Rolul Monedei în Economie

INTRODUCERE

Moneda joacă un rol extrem de important în viața cotidiană a fiecăruia dintre noi, dar în aceași măsură deține o poziție privilegiată și în analizele decidenților de politici economice.

Societatea suferă astăzi o criză economică fără precedent în istorie, falimentul băncii Lehman Brothers reprezentând momentul în care aceasta a conștientizat adevăratele sale proporții. Aceastăacriză, ceaamai severăade laaMareaaRecesiune, aareadus înadezbatere restructurarea din temelii aasistemului financiarainternațional, monedeiarevenindu‐i rolulacel maiaimportant în proiectarea viitoareiasaleaarhitecturi.

Rolulamonedei înaeconomie a dominat,adintotdeauna, scena dezbateriloraeconomice. Mirajulabanilor a fostaconfiscat prinadiverse formulări,adevenite treptat, înamanualele de economie, aproapeaproverbiale. Deaexemplu, filozoful șiaeconomistulaclasic David Humeascria că „baniianu suntaroțile comerțului; ei suntauleiul careaface mișcareaaroților lină și ușoară”. Și lesne seapoate deduce deaaici că maiamult uleiaînseamnă mai puținăafrecare și, deci,ao mai mareaturație a „motorului”aeconomic. Iararostul mecanicului – șef, celamenit să asigure "reglajul fin", se legitimează,ametaforic, de laasine.

Uniiaeconomiști considerăacă fenomeneaprecum inflația și ciclulaeconomic auasurse monetare, ceeaace înseamnăacă stabilizarea masei monetare sau a ritmului de creștere a acesteia ar reprezenta cea mai importantă atribuție a guvernului și a autorităților monetare.

Alțiaeconomiști considerăacă baniiaau un rolamai puțin important, fărăaînsă a nega semnificațiileamonedei și impactulasistemului monetar asupraafuncționării economiei și performanțelor acesteia. Acestaaspect va fi dezbătut și în cadrul acestei lucrări, pentru a putea cunoaște mult mai bine rolul monedei, piața monetară și politica monetară a țării noastre.

Astfel, lucrarea este structurată în 4 capitole.

În primul capitol, Moneda. Apariția și rolul ei, sunt prezentate toate aspectele legate de apariția monedei, evoluția ei de la început și până în prezent și principalul rol al monedei.

Cel de-al doilea capitol, Cererea și oferta de monedă, prezintă piața monetară, deci locul unde apare cererea și oferta de monedă.

În capitolul trei, Instrumentele de politică monetară și modul în care funcționează între ele, am făcut referire la principalele instrumente de politică monetară, modul în care funcționează între ele și impactul acestora asupra întregii economii, urmând ca în capitolul patru, Politica monetară în România ultimilor 10 ani, să realizez o analiză a politicii monetare la nivelul țării noastre, pe ultimii zece ani, pentru a putea vedea care a fost evoluția și impactul politicilor monetare în toată această perioadă. În final, lucrarea se încheie cu o serie de concluzii.

CAPITOLUL 1. MONEDA. APARIȚIA ȘI ROLUL EI

Apariția monedei a constituit, cel mai probabil, una dintre cele mai mari binefaceri ale umanității, și asta pentru că acest eveniment istoric a deschis calea afirmării depline a sistemului instituțional al diviziunii muncii prin faptul că a dat naștere posibilității calculului economic/monetar.

Primele monede bătute pe actualul teritoriu al României sunt emisiunile orașelor grecești vest-pontice care apar la aproximativ două secole după apariția primelor monede în Asia Mică. Histria este primul oraș unde este documentată emisiunea de monedă proprie: cele mai vechi monede au fost bătute în jurul anului 480/475 î.Hr.

Al doilea oraș pontic care a bătut monedă este Callatis ale cărui prime emisiuni sunt drahmele de argint, bătute după sistemul ponderal eginetic folosit în orașe ca Heraclea Pontică, Bysantion și Sinope. Perioada de emisiune a acestor monede pare să fi fost scurtă, mai exact, redusă la domnia lui Alexandru cel Mare și până în 313 î.Hr., anul asediului cetății de către Lysimach. Și Tomis bate monedă din a doua jumătate a sec. III î.Hr.

Toate cele trei orașe au bătut monedă de tip Filip II și Alexandru cel Mare. Este vorba de stateri și tetradrahme ale căror reprezentări și legende sunt identice cu originalele. Diferite sunt doar siglele care exprimă atelierele de emisiune.

Circulația monedelor orașelor pontice depășește cu mult hinterlandul acestora. Moneda histriană circulă pe spații întinse, cea din argint fiind documentată din abundență în toată Dobrogea și sudul Moldovei, în nordul Mării Negre și, mai rar, în Câmpia Munteniei, nord-estul Bulgariei și nordul Mării Negre. Monedele din bronz histriene sunt descoperite, în general, în aria directă de influență a Histriei (în Dobrogea) dar există și descoperiri în sudul Moldovei, Oltenia și sud-vestul Transilvaniei. Mult mai puțin circulă monedele Tomisului și Callatisului, fiind documentate în toată Dobrogea, sudul Moldovei și Câmpia Munteană.

Alături de monedele celor trei cetăți vest-pontice amintite mai sus, în regiunile extracarpatice și, mai puțin, cele intracarpatice, au circulat, încă din prima jumătate a sec. V, cele emise de alte orașe grecești din bazinul Mării Negre, al Mării Marmara și nordul Mării Egee. Foarte importante sunt emisiunile orașelor Olbia, Tyras și Cyzic pentru sec. V-IV a. Chr. și cele de la Odessos, Messembria, Panticapeum și Maroneia pentru sec. III-I î.Hr.

