Rolul Marii Negre In Cadrul Teoriei Celor Trei Mari
ROLUL MĂRII NEGRE ÎN CADRUL TEORIEI CELOR TREI MĂRI
CUPRINS
ABREVIERI
INTRODUCERE
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE PRINCIPALELOR NOȚIUNI ȘI SINTAGME UTILIZATE
I.1. Noțiunile de geopolitică, geostrategie, geoeconomie și geocultură
I.2. Frontiera maritimă- definiții
I.3. Marea Neagră- scurtă abordare geo-istorică
FIZIONOMIA GEOPOLITICĂ A CELOR TREI MĂRI
II.1. Marea Neagră- state riverane și organizații regionale
II.1.1. Zona extinsă a Marii Negre la începutul secolului XXI
II.2. Marea Mediterană- fizionomia geopolitică a regiunii
II.3. Zona Mării Caspice- profil, istoric, semnificație geopolitică
MAREA NEAGRĂ. PIVOT GEOPOLITIC ȘI GEOSTRATEGIC
III.1. Regiunea Mării Negre: povocări în cooperarea regională
III.2. Provocări de securitate în Regiunea Extinsă a Mării Negre
III.3. Noua politică UE- Sinergia Mării Negre
III.4. Noua politică externă a Rusiei în Regiunea Mării Negre
III.5. România. Factor de stabilitate în zona Marii Negre
STUDIU DE CAZ. MIZE ȘI JOCURI GEOECONOMICE PE AXA MAREA CASPICĂ-MAREA NEAGRĂ-MAREA MEDITERANĂ
IV.1. Interese energetice la Marea Neagră
IV.2. Securitatea energetică
IV.3. Proiecte energetice pe axa celor trei mări de interes pentru România
CONCLUZII
ANEXE
BIBILOGRAFIE
INTRODUCERE
Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI aduce importante schimbări economice, sociale, tehnologice dar mai ales geopolitice și geostrategice. Aceste schimbări au afectat și afectează în continuare lumea multipolară în care trăim, rivalitățiile dintre state capatând tot mai mult o latură de desfășurare a conflictului, economică. În acest context promovarea intereselor interne a devenit țelul politicii externe al fiecărui stat. Această confruntare, de cele mai multe ori pașnică, accelerează lupta pentru resurse și pentru „stăpânirea” acestora, căci în final cine va reușii să dețina accesul la cât mai multe resurse de pe glob, va avea un cuvânt important pe scena internațională.
Tema lucrării mele de licența, aduce în prim plan trei astfel de teritorii bogate în resurse, teritorii care de-a lungul istoriei au fost în atenția marilor puteri care au căutat să le stăpânească. Axa celor trei mări, Caspică- Neagră- Mediterană evidențiază un adevarat profil în existența civilizației umane. Toate etapele de evoluție geopolitică ale unei mări se pot observa cu ușurință în evoluția regiunii Mării Mediterane. De la o mare de tip „lac”, aparținând unei singure puteri ce o controla, Marea Mediterană a ajuns astăzi la nivelul unei mări cu statut internațional foarte bine reglementat prin convenții internaționale respectate nu doar de statele riverane ci și de statele direct interesate în zonă.
Marea Caspică însă este și astăzi o mare de tip „lac”, nu doar din punct de vedere geografic, dar mai ales geopolitic. Așa cum și Mediterana a fost un „lac” roman acum 2000 de ani, Marea Caspică a fost până de curând un lac sovietic și nici în prezent statutul juridic al acestei mări nu este cert.
„Cheia” axei mărilor este Marea Neagră, făcând legătura între bazinul caspic și cel mediteraneean. Zona Mării Negre a fost dintotdeauna o zonă etrem de complexă și deosebit de importantă având în vedere așezarea sa geografică la confluența a două părți ale lumii- Europa și Asia, a doua religii mondiale- creștinismul și islamismul și a trei familii de popoare, latine, slave și turcice. Rusia, o mare putere mondială și două puteri regionale, Ucraina și Turcia, își construiesc concepțiile strategice, politice și economice ținând cont de această mare și de spațiul adiacent ei. Cele trei state menționate sunt actorii principali ai zonei, însă acestora li se adaugă și state mai mici, ieșite din lagărul comunist la sfârșitul secolului XX, ce doresc afirmare pe plan local și mondial. Aceste țări sunt România, Bulgaria, Georgia- țări riverane, și Republica Moldova, Armenia și Azerbaidjan, tări care fac parte din regiunea extinsă a Marii Negre și care depind de această mare în promovarea intereselor pe „marea tablă de șah”.
