Rolul Modelului DE Comunicare DIN Familia DE Provenienta In Organizarea Relatiilor DE Cuplu
ROLUL MODELULUI DE COMUNICARE DIN FAMILIA DE PROVENIENȚĂ ÎN ORGANIZAREA RELAȚIILOR DE CUPLU
CUPRINS
INTRODUCERE
Actualitatea cercetării. În viața cotidiană inițiem, dezvoltăm sau încheiem relații cu persoanele din jurul nostru, omul fiind o ființă socială care nu poate trăi și exista decât prin intermediul relațiilor și în interiorul relațiilor. Concepută ca o instituție sau ca un sistem de relații, familia reprezintă primul și principalul mediu în care individul se formează și se dezvoltă.
Familia poate fi definită nu doar ca un ansamblu de indivizi, între care există legături biologice, de „sânge”, ci și ca un sistem viu, o instituție complexă, care nu există și nu se manifestă decât prin participarea membrilor săi la un ansamblu de credințe și de practici. Acest ansamblu de credințe și practici definește un „stil personal” al familiei respective care o va face să se deosebească de alte grupuri familiale sau de alți indivizi care nu fac parte din familie și nu sunt recunoscuți ca aparținând acesteia.
Activitățile previzibile, precum și regulile sau modelele din familie care servesc drept ancore psihologice și comportamentale pentru valorile și credințele fiecărui membru al familiei, dar și pentru familie ca întreg, oferă un simț al identității și al apartenenței la un grup care diferă de toate celelalte grupuri care pot fi identificate la nivelul societății.
Prin definiție ritualurile, inclusiv cele care se întâlnesc la nivelul familiei, sunt activități menite să se repete, într-un mod deliberat, coordonat și plin de semnificații. Puterea ritualurilor constă tocmai în succesiunea lor repetitivă. Fără aceste caracteristici definitorii, ritualul îmbracă doar forma rutinei.
Jacques Salome scria: „nu dragostea ține doi oameni împreună pe termen lung, ci respectul care există între ei; reciprocitatea posibilă a schimburilor dintre ei și vitalitatea mesajelor pe care și le trimit unul celuilalt”. Comunicarea este acel element care, după părerea noastră, face diferența între un cuplu care o să reziste crizelor ce se vor apărea pe parcurs și unul care, nu va rezista nici la primele divergențe. Comunicarea e atât de bine lipită de viață, încât ar fi inuman a încerca să le despărțim pe cele două. Iar în cuplu, cu atât mai mult comunicarea e esențială, întrucât e vorba de două suflete ce interacționează sentimental, fizic și spiritual [după 15].
Pentru cuplu, comunicarea este, alături de intercunoaștere, principalul instrument de dezvoltare a structurii și relațiilor cu rol familial. Atunci când partenerii sunt capabili să se asculte unii pe alții, să comunice eficient, ei pot conlucra și interacționa optim, astfel ca fiecare să fie stimulat în a se dezvolta și a resimți satisfacție. Un stil defectuos de comunicare poate angaja multiple disfuncții familiale.
În orice problemă de cuplu este bine ca cei doi parteneri să se concentreze în primul rând pe aspectele care vizează ameliorarea comunicării dintre ei. Orice conflict ar fi bine să fie abordat direct, nicidecum evitat sau ignorat. Așadar, identificăm problema și încercăm să găsim împreună cu partenerul cea mai bună soluție de a o rezolva. Cum anume? De pildă, putem adopta acele comportamente care știm că oferă plăcere partenerul nostru. Este bine să ne comportăm astfel încât să oferim satisfacție celui de lângă noi. Psihologii consideră că gradul de satisfacție într-un cuplu este dat de numărul de interacțiuni pozitive între parteneri. Cei care nu se înțeleg bine au mai multe interacțiuni negative decât pozitive. Interacțiunile negative sunt generatoare de sentimente ostile și contradictorii. Partenerii se supără unul pe celalalt, se blamează sau se pedepsesc reciproc.
În concluzie, o dificultate, o criză, o problemă profesională sau o problemă sexuală pot să separe un cuplu sau pot să-i apropie și mai mult pe cei doi, totul depinzând de răspunsul lor la situația cu care se confruntă. Dacă sunt dispuși să-și acorde încredere și să-și împărtășească unul celuilalt temerile, ei pot să-și cimenteze și mai mult relația.
Problema cercetării. În cercetarea de față am pornit de la problema identificării și determinării principalelor moduluri de relaționare la nivelul cuplului conjugal precum și influența determinată de familia extinsă asupra adoptării tendințelor comunicativ-caracterologice împărtășite de partenerii conjugali.
Obiectul cercetării îl reprezintă influența modelului de comunicare a familiei extinse asupra tendințelor comunicativ-caracterologice împărtășite de cuplu.
Scopul cercetării noastre este de a determina influența familiei extinse asupra tendințelor comunicativ-caracterologice exprimate în modelul de relaționare dominare – prietenie împărtășit de membrii cuplului conjugal precum și asupra nivelului de încredere în sine a partenerilor de cuplu.
Obiectivele investigației:
Cercetarea teoretică și identificarea concepțiilor cu referință la comunicare, comunicarea în cuplu, la relațiile de cuplu conjugale și extraconjugale, structura familiei de bază și extinsă.
Proiectarea și realizarea experimentului de cercetare în scopul determinării influenței modelului de comunicare a familiei de proveniență asupra relațiilor de cuplu.
Determinarea instrumentelor de diagnostic.
Aplicarea testelor pe un eșantion de persoane ce formează un cuplu de minimum 3 ani și maximum de 5 ani.
Interpretarea rezultatelor, înaintarea concluziilor și a recomandărilor.
Ipoteza de fond a cercetării. Principalii factori care influențează modul de evoluție al unei relații de comunicare în cuplu sunt determinați de particularitățile pe care le prezintă individul, de structura sa personală, de educația care l-a modelat de-a lungul anilor și nu în ultimul rând de influența relațiilor cu familia extinsă a acestora. Astfel, în calitate de ipoteze experimentale noi am afirmat următoarele:
Ipoteze operaționale.
Nivelul curajului social este mai mare la partenerii cuplurilor conjugale cu familie extinsă decât la partenerii cuplurilor conjugale fără familie extinsă.
În cadrul modelului relațional împărtășit de partenerii conjugali tendința comunicativ-caracterologică de dominare este mai mare la femei decât la bărbați.
În cadrul modelul relațional dintre partenerii conjugali cu familie extinsă tendințele comunicativ-caracterologice așa ca, prietenie și altruism, se manifestă la un nivel mai înalt decât în cadrul modelului relațional adoptat de partenerii conjugali fără familie extinsă.
Starea emoțională a partenerilor cuplului depinde de orientarea acestora spre comunicare.
Baza conceptuală a cercetării: elaborările teoretice referitoare la conceptul de comunicare, procesul de comunicare, formele de comunicare (M. Dinu, I. Mitrofan, V. Tran, I. Stănciugelu, J. C. Abric, I. Chiru, D. McQuail, F. Dance, J. Fiske, F. Saussure, L. Saules); abordări conceptuale cu referință la comunicarea în cuplu (Risjin J., Faunce E., Mitrofan I., Mitrofan N., Satir V., Markman, Gottman, Freud S., Nuță, A.); teoriile privind structura evoluția familiei (A. Adler); teoriile despre masculinitate/feminitate (Terman, Milles, Guilford-Zimerman); studiile privind dezvoltarea personalității femeii (P. Laine).
Metode, procedee și tehnici de cercetare.
Metode teoretice: analiza și sinteza literaturii psihologice, metodico-științifice privind problema de cercetare lansată; metoda ipotetico-deductivă pentru lansarea ipotezelor, interpretarea și explicarea rezultatelor obținute în cercetare.
Metodele empirice. Experimentul de constatare a fost realizat prin utilizarea următoarelor metode:
Diagnosticarea orientării personalității B. Bass
Testul „Autoaprecierea stării psihice: starea emoțională, activismul general, dispoziția” (SAN)
Testul încrederii în sine de V. Romek.
Metoda diagnosticării relațiilor interpersonale de T. Leary.
Metode statistice: calculele statistico-matematice au fost realizate prin intermediul programului computerizat SPSS 14‚ folosindu-se mai multe metode: de calcul al abaterii standard‚ a mediilor și semnificațiilor mediilor‚ a cotelor procentuale‚ compararea mediilor (t-Student și Wilcoxon)‚ de corelație a mediilor la două distribuții (Bravais-Pearson). S-a recurs atât la analiza cantitativ-statistică‚ cât și calitativă. Datele au fost ordonate în tabele și grafice prin intermediul programelor computerizate SPSS 14 și Microsoft Excel pentru a se obține o mai bună ilustrare a rezultatelor.
Etapele investigației.
I etapă: reprezintă documentarea prealabilă, studiul materialului teoretic,
a II-a etapă: stabilirea problemei, obiectului și problemei cercetării; stabilirea scopului și obiectivelor operaționale;
a III-a etapă: înaintarea ipotezelor cercetării (ipotezei de bază și a celor operaționale);
a IV-a etapă: planificarea strategică experimentală;
a V-a etapă: analiza metodelor și procedeelor de culegere a datelor;
a VI-a etapă: diagnosticarea unui eșantion de cupluri cu ajutorul metodelor stabilite;
a VII-a etapă: prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute;
a VIII-a etapă: elaborarea concluziilor și a recomandărilor.
Baza experimentală a cercetării. În cadrul cercetării noastre a fost selectat un eșantion de 52 de persoane, 26 cupluri conjugale care se află într-o relație de cuplu de minim 3 ani și maxim 5 ani, cu vârsta cuprinsă între 25 – 35 ani. Eșantionul a fost selectat după principiul prezenței și menținerii relațiilor cu membrii familiei extinse. Astfel, pentru realizarea scopului propus au fost selectate 26 de cupluri din or. Chișinău, dintre care 16 cupluri cu prezența membrilor familiei extinse și cu care aceștia mențin relații apropiate cu ele și 10 cupluri care nu au familie extinsă. Toți membrii eșantionului sunt vorbitori de limbă română.
Valoarea teoretică și practică a lucrării. La nivel primar al unei cercetări este necesară și indispensabilă sinteza teoriilor, abordărilor teoretice, evidențierea aporturilor cercetătorilor predecesori în scopul evitării unor repetări inutile. Partea teoretică a lucrării constituie o trecere în revistă a particularităților investigate în partea practică.. Teoria inclusă în cercetare nu se prezintă doar ca o introducere ce motivează investigarea practică ci prin sine însuși formulează concluzii, paralele între fenomenele abordate uneori prin controverse de diverși autori.
Termenii cheie: armonie în familie, altruism, agresivitate, diadă, climat familial, model de relaționare, parteneri conjugali, tendințe comunicativ-caracterologice, dominare, încredere în sine, curaj social, prietenie, cuplu aflat în căsătorie, cuplu aflat în concubinaj, relație de cuplu, relații extraconjugale, evoluție ciclică etc.
1. COMUNICAREA ÎNTRE ARTĂ ȘI ȘTIINȚĂ
1.1. Noțiuni fundamentale ale conceptului de comunicare
Persoana umană se identifică cu comunicarea. Comunicarea este o realitate atât de complexă și de universală, încât nici-o disciplină până în prezent nu și-a putut asuma dreptul și responsabilitatea de a aborda acest fenomen în totalitatea lui. Fenomenul comunicării este abordat, printre alte discipline, de către sociologie, psihologie, lingvistică, istorie, informatică, antropologie, semiotică etc. Diversitatea punctelor de vedere, materialul extrem de bogat al cercetărilor nu elimină complexitatea comunicării, ci, dimpotrivă, o amplifică [6, p. 11].
Comunicarea este un cuvânt care se află pe buzele fiecăruia dintre noi. Este un cuvânt polisemantic, cu o pluralitate de semnificații. Care sunt acestea? Să facem o scurtă trecere în revistă.
Comunicare vine din lat. communis care înseamnă a pune în comun lucruri, indiferent de natură, a fi în relație. Aceasta e semnificația inițială a cuvântului, căreia timpul i-a alăturat o mulțime de alte conotații. „Odată cu răspândirea creștinismului s-a conturat sensul sacramental, cuvântul desemnând împărtășirea credincioșilor în cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai târziu. Din această ultimă accepțiune, s-a dezvoltat antonimul excomunicare, care semnifică interdicția de a primi împărtășaîmpărtășania, echivalentă cu excluderea din comunitate și punerea, practic, în afara legii [15, p. 15].
O definiție ultragenerală dată comunicării poate fi: „comunicarea reprezintă transmitere de informații” [5, p. 71] sau, aproape cu același grad de generalitate, comunicarea este un „proces de stabilire a semnificațiilor, întâlnit în toate situațiile sociale” [31, p. 117].
În psihologie, este acceptabil să explicăm a comunica prin actul de a „împărtăși, a pune împreună, a crea o legătură” [36, p. 82]. Ulterior, precizează autorii înainte menționați, apare sensul de a transmite, sens care se impune decisiv, odată cu importanța majoră a mijloacelor de comunicare în societatea contemporană.
Conform Dicționarului enciclopedic vol. VI, termenul comunicare are foarte multe sensuri, acoperind domniile în care acesta este folosit [10, p. 73]. Astfel, putem citi:
„Înștiințare, știre, veste. Aducere la cunoștința părților dintr-un proces a unor acte de procedură (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de la data comunicării”.
„Prezentare într-un cerc de specialiști a unei lucrări științifice”.
„Mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată într-un limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup” [48, p. 14].
O definiție cu o largă sferă de cuprindere ne oferă Ch. Osgood, în lucrarea „A vocabulary for Talking about Communication”: „în sensul cel mai general, se vorbește de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influențează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care se leagă” [după 48, p. 12].
Așa cum precizează J. C. Abric, un rol determinant în analiza conceptului îl are și feedbackul. Astfel, „comunicarea reprezintă modul fundamental de interacțiune psihosocială a persoanelor realizată prin intermediul simbolurilor și a semnificațiilor social – generalizate ale realității, în vederea obținerii stabilității ori a unor modificări de comportament individual sau de grup [după 11, p. 6].
Un alt sens al conceptului, unul la modă: comunicarea ca transmitere a unei imagini. Oamenii politici, artiștii, oamenii de succes, oamenii a căror reușită în carieră depinde de imaginea pe care publicul și-o face despre ei, acordă o maximă importanță acestor reprezentări referitoare la propria lor persoană. Această reprezentare / imagine, nu este lăsată la voia întâmplării; este consolidată permanent, și făcută să fie pozitivă, cu ajutorul consilierilor în domeniul comunicării. Spunem despre acești oameni că au „priză la public”, că „reușesc să comunice”.
Așadar, comunicarea este greu de definit. „Are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul, și, în fapt, toate comportamentele umane” (Shannon și Weaver) [după 48, p. 12].
După Denis McQuail și Franck E. X. Dance, o definiție completă a comunicării ar trebui să ia în calcul următoarele aspecte [după 43, p. 17]:
simboluri, vorbire, limbaj;
înțelegerea / receptarea, nu transmiterea mesajelor;
interacțiune, relație – schimbul activ și coorientarea;
reducerea incertitudinii – ipotetică dorință fundamentală, ducând la căutarea de informație în scopul adaptării;
procesul – întreaga secvență a transmiterii;
transfer, transmitere – mișcare conotativă în spațiu și timp;
legătură, unire – comunicarea în ipostază de conector, de articulator;
trăsături comune – amplificarea a ceea ce este împărtășit sau acceptat de ambele părți;
canal, purtător, rută – o extensie a „transferului”, având ca referință principală calea sau „vehiculul” (sistemul de semne sau tehnologie);
memorie, stocare – comunicarea duce la acumulare de informație / depozite informative;
răspuns discriminatoriu – accentuarea acordării selective de atenție și a interpretării;
stimuli – accentuarea caracterului mesajului în cauză, a răspunsului sau a reacției;
intenție – accentuează faptul că actele de comunicare au un scop;
momentul și situația – acordarea de atenție contextului actului comunicativ;
putere – comunicarea văzută ca mijloc de influență.
După cum am văzut, comunicarea are multiple înțelesuri; este un concept care include toate procesele prin care oamenii se influențează unii pe alții. Ca proces social, comunicarea este o știință autonomă, iar conceptele fundamentale pe care se bazează, sunt următoarele [48]:
Cuvânt: foarte rar vorbim de cuvinte izolate. De obicei, unitatea de comunicare este fraza, sau ansamblul de fraze, integrate unui enunț.
Cod: „este un sistem de înțelesuri comun membrilor unei culturi. Constă atât în semne cât și în reguli sau convenții care determină în ce mod și în ce context semnele sunt folosite pentru a forma mesaje complexe. Distingem între coduri ale comportamentului (convenții sociale) și coduri de semnificații (sisteme de semne, lingvistice, imagistice, gestuale etc.)”.
Conotație: aduce cu sine asocierea cu partea evaluativă, cu partea valorică a cuvintelor. Cuvintele au o semnificație generală (valabilă pentru toți vorbitorii) și o semnificație variabilă (prezentă doar la anumiți vorbitori, ci variabile semnificații secundare).
Denotație: „reprezintă acea latură a semnificației unui cuvânt care, pentru toți cei care aparțin unei comunități de limbă este mai mult sau mai puțin identică”.
Feed-back: este vorba despre acele răspunsuri ale receptorului care formează și deformează mesajul ulterior al emițătorului. În literatura de specialitate regăsim două tipuri de feed-back: pozitiv și negativ:
feed-backul pozitiv: încurajează comportamentul comunicațional;
feed-backul negativ: încearcă să schimbe comunicarea sau chiar să o întrerupă.
Semnal: „este orice element purtător de informație, cu condiția ca acesta să fi fost produs în mod deliberat de cineva care se așteaptă ca acesta să fie înțeles ca atare”. Semnalul joacă un rol fundamental. Nu există comunicare deplină fără semnal (de exemplu, cuvintele sunt semnale cu ajutorul cărora sunt transmise informații).
