Rolul Masajului Si Exercitiului Fizic la Prescolari

CAPITOLUL I

ASPECTE TEORETICE FUNDAMENTALE ALE PROBLEMATICII

TRATATE

I. 1. FUNDAMENTE TEORETICE

1. 1. Masajul – Istoric

Documentele istorice păstrate până în prezent arată că masajul s-a practicat în toate timpurile și la toate popoarele antice. Denumirea acestei activități este atribuită la o dată relativ recentă. În limba română denumirea “masaj” a acestei practici a fost introdusă prin intermediul literaturii medicale franceze, care a dominat la noi în secolul trecut. Această denumire este introdusă în prezent în toate limbile moderne fiind considerat termen universal. În limba franceză cuvântul “massage“ apare pentru prima dată în lucrarea lui Lepage “Cercetări istorice asupra medicinei chineze”, publicată în 1813. Presupuneri asupra etimologiei cuvântului sunt:

“mass” în limba arabă înseamnă a apăsa;

“massesch” în limba ebraică veche are aceeași semnificație;

“massien” în limba greacă înseamnă a frământa.

Din studiile a numeroși cercetători reiese că masajul a fost unul dintre cele mai vechi mijloace descoperite de oameni pentru alinarea suferințelor.

În timp, odată cu evoluția societății, cu acumularea de noi cunoștințe și experiențe, aceste practici s-au sistematizat, s-au conturat anumite reguli terapeutice care, ulterior au condus la fondarea unor adevărate școli medicale.

Medicina tradițională din China are o foarte mare vechime. Masajul la chinezi era practicat de către o castă de preoți – medici (cu peste 3000 de ani î.e.n.), în scopul activării circulației sângelui și a umorilor din corp, pentru stimularea sau liniștirea nervilor cât și pentru vindecarea unor tulburări sau boli cronice ale organismului. Manevrele se executau lent și stăruitor. Scrierile lui Cung – Fu recomandau folosirea exercițiilor fizice și a masajului, cu caracter localizat. Este de reținut indicația care se făcea, de asociere a gândirii bolnavului cu mișcarea, idee ce corespunde noțiunii științifice din medicina modernă, de “reprezentare corticală a mișcării”.

Primele aplicații ale masajului în legătură cu activitatea sportivă au apărut în Grecia, ca mijloc important pentru îngrijirea atleților.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

Grecii antici au folosit masajul în pregătirea diferitelor categorii de sportivi, remarcându-se faptul că se utiliza atat înainte de efort cât și după terminarea acestuia, în scopul prevenirii și combaterii oboselii musculare și nervoase. Practicanții acestui masaj se numeau aliptes și foloseau diferite uleiuri și pulberi fine pentru a ușura executarea manevrelor. Atleții greci practicau și automasajul.

Medicii greci au fost primii specialiști care au recomandat și fundamentat practicarea masajului în mod științific.

Renașterea este epoca în care reînvie interesul pentru cultura fizică. În epoca modernă masajul se dezvoltă sub aspect tehnic în cadrul medicinei, educației fizice și sportului, iar practicarea lui se extinde în multe țări ale Europei ca: Suedia, Anglia, Franța, Germania, Rusia.

Primii medici care au introdus masajul în clinici au fost chirurgii, ortopezii și reumatologii.

O adevărată școală de masaj începe să se formeze la Academia Națională de Educație Fizică și Sport, sub îndrumarea profesorilor I. Lascăr și V. Roșca, după înființarea acestuia în 1922. Ulterior, A. Ionescu publică “Masajul“, sub formă de curs pentru studenții A.N.E.F.S. urmat de mai multe ediții de cursuri și lucrări în care fundamentează masajul și automasajul, cât și domeniul culturii fizice medicale. Absolvenții acestui institut de învățămant superior cât și ai celorlalte facultăți de educație fizică înființate în țară, au desfășurat atât în școli cât și în instituțiile medicale o bogată activitate în direcția corectării deficiențelor fizice, recuperării stării de sănătate după diverse afecțiuni cât și în domeniul sportului de performanță.

I. 2. TEHNICA MASAJULUI. PROCEDEE DE MASAJ

Procedeele de masaj (manevrele), manuale sau mecanice, au avut o evoluție și o adaptare de-a lungul timpului, la diferite situații în care s-au aplicat, ajungându-se la o clasificare în ce privește tehnica și metodica de execuție, în funcție de efectele pe care le determină. O parte din manevre sunt cuprinse în toate formele de masaj și se aplică asupra tuturor țesuturilor și segmentelor corpului.

Acestea constituie procedeele (manevrele) principale sau fundamentale. Manevrele care se folosesc numai asupra anumitor regiuni, segmente sau țesuturi, se numesc procedee (manevre) ajutătoare sau secundare.

Manevrele de masaj au denumiri sugestive în funcție de felul mișcării executate.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

2. 1. Procedee principale de masaj

Încadrarea în această categorie a unor manevre este determinată de utilizarea lor în orice ședință de masaj, indiferent de specificul regiunii sau segmentului masat. Structurile anatomice moi ale organismului se prelucrează metodic, din aproape în aproape în ordinea așezării lor anatomice, de la suprafață spre profunzime. Din acest considerent, aplicarea procedeelor de masaj fundamentale (principale) respectă următoarea succesiune:

· netezirea – effleurage;

· fricțiunea;

· frământatul (petrisage);

· baterea (tapotamentul);

· vibrațiile.

2. 1. 1. Netezirea (effleurage) este masajul care vizează în special tegumentele. Constă în alunecări ritmice, ușoare, ale mâinilor maseurului în sensul circulației sanguine venoase și limfatice în spațiile și vasele respective.

Mișcările mâinilor maseurului seamănă cu cele de mângâiere, sunt acțiuni de împingere sau tragere a mâinilor pe suprafața de masat, cu presiune minimă și cu o frecvență variabilă, în funcție de scopul urmărit. Din punct de vedere al tehnicii, manevrele de netezire se execută:

· cu degetele (pe suprafețe mici și rotunjite – articulații);

· cu fața palmară sau/și dorsală a mâinilor (pe suprafețe plane, întinse – spate, torace, abdomen).

În această execuție cu presiune mică, superficială, influența se resimte la nivelul terminațiunilor nervose și vaselor pielii. Vasele de sânge și limfatice situate în țesuturile mai profunde și în mușchi sunt influențate prin manevre executate cu presiune ceva mai crescută executate cu:

· zona eminenței tenare și hipotenare a mâinilor (rădăcina mâinilor);

· marginea cubitală (tăișul mâinii);

· pumnii închiși (zona palmară sau cubitală a pumnilor).

În concluzie, presiunea (apăsarea) în manevrele de netezire se adaptează la natura și consistența țesuturilor în funcție de necesitate. Circulația în vasele limfatice este activată prin alunecări lente și cu ușoară presiune (presiuni glisante). Întrucât circulația în artere se desfășoară contrar presiunii executate prin această manevră, se recurge la executarea cu întreruperi, “sacadat”. Efectuarea presiunii alternează ritmic și la distanțe egale cu scurte întreruperi, procedeul numindu-se “manevra mașinii de cusut”.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

După modul în care lucrează mâinile, manevrele pot fi clasificate astfel:

· manevre simultane (în care ambele mâini lucrează deodată);

· manevre alternative (mâinile acționează pe rând).

Clasificarea manevrelor de netezire din punct de vedere metodic este următoarea:

· netezirea introductivă (inițială);

· netezirea intermediară (după manevrele mai puternice);

· netezirea finală (de încheiere).

Netezirea introductivă (inițială) se aplică la începutul oricărei ședințe de masaj, folosind cele trei tipuri de manevre: lungi, medii și scurte, acționând atât simultan cât și alternativ.

Netezirea intermediară are drept scop scăderea intensității manevrelor după solicitarea țesuturilor prin manevre mai puternice, atât pentru confortul neuropsihic al subiectului, cât și pentru relaxarea și odihnirea mâinilor maseurului.

Netezirea finală (de încheiere), după cum indică numele, se efectuează la finalul ședinței. În cazul acesteia, ritmul și intensitatea mișcărilor vor descrește treptat, rolul lor fiind de a induce un efect calmant asupra subiectului.

Efectele netezirii

Netezirea are efecte importante asupra circulației sangelui în capilare, în venele superficiale și asupra circulației limfatice, acțiunea sa realizandu-se pe două căi:

· mecanică;

· reflexă.

Pe cale mecanică, prin acțiunea directă a manevrelor asupra vaselor superficiale care realizează împingerea coloanei sanguine venoase în sens centripet. Prin manevrele executate simultan, cu presiune crescută, este influențată și circulația profundă.

Circulația limfei este activată prin manevre lente, executate cu ușoară presiune. Aceste efecte de accelerare a circulației de întoarcere, ușurează travaliul cardiac, contracțiile sistolice

fiind mai ample și mai rare, determină creșterea fracției de ejecție cu aport energetic sporit în

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

periferie. Prin acest procedeu “netezire”, specific suprafeței corpului, se realizează acomodarea subiectului în vederea aplicării procedeelor de masaj mai puternice, pentru ca acestea să fie mai bine tolerate și mai eficiente. Fiind aplicat la începutul ședinței de masaj mai are rol de a stabili colaborarea între subiect și maseur, de a realiza o stare de relaxare fizică și psihică a pacientului prin sugestie și autosugestie, la care maseurul, prin tactul și comportamentul său are o contribuție importantă.

Efectele specifice acestui tip de manevră, de netezire, se remarcă și asupra funcțiilor pielii. Acțiunea mecanică directă determină exfolierea celulelor cornoase de la nivelul stratului disjunct, stimulează diferențierea celulelor bazale și astfel se reduce timpul necesar reînoirii epidermului.

Manevrele mecanice aplicate structurilor de suprafață, activează secreția de sebum a glandelor sebacee, prin stimularea contracției mușchiului erector. Rolul sebumului este de protecție antimicrobiană și antiparazitară la nivelul pielii, prin formarea filmului acid de suprafață.

Impactul manevrelor de netezire asupra terminațiilor nervoase este diferit. Manevrele lungi executate cu ritm și intensitate redusă, au acțiune calmantă, liniștitoare, asupra sistemului nervos și decontracturantă, relaxantă, la nivelul musculaturii striate. În același timp, aceste manevre determină încetinirea funcțiilor țesuturilor și organelor și au efect inhibitor asupra sensibilității, conductibilității și reactivității nervilor. Manevrele de netezire scurte, executate cu presiune ceva mai mare, cu ritm rapid, au efecte opuse manevrelor lungi, lente și ușoare prezentate anterior.

Excitarea terminațiilor nervoase la nivelul pielii produsă în acest fel, declanșează reflexul axonic antidronic, cu efect vasodilatator, care conduce la apariția hiperemiei cutanate, semn al deschiderii vaselor capilare în număr mult mai mare pe unitatea de suprafață, comparativ cu cel deschis în mod obișnuit. Această vasodilatație este persistentă, menținându-se și după încetarea acțiunilor mecanice aplicate prin manevrele de netezire.

2. 1. 2. Fricțiunea

Acest procedeu este cel mai des folosit după netezire, fiind una din cele mai vechi manevre de masaj cunoscute. Aceasta vizează în general țesutul subcutanat, reprezentat de hipoderm. Fricțiunea constă în presarea țesuturilor moi subcutanate pe țesuturile profunde sau pe un plan dur (osos sau cartilaginos) și deplasarea lor în limita elasticității proprii.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

Din punct de vedere tehnic, manevrele de fricțiune se clasifică după modul de acționare al mâinii, astfel:

· fricțiune executată cu vârful degetelor (index, medius, inelar);

· fricțiune executată cu marginea cubitală a mâinii;

· fricțiune executată cu “rădăcina mâinii”;

· fricțiune executată cu fața palmară sau dorsală a mâinii;

· fricțiune executată cu pumnul (nodozitățile degetelor).

După intensitatea manevrelor, fricțiunea poate fi superficială, medie sau profundă, aceste creșteri și descreșteri ale intensității putând alterna de la un moment la altul prin micșorarea sau mărirea unghiului de aplicare al prizei (30 – 70°), în funcție de structura zonei sau de scopul urmărit.

