Rolul Monedei Euro In Cadrul Pietelor Financiar

INTRODUCERE

Euro (cu simbolul €) este moneda oficială a 18 din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. Aceste state, cunoscute colectiv ca „Zona euro”, sunt Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Spania. Euro mai este folosit cu acordul comunității în , și , iar trei alte state — , Kosovo și Muntenegru — utilizează moneda europeană fără să aibă acordul UE. Estimările arată că moneda euro este folosită zilnic de aproximativ 327 de milioane de europeni.

Numele euro a fost adoptat oficial la 16 decembrie 1995, iar moneda însăși a intrat pe piețele internaționale la 1 ianuarie 1999, înlocuind așa-numita unitate monetară europeană, iar apoi, la 1 ianuarie 2002, a fost introdusă în circulație înlocuind în cele din urmă monedele naționale din Zona euro.

Un euro este subdivizat în 100 de cenți, numiți și centime în țările vorbitoare de limbi romanice, sau leptó (λεπτό) în Grecia.

La sfârșitul anului 2010, proporția euro în cazul rezervelor valutare globale era de 26,3% cu o valoare de aproximativ 5.120 miliarde de dolari, fiind a doua monedă de rezervă a lumii după dolar.

CAPITOLUL 1 – DE LA EUROPA LA UNIUNEA EUROPEANĂ

1.1 DRUMUL SPRE O EUROPA UNITĂ

Europa a fost in cea mai mare parte a istoriei cel mai fragmentat continent, insa dupa secole de antagonisme si conflicte, popoarele europene au descoperit ca, dincolo de particularitatile de limba si obiceiuri, sunt tributare unei civilizatii comune, individualizata prin trei concepte: „conceptul grec al individualitatii, conceptul roman al justitiei si al cetateanului, si conceptul biblic al persoanei umane.”

In decursul istoriei, au existat mai multe idei si tentative de unificare a Europei, insa actualul proces de integrare europeana nu are precedent. Ideea unificarii europene a aparut in Evul Mediu in contextul apararii europenilor fata de pericolele ce veneau din Rasarit si „a ramas multa vreme aspiratia unor literati, folosofi sau sfatuitori de cabinete. Actiunile de cucerire a unor mari parti ale Europei nu sunt, totusi, unificare europeana. Abia dupa primul razboi mondial ideea s-a convertit intr-o miscare politica ce viza unificarea tarilor europene.”

La inceputurile ei, ideea de uniune a Europei s-a confundat cu cea de organizare a lumii, asa incat primele proiecte europene au exprimat dorinta unei organizatii internationale menite sa asigure pacea lumii. Precursorii ideei europene au evocat „o ideala societate a natiunilor”.

Inceputul sec al XIX-lea l-a adus in prim plan pe Napoleon Bonaparte si incercarea sa de a realiza „o Europa unitara sub un singur sceptru”. Aceasta noua tentativa imperiala, a purtat simultan propriul sentiment nationalist francez si aspiratiile universale ale Revolutiei din 1789. Franta, sub conducerea lui Napoelon Bonaparte, a realizat pentru scurt timp unificarea europeana, pe baza cuceririlor militare, al guvernarilor statelor prin intermediul membrilor familiei imparatului si al maresalilor sai. Napoleon Bonaparte a promovat ideea unei Mari Federatii Europene, impusa prin forta imperiala a Frantei, insa in practica, nu s-a realizat decat exportul sistemului politic si administrativ francez in tarile europene ocupate de trupele franceze.

Dupa caderea "Cortinei de fier", drumul catre o Europa unita a intrat intr-o noua era, o era ce se confunda cu inceputurile Uniunii Europene in forma sa actuala.

1.2 UNIUNEA EUROPEANĂ – CADRUL GENERAL

Uniunea Europeană reprezintă un spațiu economico-social și politic, o construcție, de o natură și consistență diferită față de formele tradiționale de grupare a intereselor de natură economică și socială la scară societală.

Procesul de formare și consolidare a spațiului european a presupus o serie de transformări ale structurilor economice și socio-politice, care s-au concretizat si formele imbrăcate de-a lungul timpului:

– zona de cameră liber, care reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai multe țări convin să inlăture barierele tarifare și netarifare dintre ele, pe baza unui acord prefențial de comerț, dar fiecare țară iși menține propriile bariere comerciale in comerțul cu țările nemembre.

– uniunea vamală, ca formă de integrare prin care țările membre inlătură toate barierele in comerțul desfășurat intre ele și adoptă un tarif vamal extern comun față de terți.

– piața comună, care reprezintă o uniune vamală in cadrul căreia liberalizarea mișcării bunurilor și a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mișcării fluxurilor de factori intre țările membre.

– piața internă, formă care presupune, in afara realizării unei piețe comune pentru libera circulație a bunurilor și serviciilor, creșterea coeziunii economice, armonizarea politicii sociale, consolidarea instituțiilor comunitare;

– uniunea economică și monetară, care se formează, pornind de la piața internă unică, in cadrul căreia are loc creșterea gradului de armonizare a politicilor economice naționale, in special a celor vizind sfera monetar financiară, pină la adoptarea unei monede unice și a unor instituții comune de gestionare a chestiunilor monetar fi nanciare la nivel comunitar.

– integrarea economică completă (sau totală) ca ultim stadiu al integrării in cadrul căruia unifi carea politicilor economice este intregită prin stabilirea unei unități supranaționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.

Integrarea economică completă presupune parcurgerea tuturor etapelor descrise anterior, spațiul integrat căpătind trăsături apropiate de cele ale unei economii naționale: instituții comune care guvernează cu ajutorul unei legislații comune utilizind un buget comun și adresindu-se unei piețe de producție și de desfacere comună; utilizarea unei monede unice și a unui sistem bancar omogen, a politicilor interne și externe comune.

In prezent, Uniunea Europeană se află in faza de construcție a Uniunii conomice și monetare. Din Uniunea economică și monetară, ca formă de integrare, fac parte toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, cu deosebirea că unele dintre ele (Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania si Estonia) au adoptat moneda Euro, două state (Marea Britanie și Danemarca) beneficiază de clauza opt-out, care le permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro, iar celelalte state membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro” vor trebui să adere la euro intr-o perioadă nedeterminată.

Privită ca o etapă superioară a integrării multinaționale, Uniunea economică și monetară este rezultatul adincirii, a intensifi cării integrării și presupune:

– politică monetară comună

– strinsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre

– monedă unică

– liberalizarea fluxurilor de capital

– un sistem instituțional care să coordoneze și administreze politica monetară

Condiția de bază pentru crearea și funcționarea unei forme integrative de tipul uniunii economice și monetare o constituie existența unei piețe comune a bunurilor și serviciilor, deși in cazul Uniunii Europene, Uniunea economică și monetară este mai degrabă asociată cu piața internă unică.Stadiul de Uniune economică și monetară, care presupune, așa cum am arătat anterior, eliminarea cursului de schimb și aplicarea unei politici monetare comune conduce la diminuarea unor costuri și riscuri care, anterior, au putut să accentueze sau, după caz, să impiedice interpenetrarea piețelor de capital, să genereze distorsiuni in funcționarea pieței agricole comune sau să nu permită politicii industriale o dezvoltare unitară care să conducă spre o piață comună in domeniu.

1.3 SISTEMELE MONETARE INTERNAȚIONALE

Desfasurarea relatiilor valutar – financiare se bazeaza pe mai multe reguli uniforme si mecanisme specifice, instituite prin intelegeri intre statele participante la circuitul economic mondial.

1.3.1 Sistemul monetar etalon aur- moneda

Pana dupa primul razboi mondial, relatiile valutar-financiare au avut un caracter bilateral, s-au bazat pe mecanismele pietei, pe normele si reglementarile sistemelor monetare nationale ale statelor partenere si nu se poate vorbi despre un sistem monetar international. Sistemele monetare national s-au bazat pe etalonul aur- moneda, de unde si denumirea de GOLD SPECIE STANDARD.

Principalele caracteristici ale acestui sistem erau:

stabilirea prin lege a continutului in aur al unitatii monetare( valoare paritara);

baterea libera a monedelor de aur, fiecare cetatean avand dreptul sa predea monetariei o cantitate de aur si sa obtina in schimb un numar corespunzator de monede de aur prin aceasta masa monetara se adapta conditiilor economice;

stabilirea paritatilor monetare ca raport intre valorile paritare ale respectivelor unitati monetare;

convertibilitatea libera si nelimitata a bancnotelor in monede de aur (realizandu-se astfel echivalenta intre valoarea nominala a bancnotelor si valoarea proprie a monedelor de aur corespunatoare);

circulatia libera a aurului sub forme de monede atat in interiorul tarii cat si in exterior.

Aurul, in calitate de bani universali, indeplinea functiile de masura a valorii marfurilor, etalon al preturilor, mijloc de rezerva si de plata atat pe plan intern, cat si pe plan international. Banii de aur, atat cei cu valoare intrinseca, cat si cei de hartie convertibili in aur, asigurau spontan legatura dintre sistemele monetare nationale.

1.3.2 Sistemul monetar aur- lingouri

Dupa primul razboi mondial, datorita dereglarilor survenite in sistemul etalonului aur, unele tari( Anglia, Franta) au inceput sa adopte sistemul monetar etalon aur- lingouri( Gold Bullion Standard), prin care s-a renuntat la punerea in circulatie a aurului sub forma de moneda efectiva, acesta ramanand in depozitele bancilor emitente ca acoperire a semnelor monetare puse in circulatie, confectionate din diverse aliaje fara aur si din hartie.

1.3.3 Sistemul monetar etalon aur- devize

Pentru a se depasi rigiditatile etalonului aur si a se asigura capacitatea de plata necesara, in unele tari s-a introdus sistemul monetar aur- devize (Gold Echange Standard). Acesta a avut loc pe baza recomandarilor Conferintei Monetare Internationale de din 1922, de introducere in sistemele banesti nationale ale unor tari dezvoltate (dolarul SUA, lira sterlina, francul francez). In categoria devizelor, la aceste se adauga si toate efectele comerciale si publice exprimate in aceste unitati monetare. O astfel de stare de lucruri a fost impusa de marile rezerve de aur detinute, mai ales, de catre SUA si Anglia dar si de suprematia lor economica, bazata pe o industrailizare puternica si politica, in calitatea de lideri ai castigarii primului razboi mondial. Dupa marea criza economica din 1929, rolul lirei sterline si a francului francez a inceput sa scada si creste importanta dolarului, ca urmare a puternicului avant economic inregistrat de SUA.

In 1934, s-a stabilit pretul unciei de aur cu un continut de 31,1 grame aur fin la 35 dolari, prin care, s-a consolidat rolul dolarului in cadrul etalonului aur-devize.

Sistemul etalon aur-devize se caracterizeaza prin:

excluderea aurului din circulatia interna in care apar exclusive semne ale valorii( bancnote, monede divizionare, bani scripturali);

definirea unitatii monetare nationale printr-o cantitate de aur sau in functie de o anumita moneda mai puternica converibila in aur;

detinerea unor rezerve de mijloace de plata internationale, compuse atat din aur cat si din calute de rezerva si alte active;

convertibilitatea externa, la alegerea bancii, in aur sau in valute- aur, adica mijloacele de plata ale unor tari in care moneda era convertibila in mod legal si practice in aur, la un curs oficial;

trasferabilitatea libera sau cu anumite restrictii a fondurilor.

1.4 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

La inceputul deceniului al șaptelea, pe fondul incheierii formării uniunii vamale și a lansării, cu rezultate pozitive, a Politicii Agricole Comune, s-au inregistrat o serie de evenimente de natură monetar financiară, divergente, la nivelul statelor membre.