Am ales această temă deoarece Marea Neagră a fost și v-a fi un teritoriu inseparabil României din punct de vedere geografic, iar exploatarea acesteia poate aduce țării noastre resursele de care are nevoie pentru a se face vizibilă și mai mult pe scena internațională. Toate evenimentele care au loc în această regiune afectzează direct România. În opinia mea, fenomenele și faptele istorice sau de actualitate din zona Mării Negre trebuiesc urmărite și analizate permanent, pentru a putea valoriza eventualele opurtunități pe care această regiune ni le oferă. Faptul că Marea Neagră oferă țării noastre o legătura cu Marea Caspică și cea Mediterană și mai departe spre oceanul Planetar, este un motiv în plus pentru România să se impună ca factor de stabilitate in regiune pentru a putea reprezenta un posibil partener în proiectele ce se derulează pe axa acestor mări sau pentru viitoarele proiecte.
Referitor la gradul de noutate pe care îl aduce lucrarea mea de licență, pot spune că este prima licența care abordează această tema și care analizează rolul pe care îl are Marea Neagră în cadrul regiunii cuprinse între cele trei mări, Caspică, Marea Neagră și Marea Mediterană. Deasemenea subiectele și evenimentele abordate sunt în mare parte de actualitate, pornind de la situatia politică a zonei și ajungând la proiectele energetice, unele care se derulează, altele care vor începe în viitorul apropiat dacă realitatea geopolitică actuală a zonei nu se va modifica. Este dificil ca cineva să facă predicții geostrategice pentru zona aceasta având în vedere că marea Neagră definește o zonă cu cele mai multe conflicte înghețate din Europa. Ce se poate întâmpla în următorii 50 sau 100 de ani este greu de spus, însă cert este că, dacă statele riverane Mării Negre vor găsii soluții adecvate de a lucra împreună, această axă a celor trei mări va devenii un pivot important nu doar pentru statele riverane ci si pentru restul tărilor, chiar daca în mare parte doar din punct energetic.
Obiectivul principal al lucrării este, așa cum apare și în titlu, să descopăr care este rolul Mării Negre în această „rută” maritimă, Caspică- Neagră- Mediterană. Deasemenea, care va fi rolul dar și care vor fi beneficiile României este un alt fenomen ce trebuie studiat.
Acest studiu este prezentat în patru capitole. În primul capitol numit „Delimitări conceptuale ale principalelor noțiuni și sintagme utilizate” voi defini și voi evidenția legăturile dintre geopolitică, geostrategie, geoeconomie și geocultură cu tema lucrării mele. Deasemenea, definirea frontierei maritime și o scurtă abordare geo-istorică a Mării Negre vor fi prezentate tot în acest capitol.
După analizarea modificărilor geopolitice din zona cuprinsă de axa celor trei mări, urmează cel de-al doilea capitol „Fizionomia geopolitică a celor trei mări”. În acest capitol am caracterizat fiecare stat riveran cu tot ceea ce presupune acest statut.
Am contiunat cu descrierea organizațiilor internaționale care au interese în această zonă a celor trei mări dar și organizațiile mici, regionale, pentru a evidenția rolul pe care acestea și-l asumă. După caracterizarea statelor riverane celor trei mări dar și a organizațiilor internaționale și regionale am făcut trecerea la importanța Mării Negre în securitatea zonei, la importanța sa din punct de vedere energetic și la legaturile stricte ale acesteia cu Marea Caspică și Mediterană. Toate aceste lucruri sunt dezbătute în cel de-al treilea capitol numit „Marea Neagră. Pivot geopolitic sau geostrategic”.
Ultimul capitol este un studiu de caz al mizelor și jocurilor geoeconomice pe axa celor trei mări- Marea Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană. Am analizat importanța energetică a Mării Negre, precum și interesele principalilor actori pentru chestiunea energetică. După această analiză, studiul de caz continuă cu prezentarea conceptului de „securitate energetică” și a măsurilor luate în acest sens pentru ca în final să pot face o analiză a celor mai importante proiecte și inițiative energetice pentru România.