Cuta este o manevră pentru care priza se aplică cu suprafața palmară a celor patru degete, policele făcând opoziție în așa fel încât țesutul moale subcutanat este prelucrat luând forma pe care mâna maseurului o imprimă, respectiv de cută.

Mâinile se deplasează succesiv, “una după alta”, continuând aceeași mișcare pe toată suprafața de masat. Masajul în cută poate fi executat sub formă liniară sau “șerpuit”, când mâinile aplică priza simultan dar se deplasează în sensuri opuse.

Același masaj în cută poate fi executat acționând transversal pe suprafața respectivă, sub formă de cută rulată.

“Ciupirile și pensările” sunt alte forme de aplicare a masajului pentru țesutul moale de la suprafața corpului (tegument, țesut celular subcutanat). Priza cu care se realizează poate fi cu două degete (index – police), cu trei degete (index – medius – inelar – “priza toc”). Presiunea este adecvată, în limita elasticității țesuturilor, fără a provoca reacții dureroase. Manevrele se execută în ritm viu, din loc în loc, pe suprafața de masat și au efect stimulent.

Efectele fricțiunii sunt induse, de asemenea, pe două căi:

· mecanică;

· reflexă.

Pe cale mecanică, manevrele de fricțiune se adresează în principal țesutului fibro – grăsos subcutanat care constituie stratul hipodermic sau paniculul adipos, care reprezintă o protecție mecanică pentru organism. Stratul adipos se află într-un circuit continuu de mobilizare și depozitare sub influența factorilor lipolitici și lipogenici. Acțiunea manevrelor de fricțiune stimulează activitatea factorilor lipolitici determinând scăderea stratului adipos al cărui exces este inestetic.

Suplețea și elasticitatea țesuturilor supraiacente, epiderm, derm sunt favorizate de manevrele mecanice ale fricțiunii. Ca și netezirea, fricțiunea contribuie la înlăturarea depunerilor sărurilor de calciu în fibrele elastice pe care le îngroașă, menținând astfel suplețea pielii.

Activarea circulației locale, buna nutriție locală realizată în acest fel, conduce la accelerarea procesului de regenerare și cicatrizare a țesuturilor în cazul existenței unor leziuni.

Procesul de regenerare și cicatrizare la vârste înaintate este de aproximativ cinci ori mai redus decât la vârstele tinere. Influența masajului prin manevrele de fricțiune în tratarea sechelelor cicatriceale este importantă, prin reducerea aderențelor, redarea elasticității țesuturilor și prin activarea metabolismului local.

Fricțiunea executată cu intensitate, excită proprioceptorii de la nivelul articulațiilor, de asemenea tendoanele, tecile sinoviale de la nivelul unor regiuni ale corpului (mâini, picioare, fața anterioară a antebrațului, treimea inferioară a gambei), unde structurile anatomice amintite sunt dispuse la suprafață, fiind beneficiarele acestui procedeu de masaj.

Efectul fricțiunilor de activare a rețelei vasculare arteriale, articulare și periarticulare se repercutează favorabil asupra supleței și rezistenței acestor structuri, de asemenea sunt combătute stazele prin activarea circulației venoase și limfatice.

Un alt efect important obținut prin manevrele de fricțiune este acela de creștere a gradului de penetrabilitate cutanată pentru diverse medicamente.

Ele sunt contraindicate doar în procesele inflamatorii și hemoragice acute. Activarea circulației locale prin fricțiune poate produce “embolii microbiene” în capilarele locale care apoi se pot extinde. De asemenea se contraindică în situația exudatelor hemoragice, întrucât fricționarea zonei poate favoriza ruperea vaselor locale și continuarea hemoragiei.

Pe cale reflexă, efectele fricțiunii constau (prin stimularea reflexului axonic antidromic) în eliberarea la nivelul vaselor cutanate a bradikininei, histaminei, acetilcolinei urmată de vasodilatație locală (hiperemie). Aceste reacții locale cutanate declanșează prin mecanisme

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

complexe (nervoase, umorale, hormonale) reglarea circulației sanguine și limfatice în întregul organism.

2. 1. 3. Frământatul (petrissage)

Frământatul este procedeul cel mai eficient pentru masajul țesuturilor profunde, în special al mușchilor.

Manevrele constau în prinderea mușchilor și a altor țesuturi profunde, ridicarea lor (când este posibil), stoarcerea lor prin comprimare sau prin presiune pe planul profund.

Posibilitățile de execuție tehnică a manevrelor sunt diferite, forma lor fiind determinată de specificul regiunii, astfel:

· frământatul în cută;

· frământatul circular și frământatul șerpuit;

· frământatul cu pumnii;

· frământatul între marginile cubitale ale mâinii;

· frământatul “în rindea”;

· frământatul prin rularea mușchilor.

Frământatul în cută reprezintă o formă de masaj care se poate aplica atât pe suprafețele plate și întinse cât și la segmentele membrelor (braț, antebraț, gambă, coapsă).

Cuta realizată între degete și rădăcina mâinii este stoarsă prin ducerea mâinii înainte și comprimarea cutei cu partea musculoasă a palmelor, urmată de apăsarea ei pe planul dur profund. Aceste mișcări, repetate de câteva ori în același loc, sunt urmate de aplicarea mâinilor din aproape în aproape pe suprafața învecinată, frământând țesuturile atât în sens longitudinal cât și în sens transversal.

Frământatul circular și frământatul șerpuit se realizează cu o priză care să prindă segmentul “în cerc”, “în brățară” sau “în inel”, policele ambelor mâini fiind situate la același nivel în porțiunile mai voluminoase (coapsă) sau etajat, unul deasupra celuilalt (gambă, antebraț, braț). Mușchii sunt prinși și presați între degete și palme, apoi pe planul osos profund.

În cazul manevrelor de frământat șerpuit, priza este realizată tot circular, policele orientate înainte, realizându-se o presiune și o torsiune a masei musculare între degete și palme, mâinile acționând alternativ. Ambele variante se bazează pe mișcarea de presiune a cutei între mâna maseurului și planul dur profund. După fiecare mișcare presiunea slăbește, moment în care mușchiul se relaxează.

Mâna maseurului execută presiuni moderate (sau mai pronunțate) și deplasări scurte ale țesuturilor (înainte – înapoi), înaintând progresiv, fără a solicita elasticitatea țesuturilor peste limitele accesibile. Ținând seama că la această manevră presiunea este crescută pentru a obține efecte în profunzime, deplasarea mâinii se va face prin mișcări scurte pentru a nu provoca senzații de durere. Astfel, mușchii sunt prelucrați între două suprafețe dure reprezentate de mâna maseurului și suportul osos al musculaturii cutiei toracice.

Efectele frământatului sunt obținute, de asemenea, pe două căi:

· mecanică;

· reflexă.

Pe cale mecanică este stimulată deschiderea unor capilare de rezervă care favorizează circulația profundă și eliminarea produșilor toxici. Acest mecanism este deosebit de important în cazul sportivilor de performanță la care în timp se formează capilare noi, ca o rețea de adaptare. După efortul fizic foarte mare, manevrele de frământat favorizează eliminarea mai rapidă a cataboliților anaerobi lactacizi.

Frământatul contribuie la menținerea musculaturii într-o stare de funcționare bună, asigură o troficitate normală, combate atrofiile musculare. Prin manevrele de stoarcere, elasticitatea țesutului muscular este bine întreținută prevenind leziunile la acest nivel.

Pe cale reflexă sunt stimulate fiziologic proprietățile mușchilor: excitabilitatea, contractilitatea și conductibilitatea. Excitabilitea dă posibilitatea susținerii eforturilor prelungite și rezistență la oboseală. Contractilitatea, proprietatea mușchiului apreciată prin creșterea forței de contracție, este de asemenea superioară în cazul sportivilor de performanță, la care se produce o mobilizare a sistemului nervos central, determinând o sincronizare îmbunătățită și o mobilizare mai mare a unităților motorii.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

2. 1. 4. Tapotamentul (baterea): Este cea mai stimulentă manevră de masaj aplicată țesuturilor moi ale corpului. Ele se pot aplica mecanic sau manual.

Tapotamentul constă în aplicarea unor loviri ritmice ale țesuturilor, cu diferite părți ale mâinii.

Din punct de vedere tehnic, procedeul are diferite forme, clasificate astfel:

– manevre „de tocat”;

– manevre „de plescăit”;

– manevre „în ventuză” („în cupă”);

– manevre „de bătătorit”;

– manevre „de percutat”.

Manevrele de tocat – sunt cele mai frecvent folosite și cele mai cunoscute. Execuția constă în serii de lovituri aplicate suprafeței de masat, cu mâinile în poziție intermediară de prono-supinație, palmele față în față, coatele apropiate de trunchi, antebrațele în flexie pe brațe (cca. 90°). Partea cubitală a mâinii cade perpendicular pe suprafața zonei de masat, alternativ. Atunci când se dorește ca loviturile să fie mai ușoare, acestea se execută cu vârful degetelor (pe zonele foarte sensibile – față, abdomen), mișcări care necesită suplețe și mobilitate mare a articulațiilor mâinilor maseurului. Loviturile se aplică din apropierea zonei pe care se execută masajul pentru ca acestea să poată fi dozate cu ușurință în ce privește intensitatea și ritmul.

Manevrele de plescăit – manevre auxiliare ale tapotamentului, se execută cu fața palmară a celor patru degete (fără police), care cad ușor și pasiv pe suprafața masată. Mișcările suple și repezi executate din poignee (încheietura mâinii), se aplică în general pe suprafețe întinse cum sunt: spatele, gambele, coapsele (fața posterioară a trunchiului), dar și pe suprafețe mici și sensibile (fața în masajul cosmetic), dozând după caz intensitatea loviturilor.

Manevrele “în căuș“ sau ”în ventuză” – se aplică cu mâinile “în cupă”, degetele fiind apropiate și ușor flectate. Aerul din palme, în aplicațiile perpendiculare pe tegument, specifice acestei manevre, atenuează intensitatea loviturii, făcând-o accesibilă, chiar și în cazul în care se aplică de la o distanță ceva mai mare. Mâinile pot executa mișcările simultan sau alternativ.

Bătătoritul – este manevra care se aplică pe suprafețe cu masă musculară bine dezvoltată (coapse, regiunea fesieră). Acceasta se execută cu pumnul semi-închis sau închis, cu marginea cubitală a acestuia, reglând astfel intensitatea loviturilor aplicate.

Manevrele de percutat (percuția) – se execută cu pulpa degetelor care sunt în poziție ușor flectate, palmele situate în apropierea zonei de aplicare a masajului. Degetele execută mișcări fine de lovire a țesuturilor, alternativ sau simultan, cu o mână sau cu ambele, într-un ritm viu , cu intensitate foarte mică.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

Efectele tapotamentului

Manevrele de tapotament sunt cele mai stimulente și mai excitante manevre de masaj.

Aceste efecte variază în funcție de sensibilitatea zonei pe care sunt aplicate, de ritmul și de intensitatea cu care se aplică și se obțin pe cale:

· mecanică;

· reflexă.

Pe cale mecanică, această formă de masaj mobilizează lipidele din adipocite, fiind favorizați factorii lipolitici, ceea ce conduce la scăderea stratului adipos. Pe aceeași cale mecanică se acționează asupra nervilor vaso-motori, crescând afluxul sanguin spre regiunea masată, hiperemia cutanată produsă fiind de lungă durată.

Manevrele de tapotament interesează și ramurile periferice ale nervilor senzitivi și motori, ceea ce înseamnă că efectele declanșate pe cale mecanică se continuă pe cale reflexă, între acestea neexistând o delimitare din punct de vedere fiziologic.

Prin excitarea fibrelor nervoase motorii propriu-zise, se obține o contracție rapidă a fibrelor musculare prin motoneuroni fazici, iar prin motoneuroni tonici se determină o contracție lentă, exteriorizată prin creșterea tonusului.

În cadrul terapiei se recomandă în combaterea atoniei, atrofiei și insuficienței musculare, remarcate în special după traumatismele aparatului locomotor.