Moneda romană pătrunde la nordul Dunării Inferioare la începutul sec. I î.Hr. pe căi comerciale sau ca pradă de război și se leagă de expansiunea Romei în regiunile Balcanilor de vest. Fiind cea mai răspândită monedă în epoca Republicană târzie, este firesc să regăsim denarul cu ce mai mare frecvență și în regiunile periferice lumii romane.

Trecerea de la moneda de tip greco-macedonean la cea romană are loc treptat în cursul primei jumătăți a acestui secol, în împrejurările consolidării puterii romane în nordul Balcanilor. Pentru regiunile geto-dacice, răspândirea denarului roman trebuie să fi fost și o prelungire a tradiției folosirii monedei de argint greco-macedonene.

Este dificil de precizat, în ce măsură expansiunea societății geto-dacice din această perioadă a avut influențe asupra acestor schimbări. Cert este că prezența acestor monede se datorează atât relațiilor cu lumea sud-dunăreană, cât și contrafacerilor indigene.

Istoria monetară a regiunilor nord-dunărene devine sinonimă cu istoria monedei romane odată cu formarea provinciilor Moesia Inferior și Dacia. De asemenea, s-au putut observa și unele diferențe între cele două provincii în ceea ce privește circulația monetară. În timp ce în Dacia moneda imperială predomină ca mijloc de schimb, în Moesia Inferior monedele provinciale sunt mult mai frecvente. Fenomenul este explicabil prin aceea că, în timp ce în Dacia nu există nici un centru care să bată monedă provincială, în Moesia Inferior cetățile grecești bat încă monedă proprie. În două situri studiate mai bine din Moesia Inferior, Histria și Nicopolis ad Istrum, s-a remarcat că răspândirea covârșitoare a monedelor provinciale în perioada ce succede războaielor marcomanice și până la mijlocul sec. III. Alături de monedele bătute de orașele grecești, o largă circulație au avut-o cele bătute la Viminacium care a primit sub Gordian III, o dată cu titlul de colonia, și dreptul de a emite monedă.

Cele mai vechi monede românești datează încă din timpul domniei lui Vladislav I Vlaicu (1364 – 1377). Sistemul monetar introdus de acesta în jurul anului 1365 cuprindea trei valori: ducați, cu o greutate medie de 1,05 grame, dinari (0,70 grame = 2/3 ducat) și bani (0,35 grame = 1/2 dinar = 1/3 ducat). Primele monede ale Țării Românești prezintă pe avers, de regulă, un scut despicat, având în primul câmp opt fascii, iar pe revers un coif închis, surmontat de o acvilă conturată, cu cruce în cioc.

O primă intervenție majoră asupra sistemului instituit de Vladislav I are loc în timpul domniei lui Dan I (1383-1386), când se renunță la nominalul mare, denumirea acestuia fiind preluată de dinar. Greutatea noului ducat scade la 0,50 grame, în timp ce banul se bate după un standard redus la 0,21 grame încă din vremea lui Radu I (1377 – 1383).

Monetăria Țării Românești a atins apogeul sub Mircea cel Bătrân (1386-1418). În primul deceniu de domnie, acesta a emis ducați după sistemul lui Dan I, dar în anii 1395-1396, pe fondul luptelor pentru tron cu Vlad Uzurpatorul, le ajustează greutatea până la 0,35 grame. Prin reforma monetară efectuată după 1396, crește greutatea (0,48 grame) și titlul ducatul muntean. În a doua parte a domniei lui Mircea cel Bătrân sunt plasate și monedele divizionare – banii – prezenți nu numai în descoperirile monetare, dar și în tratatele comerciale.

Urmașii lui Mircea cel Bătrân continuă să-și exercite dreptul regalian de a bate monedă, dar treptat, în condițiile în care, din punct de vedere politic și economic, Imperiul otoman își întărește poziția la Dunăre, producția monetară a Țării Românești scade, încetând cu totul în timpul domniei lui Basarab Țepeluș (1477-1481).

Până la crearea sistemului monetar modern, din anul 1867, se mai înregistrază doar două încercări de a emite monedă: în anul 1658, când Mihnea III (1658-1659) a bătut șilingi cu propria efigie, și în anul 1713, când, celebrând 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu realizează o serie de monede – medalii din aur și argint.

În a doua jumătate a sec. al XIV-lea, consolidarea independenței Moldovei creează premise favorabile emiterii de monede proprii. Petru I Mușat (1375-1391) este cel care, în anul 1377, constituie sistemul monetar moldovenesc, alcătuit din groși și jumătăți de gros din argint. Emisiunile acestuia poartă pe avers stema Moldovei, capul de bour, cu o stea între coarne, iar pe revers un scut despicat, având în câmpul I șase fascii, iar în câmpul II un număr variabil de flori de crin. De asemenea, Alexandru cel Bun (1400-1432) a introdus în circulație un nominal nou, dublu-grosul, care este emis până la sfârșitul domniei asociate a lui Iliaș I și Ștefan II (1436-1442).