Semn: Ferdinand Saussure este cel care acordă termenului semn un sens precis, diferit de cel de limbaj curent; „el desemnează o unitate complexă, compusă din alte două unități: semnalul și sensul său. Aceste două entități primesc denumirea de semnificant (semnal) și semnificat (semn). Se utilizează frecvent termenul – expresie – pentru semnificant și – conținut – pentru semnificat [46, p. 25]. Sensul comun al semnului se referă la un cuvânt sau mai multe cuvinte dintr-o limbă, care indică un obiect exterior. Deci, semnul este asociat unui concept; acesta, la rândul său, provoacă o imagine mentală.
Sens: fiecărui semnal îi corespunde un sens, sau o semnificație. Sensul nu există decât în mintea umană. Comunicarea este destinată sensului.
1.2. Analiza schemei procesului de comunicare
Așa cum știm, fiecare proces de comunicare are o structură stabilită și determinată de relația trinomului emițător – mesaj – receptor.
Schema clasică a comunicării se prezintă în următoarea succesiune de elemente [15]: mesajul este elaborat de o sursă și este codificat de un transmițător sub forma unor semnale. Acestea străbat un canal. Pe acest traseu apare pericolul distorsionării mesajului, ca urmare a intervenției unei surse de zgomot. Receptorul decodifică mesajele, dându-le forma inițială. Meritul acestei scheme este că ne ajută să înțelegem corect esența oricărei comunicări.
Elementele procesului de comunicare [48, p. 19]:
emițătorul și receptorul, parteneri în procesul comunicării;
abilitatea partenerilor de a folosi un cod de comunicare (de transmisie și de recepție a mesajelor);
existența unui canal de transmisie a mesajului.
Mesajul – o componentă esențială și complicată a procesului de comunicare; presupune codificare și apoi decodificare, presupune existența unor canale de transmitere, este influențat de deprinderile de comunicare ale emițătorului și destinatarului, de contextul în care are loc comunicarea.
Feed-back-ul un mesaj de răspuns, cu privire la comunicarea făcută. După J. Abric, feed-back-ul are următoarele funcții [1]:
Funcția de control al înțelegerii, al receptării în bune condiții, a mesajelor;
Funcția de adaptare a mesajului la caracteristicile subiecților;
Funcția de reglare socială prin rolurile și funcțiile îndeplinite de actorii sociali;
Funcția socio-afectivă: crește siguranța internă și satisfacția subiecților.
Canalele de comunicare – căile urmate de mesaje.
Mediul comunicării – este influențat de mijloacele de comunicare. Așadar, vorbim despre un mediu scris, mediu oral, mediu vizual.
Contextul comunicării – contextul de comunicare are trei dimensiuni: fizică, socio-psihică, și temporală. Irena Chiru le explică astfel [11, p. 12]:
dimensiunea fizică – reprezintă mediul propriu zis în care se desfășoară comunicarea
dimensiunea social-psihică – include statusurile și relațiile dintre participanți, rolurile jucate, caracterul formal/nonformal al situației etc.
dimensiunea temporală – se referă la timpul zilei favorabil sau nu comunicării, la succesiunea replicilor etc.
Barierele – reprezentate de zgomotele, filtrele perturbările ce apar în procesul de comunicare. Acestea pot perturba mesajul, câteodată cu asemenea intensitate, încât între acesta și mesajul primit să existe diferențe substanțiale. Menționăm că, „în procesul de comunicare, barieră reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau eficiența transferului de mesaj” [38, p. 21]. În literatura de specialitate vorbim despre bariere de limbaj, bariere de mediu bariere datorate poziției emițătorului și receptorului, bariere de concepție.
Conform L. Saules, în procesul de comunicare pot interveni următoarele bariere. Le considerăm în formulele următoare [după 48, p. 20-21]:
Bariere de limbaj:
aceleași cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;
cel ce vorbește și cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire și experiență;
starea emoțională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude;
ideile preconcepute și rutina influențează receptivitatea;
dificultăți de exprimare;
utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.
Bariere de mediu:
climat de muncă necorespunzător;
folosirea de suporți informaționali necorespunzători;
atmosfera locului de muncă poate împiedica angajații să spună ceea ce gândesc cu adevărat, ce simt;
Poziția emițătorului și receptorului în comunicare:
sentimentele și intențiile cu care interlocutorii participă la comunicare;
caracterizarea diferită, de către emițător și receptor a situației în care are loc comunicarea;
imaginea pe care o are despre sine și despre intrerlocutor, participantul în procesul de comunicare.
Bariere de concepție:
existența presupunerilor;
lipsa de atenție în receptarea mesajului;
concluzii pripite asupra mesajului;
rutina în procesul de comunicare;
lipsa de interes în receptarea mesajului.
1.3. Verbal, paraverbal, nonverbal în comunicare umană
Ținând cont de natura semnelor utilizate în codarea informației și, de asemenea, ținând cont de canalul pe care este transmisă informația în cea mai mare parte a timpului, putem considera comunicarea umană pe trei paliere de analiză: comunicare verbală; comunicare paraverbală; comunicare nonverbală.
Comunicarea verbală. Laurențiu Șoitu remarcă, în lucrarea „Comunicare și acțiune”: „Cuvântul, prin forța sa expresivă, dă valoare comunicării. Este mijlocul de comunicare cel mai bogat în sensuri, în rezonanțe interioare generate și amplificate de muzicalitatea rostirii” [47, p. 111]. Reprezintă cea mai studiată formă a comunicării. Este specific umană are formă orală și/sau scrisă. Prin intermediul acestui tip de comunicare se realizează formularea, transmiterea și stocarea conținuturilor, cu variate grade de dificultate. Vorbind despre comunicarea verbală în cadrul comunicării didactice, literatura de specialitate conturează câteva principii [13, p. 111]:
„emiterea determină recepția”;
„mesajul circulă de la un pol preponderent activ (profesorul), spre un receptor relativ pasiv”;
„desfășurarea lanțului comunicativ are direcție liniară; etapele prezente le condiționează automat pe cele viitoare”;
„dacă în codare și decodare (repertoriul educatorului și repertoriul educatului) se folosește aceeași cheie lingvistică, mesajul își atinge ținta”.
Individualizarea comunicării verbale este determinată de prezența următorilor tipuri de stimuli [48]:
Stimuli de natură internă:
„experiențele personale, mentale, fizice, psihologice etc.”;
„atitudinile personale datorate educației, statutului profesional etc.”;
„percepția și concepția noastră despre lume, despre noi înșine etc.”;
„deprinderile proprii de comunicator precum și nivelul de comunicare al interlocutorului”.
Stimuli de natură externă:
„tendința de abstractizare – reținerea doar a unei însușiri, a unei relații etc.”;
„tendința deductivă – impunerea unei concluzii ce rezultă din elemente evidente”;
„tendința evaluării – de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane”.
O comunicare eficientă presupune satisfacerea unor condiții, atât din partea vorbitorului, cât și din partea ascultătorului. Caracteristicile ce țin de personalitatea vorbitorului se referă la [38, p. 184]:
claritate – organizarea riguroasă a conținutului, pentru a ușura înțelegerea acestuia;
acuratețe – folosirea unui vocabular adecvat pentru a putea exprima sensurile dorite;
empatie – vorbitorul trebuie să fie capabil de deschidere către interlocutori, să înțeleagă și să adopte perspectiva celuilalt;
sinceritate – menținerea într-o situație naturală, firească;
contactul vizual – este o probă a credibilității și a disponibilității pentru dialog;
postură – poziția corpului, a mâinilor, a picioarelor trebuie controlate în timpul vorbirii etc.;
voce – volum, intensitate;
pauzele de vorbire – necesare pentru a pregăti auditoriul pentru o idee important.
Calitățile unui bun ascultător se referă la:
„disponibilitatea pentru ascultare”;
„manifestarea interesului”;
„ascultarea în totalitate”;
„ascultarea critică”;
„concentrarea atenției”;
„luarea de notițe”;
„susținerea vorbitorului”.
Comunicarea paraverbală. Se referă la transmiterea informațiilor prin intermediul elementelor vocale care însoțesc vorbirea, în general. Este vorba despre:
caracteristicile vocii;
intensitatea vorbirii;
particularități de vorbire, de pronunție;
debitul vorbirii;
intonația vorbirii;
pauzele.
Este deosebit de importantată conștientizarea importanței și impactului tuturor acestor elemente pentru claritatea, și eficiența comunicării, Componenta paraverbală are un impact deosebit asupra aspectului atitudinal al comunicării.
Comunicarea nonverbală. Se referă la transmiterea informațiilor printr-o mulțime de semne: mișcări, gesturi, expresie facială, privire, zâmbet, postură, vestimentație, culoare, proxemică [9].
Trebuie să reținem un lucru foarte important: vorbim cu ajutorul organelor vocale, dar comunicăm cu întregul nostru corp, și chiar mai mult de atât.
Să explicăm câteva din elementele cel mai des întâlnite în comunicare:
Expresia feței: fața este cea mai expresivă parte a corpului, este un mijloc de comunicare de maximă importanță și intensitate. Se consideră, de exemplu, că ceea ce exprimă ochii e mult mai relevant, decât ceea ce exprimă cuvintele.
Mimica: este partea feței noastre care comunică. De exemplu: ochii larg deschiși, sprâncenele ridicate semnifică mirare; buzele strânse, ezitare, fruntea încruntată, supărare etc.
Privirea: este oglinda sufletului. Chiar și simplul fapt de a nu privi, are un înțeles, capătă o semnificație. O privire directă, neclintită poate însemna onestitate, curaj, sau intimitate, privirea în jos înseamnă tristețe, modestie, timiditate, ascunderea emoțiilor, evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, vinovăție etc.
Zâmbetul: exprimă o gamă largă, extinsă de emoții: plăcere, bucurie, surpriză, ironoe, deznădejde, cinism, jenă, satisfacție, promisiune etc.
Comunicarea tactilă: chiar dacă știm faptul că statele cele mai avansate din lume nu sunt „societăți tactile”, atingerea reprezintă un important liant social. S. Jones și E. Yarbrough clasifică funcțiile comunicării tactile în cinci clase principale [după 15]:
atingeri care transmit emoții pozitive. „Mama care alăptează, adultul care mângâie un copil înlăcrimat, partenerul care te sărută, mâna șefului care te bate pe umăr pentru încurajare etc., toate acestea sunt legături tactile care exprimă sentimente calde, afectuoase”.
atingeri în joacă. „Acestea au un puternic caracter metacomunicativ, ușurează interacțiunea, fără să angajeze răspunderea celui ce atinge pentru actul atingerii”.
atingeri de control. „Vizează dirijarea comportamentelor, a atitudinilor, a sentimentelor persoanelor atinse. Atingerea de control implică o relație de dominare, deci ea nu poate fi efectuată decât unidirecțional.
atingerea rituală. Cea mai cunoscută este strângerea mâinii în semn de salut. La fel de des întâlnită este sărutarea pe obraz, la întâlniri.
atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă. Poate îmbrăca diverse forme, de la susținerea unei persoane care urcă sau coboară dintr-un vehicul, tamponarea frunții unui bolnav etc. chiar dacă obiectivul este altul, gesturile de acest fel transmit și informații afective, pentru că presupun prezența unui sentiment pozitiv.
Proxemica. Este vorba despre limbajul spațiului. Proxemica studiază toate tipurile de relații spațiale, ca mod de comunicare. „De exemplu, în majoritatea culturilor europene nu se apreciază apropierea cu mai mult de 40 – 50 cm decât în cazul celor din familie sau a persoanelor iubite; aceasta definește spațiul intim. Apropierea exagerată poate comunica amenințare sau relații strict personale; depărtarea excesivă poate comunica aroganță, statut social superior” [48, p. 98].
Limbajul culorilor. Culoarea, dincolo de percepția afectivă, reflectă personalitatea noastră. Culoarea este și o cale de comunicare. Culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă comunicarea. De asemenea, monotonia dar și varietatea excesivă de culoare, inhibă și îi distrag pe comunicatori [48, p. 99].
2. COMUNICAREA – PROCES DE RELAȚIONARE INTERUMANĂ
2.1. Analiza modului de structurare a relațiilor interpersonale
Din punct de vedere al relațiilor comunicaționale care se regăsesc la nivelul familiei se pot identifica anumite aspecte care îmbracă forma ritualurilor și care contribuie la consolidarea sau, dimpotrivă, la destabilizarea legăturilor care există între membrii unei familii.
Pentru a putea identifica principalele aspecte ritualice care se întâlnesc la nivelul cuplului conjugal trebuie să definim relațiile interpersonale care au loc la nivelul acestei diade [4, p. 19].
Analizând modul de structurare a relațiilor interpersonale și factorii structurării relațiilor interumane constatăm că și relațiile interumane care se stabilesc la nivelul familiei pot fi caracterizate ca și fenomene complexe și diferențiate, de natură și de formă foarte variată.
Orice relație interumană, inclusiv cea care se stabilește între partenerii unui cuplu conjugal, presupune modificări permanente, în funcție de care se va structura continuu, precum și o evoluție, atât a relației ca unitate, cât și a fiecărui individ care intră în această relație, luat separat, dar ca parte componentă a relației. Astfel, orice relație trebuie să parcurgă mai multe etape în procesul său de definire. Marc și Picard identifică trei nivele pe care le parcurge o relație de-a lungul evoluției sale: nivelul imediat, „al întâlnirii”, nivelul în care se stabilește natura relației și durabilitatea în timp a relației [după 25, p. 76].
Pentru a înțelege modul de evoluție al relației de cuplu am încercat să identificăm principalele transformări care au avut loc de-a lungul anilor la nivelul familiei, prin prisma modului de analiză a sociologilor care au fost preocupați de acest subiect. Constatăm o evoluție semnificativă a familiei contemporane în comparație cu familia pe care o descrie Emil Durkheim. Dacă în concepția lui Durkheim familia este pe de o parte din ce în ce mai “privată” iar pe de altă parte este din ce în ce mai “publică”, interacționiștii consideră că familia cunoaște în această perioadă o dublă modificare: pe de o parte o “privatizare”, cu o atenție crescută pentru calitatea relațiilor din sânul familiei, iar pe de altă parte o “socializare” ca rezultat al unei intervenții mult mai mari a Statului în biasurile școlii și moralei [după 40, p. 110].
Din perspectivă funcționalistă nu există în societate organism fără funcții, elemente fără rol, configurații structurale fără utilitate, deci și familia este analizată prin prisma funcțiilor care au loc la nivelul ei, iar abordarea sistemică analizează structura familiei din punctul de vedere al psihoterapeuticii, cercetătorii începând să se intereseze de familie ca de o unitate marcată de disfuncționalități emoționale.
Reprezentanții utilitarismului își construiesc teoria bazându-se pe ideea că indivizii intră în relație unii cu alții, în ceea ce privește dragostea, prietenia, obligațiile profesionale, cu scopul de a obține anumite gratificații simbolice sau materiale, iar pentru a funcționa, relația trebuie să se bazeze pe o gratificație reciprocă.
În ceea ce privește societatea actuală, datorită decalajului existent între opiniile, mentalitățile și transformările din structurile sociale și la nivelul familiei au apărut mai multe modele ale acesteia, ca o alternativă a căsniciei. Astfel, în contemporaneitate, putem aduce în discuție o multitudine de aspecte care contribuie la existența și evoluția familiilor monoparentale, a cuplurilor consensuale, a familiilor recompuse sau mixte, a familiilor adoptatoare, precum și a relațiilor de coparentalitate și pluripaternitate [3, p. 129].
Funcționarea cuplului impune o segregație netă a rolurilor: activitatea productivă salariată este monopolizată de bărbați, iar cea casnică, neremunerată, revine femeilor. Activitatea profesională feminină devine sinonimă cu mizeria materială (lucrează numai femeile al căror salariu este absolut indispensabil) și/sau morală (activitatea profesională este echivalentă cu absența responsabilității sau chiar a dragostei materne, cu lipsa de decență, egoismul ș.a.). Sociologia funcționalistă nu a întârziat să deplângă dificultățile feminine în exercitarea rolurilor generate de ,,conflictul de rol” în care se află femeia al cărei rol-set conține atât roluri de soție-mamă, cât și roluri profesionale. La rândul ei, psihologia a deplâns consecințele negative ale ,,deprivării materne” asupra dezvoltării psiho-sociale a copilului.
Unii autori sesizează că orice conflict de rol este de fapt un conflict al așteptărilor legitime. Rezultă că un conflict de rol este trăit atunci când femeia se află în dificultate de a face față așteptărilor pe care ceilalți și ea însăși le formează. Dincolo de variațiile regionale, culturale ori situaționale, un fenomen social nou și o categorie sociologică nouă își face apariția: familiile în care ambii membri ai cuplului conjugal sunt aducători de venituri. Familia cu doi aducători de venit desemnează o familie conjugală în care ambii parteneri dețin un statut socio-profesional propriu, respectiv exercită o activitate salariată, indiferent de raportul între statutul (salariul) soțului și cel al soției; în cele mai multe familii cu doi activi, statutul soției este inferior celui al soțului, iar salariul ei reprezintă doar unul ,,de completare”, bărbatul rămânând principalul aducător de venituri [18, p. 32].
Femeile pot fi, așadar, întâlnite frecvent în spațiul instrumental pe care tradiția științifică l-a considerat spațiul ,,natural” al masculinității. Un raționament care părea că vine de la sine i-a făcut pe sociologii anilor 1970 să gândească că această mișcare va atrage după sine o pătrundere a bărbaților în spațiul domestic (,,natural”, ,,tradițional” feminin) și să vorbească despre o tendință de distribuire egalitară a rolurilor în familiile cu doi activi. Anchetele empirice păreau să dea câștig de cauză acestui raționament.
În societatea franceză, în urma unei anchete realizate în 1996, s-a demonstrat corelație între activitatea profesională feminină și asumarea de către bărbați a unor sarcini domestice. Cu cât statutul socio-ocupațional al femeii, era mai înalt, cu atât participarea masculină la activități domestice era mai mare: femeile ,,cadre” erau primele beneficiare ale acestei transformări.