Tapotamentul este contraindicat în contracturile musculare și în afecțiunile în care durerea este prezentă, în spasme și în oboseala musculară.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

2. 1. 5. Vibrațiile – constau în imprimarea unor mișcări oscilatorii în țesuturi, cât mai multe pe unitate de timp.

Executate cu mâna, acestea realizează deplasări mici ale pielii și țesuturilor subiacente și presiuni ondulatorii, mișcările vibratorii fiind asemănătoare cu un tremurat continuu.

Ele se realizează prin contracții alternative ale mușchilor antagoniști ai degetelor și mâinilor, ai antebrațului și brațului.

În cazul executării vibrațiilor manuale se folosesc diferite tehnici:

– vibrații executate cu vârful degetelor;

– vibrații executate cu fața palmară a mâinilor;

– vibrații executate cu podul palmei;

– vibrații executate cu pumnul închis.

Vibrațiile executate cu aparat de vibromasaj sunt ritmice și uniforme, frecvența și amplitudinea oscilațiilor putând fi reglate după scop și preferință, în raport cu suprafața pe care se aplică (întinderea regiunii, grosimea țesuturilor, sensibilitatea acestora).

Efectele vibrațiilor – sunt induse pe două căi:

mecanică;

reflexă.

Pe cale mecanică, manevrele de vibrație mai puternice, activează circulația locală profundă și se exteriorizează prin hiperemie.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

Pe cale reflexă, manevrele ușoare și prelungite au efect calmant, liniștitor, reduc sensibilitatea cutanată, producand o senzație plăcută, de relaxare și incălzire.

Combinarea lor cu manevre de netezire și fricțiune sporesc aceste efecte.

In terapie se recomandă in afecțiunile congestive și dureroase ale organelor interne (masajul reflex) și in tratarea leziunilor aparatului locomotor, pentru decontracturare musculară și relaxare phihică.

2. 2. Procedee secundare de masaj

Manevrele secundare (auxiliare sau ajutătoare) de masaj se numesc astfel intrucat sunt folosite in scopul completării efectelor procedeelor principale, fiind folosite printre ele. Unele manevre din această categorie derivă din procedeele principale, altele au o tehnică de execuție proprie. Cele mai cunoscute și mai des folosite sunt:

cernutul;

rulatul;

presiunile;

tracțiunile și tensiunile;

scuturările.

2. 2. 1. Cernutul este un procedeu folosit frecvent mai ales la sportivi. Se aplică pe segmentele membrelor superioare și inferioare, după aplicarea manevrelor puternice (frămantat, tapotament), alternand astfel solicitarea cu relaxarea musculaturii. Alături de netezire și fricțiune, combinat cu acestea, cernutul face parte din masajul liniștitor, relaxant.

Execuția constă in prinderea masei musculare intre fețele palmare ale mainilor, cu degetele ușor flectate și deplasarea acestora dintr-o parte in alta, prin presiuni alternative ale mainilor, mișcare asemănătoare cernutului cu o sită. Ritmul de execuție poate fi mediu sau mai viu, mainile deplasandu-se din aproape in aproape de-a lungul segmentului respectiv.

2. 2. 2. Rulatul se execută de asemenea in principal pe membre, mainile maseurului prinzand segmentul respectiv intre fețele palmare, cu degetele intinse și se deplasează ritmic, alternativ, de jos in sus, pe cele două planuri paralele. Rularea mușchilor se execută intre cele două planuri dure reprezentate de mainile maseurului și segmentul osos profund.

Efectul acestui procedeu, mai stimulent decat precedentul, se bazează pe o bună relaxare musculară și nervoasă din partea subiectului, relaxare ce este imbunătățită prin această manevră.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

Alte efecte ale rulatului sunt de creștere a supleței țesuturilor și decontracturare musculară.

In activitatea sportivă rulatul este frecvent folosit după eforturi intense, sub formă de automasaj in pauzele din cadrul competiției sau antrenamentului, cat și după acestea, aplicarea făcandu-se peste echipament. De asemenea in cadrul complexului de refacere a organismului după efort, după competiții, aceste manevre sunt incluse in ședința de masaj.

In terapie este folosit pentru recuperarea după accidente, după leziuni musculo-articulare.

2. 2. 3. Presiunile, existente și in formele de practicare ale masajului empiric, se regăsesc și in masajul modern, completand in special efectele procedeelor de fricțiune și frămantat. Ele pot fi aplicate ca procedee independente, denumite in acest caz presiuni simple, asociate cu mișcări respiratorii și cu vibrațiile, denumite presiuni vibrate.

Aplicate ca procedee independete, presiunile iși modifică tehnica după intinderea și sensibilitatea regiunii respective. Acest mod de aplicare este caracteristic zonei spatelui. Mainile maseurului au o priză cu palmele deschise, aplicate de o parte și de alta a coloanei vertebrale și execută apăsări (una sau mai multe) in același loc, sau mutandu-se din aproape in aproape, fără a exagera apăsarea. Mainile maseurului pot eexecuta presiuni statice prin așezarea lor in direcție longitudinală, sau prin rulare de la ”rădăcina mainii” spre varful degetelor (mișcare aemănătoare cu cea a tamponului pentru cerneală). O altă formă de executare a presiunilor, este cu mainile așezate transversal pe suprafața de masat, prin rularea uneia de la cubital la radial, cealaltă preluand mișcarea de la radial la cubital, mișcare ce se repetă in același fel pe toată zona. In cazul in care vrem să mărim forța de apăsare, se așează mană peste mană și se lasă greutatea corpului prin inclinare inainte, prin intermediul mainilor, pe segmentul pe care se acționează. Aceste manevre de presiune mai puternice, se aplică numai tinerilor sănătoși și robuști. Ele nu se aplică copiilor și bătranilor la care se pot provoca leziuni (la bătrani se pot produce fisuri sau fracturi datorită osteoporozei).

Presiunile mai pot fi aplicate la nivelul spatelui, asociate cu mișcări respiratorii astfel: se așează mainile cu degetele răsfirate, pe direcția spațiilor intercostale, transversal, cu baza in apropierea coloanei vertebrale, pe cele două hemitorace. Subiectul execută un inspir forțat, eventual ajutat de maseur prin ridicarea pasivă a părților laterale ale toracelui, iar in momentul de final al expirului, maseurul execută cateva presiuni in scopul creșterii volumului de aer expirat. Această manevră necesită o colaborare intre acțiunile subiectului și ale maseurului, manevra trebuie executată in ritmul funcției respiratorii (16-18 respirații pe minut). Accelerarea ritmului respirator (nerespectarea acestei condiții) poate produce hiperventilație pulmonară urmată de alcaloză metabolică și hipotensiune arterială.

La nivelul membrelor superioare și inferioare presiunile se pot aplica asemănător ca și pe spate (unele) sau cu mainile “in brățară “la un anumit nivel, se execută presiuni repetate, din aproape in aproape, de la extremitatea distală către cea proximală, manevră denumită “in garou”.

Presiunile au efect de relaxare, mai ales atunci cand sunt asociate cu vibrațiile (presiuni vibrate). Ele pot fi aplicate pe suprafețe mari ale corpului, cu palma deschisă sau pe porțiuni mai mici, chiar localizate pe un punct, manevră denumită in acest caz "presopunctură", procedeu folosit cu foarte mult timp in urmă.

Acest procedeu mai este denumit impropiu și “acupunctură fără ace”, frecvent folosit in situații diverse, cu avantajul că poate fi aplicat oriunde și de către oricine. Aplicarea acestor presiuni localizate poate constitui un mijloc cu efecte imediate, practicate ocazional, sau poate constitui un tratament de lungă durată.

Presopunctura se execută pe anumite puncte sau zone bine determinate avand repere anatomice precise, acțiunea interesand un nerv (rădăcina sau un punct situat pe traiectul său), pe inserția unui tendon sau mușchi, periarticular sau pe traseul unei vene.

Intensitatea presiunii poate fi mai mare sau mai mică, de asemenea durata poate fi diferită, cat și sensul de aplicare al mișcărilor circulare (concentric sau excentric) in funcție de scopul urmărit.

In urma aplicării presiunii senzația determinată dispare treptat, după cateva minute. Local se instalează o ușoară ischemie trecătoare (datorită scăderii afluxului sanguin in zona masată), după care apare hiperemia locală, o scădere evidentă a sensibilității (uneori pană la anestezie). Local, tonusul muscular scade obținandu-se relaxarea musculară, diminuarea oboselii sau inlăturarea ei. Acest tip de presiune profundă, localizată, stă la baza tehnicii masajului reflex, realizat in principal la nivelul țesutului conjunctiv, descris de Head, de Hensen și Schilak, care are ca principiu masarea zonelor de inervație metamerică (dermatoamele), sau punctele și meridianele din acupunctura tradițională chineză.

Aceste manevre in terapie au la bază masajul executat pe zonele amintite, efectele acestuia transmițandu-se pe cale reflexă la organele și țesuturile din profunzime, inervate de același nerv rahidian.

In activitatea sportivă se poate folosi in cazul afecțiunilor țesuturilor perimusculare și periarticulare de tipul enteziopatiilor, tendinitelor, fasciculitelor.

Efectele pozitive sunt obținute prin intreruperea arcurilor reflexe la nivelul dermatoamelor sau miotoamelor in sens viscero-musculo-cutanat.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

2. 2. 4. Tracțiunile și tensiunile, procedee tehnice dintre cele mai vechi incluse in tehnica masajului, se aplică in special asupra articulațiilor și țesuturilor periarticulare, in cadrul ședințelor de masaj segmentar.

Tracțiunile se aplică in mod deosebit la articulațiile degetelor, de asemenea și celorlalte articulații ale corpului. Priza se aplică in funcție de segmentul respectiv, astfel:

· priza mică – cu două-trei degete pentru tracțiunile aplicate articulațiilor degetelor;

· cu mana – cuprinzand extremitatea distală a segmentului, se realizează tracțiunea, cealaltă mană se aplică asupra articulației respective.

Tracțiunile la nivelul coloanei vertebrale cervicale se realizează prin poziționarea capului in axul gatului, mainile se aplică pe tample sau pe frunte și ceafă, apoi se trage in sus.

La nivelul trunchiului priza pentru tracțiuni este de apucare peste brațe, subiectul fiind in poziție șezand sau stand. Se execută tragerea in sus, tracțiunea subiectului in sens vertical, manevră ce necesită din partea maseurului calități fizice deosebite.

Scopul acestei manevre este de realizare a intinderii și alungirii elementelor articulare și periarticulare in limitele fiziologice, o degajare sub presiune a elementelor intraarticulare și obținerea unui spațiu intre acestea.

In această categorie se includ și elongațiile terapeutice efectuate la nivelul coloanei vertebrale, pentru care se folosesc diverse aparate de tracțiune.

Elongațiile se aplică in special la nivelul coloanei vertebrale cervicale și lombare, in sindroame clinice algice, acute sau cronice, de origine mecanică, in cazul afectării discurilor intervertebrale, ligamentelor, leziunilor musculare, cat și in radiculitele de origine vertebrală.

Realizarea acestor manevre se face cu prudență, cunoscand foarte bine tehnica de execuție, atat cea manuală cat și cea mecanică.

Tensiunile sunt manevre pasive care se execută conform biomecanicii fiecărei articulații, in planurile și axele normale ale mișcărilor. Scopul acestor manevre este de creare a senzației de facilitare funcțională secundară intinderilor structurilor anatomice articulare și periarticulare și variațiilor tonusului muscular.

La nivelul degetelor, unde se aplică in mod special, se realizează cu aceeași priză mică amintită anterior.

La nivelul articulațiilor mari ale corpului priza este cu ambele maini, una susține segmentul, cealaltă execută mișcarea. Aceste manevre solicită pe cel care le execută la un efort fizic deosebit. Ele se pot aplica in scop profilactic și igienic pentru menținerea mobilității articulare.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

Rolul lor deosebit este in terapie, pentru redobandirea mobilității articulare afectate in urma imobilizării consecutive unor traumatisme sau altor afecțiuni cu impotență funcțională sau imobilizare prelungită.