Începând cu sec. al XVI-lea, activitatea monetară oficială în Țara Românească și Moldova încetează, ceea ce a determinat o pătrundere masivă a monedelor străine. De fapt, încă de la sfârșitul sec. al XV-lea sunt folosiți în Țara Românească, în mod frecvent, asprii otomani în locul ducaților munteni. Dominația asprilor otomani durează până spre mijlocul sec. al XVII-lea când, din cauza scăderii titlului argintului, valoarea lor scade vertiginos. În același timp, în Moldova este menționat ducatul vențian de aur. Alături de aceste monede, circulă intens, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, florinul sau ducatul maghiar din aur.

Începând cu ultimele două decenii ale sec. al XVI-lea, economia monetară a Țărilor Române este dominată de talerii – leu, emiși de Provinciile Unite ale Țărilor de Jos. Continuă să circule florinii maghiari și țechinii venețieni, împreună cu alte nominaluri de argint.

La sfârșitul sec. al XVII-lea, circulația talerilor – leu a scăzut mult, în urma noilor conjuncturi economice și politice, fiind înlocuiți, treptat, de alte timpuri de monede, mai ales austriece și otomane.

Din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, "leii" devin monedă de cont, fără circulație efectivă: prețurile erau exprimate în lei (moneda principală de calcul) și în subunitățile acestora (parale), în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau argint austriece, turcești, rusești, spaniole etc. Oficial, un leu era echivalent cu 40 parale. Sistemul astfel constituit este cunoscut sub numele de "sistem al leului de cont".

În ciuda existenței leului de calcul, la venirea pe tronul Principatelor Unite a lui Al. I. Cuza, piața românească era dominată în continuare de cursul haotic al monedelor străine. Proiectul baterii unei monede naționale data încă din anul 1859, când Victor Place, consulul francez la Iași a negociat, în numele guvernului român, baterea unei monede naționale care să aibă aceeași valoare cu cea a francului francez.

Asupra denumirii unității monetare au existat în epocă numeroase dezbateri. S-a propus numele de român, după modelul francului francez, denumire sub care Victor Place a obținut acordul unor bănci franceze pentru creditarea primei emisiuni a Principatelor Unite.

Proiectul final din anul 1860 stabilea, însă, un alt nume, pe acela de romanat, care era divizat în decime sau bani (a zecea parte dintr-un romanat) și centime sau bănișori (a suta parte dintr-un romanat).

Războiul de Independență pune statul român în fața unor dificultăți financiare nemaiîntâlnite până în acel moment, provocate de necesitatea finanțării operațiunilor militare, precum și de imposibilitatea de a obține o finanțare externă.

Legea din 12 iun. 1877 autorizează Ministerul de Finanțe să emită bilete ipotecare în valoare de maximum 30 milioane lei, garantate printr-o ipotecă de gradul întâi asupra unor domenii publice în valoare de minimum 60 milioane lei.

Prin legea din 17/29 apr. 1880 a fost înființată Banca Națională a României, cu un capital subscris în proporție de o treime de statul român și două treimi de investitori particulari, având "dreptul exclusiv de a emite bilete la purtător." Constituirea acestei instituții era prevăzută încă din anul 1877 în textul legii biletelor ipotecare, în legătură cu răscumpărarea acestora de către statul român, împreună cu o "bancă de scompt și circulațiune." Prin legea constitutivă, Banca Națională primea exclusivitatea deciziei asupra formei, cantității și modului de emisiune ale biletelor de bancă, a căror valoare nu va putea fi mai mică de 20 lei. De asemenea, banca urma să aibă o rezervă de o treime din suma biletelor emise.

Prima bancnotă emisă de Banca Națională este datată 19 ianuarie 1881 și are valoarea nominală de 20 lei, fiind tipărită în atelierele BNR din București, folosind clișee și hârtie cu filigran elaborate la Banca Franței. În cursul aceluiași an, au fost fabricate, în aceleași condiții, nominalurile de 100 și 1000 lei tipărite în cursul aceluiași an.

Desenul bancnotelor a fost realizat de Georges Duval, iar gravura clișeelor din cupru de Pierre Dujardin, aceiași artiști care au lucrat și pentru biletele ipotecare.

Bancnotele BNR având caracteristici identice cu cele ale emisiunii din anul 1881 au fost emise până în anul 1895 (bancnota de 20 lei), 1906 (bancnota de 1000 lei), respectiv 1907 (bancnota de 100 lei).

Introducerea în circulație a bancnontelor BNR a reprezentat finalul constituirii sistemului monetar românesc, prin adăugarea la structura lui permanentă a semnelor de valoare confecționate din hârtie, ceea ce a asigurat o cantitate de bani suficientă pentru dezvoltarea economiei tânărului stat român independent.

În ceea ce privește rolul monedei în economie, trebuie precizat că aceasta reprezintă unicul instrument al tranzacțiilor într-o economie de schimb, fiind, de asemenea, contrapartida dintre ofertă și cerere pe piața bunurilor și serviciilor.

Moneda permite, de asemenea, cuantificarea datoriilor și creanțelor, ce implică anumite plăți sau încasări viitoare. Cei ce utilizează moneda în astfel de scopuri trebuie să țină seama de faptul că valoarea sa se poate modifica în timp, ceea ce înseamnă o deplasare față de valorile stabilite astăzi.

Trebuie precizat și faptul că moneda are o dublă utilizare: permite măsurarea bunurilor și serviciilor tranzacționate și permite, pe baza unui numitor comun, compararea unor bunuri și servicii eterogene.

CAPITOLUL 2. CEREREA ȘI OFERTA DE MONEDĂ

Piața monetară include ansamblul tranzacțiilor cu monedă. Este locul unde se confruntă cererea și oferta de monedă în funcție de prețul ei. Este o piață cu concurență imperfectă (oligopol).