În mod cert, generațiile actuale de bărbați se implică mai mult decât au făcut-o cele precedente în activități domestice, inclusiv – sau poate mai ales – în îngrijirea și educația copiilor. Cu tot atâta certitudine, însă, se poate afirma că familia egalitară, simetrică nu este altceva decât o construcție a cunoașterii, dar fără echivalent în realitatea empirică.
2.2. Dimensiuni și aspecte fundamentale ale relaționării la nivelul cuplului conjugal
La nivelul oricărui grup, oricărei forme de interacțiune interindividuală, raporturile stabilite se realizează și prin intermediul ritualurilor. Prin intermediul ritului, individul este capabil să își însușească o memorie colectivă și tradițiile specifice comunității din care face parte, practicile ritualice permițând creșterea stabilității comunității respective [22, p. 21].
Ritualurile familiale sunt formate din gesturilor și/ sau evenimentele care au loc în mod regulat în cadrul grupului familial, ele având o puternică semnificație pentru fiecare membru.
La nivelul familiei, ritualurile pot deține următoarele funcții: de comunicare, de diferențiere, ideologică, de transmitere inter și transgenerațională, de apărare împotriva conflictelor și angoaselor arhaice, de comemorare [2, p. 105].
În funcție de scopul pe care îl are de atins, individul își va dezvolta o anumită strategie de relaționare, strategie care va folosi anumite comportamente mai mult sau mai puțin conștiente.
Datorită faptului că procesul de comunicare reprezintă principalul mijloc prin intermediul cărora indivizii interacționează, stabilind relații de atragere sau de respingere, un act de comunicare trebuie să fie gândit ca un sistem complex, dinamic, producător de sens și purtător de scopuri pentru interlocutori, cu finalități multiple, în care transferul informației nu este decât unul dintre aspecte.
Pentru a înțelege specificul procesului complex al comunicării în cadrul cuplului conjugal trebuie să facem referire la tipurile de mesaje care se transmit la acest nivel și, implicit, la tipurile de limbaje prin intermediul cărora sunt codificate aceste mesaje. Analizând aspectele care caracterizează comunicarea verbală, dar și comunicarea nonverbală sau paraverbală putem să formulăm o imagine de ansamblu asupra modului de transmitere a mesajelor la nivelul cuplului conjugal, precum și a principalelor modalități de interacțiune pe care le folosesc partenerii de cuplu pentru a interacționa între ei [27, p. 70].
Totodată, prin analiza relațiilor comunicaționale putem identifica principalii factori care contribuie la apariția conflictului la nivelul cuplului conjugal și propunerea unor soluții prin intermediul cărora conflictele apărute să nu determine eroziunea respectivului cuplu. Constatăm că relația de comunicare între parteneri este influențată de o multitudine de factori care pot contribui la apariția și întreținerea conflictului. Aceștia sunt: incompatibilitatea partenerilor, personalitatea fiecăruia dintre ei, abilitățile pe care le dețin în ceea ce privește rezolvarea situațiilor conflictuale, circumstanțele stresante pe care fiecare dintre parteneri le trăiește. În plus, cel mai important factor care determină apariția și întreținerea conflictului se concretizează în diferențele care există între modul de comunicare al bărbaților și cel al femeilor. Datorită faptului că aceste diferențe există, ne marchează întreaga traiectorie de viață este important să le cunoaștem, iar în relația de comunicare să ținem cont de ele.
Principalii factori care influențează modul de evoluție al unei relații de comunicare sunt determinați de particularitățile pe care le prezintă individul, de structura sa personală, de modul în care acesta a evoluat datorită mediului în care s-a dezvoltat și datorită educației care l-a modelat de-a lungul anilor [26, p. 98].
Multitudinea de diferențe (psihologice, comunicaționale etc.) între cele două sexe au o influență semnificativă asupra modului de relaționare la nivelul cuplului conjugal. Ritualurile de comunicare sunt marcate de aceste diferențe și ele evoluează în sens pozitiv atunci când fiecare dintre cei do parteneri înțeleg, acceptă și respectă diferențele care există între ei.
De asemenea, în ultimii zeci de ani, relația de comunicare de la nivelul cuplului conjugal a suferit modificări importante datorită evoluției tehnicii și a practicilor culturale care își fac simțită prezența din ce în ce mai des în viața de familie a oricărui individ. Evoluția tehnicii, și în special a principalelor modalități de transmiterea a mesajelor, influențează din ce în ce mai mult modul de comunicare între partenerii unui grup și, implicit, ai unui cuplu conjugal. Televiziunea, internetul, videotelefonul etc. își pun amprenta în mod diferit în funcție de sexul individului, de cultura pe care acesta o are, de mediul de rezidență, de educația pe care a primit-o în familia de origine, influențând, în proporții diferite modul de relaționare între parteneri [34, p. 101].
Totalitatea acestor factori de influență ai unei relații de cuplu evoluează în funcție de ciclurile pe care le parcurge cuplul respectiv.
Roger Mucchielli identifică patru faze pe care le parcurg cuplurile conjugale, faze care sunt caracterizate de anumite elemente specifice [37]:
luna de miere: această fază a cărei durată diferită în funcție de cuplu, se poate desfășura pe o perioadă de timp de la câteva săptămâni până la un an. Prima etapă a oricărui cuplu conjugal se caracterizează, pe de o parte printr-o euforie deosebită dată de accederea la statutul social de familie, idealizarea viitorului care este trăit ca o internalizare a prezentului, iar pe de altă parte ca manifestarea unui dezinteres față de lumea exterioară cuplului și trăirea unui narcisism în doi, produs de către orientarea tuturor gândurilor și întregii afectivități către partener.
existența conjugală angajată: în general, această a doua fază se limitează, ca durată de timp, la primii ani ai cuplului și, în particular, la perioada în care nu există copii. Idealizarea partenerului și a relației de cuplu care a avut loc în faza anterioară nu rezistă realității care presupune nu doar o preocupare deosebită pentru partener, ci și organizarea practică a activităților, înfruntarea diferențelor de personalitate ale celor doi, descoperirea unor defecte etc., toate acestea reprezentând probleme cu care se confruntă cuplul în această fază.
stabilitatea și organizarea pe termen lung a cuplului: această a treia fază este caracterizată de nașterea primului copil, de organizarea relațiilor și a vieții interne a cuplului, analiza dificultăților cu care s-au confruntat în faza precedentă. Această fază poate fi situată între 5-7 ani și 15-20 ani de la constituirea cuplului. De asemenea, în jurul acestor „vârste” ale cuplului (5-7 ani și 15-20 ani ) se discută de momente care pot reprezenta din nou praguri care trebuie depășite pentru ca relațiile de cuplu să nu se dezorganizeze.
faza îmbătrânirii împreună: această ultimă etapă a cuplului reprezintă o nouă acceptare și un fel nou de angajament pentru a putea intra în ultima fază în care existența conjugală nu mai este pusă sub semnul întrebării. Este etapa când cei doi parteneri acceptă să își petreacă restul vieții împreună, să îmbătrânească împreună, făcându-și proiecte pe termen scurt, acestea fiind orientate mai mult spre copii.
2.3. Comunicarea în relația maritală. Stiluri de comunicare
Comunicarea, alături de intercunoaștere, reprezintă principalul instrument de dezvoltare a relațiilor maritale în cadrul structurii familiale. Prin comunicare se realizează configurarea rolurilor de gen, sincronizarea și dezvoltarea acestora și tot comunicarea asigură cuplului o structură stabilă a relațiilor de rol [41, p. 64].
În teoriile și cercetările contemporane, familia este unanim concepută ca un sistem dinamic, în perpetuă transformare, ca urmare a evoluției indivizilor ce o compun și a dezvoltării capacităților acestora de a interacționa în interiorul și în afara sa.
Ea se află continuu sub impactul stresurilor, exigențelor și a schimbărilor impuse de lumea exterioară. Individul uman este considerat un sistem energetic și informațional care tinde către armonie și împlinire, ceea ce depinde esențial de aptitudinile sale de a se dezvolta, de „a crește” biologic și spiritual, de a crea și produce într-o manieră convenabilă sieși și grupului căruia îi aparține. În analiza oricărui comportament uman se încearcă să se determine tendința și intenția de dezvoltare raportată la istoria individului și a familiei, modul în care acesta se inserează în situația familială actuală și răspunde nevoilor de dezvoltare ale fiecăruia, ca și speranța tuturor membrilor familiei în legătură cu viitorul lor [35, p. 101].
Pentru familie, comunicarea, alături de intercunoaștere, este principalul instrument de dezvoltare a structurii și relațiilor de rol familial. Atunci când membrii familiei sunt capabili să se asculte unii pe lații, să se întrebe și să comenteze asupra subiectelor în raport cu care doresc să se înțeleagă să se folosească de cuvinte pe care le așteaptă sau să se pronunțe pentru a obține consens informațional, ei pot conlucra și interacționa optim, astfel încât fiecare să fie stimulat în a se dezvolta și a resimți satisfacție.
Un stil defectuos de comunicare poate angaja disfuncții familiale multiple, se suscită adesea necesitatea unei terapii centrate pe ameliorarea modului de comunicare. În acest sens, J. Risjin și E. Faunce jalonează că principalele aspecte ale evaluării stilului și calității comunicării intrafamiliale sunt [după 32, p. 183]:
calitatea elocuțiunii (dicției);
schimbările de subiect (mesajele pot fi complete sau tangențiale, întrerupte sau cu tendință de trecere la alt subiect, evitante);
raportul între acord și dezacord (sunt capabili membrii familiei să fie în dezacord fără a se manifesta agresiv, iar divergențele de opinii sunt considerate drept „contribuții” sau „atacuri”);
intensitatea (membrii familiei își pot exprima afectele – mânie, tandrețe, afecțiune, nevoi sexuale, tristețe – cu suficientă intensitate sau se exprimă de o manieră monotonă, măsurată, rezervată, totdeauna cerebrală);
semnificația din punct de vedere al relației (comentariile sunt formulate în mod amical sau agresiv);
ordinea schimburilor verbale (cine se adresează și cui, cine este lăsat deoparte în conversație, cine vorbește în numele cui);
angajarea (în ce măsură membrii familiei se simt atrași să răspundă prin da sau nu sau printr-un mesaj clar la întrebările privitoare la proiectele și la deciziile lor);
respectarea promisiunilor (în ce măsură membrii familiei promit ceva, de care nu se achită ulterior);
configurația secvențială (exemplu: mama vorbește tatălui și copii o întrerup; tatăl vorbește și nimeni nu ascultă; mama vorbește și toată lumea ascultă și răspunde, mai puțin tatăl; primul născut începe să vorbească și conversația se termină printr-o mustrare făcută de tata sau mama).
V. Satir consideră că există cinci căi de care se folosesc indivizii pentru a comunica [după 35, p. 107-108]:
Concilierea presupune acordul cu o altă persoană chiar și atunci când sentimentele și convingerile personale sunt contrarii. Deși poate genera unele probleme și insatisfacții, pe termen lung, concilierea rămâne a fi o strategie de comunicare accesibilă și de stimulare a relațiilor interfamiliale.
Dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o nevoie mare de afirmare și demonstrare a puterii, având deseori un comportament hipercritic, dictatorial. Acestea au mare nevoie de a fi ascultate, de a-și dovedi lor însele forța eu-lui, poziția de autoritate.
Rezonabilitatea este o modalitate comunicațională proprie, mai ales, celor care manifestă o incapacitate în a-și exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie de teamă (blocaj afectiv).
Irelevanța mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evaziv, prin care cuvintele persoanei respective nu au legătură cu ceea ce se întâmplă în mediul apropiat, desemnând o manieră non-implicativă, care poate abate atenția de la obiectul discutat.
Concordanța exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se potrivesc cu convingerile și comportarea individului, fiind cea mai sanogenă pentru relațiile interpersonale.
Importanța schimburilor în interiorul cuplului este atestată de relația între o bună comunicare în cadrul acestuia. Pentru familie, „comunicarea, alături de intercunoaștere, este principalul instrument de dezvoltare a structurii și relațiilor de rol familial. Atunci când membrii familiei sunt capabili să se asculte unii pe alții, să se întrebe și să comenteze asupra subiectelor în raport cu care doresc să se înțeleagă și să se folosească de cuvinte pe care le așteaptă sau să se pronunțe pentru a obține consens informațional, ei pot conlucra și interacționa optim, astfel încât fiecare să fie stimulat în a dezvolta și a resimți satisfacție” [35, p. 161].
Comunicarea în interiorul cuplului primește diferite aspecte: ea cuprinde atât schimburile verbale cât și înțelegerea mesajelor non-verbale emise de partener.
Comunicarea verbală. Un studiu longitudinal efectuat de Markman (1981) [după 51] pe o durată de cinci ani la cuplurile ce au evoluat de la logodnă la căsătorie arată că subiecții au răspuns cu regularitate la problemele discutate și cu privire la satisfacția în ceea ce privește relația lor. Autorul constată faptul că perechile ce estimează că au avut o comunicare pozitivă sunt acelea care după cinci ani se declară fericiți în căsătoria lor. Aceasta arată rolul primordial pe care îl are comunicarea în relațiile stabile. În decursul vieții, cuplul traversează o multitudine de diferențe și conflicte. Maniera în care acestea sunt rezolvate determină calitatea relațiilor și permite ca aceasta să se perpetueze. Un studiu făcut de Gottman (1979) asupra comunicării în cuplurile ce trăiesc o căsătorie fericită și cuplurile nefericite a permis izolarea impactului diferitelor tipuri de comunicare [după 51, p. 152]:
intenția de comunicare – nu există diferențe în ceea ce privește intenția de comunicare în interiorul diferitor cupluri, chiar și în cuplurile nefericite nu există intenția de a răni, de a jigni partenerul;
impactul comunicării – proporția aspectelor negative în comunicare este mai mare la cuplurile nefericite;
discutarea problemelor – toate cuplurile își reproșează reciproc anumite comportamente, însă partenerii din cuplurile fericite sunt cel mai adesea capabili să înțeleagă punctul de vedere al partenerului;
negocierea unui acord – cuplurile nefericite fac diverse contrapuneri închizându-se într-o bătălie de orgolii, în timp ce cuplurile fericite caută soluții de compromis;
atribuirea de intenții – toate cuplurile atribuie intenții partenerului acestea fiind de regulă emoțional-negative, critice și ostile în cuplurile nefericite și neutre pentru celelalte;
metacomunicare – adică discuția asupra manierii de a comunica, cuplurile abuzează de astfel de discuții ce accentuează disfuncționalitățile.
Un alt aspect al comunicării verbale implică reciprocitatea, cunoașterea probabilității prin care comportamentul verbal al unuia dintre parteneri afectează comportamentul celuilalt. Reciprocitatea aspectelor negative este mai ridicată la cuplurile în situație critică. Gottman trage concluzia că soțul este acela care pare să controleze tonalitatea interacțiunii dar pe de altă parte, soțul este mai puțin capabil să răspundă la solicitările emoționale ale soției sale.
Comunicarea non-verbală. Caracterul complex al comunicării intrafamiliale, care se produce nu numai la nivel verbal, ci și senzitiv, extraverbal, complică extrem de mult înțelegerea acesteia. Inflexiunile vocii, intensitatea privirii, mișcările corporale cu referire la incidente familiale unice, trecute, grimase specifice, pot „încurca” adesea mesajul verbal și sensul primit, dezvăluit al acestuia. Soții adesea comunică senzitiv mai autentic decât verbal, își furnizează informații necomunicate verbal sau distorsionează conținutul celor verbale, fie prin insinuarea unei unde de „mister”, fie prin mistificarea mesajului afirmat, fie prin nuanțarea unui sens suplimentar, neafirmat. Inautenticitatea unor mesaje verbale adesea demascată pe căile comunicării senzitive și uneori chiar extrasenzoriale, prin mijloace intuitiv-empatice, ale căror mecanisme bioenergetice subtile continuă încă să ne scape.
Fără îndoială, că în comunicarea dintre doi oameni, în general și dintre parteneri în special, se stabilesc două canale: conștient și inconștient. Este bine cunoscut modul în care S. Freud explica intențiile dramatice și practice inconștiente, pe care oamenii le manifestă prin cuvinte, erori, lapsusuri, întreruperi, omisiuni inexplicabile, blocaje sau mici accidente comunicaționale. „orice greșeală devine de înțeles” în concepția lui Freud [după 20, p. 73].
Mesajele conștiente și inconștiente și, în special, „jocul imprevizibil al acestora” devin relevante pentru înțelegerea comportamentului de rol familial. Fiecare mesaj reflectă în fond, modul propriu al unei persoane de a intra în contact cu alta. Complexitatea și, de aici, confuzia, atât a mesajelor primite, cât și a celor emise, reflectă nevoia acută a ființei umane de a comunica, de a menține contactul cu ceilalți.
Plecând de la cele două forme de comunicare întâlnim trei stiluri de comunicare în relațiile interumane și cele de cuplu. Aceste stiluri sunt numite pasiv, agresiv și asertiv [41, p. 107].
Stilul pasiv. Stilul pasiv de comunicare este caracterizat de lipsa de acțiuni. Oamenii care abordează acest stil se tem de ofensele altora, doresc să fie plăcuți și cedează foarte ușor. Sunt de acord cu orice li se propune chiar dacă în realitate nu doresc acest lucru. Consideră că orice dezacord care ar veni din partea lor va conduce la agresiune și respingere din partea celorlalți. Refuză să-și exprime furia sau lucrurile neplăcute pe care le simt în legătură cu o persoană sau cu o situație. Una dintre consecințele acestui stil de comunicare este că oamenii devin închiși și reticenți în a vorbi chiar și în situațiile în care se impune să o facă. Acționează ca și când doar ceilalți ar avea dreptul să-și spună părerea și ei nu. Ei cred că sentimentele și nevoile celorlalți sunt importante și ale lor nu contează. Ca rezultat resentimentele și frustrările apar foarte repede și conduc la o stare de stres și tensiune. Pe de altă parte oamenii predispuși la pasivitate trăiesc cu teama de a se apropia de alții atât emoțional cât și fizic. Pasivitatea în comunicare conduce la o superficialitate în relații.