Executarea acestor manevre se face cu blandețe, cu prudență pentru a nu produce contractură musculară, mai ales in situațiile cu prezența durerii.

Manevrele nu trebuie să depășească pragul durerii sau pot să treacă foarte puțin peste acesta.

2. 2. 5. Scuturările, manevre inrudite cu tensiunile și tracțiunile, constau in mișcări oscilatorii executate ritmic, adresate membrelor superioare și inferioare sau segmentelor acestora.

Acestea, la nivelul extremităților membrelor, la maini și picioare, prin scuturatul spațiilor interosoase, au rolul de a inlocui manevrele de masaj care nu se pot aplica (frămantatul).

Priza realizată intre police și index ale mainilor maseurului, aplicată degetelor extreme (police-haluce, deget mic) ale segmentului subiectului (sau marginilor laterale ale mainilor și picioarelor) imprimă mișcări ritmice, active, in sus și in jos sau stanga-dreapta. Se mai poate folosi priza medie, aplicată cu mana “in căuș” pe toate degetele mainii sau piciorului subiectului, cealaltă mană fixand pumnul sau glezna respectivă pentru scuturatul degetelor, sau se pot scutura degetele pe rand, unul cate unul, maseurul folosind priza mică cu policele și indexul.

Pentru realizarea manevrelor de scuturat a membrelor superioare și inferioare in intregime, mana maseurului apucă degetele mainilor subiectului (simultan sau alternativ) sau picioarele subiectului la nivelul călcaielor (simultan sau alternativ) și execută mișcări oscilatorii de sus in jos (și invers) și laterale stanga-dreapta. Aceste mișcări se pot asocia cu tracțiunile executate in axul lung al membrelor și cu tensiunile, iar acolo unde subiectul poate fi ridicat in brațe sau pe umeri, cu trunchiul in ușoară extensie, maseurul ii poate aplica scuturatul intregului corp, la sfarșitul ședinței de masaj.

Efectele acestor manevre executate separat sau asociate, sunt in funcție de ritmul cu care se execută. Ritmul viu provoacă efecte stimulente, locale și generale, iar cele executate lent determină efecte de relaxare.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

I. 3. CONTRAINDICAȚIILE MASAJULUI

Din prezentarea efectelor fiecărui procedeu de masaj, a celor clasice principale și secundare, a celor asociate cu hidro și termoterapia, se remarcă importanța masajului ca mijloc de influențare a sănătății organismului. Folosit in scop igienic (profilactic), legat de activitatea sportivă sau in terapie, independent sau asociat cu alte mijloace, aplicat de către o persoană calificată sau sub formă de automasaj, acest mijloc al kinetoterapiei iși găsește mereu utilitatea in viața omului.

Pe langă multiplele indicații pe care le are, masajul este contraindicat in unele situații, fapt de care trebuie să se țină cont de către cei care il practică.

Contraindicațiile masajului sunt grupate in:

· totale și definitive;

· parțiale;

· temporare.

Contraindicațiile totale și definitive se referă la prezența tumorilor maligne, indiferent de localizarea și stadiul lor de dezvoltare. Aceleași contraindicații le au și unele afecțiunile psihice.

Contraindicațiile parțiale se referă la aplicarea masajului pe anumite regiuni ale corpului și la folosirea anumitor manevre (alegerea manevrelor in funcție de scop sau de un anumit diagnostic).

Masajul se aplică numai cand pielea este perfect sănătoasă. Afecțiunile pielii datorate factorilor fizici, chimici sau infecțioși impun contraindicarea temporară a masajului. De asemenea, petele pigmentare congenitale sau dobandite (nevi pigmentari) trebuie evitate in aplicarea masajului pentru a nu fi lezionate. Lezarea accidentală a acestora prin executarea manevrelor de masaj pot degenera in neoplasme cutanate cu evoluție rapidă. Alte zone ale corpului pigmentate constituțional cum sunt areolele mamare, sunt de asemenea exceptate de la

aplicarea oricăror manevre de masaj.

Contraindicațiile temporare (locale sau generale) privesc fazele acute ale imbolnăvirilor sau anumite intervale de timp de la debutul acestora.

Contraindicațiile temporare și locale ale masajului sunt in cazul:

· rupturilor și hematoamelor musculare;

· artritelor;

· osteitelor și osteomielitelor;

· varicelor inflamate și voluminoase.

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

In aceste situații masajul poate fi indicat pe zonele sănătoase ale corpului in perioada acută a afecțiunilor enumerate, iar după remiterea acestei faze, masajul constituie un mijloc important in recuperare.

Masajul general are contraindicații temporare in:

· afecțiuni neuro-psihice (meningo-encefalite, accidente vasculare cerebrale acute, etc.);

·.afecțiuni acute ale aparatului respirator (pneumonii, pleurezii, T.B.C. pulmonar activ, pneumotorax);

· afecțiuni ale aparatului cardio-vascular (infarct miocardic acut, agnor instabil, tulburări severe de ritm și de conducere, hipertensiune arterială, anevrisme de aortă, miocardite, endocardite, insuficiență cardiacă decompensată);

· boli de sange (leucemii acute, hemofilie, purpurele, etc.);

· afecțiuni ale aparatului digestiv (perforații, penetrații, hemoragii digestive, pancreatite acute, colicistite acute, hepatite virale acute, ciroze hepatice decompensate vascular sau parenchimatos);

· afecțiuni uro-genitale (glomerulo-nefrite acute, pielonefrite acute, insuficiențe renale acute și cronice decompensate, inflamații acute ale uterului și anexelor, hematurii macroscopice);

· infecții generalizate (septicemii).

In practica masajului mai există situații in care acesta este contraindicat din alte motive decat cele prezentate, legate de specificul sau stadiul unor boli. Dintre acestea amintim hipersensibilizarea (gadilarea) și incordarea reflexă neuromusculară declanșate unor subiecți la atingerea cu mainile maseurului. In aceste cazuri se indică automasajul. Indicațiile și contraindicațiile masajului sunt de competența medicului specialist, mai ales in privința aplicării in scop terapeutic și in legătură cu practica sportivă.

1. 4. REGULI IGIENICE DE PRACTICARE A MASAJULUI

Maseurul care practică masajul la sportivi, legat de activitatea de performanță, trebuie să aibă cunoștințe atat din domeniul antrenamentului sportiv și cel competițional, el devenind uneori o persoană foarte importantă in anturajul sportivului de performanță.

Masajul terapeutic de pură competență medicală se adresează strict specialistului in masaj, maseurului, care nici el nu acționează singur, ci numai la recomandarea medicului de specialitate (diagnostic, proceduri, durată, locul de aplicare).

Regulile de igienă se referă atât la igiena maseurului, a celui masat cât și a spațiului în care se desfășoară activitatea. Măinile maseurului trebuie să fie bine spălate înainte de fiecare

Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

ședință de masaj, echipamentul adecvat. Nu trebuie să poarte inele, brățări, care ar putea răni pacientul, să nu aibă bătături, unghii lungi sau neingrijite. Să nu consume băuturi alcoolice inainte de activitate, iar in cazul in care este răcit să poarte o mască la gură, să evite fumatul cu cel puțin 15 minute inainte de efectuarea masajului. Este recomandat ca la 2 – 2,30 h să facă o pauză de cca. 20 minute pentru a se odihni (relaxare neuromusculară), in care să consume fructe, dulciuri, sucuri de fructe sau lactate, timp in care incăperea se aerisește.

Începerea fiecărei ședințe de masaj trebuie să fie precedată de cateva exerciții pregătitoare ale segmentelor și articulațiilor membrelor superioare. Se mobilizează fiecare segment, in special articulația pumnului și articulațiile degetelor. Se fac mișcări de flexie, extensie, abducție și adducție,(mobilizări pasive), pentru mărirea mobilității articulațiilor miinilor și supleței mișcărilor acestora.

Masajul se poate practica in spații special amenajate (cabinete de masaj) sau in aer liber, la competiții. Cabinetele trebuie să fie bine aerisite iar spațiile libere să fie ferite de radiațiile solare, vant, ploaie, frig sau orice alți factori nocivi. În încăperi trebuie asigurată o ambianță plăcută; temperatura trebuie să fie de 20-24 grade celsius, bancheta de masaj bine întreținută din punct de vedere igienic, să aibă o înălțime convenabilă maseurului, să asigure cele mai comode poziții atat pentru cel masat cat și pentru maseur.

Cel ce urmează a fi masat, sportivul, pacientul, de asemenea trebuie să se prezinte in bune condiții de igienă personală. Se recomandă ca masajul să se efectueze la distanță de 2-3 ore față de ora de servire a mesei anterioare și cu 30-60 minute inainte de masa următoare. Indicațiile masajului sunt pentru persoanele sănătoase in scop igienic, de intreținere, de refacere după o stare de oboseală; in scop terapeutic in cazul terapiei complete de recuperare după îmbolnăviri sau traumatisme. În activitatea sportivă, de asemenea, are un rol foarte important, practicându-se înainte de efort, în timpul competițiilor (în pauzele dintre probe) cât și pentru refacere, după efort.

Contraindicațiile masajului sunt de asemenea numeroase. Dintre acestea se disting contraindicațiile temporare (legate de o stare patologică acută, trecătoare, vindecabilă) și definitive (legate de o boală incurabilă cum ar fi neoplaziile generalizate, psihopatiile, etc.). Sunt, de asemenea, contraindicații locale, regionale sau generale, temporare sau definitive care depind de un anumit diagnostic și pe care le precizează medicul specialist. Contraindicațiile pot ține de starea de sănătate a celui masat, de spațiul in care se desfășoară activitatea (impropriu, neigienic, umed și rece), dar și de starea de sănătate a maseurului.

Dacă se ține seama de recomandările făcute, de cunoașterea aprofundată a efectelor masajului asupra organismului și se cunoaște bine tehnica de aplicare, respectandu-se indicațiile

și contraindicațiile, masajul va fi un factor eficient, igienic, terapeutic.

I. 5. EXERCIȚIUL FIZIC – NOȚIUNI GENERALE

În educația fizică, ca și în antrenamentul sportiv sau în activitatea competițional sportivă, exercițiul fizic se constituie în mijlocul specific de bază. Exercițiul înseamnă a deschide, a elibera, a permit mișcarea.

Exercițiile fizice sunt modele operaționale, cele mai frecvente cu care se lucrează se operează pentru realizarea obiectivelor educației fizice la diferitele sale niveluri. Ele structurează într-o îmbinare optimă, influențele instructiv – educative programate de conducătorul activității.

Prin exercițiu se înțelege: repetarea sistematică și conștientă a unei acțiuni în scopl formării sau perfecționarii unei priceperi sau deprinderi. Repetarea exercițiului fizic într-un mod științific este condiția fundamentală pentu obținerea eficienței optime pe linia îndeplinirii obiectivelor educației fizice. Ca atare, repetarea respectivă trebuie însoțită de reguli metodologice riguroase în funcție de scopurile propuse. Exercițiul fizic își are originea în actul motric general al omului efectuat pentru ca acesta să poată avea o relație cu mediul în care există și activează.

Conținutul exercițiului fizic

Exercițiul fizic, repetat conștient și sistematic are efecte pe toate planurile personalității umane, nu numai în planurile biologic și motric. Conținutul exercițiului fizic primește două interpretări:

Totalitatea elementelor, mișcări globale sau segmentare care îl compun;

Influențele asupra organismului, influențe ușor de determinat dacă se au în vedere următoarele: să se țină seama că efectele se obțin doar în timp; să se respecte particularitățile colectivelor de subiecți și în consecință prevederile unor documente oficiale; să se urmărească toate obiectivele educației fizice, adică polivalența exercițiilor fizice în scopul realizării obiectivelor specifice.

Forma exercițiului fizic

Forma exercițiului fizic este modul particular în care se succed mișcările componente ale fiecărui exercițiu, precum și legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul efectuării acțiunii motrice în cauză. Forma este, deci,aspectul exterior, observabil al unui exercițiu, al unei mișcări.

