul 2013, a înregistrat un număr de 3,1 instituții muzeale la 100.000 locuitori, clasându-se astfel pe primul loc în clasamentul regiunilor de dezvoltare ale României;

În cealaltă extremă se regăsește regiunea Sud-Est, cu o valoare de numai 2,1 muzee la 100.000 locuitori;

În aceași perioadă, regiunea București-Ilfov se clasează pe locul patru în clasamentul celor opt regiuni de dezvoltare, fiind la egalitate cu regiunile Sud Vest-Oltenia și Vest.

Figura 4.1.1.: Număr de muzee/100.000 locuitori în anul 2013

Sursa: Institutul Național de Statistică

De asemenea, se păstrează clasamentul regiunilor prezentat anterior și în ceea ce privește numărul vizitatorilor în muzee la 100.000 locuitori, conform figurii 4.1.2., astfel:

Regiunea Nord-Est ocupă primul loc atât în ceea ce privește numărul de muzee la 100.000 de locuitori, cât și în privința numărului de vizitatori ai instituțiilor muzeale la 100.000 de locuitori, în anul 2013 înregistrând un număr de 90,9 vizitatori.

Și regiunea Sud-Est își păstrează poziția, fiind ultima clasată, cu un număr de numai 26,5 vizitatori/100.000 locuitori;

Totodată, regiunea București-Ilfov ocupă tot locul patru și în ceea ce privește numărul de vizitatori/100.000 locuitori, departajându-se de regiunile Sud Vest-Oltenia și Vest.

Figura 4.1.2.: Numărul vizitatorilor în muzee /100.000 locuitori in anul 2013

Sursa: Institutul Național de Statistică

În ceea ce privește existența muzeelor și colecțiilor muzeale, conform figurii 4.1.3., Municiupiul București înregistrează cea mai mare valoare, la polul opus regăsindu-se județul Galați. De asemenea, se poate observa o pantă descendentă în evoluția muzeelor în perioada 2010-2013, numărul acestora scăzând în municipiul București de la 51 de muzee în anul 2010 la 44 în anul 2013.

Figura 4.1.3.: Muzee și colecții publice pe județe

Sursa: Institutul Național de Statistică

În strânsă legătură cu numărul de muzee existent la nivelul fiecărui județ analizat se află numărul de vizitatori înregistrat în perioada 2010-2014, conform figurii 4.1.4.:

Municipiul București înregistrează cele mai mari valori ale numărului de vizitatori, depășind pragul de 1.000.000 de vizitatori în fiecare an din perioada analizată;

Județele Brașov și Sibiu înregistrează în anul 2012 și în anul 2013 puțin peste 1.000.000 de vizitatori;

Pozițiile inferioare sunt ocupate de județele Iași, Argeș, Cluj, Galați și Vâlcea, înregistrând în perioada analizată mai puțin de 400.000 vizitatori anual.

Tabel 4.1.4.: Număr vizitatori muzee în perioada 2010-2013

Sursa: Institutul Național de Statistică

Conform figurii 4.1.5., personalul angajat în instituțiile muzeale în anii 2012-2013 nu depășește pragul minim în județele Argeș, Galați și Vâlcea. Situația nu este foarte diferită nici în cazul județelor Brașov, Cluj și Sibiu, unde nu este cu mult depășit pragul de 200 de persoane angajate anual în cadrul muzeelor. Departajându-se de restul județelor analizate și aflându-se în strânsă legătură cu numărul instituțiilor muzeale existente, la nivelul Municiupiului București se înregistrează aproximativ 1600 de persoane angajate annual, însă, datorită pantei descendente în evoluția numărului instituțiilor muzeale, și panta personalului angajat în muzee este în scădere în anul 2013 față de anul 2012.

Figura 4.1.5.: Persoanal angajat în muzee în perioada 2012-2013

Sursa: Institutul Național de Statistică

4.2 Oferta culturală de tip elitist în București în perioada 2009-2010

În Europa, analiza în termeni de dimensiune și compoziție a ofertei culturale disponibile într-un centru urban este utilizată în două domenii de interes public. Pe de o parte, este vorba despre “îmbunătățirea accesului la cultură al grupurilor sociale ce prezintă un consum cultural redus” (Inkei, 2010, p. 3). În acest sens, au fost elaborate metode de măsurare a accesului la cultură ce s-au axat fie pe măsurarea ofertei culturale disponibile (numărul evenimentelor, numărul de locuri disponibile), fie pe măsurarea gradului de accesare a ofertei culturale (numărul de spectatori, numărul de bilete vândute, etc.). Totodată, măsurile statistice sunt completate cu date de sondaj care furnizează profilul social al celor care nu accesează evenimentele culturale.

Cunoașterea dimensiunii și compoziției evenimentelor culturale este o etapă esențială în procesul de înțelegere a cauzelor pentru care anumite grupuri nu accesează evenimentele culturale. Astfel de studii pot puncta obstacole financiare, probleme legate de amplasare, obstacole fizice (spre exemplu pentru persoanele cu dizabilități), o diversitate scăzută a tipurilor de evenimente, etc. Plecând de la astfel de constatări și luând în calcul și alte tipuri de informații, pot fi elaborate programe care să faciliteze accesul la cultură al grupurilor absente din viața culturală a unui oraș. Al doilea domeniu în cadrul căruia analiza ofertei culturale este utilizată cuprinde practicile de tip „marketing urban” (city marketing).

În prezent, “autoritățile locale din tot mai multe orașe ale lumii utilizează evenimentele culturale ca strategie de îmbunătățire a imaginii localității, de stimulare a dezvoltării urbane, de atragere a turiștilor și investitorilor“ (Richards; Wilson, 2004, p. 123). Strategia de creare/îmbunătățire a imaginii unui oraș prin investiții în evenimente culturale este justificată din multe puncte de vedere. Pe de o parte, “strategiile de marketing urban bazate pe valorificarea unor elemente de infrastructură fizică sunt, în unele situații, dificil de pus în practică” (Paddison, 1993, p. 66). Pe de altă parte, “evenimentele culturale (și în special cele de mare amploare) pot diferenția spații, sunt ocazii de a crea mărci locale, atrag atenția media și pot convinge turiștii să revină” (Richards; Wilson, 2004, p. 78). Asadar, orașele concurează la nivel regional pentru obținerea statutului de destinație culturală, poziție ce atrage după sine o serie importantă de beneficii.

Metodologia cercetării

Analiza ofertei culturale a constat într-un sondaj reprezentativ la nivel municipiului București, aplicat pe un eșantion de 900 de respondenți, cu vârsta de peste 15 ani. Eroarea de eșantionare maximă la un interval de încredere de 95% este de +/- 3%. Prima etapă a cercetării a fost realizată de CURS, institutul de cercetare care a câștigat licitația realizată de Centrul de Cercetare și Consultanța în Domeniul Culturii pentru aplicarea chestionarului și introducerea datelor. Elaborarea chestionarului, verificarea corectitudinii aplicării acestuia, analiza răspunsurilor și redactarea raportului de cercetare i-au revenit Centrului de Cercetare și Consultanța în Domeniul Culturii.