Stilul agresiv. Stilul agresiv se caracterizează prin intruziune în relațiile interpersonale și o stare de alertă permanentă. Acești oameni perseverează în ceea ce doresc și obțin, de obicei, cu forța nefiind interesați daca îi afectează pe ceilalți. Acționează astfel considerând ca ei au acest drept și ceilalți nu. De altfel, pentru ei nu contează drepturile celorlalți. Nu sunt intimidați de ceilalți, acționează cu furie uneori și nu sunt interesați de sfaturile celor din jur. Furia lor și stilul dominator urmărește să „pună la punct” oamenii care încearcă să se opună intereselor lor. Stilul agresiv produce stres atât în viața celui care abuzează de el cât și în preajma acelei persoane îngreunând apropierea fizică, încrederea și relaționarea cu acești oameni.
Stilul asertiv. Stilul asertiv de comunicare reprezintă o combinație între cele doua stiluri. Acest stil presupune în egală măsură corectitudine și putere. Oamenii asertivi luptă pentru drepturile lor dar rămân în același timp sensibili și la drepturile celorlalți în așa fel încât în lupta pentru ceea ce li se cuvine nu lezează pe nimeni. Sunt persoane relaxate și vorbesc deschis despre sentimentele lor. Stilul asertiv de comunicare presupune un echilibru între ceea ce doresc acești oameni și ceea ce-și doresc ceilalți. La baza acestui stil de comunicare stă atitudinea deschisă față de sine și față de ceilalți, ascultarea și a altor puncte de vedere și respectul față de ceilalți. Acest stil de comunicare este cel mai potrivit pentru o bună relaționare pe termen lung. Studiile arata ca oamenii care abordează stilul asertiv de comunicare ajung la o bunăstare emoțională. Acest stil de comunicare îți permite să-ți susții părerea fără a fi agresiv și fără a te simți umilit.
Familia este matricea genetică în care se plămădesc modelele primelor relații umane, ale primelor relații cu sexul opus, primelor comunicări și atitudini fundamentale față de semeni și față de viață… Și tot ea este și rămâne de-a lungul întregii existențe sursa primordială a satisfacerii nevoilor noastre emoționale de contact, apartenență și afiliere socială, de siguranță, dragoste și respect față de sine.
Sentimentul de securitate și impunere afectivă pe care îl poate crea conviețuirea familială, alimentează continuu, dinamizează și energizează întreaga conduită a individului uman în sensul dezvoltării și împlinirii personalității sale.
Mulți specialiști spun că dialogul și comunicarea sunt esențiale într-o relație. Da, este adevărat, dar trebuie să știm cum să facem acest lucru pentru că de multe ori discuțiile derapează, cineva devine defensiv, acuză, altcineva va tăcea și va accepta acuzațiile în numele pacifismului. Din discuțiile în contradictoriu sau din cele în care doar cineva are dreptate nu pot ieși rezultate favorabile, iar pentru a îmbunătăți acest nivel trebuie să încercăm să empatizăm și să privim lucrurile un pic și din perspectiva celuilalt [51, p. 193].
2.4. Modificarea ritualurilor de comunicare în ciclurile cuplului conjugal
Comunicarea este elementul principal care contribuie la stabilirea unei relații interumane (inclusiv a relației diadice de cuplu), este elementul care contribuie la menținerea unei relații, de orice natură și reprezintă, de asemenea, elementul cu ajutorul căruia o relație evoluează și se dezvoltă. De-a lungul desfășurării unui proces comunicațional, diferiții participanți care pot fi numiți „interlocutori”, exersează unul asupra altuia o rețea de influențe reciproce. Toate procesele comunicative implică o determinare reciprocă și continuă a comportamentelor partenerilor prezenți. Aceste influențe reciproce sunt de natură diversă și variabilă în funcție de tipul de interacțiune.
La nivelul cuplului conjugal, sau al familiei în totalitatea sa, interacțiunile comunicaționale pot lua forma unor adevărate ritualuri care îi ajută pe parteneri să-și găsească repere și puncte de sprijin atunci când se confruntă cu dificultăți personale sau cu dificultăți de relaționare în cadrul cuplului [24, p. 22].
Din studiul efectuat de noi am observat că de-a lungul evoluției cuplului modalitățile de interrelaționare comunicațională între parteneri suferă, la rândul lor, modificări. Această evoluție a actului comunicațional este influențată, în mare parte, de diferențele care există între modul de a comunica specific femeilor și modul de a comunica specific bărbaților și, implicit, de capacitatea fiecăruia dintre parteneri de a înțelege și a accepta aceste diferențe. Constatăm diferențe semnificative între femei și bărbați în modul de a-și arăta afecțiunea față de partenerul de cuplu, în modul de a rezolva o problemă cu care se confruntă unul dintre parteneri sau cuplul ca întreg, în modul de a răspunde unei situații conflictuale care apare. Pentru îmbunătățirea relației de cuplu ar trebui cunoscute aceste diferențe de comunicare ce există între femei și bărbați și luate în considerare de către fiecare partener al cuplului conjugal.
Odată cu parcurgerea ciclurilor de evoluție a cuplului, deci cu înaintarea în cunoașterea reciprocă a celor doi parteneri, au loc diverse modificări ale modalităților de relaționare comunicațională a partenerilor, de la timpul pe care cei doi îl petrec împreună și până la modul de soluționare a conflictelor apărute [45, p. 201].
Studiul de față demonstrează că, la nivelul relaționării între cei doi parteneri putem discuta de un „câmp” comun, care poate fi împărțit în mai multe „zone”, relația de comunicare pentru fiecare zonă în parte evoluând în funcție de „vârsta” pe care o are cuplul respectiv, de ciclul pe care îl parcurge:
zona domestică a fiecăruia dintre cei doi parteneri: care cuprinde toate activitățile specifice în mod preponderent unuia dintre soți (ca de exemplu pregătirea meselor și menajul, ca activitate predominant feminină sau repararea diverselor lucruri din casă, ca activitate predominant masculină) sau activități care intră în zona domestică comună celor doi parteneri (ca de exemplu, cumpărăturile);
zona copiilor: cuprinde activitățile parentale de control, de îngrijire, de supraveghere, de educare a copiilor;
zona economică: centrată pe gestionarea bugetului, pe investițiile comune sau personale pe care le realizează fiecare dintre cei doi parteneri;
zona relațiilor sociale și de petrecere a timpului liber: relațiile de prietenie sau angajamentele sociale, alegerea modului de petrecere a vacanțelor și a timpului liber, ieșirile pentru destindere.
Din punct de vedere al activităților care sunt cuprinse în aceste „zone”, dar și din punct de vedere al modului în care fiecare dintre cei doi parteneri ai unui cuplu conjugal se raportează la celălalt partener prin intermediul acestor activități, precum și modul în care evoluează comunicarea la nivelul relației, în funcție de specificul fiecărui sex în parte, constatăm că toate acestea suportă modificări nu numai de la un cuplu la altul, ci și de la un ciclu la altul al dezvoltării unui cuplu.
În funcție de modul în care evoluează comunicarea între partenerii unei diade conjugale constatăm că putem să discutăm despre cupluri fericite și cupluri nefericite, a căror relație tinde spre disoluție [19, p. 42].
Astfel, în ceea ce privește intenția de a comunica nu există diferențe între cele două categorii de cupluri, cu excepția faptului că în cuplurile fericite nu există intenția de a răni partenerul.
În ceea ce privește impactul comunicării proporția aspectelor negative este mult mai mare în cuplurile nefericite. Aceste cupluri folosesc mult mai des cuvinte care jignesc, gesturi de respingere a partenerului sau atitudini care trădează indiferența față de cel de lângă tine.
Analizând modul în care sunt discutate problemele la nivelul cuplului putem concluziona că în toate cuplurile cei doi parteneri își reproșează reciproc anumite comportamente, dar în cuplurile fericite partenerii sunt mult mai capabili să înțeleagă punctul de vedere al celuilalt, încercând să țină cont de părerile și opiniile acestora, precum și de a găsi împreună o soluție la problemele respective și nu de a impune propriul punct de vedere.
Atunci când este necesară negocierea unui acord între parteneri, cuplurile nefericite își fac mereu contra-propuneri și se închid într-o luptă bazată pe câștig și pierderi, în timp ce cuplurile fericite caută soluții de compromis și încearcă să se sprijine reciproc.
La nivelul relației comunicaționale o importanță deosebită o are procesul atribuirii. În toate cuplurile sunt atribuite anumite intenții partenerului, dar în cuplurile nefericite aceste atribuiri sunt mult mai critice, ostile, apelându-se și de data aceasta la cuvinte care jignesc, la injurii sau la gesturi care determină stări emoționale negative, pe când în cuplurile fericite toate aceste manifestări sunt neutre [16, p. 44].
2.5. Reguli și norme care stau la baza funcționării relației conjugale
În cuplurile fericite se încearcă transmiterea pe cale verbală sau nonverbală a trăirilor, a stărilor afective, a dorințelor, iar în cuplurile nefericite se „mizează” pe descoperirea acestora de către partener. Lipsa autodezvăluirii și a dorinței de a face loc reciprocității în cuplu duce la trăirea nefericirii în diada conjugală [12, p. 29].
În urma analizei informației întreprinse de noi am constatat că la nivelul cuplului apar, în mod conștient sau mai puțin conștient, o serie de reguli și norme care stau la baza funcționării diadei conjugale. Astfel, putem identifica o serie de norme care fac ca relația să funcționeze:
reguli și norme neexplicite dar care sunt agreate de comun acord, în mod tacit, cum ar fi faptul de a nu lua nici o decizie până nu este consultat și partenerul de viață;
reguli enunțate și convenite, cum ar fi cele referitoare la ieșirile duminicale sau la sarcinile care vizează creșterea și îngrijirea copilului;
conduite adoptate de cuplu atunci când se găsește într-un anumit mediu, cu amicii sau într-un loc public, atitudini care privesc comportamentul fiecăruia față de celălalt sau atitudini care privesc comportamentul cuplului față de mediul social în care se găsește;
reguli care privesc modul în care sunt tratate dezacordurile, crizele prin care trece cuplul, modul de reacție al fiecăruia dintre parteneri atunci când cuplul se confruntă cu anumite probleme [14, p. 116].
Toate aceste seturi de reguli și norme se formează și evoluează odată cu evoluția cuplului, constatând că unele dintre ele apar la începutul formării unei relații diadice, dar dispar pe parcurs sau trec din sfera conștientului în cea a inconștientului, iar altele apar doar în unele etape de vârstă ale cuplului și în funcție de o situație cu care partenerii nu se mai confruntaseră până atunci.
Un alt aspect important care s-a desprins în urma acestei cercetări vizează modul în care evoluția tehnicii influențează evoluția cuplului conjugal [34, p. 114].
Chiar dacă nu întotdeauna este percepută conștient această influență, ea există: telefonia mobilă îi face pe parteneri să fie în contact permanent, indiferent de distanța fizică la care se află, televizorul și toată aparatura tehnică ce permite transmiterea sunetelor și imaginilor, îi poate face pe parteneri să se reunească în jurul hobby-urilor pe care le au în comun, dar totodată să fie și motiv de dispută între ei. De asemenea, calculatorul, implicit internetul, îi ajută să relaționeze ușor atunci când sunt despărțiți fizic, dar și să le ocupe o parte din timpul pe care îl pot dedica partenerului sau familiei. Această influență a tehnicii este diferită de la un ciclu la altul al evoluției cuplului, dar depinde și de alte caracteristici în afara vârstei cuplului, cum ar fi personalitatea individului, accesul la tehnică, preocupările principale pe care individul le are.
Cercetarea de față ne arată că și din punct de vedere comunicațional fiecare ciclu de dezvoltare al unui cuplu conjugal are caracteristici proprii, iar cunoașterea acestor caracteristici și modul lor de evoluție ar putea determina „corectarea” modului de relaționare între parteneri cu scopul ca relația de cuplu să fie una fericită, în care să existe cât mai puține disensiuni și care să nu se soldeze niciodată cu eșec.
Studierea modului în care evoluează comunicarea la nivelul cuplului conjugal, odată cu parcurgerea ciclurilor de evoluție a acestuia, poate determina cunoașterea mult mai exactă a modului de funcționare a relațiilor existente între cei doi parteneri de cuplu și identificarea unor modalități de îmbunătățire a vieții în cadrul familiei [18, p. 71].
2.6. Formele de diferențiere a rolurilor în cadrul cuplului
Numeroși tineri care se hotărăsc să întemeieze o familie, se confruntă cu o serie de întrebări de genul: ,,Oare nu mă grăbesc să fac acest pas? Să fie acesta partenerul potrivit? Căsnicia o să fie reușită așa cum îmi doresc?…” acestea sunt întrebări la care tinerii reușesc mai mult sau mai puțin să dea un răspuns. Toate poveștile de dragoste încep frumos: s-au întâlnit, s-au plăcut și după ce au fost prieteni câtva timp s-au hotărât să se căsătorească, dar… de cele mai multe ori apare și un ,,dar” care trebuie să fie rezolvat [24, p. 35].
Alegerea partenerului potrivit în vederea căsătoriei este foarte importantă. Ea este determinată de un ansamblu complex de factori, dintre care putem spune că cei mai importanți sunt factorii ce țin de exprimarea preferinței spontane dintre cele două persoane implicate, cum ar fi: în funcție de îmbrăcăminte, comportament, afectivitate, consum emoțional etc.
La fel de importanți sunt și factorii ce țin de modelul economic și cultural predominant în societatea respectivă. Astfel, partenerul se alege și în funcție de situația materială, situație care trebuie să asigure un nivel de trai decent viitoarei familii. Fondul psiho-afectiv al fiecărui tânăr are o influență deosebită asupra modului în care s-a desfășurat educația, structurarea profesională și socială a individului [7, p.13].
Tinerii, încă de mici, preiau experiența relațională a părinților lor, copiind-o și folosind-o ca reper fundamental în relațiile lor viitoare. Astfel, un rol important îl au carențele afective provocate de răceala și rigiditatea părinților care își pun amprenta asupra atitudinii copilului. Mereu brutalizat, impunându-i-se tipare de conduită, viitorul adult poate manifesta stări de neliniște, nevrozitate, poate ajunge la adoptarea unui temperament ,,acaparator” sau poate manifesta indiferență, retragere apatică în sine, agresivitate și chiar violență.
De asemenea, excesul de dragoste ce amplifică până la o exagerată grijă pentru emoțiile și sentimentele tânărului pot genera atitudini care stingherește evoluția normală a vieții afective. Dezvoltarea afectivă este, așa cum spun psihologii, o evoluție în contact permanent cu alții, ce permite tânărului de a se interioriza în intimitatea lui și a-și crea scara de valori [4, p. 34].
Motivațiile conștiente și inconștiente ale alegerii maritale nu susțin întotdeauna în egală măsură direct proporționale funcționalității și durabilității cuplului în timp. Multe femei visează să fie însărcinate, să adoarmă și să se trezească de acum după nașterea copilului, sau să nască după o lună de la concepere. Desigur, nașterea copilului nu e o încercare ușoară pentru femeie, dar, pe departe nu toți conștientizează care sunt schimbările care apar în viața de familie după nașterea copilului. După cum multe cupluri nu merg la o consultație medicală până la conceperea copilului, ci după, astfel ei nu se grăbesc să soluționeze divergențele familiale până la nașterea copilului.
Odată cu apariția unui nou membru al familiei, total se modifică relațiile în cuplu, apar noi roluri, cele parentale pe lângă cele maritale, crește nivelul de solicitare a fiecărui partener, apar noi obligațiuni și responsabilități. Desigur, e bine dacă soții pot să încredințeze în grija părinților sau a dădacei copilul, dar nu fiecare are această posibilitate. În afară de aceasta, diferitele viziuni privind educarea copilului vor aduce după sine o serie de conflicte. În această situație, ar fi corect ca soții să discute aceste aspecte încă până la nașterea copilului pentru ca nașterea și perioada care urmează pentru acomodare să decurgă cât mai liniștit. De asemenea, e nevoie de a formula niște reguli de comunicare în familie. Aceste reguli trebuie să includă un mod de rezolvare a problemelor, a conflictelor, adică distribuirea corectă a responsabilităților în cuplu. E bine ca partenerii să aibă o viziune clară despre modul de educare a copilului, despre bugetul familial și despre modul de distribuire a resurselor financiare, despre relațiile cu apropiații și rudele [39, p. 90].
Dacă valorile, interesele și viziunile despre viața de familie diferă de la un partener la altul, atunci e mai mare probabilitatea ca conflictele să apară mai des, acestea pot fi soluționate dacă unul din parteneri cedează sau dacă se ajunge la un compromis rațional. Pentru aceasta fiecare partener trebuie să se autocontroleze, să nu aștepte schimbare în acțiunile partenerului, să se dezică de anumite principii și stereotipuri doar dacă acestea nu sunt prea valoroase, în același timp, să nu fie dezamăgit de renunțarea la anumite valori personale.
Pregătindu-se de apariția unui nou membru al familiei, părinții nu se gândesc doar la jucăriile și hăinuțele pe care le vor procura, dar se discută și se gândesc asupra modului de redistribuire a responsabilităților și resurselor financiare în familie. Se discută până în momentul găsirii soluției care ar satisface ambii parteneri. Viitorul va produce, desigur, anumite schimbări dar va exista o bază. Astfel, odată cu nașterea copilului se capătă un nou set de roluri – rolul educațional, iar părinții devin responsabili pentru îngrijirea copilului mic 1–1,5 ani [16, p. 56].
Utilizând o metodologie mai complexă (chestionarul dublat de observație experimentală/joc de rol), prezintă în aspect comparativ rolurile educative parentale, sub trei aspecte: al reglării directe a comportamentului copilului (încurajarea, supravegherea igienei, controlul temelor), al comunicării (schimb de informații, confidențe, opinii), al cooperării, al participării la activități comune (ieșiri, hobby) [28, p. 101].