Din acest considerent, in 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au stabilit obiectivele și etapele Uniunii monetare. Prin prisma acestui plan, uniunea monetară avea drept scop „convertibilitatea deplină și ireversibilă a monedelor statelor membre eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parității și cursurilor valutare și completa liberalizare a fluxurilor de capital.” Planul Werner, abilitat de către ECOFIN in 1971, nu a putut fi pus in aplicare datorită conjuncturii economice de ansamblu: căderea sistemului de la Bretton Woods, care avea la bază sistemul de cursuri fixe, respingerea ideii de inființare a unei instituții monetare comune și de aplicare a unei politici fiscale unitare la nivel comunitar. inncepind cu aprile 1972, a fost pus in aplicare aranjamentul cunoscut sub numele de „șarpele monetar” in cadrul căruia monedele celor șase state membre fondatoare ale Comunității Economice Europene (la care s-au adăugat ulterior Marea Britanie și Danemarca) păstrau intre ele o marjă de fluctuație de +/- 2,25% avind drept pivot dolarul american, ceea ce insemna că intre moneda cea mai bine cotată și cea mai slab cotată putea să existe un ecart de maximum 4,5%. Menținerea raporturilor valorice stabilite intre monede se făcea prin intervenții frecvente ale băncilor centrale. Sistemul șarpelui monetar a funcționat cu dificultate, cu dese momente de retrageri și reveniri ale statelor membre și cu numeroase reajustări de parități prin devalorizare și revalorizare. El a fost inlocuit de către Sistemul Monetar European, in urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 1978. Pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmidt și a președintelui Franței, Valery Giscard d’Estaing s-a creat Sistemul Monetar European, văzut ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară in spațiul comunitar, dar și ca o verigă de legătură intre Bretton Woods și Uniunea Economică și Monetară.

Sistemul monetar European, negociat in 1978 și adoptat in 1979, de către cele nouă țări membre ale Comunității Europene la acea dată, care au devenit membri de facto ai acestuia, și-a propus in principal formarea unei zone de stabilitate monetară in cadrul unui spațiu economic ale cărui state membre inregistrau, la acel moment tendințe de diminuare a diferențelor dintre nivelurile lor de dezvoltare. Principalele componente ale sistemului au fost:

– unitate de cont europeană (ECU) utilizată in decontările financiare;

– un fond de cooperare monetară, instituit in 1973;

– mecanismul ratei de schimb;

– Institutul Monetar European.

1.5.1 European Currency Unit

Ecu (European Currency Unit) a fost introdus in anul 1975 ca unitate oficială de cont a Comunității Europene inlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere al structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coș monetar constituit in funcție de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia. Spre deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului Monetar European. Inițial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat in special pentru acoperirea tranzacțiilor financiar-monetare, (inclusiv a emisiunilor de obligațiuni și a altor titluri de creanță), publice și private de unde și denumirile de ECU public și respectiv ECU privat, și mai puțin (aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzacțiilor comerciale. Ulterior, funcția de unitate de cont a fost lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare. In 1995, ECU a primit denumirea de euro iar din 1999 ECU și-a incetat existența. in conformitate cu art. 118 din Tratatul CE, compoziția coșului monetar ECU a fost „inghețată” la 1 noiembrie 1993, data intrării in vigoare a Tratatului de la Maastricht, pe baza compoziției coșului la data de 21 septembrie 1989, cu ocazia intrării in cadrul coșului a pesetei și escudo-ului. Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 a decis ca la inceputul celei de a treia etape, numele dat monedei europene să fie acela de euro, nume care simbolizează Europa și care să fie același in toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

1.5.2 Fondul European de Cooperare Monetara

Fondul European de Cooperare Monetară, creat in aprilie 1973, reprezintă un fond comun format din depunerile in aur și dolari (fiecare in proporție de 20%) din rezervele țărilor ale căror monede erau cuprinse in ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb. Fondul funcționa pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care și le acordau băncile centrale intre ele, credite pe termen scurt și mediu pentru echilibrarea balanței de plăți și mecanismul mobilizării de ECU. Pentru gestionarea facilităților acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaționale. in conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.

1.5.3 Institutul Monetar European

Institutul Monetar European a fost inființat in 1994 avind sediul la Frankfurt, in Germania. Prin instrumente și proceduri financiare specifice, Institutul Monetar European avea rolul de a intări cooperarea intre Băncile Centrale Naționale ale țărilor comunitare, de a superviza funcționarea Sistemului Monetar European și de a intări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre in scopul asigurării stabilității prețurilor. Resursele s-au constituit din contribuția băncilor centrale, calculate 50% in funcție de populație și 50% in funcție de PIB.

1.5.4 Mecanismul ratei de schimb

Mecanismul ratei de schimb, introdus in 1979 pentru a reduce fluctuațiile in valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susținerii reciproce și a acțiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au intervenit pe piețele valutare, prin cumpărarea sau vinzarea de monede, pentru a le influența valoarea. Intervenția s-a realizat pe baza principiului cererii și al ofertei: atunci cand valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord și numit marjă sau culoar de fluctuație, băncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de piață a respectivei monede. in momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea zece membri. Spania a intrat in acest aranjament in 1987, Marea Britanie in 1990 și Portugalia in aprilie 1992. Grecia nu a făcut parte din mecanism datorită economiei neperformante, iar Luxemburg-ul avea legată moneda de francul belgian. Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parități care ii permitea fiecărei monede să fluctueze limitat in relația cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, in același timp, o rată centrală de paritate in ECU.

Inițial, monedelor li s-a permis o fluctuație de +/- 2,25% in jurul parității centrale, cu excepția Italiei căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6% datorită unei inflații crescute și dificultăților politice interne. Aranjamentul monetar numit Mecanismul ratei de schimb a inregistrat o serie de trăsături particulare, in sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb in intregime european, fără a avea la bază o monedă de referință extraeuropeană. in același timp, el nu s-a constituit in jurul unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral.

Criza din 1992-1993, in timpul căreia două monede (lira sterlină și cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele și-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira irlandeză, coroana daneză și francul francez) și una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate in circulație nu dă rezultatele scontate și că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică. S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare in cadrul sistemului prin flexibilizarea operațională și crearea unor noi mecanisme care să permită integrarea monetară. Din acest considerent, in 1999, cand s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb, numit Mecanismul ratei de schimb 2, in cadrul căruia sistemul multilateral a fost inlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă articipantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro. Acest mecanism permite intervenția de către Banca Centrală Europeană și de către băncile centrale ale statelor membre, atunci cand cursul de schimb depășește marja de +/- 15% față de cursul central. Din MRS 2 fac parte statele membre din zona euro și Danemarca (aceasta din urmă optind pentru un culoar de fluctuație de +/- 2,25%.) precum și un număr de șase state membre nou intrate in spațiul comunitar in 2004. Un obiectiv important al mecanismului ratei de schimb il reprezintă ajutorul acordat statelor membre din afara zonei Euro in aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomică cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergența necesară intrării in zona Euro.

Avantajele care au decurs din funcționarea mecanismului ratei de schimb sunt:

– creșterea stabilității mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri semi fixe care au permis reducerea riscurilor investiționale și de afaceri;

– acțiuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe eforturile proprii de menținere a valorii monedelor lor;

– impunerea disciplinei financiare in lupta impotriva inflației prin stabilirea unei marje permise de depreciere a unei monede;

– mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de fixarea cursului de schimb și, prin aceasta, a utilizării mecanismului prețurilor ca instrument de alocare a resurselor;

– stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; in absența acestei stabilități, resursele se orientau spre sectoarele economice care nu aveau legătura cu exportul.

– stimularea firmelor mici și mijlocii mai puțin expuse riscului legat de cursul de schimb;

– creșterea schimburilor comerciale la nivel intraunional;

Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criză de proporții cum a fost cea din 1992, au fost:

– faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi menținută prin intervenție guvernamentală, ceea ce inseamnă capacitatea limitată a guvernelor de a acoperi piața;

– faptul că a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronată, că guvernele ar fi fost dispuse să intervină atunci cand monedele altor state membre s-au depreciat, contribuind prin intervenția lor la stabilitatea acestora;

– mecanismul a funcționat bine in condițiile unor rate ale inflației scăzute și constante, dar a reacționat violent și negativ in momentul in care pe piață au apărut perturbările generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul respingerii, prin referendum, a ideii de uniune monetară sau monedă unică in unele din statele membre.

– a incurajat speculanții care au găsit un cumpărător garantat pentru monedele slabe din sistem in persoana băncilor centrale ale statelor membre;

– a contribuit la pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranității monetare asupra economiilor naționale cu toate implicațiile care derivă din acest aspect.

Funcționarea Sistemului Monetar European și in special in cadrul acestuia a mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor de fluctuație in limitele impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenței băncilor centrale, generind așa numita “trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, in același timp o politică monetară independentă, un sistem de cursuri fixe și o mobilitate deplină a capitalului. In perioada funcționării sistemului, membrii mecanismului ratei de schimb au optat, in general pentru stabilitatea ratei de schimb combinată cu un control riguros al mișcării capitalurilor.

Transformarea Comunității Europene in Uniune economică și monetară, așa cum a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht, a fost conturată incă din 1988, o dată cu elaborarea Raportului asupra Uniunii economice și monetare, cunoscut și sub numele de Raportul Delors.

Acest raport a prefigurat construcția noii forme integrative in trei etape, recomandand crearea sistemului băncilor centrale europene, fără a recomanda insă in mod explicit utilizarea unei monede unice. Opoziția Marii Britanii, argumentată prin pierderea de suveranitate pe care o presupunea noua fază integrativă, a intirziat inceperea unifi cării monetare.

1.6 ARGUMENTE PRO SI CONTRA FORMARII UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE IN SPAȚIUL EUROPEAN

Uniunea economică și monetară considerată a fi, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai ambițios dar și cel mai riscant proiect al construcției europene este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică. Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la baza creării acesteia, Uniunea economică și monetară nu s-ar fi realizat nici in prezent deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.

Din punct de vedere politic, formarea Uniunii economice și monetare reprezintă cedarea de suveranitate și de control asupra deciziilor privind politica economică a statelor membre. Mai mult, introducerea și utilizarea monedei unice ar presupune o singură conducere economică care ar necesita transferul de responsabilități și chiar funcționarea unei conduceri politice unice.

Nici strict din punct de vedere economic, Uniunea economică și monetară nu prezintă argumente suficiente pentru crearea ei, in primul rind deoarece spațiul comunitar nu reprezintă o zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune:

– un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerțul intracomunitar

– un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului și forței de muncă,

– flexibilitate inaltă a prețurilor și salariilor,

– transferuri fi scale in condițiile in care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone afl ate in recesiune.