Lucrarea se încheie cu o serie de concluzii cumulate pe fiecare domeniu, plecând de la cel strict geografic, trecând la cel geopolitic, geostrategic, de securitate și militar, politic, ajungând în final la cel economic. Am elaborat concluziile în așa fel încât să subliniez rolul pe care îl are Marea Neagră din aceste puncte de vedere.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE PRINCIPALELOR NOȚINUNI ȘI SINTAGME UTILIZATE
Pentru analiza unor concepte sau a unor evenimente dintr-o anumită perioadă istorică este necesară, în primul rând analiza relațiilor internaționale în anasamblu.
Termenul „internațional” apare la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fiind introdus de către Jeremy Bentham . Termenul derivă din latinescul „intergentes” , care se referea la relațiile dintre ginți, bazate pe, „jus gentium”, respectiv pe dreptul națiunilor.
Relațiile internaționale sunt un ansamblu de raporturi obiective, apărute istoric, care cuprind totalitatea relațiilor ( politice, economice, sociale, culturale, diplomatice, juridice, militare și de altă natură) dintre actorii politici ( state, organisme si organizații internaționale) reglementate prin acte juridice, principii, norme de drept internațional, stabilite prin acord reciproc sau comun al partenerilor, în funcție de interese naționale sau internaționale.
Relațiile internaționale tratează adevărul istoric ca realitate a faptelor de viață. Domeniul a început să joace un rol tot mai mare după Pacea de la Westfalia din 1648, care a pus capăt războiului de 30 de ani, când a devenit o realitate promovarea deciziilor în relațiile internaționale de către concertul puterilor europene. După Primul Război Mondial, domeniul cunoaște un avânt, iar după Al Doilea Război Mondial, o amploare fără momente de stagnare, până în zilele noastre, când domeniul a devenit o preocupare cotidiană, la scara mondială.
Relațiile internaționale actuale, sunt cadrul în care se manifestă acțiunea, interacțiunea și influența unei diversități de factori nestatali: mișcările de eliberare națională, organizațiile internaționale neguvernamentale, Societățile Transnaționale (STN), organizațiile profesionale și obștești, persoane juridice și chiar persoane fizice. Raporturile care se stabilesc în cadrul societății internaționale sunt în general denumite relații internaționale.
I.1. NOȚIUNILE DE GEOPOLITICĂ, GEOSTRATEGIE, GEOECONOMIE ȘI GEOCULTURĂ
La începutul secolului XX,apentru unii analiști geopoliticijera evident că lumeaaîn care trăiam deveneaarapid un sistem închisași tot mai interdependent.aDin această perspectivă, în istoria lumii aveaaloc o schimbare de proporții, ce aducea cu sine o transformare înaconfigurația geografică a globului pământesc.aDar, din cauza faptuluiacă cele două războaieamondiale au convins mulțiaanaliști că trăsăturile fundamentale ale politiciiainternaționale au rămas neschimbate,aimpactul acestor idei a devenitaevident numai peamăsură ce intramaîn noul secol.
Într-o primă accepție, geopoliticaaeste știința efectelorape care leaau organizărileaspațiale dominante (state, imperii, sisteme mondiale, în genere) asupra vieții popoarelor, respectivainfluența vieții colective în toateaformele ei, în frunte cu viața popoarelor,aasupra spațiului.
Așadar, geopolitica este științaarelațiiloradintre organizarea etnică a spațiului („patriile”)ași organizările economice,apolitice, culturale, religioasea(orice spațiu dispune de locuri sacre),aimprimate în structuri și sistemeaspațiale, teritoriale.
Sheldone Wolin subliniază căao relație directă dintre spațiuași politică a existat încăade la apariția civilizației statului,adin momentul în careagrupurile umane organizate capătăaconștiința propriei identități șiafac distincția dintre „noi”ași „ceilalți”.
La întrebarea ce esteageopolitica, răspunsurile sunt diferiteași diverse: deala știință sau disciplină științifică, laateorie, doctrină sau numaiametodă. Din această cauzăaexistă numeroase definele două războaieamondiale au convins mulțiaanaliști că trăsăturile fundamentale ale politiciiainternaționale au rămas neschimbate,aimpactul acestor idei a devenitaevident numai peamăsură ce intramaîn noul secol.
Într-o primă accepție, geopoliticaaeste știința efectelorape care leaau organizărileaspațiale dominante (state, imperii, sisteme mondiale, în genere) asupra vieții popoarelor, respectivainfluența vieții colective în toateaformele ei, în frunte cu viața popoarelor,aasupra spațiului.