Obiectul pieței monetare este reprezentat de masa monetară (marfă omogenă) și schimbul de lichidități, iar rolul pieței monetare este de a compensa deficitul cu excedentul de monedă existente la diferiți agenți economici și de a regla cantitatea de monedă în economie.

2.1. Cererea de monedă

Conceptul “cerere de monedă” apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, îndeplinește un rol esențial în analiza monetară.

Prima definiție dată cererii de monedă aparține lui Leon Wallras (1874) care a formulat ideea că: cererea de monedă exprimă o încasare dorită. Încasarea monetară a unui agent este cantitatea de monedă pe care acesta o deține, indiferent de motivele sale.

Cererea de monedă provine de la agenții economici care cheltuie mai mult decât resursele de care dispun și recurg la împrumuturi.

Aceștia pot fi:

întreprinderile, pentru finanțarea afacerilor;

trezoreria (casieria statului), pentru acoperirea deficitului bugetar;

băncile sau alte instituții financiare care au nevoie de credite;

populația, pentru realizarea unor proiecte proprii.

Din confruntarea sa cu oferta de monedă, rezultă o serie de cauze, care permit mai buna înțelegere a incidenței fenomenelor monetare asupra economiei, determinarea factorilor determinanți ai cererii de moneda reprezentând una din temele dominante ale studiilor monetare. Astfel, în figura de mai jos sunt prezentați principalii factori care influențează cererea de monedă.

Figura nr.1. Factorii care influențează cererea de monedă

De asemenea, în figura de mai jos sunt prezentate principalele formule de calcul a masei monetare.

Figura nr.2. Formule de calcul a masei monetare

Analiza clasică a cererii de monedă se bazează pe teoria cantitativă a cererii de monedă. Aceasta are ca punct de plecare ecuația schimburilor lui Fisher (MV=pT).

2.2. Oferta de monedă

Spre deosebire de cererea de monedă, oferta de monedă este un concept simplu, care desemnează cantitatea de monedă pusă la dispoziția indivizilor de către autoritatea monetară. Datorită acestui aspect, cantitatea de semne monetare oferită este exprimată în termeni nominali, spre deosebire de cererea de monedă, care este exprimată în termeni reali, întrucât ofertantul nu are posibilitatea exercitării unui control direct asupra prețurilor.

Măsurarea ofertei de monedă este simpla, în comparație cu cea a cererii de monedă, în funcție de explicația care este aleasă pentru cantitatea de moneda emisă.

Responsabilitățile în crearea monedei și circulația acesteia, revin, în prezent, sistemelor bancare și financiare, însă, neexistând două sisteme naționale identice, rezultă că oferta de monedă poate lua forme diferite în funcție de natura instituțiilor, evoluția istorică și situarea geografică.

Emisiunea de bani are loc în următoarele situații:

creșterea cantității de bunuri și servicii (valoarea bunurilor și serviciilor = M);

pentru acoperirea deficitului bugetar;

pentru stimularea cererii agregate;

pentru oferirea de monedă națională în schimbul celei străine.

Reglarea ofertei monetare se face de către BNM prin două modalități:

emisiunea sau retragerea din numerar a banilor lichizi;

crearea sau retragerea de către bănci a unei cantități de bani scipturali (decont).

Reconsiderarea ofertei de monedă prin prisma libertății bancare, deschide perspective noi în domeniul cercetării monetare:

libertatea bancară permite înnoirea dezbaterilor asupra caracterului exogen sau endogen al ofertei de monedă;

cadrul analizei propus de curentul “Banca Liberă” este mai adaptat la inovațiile monetare de tipul monedă virtuală;

transferurile financiare realizabile prin “ Digicash” sau tranzacțiile prin Internet pot conduce la concluzia că, în prezent, asistăm la o ofertă privată de monedă cu o largă acceptabilitate, ceea ce “bulversează” concepția referitoare la rolul Băncii Centrale în oferta centralizată de monedă.

Rezultă, astfel, că va exista posibilitatea ca, în viitor, clienții utilizatori de monedă să își aleagă ofertantul de monedă sau să îl părăsească pe acesta în favoarea altuia.

CAPITOLUL 3. INSTRUMENTELE DE POLITICĂ MONETARĂ ȘI MODUL ÎN CARE FUNCȚIONEAZĂ ÎNTRE ELE

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate instrumente indirecte și directe, între care este posibilă stabilirea următoarei distincții:

instrumente indirecte sunt utilizate de către Banca centrală în relațiile cu celelalte bănci și cu agenții nefinanciari. La modul tradițional, această categorie include instrumente care permit controlul asupra costului și asupra cantității de monedă centrală;

instrumente directe sunt reprezentate de măsurile care îi afectează, în mod direct, pe utilizatorii și deținătorii de monedă, inclusiv instituțiile financiare.

Din distincția prezentată, rezultă că instrumentele indirecte corespund acțiunilor asupra pieței, iar cele directe constituie măsuri ale autorităților monetare.

Diversitatea instrumentelor de politică monetară utilizate de băncile centrale reflectă următoarele nevoi ale acestora:

să asigure îndeplinirea controlului asupra obiectivelor monetare;

să adapteze instrumentele și procedurile de operare, astfel încât să reflecte constrângerile instituționale (masa monetară, structura pieței monetare și a celei de capital, sistemul de plăți interbancare);

să asigure și alte obiective subsidiare considerate importante de către bănci, pentru transmiterea politicii monetare;

să reflecte circumstanțele macroeconomice și particularitățile regimului cursului de schimb etc.