Eșantionul construit de CURS, după indicațiile oferite de Centrul de Cercetare și Consultanța în Domeniul Culturii, a fost unul de tip probabilistic. Participanții au fost selectați pe baza metodei primei zile de naștere, chestionarul fiind administrat persoanelor de 15 ani și peste, care aveau ziua de naștere cea mai apropiată de data de 1, indiferent de lună. Completarea chestionarelor s-a realizat prin interviuri față în față. Baza de date obținută a fost ponderată în funcție de sex și grupe de vârstă. Coeficientul de ponderare a fost calculat ca raportul dintre proporția persoanelor dintr-o categorie în cadrul întregii populații și proporția persoanelor din cadrul aceeași categorii la nivelul eșantionului utilizat. S-a utilizat acest coeficient pentru ajustarea datelor și creșterea gradului de fidelitate a rezultatelor.

Consumul public

Cei mai mulți respondenți participă la sărbători și evenimente locale, această activitate fiind urmată de frecventarea spectacolelor de divertisment și muzică. Pe poziții inferioare în clasament se situează consumul de teatru, operă, operetă și vizitarea muzeelor. Analiza consumului cultural pentru perioada 2009-2010 s-a realizat în funcție de trei teme:

evoluția participării la activitățile culturale „elitiste”;

evoluția participării la activitățile culturale „de masă”;

activitățile non-culturale de petrecere a timpului liber.

Activitățile culturale pe care respondenții preferă să le realizeze în spațiul public au o frecvență asemănătoare cu cea înregistrată în anii precedenți. Pe primele poziții în preferințele respondenților se află participarea la sărbătorile și evenimentele locale și frecventarea spectacolelor de divertisment și muzică. Cel mai puțin frecventate rămân activitățile specifice culturii elitiste: spectacolele de teatru și operă și vizitarea muzeelor.

Studiile privind consumul cultural, realizate atât în țară, cât și în străinătate, au demonstrat că educația, vârsta și statutul socio-economic au un rol foarte important în procesul decizional de cumpărare. Din acest motiv, s-a decis analizarea frecventării activităților culturale, atât la nivelul colectivității generale, cât și la nivelul subgrupurilor.

Cultura de tip elitist: Muzee și expoziții

Numărul persoanelor care au vizitat un muzeu a scăzut comparativ cu anii precedenti, înregistând un nou minim. Spre deosebire de această activitate, frecventarea spectacolelor de teatru și operă are o dinamică pozitivă. Scăderea relativă a mediei vizitării muzeelor și expozițiilor a marcat stabilirea unui nou minim în cazul acestui consum cultural: în 2010, aproximativ 15% dintre respondenți au utilizat serviciile oferite de muzee și de galeriile de artă.

Figura 4.2.1.: Evoluția vizitării muzeelor și expozițiilor între 2008-2011

Sursa: CCCDC, Barometrul de consum , p. 10

Procentul respondenților care frecventează muzee și expoziții este mai mare în rândul celor din mediul urban. În ultimii șase ani, românii și-au menținut constantă preferința pentru muzeele de istorie – aproximativ jumătate dintre respondenții care au vizitat muzee în ultimul an au ales un muzeu de istorie. Preferința pentru acest tip de obiectiv este urmată de cea pentru muzeele de arta și științele naturii.

Vizitarea muzeelor și a caselor memoriale este o activitate pe care foarte puțini respondenți o repetă în decursul unui an. Majoritatea persoanelor intervievate (72%) nu au vizitat niciun muzeu în decursul ultimului an. Numărul respondenților care au vizitat aceste obiective este invers proporțional cu frecvența vizitării. Dacă 13% au vizitat un muzeu sau o expoziție în ultimul an, procentul celor care au mers de cinci ori este nesemnificativ, 0,2%.

Figura 4.2.2: Frecvența vizitării muzeelor sau caselor memoriale

Sursa: CCCDC, Barometrul de consum 2010, p. 11

Non-participarea la activitățile culturale de tip elitist

Non-consumatorul de teatru și non-vizitatorul muzeelor participă foarte rar la orice tip de activitate culturală. Absolvent al unor studii medii, non-consumatorul preferă să asculte muzică sau să participe la activități sportive. Muzeele, teatrele și operele, instituțiile culturale specifice culturii înalte, sunt finanțate de la bugetul de stat, având ca principal rol oferirea de valoare unei părți cât mai mari a populației. În același timp, costurile de producere a bunurilor culturale cresc, obligându-i pe creatorii lor să se adapteze cerințelor pieței. Și ca orice ce altă piață, cea culturală are nevoie de consumatori pentru a pentru a se dezvolta. Piața bunurilor culturale de tip elitist întâmpină mult mai multe greutăți în atragerea publicului, deoarece are o dimensiune consumeristă mai redusă.

Anul 2007 a marcat vârful consumului cultural de tip elitist. În anii următori s-a înregistrat o dinamică preponderent negativă. Dacă în cazul frecventării spectacolelor de teatru și operă s-a înregistrat în anul 2009 o ușoară îmbunătățire, vizitarea muzeelor are în continuare un trend negativ. Non-participarea la activități culturale de tip elitist poate fi explicată prin însăși natura acestora. Activitățile culturale de tip elitist sunt îndreptate spre un public relativ restrâns, cu un nivel de educație și venit mediu sau chiar mare.

Vizitarea muzeelor și expozițiilor înregistreză în 2010 cea mai scăzută valoare din ultimii șase ani. Spre deosebire de alte activități culturale, aceasta își continuă dinamica negativă. Non-vizitatorul de muzee și expoziții nu este atras de activitățile culturale de tip elitist, nefrecventând nici opera, nici teatrul. Utilizează în mod frecvent internetul, de obicei mai mult de o oră pe zi. Pe lângă utilizarea internetului, în timpul liber acest segment al respondenților ascultă muzică. Este absolventul unor studii medii (gimnaziu sau școala profesională).

Figura 4.2.3.: Profilul statistic al non-vizitatorului de muzee sau expoziții

Sursa: CCCDC, Barometrul de consum 2010, p. 27

Utilizarea prevederii “2%” pentru activitățile societății civile

În România, persoanele fizice plătitoare de taxe și impozite au posibilitatea de a susține activitatea societății civile prin direcționarea a 2% din impozitul pe venit către o fundație sau asociație. Nefiind vorba de un act de sponsorizare sau donație, ci de un sistem prin care contribuabilul decide în privința destinației unei părți din impozitul pe care oricum îl datorează, prevederea „2%” se poate constitui cu ușurință într-o sursă de venituri pentru O.N.G.-uri. Cu toate acestea, numărul persoanelor care completează și depun formularul nu este foarte mare. În cadrul acestei analize au fost evaluate cunoștințele populației privind această prevedere fiscală și comportamentul celor care au utilizat-o până în prezent.