Așadar, geopolitica este științaarelațiiloradintre organizarea etnică a spațiului („patriile”)ași organizările economice,apolitice, culturale, religioasea(orice spațiu dispune de locuri sacre),aimprimate în structuri și sistemeaspațiale, teritoriale.
Sheldone Wolin subliniază căao relație directă dintre spațiuași politică a existat încăade la apariția civilizației statului,adin momentul în careagrupurile umane organizate capătăaconștiința propriei identități șiafac distincția dintre „noi”ași „ceilalți”.
La întrebarea ce esteageopolitica, răspunsurile sunt diferiteași diverse: deala știință sau disciplină științifică, laateorie, doctrină sau numaiametodă. Din această cauzăaexistă numeroase definițiiadate de specialiști de-aalungul timpului.
Denis Touret,ade exemplu, specialistafrancez în drept internațional,ao definește ca fiindao știință: „Geopolitica esteaștiința umană, realistă,acare are ca obiectivasă determine, dincolo deaaparențe, care sunt caracteristicileaobiective ale geografiei fiziceași umane care condiționeazăadeciziile strategice ale actorilorainternaționali din viața ideologică,apolitică și economică mondială”.
Tot știință o consideră și geopoliticianul american (de origine română), Ladis Kristof, unul dintre primii analiști care au încercat reabilitarea domeniului: „Geopolitica… are în centrul atenției fenomenele politice și încearcă să le dea o interpretare geografică și, totodată, studiază aspectele geografice ale acestor fenomene”. De altfel, Ladis Kristof este primul analist american care a pledat pentru revenirea la termenul de „geopolitică”, începând cu studiul său din 1960. Acest lucru i s-a părut prematur unui veteran al studiilor politice americane, Norman Pounds, autor al unei lucrări de referință în domeniu, intitulată „Political Geoghraphy” în care afirma, în ediția din 1969 că: „ Dacă această carte este „geografie politică”, sau „geopolitică”, numai cititorii vor putea răspunde. Reînvierea termenului de geopolitică de către Kristof este, probabil, prematură și va rămâne așa atâta vreme cât multă lume asociază termenul cu inumana politică a celui de-al Treilea Reich”.
Sociologul român, Ion Conea susține că „tocmai aceasta este, prin excelență, ceva ce numim- sau ceea ce trebuie să numim: geopolitica, adică viața politică planetară condiționată și explicată prin geografie”.
Cel care avea să devină unul dintre cei mai mari geografi ai lumii, fondator de școală geografică și inspirator al geopoliticii este Friedrich Ratzel. El a pus bazele geografiei politice în care a încercat să demonstreze că spațiul ocupat de un popor este determinant pentru evoluția sa politică și culturală. Acesta era convins că spațiul nu este numai teritoriul pe care îl ocupă un stat, ci este însăși puterea acestuia. Fiecare stat și fiecare popor, afirma Ratzel, își are propria concepție a spațiului. Concepțiile și ideile lui Ratzel din principala sa lucrare, Politische Geographie ( Geografia Politică) au fost puternic influențate de teoria evoluționistă a lui Ch. Darwin. Ratzel considera statul un organism viu. Statul este considerat un organism care depinde de spațiu (Raum), poziție ( Lage) și granițe ( Grenzen), noțiuni în primul rând antropogeografice, dar care, raportate la organismul statal, devin caracteristici politico- geografice. El introduce și mult contestatul termen Lebensraum (spațiul vital) – speculat atât de mult de Hitler, începând chiar cu a sa „Mein Kampf” (1933). Este îndeosebi scoasă în evidență, și evident criticată, următoarea apreciere a lui Ratzel, care ar denota funcția politico-ideologică a concepției sale: „ Cu cât se întreprind mai multe acțiuni îndreptate spre exterior, cu atât se reduc fricțiunile interne. Spațiul nou în care un popor prinde rădăcini este ca un izvor din care se împrospătează sentimentul național”.
Întemeietorul de drept al geopoliticii este suedezul Rudolf Kjellen. El folosește termenul propriu-zis de „geopolitică” în 1899 într-o prelegere publică. Cuvântul apare după aceea într-un studiu scris, „Introducere în geografia Suediei”, publicat în 1900. Consacrarea termenului are loc de abia în 1916, când Kjellen publică lucrarea „Problemele politice ale războiului mondial”, în care primul capitol se intitula „Probleme geopolitice”. Consacrarea termenului de geopolitică în analiza relațiilor politice internaționale a fost determinată de studiul pe care Kjellen l-a întreprins pentru a descifra cauzele și a analiza forțele care s-au confruntat în primul război mondial. „De atunci”, mărturisește Kjellen, „denumirea se întâlnește peste tot, cel puțin în literatura (științifică) de limbă germană și scandinavă.