Rezultă că diversitatea instrumentelor de politică monetară reflectă multiple obiective macro și micro pe care băncile centrale și le propun, iar gradul de structurare al pieței financiare și al sistemului bancar prezintă importanță în conducerea și transmiterea politicii monetare.

3.1. Instrumente indirecte de politică monetară

În structura instrumentelor indirecte de politică monetară includem:

rezervele minime obligatorii;

facilitățile permanente;

creditul de licitație;

operațiunile de swap valutar;

operațiunile de open-market.

Rezervele minime obligatorii au fost instituite în vederea asigurării unei lichidități minime însistemul bancar, constituirea lor având un dublu scop: unul monetar și altul prudențial. Scopul monetar constă în limitarea potențialului de multiplicare a creditului, iar cel prudențial se manifestă prin siguranța pe care o conferă publicului faptul că băncile dispun oricând de lichidități suficiente pentru a face față solicitărilor de retragere a depunerilor. Cu toate acestea, rezervele minime obligatorii nu sunt destinate asigurării solvabilității băncilor comerciale în „vremuri de panică”, perioade în care nu se poate vorbi de solvabilitate deplină atâta timp cât totalul activelor, mobilizate imediat de către bănci, nu este strict egal cu totalul pasivelor.

Importanța sistemului rezervelor minime obligatorii rezidă și în faptul că acestea constituie sursă de venituri pentru banca centrală, contribuie la fluidizarea sistemului de plăți, reprezintă sursă de informații statistice cu privire la bilanțurile băncilor, contribuie la stabilitatea financiară a acestora. În general, băncile sunt obligate să mențină rezerve peste nivelul minim, iar aceste rezerve sunt foarte slab remunerate în comparație cu plasarea lor pe piața monetară.

Facilități permanente sunt instrumente oferite de băncile centrale pentru obținerea de fonduri și se caracterizează prin următoarele:

sunt utilizate din inițiativa băncilor comerciale,

se realizează la rate predeterminate ale dobânzii,

în anumite cazuri, băncile centrale oferă facilități permanente sub forma depozitelor.

Managementul monetar în țările dezvoltate s-a orientat, în ultimii ani și către operațiunile cu instrumente ale pieței monetare. Principalele caracteristici ale acestor instrumente sunt următoarele:

sunt inițiate de banca centrală și sunt conduse în manieră competitivă;

ratele de dobândă la care se realizează operațiunile sunt incerte, deci operațiunile se realizează la rate variabile ale dobânzii;

înlocuiesc operațiunile cash de pe piață, având astfel efecte asupra ratei de dobândă;

sporesc volumul titlurilor din colateral, dar nu afectează piața secundară a titlurilor;

în mai multe țări, aceste operațiuni îmbracă forma tranzacțiilor de răscumpărare și revânzare (operațiuni REPO). Concret aceste tranzacții constau în cumpărări de active, de către banca centrală, printr-un contract care prevede revânzarea lor, la un preț specificat și la o dată viitoare. Operațiunea inversă este vânzarea de către banca centrală și răscumpărarea lor la un preț și o scadență specificate. Prima operațiune afectează nivelul rezervelor din sistemul bancar, iar cea de-a doua absoarbe excesul de lichiditate.

Creditul de licitație. Licitațiile sunt utilizate ca principal instrument al alocării creditelor băncii centrale în țările dezvoltate, unde se combină cu alte instrumente de politică monetară, dintre care: facilitățile de credit ale băncii centrale, managementul lichidității bancare și ratele de dobândă pe termen scurt.

De asemenea, în țările aflate în tranziție, băncile centrale au utilizat încă din 1993 creditul de licitație ca parte a procesului de reformă, prin care s-a promovat piața monetară și s-a întărit controlul asupra funcționării acesteia. Față de creditele administrate din economiile planificate, prin creditul de licitație s-au introdus prețurile flexibile (cu rol în lichiditatea bancară), ceea ce a contribuit la dezvoltarea pieței bancare și la întărirea controlului direct al creditelor și al ratei de dobândă.

Introducerea timpurie a creditelor de licitație a făcut ca băncile să câștige experiență în controlul asupra pieței monetare și să facă pași către stadii mai complexe ale operațiunilor. Prin practicarea unui acces transparent și uniform la credite, băncile au fost obligate să se orienteze și către alte surse, din afara băncii centrale, respectiv pe piața interbancară. Impedimentele în utilizarea acestui instrument au provenit din dificultăți în furnizarea de informații, care au condus la creșterea riscului de creditare și au compromis alocarea eficientă a resurselor.

Operațiunile de swap valutar constituie tranzacții financiare în care două părți schimbă sume exprimate în două monede diferite, la începutul unei perioade, și le răscumpără la o dată viitoare predeterminată (potrivit definiției Băncii Reglementelor Internaționale). În anii 80 diferite tipuri de swap valutar au devenit operabile, alăturându-se celorlalte tipuri de swap (pe rata de dobândă și titluri de datorie), ceea ce a condus la dezvoltarea unei bogate literaturi pe tema rapidei evoluții a pieței interbancare de swap.