1.6.1 Argumentele în favoarea unei uniuni economice și monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:

– completarea pieței unice, in sensul că o piață unică are nevoie de o monedă unică;

– creșterea vitezei de transfer a fl uxurilor monetare și eliminarea costurilor de conversie;

– reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale și investiții prin eliminarea fl uctuațiilor ratei de schimb;

– transparența prețurilor și prin aceasta o mai bună informare a participanților la tranzacții;

– disciplina monetară, in sensul că guvernele nu vor mai putea utiliza valutele ca instrumente de politică economică;

– scăderea inflației, datorită disciplinei impuse economiilor care formează zona Euro;

– fuziunea piețelor fi nanciare, care poate conduce la economii la scară;

– creșterea eficienței și obținerea unor ritmuri de creștere economică inalte;

– intărirea poziției Uniunii Europene in cadrul sistemului monetar internațional;

– facilitarea atingerii țelului creării uniunii politice;

1.6.2 Argumentele împotriva formării unei uniuni monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:

– pierderea controlului și a puterii de decizie cu privire la problemele monetare;

– pierderea de flexibilitate, in sensul că guvernele naționale nu vor putea să ia decizii de politică monetară care să permită protejarea economiilor lor de șocurile externe, in detrimentul altor țări;

– diferențe relativ mari in ciclurile de afaceri și standarde de viață intre statele membre;

– pericolul de a diviza Uniunea Europeană in state din interiorul și din afara Uniunii economice și monetare;

– costurile materiale pe care le incumbă inlocuirea monedelor naționale cu moneda unică, crearea instituțională și modificările de natură legislativă cerute de acest demers.

CAPITOLUL 2 – PREMISELE APARIȚIEI MONEDEI UNICE EUROPENE – EURO

2.1 INFIINȚAREA CONSILIULUI EUROPEI – 1949

Consiliul Europei este o organizatie internatională, interguvernamentală si regională. A luat naștere la 4 mai 1949 și reunește toate statele democratice Uniunii Europene precum și alte state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.

Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de "Adunarea Parlamentară", alcătuită din parlamentari proveniți din parlamentele naționale, și cealaltă, interguvernamentală, întruchipată de "Comitetul Miniștrilor", alcătuit din miniștrii de externe ai statelor membre.

2.2 PLANUL MARSHALL

Planul Marshall (en : The Marshall Plan), cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucție conceput de Statele Unite ale Americii și destinat aliaților europeni din al doilea război mondial.

Fig 2.1 – Țările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului

Pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit în Aula Universității Harvard, secretarul de stat George Marshall anunță lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

La 19 iunie 1947 miniștrii de externe francez (Georges Bidault) și britanic (Ernest Bevin) semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american” Moscova a interzis țărilor satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera sa de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa centrală și de est la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman.

2.3 COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI SI OȚELULUI – 1950

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul de la Paris), de Franța,  de est, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. A reprezentat aplicarea unul plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, făcut public de ministru de externe francez Robert Schuman. A fost promovat intens de Statele Unite.

CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană și în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht) .

Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de Tratatul de instituire a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. În consecință, CECO a încetat să existe la 23 iulie 2002, iar responsabilitățile și bunurile sale au fost preluate de CE.

Spre deosebire de cealaltă organizație europeană creată în 1949 după model interguvernamental (Consiliul Europei), CECO a fost creată ca organizație supranațională.

2.3.1 Declarația lui Schuman

Declarația lui Schuman din 9 mai 1950 (cunoscuta mai târziu ca Ziua Europei), a avut loc după două ședințe de cabinet, propunerea a devenit politica franceză guvernamentala. Franța a fost astfel primul guvern care a fost de acord să împartă suveranitatea și să crească într-o Comunitate supranaționala. Această decizie a fost bazată pe un text, scris și editat de prietenul si colegul lui Schuman, avocatul Ministrului de Externe, Paul Reuter și cu ajutorul lui Jean Monnet și directorul de cabinet al lui Schuman său de cabinet, Bernard Clappier. Este stabilit un plan pentru o Comunitate Europeana pentru aduna membrii intr-o piata comuna.

Schuman a propus ca "Productia franco-germana de carbune si otel în ansamblul său să fie plasate sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise participării altor țări din Europa." Un astfel de act a fost menit să contribuie la creșterea economică și de a consolida pacea între Franța și Germania, care au fost dușmani din totdeauna. Cărbunele și oțelul au fost resurse vitale necesare pentru o țară la război, astfel încât punerea în comun a acestor resurse între două tari dusmane a fost văzut mai mult decat simbolic. Schuman a văzut decizia guvernului francez cu privire la propunerea sa, ca primul exemplu a unei comunitati democratice și supranaționale, o nouă dezvoltare în istoria lumii. Planul a fost, de asemenea, considerat de unii, cum ar fi Monnet, ca un prim pas spre o Federeratie Europeana.

2.4 TRATATE

Articolul 100 Tratatul de la Paris, care a stabilit CECO a fost semnat la 18 aprilie 1951 de către "cele șase interior": Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos. CECO a fost prima organizație internațională care s-a bazat pe principii supranaționale și a fost, prin instituirea unei piețe comune pentru cărbune și oțel, destinata să extindă economia, creșterea forței de muncă, și să ridice nivelul de trai în cadrul Comunității. Piata, era de asemenea destinata, sa raționalizeze progresiv distribuția producției la nivel înalt în același timp, asigurarand stabilitate și ocuparea de forțe de muncă. Piață comună pentru cărbune a fost deschisă la 10 februarie 1953 și pentru oțel, la 1 mai 1953.La data de 11 august 1952, Statele Unite ale Americii a fost prima țară (în afară de membrii CECO ) sa recunoasca comunitatea și a declarat că s-ar intelege acum cu CECO privind problemele cărbunelui și oțelului.Președintele Monnet a răspuns alegand Washington DC primul loc pentru CECO ca prezenta externa. Titlul delegatiei primului buletin a fost"Către o Guvernul Federal al Europei".

La șase ani după Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma au fost semnate de către cei șase membri CECO, creand Comunitatea Economicea Europeana (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau "Euratom"). Aceste comunități s-au bazat, cu unele ajustări, pe CECO. Tratatele de la Roma au fost în vigoare pe durată nelimitată, spre deosebire de Tratatul de la Paris, care a expirat după cincizeci de ani. Aceste două comunități noi au lucrat la crearea unei uniuni vamale și, respectiv comunitatea energiei nucleare.Tratatelor de la Roma au fost grabite chiar înainte ce de Gaulle, a preluat puterea si a proclamat Republica a cincea. Institutii

Instituțiile CECO au fost : Înalta Autoritate, Adunarea Comună, Consiliul Special de Miniștri și a Curtea de Justitie. Comitetul Consultativ a fost înființat, alături de Înalta Autoritate, ca a cincea instituție care reprezintă societatea civilă. Aceasta a fost prima reprezentare internațională a consumatorilor în istorie. Aceste instituții au fuzionat în 1967 cu cele ale Comunității Europene, care apoi au au reglementat in CECO, cu excepția Comisiei, care a continuat să fie independenta pana la expirarea Tratatului de la Paris în 2002.

Tratatul a declarat că locația instituțiilor ar fi decis de comun acordul membrilor, totusi problema a fost puternic contestata. Ca un compromis temporar, instituțiile au fost situate provizioriu în Luxemburg, în ciuda Adunarii, care se tine in Strasburg.

Înalta Autoritate

Înalta Autoritate (predecesorul la Comisia Europeană) a fost un corp executiv format din nouă membri care au guvernat comunitatea. Franța, Germania și Italia au numit doi membri fiecare Autoritatii și trei membrii mai mici, fiecare. Acesti opt membri numeau la randul lor, o a noua persoana care sa fie Presedintele Inaltei Autoritati.

In ciuda faptului ca este numit de comun acord de guvernele naționale, acționând împreună, membrii si-au luat angajamentul sa nu reprezinte interesul lor național si au facut un jurământ de a apăra interesele generale ale Comunității în ansamblul său.

Princiupiul inovatiei Autoritatii a fost caracterul său supranațional. Ea a avut o arie largă de competență pentru a asigura ca obiectivele tratatului au fost îndeplinite și că piața comună a funcționat fără probleme. Inalta Autoritatea ar putea emite trei tipuri de instrumente juridice: decizii, legi care au fost în întregime obligatoriu; recomandări, care au avut obiective obligatorii, dar metodele au fost lăsate la latitudinea statelor membre; și de avize, care nu a avut nici o forță juridică.

Până la fuziune în 1967, autoritatea avut cinci președinți, urmat de un președinte interimar pentru ultimele zile.

2.5 REALIZĂRI SI ESECURI

Misiunea sa a fost, in general: de a "contribui la expansiunea economiei, dezvoltarea ocupării forței de muncă și îmbunătățirea nivelului de trai" a cetățenilor săi. În termeni de cărbune și producția de oțel, Comunitatea a avut un efect redus cu sectoarele, respectiv, a scăzut și a crescut în raport cu tendințele mondiale. Schimburile comerciale dintre membrii a crescut (de zece ori pentru cărbune), care a salvat banii membrilor ", nefiind necesar sa se importe resurse din Statele Unite, în special în cazul în care au existat reduceri într-un singur stat. Înalta Autoritate, de asemenea, a emis 280 de împrumuturi de modernizare a industriei, care a ajutat industria de îmbunătățire a producției și pentru a reduce costurile. La cheltuielile de judecată au fost reduse și mai mult prin eliminarea tarifelor la frontierele.

Printre cele mai importante realizări CECO sunt problemele de bunăstare. Unele mine, de exemplu, au fost de nesustinut fără subvenții guvernamentale. Unii mineri aveau locuințe extrem de sarace. De peste 15 ani sunt finantate 112,500 locuinte pentru muncitori, platindu-se 1.770 dolari americani pentru fiecare apartament, permitandu-le muncitorilor să cumpere o casa pe care altfel nu ar fi putut sa si-o permita. CECO, de asemenea,a plătit jumătate din costurile de la locul de muncă de redistribuire a acelor lucrători care și-au pierdut locul de muncă atunci facilitatile de crabune si otel au inceput sa se inchida. Combinat cu ajutorul pentru redezvoltarea regionala CECO a cheltuit 150 milioane dolari pentru crearea de 100000 de locuri de muncă, o treime din care au fost pentru muncitori din sectorul otelului si carbunelui.

2.6 COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ

Comunitatea Europeană a fost înființată la Roma sub numele de Comunitatea Economică Europeană (CEE), la data de 25 martie 1957, de către cele șase state membre (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Constituirea CE a avut la bază Tratatul privind constituirea Comunității Europene. Denumirea sa inițială a fost Tratatul privind constituirea Comunității Economice Europene, actul având însă și alte denumiri uzuale, cum ar fi „Tratatele de la Roma” sau „Tratatul CEE” Clauzele tratatului au fost elaborate în cea mai mare parte în cadrul Conferințelor de la Bilderberg. Concomitent cu CE s-a constituit și Comunitatea Europeană a Atomului (CEA, astăzi Euratom). Împreună cu CECO (constituită deja din 1951) au apărut atunci trei comunități, numite și Comunitățile Europene. Prin Tratatul de fuziune au fost puse bazele unor organe comune de conducere, printre acestea numărându-se Comisia și Consiliul unic. Constituită inițial pe o perioadă limitată la 50 de ani, CECO a fost integrată în CE în anul 2001 prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în 2003). CECO nu mai este deci o instituție de sine stătătoare.

Odată cu constituirea Uniunii Europene (UE), s-a schimbat și denumirea CEE în „Comunitatea Europeană”, urmând ca „Tratatul CEE” să devină „Tratatul CE”. Aceste schimbări au exprimat transformările calitative suferite de CEE de la o simplă comunitate economică la o uniune politică. Cu toate acestea, existența celor trei comunități subsidiare (CECO, CEA, CE) nu a avut nimic de suferit în urma acestei noi denumiri, deoarece aceasta nu presupunea și unificarea formală a celor trei comunități.

În procesul de constituire al UE au fost redenumite și alte organe ale CE:

Consiliul Comunităților Europene poartă din 8 noiembrie 1993 denumirea de Consiliul Uniunii Europene.

Comisia Comunităților Europene s-a transformat în Comisia Europeană.