Rudolf Kjellen nu a considerat geopolitica a nouă disciplină sau știință care să se adauge geografiei, istoriei sau diplomației, ci doar o latură din știința care studia statul. Această știință era formată, prin urmare, din: geopolitică, ecopolitică, demopolitică, sociopolitică și cratopolitică. Geopolitica studia statul ca teritoriu (așezare, formă), ecopolitica îl analiza ca gospodărie, demopolitica îl privea ca neam, sociopolitica ca societate, iar din punct de vedere al guvernământului trebuia să se ocupe cratopolitica.
Foarte adesea, în discursuri și analize politice, geostrategia și geopolitica devin sinonime, deși au obiect de studiu diferit. Conceptul de geostrategie a fost lansat la jumătatea secolului al XIX-lea de către generalul italian, Giacomo Durando, apoi relansat la jumătatea secolului următor de amiralul Castex și analistul american Colin S. Gray.
Geostrategia, ca și geopolitica, include războiul, însă războiul în accepțiunea geopoliticii nu se reduce doar la dimensiunea militară.
Potrivit dicționarului „Larrousse- De la Defense et des Forces Armees”, geostrategia este disciplina care „ analizează raporturile care există între politica de apărare promovată de un stat/grupuri de state în planul relațiilor internaționale și cadrul geografic”. Geopolitica ne poate indica, la un moment dat, care este poziția unui actor în structura sistemului internațional, iar geostrategia evidențiază calea și metoda prin care actorul se poate menține în poziția dorită.
Geostrategia are un sens mai restrâns decât geopolitica și desemnează valoarea deosebită a unui loc, a unei întinderi, în special în plan militar. De fapt, geostrategia înseamnă gandirea în termeni spațiali a faptului militar, a preocupării de a identifica poziții avantajoase din punct de vedere strategic. Astăzi termenul a căpătat și un înțeles mai larg, el fiind folosit în legătură cu puncte, zone, întinderi care nu am neapărat o semnificație pentru domeniul militar, ci și pentru cel comercial, al potențialului de control al diferitelor regiuni.
Geostrategia trebuie să analizeze raporturile conflictuale într-un alt fel de spațiu decât cel clasic, deoarece s-au multiplicat spațiile confruntării militare. Gostrategia se regăsește la rândul ei, ca și geopolitica într-o situație de loc de invidiat în ceea ce privește definirea și identificarea paradigmelor și metodelor de analiză. Cel mai adesea ea este definită și analizată din perspectiva determinismului geografic și a rolului mediului înconjurător în desfășurarea conflictelor militare.
Geoeconomia, este definită ca fiind o știință de sinteză aflată la contactul dintre științele economice, cele politice și geografie, care are ca obiect de cercetare raporturile dintre activitatea economică și spațiu. Ea studiază influența reciprocă dintre acestea, precum și strategiile de dezvoltare economico-spațială a relațiilor dintre diferite regiuni, zone, organizații.
Geoeconomia pune accentul pe impactul mediului politic asupra celui economico-geografic, interferând astfel cu geopolitica.
Geocultura, reprezintă totalitatea valorilor spirituale și materiale dintr-un anumit spațiu geografic, valori ce sunt recunoscute dar și acceptate ca fiind comune, determinate de interese geopolitice comune, intr-o perioadă de timp. Termenul a fost introdus de Immanuel Wallerstein, renumit sociolog american, în 1991 deși, încă din perioada interbelică, specialiștii în domeniu au început să analizeze factorul „cultură” și influența lui in diferite regiuni.
I.2. FRONTIERA MARITIMĂ- DEFINIȚII
Friedrich Ratzel considera că una dintre cele mai bune frontiere politice este frontiera pe coastă deoarece este naturală. Ea sporește în importanță cu fiecare creștere a ei, oferindu-ne deschidere spre mare și acces la traficul maritim mondial.
Marea teritorială a fiecărui stat este reglementată strict prin tratate și convenții regionale și internaționale, statele neavând dreptul să-și extindă linia de demarcație în lipsa unui acord contrar între ele. Frontiera maritimă, este cea mai dificil de trasat, deoarece deși aparține zonei maritime, este legată de suprafețele de uscat și depinde de trasarea frontierei terestre, iar cele mai numeroase dispute între state vecine cu privire la delimitarea frontierelor sunt legate de acest tip de frontieră.