Autorii caută să evidențieze domeniile în care cei doi părinți se implică împreună sau separat și tipul de resurse (instrumentale sau expresive), pe care fiecare dintre ei le furnizează copilului. Teza unei slabe implicări paterne este confirmată. Tații intervin direct în reglarea comportamentului copiilor de două ori mai puțin decât mamele, iar atunci când o fac, intervenția lor este mai mult normativă, constând în a comenta, în a impune, a permite sau a interzice o activitate, a explica principii morale, astfel, tata intervine mai des ca organizator al subculturii familiale, pe când mama este responsabilă de rolul educativ. Puțini sunt cei care urmăresc efectiv și sistematic activitatea copilului și o susțin emoțional. Rezumând, se poate reține că nici o sarcină educativă nu este de fapt atribuită bărbatului. Munca educativă este efectuată de către mamă, singură sau în colaborare cu soțul [18, p. 44].
Aceeași implicare comparativ mai slabă este identificată și în domeniul comunicării: copii comunică sensibil mai mult cu mamele. Rolul patern este mai degrabă secundar decât specific și, reciproc, rolul matern este foarte cuprinzător. Altfel spus, pierderea specificității masculine în domeniul instrumental (dacă această specificitate a existat vreodată), nu pare a fi compensată printr-o creștere comparabilă a contribuțiilor bărbatului în domeniul expresiv.
Tipologia formelor de diferențiere a rolurilor: feminin/masculin în cadrul cuplului:
modelul diferențierii duble se caracterizează prin diferențierea rolurilor atât din punct de vedere al sarcinilor pe care și le asumă partenerii, cât și din cel al resurselor pe care ei le furnizează;
modelul diferențierii simple implică deosebiri în distribuția sarcinilor sau în cea a resurselor;
modelul nediferențiat îi pune pe părinți în situația de egalitate privind sarcinile și resursele.
2.7. Trăsăturile definitorii ale distribuției rolurilor în cuplurile contemporane
Trăsăturile definitorii ale distribuției rolurilor în cuplurile contemporane par a fi funcționalitatea și eficacitatea. Rolurile sunt negociate în funcție de identitatea personală a membrilor cuplului, de norma socială, dacă respectarea ei aduce un profit social (material sau simbolic, colectiv sau individual) și psihologic, indiferent dacă acest profit este conștientizat sau nu de actorii sociali (parteneri) [10, p. 31].
Astăzi, există o tendință generală de a repartiza rolurile în ceea ce privește ,,facerea copiilor”. Poate de aceea ar trebui să se vorbească în primul rând de ,,realizarea de sine” și nu de ,,realizarea ca bărbat” sau ,,realizarea ca femeie”. Copiii trebuiesc educați pentru a fi în primul rând oameni și abia apoi bărbați și femei. E drept că bărbatul e cel care dă primul impuls pentru sarcină, dar nu el o va purta. Prin acest fapt el e nedependent și liber de a privi de pe margine la tot acest proces.
Alții nu au absolut nimic de-a face cu biologicul, pentru că ei nu sunt tați trupești, achitându-se totuși de rolul sufletesc. Dincolo de aceasta, există și o dimensiune spirituală, despre care, în zilele noastre, avem impresia că este de importanță minoră. Cele mai multe situații sunt acelea în care între parteneră și partener e o relație armonioasă, amândoi se bucură de nașterea copilului lor și-și îndeplinesc conștiincios rolurile.
În primii ani, importanța bărbatului pentru educarea sugarului (copilului mic), poate fi strâns legată de rolul său biologic. Acest rol dat de la natură corespunde cu necesitățile primordiale ale mamei și copilului: prezența, ajutorul și participarea partenerului. Partenera simte dacă este sau nu prezentă în conștiința partenerului său și dacă le dă dovadă de participare lăuntrică. Iar copilul simte aceasta prin relația lui strânsă cu mama [24, p. 139].
La un moment dat poate să apară o stare de stres și plictiseală, stare generată de plânsul prea des al copilului, de numeroasele sale nevoi. Acesta e un moment critic: bărbatul ,,sătul de toate”, lasă treburile în seama femeii, el detașându-se treptat de îngrijirea copilului mic (renunțând practic total la asigurarea confortului fizic și psihic în primii 1 – 1,5 ani de viață a copilului). Pe măsură ce crește, copilul are nevoie de amândoi părinți în aceeași măsură. Contează foarte mult dacă tatăl, absent mai tot timpul zilei, îi spune copilului o poveste de ,,noapte bună”. Amândoi părinți trebuie să fie văzuți înainte ca micuțul să adoarmă.
O premisă decisivă pentru prosperitatea unui cuplu e ca soțul să fie conștient de nevoia pe care partenera și copilul o au de el. Dacă soțul este numai ,,musafir”, pentru că din cauza profesiei sale trebuie să fie mai mult plecat, cel mai bine e ca soția să accepte această situație și să nu o transforme într-un ,,conflict secret”. Ea trebuie să vorbească mereu despre partener (tată); l-ar putea întreba pe copil: ,,Știi unde e tata?” „Știi ce face el acum?” sau i-ar putea propune: ,,Hai să facem patul și pentru tata!”. Soția să fie recunoscătoare când soțul întreprinde ceva cu copiii, deși ea ar fi dorit să se întâmple mai des acest lucru. Cultivarea sentimentului de recunoștință creează o atmosferă sufletească în care copiii pot respira voioși și în se simt ocrotiți [27, p. 112].
După primii 6 sau 8 ani de viață împreună, căsnicia cunoaște o oarecare obișnuință. Fiecare părinte e împovărat de uzura sa cotidiană. Despre multe lucruri nici nu se mai vorbește în familie. Nu există motive de ceartă, iar dacă apare unul, părinții s-au obișnuit și cu faptul că trebuie să se mai certe. Există astfel pericolul ca școlarul să trăiască într-o atmosferă de indiferență. El devine independent, îndrăgește la școală un dascăl și nu mai știe ce se întâmplă acasă. Dar dacă școlarul vede că tata se interesează mult de mama, ce face ea, cum se simte, acest lucru e important nu numai pentru climatul familiei, ci și pentru dezvoltarea de mai târziu a copilului sub raport social.
În perioada pubertății copiilor, mamei îi este mult mai greu decât tatălui. Ea simte că nu mai e necesară la fel de mult ca înainte. În ochii copiilor poate apărea o imagine negativă a mamei, ea e omul care se epuizează în cotidian, omul fără importanță deosebită și de care dispune fiecare. Mama asigură mâncare la ore regulate, somnul îndestulat, efectuarea temelor.
Copii ajung să perceapă existența ei ca pe ceva de la sine înțeles. Aici tatăl are o influență decisivă. El trebuie să arate că prețuiește realizările mamei și le răspunde cu recunoștință. El le poate propune copiilor să o ajute împreună pe mama la unele treburi. Tocmai de aceea, la vârsta la care copii simt în propriul lor trup diferența pe sexe și când vine în prim plan întrebarea identificării cu propriul sex, este esențial felul în care este prețuită imaginea fiecărui părinte. După pubertate, intervine o nouă fază în relația cu părinții. Rolul specific, ,,de dădăceală”, patern sau matern s-a încheiat oarecum [40, p. 23].
Copilul mai are nevoie, desigur, de un climat familial armonios, de senzația de căldură, ei așteaptă mai mult de la sine, de la prieteni sau profesori, de la țelurile propuse. Are nevoie însă de o anumită călăuzire. Aici tatăl și mama au aceeași sarcină: de a fi parteneri de convorbire pentru tineri, atunci când aceștia au întrebări și mai ales, atunci când tinerii nu le știu a formula. Lucrul cel mai bun pe care tatăl îl poate face în această perioadă post pubertară este de a arăta tinerilor ce înseamnă să-ți găsești orientarea în viață.
Chiar dacă multe întrebări rămân deschise, e decisiv ca tinerii să vadă că tatăl știe ce vrea și ce consideră just și că, de asemenea, exprimă aceasta. Tinerii vor să-i cunoască pe părinții lor și ca oameni. Ei sunt interesați să audă părerea părinților fără să fie obligați de a se alătura acestei păreri. Tatăl trebuie să reprezinte autoritatea, o autoritate blândă și înțeleaptă, să-l orienteze pe copil în problemele majore ale vieții lui. Mama reprezintă afecțiunea, blândețea, gingășia și creează un climat de căldură sufletească. Sufletul copilului are nevoie atât de îndrumarea fermă a tatălui cât și de delicata apropiere sufletească a mamei.
Dialogul dintre copii și părinți trebuie să fie susținut continuu; dialogul să nu ducă doar la enunțarea părerilor proprii fiecărei generații – atunci tinerii sunt dezamăgiți și vor spune că ,,oricum, cu bătrânii nu poți discuta ceva”. Dacă dialogul duce însă la cunoaștere reciprocă și la recunoașterea celuilalt, atunci ,,bătrânii sunt cum trebuie”. Astfel, fiecare perioadă din viața copilului este însoțită de anumite necesități, ceea ce denotă exercitarea diferitor roluri părinți în diferite perioade de vârstă ale copilului [23, p.45]:
0-5 ani: rolul de părinte protector – în primii ani de viață copiii nu numai că acționează în afara oricărui control, dar se simt complet lipsiți de control. Părinții sunt o ancoră pentru ei. Chiar și cei mai mici tânjesc după stabilitate și situații care să nu le fie necunoscute. Copii care se mișcă într-un mediu pe care îl cunosc, care nu le rezervă surprize, sunt mai calmi, mai siguri pe ei.
6 -13 ani: rolul de prieten – școlarii care au făcut de acum un salt intelectual, pot să aibă propriile lor idei. Lăsați-i să și le exprime (dar nu neapărat să le urmeze). Problemele se pot rezolva în mod normal prin colaborare și cu decizia finală a părinților.
13 – > ani: rolul de părinte realist – adolescenții, nesiguri pe ceea ce sunt ei în realitate și pe ceea ce vor deveni, au nevoie de părinți onești ca model. Părinții trebuie să se cunoască pe sine însuși, să cunoască lumea adolescenților, să învețe care sunt responsabilitățile legale și morale pentru a-i supraveghea, care sunt limitele controlul. Adolescenții se vor simți legați întotdeauna de părinții realiști care sunt, în același timp, duri și tandri.
3. REZULTATELE CERCETĂRII EMPIRICE
3.1. Ipoteze și obiective
Obiectul cercetării îl reprezintă influența modelului de comunicare a familiei extinse asupra tendințelor comunicativ-caracterologice împărtășite de cuplu.
Scopul cercetării noastre este de a determina influența familiei extinse asupra tendințelor comunicativ-caracterologice exprimate în modelul de relaționare dominare – prietenie împărtășit de membrii cuplului conjugal precum și asupra nivelului de încredere în sine a partenerilor de cuplu.
Obiectivele investigației. Proiectarea și realizarea experimentului de cercetare în scopul determinării influenței modelului de comunicare a familiei de proveniență asupra relațiilor de cuplu:
Determinarea instrumentelor de diagnostic.
Aplicarea testelor pe un eșantion de persoane ce formează un cuplu de minimum 3 ani și maximum de 5 ani.
Interpretarea rezultatelor, înaintarea concluziilor și a recomandărilor.
Ipoteza de fond a cercetării. Principalii factori care influențează modul de evoluție al unei relații de comunicare în cuplu sunt determinați de particularitățile pe care le prezintă individul, de structura sa personală, de educația care l-a modelat de-a lungul anilor și nu în ultimul rând de influența relațiilor cu familia extinsă a acestora. Astfel, în calitate de ipoteze experimentale noi am afirmat următoarele:
Ipoteze operaționale.
Nivelul curajului social este mai mare la partenerii cuplurilor conjugale cu familie extinsă decât la partenerii cuplurilor conjugale fără familie extinsă.
În cadrul modelului relațional împărtășit de partenerii conjugali tendința comunicativ-caracterologică de dominare este mai mare la femei decât la bărbați.
În cadrul modelul relațional dintre partenerii conjugali cu familie extinsă tendințele comunicativ – caracterologice așa ca, prietenie și altruism, se manifestă la un nivel mai înalt decât în cadrul modelului relațional adoptat de partenerii conjugali fără familie extinsă.
Starea emoțională a partenerilor cuplului depinde de orientarea acestora spre comunicare.
Baza experimentală a cercetării. În cadrul cercetării noastre a fost selectat un eșantion de 52 de persoane, 26 cupluri conjugale care se află într-o relație de cuplu de minim 3 ani și maxim 5 ani, cu vârsta cuprinsă între 25 – 35 ani. Eșantionul a fost selectat după principiul prezenței și menținerii relațiilor cu membrii familiei extinse. Astfel, pentru realizarea scopului propus au fost selectate 26 de cupluri din or. Chișinău, dintre care 16 cupluri cu prezența membrilor familiei extinse și cu care aceștia mențin relații apropiate cu ele și 10 cupluri care nu au familie extinsă. Toți membrii eșantionului sunt vorbitori de limbă română.
3.2. Metodologia cercetării
Metode, procedee și tehnici de cercetare.
Metode teoretice: analiza și sinteza literaturii psihologice, metodico-științifice privind problema de cercetare lansată; metoda ipotetico-deductivă pentru lansarea ipotezelor, interpretarea și explicarea rezultatelor obținute în cercetare.
Metodele empirice. Experimentul de constatare a fost realizat prin utilizarea următoarelor metode:
Diagnosticarea orientării personalității B. Bass. Reprezintă o anchetă din 27 afirmații care au câte trei variante de răspuns corespunzătoare cu trei tipuri re orientare a personalității. Respondentul trebuie să aleagă unul dintre răspunsuri care îl caracterizează mai mult (2 puncte) și unul care diferă cel mai mult de părerea lui (0 puncte). Răspunsul omis primește 1 punct. Răspunsurile se raportează la cheia testului conform coloanelor: „Eu”, „Comunicare”, „Activitate”. Punctajul maxim la una dintre coloane reprezintă orientarea personalității.
Punctajul maxim acumulat la coloana „Eu” ne vorbește despre orientarea personalității spre sine. Persoana este orientată spre recompensa directă, manifestă agresivitate în atingerea statutului, autoritarism, tendință spre competitivitate, iritabilitate, neliniște, introversiune.
Punctajul maxim acumulat la coloana „Comunicare”, denotă o tendință de menținere a relațiilor interpersonale în orice condiții, orientare spre activitate în comun, deseori în detrimentul realizării unor sarcini concrete. Persoana este dependentă de grup, orientată spre confirmare socială, are necesitatea de relații emoțional apropiate cu alte persoane.
Punctajul maxim acumulat la coloana „Activitate” indică asupra unei cointeresări în rezolvarea problemelor profesionale, efectuarea muncii cât se poate de bine, orientare spre colaborare în vederea realizării sarcinilor, capacitate de a-și menține propria părere și propriile interese sau interesele comune ale grupului.
Testul „Autoaprecierea stării psihice: starea emoțională, activismul general, dispoziția” (SAN).
Scopul: aprecierea operativă a stării psihice după 3 parametri: starea emoțională; activismul; dispoziția.
Descrierea metodicii: chestionarul constă din 30 perechi de caracteristici opuse, pe baza cărora subiectul este rugat să-și aprecieze starea sa psihică. Fiecare pereche de caracteristici reprezintă în sine o scală, pe baza căreia subiectul înseamnă gradul actualizării unei sau altei caracteristici a stării sale psihice. În harta pentru răspunsuri între caracteristicele opuse este amplasată scala de raiting (3210123).
Prelucrarea rezultatelor: se numără punctajul acumulat de la 1 la 7 puncte. Gradul marginal al pronunțării caracteristicii cu valoare negativă se apreciază cu un punct, iar gradul marginal al caracteristicii cu valoare pozitivă se apreciază cu 7 puncte. Este important, de a lua în considerație, că valoarea scalelor permanent se schimbă, dar stările pozitive permanent se apreciază cu un punctaj înalt, iar cele negative – cu punctaj jos. Punctajul acumulat se grupează în conformitate cu „cheia” în trei categorii, și se calculează numărul de puncte acumulate la fiecare categorie.
Testul Încrederii în sine (V. Romek) – a fost utilizat cu scopul aprecierii încrederii în sine a partenerilor ca o caracteristică social-psihologică a personalității. Testul apreciază încrederea în sine după 3 scale: încrederea în sine, curaj social, inițiativa contactelor sociale. Aceste scale apreciază o anumită combinare a calităților strâns legate între ele, și profilurile încrederii în sine, în manifestările ei cognitive, emoționale și comportamentale. Aceste scale apreciază o anumită combinare a calităților strâns legate între ele, și profilurile încrederii în sine, în manifestările ei cognitive, emoționale și comportamentale. Ele sunt apreciate în trei nivele: 1- 3 nivel inferior, 4 -7 mediu și 8 – 10 nivel înalt.
Metoda de diagnosticare a relațiilor interpersonale T. Leary. Metoda este dedicată cercetărilor închipuirii subiectului despre sine și „eul” ideal; și de asemenea pentru cercetarea relațiilor interpersonale în grupurile mici. În cercetarea relațiilor interpersonale cel mai mult se evidențiază 2 factori: dominare/supunere și prietenie/agresivitate. Acești factori determină impresia generală despre om în procesul percepției interpersonale.
T. Leary pentru reprezentarea orientărilor sociale a elaborat o schemă orientativă în formă de cerc împărțită în sectoare. Pe orizontală și verticală sunt transpuse patru orientări: dominare/supunere și prietenie/agresivitate. La rândul său aceste sectoare sunt împărțite în opt subsectoare – corespunzător relațiilor mai particulare. Pentru o descriere mai detaliată cercul poate fi împărțit în șaisprezece sectoare. Cu cât mai aproape rezultatele sunt de centrul circumferinței, cu atât aceste două variabile sunt mai tangente. Suma balurilor fiecărei orientări se traduce în index, unde domină axa orizontală sau verticală. Distanța de la centru la rezultat indică asupra comportamentului interpersonal adaptiv sau extremal. Chestionarul conține 128 afirmații, dintre care pentru fiecare din 8 tipuri de relații se formează 16 puncte, aranjate în ordinea crescătoare în dependență de intensitate. Afirmațiile caracteristice unui anumit tip de relație sunt grupate câte patru și se repetă după alte șapte grupuri. La interpretare se numără cantitatea relațiilor de fiecare tip.