Cojocariu A., (2010) – Fundamente teoretice ale educației fizice și sportului, Ed. Pim, Iași

În aprecierea formei exercițiului fizic trebuie să se țină seama de următorii factori:

pozitia corpului, față de obiect sau aparat;

directia mișcarii;

amplitudinea și relația între segmente;

tempoul mișcării;

ritmul mișcarii;

Sistemul de dispunere în spațiul de practicare a exercițiului fizic, în funcție de adversar sau de partener.

Sintetizând se observă că exercițiul fizic are patru categorii de caracteristici:

spațiale (pozitii, direcții, amplitudine, distanță, etc.);

temporale (ritm, tempo, durată);

spațio – temporale (determinate de vitezele cu care se efectuează);

dinamice (determinate de forțele interne și externe – care influențează execuția).

5. 1. Activitatea de educație fizică la copiii preșcolari

Cercetările pedagogilor și profesorilor de educație fizică efectuate în scopul perfecționării continue a lecției de educație fizică, au dus la o nouă organizare a acesteia pe momente (verigi).

Modernizarea predării activității de educație fizică va da și copiilor preșcolari posibilitatea să-și formeze cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice pe care să le aplice în viața de toate zilele. Activitatea de educație fizică la copiii preșcolari cuprinde următoarele momente principale (verigi):

A. organizarea grupei de copii.

B. Influențarea selectivă a aparatului locomotor și pregătirea organismului pentru realizarea temelor.

C. Învățarea acțiunilor motrice noi.

D. Consolidarea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor motrice prin repetare sau prin aplicarea lor în condițiile unor activități practice concrete.

E. Revenirea organismului la starea normală.

F. Aprecirea activității desfășurate de copii. (Analiza modului în care au participat copiii la activitatea și recomandările pentru activitatea din cadrul jocurilor la liberă alegere, sfaturi în vederea unei practicări sistematice în viitor a exercițiilor fizice și a unor sporturi).

Primele două momente (verigi) A și B, din activitatea de educație fizică și ultimele două

Șerban C., M., (2010) – Metode, exerciții și jocuri pentru dezvoltarea calitășilor motrice la vârsta preșcolară, Ed. PrintXpert, Craiova

E și F, au un caracter permanent și se realizează astfel:

A) organizarea grupei de copii prin diferite mijloace recomandate mai înainte;

B) influențarea selectivă a aparatului locomotor al copiilor prin exerciții variate pentru captarea atenției, crearea bunei dispoziții și exerciții pentru brațe, picioare, spate și abdomen în vederea pregătirii organismului pentru realizarea temelor activității;

E) influențarea organismului pentru revenirea la starea normală;

F) aprecierea modului în care au participat copiii la activitatea de educație fizică curentă din punct de vedere disciplinar, al execuției, precum și adresarea unor sfaturi privind practicarea sistematică a exercițiilor fizici în viitor.

Celelalte momente (verigi), C și D, au o pondere mai mare sau mai mică, în raport de tipul lecției: de învățare, de repetare sau mixtă.

Momentele (verigile) C – de învățare a acțiunilor motrice noi, precum și D – de consolidare a cunoștințelor, a priceperilor și a deprinderilor motrice prin repetare – pot fi desfășurate separat sau concomitent în cadrul activității de educație fizică.

I. 6. CONEXIUNEA DINTRE EXERCIȚIUL FIZIC ȘI COPILUL PREȘCOLAR

6. 1. Ciclurile și stadiile de dezvoltare psihică – Stadiul Preșcolarului

În formarea și dezvoltarea psihică a persoanei se parcurg două etape importante: prima este cea care corespunde perioadei intrauterine, încă de la concepere până la naștere, iar cea de-a doua etapă, corespunde perioadei postnatale fiind și cea mai lungă.

Ciclurile vieții psihice de după naștere:

Ciclul de creștere și dezvoltare, care se termină la vârsta de 24 – 25 de ani, se remarcă prin creșteri și transformări fizice și psihice care permit ființei umane să achiziționeze aptitudini care să-i permită supraviețuirea. În cadrul acestui ciclu se întâlnesc subetape ce fac trecerea de la un nivel la altul în mod progresiv:

Stadiul sugarului în care se dobândește inteligența senzorio – motorie și se dezvoltă percepția și manipularea obiectelor;

Stadiul antepreșcolarului (1 – 3 ani) în care ființa umană dobândește autonomia de mișcare și comunicare verbală;

Stadiul preșcolarului (3 – 6 ani) în care se consolidează structurile și procesele psihice, se orientează spre un nivel nou, al voluntarității și raționalității;

Stadiul școlarului mic (6 – 10 ani) axat pe achiziționarea prin învățare a cunoștințelor și deprinderilor de bază care asigură accesul la cultură;

Crețu, T., (2009) – Psihologia vârstelor, Ed. Polirom, Iași.

Stadiul preadolescentului (10 – 14 ani) reprezintă ieșirea din etapa copilăriei și trecerea la una nouă, cea în care conștiința de sine domină personalitatea viitorului adolescent;

Adolescența (14 – 19, 20 ani) în care se caută identitatea de sine; adolescența prelungită (20 – 24 ani) remarcantă prin maturizarea și căutarea unei identități profesionale;

Ciclul adultului se definește prin maturizarea psihică și biologică a persoanei, cu stadiile ei: tinerețea (25 – 35 ani) și etapa adultului;

Ciclul bătrâneții (65 – 70 ani) în care se conservă capacitățile fizice și psihice iar activitatea umană se îndreaptă spre activitățile în familie.

Cu referire la stadiul preșcolarului, H. Wallon afirma că perioada situată între 3 – 6 ani corespunde stadiului personalismului. În decursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziție de la 3 la 4 ani, perioada de grație de la 4 la 5 ani, perioada de imitație de la 5 la 6 ani.

Perioada de opoziție face parte din nevoia afirmării personalității ce începe să se contureze. Copilul se va axa pe relativa independentă și autonomie nou câștigată, evidențiindu-se prin opoziția față de ceilalți și conștientizând că este diferit de ceilalți prin comparațiile pe care le face în mediul în care socializează.

Perioada de grație este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze, el căutând acum aprobarea. Îi place să fie în prim plan și se vrea seducător pentru adultul din preajmă și pentru propria sa satisfacție.

Perioada imitației corespunde momentelor în care copilul petrece foarte mult timp imitând adultul nu doar la nivelul gesturilor ci și la nivelul rolurilor, personajelor, atitudinilor.

6. 2. Obiectivele exercițiului fizic la vârsta preșcolară:

Descoperirea propriului corp sau trăirea corporalității, – la început, copilul percepe propriul corp global, ca un tot. Această etapă nu se referă la cunoașterea numelor, diferitelor părți ale corpului, ci la posibilitatea de mișcare liberă. Această trăire ce se structurează începând de la doi ani și jumătate permite copilului să execute mișcări globale și precise.

Cunoașterea părților corpului apare după ce copilul a luat cunoștință globală cu propriul corp. Copilul va învăța diferitele părți ale corpului prin percepțiile trăite și prin modalitățile ce permit abstractizări. Aceasta se face de o manieră internă, simțind fiecare parte din corp și externă, văzând fiecare segment în oglindă, jucându-se cu mâinile și picioarele, văzând o

Bușoi M., (2010) – Contribuția exercițiilor și jocurilor de mișcare la dezvoltarea fizică a preșcolarilor, Ed. Sim Art, Craiova

imagine sau un alt copil. Această etapă începe de la doi ani și jumătate – trei ani și durează până la patru ani.

Orientarea spațio – corporală apare după vârsta de patru ani când copilul își perfecționează simțurile, percepe orientările și pozițiile pe care le poate adopta fiecare segment corporal și poate asocia diferitele segmente corporale cu obiectele corespunzătoare (mâna cu mănușa ). Această etapă durează aproximativ 1 an.â

Organizarea spațio – corporală apare după vârsta de cinci ani. Copilul își poate folosi toate posibilitățile sale corporale. El va putea executa mișcări complexe ce solicită o bună percepție corporală, o analiză a mișcării, coordonarea acesteia și memorarea unui sistem de acțiuni motrice.

Din acest moment copilul execută mișcări cu un scop determinat care solicită precizia gestului și o bună orientare în spațiu.

6. 3. Educarea mișcărilor prin intermediul exercițiului fizic

Mișcări ale membrelor

Membrul superior este cel mai complex organ al aparatului locomotor având posibilitatea de a efectua o mare varietate de mișcări. Membrul superior, prin structura sa, prin articulațiile sale, poate executa mișcări în direcții și planuri diferite, oferind mâinii posibilitatea de a acționa în funcție de țelul urmărit.

Mișcările membrului superior, în principal, sunt de flexie – extensie, abducție – adducție, rotație iar la nivelul antebrațului și a mâinii sunt mișcările de pronație și supinație, ceea ce asigură o largă posibilitate de manevrare a obiectelor.

Pentru a-l determina pe copil să înțeleagă mai bine acțiunea ce urmează a fi efectuată, pe lângă demonstrația efectuată de terapeut, sub raport metodic, este potrivit să se utilizeze procedeul de asociere a mișcărilor cu denumirea dieritelor fenomene și acțiuni din realitatea pe care o trăiește.

Membrele inferioare. În procesul de educare, atenția trebuie să fie orientată și asupra modului în care copilul își menține corpul în poziție ortostatică. Baza de menținere a acestei

Golu, P., Verza, E., Zlate, M., (1993) – Psihologia copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A, București.

Albu, A., Albu C., (1999) – Psihomotricitatea – la vârsta de creștere și dezvoltare, Ed. Spiru Haret, Iași.

poziții o reprezintă membrele inferioare.

Rolul terapeutului nu este să impună „o atitudine corectă” voluntară, care ar fi inutilizabilă în circumstanțe normale, ci să-i furnizeze elemente perceptiv – motrice care să-i permită să construiască el însuși poziția naturală, adaptabilă la orice situație.

Pentru a-l pregăti pe copil pentru a dobândi capacitatea de a acționa în direcția corespunzătoare, terapeutul folosește o serie de exerciții pregătitoare care, prin structura lor contribuie atât la dezvoltarea tonusului muscular, cât și la reglarea automată a tonusului postural.

Mișcări ale trunchiului

Educând musculatura trunchiului, se asigură dobândirea de către copil a unei atitudini corecte și echilibrate. Pentru a obține interiorizarea senzațiilor de control postural, exercițiile se axează pe mobilizarea musculaturii trunchiului cu minimum de efort. Pentru a forma capacitatea de menținere a unei atitudini corecte, vor fi utilizate imagini și procedee pe care copilul să le înțeleagă și să le execute fără nici o dificultate.

Conștientizarea pozițiilor fundamentale

Prin poziție se înțelege posibilitatea de a aprecia modul în care corpul este situat în spațiu, în raport cu unele repere bine stabilite sau după părțile care vin în contact cu suprafața de sprijin, pentru a-i asigura stabilitate și a-i oferi condiții optime de efectuare a mișcărilor segmentare sau cu corpul în integritatea sa.

În viziunea lui A. Lapierre, poziția naturală nu este nici conștientă, nici voluntară, ea constituie un mod de reacție personală la un stimul constant: greutatea.

Diversitatea pozițiilor îl pune pe copil în situația de a înțelege, că poziționarea corpului și a segmentelor sale solicită anumite grupe de mușchi și articulații pentru a realiza poziția respectivă, în timp ce alte grupe de mușchi și articulații nu sunt implicate în acțiune.

Copilul va trebui să înțeleagă că adaptarea corpului la diferite poziții implică:

stăpânirea corespunzătoare a aparatului locomotor;

orientarea segmentelor și a corpului în funcție de scopul urmărit;

stabilirea succesiunii în care sunt antrenate în mișcare părțile corpului pentru a finaliza acțiunea propusă;

Albu, c., și colab. (2006) – Psihomotricitatea, Ed. Institutul European, Iași

coordonarea între diferite părți ale corpului, pentru a obține fluență și eficiență în mișcare, cât și o corectă orientare în spațiu;

precizarea părților corpului care asigură stabilitatea în faza finală a acțiunii comandate.

orientarea segmentelor și a corpului în funcție de scopul urmărit;

stabilirea succesiunii în care sunt antrenate în mișcare părțile corpului pentru a finaliza acțiunea propusă;

coordonarea între diferite părți ale corpului, pentru a obține fluență și eficiență în mișcare, cât și o corectă orientare în spațiu;

precizarea părților corpului care asigură stabilitatea în faza finală a acțiunii comandate.