Fiind un proces extrem de complex, trasarea frontierei maritime se concentrează în două mari direcții. Prima modalitate de delimitare pleacă de la linia țărmului spre interiorul mării iar cea dea doua presupune o delimitare a traseului frontierei între statele în cauză și vecinii care au ieșirea la aceiași mare. Aceste modalități sunt reglementate de convenții internaționale: Convenția de la Geneva din 1958, Convenția de la Montego Bay din 1982, Conferința numărul I și III a ONU asupra dreptului mării, si altele.
I.3. MAREA NEGRĂ- SCURTĂ ABORDARE GEO-ISTORICĂ
Figura 1. Harta Mării Negre
Sursa: http://www.nato.int/cps/en/natolive/news_80303.htm?selectedLocale=en
La începutul secolului XIII, două mari impulsuri ofensive au modificat masiv situația geoeconomică și geopolitică a spațiului euroasiatic. Din Occidentul Europei, o nouă cruciadă- a patra în numerotarea tradițională-, orientată spre obiectivul simbolic originar, Sfântul Mormânt din Ierusalim, a sfărșit prin a fi „deviată” spre Constantinopol, asaltat și cucerit în aprilie 1204 de cavalerii apuseni cu sprijinul decisiv al flotei venețiene. Din Orientul Asiei, o nouă întrupare a „imperiului stepei”, cea mongolă, a cuprins cea mai mare parte a spațiului asiatic și est-european.
Cruciada, manifestare a forței în ascensiune a Europei Apusene, a eșuat în cele din urmă în încercarea de a se instala durabil în spațiul est-mediteraneean și de a străpunge barajul islamic care o împiedica să intre în contact direct cu interiorul continentului asiatic, cu locurile de origine ale mult râvnitelor produse orientale, mirodeniile și mătasea. Încercarea similară a Imperiului Mongol de a împinge limitele sale până la Mediterană pentru a prelua controlul integral al străvechiului Drum al Mătăsii a fost stăvilită definitiv de trupele sultanului Egiptului care a oprit la Ain Gealut avalanșa năvălitorilor. Blocată pe țărmul Mediteranei Răsăritene de rezistența islamică, întâlnirea dintre Extremul Occident și Extremul Orient s-a înfăptuit în Marea Neagră, destinată să devină locul de întâlnire principal al marilor drumuri ale comerțului internațional. Deschiderea Strâmtorilor Mării Negre în 1204 și penetrația negustorilor mediteraneeni în bazinul pontic, de o parte, statornicirea controlului mongol, direct sau indirect, asupra țărmului nord-vestic și sudic al bazinului pontic după 1241, de altă parte, au inaugurat o lungă perioadă de legături comerciale nemijlocite între Europa și Asia.
Prin poarta deschisă în Marea Neagră, negustorii italieni, venețieni și mai ales genovezi, au pătruns din ce în ce mai îndrăzneți în interiorul continentului asiatic în căutarea locurilor de proveniență ale mărfurilor orientale, unde puteau fi achiziționate în condiții extrem de avantajoase, libere de intermediarul arab. Convergența dintre spiritul de întreprindere al navigatorilor și oamenilor de afaceri italieni și toleranța interesată a mongolilor, lipsiți de înclinație spre comerț, a produs una din cele mai vaste mutații ale istoriei medievale la scară întercontinentală. Urmare a acestei întâlniri și cooperări, Asia și Europa au cunoscut cea mai vastă întrepătrundere de civilizație după cea înfăptuită de Alexandru cel Mare. Tot mai frecvent, în a doua jumătate a secolului XIII și în prima jumătate a secolului XIV, negustorii italieni sunt atestați în Asia Centrală, în China, în Persia, în India și bineînțeles în toate așezările principale ale țărmului Mării Negre. O vastă rețea de drumuri comerciale, dezvoltată și exploatată cu precădere de negustorii genovezi, a conectat masiv bazinul pontic cu centrele principale ale Asiei, Mediteranei și ale Europei Centrale. La mijlocul secolului XVI, Marea Neagră devenise, potrivit formulei inspirate a lui Gheorghe I. Brătianu, „placa turnantă a comerțului internațional”, în limitele cunoscute lumii la aceea vreme.