Obiectivul determinant al băncii centrale, în utilizarea operațiunilor de swap valutar, este acela de a influența lichiditatea internă, de a gestiona rezervele valutare și de a stimula dezvoltarea pieței financiare interne. Băncile centrale utilizează operațiunile de swap valutar din mai multe motive, care pot fi rezumate astfel:

preferă să dețină o varietate de instrumente de intervenții tehnice, utilizabile în mod discreționar; în multe țări, unde piața secundară internă (pe termen scurt) nu este suficient de dezvoltată, pentru a permite o anumită intervenție a autorității monetare, este posibil realizarea de schimburi într-un volum sporit prin operațiunile de swap;

spre deosebire de operațiunile de schimb valutar direct, operațiunile de swap nu au efecte directe asupra cursului valutar la vedere;

operațiunile de swap constituie un instrument flexibil, procedurile sunt informale iar swap-urile sunt ușor reversibile.

Operațiuni de open-market. În țările dezvoltate, operațiunile de open-market au devenit

principalul instrument de control monetar, datorită avantajelor pe care le prezintă și care constau în următoarele:

oferă o flexibilitate sporită, din punct de vedere al volumului operațiilor de politică monetară inițiate de banca centrală;

permit stabilirea unor relații impersonale între participanții la piață;

permit evitarea ineficienței pieței și a economiei, ca urmare a controlului direct.

În condițiile globalizării financiare, flexibilitatea operațiunilor de open-market a avut un efect favorabil și în țările aflate în tranziție, unde s-a manifestat evoluția piețelor și o creștere a competitivității acestora în scopul integrării în piața mondială. Cu cât piețele de capital devin mai dezvoltate și mai sofisticate, băncile centrale trebuie să-și sporească abilitatea de a utiliza instrumentele de politică monetară, atât pe segmentul primar, cât și pe piața secundară a titlurilor guvernamentale.

3.2. Instrumentele directe de politică monetară (plafoanele de credite)

Plafoanele de credite sunt utilizate ca instrumente directe de control monetar și se manifestă sub forma unor instrucțiuni prin care băncile sunt informate cu privire la nivelul maxim al creditelor și ponderea acestora în portofoliul lor de active.

Pe termen lung, utilizarea plafoanelor de credit antrenează efecte nefavorabile, precum rate ale dobânzii administrate, descurajarea mobilizării economiilor și distorsionarea fluxurilor de fonduri către împrumuturi profitabile. Din acest motiv, încă din anii ’80 țările membre ale OCDE au abandonat plafoanele de credit, ca urmare a efectelor negative antrenate.

Motivele pentru care, țările au adoptat, inițial, acest instrument pot fi enumerate astfel:

reprezintă un instrument ușor de implementat;

este perceput ca un instrument care permite îndeplinirea obiectivelor de politică monetară;

este cel mai eficient instrument de politică monetară adoptat de piețele financiare nedezvoltate sau de cele cu capacități tehnice limitate;

constituie o modalitate prin care resursele sunt „reorientate” către alte sectoare mai puțin favorizate.

În mecanismul plafonării creditelor prezintă importanța regulile de alocare, despre care reținem că variază în concordanță cu prioritățile specifice și cu mediul instituțional al fiecărei țări. Practica băncilor centrale arată că acestea stabilesc, periodic, plafoane ale activelor interne din întregul sistem bancar și subplafoane pentru creditele guvernamentale, în concordanță cu nivelul inflației, al creșterii economice și balanței de plați externe. În toate țările în care s-a aplicat acest instrument, combinat cu alte instrumente de control, s-au produs efecte precum: scăderea competitivității în sistemul bancar; diminuarea rolului intermediarilor financiari; sporirea nivelului rezervelor excedentare, ca urmare a finanțării monetare a deficitului bugetar.

CAPITOLUL 4. POLITICA MONETARĂ ÎN ROMÂNIA ULTIMILOR 10 ANI

România a înregistrat în ultima perioadă progrese remarcabile în direcția reducerii dezechilibrelor macroeconomice și refacerii unui spațiu de manevră fiscală și financiară, care alături de politicile monetare și reformele structurale, au dus la consolidarea stabilității macroeconomice și financiare.

Astfel, dacă este să realizăm o analiză a ultimilor 10 ani, respectiv 2005 – 2015, trebuie să subliniem următorul aspect, care este deosebit de important. În perioada 2009 – 2011, țara noastră a înregistrat cele mai mari deficite bugetare, acestea fiind o urmare a consecințelor crizei economico-financiare, fapt ce a condus la riscuri importante pentru creșterea și stabilitatea economică.

În perioada următoare, 2012-2013, printr-un management prudent al cheltuielilor publice și o îmbunătățire considerabilă a managementului datoriei publice, s-a ajuns la un progres important în ceea ce privește reducerea riscurilor, iar la sfârșitul anului România a ieșit din procedura de deficit excesiv.

Potrivit statutului său, Banca Națională a României are ca scop principal asigurarea și menținerea stabilității prețurilor, acestea fiind o contribuție majoră pe care politica monetară o poate aduce la realizarea unei creșteri economice sustenabile.

Pe la jumătatea anului 2005, politica monetară se implementează în contextul strategiei de țintire directă a inflației,acare coexistăacu regimul deaflotare controlată aacursului de schimb. Acestaregim al rateiade schimbaeste compatibilacu utilizareaațintei de inflațieaca ancoră nominală a politiciiamonetare și permiteaun răspuns flexibil alaacestei politici la șocurileaneprevăzute ce pot afectaaeconomia.

România trebuie să realizeze investiții de calitate, mai ales în infrastructură, destinate zilei de astăzi dar și celei de mâine. O mai bună absorbție a fondurilor UE disponibile ar putea juca un rol esențial în sporirea calității și volumului de cheltuieli de infrastructură într-un mediu bugetar strict. Deci, fondurile Uniunii Europene puse la dispoziția României reprezintă o sursă semnificativă de finanțare a creșterii economice.