Procesul de pregătire a copilului are menirea de a conștientiza senzațiile musculare, pe care acesta le percepe în timpul efectuării acțiunilor motrice.

Atenția terapeutului trebuie să fie orientată, cu precădere, asupra nivelului de înțelegere a modalităților de poziționare a corpului și segmentelor sale, în funcție de modelul prezentat, și să verifice, în același timp, modul în care copilul poate să verbalizeze acțiunea, urmărind să fie bine precizată poziția capului și trunchiului, apoi cea a membrelor superioare și inferioare.

Poziția de decubit.

Reținerea de către copil a modului în care se poate plasa în decubit dorsal oferă condiții de a corela această poziție cu diferite acțiuni ale membrelor superioare și inferioare.

Din poziția de decubit dorsal se cere copilului să se întoarcă pentru a ajunge în decubit ventral , deci cu sprijin pe abdomen și torace. După ce se obișnuiește și cu această poziție, copilul este pus în situația de a se întoarce singur pe o parte, pentru a ajunge în decubit lateral dreapta sau stânga. Plasat în una din aceste poziții, copilul este solicitat să efectueze mișcări ale membrelor superioare și inferioare.

Poziția așezat

Îl solicită pe copil să mobilizeze cu precădere trunchiul și membrele inferioare și mai puțin cele superioare. Se va avea în vedere modul în care copilul flectează genunchii și trunchiul, cum orientează bazinul în funcție de locul pe care urmează să se așeze, și dacă asociază în mișcare și memebrele superioare.

Se urmărește ca articulațiile trunchiului, șoldului, genunchilor și picioarelor, implicate în poziția așezat, să fie în unghi de 90°.

Sistemul de mijloace prin care se poate acționa pentru a obișnui copilul să mențină o poziție corectă este destul de variat, jocul fiind considerat cea mai potrivită cale de a valorifica,

Albu, c., și colab. (2006) – Psihomotricitatea, Ed. Institutul European, Iași

cu bune rezultate, poziția în așezat a corpului, în funcție de tema stabilită și de mijloacele ajutătoare utilizate.

Poziția stând

Oferă copilului posibilitatea de a aprecia din ortostatism verticalitatea corpului său, a sprijinului ce și-l asigură pe suprafețele plantare, cât și posibilitățile de a cuprinde cu privirea a cât mai multor repere din mediul său înconjurător.

Plasat în fața oglinzii, copilul începe să perceapă modul în care sunt plasate în spațiu toate părțile corpului său. Pentru a întări imaginea de verticalitate și de poziție corectă, se cere copilului să se plieze cu spatele de un perete, punându-l în situația de a menține spatele drept, capul lipit de perete, picioarele să fie apropiate, să simtă peretele pe toată lungimea corpului său. Este modalitatea sigură, prin care copilul poate înțelege cel mai bine ce reprezintă și cum se realizează poziția corectă de stând.

I. 7. CARACTERISTICI GENERALE ALE SCHEMEI CORPORALE

Prin intermediul exercițiului fizic se poate dobândi schema corporală într-un mod cât mai eficient la copiii de vârstă preșcolară și fiind element al psihomotricității, poate fi descrisă prin câteva caracteristici:

Este un element de bază în formarea personalității, ajutând individul să se diferențieze de ceilalți, păstrând sentimentul de „eu”. Deși se transformă și evoluează în cursul dezvoltării, îmbogățindu-se și precizându-se, schema corporală are o oarecare stabilitate, ceea ce îi conferă posibilitatea de a fi nucleu al apariției, dezvoltării și existenței imaginii de sine și identificării de sine;

Este o imagine tridimensională, totală sau parțială, statică sau dinamică, care exprimă raporturile dintre diferite părți ale corpului sau dintre corp în totalitate și spațiul înconjurător, reflectând posturi și atitudini. Fiind o imagine dinamică, schemei corporale i se imprimă trăsături noi pe măsura acumulării de experiențe kinestezice și motorii;

Exprimă nu numai imaginea corpului, ci și a disponibilităților acestuia. Ca atare, schema corporală îndeplinește funcții importante în reglarea mișcărilor chiar din faza de elaborare a intenției (individul își propune executarea mișcărilor pentru care apreciază că are disponibilități). Imaginea disponibilităților corpului este expresia experiențelor în care a fost antrenat corpul, a

reușitelor și eșecurilor de acest gen, având interferențe cognitive, afective și motorii;

Wallon, H., (1973) – Evoluția psihologică a copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Albu, A., Albu C., (1999) – Psihomotricitatea – la vârsta de creștere și dezvoltare, Ed. Spiru Haret, Iași

Se construiește în ontogeneză, prin mecanisme plurideterminate;

Schema corporală este mai mult decât o simplă acumulare de date perceptive sau producții imaginare, reprezentând o structură care integrează un ansamblu de informații, asigurând unitatea unei forme permanente;

CAPITOLUL II

PREZENTAREA PLANULUI DE ACTIVITATE ȘI A METODELOR DE ÎNREGISTRARE

II. 1. IPOTEZA LUCRĂRII

Presupunem că prin aplicarea concomitentă a exercițiului fizic și al masajului la copiii de vârstă preșcolară se optimizează creșterea și dezvoltarea armonioasă a acestora, și se dobândește schema corporală într-un mod eficient.

II. 2. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Masajul reprezintă o prelucrare metodică, sistematică a părților moi ale corpului uman, prin mijloace manuale și/ sau instrumentale. Practicarea lui urmărește un scop igienic (de întreținere a sănătății și prevenire a unor tulburări funcționale), terapeutic (de tratare a unor afecțiuni organice, funcționale sau traumatice).

Efectele masajului fiind benefice asupra organismului, atunci când se respectă contrindicațiile, se poate efectua sub formă profilactică în cazul copiiilor preșcolari.

Masajul menținând o stare optimă de sănătate, favorizând procesele de creștere și dezvoltare fizice armonioase și oferind relaxarea sistemului nervos central, reprezintă un mijloc eficient și benefic.

Iar în ceea ce privește activitatea fizică, aceasta se practică tot mai rar și puțin în instituțiile din România, având consecințe negative asupra individului, care este astfel privat de o bază minimă de cunoștințe și nu numai.

Cele prezentate mai sus mi-au stârnit curiozitatea și interesul și m-au determinat să aleg această temă de licență pentru care am un interes crescut în a mă documenta într-un mod cât mai serios cu privire la importanța rolului masajului și al exercițiului fizic în situația copiilor preșcolari.

II. 3. SARCINILE ȘI OBIECTIVELE LUCRĂRII

Sarcinile lucrării:

– Studierea temei în literatura de specialitate;

– Stabilirea duratei cercetării;

– Stabilirea subiecților;

– Stabilirea evaluărilor inițiale și finale;

– Prelucrarea datelor și interpretarea lor;

– Realizarea graficelor pentru a observa diferențele rezultate în urma studiului;

– Realizarea concluziilor ce se desprind în urma cercetării.

Obiectivele lucrării:

Stabilirea ipotezei cercetării, precum și a modalităților prin care vor fi verificate;

Selectarea subiecților reprezentativi, care să ajute și să contribuie la atingerea scopului și a obiectivelor propuse;

Realizarea unui program de exerciții prin care să se ajungă la rezultatele dorite;

Organizarea activității concrete a cercetării, succesiunea logică și necesară în etapizarea sa în curs să derive și să se bazeze pe cea anterioară și să o pregătească pe următoarea;

Înregistrarea în permanență a rezultatelor obținute și interpretarea lor pentru a evidenția evoluția;

Redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetării.

II. 4. METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN STUDIU

1. Metoda documentării

Documentarea constituie o etapă indispensabilă, care furnizează informații despre fondul de bază al disciplinei și toate datele recent apărute în publicații periodice. Informațiile necesare pentru desfășurarea studiului au fost extrase din publicațiile de specialitate. Studiul acestor materiale a ajutat la îmbogățirea cunoștințelor și la abordarea problematicii tratate în profunzime. Pe baza acestor informații sistematizate și valorificate a fost stabilit întregul studiu.

2. Metoda studiuluil de caz

Este o metodă de cercetare prin care “se investighează un fenomen contemporan în contextul său din viața reală, în special atunci când granițele între fenomen și context nu sunt foarte bine delimitate” .

Metoda constituie o formă frecventă de cercetare descriptivă utilizată în științele socio-umane, psihologice, clinice etc.

Prin studiu de caz nu se urmăresc doar aspectele pozitive ci și neajunsurile întâlnite atât la nivel individual sau de echipă, organizație.

Chirazi M., – Curs de Metodologie

Când se face referire la cazuri particulare nu trebuie să se înțeleagă neapărat o persoană în sensul de individ ci o situație unică: tratament (rezultat), organizație, grup, individ etc.

Datorită posibilității de cunoaștere amănunțită a cazului (specific studiului de caz) se dă posibilitatea formulării unor ipoteze multiple care urmează a fi verificate pentru confirmarea unora dintre ele.

Scopul metodei constă în determinarea caracteristicilor unice ale subiectului (tratament, pacient, grup) sau a condițiilor și facilitarea înțelegerii unor situații asemănătoare.

Principalul avantaj al metodei îl constituie faptul că oferă idei noi și ipoteze din sfera de aparteneță a cazului. De asemenea, studiu de caz poate fi utilizat pe scară largă, se pot realiza statistici dacă se întâlnesc mai multe cazuri, pot deschide noi direcții de cercetare

Metoda studiului de caz stă la baza acestei lucrări în ceea ce privește creșterea și dezvoltarea armonioasă a copiiilor sub efectele masajului și ale exercițiului fizic și totodată dobândirea schemei corporale într-un mod eficient prin intermediul exercițiului fizic.

3. Metoda comparativă

Aceasta este un gen de cercetare prin care se studiază, analizează sau apreciază în paralel un fenomen care s-a desfășurat identic în mai multe situații sau cazuri.

Această metodă a fost utilizată pentru a compara rezultatele inițiale ale testelor cu cele finale, cu scopul de a verifica o evoluție sau un regres în procesul de antrenare a sportivilor.

4. Metoda statistic – matematică

Este etapa de abstractizare superioară a unei științe, care, prin utilizarea conceptelor matematice, formularea ipotezelor și regulilor de deducere matematică dobândește precizie în formularea concluziilor și capacitate predictivă superioară. Transformă cantitatea de informații în calitate.

Această metodă a fost utilizată în capitolul IV prin intermediul diagramei, pentru a înțelege mai bine rezultatele obținute, pentru a evidenția progresele cât și diferențele.

Chirazi M., – Curs de Metodologie

II. 5. Teste efectuate

Tabel nr. 1. Proba de orientare spațială – Piaget Head

Notare: – se notează cu „+“ probele reușite;

– se notează cu „–“ „+“ probele corectate spontan;

– se notează cu „–“ probele nereușite;

– două greșeli corectate spontan ( „–“, „+“) se consideră reușită.

2. Scalele faciale

Scalele faciale au avantajul de a fi mult mai directe, copiii putând deosebi gradele de intensitate a durerii cu ajutorul expresiilor faciale. S-a remarcat cå pentru copiii mai mici de 5 ani sunt dificultåți în alegerea dintr-un numår mai mare de 4 sau 5 figuri și, de aceea, trebuie så se aibå în vedere numårul de fețe faciale folosite. Aceastå dificultate, ca și greutatea de a socoti, par så fie legate de capacitatea copilului de procesare a informației. În plus, boala și durerea pot så reducå aceastå capacitate de procesare a informației și, ca urmare, prea multe opțiuni pot så creascå tendința copilului så fixeze punctele finale.