Evoluția Mării Negre de la regimul de lac bizantin, inflexibil străjuit la Strâmtori, la cel de mare răscruce a schimburilor euroasiatice dupa 1204, când cruciații au înlăturat zăvorul care împiedicase timp de secole îndelungate legătura nemijlocită cu Mediterana, a avut însemnate consecințe și pentru lumea românească. Funcția economică internațională asumată de bazinul pontic după 1204 a exercitat o puternică atracție și asupra puterilor în ascensiune ale Europei Centrale, Ungaria și Polonia. După încercări eșuate în prima jumătate a secolului XIII, cele două regate au reușit să stabilească legături comerciale cu bazinul pontic în a doua jumătate a secolului XIV. Între timp însă, în spațiul care despărțea cele două regate de Marea Neagră s-au constituit două state românești- Țara Românească și Moldova- care, înțelegând să tragă foloase de pe urma funcției de intermediar, au preluat controlul segmentului final al legăturii dintre Europa Centrală și Marea Neagră, pe linia Dunării de Jos și a Nistrului. Acest rol, ferm susținut, a devenit una dintre funcțiile cele mai însemnate ale politicii externe a celor două state. Cunoașterea acestei funcții este indispensabilă înțelegerii istoriei românești din vremea constituirii statale până în a doua jumătate a secolului XV.
Marea Neagră a fost râvnită ca mare nostrum de eleni, romani, bizantini, genovezi, turci și ruși. Marea Neagră se află la confluența a două părți ale lumii- Europa și Asia, a două religii modiale- creștinism și islamism, și a trei familii de popoare- indo-europene, uralo-altaice și caucaziene. O mare putere contemporană, Rusia, și două puteri regionale, Ucraina și Turcia, își construiesc concepțiile strategice, politice și economice ținând cont de această mare și de spațiul adiacent ei.
Gheorghe I. Brătianu spunea în lucrarea sa „Marea Neagră”, că „teatrul oferit de Marea Neagră favorizează, mai mult ca altele, considerații ce depășesc problemele regionale și se raportează la forțele care acționează asupra câmpului istoriei universale”. Interesul tot mai evident al celor două superputeri ale acestui început de mileniu- UE și SUA-, care își fac din ce în ce mai resimțită prezența în zonă, reconfirmă cele consemnate de marele istoric român.
După 1991 la Marea Neagră au acces direct șase state: Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Pentru patru dintre ele- Ucraina, România, Bulgaria și Georgia- calea „pontică” reprezintă unicul acces maritim. Grație Dunării, Marea Neagră reprezintă poarta spre apele Oceanului Planetar pentru încă alte trei țări- Austria, Slovacia și Ungaria.
Cele două mari peninsule ale regiunii- Balcanică și Asia Mică- separă Marea Neagră de Marea Mediterană, iar marele istm caucazian o desparte de Marea Caspică. O altă peninsulă- Crimeea-, plasată chiar în centrul geografic al Mării Negre, împarte bazinul pontic în două părți aproape egale- occidentală și orientală.
O altă ieșire din Marea Neagră, Bosforul Cimerian sau strâmtoarea Kerci, s-ar părea că este „falsă” și fără valoare, căci dă într-un „impas”- Marea Azov. Însă din 1952 acest impas capătă valoare geopolitică nouă, grație conectării prin canalul Volga-Don a Mării Caspice la Oceanul Mondial.
Regiunea pontică cuprinde bazinul fluviilor ce se varsă în Marea Neagră (Dunărea, Nipru, Nistru, Kizil-Irmac etc.) și în „anexa” sa Marea Azov (Don, Kuban ș.a.). Dacă privim sub acest aspect, regiunea Mării Negre include integral sau în cea mai mare parte România, Republica Moldova, Bulgaria, Slovacia, Austria, Ungaria și Ucraina, precum și părți considerabile ale Turciei, Georgiei, Rusiei, Cehiei, Germaniei, Sloveniei, Croației, Bosniei și Herțegovinei și Muntenegrului.
Sub aspect socio-geografic regiunea Mării Negre ar include unele regiuni ce aparțin fizico-geografic altor bazine hidrografice, dar sub aspect politic, istoric, economic și cultural se asociază cu regiunea pontică, și ar exclude unele teritorii de aparțin fizico-geografic spațiului pontic, dar socio-geografic se incadrează în alte ansambluri regionale, cum este cazul Austriei sau al Republicii Belarus.