Deși prevederea „2%” nu este una de dată recentă, fiind inclusă în Legea 571 din 2003 privind Codul Fiscal (modificată prin O.G. 138/2004 și aprobată prin legea 163/2005), mai mult de jumătate din populația României (57%) nu are cunoștință despre existența sa.

Figura 4.2.4.: Ponderea celor care știu despre prevederea 2%

Sursa: CCCDC, Barometrul de consum 2010, p. 28

Până în prezent, 25% dintre cei care care au cunoștință despre existența sistemului „2%” l-au și folosit de mai multe ori, iar 15% l-au folosit o singură dată.

Figura 4.2.5.: Factori care au convins alegerea unei organizații

Sursa: CCCDC, Barometrul de consum 2010, p. 30

CAPITOLUL 5. Studiu privind realitatea ofertei culturale de tip elitist – București 2014

5.1. Metodologia cercetării

A. Scopul și obiectivele cercetării

Scopul acestei cercetări a fost evidențierea rolului pe care îl au instituțiile muzeale în dezvoltarea urbană, în general, și evaluarea gradului de interes al vizitatorilor față de oferta culturală de tip elitist actuală.

Obiectivele cercetării au avut în vedere:

Identificarea structurii consumului cultural în Municipiul Bucuresti

Acest prim obiectiv vizează identificarea profilului consumului cultural existent în prezent la nivelul Municipiului București. S-a urmărit cu precădere frecvența consumului (gradul de participare pentru fiecare tip de activitate în parte) și resursele financiare alocate acestor activități. Rezultatele obținute sunt prezentate într-o manieră nediscriminatorie, în conformitate deplină cu realitatea înregistrată, indiferent de conotația lor valorică (studiul de față vizând o evaluare pertinentă a realității existente).

Determinarea preferințelor și așteptărilor populației în privința muzeelor

Prin acest obiectiv s-a vizat identificarea preferințelor populației în materie de consum cultural: tipuri și genuri de expoziții dorite. Itemii elaborați pe baza acestui obiectiv au permis identificarea așteptărilor actuale existente la nivelul populației în privința ofertei culturale disponibile.

Evaluarea de către consumatori a instituțiilor muzeale disponibile

Un al treilea obiectiv elaborat pentru studiul de față vizează aprecierea la nivelul populației a calității și cantității programelor și conținuturilor culturale ofertate la nivelul Municipiului București. Rezultatele aferente vor permite identificarea principalelor probleme resimțite la nivelul publicului consumator și, implicit, soluțiile aferente pentru optimizarea rapidă și eficientă a ofertei culturale.

B. Ipotezele cercetării și definirea variabilelor

Acestea au fost identificate în strânsă corelație cu obiectivele descrise:

Vizitarea instituțiilor muzeale sunt cele mai frecventate activități din profilul consumului cultural actual;

Muzeul reprezintă o modalitate preferată de petrecere a timpului liber în rândul populației din București;

Muzeele dispun de un avanataj competitiv, având în vedere originalitatea și neconvenționalul programelor susținute.

În tabelul 5.1.1. vom utiliza definirea conceptuală (explicarea concretă a variabilelor) și cea operațională (alternativele ce pot caracteriza aceste variabile):

C. Metoda de cercetare

Pentru realizarea studiului s-a folosit un eșantion neprobabilist iar respondenții au fost

selectați în funcție de interesul și dorința de a participa la acest studiu și de a completa chestionarul. Eșantionul propus pentru cercetare a fost de 189 respondenți.

Metoda de cercetare utilizată a fost ancheta pe bază de chestionar. Chestionarul (16 întrebări) a fost completat on-line de către respondenți și a fost structurat în trei secțiuni:

Prima secțiune (6 întrebări) a identificat variabilele socio-demografice ce țin de vârsta, sex, educație, venit, stare civilă și ocupația respondentilor;

Cea de-a doua secțiune (5 întrebări) a vizat evidențierea importanței culturii în viața respondenților, consumul de cultură de tip elitist (frecvența cu care respondenții merg la teatru, în general), cel mai frecventat muzeu din București, principalele surse de informare pentru muzee, precum și factorii care îi împiedică pe vizitatori să meargă la muzeu;

A treia secțiune (5 întrebări) a avut în vedere obținerea de informații legate de preferințele respondenților din cadrul consumului cultural de tip elitist, elemente ale specificului muzeului, includerea spațiilor neconveționale în muzee, influența muzeelor în dezvoltarea urbană și gradul de satisfacție față de serviciile muzeelor din București.

5.2. Rezultatele cercetării

În urma cercetării întreprinse au fost desprinse următoarele rezultate:

Publicul muzeelor este alcătuit din adulți (12,24% – vârste cuprinse între 35 și 54 de ani) dar și tineri (87,76%), care merg mai des și relativ constant la muzeu;

În ceea ce privește importanța culturii, 60% dintre respondenți consideră sectorul cultural ca fiind un domeniu cu o importanță foarte mare și puțin peste 1% consideră cultura ca fiind deloc importantă;

În ultima jumătate a anului în curs, 34% dintre respondenți au vizitat de trei ori un muzeu și 20% au susținut că au vizitat o instituție muzeală a Municipiului București de mai mult de trei ori. Doar 4% din persoanele care au fost chestionate au susținut că în ultimele 6 luni nu au fost nici măcar o dată la un muzeu;

Cel mai frecventat muzeu de către respondenții din Municipiul București este Muzeul Țăranului Român (28,34%), urmat de Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa” (19,98%) și Muzeul Național de Istorie (13,64%);

Informarea cu privire la instituțiile muzeale ce urmează a fi vizitate se realizează preponderent cu ajutorul Internetului (49%) iar pentru 20% dintre respondenți recomandările prietenilor sau cunoștințelor reprezintă principala sursă de informare;

Motivele cele mai des menționate în ceea ce privește imposibilitatea frecventării instituțiilor muzeale în rândul respondenților sunt: lipsa locurilor de parcare (52,25%), prețul biletelor (19,89%) dar și calitatea expozițiilor (16,78%);

În ceea ce privește realitatea ofertei culturale de tip elitist a anului 2014, preferințele respondenților se concretizează în vizitarea instituțiilor muzeale, 54% dintre aceștia susținând că aceasta este activitatea culturală preferată;

Posibilitatea includerii spațiilor neconvenționale în muzee a strânit interesul a 76% dintre respondenți;