Testul Leary poate fi utilizat pentru aprecierea comportamentului oamenilor observați „dintr-o parte”, pentru autoapreciere, pentru aprecierea oamenilor apropiați, pentru descrierea „eului” ideal. În dependență de aceste nivele ale diagnosticării se schimbă instrucțiunile pentru răspunsuri. Aprecierea maximală a unui nivel este de 16 baluri, care e împărțită în 4 nivele de pronunțare a relației:
Tabelul 1. Nivele ale diagnosticării comportamentului (Testul Leary)
Se poate diagnostica diferite aspecte ale eului: „eul social”, „eul real”, „partenerii mei”. Metoda poate fi propusă în calitate de listă sau ca fișe separate. În rezultat se număra balurile după fiecare octat cu ajutorul cheie speciale. Balurile se transpun pe discogramă. Limitele vectorilor se unesc și se obține profilul personalității.
După formule speciale se determină indicii factorilor de bază:
Dominare = (I – V) + 0.7 (VIII + II – IV – I)
Prietenie = (VIII – III) + 0.7 (VIII – II – IV + VI)
Analiza calitativă a rezultatelor se efectuează cu ajutorul comparației dintre două discograme, demonstrând diferențe între închipuirile diferitor oameni.
Figura 1. Tipurile de atitudini față de cei ce ne înconjoară / sine
I. Autoritarul
13 – 16 – dictatorial, autoritar, caracter despotic, tip puternic de personalitate, care este lider în toate activitățile de grup. Întotdeauna îndrumă, învață, în toate se bazează pe propria opinie, nu poate accepta sfaturile altora. Cei ce-l înconjoară observă această autoritate, dar o acceptă;
9 – 12 – dominant, energic, competent, lider autoritar, cu succes în activități, iubește să dea sfaturi, cere respect;
0 – 8 – persoană încrezută în sine, nu neapărat lider, insistent.
II. Egoist
13 – 16 – tinde să fie deasupra tuturor, dar în același timp într-o parte de toți, narcisic, calculat, independent. Greutățile le trece pe alții, singur are atitudine străină față de ele. Lăudăros, mulțumit de sine;
0 – 12 – calități egoiste, orientare asupra sinelui propriu, tendință spre rivalitate
III. Agresiv
13 – 16 – dur și dușmănos în atitudinea față de alții, brusc, agresivitatea poate ajunge până la comportament asocial;
9 – 12 – cu multe cerințe, direct, sincer, sever și brusc în aprecierea altora, neprimitiv, tendință de a învinui în totul pe alții, batjocoritor, ironic, iritant;
0 – 8 – încăpăținat, insistent și energic.
IV. Suspect
13 – 16 – îndepărtat de lumea agresivă și răutăcioasă, supărăcios, tinde să se îndoiască în toate, care ține pică, întotdeauna se plânge pe toți (tip schizoid de caracter);
9 – 12 – critic, are dificultăți în contacte interpersonale din cauza suspiciunii sale și din cauza că îi este frică de relații rele, închis în sine, sceptic, decepționat în oameni, ascuns, negativismul său este manifestat în agresivitate verbală;
0 – 8 – critic față de fenomenele sociale și față de oamenii înconjurători.
V. Supus
13 – 16 – umil, tinde spre autodistrugere, are voință slabă, tinde să cedeze tuturor în toate, întotdeauna se pune pe sine pe ultimul loc și se judecă, se consideră vinovat, pasiv, tinde să găsească suport în cineva mai puternic;
9 – 12 – timid, rușinos, poate fi ușor frustrat, se supune ușor în orice situație oricărui mai puternic ca dânsul;
0 – 8 – modest, timid, ușor cedează, emoțional reținut, capabil de a se supune, nu are opinie proprie, își efectuează obligațiunile cuminte și cinstit.
VI. Dependent
13 – 16 – neîncrezut în sine, are fobii paranoice, temeri, se neliniștește cu orice ocazie, este dependent de opinia altora;
9 – 12 – cuminte, fricos, neputincios, nu poate manifesta rezistență, sincer crede că alții au dreptate întotdeauna;
0 – 8 – conformist, moale, așteaptă ajutor și sfaturi, credul, tinde să admire pe alții, amabil.
VII. Prietenos
9 – 12 – prietenos și amabil cu toții, orientat spre adaptare și confirmare socială, tinde să satisfacă cerința tuturor „de a fi bun” pentru toți fără a lua în considerație situația, tinde spre scopurile microgrupului, are dezvoltate mecanismele de refulare și presare, emoțional labil (tip de caracter isteric);
0 – 8 – predispus spre cooperare, flexibil și capabil de compromis în rezolvarea problemelor și conflictelor, tinde să fie în înțelegere cu opinia altora, conformist conștient, se conduce de regulile și principiile „bunului gust” în relațiile cu oamenii, entuziast în atingerea scopurilor grupei, se stăruie să ajute, să se simtă în centrul atenției, să merite acceptare și dragoste, comunicabil, manifestă căldură și prietenie în relații.
VIII. Altruist
9 – 16 – hiper responsabil, totdeauna își jertfește propriile interese, tinde să ajute și să compătimească pe toți, băgăcios cu ajutorul său și prea activ în raport cu alții, neadecvat ea asupra sa responsabilitățile altora (poate fi doar o mască care ascunde un tip de personalitate opus);
0 – 8 – responsabil în raport cu oamenii, delicat, moale bun, atitudinile emoționale față de oameni le manifestă prin compătimire, simpatie, grijă, mângâieri, știe să învioreze și să liniștească pe cei din jur, săritor la nevoie, nu este mercantil.
Metode statistice. Calculele statistico-matematice au fost realizate prin intermediul programului computerizat SPSS 14‚ folosindu-se mai multe metode: de calcul al abaterii standard‚ a mediilor și semnificațiilor mediilor‚ a cotelor procentuale‚ compararea mediilor (t-Student și Wilcoxon)‚ de corelație a mediilor la două distribuții (Bravais-Pearson). S-a recurs atât la analiza cantitativ-statistică‚ cât și calitativă. Datele au fost ordonate în tabele și grafice prin intermediul programelor computerizate SPSS 14 și Microsoft Excel pentru a se obține o mai bună ilustrare a rezultatelor.
3.3. Desfășurarea cercetării. Prezentarea rezultatelor
Verificarea ipotezei operaționale nr. 1: „nivelul curajului social este mai mare la partenerii cuplurilor conjugale cu familie extinsă decât la partenerii cuplurilor conjugale fără familie extinsă”.
În rezultatul aplicării testului de determinare a nivelului de încredere în sine după V. Romek pe eșantionul selectat de cupluri conjugale, am obținut următoarele date: la scala încredere în sine media este 6,94, la scala curaj social media este 4,92, și inițiativa contactelor sociale este 4,41. Datele sunt prezentate în tabelul 2 și figura 2.
Tabelul 2. Datele medii a scalelor testului V. Romek
Figura 2. Reprezentarea grafică a datelor medii la scalele testului V. Romek
În ceea ce privește media la scala încredere în sine pe întregul eșantion care este egală cu 6,94, fiind punctajul cel mai mare pe eșantion, unde minimum este 4,00 și maxim 10,00, reprezintă conform cheii de interpretare a testului nivel mediu de manifestare, care se descrie prin următoarele caracteristici cognitive: aprecierea potențialului propriu în luarea deciziilor în situații dificile, controlul și verificarea acțiunilor proprii și rezultatelor obținute, etc.
Nivelul la scala curaj social este egală cu 4,92, minimum fiind 1,00 și maximum 9,00, care se descrie prin caracteristici așa ca: alegerea unei sau altei alternative, necesitatea aprecierii propriilor deprinderi și capacități. Prezența unor indicatori ai timidității însoțite de autoapreciere negativă, dificultăți în luarea deciziilor și aplicarea acțiunilor.
Nivelul la scala inițiativa contactelor sociale este egală cu 4,41, minimum fiind 1,00, și maximum 10,00, se descrie prin inițiativa contactelor sociale: nivel înalt la încrederea în sine și inițiativa socială, păstrând independența de la ele.
Analiza s-a soldat cu următorul profil valoric. Cuplurile poziționează pe primul loc din ierarhie încrederea în sine – locul 6, 94, curajul – locul 4, 92, inițiativa – locul 4,41, adică toate valorile sunt concentrate pe locurile medii și mai jos de medii, și aproape toate valorile sunt la fel de importante.
Tabelul 3. Frecvența pe nivele în procente a rezultatelor la testul V. Romek
Figura 3. Reprezentarea grafică a frecvenței pe nivele în procente a rezultatelor la testul V. Romek
Încrederea în sine ca o caracteristică social-psihologică a partenerilor de cuplu s-a poziționat în trei nivele. Frecvența obținută de tineri la nivelul de jos (1-4 puncte) este (3,8 %), curaj social (37,7 %), inițiativa contactelor sociale (39,6 %). La nivelul mediu la încredere în sine (4-7 puncte) avem (60,4 %), la scala curaj social (58,5 %), inițiativa contactelor sociale (56,6 %). La nivelul înalt de manifestare a încrederii în sine (8-10 puncte) avem (35,8 %), curaj social (3,8 %), inițiativa contatelor sociale (3,8 %).
Pentru a vedea dacă încrederea în sine se prezintă diferit la partenerii conjugali în dependență de sexul partenerului am împărțit eșantionul în 2 grupe. După cum observăm în tabelul 3 de mai jos datele la scalele încrederii în sine se prezintă diferit. Cea mai mare medie pe eșantion este la încrederea în sine la femei de 7,11, și cea mai mică este la scala inițiativa contactelor sociale la bărbați, de 4,29. Toate datele medii la scalele de încredere în sine la partenerii conjugali în dependență de sex se încadrează în limitele nivelului mediu de manifestare.
Tabelul 4. Mediile la scalele încrederii în sine la partenerii conjugali pe sexe
Figura 4. Reprezentarea grafică a datelor medii la partenerii conjugali pe sexe
Rezultatele primite la scalele încrederii în sine la partenerii conjugali se prezintă diferit în dependență de sexul partenerului. Pentru a vedea dacă aceste diferențe sunt semnificative am prelucrat datele cu ajutorul coeficientului de comparare a datelor medii T – student. Rezultatele sunt prezentate în tabelul 4.
Tabelul 5. Compararea datelor medii la scalele testului V. Romek în dependență de sexul partenerului
Aplicând coeficientul de comparare a datelor medii T-student, am determinat că între femei și bărbați există diferență semnificativă la încredere în sine, unde t= 1,94 și p=0,05, media la femei fiind mai mare, unde m=7,11 – nivel înalt, iar la băieți media m= 6,77 – nivel mediu. La celelalte scale nu avem diferențe semnificative.
În scopul verificării primei ipoteze experimentale a cercetării noastre în care afirmăm că nivelul curajului social este mai mare la cuplurile conjugale a căror membri de familie extinsă sunt prezenți în viața lor am prelucrat statistic datele în dependență de prezența familiei extinse a partenerilor.
Astfel, rezultatele primite ne indică la date medii diferite în dependență de prezența sau absența familiei extinse. Cea mai mare data medie o avem la scala încredere în sine la cuplurile cu familie extinsă unde m=7,14, nivel înalt de manifestare și cea mai mică dată medie este la scala inițierea contactelor sociale la cuplurile la care nu este prezentă familia extinsă, m=4,14, nivel mediu de manifestare.
Tabelul 6. Mediile la scalele testului V. Romek la partenerii conjugali în dependență de prezența sau absența familiei extinse.
Figura 5. Reprezentarea grafică a datelor medii la scalele testului V. Romek în dependență de prezența sau absența familiei extinse
În scopul verificării primei ipoteze experimentale înaintată în cadrul cercetării în care susținem că nivelul curajului social este mai mare la partenerii cuplurilor conjugale cu familie extinsă am aplicat coeficientul de comparare a datelor medii T – student.
Datele sunt prezentate în tabelul 7.
Tabelul 7. Compararea statistică a mediilor pentru scalele testului V. Romek
Făcând diferența mediilor pe eșantioane în dependentă de prezența sau absența familiei extinse, am obținut diferențe semnificative dintre mediile la scala curaj social, unde t=2,43, și p=0,016, media pentru cuplurile cu familie extinsă fiind de 5,73, pe când media pentru cuplurile cu absența familiei extinse e de 4,82, și la inițierea contactelor sociale se atestă diferențe semnificative la cuplurile cu prezența familiei extinse m=4,98 fiind mai mare decât media cuplurilor fără prezența membrilor familiei extinse, unde m=4,14. Aceste date ne permit a confirma ipoteza nr. 1 înaintată: „nivelul curajului social este mai mare la partenerii cuplurilor conjugale cu familie extinsă decât la partenerii cuplurilor conjugale fără familie extinsă”.
Verificarea ipotezei operaționale nr. 2: „în cadrul modelului relațional împărtășit de partenerii conjugali tendința comunicativ-caracterologică de dominare este mai mare la femei decât la bărbați”.
În scopul cercetării tendințelor comunicativ – caracterologice împărtășite de partenerii conjugali în cuplu a fost utilizată Metodica diagnosticării relațiilor interpersonale (T. Leary). În rezultatul aplicării testului T. Leary am obținut următoarele date reprezentate în tabelul 8 și figura 6.
Majoritatea datelor medii la tendințele comunicativ-caracterologice pe întregul eșantion se încadrează conform cheii de interpretare a testului în limitele nivelului adaptat.
Cea mai mare dată medie o avem la scala dominare care este egală cu 5,98 fiind punctajul cel mai mare pe eșantion, ceea ce reprezintă un nivel mediu de manifestare, ce se caracterizează prin reflectarea calităților de lider, tendința de a domina, independență, capacitatea de a-și asuma responsabilități.
Media la scala încredere în sine = 4,86, reprezintă de asemenea un nivel înalt care se descrie prin: încredere în sine, independență, foarte rar – egoism.
La scala agresivitate m = 4,07 punctajul cel mai mic pe eșantion, ceea ce reprezintă nivel înalt și care se descrie prin: exigență cu cei din jur, perseverență, ironie, ambițiozitate, energie, încăpățânare.
Media la scala scepticism = 4,66, ceea ce reprezintă nivel înalt care se descrie prin: încăpățânare, negativism, suspecție, gelozie, supărare.
Media la scala influențabil = 4,20, ceea ce reprezintă nivel înalt care se descrie prin: cedare, supunere pasivă, timiditate, modestie, anxietate.
Media la scala dependent = 4,49, ceea ce reprezintă nivel înalt care se descrie prin: credibilitate, ascultare, dependență, mulțumire, neîncredere, anxietate, fobie, amabilitate, consideră că cei din jur au dreptate.
Media la scala prietenie =5,84, ceea ce reprezintă nivel mediu, care se descrie prin: bunătate, altruism, comunicabilitate, atenție.
Media la scala altruism = 5,33 ceea ce reprezintă nivel mediu, care se descrie prin: responsabilitate, energie, activism, diplomație, empatie, tact, răbdare, capacitatea de-a ierta (indici medii).
Tabelul 8. Mediile la scalele testului T. Leary
Figura 6. Prezentarea grafică a tendințelor comunicativ – caracterologice în cuplu
Conform cheii de interpretare a testului cea mai mult adaptată tendință comunicativ – caracterologică pe întregul eșantion de parteneri conjugali este agresivitatea 4,07, după care urmează, influența – 4,2, dependența – media 4,49, scepticismul – media 4,66, încrederea de sine – media 4,86, altruismul – media 5,33, prietenia – media 5,84, și dominarea – media 5,98. Observăm că toate valorile sunt concentrate în jurul mediilor 4,07 – 5,98, adică toate valorile sunt concentrate pe locurile înalt și mediu, și toate valorile sunt la fel de importante.
Tabelul 9. Frecvența pe nivele în procente a rezultatelor la testul T. Leary
Tendințele comunicativ – caracterologice a partenerilor conjugali s-au poziționat în trei nivele. Frecvența obținută la nivelul de adaptare (1-5 puncte) se referă la dominare (49,1%), încredere de sine (60,4%), agresivitate (73,6%), scepticism (62,3%), influență (66,0%), dependență (62,3%), prietenie (43,4%), altruism (56,6%).
La nivelul mediu (6-10 puncte) se referă la dominare (41,5%), încredere de sine (39,6%), agresivitate (26,4%), scepticism (37,7%), influență (32,1%), dependență (37,7%), prietenie (50,9%), altruism (41,5%).
La nivelul de dezadaptare, comportament extremal până la patologie (10 – 16 puncte) se referă la dominare (9,4%), încredere de sine (0,0%), agresivitate (0,0%), scepticism (0,0%), influență (1,9%), dependență (0,0%), prietenie (5,7%), altruism (1,9%).
Tabelul 10. Mediile la scalele testului T. Leary pe sexe
Figura 7. Prezentarea grafică a datelor medii la scalele T. Leary în dependență de sex
Aplicând t student, am determinat că între femei și bărbați există diferență semnificativă la tendința I – dominare, unde t= 2,33 și p =0,02, media la femei fiind mai mare m=6,69, decât la bărbați media m= 5,29, dar ambele sunt la nivel mediu, de trecere.
O altă diferență semnificativă am obținut la tendința III – agresivitate, unde t=2,60 și p=0,01, media la femei fiind mai mare m=4,65, iar la bărbați media m=3,55, dar ambele sunt la nivel de adaptare.
O altă diferență semnificativă am obținut la tendința VI –dependență, unde t=2,10 și p=0,03, media la femei fiind mai mare m=4,96, iar la bărbați media m=4,03, dar ambele sunt la nivel de adaptare.
O altă diferență semnificativă am obținut la tendința VII – prietenie, unde t=2,70 și p=0,00, media la femei fiind mai mare m=6,61, iar la bărbați media m=5,11, dar ambele sunt la nivel mediu, de trecere.