Curtea de conturi și-a schimbat denumirea pe 17 ianuarie 1994 în Curtea Europeană de Conturi.

Actele juridice adoptate de aceste organe rămân în continuare acte juridice ale fiecărei comunități în parte.

Datorită scăderii importanței CECO și al rolului restrâns al EURATOM, CE a devenit azi nucleul Comunităților Europene, care reprezintă la rândul lor primul și cel mai important pilon al Uniunii Europene. Obiectivul acestora constă în realizarea unei piețe comune și – pornind de la aceasta – a unei uniuni economice și monetare. Pe lângă aceasta, CE răspunde de o serie de alte domenii politice, cum ar fi: transporturile, protecția socială, cercetarea și tehnologiile moderne, sănătatea, educația, cultura, protecția consumatorilor, dezvoltarea economică.

În anul 2002, clauzele prevăzute în Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului au fost asimilate în Tratatul CE, deoarece Tratatul CECO expirase după perioada stabilită de 50 de ani.

2.7 UNIUNEA EUROPEANĂ 1992- 2010

Uniunea Europeană (UE) este o entitate politică, socială și economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 state. Este considerată a fi o construcție sui generis, situându-se între federatie și confederatie.

Instituții

Sub prevederile articolului 7 al Tratatului de instituire a Comunității Europene, revizuit ulterior prin tratatele integrării europene, principalele instituții comunitare sunt:

Parlamentul European, care reprezintă cetățenii Uniunii Europene, și care este ales prin vot direct de către aceștia

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri), care reprezintă fiecare stat membru

Comisia Europeană, care reprezintă interesele generale ale UE

Curtea de Justiție a Comunităților Europene, care se îngrijește de respectarea legilor europene

Curtea Europeană de Conturi, care verifică finanțarea activităților UE

Sistemul politic al Uniunii Europene este definit într-o serie de tratate. Ultimul dintre aceste tratate este Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa. Tratatele actuale și viitoare stabilesc pentru politica Uniunii Europene o serie de instituții. Sistemul politic rezultat din aceste acte reflectă prin structura sa principiul democratic al separării puterilor în stat în puterea legislativă, executivă și juridică, iar în ce privește procesul legislativ urmărește principiile subsidiarității și proporționalității.

2.7.1 Membrii UE in prezent

În prezent, Uniunea are 28 membri, dintre care șase membri fondatori din 1958: Belgia, Franta, , Italia, Luxemburg si Olanda.

Alte 21 state au aderat succesiv:

In 1973: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit al Marii Britanii.

In 1981: Grecia.

In 1986: Portugalia si Spania.

In 1995: , Finlanda si Suedia.

In 2004: , , Letonia, , , Polonia, Cehia, , Ungaria.

In 2007: si .

In 2013:

Prima uniune vamală totală, denumită inițial drept Comunitatea Economică Europeană (informal chiar și Piața Comună), a fost creată prin Tratatul de la Roma în 1957 și implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană, care este, în prezent, "primul pilon" al Uniunii Europene. UE a evoluat dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic și politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul țărilor membre ale Comunității Europene a Tratatul de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1993. Ca președinte al Conventiei pentru Viitorul Europei, fostul președinte francez Valery Giscard D’Estaigne a propus schimbarea numelui Uniunii Europene în Europa Unită, dar această moțiune nu a fost aprobată.

Euro (ISO EUR, cu simbolul €) este moneda oficială a 16 din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Aceste state, cunoscute colectiv ca „Zona euro”, sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Spania. Euro mai este folosit cu acordul comunității în Monaco, San Marino și Vatican, iar trei alte state — Andorra, Kosovo (nerecunoscut de România și Republica Moldova) și Muntenegru — utilizează moneda europeană fără să aibă acordul UE. Estimările arată că euro este folosit zilnic de aproximativ 327 de milioane de europeni.

Numele euro a fost adoptat oficial pe 16 decembrie 1995, iar moneda însăși a intrat pe piețele internaționale pe 1 ianuarie 1999, înlocuind așa-numita unitate monetară europeană (ECU), iar apoi, pe 1 ianuarie 2002 a fost introdusă în circulație, înlocuind în cele din urmă monedele naționale din Zona euro.

2.8 COMPONENTELE UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE

2.8.1 Politica monetară comună

Tratatul de la Roma nu face referire in mod explicit la introducerea unei monede unice și nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare intre statele membre, ci doar, prin paragrafele 103-107, precizează că „fi ecare țară participantă la procesul de integrare consideră politicile sale conjuncturale și politicile in domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui consens reciproc acceptabil, considerand cursul de schimb ca fi ind o problemă de interes comun” Pe parcursul primilor ani ai construcției europene, in care s-au pus bazele uniunii vamale și s-au creat instrumentele Politicii Agricole Comune, principala problemă a Comunității din perspectivă monetară a fost ajustarea cursurilor de schimb. Aceasta se datora faptului că atat funcționarea, cat și performanțele Politicii comerciale comune și ale Politicii Agricole Comune erau puternic influențate de fluctuațiile cursului de schimb valutar. Tratatul Uniunii Europene semnat la in 1991 este cel care condus la introducerea unei politici monetare comune bazată pe o monedă unică administrată de către o singură bancă centrală independentă. In conformitate cu prevederile Tratatului, obiectivul de bază al politicii monetare comune și al politicii cursului de schimb il reprezintă stabilitatea prețurilor și fără a aduce prejudicii acestui obiectiv, susținerea politicilor economice generale ale Uniunii, in concordanță cu principiile economiei libere de piață și ale concurenței.

Cu toate că formarea Uniunii economice și monetare a fost considerată ca fiind rezultatul unui proces unitar, acesta poate fi delimitat in trei etape:

Prima etapă, (1 iulie 1990 și 31decembrie 1993) ale cărei elemente centrale au fost stabilite inainte de a reprezentat etapa consolidării pieței și a marcat inceputul perioadei de creare a structurilor economico-instituționale proprii uniunii economice și monetare. Obiectivul central al acestei etape l-a constituit creșterea convergenței politicilor economice și a cooperării intre băncile centrale in scopul incorporării practicilor monetare ale statelor membre in cadrul Sistemului Monetar European. In cadrul ei s-au realizat o serie de progrese legate de abolirea restricțiilor legate de mișcările de capital, consolidarea mecanismului ratei de schimb și o intărire a cooperării intre băncile centrale ale statelor membre. In cadrul acestei etape, in procesul de consolidare a pieței, Consiliul a stabilit un cadru de convergență al performanțelor economice din statele membre și de monitorizare a progresului realizat, pe baza unor rapoarte periodice.

Cea de-a doua etapă a inceput la 1 ianuarie 1994 și s-a incheiat la 31 decembrie 1998. In timpul acestei etape, pornind de la prevederile Tratatului Uniunii Europene statele membre au fost constrinse să evite deficitele bugetare excesive, și să inițieze pași spre independența băncii centrale.

In procesul de creștere a independenței băncilor centrale, Tratatul le interzicea acestora acordarea de facilități de creditare guvernamentale sau de achiziții de instrumente privind datoria publică direct de la acestea. Alături de interzicerea explicită a fi nanțării directe a defi citelor publice, Tratatul mai prevedea, prin art. 102, ca autoritățile publice să nu aibă acces privilegiat la instituțiile fi nanciare, decit dacă acesta avea la bază motive de natură prudențială. Altfel spus, Tratatul a incercat să inducă un control bugetar indus de piață. In pregătirea celei de a treia etape, Comisia și Institutul Monetar European au fost obligate să raporteze Consiliului aspectele legate de modul in care legislațiile naționale răspund cerințelor legate de atingerea uniunii economice și monetare și asupra progresului făcut in indeplinirea criteriilor de convergență.

2.8.2 Politica economică comună

Uniunea economică și monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel de-al doilea este cel fi scal iar cel de-al treilea cel structural. Politica economică comună acoperă cu preponderență pilonii doi și trei.

Dacă in cadrul primul pilon, cel monetar, se poate vorbi de o puternică coordonare insoțită de o inlocuire a politicilor monetare naționale și a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, in privința celui de-al doilea pilon, datorită in principal lipsei unui regulament fi scal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare și de slabe performanțe in aplicarea in comun a unor prevederi și reguli de această natură.

In cadrul Uniunii economice și monetare există mai multe modele de coordonare a politicii economice, in funcție de modul și puterea de intervenție: unul bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative și cel de-al treilea, care merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune existența unei baze legale in acest sens. Primul, creat pentru a impune disciplină fi nanciară, este cel adoptat de Pactul de Stabilitate și Creștere, bazat pe reguli stricte prevăzute in tratatele Uniunii și care sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale care obligă la respectarea legii și, in cazuri dovedite de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalități. De menționat faptul că sancțiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro.

Cel de-al doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de Politică Economică, presupune aplicarea unor proceduri, prevăzute in tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat.

Cel de-al treilea, care merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor economice, ca rezultat al concluziilor Consiliului European, nu obligă, prin lege, la respectarea prevederilor și nu permite acordarea de sancțiuni financiare.

Privind din perspectivă istorică, statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor economice și monetare in favoarea Comunității.

Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin politicile naționale, inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forței de muncă, de stabilitatea prețurilor sau de echilibrul balanței de plăți, politici a căror elaborare și implementare a rămas in exclusivitate in sarcina și sub jurisdicția statelor membre. Momentul in care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre Uniunea economică și monetară, in 1971, ca urmare a unei rezoluții a Consiliului și a reprezentanților guvernelor statelor membre.

Condiția realizării etapelor cerute de către Uniunea economică și monetară a constat in convergența economiilor statelor membre, o sarcină deosebit de dificil de indeplinit, date fi disparitățile structurale majore dintre economiile care urmau să participe la acest proces inainte de completarea pieței interne. In ciuda eșecului inregistrat, lecțiile primite in acea perioadă au constituit un important stimulent pentru elaborarea și formularea unei politici economice eficiente.

Convergența economică în Uniunea Europeană

Spre deosebire de politica monetară, prin care practic statele membre transferă puterea de decizie de la nivel național la nivel comunitar, acestea iși mențin responsabilitatea asupra politicii economice, condițiile respectării principiilor economiei de piață deschise in cadrul unui mediu concurențial corect.

Incepand cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre sunt coordonate la nivel comunitar. Decizia Consiliului din decembrie 1990 este direcționată spre intărirea capacității statelor membre de a atinge in mod progresiv convergența in privința performanțelor economice inregistrate.

In acest context, Consiliul pentru Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN), acționand pe baza majorității calificate, la recomandarea Comisiei, formulează, in fiecare an, un document care cuprinde cadrul general al politicii economice pentru statele membre și pentru Uniune in ansamblul ei și raportează rezultatele Consiliului.

Pe această bază, la recomandarea Comisiei, Consiliul prin majoritate califi cată, aprobă cadrul general al politicii economice prin care sunt stabilite obiectivele comune legate de infl ație, fi nanțe publice, stabilitatea cursului de schimb și ocuparea forței de muncă. (art. 99 din TEC). Acest document se află in centrul coordonării politicii economice a Uniunii Europene. Consiliul, pe baza rapoartelor intocmite de către Comisie monitorizează dezvoltările economice ale fiecărui stat membru și ale Uniunii, prin așa numita monitorizare multilaterală fundamentată pe programele de convergență prezentate de către fiecare din statele membre (art. 99.3 din TEC).

Procesul de monitorizare este insoțit și de o revizuire a politicilor bugetare, cu referire particulară la mărimea și finanțarea defi citelor. Monitorizarea multilaterală are drept scop obținerea de angajamente reciproce din partea statelor membre de a-și coordona politicile economice.