În ceea ce privește rolul muzeelor în dezvoltarea urbană a Municiului București, 49% dintre respondenți consideră că instituțiile muzeale contribuie, în mare măsură, la dezvoltarea orașului și în foarte mare măsură (27%) dintre persoanele chestionate;

Calificativul general acordat serviciilor oferite de instituțiile muzeale ale Municipiului București în ultimele 6 luni de către respondenții chestionarului aplicat este “mulțumit”;

Publicul feminin reprezintă 55% dintre persoanele care au vizitat o instituție muzeală în ultimele 6 luni;

Puțin peste 33 % dintre respondenți au studii superioare, iar 48,94% dintre persoanele chestionate au susținut că ultima școală absolvită este liceul/școala postliceală și, ca statut ocupațional, 57% sunt elevi/studenți, iar 12% dintre respondenți desfășoară activități cu caracter antreprenorial;

Analiza comparativă a rezultatelor studiului privind oferta culturală a Muncipiului București în 2009-2010 cu cel prezentat în această lucrarea relevă faptul că importanța instituțiilor muzeale a crescut, înregistrând un trend pozitiv. Dacă anul 2007 a reprezentant vârful consumului cultural de tip elitist în București, anii ce au urmat au evidențiat o dinamică preponderent negativă, însă prima jumătate a anului 2014 înregistrează o evoluție vizibilă în creșterea numărului de vizitatori. 72% dintre respondenții chestionați în perioada 2009-2010 au susținut că au vizitat de 3 sau mai multe ori o casă memorială sau un muzeu în ultimul an, iar 54% dintre persoanele chestionate în acest an au susținut că au vizitat de cel puțin 3 ori un muzeu doar în ultimele 6 luni.

De asemenea, și preferințele românilor s-au schimbat: dacă în perioada 2009-2010, în topul preferințelor era Muzeul Național de Istorie, acum, Muzeul Țăranului Român este cel mai vizitat muzeu din București. Frecventarea spectacolelor de teatru și de operă a înregistrat în anul 2009 o ușoară îmbunătățire, iar vizitarea muzeelor a avut în continuare un trend negativ. Realitatea ofertei culturale a anului 2014 evidențiază că 54% dintre respondenții chestionarului aplicat preferă vizitarea unei instituții muzeale și doar 16% isi mențin preferințele pentru spectacole de teatru și opera. Utilizarea internetului în perioada 2009-2010 reprezenta o caracteristică principală a non-vizitatorului de muzee, însă, în prezent, internetul este pincipalul mijloc de informare inainte de vizitarea unui muzeu și este un factor decisiv în lupta concurențială.

În final, importanța sectorului cultural înregistrează o dinamică pozitivă în anul 2014, comparativ cu perioada 2009-2010, 60% dintre respondenți susținând că sectorul cultural este foarte important. Astfel, anul 2014 evidențiază o pantă ascendentă în evoluția muzeelor, comparativ cu perioada 2009-2010. Gradul de frecventare al instituțiilor muzeale a crescut și, implicit, și numărul de vizitatori. Multitudinea de mijloace informaționale și reinventarea instituțiilor muzeale prin introducerea de spații neconvenționale reprezintă elemente cheie în creșterea și menținerea gradului de interes față de muzeele Municipiului București.

Concluzii

Aspectele prezentate conduc la concluzia că muzeele au un rol important în dezvoltarea urbană. Cultura unui oraș este unică și aceasta poate deveni un brand recunoscut, oferind viață culturală și economică. Astazi, mai mult ca oricând, cultura contează; contează pentru orașe, puteri ale societății contemporane. În acest context, instrumentele manageriale trebuie să aibă ca obiectiv creșterea competitivității prin identificarea corectă a oportunităților din mediul concurențial și transformarea acestora în avantaje.

În prezent, tot mai multe orașe din întreaga lume utilizează promovarea instituțiilor muzeale ca mijloc de îmbunătățire și dezvoltare a imaginii urbane, de stimulare a dezvoltării, dar și de atragere a investitorilor și turiștilor. Această aborbare trebuie concretizată și în țara noastră, deoarece instituțiile muzeale au devenit un element cheie în competiția urbană datorită potențialului însemnat de a genera venituri locale, impulsionând, totodată, economiile orașelor. De asemenea, în țările avansate economic, măsurarea calității vieții se face ținând cont de oportunitățile sectorului cultural, iar orașele cu o infrastructură culturală solida constituie mari centre polarizatoare ce trebuie să țină cont în orice program de dezvoltare urbană.

Analiza comparativă a evoluției muzeelor din Romania în ultimii cinci ani a evidențiat, o data în plus, atenția deosebită ce trebuie acordată practicilor manageriale în cadrul organizațiilor muzeale. De asemenea, criteriile de obținere a competitivității este oportun să fie adecvate politicii de dezvoltare urbană, abordarea bilaterală a acestora putând conduce la eficiență și eficacitate în domeniul cultural.

Studiul ofertei culturale a Muncipiului București a evidențiat un set de măsuri specifice, dar și oportunități ce ar putea constitui un punct de plecare în menținerea și creșterea gradului de interes privind muzeele în rândul consumatorilor de cultură:

Inovația pieței muzeale europene oferă modele ușor de aplicat în sectorul muzeal românesc;

O preocupare din ce în ce mai clară față de implementarea tehnicilor de management și marketing care va disciplina și obiectiva activitatea de management;

Afilierea instituțiilor la rețele și circuite internaționale;

Programe europene pentru patrimoniu;

Creșterea capacității de inovare, sectorul cultural fiind unul creativ;

Modalitățile de promovare trebuie adaptate la nevoile actuale ale clienților și la posibilitățile acestora de accesare;

Dezvoltarea unor servicii complementare (organizarea de evenimente, înființarea unor spații neconvenționale, etc.) care să determine creșterea autofinanțării.

Valorificarea oportunităților oferite de mediul și piața virtuală;

Implicarea activă în cadrul programelor naționale și internaționale;

Abordarea biunivocă a politicii dezvoltării urbane și instituțiilor muzeale;

Dezvoltarea parteneriatelor cu organizații de media pentru promovare;

Dezvoltarea activității de integrare în cadrul circuitelor turistice prin dezvoltarea parteneriatelor cu hoteluri, agenții și operatori de turism;

Îmbunătățirea poziției concurențiale bazată pe triunghiul echilateral “consumator de cultură-organizație culturală-produs cultural”.

În final, această lucrare oferă, ca punct de plecare în demersul studiul, rolul instituțiilor muzeale în contextul dezvoltării urbane, mai multe concluzii pertinente ce pot evidenția realitatea ofertei culturale a anului în curs și importanța majoră a sectorului cultural în societatea contemporană.