Astfel, analizând evoluțiile anuale cumulate ale ratei de absorție în România, pe toate programele, în perioada 2005 – 2015, vom putea observa că în 2013 România a încasat de la UE fonduri europene mai mari decât primise cumulat în toți ceilalți ani.

Figura nr.1. Graficul evoluției anuale cumulate a ratei de absorbție în România pe toate programele

Sursa: Ministerul Fondurilor Europene, 2015

Zece ani după crearea sa, euro este un succes și reprezintă rezultatul cel mai tangibil al integrării europene. Rata scăzută și stabilă a inflației și a dobânzilor din primii zece ani a încurajat investițiile în zona euro.

Consolidarea fiscală a continuat, iar numărul locurilor de muncă nou create a atins niveluri excepționale. Poziționându-se ca a doua monedă mondială după dolar, euro a devenit un motor puternic de integrare a piețelor financiare.

Spațiul unic de plăți în euro (SEPA (DE) (EN) (FR)) va elimina diferențele între plățile naționale și plățile transfrontaliere cu amănuntul.

Așa cum spuneam, cursul euro a avut o evoluție spectaculoasă din 2007 și până în prezent, cum se va putea observa și din graficul de mai jos.

Figura nr.2. Graficul cursului de schimb mediu anual (euro)

Sursa: BNR

În România, banca centrală nu a fost nevoită să reducă rata dobânzii la zero, așa cum au fost nevoite băncile centrale din unele țări dezvoltate. În schimb, la începutul crizei, au existat ieșiri mari de capitaluri private și datoria externă pe termen scurt a rămas relativ înaltă ca procent din PIB, crescând nevoia de finanțare externă a României.

Cu toate acestea, mixul optim de politici monetar – fiscal – bugetare a permis Băncii Naționale a României să reducă puternic rata dobânzii de referință, astfel cum se poate observa din graficul de mai jos.

Figura nr.3. Graficul ratei dobânzii de politică monetară a BNR

Sursa: Banca Națională a României

În prezent, rata dobânzii de politică monetară este de 3,4 la sută, cel mai mic nivel din ultimii 10 ani. Această combinație între reducerea graduală a deficitului bugetar și relaxarea graduală a politicii monetare a fost apreciată de investitori și economia și-a reluat creșterea economică, deși la rate reduse.

După cum am ilustrat mai jos, valoarea reală a dobânzii de politică monetară s-a cifrat în ultimii ani la 1%-2%, ceea ce nu este deloc penalizator. Dacă nu intervine un șoc extern/intern sau o schimbare de optică la BNR, atunci ne putem aștepta ca rata dobânzii de politică monetară să scadă chiar până la 3,5% în anii care urmează, pe măsură ce inflația scade și ne apropiem de nivelul central țintit de 2.5%.

Figura nr.4. Creditul privat și rata dobânzii de politică monetară

Așa cum spuneam, țara noastră a ieșit din deficit excesiv în 2013. Astfel, doar 11 țări din 28 ale UE, inclusiv România, sunt cu deficit sub 3% .

Figura nr.5. Cel mai mic deficit bugetar după aderarea României la UE (% din PIB, ESA)

Ceea ce mai trebuie să subliniem este și faptul că rata inflației a ajuns la un minim istoric, de 1,06%, așa cum putem vedea în graficul de mai jos.

Figura nr.6. Graficul ratei inflației, în perioada 2005 – 2014

Sursa: Institutul Național de Statistică

Anul acesta este foarte probabil ca impulsul fiscal să devină ușor pozitiv și să rămână așa pentru următorii câțiva ani, stimulând marginal creșterea economică pentru prima dată după patru ani.

Trebuie precizat, de asemenea, că în ceea ce privește creșterea economică a României, în 2013 aceasta a fost de 2,2 ori mai mare decât s-a estimat inițial și a ocupat locul 2 în UE la creșterea producției industriale + 7% în 2013 față de 2012.

Figura nr.7. Creșterea economică a României

Sursa: Eurostat (2009-2012). Estimare INS – 2013

În Romania, bugetul pentru anul 2015 este fundamentat pe o creștere economică de 2,5%, iar produsul intern brut este estimat la 709,681 milioane de lei.

La începutul lunii mai, Comisia Europeana (CE) și-a îmbunătățit ușor estimările privind creșterea economică a României în 2015 până la 2,8%, față de avansul de 2,7% pe care îl preconiza în luna februarie.

Figura nr.8. Graficul evoluției economiei în perioada 2005 – 2014, România vs UE

Surse: INS, BNR, Eurostat

Așa cum se poate observa din graficul de mai sus, în ceea ce privește evoluția economiei în perioada 2005 – 2014, se constată o diferență destul de mare între evoluția României și cea a Uniunii Europene. Se observă, de asemenea, și scăderea dramatică de la nivelul anului 2009, dar și revenirea spectaculoasă din perioada 2010 – 2011.

CONCLUZII

De o perioadă foarte îndelungată, statul a preluat controlul total asupra banilor și asupra politicilor monetare. Această naționalizare a instaurat un „socialism monetar” pe piața liberă (având în vedere că proprietatea asupra banilor este stric publică și nu privată l-am putea numi chiar „comunism monetar”).