Conform ipotezei a doua a cercetării noastre în care noi susținem că în cadrul modelului relațional împărtășit de partenerii conjugali tendința comunicativ-caracterologică de dominare este mai mare la femei decât la bărbați. Această ipoteză este argumentată de rezultatele obținute în urma aplicării coeficientului de comparare a datelor medii T-student.
Așadar, în relațiile conjugale dintre parteneri, femeile manifestă tendința mai mult spre dominare care se caracterizează prin reflectarea calităților de lider, tendința de a domina, independență, capacitatea de a-și asuma responsabilități etc.
Tabelul 11. Compararea statistică a mediilor în dependență de sexul partenerilor
Verificarea ipotezei operaționale nr. 3: „în cadrul modelul relațional dintre partenerii conjugali cu familie extinsă tendințele comunicativ – caracterologice așa ca, prietenie și altruism, se manifestă la un nivel mai înalt decât în cadrul modelului relațional adoptat de partenerii conjugali fără familie extinsă”.
Pentru a vedea dacă există diferențe semnificative în ceea ce privește modelul relațional împărtăși de partenerii conjugali în dependență de prezența sau absența familiei extinse am împărțit eșantionul în 2 grupe.
Tabelul 12. Mediile la scalele testului T. Leary (prezența/absența familiei extinse)
Figura 8. Prezentarea grafică a datelor medii la scalele T. Leary în dependență de prezența sau absența familiei extinse
Toate datele medii se încadrează în limitele nivelului adaptat și nivel mediu. De asemenea am observat că există deferențe ale datelor medii la tendințe de relaționare între cuplurile care au familie extinsă și cuplurile fără familie extinsă.
Pentru a vedea dacă aceste diferențe sunt semnificative am aplicat coeficientul de comparare a datelor medii T –student și am primit următoarele date prezentate în tabelul 13.
Astfel, am observat că există diferență semnificativă între agresivitate, unde t=2,33, și p=0,04, media la cuplurile cu familie extinsă fiind egală cu 3,55, mai mică decât la cuplurile fără familie extinsă, media egală cu 4,65. Această tendință fiind specifică mai mult cuplurilor cu familie extinsă.
De asemenea avem diferențe semnificative în ceea ce privește tendințele dependență, unde t=2,10, ș p=0,03, media fiind 4,03, mai mică la cuplurile cu familie extinsă decât 5,96, la cuplurile fără familie extinsă.
Tendințele de prietenie unde t=2,60, și p=0,00, media la cuplurile cu familie extinsă fiind egală cu 4,11, mai mică decât la cuplurile fără familie extinsă, m=6,68.
Tendința altruism, unde t=2,83, și p=0,00, media fiind 4,63, mai mică la cuplurile cu familie extinsă decât la cele fără familii extinsă, m=6,92.
Datele medii mai mici sunt mai reprezentative pentru cuplurile conjugale cu familie extinsă. Astfel, tendințele comunicativ – caracterologice specifice modelului relațional împărtășit de partenerii conjugali sunt agresivitate, dependență, altruism și prietenie.
Tabelul 13. Compararea statistică mediilor în dependență de prezența/absența familiei extinse
Deci, familia extinsă influențează asupra modelului relațional împărtășit de către partenerii conjugali, tendințele comunicativ-caracterologice adoptate în cadrul modelului relațional de către partenerii conjugali aceștia din urmă adoptă mai mult tendințe comunicativ –caracterologice așa ca agresivitate, dependență, altruism și prietenie.
Ultima ipoteză experimentală a cercetării noastre în care afirmăm că în cadrul modelul relațional dintre partenerii conjugali cu familie extinsă tendințele comunicativ – caracterologice așa ca, prietenie și altruism, se manifestă la un nivel mai înalt decât în cadrul modelului relațional adoptat de partenerii conjugali fără familie extinsă s-a confirmat.
Rezultatele obținute în urma aplicării coeficientului de comparare a datelor medii T – student în ceea ce privește tendințele comunicativ-caracterologice în cadrul modelul relațional în dependență de prezența sau absența familiei extinse au demonstrat diferențe semnificative la tendințele prietenie, unde t=2,60, și p=0,00, media la cuplurile cu familie extinsă fiind egală cu 4,11, mai mică decât la cuplurile fără familie extinsă, m=6,68.
La tendința altruism de asemenea avem diferență semnificativă, unde t=2,83, și p=0,00, media fiind 4,63, mai mică la cuplurile cu familie extinsă decât la cele fără familii extinsă, m = 6,92.
Datele medii mai mici fiind mai reprezentative și mai adaptate în cuplu, ceea ce în cazul nostru ele sunt mai specifice pentru cuplurile conjugale cu familie extinsă ceea ce ne permit să confirmăm ipoteza nr. 3 înaintată: „în cadrul modelul relațional dintre partenerii conjugali cu familie extinsă tendințele comunicativ – caracterologice așa ca, prietenie și altruism, se manifestă la un nivel mai înalt decât în cadrul modelului relațional adoptat de partenerii conjugali fără familie extinsă”.
În scopul verificării ipotezei operaționale nr. 4 „starea emoțională a partenerilor de cuplu depinde de orientarea acestora spre comunicare” am apelat la datele culese cu ajutorul testului SAN și Bass „orientarea personalității”.
Tabelul 14. Rezultatele în procente obținute la chestionarul SAN
Tabelul 14 include rezultatele obținute la calculele în procente a manifestărilor variabilelor: „stare emoțională”, „activism general”, „dispoziție” pe întreg eșantionul de subiecți investigați (52 persoane). Observăm că cei mai mulți subiecți dau dovadă de stare emoțională nesatisfăcătoare (55%), activism general nesatisfăcător (47%) și dispoziție de același nivel (55%).
Trebuie să menționăm că starea afectivă a persoanei poate fi determinată de o multitudine de factori: de la particularitățile de personalitate (tipul temperamentului, accentuările de caracter), până la factori externi cum ar fi evenimentele din familie, problemele sau succesele de serviciu, starea sănătății, manifestările hormonale, nivelul de fatigabilitate.
Considerăm că rezultatele obținute la testul SAN sunt destul de alarmante. Acestea ne indică asupra unui disconfort al relațiilor de cuplu la eșantionul cercetat, care determină stări emoționale, dispoziție nesatisfăcătoare. Pentru a putea generaliza aceste date asupra populației Republicii Moldova este, bineînțeles, nevoie de un eșantion mai mare, totuși scorurile critice ne determină să afirmăm că subiecții participanți la cercetare (cel puțin 1/2) au nevoie de o intervenție a psihologului.
Luând în considerație cele enumerate mai sus consider oportun de a realiza o programă de intervenție în cazul persoanelor ce suferă de stări afective nesatisfăcătoare ca rezultat a relațiilor de cuplu. Elaborarea și verificarea utilității unei asemenea programe de intervenție îmi propun pentru o viitoare cercetare.
Figura 9. Rezultatele în procente obținute la chestionarul SAN
Limitele pozitive ale manifestării variabilelor obțin cantități aproximativ egale de subiecți (23% dispoziție pozitivă; 23 activism general pozitiv; stare emoțională pozitivă). Totalizând rezultatele obținute la chestionarul SAN putem include în grupa de risc ½ din eșantionul cercetat.
Tabelul 15. Statistica descriptivă pentru scalele chestionarului SAN
Mediile scorurilor la întreg eșantionul se încadrează în limitele nesatisfăcătoare de manifestare a variabilelor, deși maximele înregistrate la subiecții diagnosticați ating tendințele de manifestare pozitivă atât a „stării emoționale” cât și a „activismului general” și a „dispoziției”.
Figura 10. Media scorurilor pentru scalele chestionarului SAN
Pentru verificarea ipotezei am aplicat și metoda de determinare a orientării personalității Bass.
Tabelul 16 reprezintă componența eșantionului în dependență de procentajul subiecților ce manifestă diferite tipuri de orientare a personalității (B. Bass).
Tabelul 16. Componența în procente a eșantionului în dependență de orientarea personalității (B. Bass)
Procentajul mic (15%) obținut la variabila „orientare spre comunicare” ne demonstrează faptul că în cuplurile investigate se atrage puțină atenție aspectului comunicativ, în mai mare parte partenerii fiind preocupați de activitățile lor profesionale, sau de educarea copiilor (orientarea spre activitate).
Aceste rezultate ne indică asupra unei situații critice la nivel de comunicare.
Urmează să investigăm în continuare cum influențează lacunele în comunicare asupra afectivității partenerilor.
Figura 11. Componența în procente a eșantionului în dependență de orientarea personalității
Cea mai mare parte a subiecților cercetați sunt orientați spre activitate. Cu 5% mai mulți subiecți sunt orientați spre sine decât spre comunicare. Faptul că în cuplurile investigate domină orientarea spre activitate și spre sine versus orientare spre comunicare denotă o oarecare doză de egocentrism.
Tabelul 17. Statistica descriptivă pentru metoda de diagnosticare a orientării personalității
Tabelul 17 include mediile obținute pe întreg eșantionul la testul Bass „orientarea personalității”. Cea mai înaltă medie (M=32,333) este obținută la scala „orientare spre activitate”. O medie mai înaltă a fost înregistrată la „orientarea spre sine”, comparativ cu „orientarea spre comunicare”.
Figura 12. Media scorurilor pentru testul B. Bass
Cu scopul de a determina dacă în calitate de factor pentru „starea generală” a persoanei, „activismul general” și „dispoziție” poate fi considerată orientarea spre comunicare am recurs la prelucrarea datelor cu ajutorul coeficientului statistic Anova.
Tabelul 18. Dependența variabilelor chestionarului SAN de „orientarea spre comunicare”
Variabilele chestionarului SAN sunt prezentate în calitate de variabile dependente. Observăm că am obținut diferență semnificativă doar la una din trei variabile: „starea emoțională” (f=2,967; p=,002), ceea ce denotă că starea emoțională a partenerilor cuplurilor investigate depinde de orientarea acestora spre comunicare.
Pentru a determina care este raportul dintre aceste variabile am realizat corelarea datelor obținute la întreg eșantionul de subiecți cu ajutorul coeficientului statistic de corelație Bravis Pearson.
Avem nevoie de corelație în scopul determinării care este direcția modificării unei variabile dacă intervin anumite schimbări în manifestarea celeilalte.
Tabelul 19. Raportul dintre variabilele investigate de testul SAN și B. Bass
Observăm raport direct între următoarele variabile:
Orientarea spre sine și orientarea spre activitate (r=,266; p=,040), deci cu cât partenerii sunt mai mult orientați spre sine cu atât ei sunt mai puternic orientați și spre activitate (ceea ce ține la fel de interesul personal).
Orientarea spre comunicare și „starea emoțională” (r=,455; p=,000), deci cu cât partenerii se orientează mai mult spre comunicare, cu atât starea lor emoțională se ameliorează.
Starea emoțională și dispoziția (r=,394; p=,002), deci cu cât se ameliorează starea emoțională a partenerilor cu atât dispoziția lor devine mai pozitivă;
Activismul general și dispoziția (r=,318; p=,013), deci cu cât activismul general al partenerilor, cu atât dispoziția lor devine mai pozitivă;
Determinarea dependenței stării emoționale de orientarea spre comunicare și raportul direct obținut între aceste două variabile ne confirmă ipoteza nr. 4 operațională: „starea emoțională a partenerilor de cuplu depinde de orientarea acestora spre comunicare”.
Faptul că calitatea comunicării influențează calitatea relațiilor într-un cuplu este un lucru arhicunoscut, chiar și la nivel de psihologie populară, totuși după trecerea primei perioade a relațiilor de cuplu – „luna de miere”, după apariția copiilor, majoritatea persoanelor uită de importanța menținerii unei relații armonioase și se orientează mai mult spre „activitate” sau carieră.
Confirmarea tuturor ipotezelor operaționale ne permite a oferi valoare de adevăr ipotezei de bază a lucrării: „Principalii factori care influențează modul de evoluție al unei relații de comunicare în cuplu sunt determinați de particularitățile pe care le prezintă individul, de structura sa personală, de educația care l-a modelat de-a lungul anilor și nu în ultimul rând de influența relațiilor cu familia extinsă a acestora”.
CONCLUZII
Pentru a încerca să avem o relație bună cu cineva trebuie să acceptăm că de fapt nu poate exista o relație perfectă, la fel cum nu poate exista o creștere perfectă. Presiunea perfecțiunii are multiple baze, culturale, morale, sociale, de imagine.
Orice relație interumană, inclusiv cea care se stabilește între partenerii unui cuplu conjugal, presupune modificări permanente, în funcție de care se va structura continuu, precum și o evoluție, atât a relației ca unitate, cât și a fiecărui individ care intră în această relație, luat separat, dar ca parte componentă a relației. Astfel, orice relație trebuie să parcurgă mai multe etape în procesul său de definire. Marc și Picard identifică trei nivele pe care le parcurge o relație de-a lungul evoluției sale: nivelul imediat, „al întâlnirii”, nivelul în care se stabilește natura relației și durabilitatea în timp a relației.
Mulți specialiști spun că dialogul și comunicarea sunt esențiale într-o relație. Da, este adevărat, dar trebuie să știm cum să facem acest lucru pentru că de multe ori discuțiile derapează, cineva devine defensiv, acuză, altcineva va tăcea și va accepta acuzațiile în numele pacifismului. Din discuțiile în contradictoriu sau din cele în care doar cineva are dreptate nu pot ieși rezultate favorabile, iar pentru a îmbunătăți acest nivel trebuie să încercăm să empatizăm și să privim lucrurile un pic și din perspectiva celuilalt.
Pentru a înțelege modul de evoluție al relației de cuplu am încercat să identificăm principalele transformări care au avut loc de-a lungul anilor la nivelul familiei, prin prisma modului de analiză a sociologilor care au fost preocupați de acest subiect. Rolurile familiale sunt atribuite în funcție de gen și statut social, de timp liber și dorință de implicare, chiar și cele de ordin obligatoriu cum e rolul educativ în cuplurile cu copii, lucruri evidente în special la cuplurile aflate în concubinaj pe care prioritar este Eul de sine.
Astfel, pornind de la cele analizate mai sus am înaintat ca scop în cadrul cercetării noastre de a determina influența familiei extinse asupra tendințelor comunicativ-caracterologice exprimate în modelul de relaționare dominare – prietenie împărtășit de membrii cuplului conjugal precum și asupra nivelului de încredere în sine a partenerilor de cuplu.
Conform ipotezei teoretice centrale care presupune că principalii factori care influențează modul de evoluție al unei relații de comunicare în cuplu sunt determinați de particularitățile pe care le prezintă individul, de structura sa personală, de educația care l-a modelat de-a lungul anilor și nu în ultimul rând de influența relațiilor cu familia extinsă a acestora. Astfel, în calitate de ipoteze experimentale noi am înaintat următoarele ipoteze experimentale:
Nivelul curajului social este mai mare la partenerii cuplurilor conjugale cu familie extinsă decât la partenerii cuplurilor conjugale fără familie extinsă.
În cadrul modelului relațional împărtășit de partenerii conjugali tendința comunicativ-caracterologică de dominare este mai mare la femei decât la bărbați.
În cadrul modelul relațional dintre partenerii conjugali cu familie extinsă tendințele comunicativ – caracterologice așa ca, prietenie și altruism, se manifestă la un nivel mai înalt decât în cadrul modelului relațional adoptat de partenerii conjugali fără familie extinsă.
Starea emoțională a partenerilor de cuplu depinde de orientarea acestora spre comunicare.
Așadar, în scopul verificării primei ipoteze experimentale înaintată în cadrul cercetării în care susținem că nivelul curajului social este mai mare la partenerii cuplurilor conjugale cu familie extinsă am aplicat coeficientul de comparare a datelor medii T – student și făcând diferența mediilor pe eșantioane în dependentă de prezența sau absența familiei extinse, am obținut diferențe semnificative dintre mediile la scala curaj social,unde t = 2,43, și p=0,016, media pentru cuplurile cu familie extinsă fiind de 5,73, pe Când media pentru cuplurile cu absența familiei extinse e de 4,82, și la inițierea contactelor sociale se atestă diferențe semnificative la cuplurile cu prezența familiei extinse m = 4,98 fiind mai mare decât media cuplurilor fără prezența membrilor familiei extinse, unde m =4,14. Aceste date ne confirma prima ipoteză înaintată în debutul cercetării noastre.
Conform ipotezei a doua a cercetării noastre în care noi susținem că în cadrul modelului relațional împărtășit de partenerii conjugali tendința comunicativ-caracterologică de dominare este mai mare la femei decât la bărbați. Această ipoteză este argumentată de rezultatele obținute în urma aplicării coeficientului de comparare a datelor medii T-student.
Astfel, am determinat că între femei și bărbați există diferență semnificativă la tendința I – dominare, unde t= 2,33 și p =0,02, media la femei fiind mai mare m=6,69, decât la bărbați media m= 5,29, dar ambele sunt la nivel mediu, de trecere.
Așadar, în relațiile conjugale dintre parteneri, femeile manifestă tendința mai mult spre dominare care se caracterizează prin reflectarea calităților de lider, tendința de a domina, independență, capacitatea de a-și asuma responsabilități, etc.
Ultima ipoteză experimentală a cercetării noastre în care afirmăm că în cadrul modelul relațional dintre partenerii conjugali cu familie extinsă tendințele comunicativ – caracterologice așa ca, prietenie și altruism, se manifestă la un nivel mai înalt decât în cadrul modelului relațional adoptat de partenerii conjugali fără familie extinsă s-a confirmat.
Rezultatele obținute în urma aplicării coeficientului de comparare a datelor medii T – student în ceea ce privește tendințele comunicativ-caracterologice în cadrul modelul relațional în dependență de prezența sau absența familiei extinse au demonstrat diferențe semnificative la tendințele prietenie, unde t = 2,60, și p = 0,00, media la cuplurile cu familie extinsă fiind egală cu 4,11, mai mică decât la cuplurile fără familie extinsă, m = 6,68.
La tendința altruism de asemenea avem diferență semnificativă, unde t = 2,83, și p = 0,00, media fiind 4,63, mai mică la cuplurile cu familie extinsă decât la cele fără familie extinsă, m = 6,92.