In situația in care se constată că politicile elaborate de către un stat membru nu sunt in concordanță cu cadrul general stabilit, Consiliul poate, pe baza majorității califi cate, sa facă recomandări statului membru in cauza. De asemenea, prin unanimitate, Consiliul poate să decidă asupra măsrilor ce urmează a fi luate atunci cand se consideră că situația dintr-un stat membru prezintă dificultăți legate de aprovizionarea cu un anumit produs. In situația in care un stat membru se afla in dificultate sau este amenințat de o situație difi cilă, din cauze care nu se afl a sub controlul acestuia, Consiliul poate, să decidă pe baza de unanimitate, la propunerea Comisiei, acordarea de asistență fi nanciară statului membru respectiv (art. 100 TEC).

Intrarea in etapa a treia a Uniunii economice și monetare și adoptarea monedei euro a legat economiile statelor membre și mai mult prin adoptarea politicii monetare și a cursului de schimb comun. Politicile economice și determinarea nivelului salariilor au rămas in responsabilitatea guvernelor naționale, in conformitate cu art. 104 din TEC și cu prevederile Pactului de Creștere și Stabilitate. Deoarece dezvoltarea economiilor naționale are impact asupra perspectivelor inflației in zona euro, ele influențează condițiile monetare ale zonei. Din acest motiv, introducerea monedei unice presupune o mai puternica monitorizare și coordonare a politicilor economice ale statelor membre care formează zona euro. O mai puternica coordonare va putea, in schimb, sa contribuie la atingerea obiectivelor propuse prin art. 2 din tratatul EC.

Pentru a asigura creșterea convergenței și bunei funcționări a pieței interne, statele membre care nu fac parte din zona euro, dar fac parte din mecanismul ratei de schimb trebuie incluse in coordonarea politicilor economice.

2.8.3 Disciplina bugetară

Politica bugetară reprezintă, probabil, cea care inregistrează cele mai mari diferențieri intre statele membre, datorită faptului că bugetul reprezintă cea mai puternică formă de manifestare a suveranității naționale din punct de vedere economic. El este in egală măsură cel mai important instrument de orientare a economiei in general și a diferitelor politici guvernamentale, cum ar fi cea industrială, de dezvoltare regională sau socială. Prin partea de cheltuieli, bugetul are o influență directă asupra investițiilor publice și, indirect, și asupra celor private.

Prin partea de venituri, bugetul infl uențează economisirea și circulația monetară. Prin politica bugetară, un stat membru poate influența obiective economice pe termen scurt cum ar fi evitarea unei recesiuni sau creșteri inflaționiste sau obiective structurale pe termen lung. Datorită acestora, coordonarea politicilor bugetare este deosebit de dificil de realizat, dar, in egală măsura este un demers important legat de creșterea convergenței economice a statelor membre ale Uniunii Europene.

Conform Pactului de Creștere și Stabilitate, statele membre rămin in continuare responsabile pentru politicile lor bugetare naționale. In același timp insă, prin prevederile lui, Pactul obligă la intărirea monitorizării și a respectării disciplinei bugetare, prin intermediul a două regulamente.

Primul este Regulamentul cu privire la intărirea monitorizării pozițiilor bugetare, care le cerea statelor membre să prezinte programe de stabilizare (sau, in cazul statelor care nu participă in cadrul zonei euro, programe de convergență) prin care poziția bugetară a statului respectiv să fi e una apropiată de echilibru sau să inregistreze surplus. Cel de–al doilea regulament are drept scop creșterea vitezei de implementare a rezolvării problemelor legate de defi citele bugetare excesive, inclusiv prin administrarea de sancțiuni impuse statelor membre care nu pot lua măsurile necesare corectării deficitelor excesive și stabilește termenele de aplicare a acestora.

Strategia de politică economică bazată pe politici macroeconomice de creștere și stabilizare alături de progresele permanente inregistrate de reformele economice permit răspunsuri fl exibile la schimbarea condițiilor economice pe termen scurt și intăresc siguranța și stabilitatea capacităților productive ale economiilor pe termen mediu .

Incepand cu cea de a treia etapa a UEM, care a inceput la 1 ianuarie 1999, politicile bugetare ale statelor membre intampina un nou tip de constrangeri legate de:

– accesul la orice tip de facilități de creditare ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale ale statelor membre indreptate spre autoritățile publice.

– interzicerea oricărui acces al autorităților publice la instituțiile fi nanciare

Comisia va monitoriza situația defi citului bugetului de stat și a datoriei publice din statele membre, in speță va examina concordanța disciplinei bugetare sub două aspecte:

– cel al respectării ponderii defi citului bugetar actual sau planifi cat astfel incat să nu depășească valoarea de referință (3% din PIB), cu excepția situațiilor in care se inregistrează o scădere permanentă a excesului de defi cit, care coboară aproape de valoarea stabilită, sau atunci cand creșterea defi citului este temporară și excepțională și rămane apropiata de valoarea de referință.

– dacă ponderea datoriei publice depășește valoarea de referința (60% din PIB), cu excepția situației in care se observa o scădere a diferenței față de valoarea de referință intr-un ritm suficient de rapid incat să se ajungă in apropierea valorii de referință.

Dacă un stat membru nu indeplinește unul sau ambele criterii menționate anterior, Comisia pregătește un raport in care sunt prezentate toate aspectele relevante, in special cele legate de poziția economică și bugetară pe termen mediu a statului membru respectiv. Pe baza majorității califi cate, Consiliul, la recomandarea Comisiei, și pe baza observațiilor făcute de către statul membru in cauză, va decide dacă există un deficit excesiv. Daca se stabilește existența acestuia, Consiliul va face recomandări statului membru cu privire la perioada in care acesta trebuie remediat. Dacă pe parcursul acestei perioade statul membru nu ia măsurile necesare, Consiliul va face mai intai, in mod public, aceleași recomandări, după care va decide, cu majoritate califi cată, asupra măsurilor care urmează a fi luate.

2.8.4 Solidaritatea financiară

Instrumentul comunitar prioritar pentru solidaritate financiară este Banca Europeană de Investiții. In conformitate cu art. 267 din TEC obiectivul Băncii il reprezintă contribuția la menținerea stabilității macroeconomice in spațiul comunitar.

Datorită increderii financiare de care se bucură, banca cumpără de pe piețele de capital credite la o rată scăzută a dobanzii, pe care le redistribuie apoi statelor membre pentru ca acestea, la randul lor să le direcționeze spre dezvoltarea intreprinderilor mici și mijlocii.

Banca reprezintă o sursă majoră de fi nanțare a activităților industriale noi și a sectoarelor cu tehnologie avansată, contribuind, in egală măsură, la formarea rețelelor de transport și energie trans europene, protejarea mediului inconjurător sau cooperarea cu statele din afara spațiului comunitar. Fondul European de Investiții, inființat in 1994, are o structură a acționariatului formată din Banca Europeană de Investiții (60%), Comisia Europeană (30%) și membrii din sectorul bancar comunitar.

Scopul acestuia il reprezintă dezvoltarea legăturilor dintre organismele comunitare și mediul financiar, in dorința de a contribui, alături de BEI, la crearea de locuri de muncă in spațiul comunitar și in țările aflate in curs de aderare.

2.8.5 Structura instituțională

Structura instituțională a Uniunii economice și monetare este dată in principal de către Banca Centrală Europeană și băncile centrale ale statelor membre care, impreună formează Sistemul European al Băncilor Centrale. Din acest sistem mai fac parte și băncile centrale ale statelor membre care nu fac parte din zona Euro, și care nu participă la luarea deciziilor cu privire la politica monetară unică pentru zona Euro.

Obiectivul declarat al SEBC il constituie menținerea stabilității prețurilor. Adițional acestui obiectiv, sistemul urmărește:

– definirea și implementarea politicii monetare unice

– crearea și deținerea de rezerve valutare ale statelor participante

– asigurarea stabilității sistemului financiar.

Incepand cu 1 ianuarie 1999, politica monetară a Uniunii Europene nu a mai fost concepută la nivel național, ci la nivel comunitar de către Banca Centrală Europeană (BCE). Instrumentele și procedurile de politică monetară utilizate de către BCE sunt:

– operațiunile pe piața deschisă, din care fac parte operațiunile de cesiune temporară, operațiile ferme de vanzare de active de către SEBC, emisiunea de certifi cate de depozit, operațiuni de schimburi de devize și lichidități in alb.

– facilități permanente care permit furnizarea sau retragerea de lichidități;

– rezervele obligatorii;

– controlul dobanzii la imprumuturile pe termen scurt.

Politica monetară comună este adoptată de către BCE și apoi implementată de către băncile centrale ale statelor membre participante la moneda unică. BCE este independentă și nu execută dispozițiile instituțiilor Uniunii Europene și nici pe cele ale guvernelor statelor membre.

Ea are dreptul exclusiv de a autoriza emisiunea de bancnote in cadrul zonei euro, in timp ce băncile centrale naționale sunt unicii acționari și deținători ai capitalului BCE.

Capitalul subscris este proporțional cu ponderea PIB-ului și respectiv a populației statului membru respectiv in totalul comunitar.

2.8.6 Criteriile care trebuiesc îndeplinite de către un stat aflat in faza de aderare la Uniunea Europeană din perspectiva adoptării monedei unice

Statele aflate in faza de aderare, ca și cele care au intrat in Uniune după intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht nu au posibilitatea de opțiune cu privire la participarea in cadrul zonei Euro și, implicit, cu privire la adoptarea monedei unice. Ca atare, Conform Tratatului CE și excluzand statutul de “opt-out”, un stat membru poate să adopte moneda Euro dacă dovedește că indeplinește condițiile de convergență nominală și pe cele de convergență reală, după ce face parte pentru o perioadă de cel puțin doi ani din Mecanismul Ratei de Schimb 2, sau poate să rămană stat membru cu statut de derogare.

Un Stat Membru căruia i se aplica o derogare este, conform articolului 122 al Tratatului, exclus de la drepturile și obligațiile aferente Sistemului European al Băncilor Centrale. Deși aderarea presupune acceptarea obiectivelor UEM, indeplinirea criteriilor de convergență nu reprezintă o precondiție pentru aderare. Cu toate acestea, intrucat aceste criterii reprezintă indicatori ai unei politici macroeconomice generatoare de stabilitate, toate Statele Membre din afara zonei euro și cele aflate in curs de aderare aplică politici macroeconomice care conduc spre apropierea de atingerea acestor criterii.

Criteriile cerute sunt:

– Criteriul economic, identificat prin existența unei economii de piață funcționale

– Implementarea unor prevederi specifice ale aquis-ului privind Uniunea economică și monetară

Acquis-ul din acest domeniu cuprinde:

– elemente care trebuie transpuse in legislație inainte de data aderării, incluzand:

– interzicerea fi nanțării directe a sectorului public:

aceasta se referă la interzicerea depășirii de cont și a oricărui alt tip de facilități de creditare acordate instituțiilor publice, precum și la interzicerea procurării directe de instrumente de datorie publică de către BCE sau de către Băncile Centrale Naționale. Motivul este asigurarea disciplinei fi scale și faptul că aceasta reprezintă un element de bază al independenței Băncii Centrale.

– interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la instituțiile fi nanciare: aceasta se referă la interzicerea oricărei măsuri care nu este bazată pe considerentele prudențiale ce stabilesc accesul privilegiat al organismelor publice la instituțiile fi nanciare. Acest lucru este motivat de faptul că astfel se completează interdicția fi nanțării directe, se consolidează libera circulație a capitalului și se previne distorsionarea principiilor economiei de piață.