Scalele faciale sunt reprezentate de o serie de figuri care sunt așezate într-o ordine care indică creșterea progresivă a durerii, respectiv de la fără durere până la cea mai mare durere posibilă. În literatură sunt aproximativ 20 de tipuri de scale faciale. Numărul mare de tipuri de scale faciale este datorat absenței unei versiuni general acceptată. Scalele faciale sunt gândite să fie ușor înțelese de copii. Această modalitate de evaluare a durerii are avantajul că nu trebuie să fie tradusă într-o valoare numerică care ar putea depăși capacitatea de înțelegere a copilului. Comparativ cu alte unelte de evaluare a durerii, (inclusiv scala analog vizuala și scala adjectivală), unele studii au arătat că scalele faciale sunt preferate atât de copii cât și de părinți. Acceptarea scalelor faciale a fost probabil facilitată de importanța expresiei faciale în comunicarea socială a durerii.

Scalele faciale se deosebesc prin formă sau prin desenele animate folosite. Ele înfățișează expresii faciale sau figuri reale ale copiilor. Scalele variază și prin numărul de fețe incluse: unele cuprind 5 fețe în timp ce altele prezintă 6 sau 7 figuri. Scalele se mai deosebesc și prin prezența lacrimilor pe fața cu durerea cea mai mare în timp ce fața fără durere este neutră sau zâmbitoare. Se pare că scalele faciale care au figură zâmbitoare în absența durerii, sunt mult mai potrivite ca măsură a influenței durerii sub aspect emoțional decât ca măsură a intensității durerii cum este folosită în mod obișnuit.

Scalele faciale sunt obținute ușor și sunt înțelese fără dificultate de copiii mici. Copilul este așezat în fața scalei faciale și este întrebat care figură exprimă cel mai bine durerea pe care o experimentează. Modul de utilizare a acestor scale cuprinde următoarele etape:

Se explică copilului că fiecare figură reprezintă fie o persoană care se simte fericită pentru că nu are durere, fie o persoană care se simte tristă datorită unei dureri oarecare;

Se arată figura care corespunde stării, explicând de exemplu: „această față….

Este fericită pentru că nu are deloc durere

Doare numai puțin

Doare puțin mai mult

Doare mai mult

Doarte în totalitate

Se cere copilului să aleagă fața care descrie cel mai bine cât de intensă este durerea pe care o simte.

Testele de mai sus au fost adaptate în lucrarea de față.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA CERCETĂRII

III. 1. Locul desfășurării cercetării

Cercetarea s-a desfășurat în cadrul Colegiului Tehnic „Ion Holban” Iași, pe o perioadă de 3 luni, începând în luna a 3 – a 2013 și terminându-se în luna a 5 – a 2013. Exercițiile cât și ședințele de masaj au fost realizate în sala de kinetoterapie de care dispune instituția.

Prin profilul său (centru școlar integrator) are o ofertă complexă atât pentru elevii cu dizabilități cât și pentru cei de la învățământul public.

Oferta educațională cuprinde toate formele de învățământ: învățământ primar; învățământ gimnazial; învățământ liceal; învățământ postliceal; calificare / recalificare adulți.

III. 2. Etapele cercetării

Etapa I în care s-a urmărit preluarea noțiunilor teoretice fundamentale ale problematicii tratate din literatura de specialitate și argumentarea teoretico – științifică.

S-a urmărit prezentarea următoarelor aspect prin studierea bibliografiei:

istoricul temei;

însemnătatea teoretică și practică a temei de cercetare;

precizarea noțiunilor întâlnite în titlu;

delimitarea temei în cadrul domeniului;

particularități specifice acesteia.

Etapa a II – a a debutat cu selectarea subiecților și pregătirea prealabilă a locului de desfășurare a studiului. Prin intermediul mijloacelor specifice metodelor de cercetare și a testelor s-a realizat evaluarea subiecților.

A fost necesară studierea fișelor medicale personale ce cuprind: vaccinări efectuate, antecedente personale, heredocolaterale, alergii și avizul epidemiologic, în urma căreia nu s-a constatat nici o anormalitate.

De asemenea au fost evaluate fișele psihopedagogice individuale ce constau în: date de identificare, date privind situația familială, date privind starea psihofizică și sănătatea, adaptarea la mediul preșcolar, procesele intelectuale, activitatea și conduita copilului, analiza calitativă diferențiată a rezultatelor activității pe domeniile prevăzute în planul de învățământ, trăsături temperamentale dobândite, trăsături de caracter, dezvoltarea sinelui și perspectivele de dezvoltare. În urma studierii acestor fișe psihopedagogice, copiii se încadrau în normalitate.

În urma obținerii acestor date au fost elaborate planuri generale de exerciții, având ca scop educarea schemei corporale prin intermediul exercițiului fizic iar pe parcursul studiului, în funcție de evoluția fiecărui copil acestea au fost adaptate.

Etapa a III – a constă în aplicarea programelor de exerciții pentru fiecare subiect. Prin intermediul mijloacelor specifice kinetoterapiei (exercițiul fizic) și ajutătoare (terapia ocupațională recreativă) utilizate în alcătuirea programelor, s-a urmărit educarea schemei corporale la copilul de vârstă preșcolară și efectuarea masajului ca mijloc profilactic în procesul de creștere și dezvoltare.

Etapa a IV – a, vizează realizarea evaluării finale, iar pe baza datelor înregistrate și prelucrate s-a putut realiza interpretarea lor comparativă evoluției subiecților pe întreaga durată a studiului. Materialul obținut a constituit baza elaborării și redactării lucrării.

III. 4. Subiecți cuprinși în cercetare

Tabel nr. 2. Subiecții cuprinși în cercetare

III. 5. Prezentarea fișelor subiecților și a evaluărilor efectuate

Fișa de examen nr. 1

Nume: B.

Prenume: A.

Vârstă: 4 ani

Sex: F

Diagnostic clinic: Torticolis muscular congenital pe partea dreaptă – formă ușoară

Subiectul a beneficiat de un tratament recuperator prin manipulări și posturări în primele luni de viață.

Tabel nr. 3. Rezultatele inițiale și finale ale Probei de orientare spațială Piaget Head

Scala facială – testare inițială – 2.03.2013

Concluzia celor două teste inițiale

În urma primei ședințe de masaj am testat subiectul cu ajutorul scalei faciale, fetița având dureri la nivelul musculaturii gâtului iar din acest motiv masajul a fost superficial.

În urma evaluării subiectului, s-a constatat că acesta cunoaște elementele de bază ale corpului însă nu și amănuntele, acest aspect fiind specific vârstei. Totodată din „Proba de orientare spațială – Piaget Head” s-a ajuns la concluzia ca subiectul are dificultăți minore în executarea mișcărilor la comandă, în imitarea mișcărilor, în reproducerea mișcărilor după anumite figuri schematice și în recunoașterea pozițiilor unor obiecte în spațiu raportate la schema corporală.

Obiective:

Prelucrarea sistematică a aparatului locomotor în vederea formării unei ținute corecte și dezvoltării armonioase;

Ameliorarea durerilor provocate de torticolis;

Fortificarea grupelor musculare și a articulațiilor, mărind mobilitatea și suplețea acestora;

Menținerea unei stări optime de sănătate;

Favorizarea proceselor de creștere și dezvoltare fizice armonioase;

Formarea capacității și a obișnuinței de practicare sistematica și corecta a exercițiilor;

Formarea deprinderilor și a priceperilor motrice de bază, utilitar aplicative;

Recunoașterea segmentelor corpului;

Recunoașterea poziției segmentelor corporale în spațiu;

Cunoașterea segmentelor corpului în relația cu stimulii senzitivi exogeni;

Cunoașterea segmentelor corpului în timpul mișcării;

Cunoașterea poziției corpului în momentul mișcărilor accelerate sau încete, rectilinii sau de rotație;

Cunoașterea rolului segmentelor corpului în acțiunile motrice;

Exerciții pentru îndeplinirea obiectivelor

1. Exerciții de sortare și grupare obiectuală: 5 mingi roșii sunt amestecate cu 5 mingi galbele. Copilul are sarcina de a selecta și așeza cele 5 mingi roșii în partea dreaptă a terapeutului iar cele 5 mingi galbene în partea stângă.

2. Exerciții de localizare a obiectelor prin raportarea la schema corporală: terapeutul va așeza 4 mingi de culori diferite astfel: mingea roșie în față, mingea galbenă în spate, mingea verde în dreapta și mingea albastră în stânga copilului iar cel din urmă are sarcina de a localiza verbal poziția acestora.

3. Exerciții de imitare a posturii terapeutului sau a unor persoane din imagini (poziții de bază: ortostatism, așezat, decubit dorsal/ ventral/ lateral).

4. Pentru a întări imaginea de verticalitate și de poziție corectă, se cere copilului să se plieze cu spatele de un perete, punându-l în situația de a menține spatele drept, capul pe perete, picioarele să fie apropiate, să simtă peretele pe toată lungimea corpului său.

5. Copilul aflat în decubit dorsal inițial, relaxat pe o saltea, iar terapeutul încearcă să-l facă atent, să conștientizeze părțile corpului: membrele superioare/ inferioare, cap, trunchi (cerându-i să le miște). Copilul verifică toate acestea cu ajutorul kinesteziei la propria-i persoană. Poziția se schimbă pe parcursul exercițiului: decubit ventral, lateral, așezat.

6. La comanda terapeutului, copilul are sarcina de a îndeplini cerința stabilindu-se în poziția indicată de terapeut. Comenzile vor fi scurte și obiective: „Culcat pe saltea!”, „Așezat pe scaun!”.

Negreanu S., (1965) – Să-i creștem pe voinici – gimnastică și jocuri pentru copii, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București

7. Jocul „Ce crezi că fac?” constă în prezentarea unor imagini copilului, care sugerează diferite activități, iar sarcina acestuia este de a identifica și verbaliza activitatea și părțile corporale predominant utilizate în respectiva acțiune.

8. Un alt exercițiu constă în reacția rapidă a copilului la semnalul terapeutului.

Poziția inițială: Ortostatism

T1: Terapeutul bate de două ori din palme iar copilul ridică brațul drept;

T2: Revenire;

T3: terapeutul bate o singură dată din palme iar copilul ridică brațul stâng.

T4: Revenire.

Exercițiul se poate repeta în același mod și pentru membrele inferioare.

9. Pentru consolidarea cunoștințelor despre pozițiile pe care le poate adopta corpul, se realizează următorul exercițiu: copilul trebuie să execute poziția opusă celei efectuate de către terapeut. Ex: terapeutul în decubit ventral – copilul în decubit dorsal, terapeutul în ortostatism – copilul așezat.

10. „Mersul elefantului” – Mersul se efectuează pe toată talpa, cu genunchii întinși, iar mâinile apucă gleznele.

11. „Mersul piticului” – Se efectuează cu genunchii complet flectați, trunchiul la verticală, mâinile sprijinite pe genunchi.

12. „Mersul uriașului” – Mers pe vârfuri cu membrele inferioare extinse și brațele sus.

13..„Pasul ștrengarului”

Poziția inițială: Ortrostatism

T1: Pas cu săritură pe piciorul drept,

T2: Aterizare pe același picior concomitent cu balansarea piciorului stâng înainte având genunchiul flectat;

T3: Brațul opus piciorului flectat în față se balansează alternativ în sus, ajutând desprinderea și înălțarea maximă a trunchiului.

Barcan T. E., (1976) – Exerciții și jocuri pentru preșcolari, Ed. Sportturism, București

14. „Cine spune STOP!”

Poziția inițială: Copiii sunt dispuși în formație de cerc, la o distanță de o lungime de braț unul de celălalt. Educatoarea stă în mijlocul cercului și aruncă unui copil o minge mare din material plastic.

T1: copilul transmite mingea altuia din dreapta lui;

T2: aleargă în jurul cercului în timp ce mingea se trasmite de la un copil la altul;

T3: revenirea la poziția inițială pe cerc.

Câștigă acela care strigă „Stop!” când a ajuns pe locul de unde a plecat sau cel care strigă „Stop!” după ce reprimește mingea care a trecut din mână în mână pe la toți copiii din cerc.

15. „Stai odată cu mingea!”