BIBLIOGRAFIE

Alden, J.; da Rosa, A. (1996). Lisbon Strategic planning for a capital city. Vol. 13, Nr. 1;

Art & Culture, (2014). TOP 10 cele mai vizitate muzee ale lumii – Foto, disponibil on-line la adresa: http://cultural.bzi.ro/top-10-cele-mai-vizitate-muzee-ale-lumii-foto-51, accesat la data de 14 iunie 2014;

Banus, E. (2007). Images of openness – Images of closeness, in Eurolimes. Europe from Exclusive Borders to Inclusive Frontiers, vol. 4, editura Gerard Delanty, Oradea;

Barbu, C. (2011). Cultural Adaptation of Products. Management & Marketing, vol. 9, nr. 1;

Barnett, J. (2011). The Issue of ‘Adverse Effects and the Impacts of Response Measures’ in the UNFCCC. Tyndall Centre for Climate Change Research Working Paper, Norwich, 2001;

Bennett, T. (2001). Differing diversities: Cultural policy and cultural diversity. Council of Europe Publishing, Strasbourg;

Bianchini, F. (1993). Cultural Policy and Urban Regeneration: The West European Experience. Manchester University;

Bourdieu, P.; Darbel, A. (1992). The Love of Art: European Art Museums and their public. Cambridge, Polity Press;

Boyle, M.; Hughes, G. (1994). The politics of urban entrepreneurialism in Glasgow. Geoforum;

Burt, N. (1977). Palaces for the People: a social history of the American Art. New York;

Carrière, J-P.; Demazière, C. (2002). Urban Planning and Flagship Development Projects: Lessons from EXPO 98. Planning Practice and Research, nr. 17, Lisabona;

Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii, (2009). Barometrul de consum cultural;

Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii, (2010). Barometrul de consum cultural;

Chelcea, L.; Becut, A. (2012). Compendium of Cultural Policies and Trends in Europe. ediția 13;

Chris Saddler Sam, (2012). Sake Racer, disponibil la adresa: http://sakeracers.blogspot.ro/2012_11_01_archive.html, accesat la data de 14 iunie 2014;

Clarke, R. (1992). Government Policy and Art Museums in the United Kingdom;

Consiliul European, (1998). La culture au coeur;

David, D.; Călin, F. (2007). Archetipul cultural și conceptul de tradiție în “The Proceedings of the European Integration-Between Tradition and Modernity Congress” Ediția a doua, Editura Universității „Petru Maior”, Târgu Mureș;

Deffner, A. (2009). Dramatic Changes in the Continuously evolving Tourist Destinations;

Deffner, A.; Metaxas, T. (2008). The cultural and tourist policy dimension in city marketing: the case of the olympic municipality of Nea, Magnesia, Greece. Nr. 41001, Librăria Universității din Munich, Germania;

Deffner, A.; Metaxas, T. (2003). The Interrelationship of Urban Economic and Cultural Development: the Case of Greek Museums, European Regional Science Association;

Dubois, V. (2009). Există o politică culturală europeană? în Observatorul cultural, nr. 460 februarie 2009, disponibil on-line la adresa: http://www.observatorcultural.ro/Exista-o-politica-culturala-europeana*articleID_21203-articles_details.html, accesat la 17 mai 2014;

Dye, T-R. (1976). What governments do, why they do it, what difference it makes. Editura Universității Alabama, Alabama;

Feldstein, M. (1992). The Economics of Art Museums, Londra;

Ginsburgh, V.; Mairesse, F. (1997). Defining a Museum: Suggestions for a Alternative Approach. Museum Management and Curatorship;

Gray, C. (1996). Comparing cultural policy: a reformulation. Jurnalul European al Politicilor Culturale, vol. 2;

Guggenheim, (2014). Guggenheim, disponibil la adresa http://www.guggenheim.org/new-york/about/jobs/full-time, accesat la data de 14 iunie 2014;

Haurguindéguy, J-B. (2007). La frontière en Europe: un territoire?. Coopération transfrontalière franco-espagnole, L`Harmattan, Paris;

Hamnett, C.; Shoval, N. (2003). Museums as ‘Flagships’ of Urban Development în Hoffman, L; Judd, D. (2003). Cities and Visitors: Regulating People, Markets, and City Space, Oxford;

Harvey, D. (1989). From managerialism to entreprenurialism: the transformation in urban governance;

Herreman, Y. (1998). Museums and tourism: culture and consumption. Museum International, nr. 50;

Hoffman, S. (1991). The Case for Leadership. Foreign Policy, nr. 81;

Hoope-Greenhil, E. (1994). Museum and Galleries Education, Londra;

Hotărârea de Guvern nr. 775/2005 pentrru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central;

Hotărârea de Guvern nr. 9/2009 care stabilește principiile, obiectivele generale și funcțiile ministerului și a serviciilor deconcentrate ale acestuia;

Huntington, P. (1998). Ciocnirea Civilizațiilor si Refacerea Ordinii Mondiale. București, 1998 în La culture au cœur. Ediția Consiliului Europei, Strasbourg;

Institutul Național de Statistică, (2013). Muzee și colecții publice pe regiuni de dezvoltare și județe, disponibil on-line la adresa: https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=ART104B, accesat la data de 11 iunie 2014;

Institutul Național de Statistică, (2013). Personalul angajat din muzee pe județe și localități, disponibil on-line la adresa: https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=ART123A, accesat la data de 11 iunie 2014;

Institutul Național de Statistică, (2013). Vizitatori în muzee și colecții publice pe regiuni de dezvoltare și județe, disponibil on-line la adresa: https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=ART113B, accesat la data de 11 iunie 2014;

International Council Of Musseums, (2010). ICOM General Conference. Shanghai;

Jameson, I. (1989). Postmodernism or the cultural logic of late capitalism;

Kaufman, T.; Raunig, G. (2002). Anticipating European cultural policies. Institutul European pentru Politici Culturale Progresive, Vienna;

Landry, C.; Matarasso, F. (1999). Balancing act: twenty-one strategic dilemmas in cultural policy. Cultural Policies Research and Development Unit. Council of Europe Publishing, nr. 4, Strasbourg;

Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal (modificată prin O.G. 138/2004 și aprobată prin legea nr. 163/2005);

Lord, B.; Lord, G.; Nicks, J. (1989). The Cost of Collecting: Collection Management in UK Museums. Londra;

McNeill, D. (2000). McGuggenisation? National identity and globalisation in the Basque country. Geografie Politică, vol. 19;

Mellor, R. (1997). Cool times for a changing city, în Jewson, N.; MacGregor, S. (1997) Transforming Cities. Londra;

Muller, U.; Schultz, H. (2002). National Borders and Economic Desintegration in Modern East Central Europe. Franfurter Studien Grenzen, vol. 8, Berlin;

Myerschough, J. (1988). The Economic Importance of the Arts in Britain. Londra;

Niedobitek, M. (1997). The cultural dimension in EC law. Kluwer Law International, New York;