– independența Băncii Centrale: Banca Centrală Națională trebuie sa iși fixeze ca obiectiv explicit stabilitatea prețurilor și nu trebuie să existe nici o instituție sau organism extern care să poată să dea dispoziții, aprobe, cenzureze, să fi e consultat sau să participe la luarea deciziilor acesteia.

Pentru transpunerea legislației comunitare legată de participarea la Sistemul Băncilor Centrale Europene, Romania va finaliza ajustarea cadrului legal corespunzător pană cel mai tarziu la 31 decembrie 2006, in condițiile in care aderarea va avea loc la 1 ianuarie 2007.

2) elemente cu care statul respectiv trebuie să se conformeze numai după data aderării.

Acestea includ:

– politica ratei de schimb și politica economică,

– coordonarea politicilor economice cu celelalte state membre prin participarea la procedurile UE, – aderarea la prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere și ale statutului SEBC.

Negocierile cu Uniunea Europeană, care presupun aranjamente privind perioadele de tranziție pentru acele părți din aquis-ul comunitar pe care statele candidate nu pot să le aplice pană la data accesului in Uniunea Europeană.

CAPITOLUL 3 – PIEȚE FINANCIAR-VALUTARE INTERNAȚIONALE

3.1 PIAȚA FINANCIARĂ INTERNAȚIONALĂ

Piata financiara internationala, componenta de baza a sistemului financiar si monetar international, cuprinde institutii cu caracter national, regional si mondial (institutii financiare, bancare, burse de valori) care au ca misiune montarea de fonduri financiare si dirijarea lor spre obiective si beneficiari din diferite tari.

Aceasta misiune se realizeaza prin înfaptuirea unor operatiuni specifice care caracterizeaza activitatea financiara internationala.

Piata financiara internationala sau piata capitalului cuprinde ansamblul tranzactiilor care au drept obiectiv mobilizarea si plasarea fondurilor financiare disponibile si necesare pe plan international, precum si institutiile legate de derularea acestora.

Pe piata financiara internationala se deruleaza relatii de formare si de distributie internatională de fonduri, concretizate prin relatiile de credit dintre institutiile financiar-bancare, firmele comerciale, industriale si persoanele fizice care participă la schimburile economice, stiintifice si de alta natura cu caracter international. Piata financiara internationala este compusa din piata primara, pe care are loc plasarea si negocierea titlurilor noi emise, si din piata secundara pe care sunt negociate titluri deja emise, care au mai fost negociate si pe care detinatorii lor le vand pentru redobandirea capitalului inainte de termenul prevazut initial.

Operatiunile financiare internationale sunt operatiuni care implica mobilizarea si investirea de capital, pe plan international, in obiective si beneficiari din diferite tari. Plasarea mijloace lor financiare pe termen lung, pe plan international se realizeaza sub forma de investitii straine directe si de portofoliu.

Piata financiara internationala spre deosebire de piata financiara nationalt, are parteneri din diferite tari sau chiar din aceeasi , dar reprezentand institutii sau intreprinderi cu interese mondiale.

Tranzactiile pe piata financiart internationala se realizeaza în moneda straina, indiferent de moneda tarii in care acestea au loc. Piata financiara internationala nu este supusa restrictiilor financiare ale tarii in care este plasata, dar are propriile reguli, respecta uzuantele internationale, precum si indicatiile organismelor financiare internationale.

Pietele financiare internationale au fost la inceput piete nationale pe care, cu timpul, au inceput sa se faca tranzactii în moneda straina si negocieri pe termen lung angajand capitaluri importante, transferandu-le dintr-o in alta.

Pentru ca o piata financiara nationala sa poata functiona ca piata financiara internationala, ea trebuie sa indeplineasca mai multe conditii, ca: existenta unei importante capacitati de finantare; existenta unei importante capacitati de finantare; existenta unei monede stabile; existenta unor permanente relatii cu diversi corespondenti din lume; posibilitatea convertirii si transferarii valutelor, precum si aprecierea si credibilitatea din partea organismelor financiare internationale.

Pe piata financiara internationala exista doua segmente si anume:

Piata primara de capital unde se formeaza oferta si cererea de capital si are loc emisiunea titlurilor de valoare denominate in valuta. Emitentii de titluri urmaresc obtinerea de capital banesc , iar posesorii de economii, plasarea acestora pe termen lung.

Piata secundara de capital unde se vand si se cumpara titlurile de valoare denominate in valuta emise anterior. Partile implicate sunt vanzatorii si cumparatorii de asemenea titluri financiare care efectueaza tranzactii prin intermediul burselor de valori care constituie alaturi de banci o componenta esentiala a pietei valutar- financiare.

In functie de termenul pentru care are loc atragerea si plasarea de capital, piata financiara internationala este formata din urmatoarele segmente :

Piata monetara unde au loc operatiuni de atragere si plasare de imprumuturi pe termen scurt;

Piata propriu-zisa de capital unde au loc operatiuni de atragere si plasare de capitaluri pe termen mijlociu sau lung.

In functie de titlurile de valoare emise si negociate, piata propriu-zisa de capital se imparte in

– Piata actiunilor in cadrul careia s-a extins un noui segment, piata actiunilor emise in eurovalute numita piata euroactiunilor;

– Piata obligatiunilor cu un nou segment al sau pe piata euroobligatiunilor;

– Piata creditelor cu segmentul piata eurocredirelor.

Piata financiara cuprinde pe langa totalitatea pietelor de capital nationale, pe care sunt permise actiuni de atragere si plasare de capitaluri pe termen scurt, mediu si lung, si europietele financiare, ale caror tranzactii ies de sub jurisdictia nationala a valutei folosite.

La nivelul tuturor segmentelor pietei financiare internationale, exista alaturi de componentele nationale, si subsisteme complementare internationale de tip euro.

La nivelul pietei monetare exista doua segmente: piata monetara propriu- zisa si piata euro monetara.

Piata monetara propriu-zisa se mobilizeaza si plaseaza credite pe termen scurt in valuta unuia dintre parteneri.

Piata euro monetara a devenit preponderenta si tinde sa se substituie pietei monetara.

In cazul pietei propriu-zise de capital se pot distinge:

– Piata obligatiunilor straine obisnuite pe care se mobilizeaza capital pe termen mediu si lung, in moneda tarii creditoare;

– Piata euroobligatiunilor este piata internationala pe care se mobilizeaza capital intr-o valuta terta;

– Piata actiunilor straine obisnuite este o piata internationala de unde o firma isi poate procura capital prin vanzarea de actiuni emise in moneda tarii agentilor care le achizitioneaza;

– Piata euroactiunilor este o piata internationala pe care se mobilizeaza capital prin emisiunea de actiuni exprimate intr-o valuta terta fata de cea a partenerilor intre care are loc vanzarea- cumpararea;

– Piata creditelor traditionale este o piata internationala pe care se obtin imprumuturi pe termen mediu si lung in moneda si la dobanda tarii creditoare;

– Piata eurocreditelor este o piata in care imprumuturile sunt acordate intr-o valuta terta la nivelurile de dobanda ale europietelor;

– Piata euroefectelor este o piata internationala prin care se contracteaza imprumuturi pe termen scurt cu o dobanda mai mica ce imbina caracteristicile eurocreditelor si euroobligatiunilor.

3.2 PIAȚA VALUTAR-FINANCIARĂ INTERNAȚIONALĂ

Principalele caracteristici ale relatiilor valutar- financiare internationale:

Schimburile internationale de marfuri, servicii si capitaluri, precum si cooperarea economica internationala nu se pot desfasura fara relatii valutar- financiare corespunzatoare.

Relatiile financiar- valutare reprezinta acele raporturi economice de schimb si de transfer de creante care se exprima si se desfasoara prin intermediul mijloacelor de plata si de credit internationale.

Relatiile financiar- valutare sunt parte integranta a sistemului relatiilor economice internationale si au o influenta determinanta asupra evolutiei celorlalte elemente structurale ale acestora. Intensitatea transferurilor de creante este generate de cea a schimburilor economice mondiale, precum si de modul cum este organizat si functioneaza mecanismul pietelor financiare si valutare.

Relatiile financiar- valutare, sub forma transferului de creante, cuprind:

-miscarea disponibilitatilor valutare intre diversele piete nationale;

-miscarea unor cote de partipatie la organismele financiare internationale;

-transferurile de dobanzi, dividendele realizate de persoane juridice si fizice;

– transferurile de creante intre diferitele piete, generate de circulatia internationala a hartiilor de valoare.

Aceste relatii se desfasoara la nivelul statelor nationale prin organismele acestora si prin bancile centrale, iar la nivelul economiei mondiale,prin intermediul unor institutii economice si financiare internationale.

Piata valutar-financiara internationala poate fi definita ca un ansamblu de relatii ce se formeaza la nivel international intre persoane fizice si juridice angajate in tranzactii valutar- financiare, a caror sfera de desfasurare depaseste cadrul national, precum si intre diferite institutii nationale cu vocatie internationala si institutii internationale sau regionale.

Piata valutar-financiara internationala are la baza existenta pietelor valutare si de capital nationale si mai multe piete internationale a caror activitate iese de sub jurisdictile nationale.

Principalele componente ale sale sunt:

– piata valutara internationala;

– piata financiara sau de capital internationala;

– piata aurului.

3.3 MIJLOACELE DE PLATA INTERNAȚIONALE

Instrumentele monetare care sunt acceptate pentru lichidarea unei datorii sau a unei creante internationale izvorate din operatiuni curente( schimb de marfuri si servicii) si din plasamente de capitaluri in strainatate sunt cunoscute sub denumirea genetica de mijloace de plata internationala.

De-a lungul anilor, atat instrumentele monetare acceptate ca mijloace de plata internationala, cat si proportia participarii acestora la lichidarea creantelor internationale, au cunoscut importante modificari. Pana la primul razboi mondial, aurul ocupa un loc important in efectuarea platilor pe plan international, dar intre cele doua razboaie mondiale, alaturi de aur, au inceput sa fie utilizate si unele valute. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, rolul aurului in aceasta functie s-a diminuat .

3.3.1 Aurul

Aurul a avut in decursul istoriei un rol dublu: de instrument de plata, prin care indeplinea toate functiile banilor, respectiv de etalon al preturilor, mijloc de circulatie, mijloc de plata, mijloc de rezerva si cea de bani universali si de marfa obiect de vanzare- cumparare.

Impotriva utilizarii monetare a aurului au fost aduse critici bazate intre altele pe: rezervele de aur ce cresc mai lent decat comertul international; mari cantitati de aur sunt tezaurizate sau folosite in scopuri industriale; productia creste mai lent decat necesarul consumului de aur; marea inegalitate a repartitiei rezervelor de aur.

In prezent, aurul indeplineste functia de mijloc de plata doar cu caracter de exceptie pentru importul unor marfuri cu o mare importanta strategica pentru tara respectiva sau in cazul lispei acute de lichiditati, si numai in mod indirect, fiind vandut, mai intai, pe piata mondiala a aurului pe valute, cu care se efectueaza apoi platile.

3.3.2 Valutele

Prin valute se intelege moneda nationala a unui stat detinuta de o persoana fizica sau juridica straina sau care este utilizata in relatiile de plati internationale. Dolarul SUA pentru un american este moneda nationala, iar pentru un francez este valuta.

Notiunea de valuta nu este legata de caracterul convertibil sau neconvertibil al acesteia, desi acest aspect are o importanta deosebita n utilizarea sa in platile internationale.