Poziția inițială: Copiii sunt răspândiți pe terenul de joc și stau cu fața la educatoare. Aceasta ține în mână o minge pe care, la semnalul de începere a jocului, o lovește continuu de sol.

T1: Toți copiii trebuie să sară pe loc, imitând mingea, mișcările picioarelor fiind însoțite de bătăi din palme;

T2: Când mingea este oprită, copiii încetează să mai sară și să bată din palme;

T3: Se ghemuiesc, cu fruntea sprijinită pe genunchi, până când educatoarea îi scoate din joc pe aceia care nu s-au oprit odată cu mingea ori nu s-au așezat corect în ghemuit.

Cei scoși din joc așteaptă într-un colț al terenului până ce sunt eliminați alți copii care au greșit și în locul lor reintră ei. Sunt declarați câștigători copiii care n-au părăsit niciodată jocul.

16. „Potopul”

Poiziția inițială: Copiii sunt răspândiți pe terenul de joc pe care sunt fixate aparate pentru cățărat: bănci, scăunele, scări fixe.

T1: La comanda educatoarei: „Vine potopul!”, copiii se cațără pe bănci, scăunele, etc.

T2: La comanda „A trecut potopul!”, copiii își reiau mersul pe teren, executând diferite mișcări ale brațelor și trunchiului.

T3: Când educatoarea spune „Tună!”, copiii se așează în decubit dorsal și lovesc cu călcâiele solul.

Acela care greșește este scos din joc.

17. „Broscuțele sar în lac” – Pe terenul de joc se desenează un cerc mare, iar în mijlocul lui altul mai mic. Cercul mare este „lacul” iar cel mic „insula”.

Poizția inițială: Copiii așezați pe marginea cercului mare în sprijin ghemuit, reprezintă „broscuțele”.

Barcan T. E., (1976) – Exerciții și jocuri pentru preșcolari, Ed. Sportturism, București

T1: La comanda educatoarei: „Săriți în lac!”, toți copiii execută mai multe sărituri în lungime, de pe loc, spre mijlocul cercului;

T3: Sărituri în lungime, de pe loc, spre insulă.

Este declarat câștigător acel copil, care, prin sărituri executate corect, a ajuns primul pe „insulă”.

18. Parcurgerea unui traseu.

Poziția inițială: Ortostatism

T1: Executarea unei sărituri peste obstacol;

T2: Copilul precizează părțile corporale pe care le-a utilizat în mod predominant

T3: Aruncarea unei mingi la țintă fixă;

T4: Copilul precizează părțile corporale pe care le-a utilizat în mod predominant;

T5: Târâre pe sub un obstacol;

T6: Copilul precizează părțile corporale pe care le-a utilizat în mod predominant.

Masajul efectuat a urmat manevrele principale în ordinea lor succesivă, evitându-se tapotamentul, acesta provocând dureri și mai mari subiectului.

Scala facială – testare finală – 30.05.2013

Concluzia testelor finale

În urma testărilor finale, s-a constatat o evoluție a subiectului în ceea ce privește educarea schemei corporale prin intermediul exercițiului fizic și a ameliorării durerilor în urma ședințelor de masaj efectuate constant. Acesta a demonstrate prin rezultatele obținute la teste că este capabil să recunoască segmentele corpului și poziția acestora în spațiu, cunoscând segmentele corporale în timpul mișcării și rolul acestora în acțiunile motrice. De asemena prin îndeplinirea obiectivelor, subiectul și-a format capacitatea și obișnuința de a practica systematic și correct exercițiile, totodată fiind favorizate procesele de creștere și dezvoltare.

Conform scalei faciale finale, fetița nu mai acuza dureri ale musculaturii gâtului de partea torticolisului.

Fișa de examen nr. 2

Nume: D.

Prenume: R.

Vârstă: 4 ani

Sex: F

Tabel nr. 4. Rezultatele inițiale și finale ale Probei de orientare spațială Piaget Head

În cazul subiectului D. R. Au fost urmărite aceleași obiective, exceptând ameliorarea durerii provocate de o afecțiune, acesta neprezentând una.

Fișa de examen nr. 3

Nume: T.

Prenume: M.

Vârstă: 5 ani

Sex: B

Tabel nr. 5. Rezultatele inițiale și finale ale Probei de orientare spațială Piaget Head

CAPITOLUL IV

REZULTATELE CERCETĂRII

IV. 1. Analiza și compararea datelor inițiale și finale

Subiectul 1. B. A.

Tabel nr. 6. Media rezultatelor obținute la cele două testări pentru Proba de orientare spațială Piaget Head

Tabel nr. 7. Evoluția subiectului conform Scalei faciale

Din prezentarea schematică a tabelului se poate observa evoluția subiectului la finalul ședințelor de masaj în ceea ce constă nivelul de durere resimțit. Astfel că, la testarea inițială, subiectul acuza dureri ce se încadrau în valoarea 3 a Scalei de evaluare facială Wong – Baker, ajungând ca la testarea finală să nu mai resimtă dureri, această caracteristică fiind ecvhivalenta nivelului 0 al Scalei Wong – Baker.

Subiectul 2. D. R.

Tabel nr. 8. Media rezultatelor obținute la cele două testări pentru Proba de orientare spațială Piaget Head

Subiectul 3. T. M.

Tabel nr. 9. Media rezultatelor obținute la cele două testări pentru Proba de orientare spațială Piaget Head

IV. 2. Interpretarea statistică a datelor

În cadrul Probei de orientare spațială Piaget Head, subiectul a obținut 12 puncte din maximul de 34 la testarea inițială, iar 32 de puncte la testarea finală. Acest lucru evidențiază beneficiile aduse într-o manieră rapidă și placută copiiilor preșcolari asupra dobândirii schemei corporale. În 3 luni subiectul a fost capabil să își cunoască segmentele corpului; să recunoască poziția acestora în spațiu; și să cunoască segmentelor corpului în timpul mișcării și a acțiunilor motrice.

Subiectul D. R. a avut o evoluție remarcabilă, înregistrând la testarea inițială doar 3 puncte din 34 iar la testarea finală obținând 28. La finalul studiului de caz, copilul a fost capabil să-și recunoască schema corporală proprie și pe cea a partenerului, să execute mișcări la comandă și totodată să reproducă mișcări după anumite figuri schematice și să recunoască poziția obiectelor în spațiu. Exercițiul fizic a constituit modalitatea cea mai potrivită de a îi capta atenția și de a îl determina să asimileze noțiuni noi, într-un mod cât mai ușor.

Subiectul T. M. a obținut la testarea inițială 16 puncte din 34, iar la cea finală 33 de puncte, această diferență evidențiind evoluția copilului în urma practicării exercițiilor fizice cu caracter educativ, care au contribuit la educarea schemei corporale și la consolidarea cunoștințelor deja asimilate. În urma testării inițiale, subiectul era capabil într-o oarecare măsură să execute mișcări la comandă, să imite mișcările făcute de terapeut, aflat în fața lui sau să reproducă mișcări după anumite figuri schematice și totodată să recunoască pozția obiectelor în spațiu, însă aceste sarcini au devenit obiective pe parcursul studiului, urmărindu-se optimizarea lor, astfel că la sfârșitul cercetării în cadrul testării finale, copilul a obținut un punctaj foarte bun.

CONCLUZII

S-a avut permanent în vedere, pe parcursul studiului de caz, realizarea obiectivelor propuse și verificarea ipotezei. Astfel, se pot stabili unele elemente concluzive în ceea ce privește importanța masajului și al exercițiilor fizice asupra copiiilor preșcolari.

În urma îndeplinirii obiectivelor prin intermediul exercițiilor special concepute, se confirmă ipoteza astfel: prin aplicarea concomitentă a exercițiului fizic și al masajului la copiii de vârstă preșcolară se optimizează creșterea și dezvoltarea armonioasă a acestora, și se dobândește schema corporală într-un mod eficient.

Pentru consolidarea ipotezei este prezentată evoluția subiecților prin intermediul comparării testelor înițiale cu cele finale.

În cadrul studiului de caz s-au ales 3 subiecți reprezentativi, 3 preșcolari, care au contribuit la atingerea scopului și a obiectivelor, astfel au fost selectate cele mai eficiente structuri de exerciții în alcătuirea cărora s-a ținut cont de obiectivele propuse.

Pe parcursul studiului de caz s-a ținut cont de evoluția fiecărui subiect, astfel exercițiile crescând nivelul de dificultate și cel educațional, rezultatele obținute fiind consemnate.

Din prezentarea grafică a dinamicii evoluției subiecților se remarcă evoluția acestora, asupra dobândirii undei ținute corecte; asupra ameliorării durerilor provocate de torticolis în cazul primului subiect; fortificarea grupelor musculare și a articulațiilor, mărind mobilitatea și suplețea acestora; totodată s-a constatat o evolutie in ceea ce priveste cunoașterea segmentelor corpului; recunoașterea poziției segmentelor corporale în spațiu; cunoașterea acestora în relația cu stimulii senzitivi exogeni și în timpul mișcării; ajungânu-se în cele din urmă să se îndeplinească toate obiectivele.

Prin intermediul studiului de caz prezentat în lucrarea de față se concluzionează faptul că prin îmbinarera exercițiilor fizice și a masajului încă de la vârsta preșcolara, se optimizează creșterea și dezvoltarea armonioasă a copiiilor și se dobândește schema corporală într-un mod eficient.

BIBLIOGRAFIE

1. Albu, A., Albu C., (1999) – Psihomotricitatea – la vârsta de creștere și dezvoltare, Ed. Spiru Haret, Iași.

2. Albu, c., și colab. (2006) – Psihomotricitatea, Ed. Institutul European, Iași

3. Barcan T. E., (1976) – Exerciții și jocuri pentru preșcolari, Ed. Sportturism, București

4. Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

5. Bușoi M., (2010) – Contribuția exercițiilor și jocurilor de mișcare la dezvoltarea fizică a preșcolarilor, Ed. Sim Art, Craiova

6. Chirazi M., – Curs de Metodologie

7. Cojocariu A., (2010) – Fundamente teoretice ale educației fizice și sportului, Ed. Pim, Iași

8. Crețu, T., (2009) – Psihologia vârstelor, Ed. Polirom, Iași.

9. Golu, P., Verza, E., Zlate, M., (1993) – Psihologia copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A, București.

10. Mârza D., (1998) – Metode speciale de masaj, Ed. Plumb, București

11. Negreanu S., (1965) – Să-i creștem pe voinici – gimnastică și jocuri pentru copii, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București

12. Șerban C., M., (2010) – Metode, exerciții și jocuri pentru dezvoltarea calitășilor motrice la vârsta preșcolară, Ed. PrintXpert, Craiova

13. Wallon, H., (1973) – Evoluția psihologică a copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

BIBLIOGRAFIE

1. Albu, A., Albu C., (1999) – Psihomotricitatea – la vârsta de creștere și dezvoltare, Ed. Spiru Haret, Iași.

2. Albu, c., și colab. (2006) – Psihomotricitatea, Ed. Institutul European, Iași

3. Barcan T. E., (1976) – Exerciții și jocuri pentru preșcolari, Ed. Sportturism, București

4. Bălteanu V., (2001) – Curs de masaj, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași

5. Bușoi M., (2010) – Contribuția exercițiilor și jocurilor de mișcare la dezvoltarea fizică a preșcolarilor, Ed. Sim Art, Craiova

6. Chirazi M., – Curs de Metodologie

7. Cojocariu A., (2010) – Fundamente teoretice ale educației fizice și sportului, Ed. Pim, Iași

8. Crețu, T., (2009) – Psihologia vârstelor, Ed. Polirom, Iași.

9. Golu, P., Verza, E., Zlate, M., (1993) – Psihologia copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A, București.

10. Mârza D., (1998) – Metode speciale de masaj, Ed. Plumb, București

11. Negreanu S., (1965) – Să-i creștem pe voinici – gimnastică și jocuri pentru copii, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București

12. Șerban C., M., (2010) – Metode, exerciții și jocuri pentru dezvoltarea calitășilor motrice la vârsta preșcolară, Ed. PrintXpert, Craiova

13. Wallon, H., (1973) – Evoluția psihologică a copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, București.