Pascal, B.; Bourgeat, S. (1995). Dictionnaire de géographie. Paris;

Pehn, G. (1999). La mise en réseau des cultures. Le role des réseaux culturels européens. Ediția Consiliului Europei, Strasbourg;

Raportul Conferinței Mondiale privind Politicile Culturale, 1982;

Sassen, S. (1990). The Global City: New York, London, Tokyo. Princeton;

Scene Design, (2014). Guggenheim Art Trap, disponibil la adresa: http://www.designscene.net/2010/01/guggenheim-art-trap.html, accesat la data de 14 iunie 2014;

Scott, A. (2000). The Cultural Economy of Cities: Essays on the Geography of Image-Producing Industries. Londra;

Spiridon, M. (2006). Inventând Europa – identități și frontiere. În Observator cultural nr. 60, 20 aprilie – 3 mai 2006, disponibil on-line la http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7273, accesat la data de 17 mai 2014;

Stephen, A. (2001). The Contemporary Museum and Leisure: Recreation as Museum Function. Museum Management and Curatorship, vol. 19, nr. 3;

Sudjic, D. (1993). The 100 Mile City. Londra;

Tandonnet, M. (2007). Géopolitique des migrations. La crise des frontières. Ediția Ellipses, Paris;

Tardif, J.; Farchy, J. (2006). Les enjeux de la mondialisation culturelle Paris. Editura Hors Commerce;

Thomkins, C. (1973). Merchants and Masterpieces: the story of the Metropolitan Museum of Art. New York;

United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization (UNESCO), (2005). Our Creative Diversity, Paris;

van den Berg, L.; van der Borg, J.; van der Meer, J. (1995). Urban Tourism: Performance and strategies in Eight European Cities. Aldershot;

Wackermann, G. (2003). Les frontières dans monde en mouvment. Paris;

Westervelt, R. (2010). Museum and Urban Revitalization: Regional Museum as Catalysts for Physical, Economic, and Social Regeneration of local communities. Universitatea Seton Hall, New Jersey;

Waldemar, J. (1988). The Museum of the moving image;

Williams, R. (1976). Museums. Glasgow;

Wilson, T. M. (1996). Sovereignty, identity and borders: Political anthropology and European integration. În O'Dowd, L.; Wilson, T.M. (1996);

Wu, C. (1998). Embracing the Enterprise Culture: Art Institutions since the 1980’s. New York;

Zukin, S. (1995). The Cultures of Cities. Universitatea Cambridge;

***, (2014). Photo Features from Brixton, London, Wales, New York and more, disponibil on-line la adresa: http://www.urban75.org/london/covent-garden-performers-london.html, accesat la data de 14 iunie 2014;

ANEXE

Anexa 1: Chestionar

Buna ziua! Numele meu este Mateiș Denisa Gabriela și sunt studentă în anul III în cadrul Facultății de Administrație și Management Public – ASE București. Vă rog să îmi acordați 10 minute pentru completarea unui chestionar ce are drept scop evidențierea rolului pe care îl au muzeele în cadrul dezvoltării urbane. Rezultatele acestui chestionar vor fi folosite pentru definitivarea lucrării de licență, iar numele Dvs. va rămâne confidențial. Vă mulțumesc!

1. Cât de importantă este cultura în opinia Dvs.?

Foarte mare;

Mare;

Mică;

Foarte mică;

Deloc.

2. Cât de des ați mers la muzeu în ultimele 6 luni?

Dată;

De două ori;

De trei ori;

De mai mult de trei ori;

Niciodată.

3. Dintre muzeele din lista de mai jos, pe care le frecventați cel mai des?

Muzeul Țăranului Român;

Muzeul Național de Artă al României;

Muzeul Național de Artă Contemporană;

Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”;

Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”;

Muzeul Național de Geologie;

Muzeul Național de Istorie;

Muzeul Militar Național;

Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București;

Muzeul Literaturii Române.

4. Care sunt principalele surse de informare pe care le folosiți înainte de vizitarea unui muzeu?

Afișe stradale/pliante;

Internet;

Mass-media;

Emisiuni culturale;

Direct de la muzee;

Recomandări ale prietenilor sau cunoștințelor.

5. Ce factori vă împiedică sa vizitați muzeele?

Calitatea expozițiilor;

Lipsa timpului liber sau interesul scazut;

Prețul biletului;

Serviciile personalului angajat;

Altele.

6. Printre modalitățile de petrecere a timpului Dvs. liber, activitatea culturală preferată este:

Vizitarea muzeelor;

Frecventarea spectacolelor de teatru;

Frecventarea spectacolelor de operă;

Altele.

7. Vă rog să evaluați elementele specificului muzeelor, acordând note (pe o scara de la 1 la 5, unde 1 înseamnă cel mai puțin important și 5 cel mai important) elementelor esențiale ale acestora:

Autorii exponatelor;

Vechimea expozițiilor (contemporan, clasic);

Tipul muzeului (de istorie, de artă ,militar, de geologie, de istorie naturală);

Calitatea exponatelor.

8. Considerați că includerea spațiilor neconveționale în muzee (cafenele, restaurante, magazine) ar conduce la creșterea gradului de atractivitate al instituțiilor muzeale?

Da;

Nu.

9. În ce măsură considerați că muzeele contribuie la dezvoltarea urbană a Municipiului București?

În foarte mare măsură;

În mare măsură;

În foarte mică măsură;

În mică măsură;

Deloc.

10. Cât de mulțumiți sunteți de serviciile oferite de muzeele din București în ultimele 6 luni?

Foarte nemulțumit;

Nemulțumit;

Mulțumit;

Foarte mulțumit;

Nu știu/nu răspund.

11. Care este vârsta Dvs.?

Sub 18 ani;

19-24 ani;

25-34 ani;

35-44 ani;

45-54 ani;

55-64 ani;

peste 65 ani.

12. Care este ultima școala absolvită de Dvs. ?

Școala generală;

Liceu/școala profesională;

Școala postliceală;

Studii superioare;

Studii postuniversitare.

13. Care este ocupația Dvs. ?

Elev-student;

Muncitor necalificat;

Muncitor calificat;

Șomer/casnică;

Pensionar;

Antreprenor;

Ocupație pentru care sunt necesare doar studii medii;

Altele.

14. Care este venitul mediu lunar al Dvs. ?

Sub 300 RON;

301-700 RON;

701-1000 RON;

1001-1500 RON;

1501-2500 RON;

Peste 2500 RON.

15. Care este sexul Dvs. ?

Masculin;

Feminin.

16. Care este starea civilă a Dvs.?

Casatorit(ă);

Necasatorit(ă);

Vaduv(ă).