Determinarea dependenței stării emoționale de orientarea spre comunicare și raportul direct obținut între aceste două variabile ne confirmă ipoteza nr. 4 operațională: „starea emoțională a partenerilor de cuplu depinde de orientarea acestora spre comunicare”.
Confirmarea ipotezelor înaintate demonstrează alegerea cu succes a metodologiei de investigare și a tehnicilor psihometrice aplicate. Considerăm că investigația empirică a avut succes nu doar din cauza că a fost demonstrată veridicitatea ipotezelor dar și din motiv că cercetarea și-a realizat scopul înaintat – de a determina influența familiei extinse asupra tendințelor comunicativ-caracterologice exprimate în modelul de relaționare dominare – prietenie împărtășit de membrii cuplului conjugal precum și asupra nivelului de încredere în sine a partenerilor de cuplu.
Am concluzionat că principalii factori care influențează modul de evoluție al unei relații de comunicare în cuplu sunt determinați de particularitățile pe care le prezintă individul, de structura sa personală, de educația care l-a modelat de-a lungul anilor și nu în ultimul rând de influența relațiilor cu familia extinsă a acestora.
RECOMANDĂRI
Reglarea zilnică și săptămânală a relației asigură baza comunicării și preocupării reciproce. Verificarea și reglarea lunară urmăresc ieșirea din rutină. Evadați împreună într-o aventură! Încercați ceva deosebit, urmați în Week-end un curs, de exemplu, de masaj, de artă culinară etc. sau petreceți împreună o zi în parc, plimbându-vă cu barca sau ieșiți la picnic.
Oferiți-vă o aventură proprie! Este important ca fiecare să poată petrece singur puțin timp, fără ca partenerul să se simtă neglijat. Fiecare își poate păstra independența, fără a provoca resentimente. Abandonarea propriei persoane nu este benefică relației. Nu renunțați la relaxare, meditație: un week-end la țară.
Faceți un compromis. Nu are sens să deveniți slab, făcând numai ceea ce este pe placul partenerului. Oricum, periodic, oferiți partenerului dvs. o zi specială, în care să faceți tot ceea ce-l face fericit, dar asigurați-vă, în același timp, că și el va face același lucru.
Cuplul care vrea să se cunoască mai bine în perspectiva constituirii unei familii ar trebui să rețină următoarele:
temperamentul este înnăscut și nu se poate schimba, dar prin efort voluntar, prin educație și autoeducație, anumite manifestări comportamentale, generate de tipurile temperamentale, pot fi stimulate, altele estompate sau mascate;
temperamentul partenerului nu este nici bun și nici rău, el nu dă valoarea personalității. Aceasta ține de aptitudini și caracter;
temperamentul se manifestă diferit în contexte diferite, fiind cea mai stabilă latură a personalității. Din acest motiv este necesară o perioadă mai îndelungată pentru cunoașterea reciprocă, mai profundă a două persoane interesate să conviețuiască într-o familie ani și ani în șir. Majoritatea celor investigați consideră că această perioadă trebuie să fie de la 1-2 ani;
Pe fundalul oricărui temperament se poate manifesta un caracter frumos sau urât. Totul este să nu facem aprecieri superficiale, pripite, să nu etichetăm, ci să ne aplicăm cu grijă și înțelegere asupra personalității noastre, personalitate pe care am apreciat în integritatea și complexitatea ei, cu exigență, dar și cu înțelegere de oarece, așa cum subliniam și mai înainte ea nu este un „dat”, ceva imobil. Personalitatea se poate modela cu răbdare, pricepere și tandrețe, iar dragostea se pare că face adevărate minuni în această privință;
Înainte de toate cunoaște-te pe tine însuți!
Renunțați să dați sfaturi
Necunoscând această trăsătură a firii bărbaților este foarte ușor pentru o femeie să rănească și să ofenseze neintenționat și fără să-și dea seama pe cel pe care-l iubește. În mod analog, dacă un bărbat nu înțelege că femeia este diferită, el poate face mai mult rău încercând să ajute. Bărbații trebuie să țină seama de faptul că femeile își discută problemele pentru a realiza o apropiere, nu neapărat pentru a obține soluții.
Când femeia se opune soluțiilor date de bărbat, acesta are impresia că este pusă sub semnul întrebării competența lui. În consecință i se pare că nu inspiră încredere, nu este apreciat și atunci încetează să-i mai piese. Dorința lui de a asculta scade în mod explicabil.
Când un bărbat se opune sugestiilor femeii, ea are impresie că lui nu-i pasă de ea și simte că nevoile ei nu sunt luate în seamă. Ca rezultat firesc, ea se simte neglijată și încetează să-i mai acorde încredere.
Când un bărbat este supus stresului, el se va retrage în vizuina gândurilor sale și se va concentra asupra rezolvării unor probleme anume. De cele mai dese ori alege pe cea mai urgentă sau pe cea mai dificilă. Se concentrează atât de mult asupra acesteia încât pentru un timp nu va mai fi prezent pentru nimic altceva. Celelalte probleme și obligații rămân pe planul doi.
Când o femeie înțelege că a dat prea mult tinde să-i reproșeze partenerului nefericirea ei. Ea resimte nedreptatea de a oferi mai mult decât a primit.
Când o femeie este încordată, ea simte instinctiv nevoia de a vorbi despre sentimentele ei și despre toate problemele posibile în legătură cu aceasta. Când începe discuția ea nu acordă prioritate vreuneia dintre probleme. Dacă este supărată o supără toate și mici și mari. Nu este preocupată neapărat cu găsirea unor soluții, ci caută mai degrabă să se descarce, explicându-se și așteptând să fie înțeleasă. Vorbind la întâmplare despre problemele ei, ea se mai liniștește.
Bărbații și femeile trăiau în pace fiindcă reușeau să țină seama de diferențele dintre ei. Marțienii au învățat să accepte că venusienii au mare nevoie să vorbească pentru a se simți mai bine. Au aflat că ascultându-le pot fi de folos, chiar dacă nu au multe de spus. Femeile s-au învățat să accepte că bărbații au nevoie să se retragă pentru a face față stresului. Izolarea lor nu a mai constituit un mister sau un motiv de alarmă pentru ele.
Bărbații au aflat că și atunci Când se simțeau atacați, acuzați sau criticați de către femei, era vorba doar de ceva trecător, curând ele începeau să se simtă dintr-o dată mai bine devenind foarte tolerante și apreciindu-i învățând să asculte, marțienii au descoperit câtă nevoie au venusienele să-și comunice frământările.
Și femeile și-au aflat liniștea Când au înțeles în cele din urmă că un bărbat care se retrage în bârlog nu le iubește mai puțin. Ele s-au învățat să fie mai tolerante în asemenea momente Când el este supus unui stres puternic.
A fixa limite și a primi produce teama femeii. Ea se teme mereu că vrea prea mult și atunci va fi respinsă, criticată sau părăsită. Cea mai profundă teamă a bărbatului este că nu este destul de bun sau că este incompetent. El își compensează această teamă căutând să-și sporească puterea și competența. Succesul, realizările și eficiența sunt pe primul plan în viața lui.
BIBLIOGRAFIE
Abric J. Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași: Polirom, 2002. 208 p.
Barschii V. Familia înseamnă: fericire, datorie, răspundere: Unele probleme privind pregătirea tinerilor pentru viața de familie. Chișinău: Lumina, 1994. 435 p.
Băltăceanu O. Carte pentru tineret. București: Medicală, 1990. 335 p.
Băncilă G. Algoritmul succesului. Iași: Polirom, 1999. 167 p.
Blackburn S. Dicționar de filozofie. București: Universul Enciclopedic, 1999. 470 p.
Cabin P.; Dortier J. Comunicarea. Perspective actuale. Iași: Polirom, 2010. 344 p.
Carol R. Iubirea, eterna poveste. Pro familia. București: Albatros, 1987. 275 p.
Chapman G. Cele cinci limbaje ale iubirii. București: Curtea Veche, 2008. 224 p.
Chelcea S.; Ivan L.; Chelcea A. Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. București: Comunicare.ro, 2008. 299 p.
Chiriac D. Dicționar enciclopedic. București: Univers Enciclopedic, 2009. 642 p.
Chiru I. Comunicarea interpersonală. București: Tritonic, 2003. 121 p.
Ciupercă C. Cuplul modern: între emancipare și disoluție. Alexandria: Tipoalex, 2000. 332 p.
Cosmovici A.; Iacob L. Psihologia școlară. Iași: Polirom, 1999. 301 p.
Dimitriu C. Constelația familială și deformările ei. București: Didactă și pedagogică, 1993. 282 p.
Dinu M. Comunicarea. Repere fundamentale. București: ALGOS, 2000. 363 p.
Doron R.; Parod F. Dicționar de psihologie. București: Humanitas, 1999. 886 p
Drăgan I. Psihologie educațională. Timișoara: Mirton, 1998. 501 p.
Druță F. Psihologia familiei. București: Didactică și pedagogică, 1998. 240 p.
Druță M. Filosofie și umanism. București: Didactică și pedagogică, 1999. 223 p.
Freud S. Trei eseuri asupra sexualității. București: Trei, 2001. 159 p.
Georgescu M. Introducere în psihologia comunicării. București: România de Mâine, 2007. 196 p.
Gladun E.; Mosin V. Compendiu de planificare familială. Chișinău: Moldova, 2000. 314 p.
Goody J. Familia europeană: o încercare de antropologie istorică. Iași: Polirom, 2003. 251 p.
Gray J. Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus: Un ghid practic pentru îmbunătățirea comunicării și pentru obținerea rezultatelor dorite în relațiile dumneavoastră. București: Vremea, 1998. 223 p.
Greimas A. Semiotica pasiunilor. București: Scripta, 1997. 287 p.
Habra G. Iubire și senzualitate. București: Anastasia. 1994. 292 p.
Harris C. Relațiile de rudenie. București: Dustyle, 1998. 123 p.
Jinga I. Familia acest miracol înșelător. București: Didactică și pedagogică, 1999. 180 p.
Karasu S.; Karasu T. Arta menținerii căsniciei. București: Trei, 2011. 352 p.
Leleu G. Cum să fim fericiți în cuplu. Intimitate, senzualitate, sexualitate. București: Trei, 2003. 288 p.
Marshall G. Dicționar de sociologie. București: Universul Enciclopedic, 2003. 507 p.
Mitrofan I. Cuplul conjugal. Armonie și dizarmonie. București: Științifică și Enciclopedică, 1998. 300 p.
Mitrofan I. Elemente de psihologie a copilului. București: Șansa, 1994. 190 p.
Mitrofan I.; Ciupercă C. Psihologia relațiilor dintre sexe. Mutații și alternative. București: Alternative, 1997. 367 p.
Mitrofan I.; Mitrofan N. Elemente de psihologia cuplului. București: ȘANSA, 1994. 190 p.
Mitrofan I.; Nuță A. Consilierea psihologică: cine, ce și cum? București: SPER, 2005. 157 p.
Mucchielli A. Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare. Iași: Polirom, 2008. 254 p.
Neacșu I. Metode și tehnici de învățare eficientă. București: Militară, 1990. 370 p.
Neculau A. 1999. Aspecte psihosociale ale sărăciei. Iași: Polirom, 2000. 418 p.
Neculau A. Psihopedagogia. Iași: Spiru Haret, 1994. 316 p.
Nuță A. Psihologia comunicării în cuplu. București: SPER, 2002. 185 p.
Nuță A. Psihologia cuplului. București: Sper, 2007. 200 p.
Pânișoară I. O. Comunicarea eficientă. Iași: Polirom, 2006. 422 p.
Pease A.; Pease B. Cît de compatibili sunteți. Manualul relațiilor. București: Curtea Veche, 2008. 152 p.
Rădulescu S. Relațiile extraconjugale între opțiunea conjugală și judecata morală. In: Revista română de sociologie, 1998, nr. 2, p. 297-311.
Saussure F. Curs de lingvistică generală. Iași: Polirom, 1998. 428 p.
Șoitu L. Comunicare și acțiune. Iași: Institutul European, 1997. 175 p.
Tran V.; Stănciugelu I. Teoria comunicării. București: SNSPA, 2001. 258 p.
Turliuc M. Psihologia cuplului si a familiei. Iași: Performantica, 2004. 248 p.
Vasile D. Introducere în psihologia familiei și psihosexologie. București: Fundația România de Mâine, 2006. 113 p.
Ziglar Z. Secretul căsniciei fericite. București: Curtea Veche, 2001. 224 p.
BIBLIOGRAFIE
Abric J. Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași: Polirom, 2002. 208 p.
Barschii V. Familia înseamnă: fericire, datorie, răspundere: Unele probleme privind pregătirea tinerilor pentru viața de familie. Chișinău: Lumina, 1994. 435 p.
Băltăceanu O. Carte pentru tineret. București: Medicală, 1990. 335 p.
Băncilă G. Algoritmul succesului. Iași: Polirom, 1999. 167 p.
Blackburn S. Dicționar de filozofie. București: Universul Enciclopedic, 1999. 470 p.
Cabin P.; Dortier J. Comunicarea. Perspective actuale. Iași: Polirom, 2010. 344 p.
Carol R. Iubirea, eterna poveste. Pro familia. București: Albatros, 1987. 275 p.
Chapman G. Cele cinci limbaje ale iubirii. București: Curtea Veche, 2008. 224 p.
Chelcea S.; Ivan L.; Chelcea A. Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. București: Comunicare.ro, 2008. 299 p.
Chiriac D. Dicționar enciclopedic. București: Univers Enciclopedic, 2009. 642 p.
Chiru I. Comunicarea interpersonală. București: Tritonic, 2003. 121 p.
Ciupercă C. Cuplul modern: între emancipare și disoluție. Alexandria: Tipoalex, 2000. 332 p.
Cosmovici A.; Iacob L. Psihologia școlară. Iași: Polirom, 1999. 301 p.
Dimitriu C. Constelația familială și deformările ei. București: Didactă și pedagogică, 1993. 282 p.
Dinu M. Comunicarea. Repere fundamentale. București: ALGOS, 2000. 363 p.
Doron R.; Parod F. Dicționar de psihologie. București: Humanitas, 1999. 886 p
Drăgan I. Psihologie educațională. Timișoara: Mirton, 1998. 501 p.
Druță F. Psihologia familiei. București: Didactică și pedagogică, 1998. 240 p.
Druță M. Filosofie și umanism. București: Didactică și pedagogică, 1999. 223 p.
Freud S. Trei eseuri asupra sexualității. București: Trei, 2001. 159 p.
Georgescu M. Introducere în psihologia comunicării. București: România de Mâine, 2007. 196 p.
Gladun E.; Mosin V. Compendiu de planificare familială. Chișinău: Moldova, 2000. 314 p.
Goody J. Familia europeană: o încercare de antropologie istorică. Iași: Polirom, 2003. 251 p.
Gray J. Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus: Un ghid practic pentru îmbunătățirea comunicării și pentru obținerea rezultatelor dorite în relațiile dumneavoastră. București: Vremea, 1998. 223 p.
Greimas A. Semiotica pasiunilor. București: Scripta, 1997. 287 p.
Habra G. Iubire și senzualitate. București: Anastasia. 1994. 292 p.
Harris C. Relațiile de rudenie. București: Dustyle, 1998. 123 p.
Jinga I. Familia acest miracol înșelător. București: Didactică și pedagogică, 1999. 180 p.
Karasu S.; Karasu T. Arta menținerii căsniciei. București: Trei, 2011. 352 p.
Leleu G. Cum să fim fericiți în cuplu. Intimitate, senzualitate, sexualitate. București: Trei, 2003. 288 p.
Marshall G. Dicționar de sociologie. București: Universul Enciclopedic, 2003. 507 p.
Mitrofan I. Cuplul conjugal. Armonie și dizarmonie. București: Științifică și Enciclopedică, 1998. 300 p.
Mitrofan I. Elemente de psihologie a copilului. București: Șansa, 1994. 190 p.
Mitrofan I.; Ciupercă C. Psihologia relațiilor dintre sexe. Mutații și alternative. București: Alternative, 1997. 367 p.
Mitrofan I.; Mitrofan N. Elemente de psihologia cuplului. București: ȘANSA, 1994. 190 p.
Mitrofan I.; Nuță A. Consilierea psihologică: cine, ce și cum? București: SPER, 2005. 157 p.
Mucchielli A. Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare. Iași: Polirom, 2008. 254 p.
Neacșu I. Metode și tehnici de învățare eficientă. București: Militară, 1990. 370 p.
Neculau A. 1999. Aspecte psihosociale ale sărăciei. Iași: Polirom, 2000. 418 p.
Neculau A. Psihopedagogia. Iași: Spiru Haret, 1994. 316 p.
Nuță A. Psihologia comunicării în cuplu. București: SPER, 2002. 185 p.
Nuță A. Psihologia cuplului. București: Sper, 2007. 200 p.
Pânișoară I. O. Comunicarea eficientă. Iași: Polirom, 2006. 422 p.
Pease A.; Pease B. Cît de compatibili sunteți. Manualul relațiilor. București: Curtea Veche, 2008. 152 p.
Rădulescu S. Relațiile extraconjugale între opțiunea conjugală și judecata morală. In: Revista română de sociologie, 1998, nr. 2, p. 297-311.
Saussure F. Curs de lingvistică generală. Iași: Polirom, 1998. 428 p.
Șoitu L. Comunicare și acțiune. Iași: Institutul European, 1997. 175 p.
Tran V.; Stănciugelu I. Teoria comunicării. București: SNSPA, 2001. 258 p.
Turliuc M. Psihologia cuplului si a familiei. Iași: Performantica, 2004. 248 p.
Vasile D. Introducere în psihologia familiei și psihosexologie. București: Fundația România de Mâine, 2006. 113 p.
Ziglar Z. Secretul căsniciei fericite. București: Curtea Veche, 2001. 224 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Modelului DE Comunicare DIN Familia DE Provenienta In Organizarea Relatiilor DE Cuplu (ID: 107957)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.