Formele in care se prezinta valutele sunt:

– Valutele efective- reprezentate de bancnote si monede metalice cu care se efectueaza plati in numerar;

– Valute in cont- reprezentate de disponibilitatile in cont folosite pentru efectuarea platilor prin virament.

Din punct de vedere a posibilitatilor de preschimbare a unei monede pe alta, valutele se impart in: valute neconvertibile si valute convertibile.

Valuta neconvertibila reprezinta valuta care nu poate fi preschimbata in alte valute, decat in anumite cantitati si conditii strict reglementate. Poate fi utilizata ca mijloc de plata internationala, de regula, numai pe piata mondiala si numai exceptional pe terte piete.

Valuta convertibila reprezinta acea moneda care are insusirea legala de a putea fi preschimbata cu o alta moneda, in mod liber, prin vanzare- cumparare pe piata valutara. Dupa urma conferintei Monetare Internationale de , prin valuta convertibila, se intelegea acea moneda care putea fi preschimbata pe alta moneda la un curs fix sau cunoscut. Singura moneda care a mai ramas convertibila in aur in perioada postbelica pana in fost dolarul SUA, restul monedelor erau convertibile unele in altele la cursuri fixe si numai prin intermediul dolarului SUA in aur.

In categoria valutelor convertibile, un loc aparte il ocupa valutele de rezerva care sunt monedele nationale ale unor tari detinute de alte tari in rezerva lor oficiala. Pentru ca o moneda nationala sa serveasca drept valuta de rezerva, trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:

– Sa fie liber convertibile in alte valute;

– Sa aiba un rol important in relatiile comerciale si financiare internationale sis a fie utilizata in tranzactii numeroase pe principalele piete valutare;

– Sa aiba cursuri cat mai stabile;

Sa se bucure de incredere, ceea ce presupune o apreciere favorabila asupra perspectivelor economice ale tarii emitente.

3.3.3 Devizele

Devizele reprezinta efectele comerciale, titlurile reprezentative, titlurile de participatie, efectele publice toate exprimate in moneda straina.

Devizele convertibile sunt acele instrumente de plata sau hartii de valoare, care sunt exprimate intr-o valuta convertibila.

Devizele neconvertibile sunt exprimate intr-o valuta neconvertibila, iar preschimbarea lor pe o alta valuta este limitata de statul emitent al monedei in care sunt exprimate.

Efectele comerciale sunt titluri de credit emise de comercianti.

3.4 PIAȚA VALUTARĂ INTERNAȚIONALĂ

Piața valutară internațională implică mecanisme (acorduri, procedee) conform cărora se realizează tranzacții între vânzătorii și cumpărătorii de valute. Pe piețele valutare se realizează convertirea unei monede în alte. Necesitatea unor astfel de operațiuni este determinată de lipsa unui mijloc unic de plată, care ar putea servi drept mijloc internațional de schimb la operațiunile economice internaționale.

Piața valutară – reprezintă ansamblul relațiilor care iau naștere între bănci, ca și între bănci și clienții lor, privind cumpărarea și vânzarea de valute în vederea reglementării plăților și încasărilor care apar în procesul schimburilor economice cu străinătatea. Aceasta este alcătuită din rețeaua de bănci/burse de valori și alte instituții specializate pe plan internațional, care funcționează în diverse centre financiare din statele dezvoltate cu economie de piață. Practic, piața valutară constă într-o rețea imensă de legături electronice între dealerii din diferite bănci ale lumii.

În dependență de volumul, caracterul operațiunilor valutare și cantitatea valutelor utilizate, piețele valutare se divizează în :

– globale;

– regionale;

– interne.

Piețele valutare globale sunt concentrate în centrele financiare mari ale lumii (Londra, New-York, , Frankfurt pe Main, ). Pe piețele valutare regionale se realizează operațiuni cu un număr anumit de valute convertibile, iar piața valutară internă nu este altceva decât piața unui stat.

Piața valutară internațională cunoaște o dezvoltare considerabilă de la instaurarea cursurilor de schimb flotante, tranzacțiile atingând sume colosale. S-a determinat că valoarea tranzacțiilor pe această piață într-o singură săptămână este echivalentă cu valoarea comerțului internațional dintr-un an întreg. Pe piața valutară internațională cursurile valutare scapă din ce în ce mai mult de sub stăpânirea autorităților monetare, deoarece rezervele băncilor centrale sunt insuficiente pentru a influența în mod durabil evoluția cursului valutar. Autoritățile monetare sunt capabile să frâneze mișcările acestor cursuri, dar nu le pot opri și, cu atât mai mult, nu le pot inversa.

Dezvoltarea PVI este determinată de influența a doi factori: în primul rând, de liberalizarea operațiunilor valutare și de creșterea nivelului de transparență a piețelor naționale, în al doilea rând, de încadrarea tehnologiilor moderne în operațiunile pe piața valutară.

Sistemele informaționale ale principalelor bănci, care sunt legate între ele prin sisteme electronice, efectiv au format piața valutară interbancară globală, unde operațiunile se realizează 24 de ore din 24. Drept urmare a crescut transparența pieței, ce a permis diminuarea considerabilă a spread-ului între cursul de cumpărare și de vânzare a valutei. Primele exemple de utilizare a tehnologiei de internet pe PV au apărut la mijlocul anilor ’90, iar utilizarea lor activă s-a început în anul 2000.

3.5 FUNCȚIONAREA PIEȚEI FOREX.

Deoarece pe piața Forex se realizează prioritar operațiunile spot care mai au denumirea de overnight, momentul dat determină că ea va îngloba anume piața spot – piața livrărilor imediate a valutei. Piața spot deservește și cereri individuale și operațiunile speculative ale băncilor și a companiilor. Regulile pieței spot nu sunt fixate în convenții internaționale speciale, însă toți participanții pieței se conduc nemijlocit de ele. La regulile pieței spot se referă:

Realizarea plăților în termen de două zile bancare lucrătoare fără calcularea dobânzii la suma valutei cumpărate;

Operațiunile se realizează de obicei în baza acordurilor efectuate la calculator confirmate cu avize electronice;

3.5.1 Existența obligatorie a cursurilor.

Instrumentul de bază al pieței spot se consideră transferul electronic prin rețeaua sistemului SWIFT (Society for World – Wide Interbank Financial Telecomunication) – Societatea financiară interbancară de telecomunicații – asigură tuturor participanților lui acces la rețeaua de transfer a informației bancare într-o formă standardă la un nivel înalt de control și apărare de la acces nesancționat.

Actualmente pe piața internațională Forex activ se tranzacționează mai mult de 20 hard currency – valute naționale a țărilor de frunte a lumii și cross-cursul lor. Dintre valutele forte neapărat trebuie să fie prezente EUR/USD, USD/CHF, USD/JPY, EUR/JPY, GBP/USD cross-cursurile lor, deasemenea și multe alte valute. Totodată trebuie de acceptat faptul că odată cu introducerea Euru-lui pe PVI se evidențiază 3 valute, și anume: dolarul SUA, iena , și Euro interdependența cărora și determină activitatea pe piața Forex.

Caracteristici importante a pieței Forex se consideră stabilitatea și lichiditatea ei. Iar trader-ul competent va putea obține câștig atât de la majorarea cursului cât și de la diminuarea lui.

De ce piața Forex este atrăgătoare pentru investitor?

Lichiditatea – această piață operează cu un volum mare de mijloace bănești. Această caracteristică atrage respectiv orice investitor, deoarece dă posibilitatea de a închide sau deschide momentan orice poziție.

Accesibilitatea – se caracterizează prin puterea de atracție mare ce determină posibilitatea de a efectua tranzacții 24 ore 24. Participantul pieței nu sesizează necesitatea de a aștepta și de aceea au posibilitatea să reacționeze la timp la orice eveniment dezavantajos.

Sistem flexibil de organizare a tranzacțiilor – mulți manageri investiționali, deschid careva poziții, planificând anticipat după timp viitoarea sa activitate.

Calitatea executării tranzacțiilor – deoarece piața este în permanentă mișcare, practic fiecare tranzacție se realizează doar la prețul care îi corespunde.

Direcționarea sau tendința pieței – modificarea valutelor are o direcție bine identificată și destul de determinată, care poate fi urmărită pentru un timp destul de îndelungat.

Neajunsul de bază a pieței Forex constă în faptul că monopolul băncilor stabilită istoric în cadrul afacerilor cotate, nu dă posibilitatea instituțiilor investiționale sau firmelor transnaționale care nu fac parte din sectorul bancar și cu atât mai mult investitorii particulari, de a înainta pe piața Forex cotările sale.

Aproximativ 80% din volumul pieței Forex constituie operațiunile speculative, scopul cărora este obținerea profitului de la diferența de curs valutar. În anul 1971 când conducerea celor mai dezvoltate țări ale lumii au decis să se dezică de cursul de schimb fixat a valutelor naționale față de dolarul SUA, sosise o etapă nouă de dezvoltare pe piața valutară internațională și apăruse posibilitatea de a specula. Speculațiile pe piața valutară internațională este una din sursele principale de obținere a venitului a băncilor contemporane. Operațiunile speculative de cumpărare vânzare a valutei pe această piață poartă denumirea de dealing valutar. Însă spre deosebire de jocurile de cazino, unde pierderile clientului este din timp programat și determinat uneori unul la zeci de mi sau mln., aici șansele sunt altele care într-o măsură mai mare se află la cunoștința dealerului și nu a organizatorului afacerii. De exemplu, aproximativ 80% din venitul total al băncii elvețiene United Bank of Switzerland (UBS) este obținut în baza activității pe piața valutară și numai 20% din profitul total constituie veniturile de la creditori, tranzacțiile cu hârtii de valoare ș.a.

Potrivit statisticii aproximativ 90-95% din participanții pieței au pierderi. De regulă la ei se referă investitorii particulari. Cauzele insuccesului este hazardul, lipsa unui sistem bine determinat în luarea deciziei în realizarea tranzacției și în final gestiunea incorectă a capitalului. În decurs de 70% din tot timpul cursul se modifică în limitele unui coridor, care uneori deviază și mai mult,ca rezultat formând trenduri ascendente sau descendent. Anume în acest timp al trendului profesioniștii pieței obțin profituri mari și de aceea pentru realizarea cu succes a tranzacțiilor este necesar cunoașterea și înțelegerea a momentelor date pe piață.

3.6 PARTICULARITAȚILE PIEȚEI VALUTARE LA TERMEN

Paralel cu piața spot funcționează piața valutară la termen. Necesitatea acestei piețe constă în faptul că livrarea valutei pe piața spot în termen de 1-2 zile este foarte scurtă pentru multe tranzacții internaționale. Pe această piață se realizează diverse tranzacții, care asociază termene mai îndelungate de livrare a valutei – de la trei zile până la câțiva ani. Cursul pieței valutare la termen, de obicei nu coincide cu cursul spot.

Operațiunile la termen sunt acelea, în care tranzacția a fost încheiată imediat, iar livrarea valutelor se face după un termen anumit, stabilit prin contract. De aici rezultă 2 caracteristici de bază ale operațiunilor la termen:

Există un interval între momentul încheierii contractului și momentul livrării valutei. În prezent, acest termen poate fi de 1,2 săptămâni, 1,2,3,6,12 luni (1M, 2M, 3M, 6M, 1Y) și pînă la 5 ani.

Cursul valutelor la tranzacțiile la termen se fixează în momentul încheierii contractului cu toate că va fi utilizat peste un termen stabilit.

Cursul valutar forward este un curs complex în acel plan că el întotdeauna conține două elemente: cursul spot și marja forward și este determinat de creșterea (reportul) în cazul când cursul la termen este mai mare decât cel la vedere sau scăderea (deportul) atunci când cursul la termen este mai mic decât cursul curent spot.