Anexa 2: Prezentarea răspunsurilor chestionarului

BIBLIOGRAFIE

Alden, J.; da Rosa, A. (1996). Lisbon Strategic planning for a capital city. Vol. 13, Nr. 1;

Art & Culture, (2014). TOP 10 cele mai vizitate muzee ale lumii – Foto, disponibil on-line la adresa: http://cultural.bzi.ro/top-10-cele-mai-vizitate-muzee-ale-lumii-foto-51, accesat la data de 14 iunie 2014;

Banus, E. (2007). Images of openness – Images of closeness, in Eurolimes. Europe from Exclusive Borders to Inclusive Frontiers, vol. 4, editura Gerard Delanty, Oradea;

Barbu, C. (2011). Cultural Adaptation of Products. Management & Marketing, vol. 9, nr. 1;

Barnett, J. (2011). The Issue of ‘Adverse Effects and the Impacts of Response Measures’ in the UNFCCC. Tyndall Centre for Climate Change Research Working Paper, Norwich, 2001;

Bennett, T. (2001). Differing diversities: Cultural policy and cultural diversity. Council of Europe Publishing, Strasbourg;

Bianchini, F. (1993). Cultural Policy and Urban Regeneration: The West European Experience. Manchester University;

Bourdieu, P.; Darbel, A. (1992). The Love of Art: European Art Museums and their public. Cambridge, Polity Press;

Boyle, M.; Hughes, G. (1994). The politics of urban entrepreneurialism in Glasgow. Geoforum;

Burt, N. (1977). Palaces for the People: a social history of the American Art. New York;

Carrière, J-P.; Demazière, C. (2002). Urban Planning and Flagship Development Projects: Lessons from EXPO 98. Planning Practice and Research, nr. 17, Lisabona;

Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii, (2009). Barometrul de consum cultural;

Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii, (2010). Barometrul de consum cultural;

Chelcea, L.; Becut, A. (2012). Compendium of Cultural Policies and Trends in Europe. ediția 13;

Chris Saddler Sam, (2012). Sake Racer, disponibil la adresa: http://sakeracers.blogspot.ro/2012_11_01_archive.html, accesat la data de 14 iunie 2014;

Clarke, R. (1992). Government Policy and Art Museums in the United Kingdom;

Consiliul European, (1998). La culture au coeur;

David, D.; Călin, F. (2007). Archetipul cultural și conceptul de tradiție în “The Proceedings of the European Integration-Between Tradition and Modernity Congress” Ediția a doua, Editura Universității „Petru Maior”, Târgu Mureș;

Deffner, A. (2009). Dramatic Changes in the Continuously evolving Tourist Destinations;

Deffner, A.; Metaxas, T. (2008). The cultural and tourist policy dimension in city marketing: the case of the olympic municipality of Nea, Magnesia, Greece. Nr. 41001, Librăria Universității din Munich, Germania;

Deffner, A.; Metaxas, T. (2003). The Interrelationship of Urban Economic and Cultural Development: the Case of Greek Museums, European Regional Science Association;

Dubois, V. (2009). Există o politică culturală europeană? în Observatorul cultural, nr. 460 februarie 2009, disponibil on-line la adresa: http://www.observatorcultural.ro/Exista-o-politica-culturala-europeana*articleID_21203-articles_details.html, accesat la 17 mai 2014;

Dye, T-R. (1976). What governments do, why they do it, what difference it makes. Editura Universității Alabama, Alabama;

Feldstein, M. (1992). The Economics of Art Museums, Londra;

Ginsburgh, V.; Mairesse, F. (1997). Defining a Museum: Suggestions for a Alternative Approach. Museum Management and Curatorship;

Gray, C. (1996). Comparing cultural policy: a reformulation. Jurnalul European al Politicilor Culturale, vol. 2;

Guggenheim, (2014). Guggenheim, disponibil la adresa http://www.guggenheim.org/new-york/about/jobs/full-time, accesat la data de 14 iunie 2014;

Haurguindéguy, J-B. (2007). La frontière en Europe: un territoire?. Coopération transfrontalière franco-espagnole, L`Harmattan, Paris;

Hamnett, C.; Shoval, N. (2003). Museums as ‘Flagships’ of Urban Development în Hoffman, L; Judd, D. (2003). Cities and Visitors: Regulating People, Markets, and City Space, Oxford;

Harvey, D. (1989). From managerialism to entreprenurialism: the transformation in urban governance;

Herreman, Y. (1998). Museums and tourism: culture and consumption. Museum International, nr. 50;

Hoffman, S. (1991). The Case for Leadership. Foreign Policy, nr. 81;

Hoope-Greenhil, E. (1994). Museum and Galleries Education, Londra;

Hotărârea de Guvern nr. 775/2005 pentrru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central;

Hotărârea de Guvern nr. 9/2009 care stabilește principiile, obiectivele generale și funcțiile ministerului și a serviciilor deconcentrate ale acestuia;

Huntington, P. (1998). Ciocnirea Civilizațiilor si Refacerea Ordinii Mondiale. București, 1998 în La culture au cœur. Ediția Consiliului Europei, Strasbourg;

Institutul Național de Statistică, (2013). Muzee și colecții publice pe regiuni de dezvoltare și județe, disponibil on-line la adresa: https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=ART104B, accesat la data de 11 iunie 2014;

Institutul Național de Statistică, (2013). Personalul angajat din muzee pe județe și localități, disponibil on-line la adresa: https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=ART123A, accesat la data de 11 iunie 2014;

Institutul Național de Statistică, (2013). Vizitatori în muzee și colecții publice pe regiuni de dezvoltare și județe, disponibil on-line la adresa: https://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=ART113B, accesat la data de 11 iunie 2014;

International Council Of Musseums, (2010). ICOM General Conference. Shanghai;

Jameson, I. (1989). Postmodernism or the cultural logic of late capitalism;

Kaufman, T.; Raunig, G. (2002). Anticipating European cultural policies. Institutul European pentru Politici Culturale Progresive, Vienna;

Landry, C.; Matarasso, F. (1999). Balancing act: twenty-one strategic dilemmas in cultural policy. Cultural Policies Research and Development Unit. Council of Europe Publishing, nr. 4, Strasbourg;

Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal (modificată prin O.G. 138/2004 și aprobată prin legea nr. 163/2005);

Lord, B.; Lord, G.; Nicks, J. (1989). The Cost of Collecting: Collection Management in UK Museums. Londra;

McNeill, D. (2000). McGuggenisation? National identity and globalisation in the Basque country. Geografie Politică, vol. 19;

Mellor, R. (1997). Cool times for a changing city, în Jewson, N.; MacGregor, S. (1997) Transforming Cities. Londra;

Muller, U.; Schultz, H. (2002). National Borders and Economic Desintegration in Modern East Central Europe. Franfurter Studien Grenzen, vol. 8, Berlin;

Myerschough, J. (1988). The Economic Importance of the Arts in Britain. Londra;