Statul acaparează tot mai mult din economie, sufocă tot mai mult inițiativa și proprietatea privată și va sfârși prin a o elimina complet din economie (evident aducând în discuție argumente legate de eșecul pieței libere). Pe lângă eșecul natural al pieței libere, apare și un eșec indus de acest intervenționism al statului care generează „afaceri” ce niciodată nu vor da faliment sau vor fi afectate întotdeauna mai puțin de ciclurile economice.

Rolul social asumat tot mai mult de instituțiile statului (în care se includ și băncile centrale) este însă unul aparent și iluzoriu. La fel de iluzorie este și impresia că statul ne protejează de eșecurile pieței libere (externalități de tipul poluării mediului înconjurător, monopoluri, înțelegeri de piață).

Sistemele monetare actuale se confruntă cu o serie de probleme identificate deja.

În ceea ce privește banii, aceștia sunt tot mai lipsiți de valoare, sunt emiși într-o cantitate tot mai mare în economie și există confuzii puternice legate sensul și definiția corectă a banilor în economie.

De asemenea, băncile centrale sunt instituții aparent private plasate de stat (prin puterea legii) în poziție de monopol privind emisiunea monetară și au apărut inițial pentru a finanța războaiele purtate de diferite state, ulterior s-au transformat în furnizoare de lichiditate pentru sistemul financiar – bancar și, indirect, pentru stat. Sunt instituții foarte dependente de stat atunci când e vorba de finanțarea deficitelor acestuia și foarte independente când este vorba de bugetul lor de venituri și cheltuieli, de controlul cu privire la eficacitatea economică a măsurilor de „stabilizare” pe care le aplică în economie.

Referitor la politicile monetare, acestea încearcă fără succes să ofere un plus de stabilitate sistemelor economice, s-au diversificat și rafinat ca număr însă sunt destul de lipsite de consistență în absența unui etalon de valoare obiectiv și se bazează pe o capacitate ridicată de predictibilitate a evoluțiilor economice viitoare în condițiile în care sistemele, datorită banilor discreționari, devin tot mai volatile și tot mai incerte.

Pentru a putea rezolva toate aceste probleme, consider că trebuie reglementate problemele fundamentale ale acestor sisteme legate de bani, bănci centrale și politici monetare, prin:

– identificarrea unui etalon de ancorare a politicii de emisiune a masei monetare practicată de toate băncile centrale din lume;

– eliminarea operațiunilor de emisiune de titluri monetare cumpărate de băncile comerciale, a acordurilor de răscumpărare și a altor operațiuni în piață executate de către băncile centrale;

– renunțarea la sistemul rezervelor fracționare și impunerea regulii ca depozitele la vedere să fie păstrate 100% în conturile clienților de către bănci, cu plata de către aceștia a unor comisionane de custodie;

– instituirea unor condiții restrictive de acordare a schemelor de refinanțare de la banca centrală (un anumit nivel al capitalului propriu în total pasive).

– limitarea politicilor monetare strict la controlul și reglementarea activității bancare.

Abia după ce aplicăm aceste măsuri radicale sistemului financiar – bancar actual vom putea spune că România dispune de o politică monetară bine consolidată.

BIBLIOGRAFIE

Crețoiu, Gh., Cornescu, V., Bucur, I., Economie, Ed. a III-a, Colecția Oeconomica, Editura C.H.Beck, 2011

Croitoru, L., Politica monetară: ipostaze neconvenționale, Editura Curtea Veche, 2012

Dumitru, I., Strategii de politică monetară, Ed. I, Editura Universitară, 2009

Legea nr. 312/2004

Manolescu, Gh., Politica monetară în perspectiva globalizării, Editura Universitară, 2009

Marinescu, C., Piața monetară, Manualul de Economie al Catedrei de Economie și Politici Economice, Ediția a VI-a, 2003, disponibil la http://www.ecol.ro/content/moneda-si-sistemul-monetar-0#_edn1

Rapoarte ale Ministerului Fondurilor Europene, disponibil la http://www.fonduri-ue.ro/

Rapoarte ale Institutului Național de Statistică, disponibil la http://www.insse.ro

Rapoarte Eurostat, disponibil la http://ec.europa.eu/eurostat

Rapoarte ale Băncii Naționale a României, disponibil la http://www.bnr.ro

***https://www.yumpu.com/ro/document/view/28931082/moneda-academia-de-studii-economice

***http://www.ecol.ro/content/moneda-si-sistemul-monetar-0

***http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/economie/evolutia-sistemului-monetar-in-romania-finante-287606.html

***http://www.bnr.ro/Antichitatea–1048.aspx

***http://www.scribd.com/doc/90178407/moneda#scribd

***http://www.bnro.ro/Evul-Mediu–1049-Mobile.aspx

***http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-am-inventat-banii-kosonii-aur-ai-dacilor-duca-ii-lui-vladislav-i

***http://stiri.apropotv.ro/de-ce/origini/istoria-monedelor-cum-si-au-primit-monedele-denumirea-12614443

***http://adevarul.ro/locale/ploiesti/banii-Tara-romaneasca-ducatii-argint-vladislav-romanatul-cuza-1_5279f870c7b855ff56c1f40c/index.html

***http://www.bnro.ro/Perioada-moderna–1050-Mobile.aspx

***http://www.altin.ro/istoria-monedelor/

***https://ioanastoian.files.wordpress.com/2014/02/nimic-nou-tot-un-leu.pdf

***http://www.univath.ro/pdf/licenta_2012/Curs_Moneda.pdf

***http://www.ziare.com/economie/crestere-economica/banca-mondiala-are-vesti-bune-despre-economia-romaniei-1367780

ANEXA NR.1

RATA DOBÂNZII BNR