Cursul forwards =cursul SPOT ± punctele forwards

(forwards outright rate= spot rate + (-) forwards points).Î

Piața valutară la termen este formată din mai multe segmente. Printre aceste segmente pot fi menționate segmentul operațiunilor forwards, futures, swap și option.

CONCLUZII

Anul 2007 poate fi considerat ”anul monedei euro” pe piețele valutare, anul în care moneda europeană a demonstrat capacitățile sale de a deveni un lider mondial, substituind dolarul SUA care este în continuă slăbire/descreștere. Acestea sunt concluziile mai multor specialiști în domeniul finanțelor, date de prestigiosul Financial Times. Capacitățile globale ale monedei euro cresc în măsură ce moneda europeană substituie funcțiile îndeplinite până nu demult în exclusivitate de dolarul american. Astfel, azi în lume circulă o mai mare sumă în cash de euro decât dolari. În anul 2007 a avut loc o cădere spectaculoasă a dolarului față de moneda euro, când moneda unică europeană a înregistrat în luna noiembrie un record absolut de 1,4966 dolari pentru un euro, iar la sfârșit de februarie 2008 chiar a depășit pragul psihologic de 1,5 dolari/euro. Totodată, euro s-a transformat într-un lider al pieței internaționale de valori, deoarece volumul de obligațiuni și alte titluri de valoare emise de diferite companii din întreaga lume în euro a depășit volumul celor nominate în dolari. În același timp, se accelerează ritmul de creștere a cotei monedei euro în structura rezervelor valutare și de aur ale băncilor centrale din diferite țări ale lumii. Simultan se reduce cota dolarului în această structură. Conform calculelor Fondului Monetar Internațional, în trimestrul trei al anului 2007, volumul monedei euro în bilanțurile băncilor centrale a ajuns la peste 26%, în timp ce cota dolarului s-a redus la sub 64%. Aceste constatări permit mai multor economiști să concluzioneze că, deși a apărut doar în anul 1999, moneda euro treptat se transformă într-un concurent important, chiar periculos pentru dolarul SUA, pe piața valutară internațională. 
Dar Uniunea Europeană nu este predispusă să forțeze procesul de consolidare a pozițiilor globale ale monedei euro. Comisia Europeană a remarcat că procesul de ”schimbare a statutului” monedei euro față de dolar va decurge cu ”tempouri lente”, luându-se în considerație avantajele istorice ale dolarului.

Rolul international al euro

Dupa 1999, euro a inceput sa fie folosit ca valuta pentru alcatuirea rezervelor valutare. In primii ani de la lansare, rezervele de euro pe piata valutara internationala au ajuns la un nivel de 25%, aflat intr-o usoara crestere. Multe banci centrale din tari ale caror economii inregistrau o crestere au inceput sa prefere euro in fata dolarului pentru alcatuirea rezervelor valutare. Acest fapt a ajutat la cresterea importantei euro. Stabilirea unei politici monetare credibile si bine orientate, precum si imbunatatirile privind lichiditatile din zona pietelor de capital au fost alti factori care au contribuit la ascensiunea euro in primii ani ai Uniunii Monetare.

Folosind un portofoliu bazat pe motivele specifice a BC pentru detinerile de rezerva a fost demonstrat ca recentele modele de utilizare a monedei euro ca moneda de rezerva poate reflecta scaderea importantei de autosigurare sau motive de tranzactie in managementul rezervelor bancii centrale. Astfel de motive ar favoriza in general folosirea dolarului american drept moneda pentru rezerve, deoarece ofera un „hedge” asupra „blocajelor” globale de capital. In timp ce repartizarea rezervele bancilor centrale converge spre o mult mai traditionala variatie minima de portofolii, multe tari cu rate de schimb stabile pot gasi optim sa ramana „supraincarcate” cu o moneda de referinta, care de cele mai multe ori este dolarul american.

Cum multe dintre tarile cu rezerve considerabile iau in calcul posibilitatea de a transfera o parte din valute dinspre bancile centrale spre fonduri de investitii profitabile, bursa valutara poate deveni mult mai relevanta pentru portofolii.

In prezent, dintre multele roluri pe care moneda euro il are, cel de „rezerva valutara” a atras cel mai mult atentia publicului. In comparatie cu alte monede de circulatie internationala, monitorizarea euro in cadrul rezervelor valutare internationale este destul de dificila, deoarece multe dintre state nu doresc sa comunice cifre exacte cu privire la alcatuirea rezervelor valutare pe care le detin.

Dupa ce euro a inlocuit 11 monede in 1999, era clar ca el va fi folosit de asemenea in alcatuirea rezervelor valutare internationale. Defapt, prin inlocuirea monedelor de referinta europene (in special a marcii germane), euro imediat a preluat rolul international al acestora. Mai mult, pe langa „mostenirea” rolului de moneda internationala, multi analisti s-au intrebat daca euro ar putea sa capete un rol mult mai evident in cadrul sistemului monetar international, si chiar sa ameninte (si sa depaseasca) statutul dolarului de lider in cadrul pietelor financiar-valutare internationale. Asemenea considerente se bazau pe faptul ca euro acopera principalele premise pentru alcatuirea unei rezerve majore de valuta, ca se bazeaza pe o politica monetara stabila in combinatie cu o piata de capital solida, sustinuta de o economie puternica. In acelasi timp, alti observatori, in special bancile centrale, se asteptau ca aparitia euro sa conduca doar la schimbari treptate in cadrul compozitiilor rezervelor valutare internationale.

Dezbaterile privind rolul euro in cadrul rezervelor valutare internationale sau intensificat in ultimii ani, in special datorita cresterii rezervelor de euro acumulate de economiile in crestere. Cresterea semnificativa inregistrata in economiile in crestere – de la 964 miliarde dolari SUA in 1999 pana la 4,9 trilioane de dolaru SUA in 2007 – s-a datorat in special unei combinatii intre o serie de solutii de prevenire a crizei, o politica de tranzactii valutare orientata spre cresterea exporturilor (in special in zona Asiei) si o crestere semnificativa a pretului petrolului. In asemenea conditii, monitorizarea cotelor euro in rezervele internationale a fost deseori legata de o politica globala cum ar fi deficitul bugetar si nivelul ratelor dobanzilor din SUA. Multi chiar au sustinut ca sub un sistem „Bretton Woods II” , multe dintre economiile aflate in crestere au contribuit la finantarea actualului deficit bugetar al SUA, prin practicarea unor dobanzi mai mici decat cee din SUA, si prin investirea grosului rezervelor valutare in titluri guvernamentale americane.

O intelegere a fortelor ce dicteaza alcatuirea rezervelor valutare al bancilor centrale necesita intelegerea motivelor pentru care bancile centrale alcatuiesc aceste rezerve valutare. In mod normal, motivele sunt impartite in doua categorii: motive de tranzactionare si motive de portofoliu.

Motivele de portofoliu sunt similare cu obiectivele investitorilor privati (bancile centrale urmaresc sa obtina beneficiul maxim pentru un risc tolerabil, care deseori e considerat a fi mic).

Motivele de tranzactie sunt unice bancilor centrale, intrucat acestea sunt in stransa legatura cu detinerea de rezerve de precautie in scopul echilibrarii balantei platilor. Mai specific, motivele de tranzactie se refera la folosirea rezervelor valutare pentru interventia asupra pietelor valutare internationale, si pentru acoperirea importurilor sau exporturilor in tarile al caror acces la piata de capital international este limitat sau intrerupt.

In primii ani ai Uniunii Monetare, aportul euro in cadrul rezervelor valutare internationale a crescut substantial, cu mult peste cel al monedelor pe care le-a inlocuit. Aportul euro a crescut chiar si in tari care sunt traditional orientate pe dolarul american. De aceea, euro a devenit mult mai atractiv pentru bancile centrale.

Pe masura ce Bancile Centrale din tarile cu economii in crestere au inceput sa acumuleze cantitati notabile de rezerve valutare, compozitia valutara a portofoliilor oficiale este deseori discutata in contextul dezechilibrului mondial si al excedentului global de valuta.

Criza euro din 2010

Criza economică globală considerata de multi specialisti ca avand inceputul la finele lui 2007 a zdruncinat și si stabilitatea monedei euro. S-a dovedit printre altele că și în Europa instituțiile financiare, băncile, în setea lor de profit, au activat la marginea legalității, pe fondul unei neinterventii a organelor competente de supraveghere .Modelul Greciei demonstreaza acest lucru, care din dorinta de a primi apobarile pentru zona euro a falsificat datele sale economice și monetare , ascunzand riscul de faliment la nivel statal in care sa afla.. Totodata alte state din Zona euro ca de exemplu Spania, Portugalia, Germania ș.a nu-și îndeplinesc obligațiile prescrise de a-și limita datoriile bugetare anuale noi la maximum 3 % din PIB-ul anual și cele totale la 60 % din PIB,.

Drept consecință, în perioada martie-iunie 2010 statele Zonei euro au hotărât o serie de măsuri financiare cu scopul de a sprijini moneda euro, printre care garanții și credite în valoare totală de 750 miliarde euro (inclusiv o participare din partea FMI). Aceasta este o sumă exorbitantă, iar această hotărâre încalcă grav propriile principii ale Băncii Centrale Europene, care până acum și-a dorit să fie independentă de orice stat și orice politică.

Moneda unică europeană va continua să slăbească și ar putea ajunge la o paritate egală cu dolarul american, pe măsură ce Banca Centrală Europeană continuă să cumpere obligațiuni de stat pentru a susține economia regiunii, afirmă analiști ai pieței de profil, citați de Bloomberg.

Shaun Osborne, strateg șef la TD Securities, o firmă de investiții din Toronto, estimează că euro se va deprecia la 1,13 dolari în trimestrul al treilea și ar putea ajunge la 1,08 dolari până la sfârșitul anului. Prognoza lui Osborne a fost confirmată și de alți nouă analiști intervievați de Bloomberg.

Conform agenției de presă, Osborne este cel mai "precis" analist de curs valutar, predicțiile sale plasându-se într-o marjă de 4,1% față de cotația reală.

Moneda euro s-a depreciat cu 15% față de dolar în prima jumătate a acestui an, pe fondul îngrijorărilor legate de deficitele bugetare și criza datoriilor de stat din zona euro. Investitorii se tem că problemele financiar/fiscale ale statelor membre ar putea determina guvernele să reducă puternic cheltuielile publice, îngreunând astfel creșterea economică.

Marți, 6 iulie 2010, moneda unică europeană era cotată la la 1,2504 dolari. Euro a înregistrat în ultimele ședințe o ușoară revenire față de minimul istoric de 1,1877 dolari atins pe data de 7 iunie. Shaun Osborne consider însă ca va fi "extrem de dificil" pentru economiile din zona euro să-și mențină competitivitatea, în condițiile amenințărilor care planează asupra monedei.

Băncile centrale au început să înlocuiască euro în constituirea rezervelor valutare cu dolarul canadian sau australian pe fondul deteriorării calității de credit a guvernelor din Europa, Statele Unite și Japonia, se arăta într-o analiză anterioară a Bloomberg. "Diversificarea rezervelor, unul din motoarele din spatele puterii monedei europene, încă de la introducerea ei, nu va susține paritatea euro-dolar în următorii ani", spune Henrik Gullberg, strateg la biroul Deutsche Bank din Londra, cel mai mare jucător de pe piața Forex, și unul din profeții declinului euro în fața yenului și a ratei de schimb dolar-franc elvețian.