Niedobitek, M. (1997). The cultural dimension in EC law. Kluwer Law International, New York;

Pascal, B.; Bourgeat, S. (1995). Dictionnaire de géographie. Paris;

Pehn, G. (1999). La mise en réseau des cultures. Le role des réseaux culturels européens. Ediția Consiliului Europei, Strasbourg;

Raportul Conferinței Mondiale privind Politicile Culturale, 1982;

Sassen, S. (1990). The Global City: New York, London, Tokyo. Princeton;

Scene Design, (2014). Guggenheim Art Trap, disponibil la adresa: http://www.designscene.net/2010/01/guggenheim-art-trap.html, accesat la data de 14 iunie 2014;

Scott, A. (2000). The Cultural Economy of Cities: Essays on the Geography of Image-Producing Industries. Londra;

Spiridon, M. (2006). Inventând Europa – identități și frontiere. În Observator cultural nr. 60, 20 aprilie – 3 mai 2006, disponibil on-line la http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7273, accesat la data de 17 mai 2014;

Stephen, A. (2001). The Contemporary Museum and Leisure: Recreation as Museum Function. Museum Management and Curatorship, vol. 19, nr. 3;

Sudjic, D. (1993). The 100 Mile City. Londra;

Tandonnet, M. (2007). Géopolitique des migrations. La crise des frontières. Ediția Ellipses, Paris;

Tardif, J.; Farchy, J. (2006). Les enjeux de la mondialisation culturelle Paris. Editura Hors Commerce;

Thomkins, C. (1973). Merchants and Masterpieces: the story of the Metropolitan Museum of Art. New York;

United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization (UNESCO), (2005). Our Creative Diversity, Paris;

van den Berg, L.; van der Borg, J.; van der Meer, J. (1995). Urban Tourism: Performance and strategies in Eight European Cities. Aldershot;

Wackermann, G. (2003). Les frontières dans monde en mouvment. Paris;

Westervelt, R. (2010). Museum and Urban Revitalization: Regional Museum as Catalysts for Physical, Economic, and Social Regeneration of local communities. Universitatea Seton Hall, New Jersey;

Waldemar, J. (1988). The Museum of the moving image;

Williams, R. (1976). Museums. Glasgow;

Wilson, T. M. (1996). Sovereignty, identity and borders: Political anthropology and European integration. În O'Dowd, L.; Wilson, T.M. (1996);

Wu, C. (1998). Embracing the Enterprise Culture: Art Institutions since the 1980’s. New York;

Zukin, S. (1995). The Cultures of Cities. Universitatea Cambridge;

***, (2014). Photo Features from Brixton, London, Wales, New York and more, disponibil on-line la adresa: http://www.urban75.org/london/covent-garden-performers-london.html, accesat la data de 14 iunie 2014;

ANEXE

Anexa 1: Chestionar

Buna ziua! Numele meu este Mateiș Denisa Gabriela și sunt studentă în anul III în cadrul Facultății de Administrație și Management Public – ASE București. Vă rog să îmi acordați 10 minute pentru completarea unui chestionar ce are drept scop evidențierea rolului pe care îl au muzeele în cadrul dezvoltării urbane. Rezultatele acestui chestionar vor fi folosite pentru definitivarea lucrării de licență, iar numele Dvs. va rămâne confidențial. Vă mulțumesc!

1. Cât de importantă este cultura în opinia Dvs.?

Foarte mare;

Mare;

Mică;

Foarte mică;

Deloc.

2. Cât de des ați mers la muzeu în ultimele 6 luni?

Dată;

De două ori;

De trei ori;

De mai mult de trei ori;

Niciodată.

3. Dintre muzeele din lista de mai jos, pe care le frecventați cel mai des?

Muzeul Țăranului Român;

Muzeul Național de Artă al României;

Muzeul Național de Artă Contemporană;

Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”;

Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”;

Muzeul Național de Geologie;

Muzeul Național de Istorie;

Muzeul Militar Național;

Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București;

Muzeul Literaturii Române.

4. Care sunt principalele surse de informare pe care le folosiți înainte de vizitarea unui muzeu?

Afișe stradale/pliante;

Internet;

Mass-media;

Emisiuni culturale;

Direct de la muzee;

Recomandări ale prietenilor sau cunoștințelor.

5. Ce factori vă împiedică sa vizitați muzeele?

Calitatea expozițiilor;

Lipsa timpului liber sau interesul scazut;

Prețul biletului;

Serviciile personalului angajat;

Altele.

6. Printre modalitățile de petrecere a timpului Dvs. liber, activitatea culturală preferată este:

Vizitarea muzeelor;

Frecventarea spectacolelor de teatru;

Frecventarea spectacolelor de operă;

Altele.

7. Vă rog să evaluați elementele specificului muzeelor, acordând note (pe o scara de la 1 la 5, unde 1 înseamnă cel mai puțin important și 5 cel mai important) elementelor esențiale ale acestora:

Autorii exponatelor;

Vechimea expozițiilor (contemporan, clasic);

Tipul muzeului (de istorie, de artă ,militar, de geologie, de istorie naturală);

Calitatea exponatelor.

8. Considerați că includerea spațiilor neconveționale în muzee (cafenele, restaurante, magazine) ar conduce la creșterea gradului de atractivitate al instituțiilor muzeale?

Da;

Nu.

9. În ce măsură considerați că muzeele contribuie la dezvoltarea urbană a Municipiului București?

În foarte mare măsură;

În mare măsură;

În foarte mică măsură;

În mică măsură;

Deloc.

10. Cât de mulțumiți sunteți de serviciile oferite de muzeele din București în ultimele 6 luni?

Foarte nemulțumit;

Nemulțumit;

Mulțumit;

Foarte mulțumit;

Nu știu/nu răspund.

11. Care este vârsta Dvs.?

Sub 18 ani;

19-24 ani;

25-34 ani;

35-44 ani;

45-54 ani;

55-64 ani;

peste 65 ani.

12. Care este ultima școala absolvită de Dvs. ?

Școala generală;

Liceu/școala profesională;

Școala postliceală;

Studii superioare;

Studii postuniversitare.

13. Care este ocupația Dvs. ?

Elev-student;

Muncitor necalificat;

Muncitor calificat;

Șomer/casnică;

Pensionar;

Antreprenor;

Ocupație pentru care sunt necesare doar studii medii;

Altele.

14. Care este venitul mediu lunar al Dvs. ?

Sub 300 RON;

301-700 RON;

701-1000 RON;

1001-1500 RON;

1501-2500 RON;

Peste 2500 RON.

15. Care este sexul Dvs. ?

Masculin;

Feminin.

16. Care este starea civilă a Dvs.?

Casatorit(ă);

Necasatorit(ă);

Vaduv(ă).

Anexa 2: Prezentarea răspunsurilor chestionarului