În sens socio-geografic, spațiul pontic cuprinde mai curând Balcanii și Caucazul, precum și România, Republica Moldova, Turcia, Ucraina și Rusia. Chiar și Ciprul, ținând cont de specificul său geopolitic, ar putea fi inclus în acest ansamblu. Interesele geopolitice ale celor 16 state menționate sunt în mare parte legate de spațiul balcano-caucaziano-pontic, chiar dacă Rusia, Ucraina și Turcia au interese geopolitice și în alte zone ale lumii.
Marea Neagră, ca mare semi-deschisă, prezintă unele particularități care îi conferă o poziție unică pe glob. Această unicitate, derivă din sistemul strâmtorilor, Bosfor și Dardanele, despărțite prin Marea Marmara. Marea Neagră se definește prin poziția sa față de România și celelate state riverane, constituind un pol al intereselor majore ale României, Bulgariei, Turciei, Georgiei, Rusiei și Ucrainei, respectiv întreg sud-estul european. Pe de altă parte, prin comunicarea cu Marea Marmara, Marea Egee și Marea Mediterană, interesele țărilor din bazinul Mării Negre se prelungesc până la contactul cu Oceanul Atlantic și celelalte zone ale planetei. În funcție de cum au fost administrate Bosforul și Dardanelele, porțile de acces în și dinspre Marea Neagră, au depins și libertatea comercială și implicit prosperitatea cizilizațiilor din această parte a lumii.
FIZIONOMIA GEOPOLITICĂ A CELOR TREI MĂRI
Conform Dicționarului explicativ al limbii române cuvântul „fizionomie” determină printre altele: „ caracter distinctiv, înfățișare particulară, a unei persoane, epoci, societăți sau regiuni, care o deosebește de altele”.
Așadar fizionomia geopolitică a unei regiuni, în cazul nostru a unei mări reprezintă totalitatea caracteristicilor ce fac din această zonă o particularitate ce o definește.
Astfel, fizionomia geopolitică a unei mări este alcătuită din caracteristicile țărilor ce au ieșire la acestă mare, dar și de organizațiile regionale și internaționale ce au interese în zonă și își manifestă activ prezența.
II.1. MAREA NEAGRĂ- STATE RIVERANE ȘI ORGANIZAȚII REGIONALE
Zona Mării Negre este la începutul secolului XXI o regiune departe de a fi una stabilă, deoarece aceasta se confruntă încă cu numeroase probleme de origine politică, economică, culturală și etnică. Având un trecut istoric solid această regiune continuă să manifeste tendințe contradictorii și violențe, care afectează pacea și stabilitatea teritoriului european și a întregii zone.
În ultimii ani, situația a devenit și mai sensibilă din cauza crizei acute a resurselor energetice, care a condus la implicarea unor importanți actori geopolitici în zonă. Aceste aspecte au contribuit la creerea accelerată a unor structuri internaționale și organizații menite să asigure un climat de pace și securitate necesar dezvoltării statelor din această regiune.
Majoritatea statelor din zona Mării Negre sunt foste republici sovietice, care după prăbușirea URSS-ului s-au confruntat și se confuntă în continuare cu grave probleme economice, politice și sociale, la care se adaugă pericolul dat de numeroasele conflicte înghețate precum cele din Abhazia, Cecenia, Osetia de Sud, Transnistria și Nogorno-Karabah.
Dacă vorbim de zona restrânsă a Mării Negre atunci vom face referire strict la cele șase state ce au ieșire directă la această mare, si anume: Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Pe lângă aceste state menționate, în zona geopolitică a Mării Negre sunt incluse și Republica Moldova, Armenia și Azerbaidjan deoarece se consideră că există o serie de puncte ce unesc aceste state de Marea Neagră.
Cel mai recent conflict din zona Mării Negre, a mai adaugat un „actor” ( deși nesimnificativ din punct de vedere al intereselor proprii) pe harta regiunii, Republica Autonomă Crimeea. La 21 noiembrie 2013 din cauza unor revolte civile în Ucraina, președintele Viktor Ianukovici cerea Rusiei să trimită trupe rusești în Crimeea pentru stabilizarea zonei și protejarea populației rusofone. Sub acest pretext trupele rusești au ocupat peninsula. La 23 februarie 2014 ca urmare a revoltelor de la Kiev, președintele Viktor Ianukovici a abdicat. Profitând de ocazie, populația rusofonă din Crimeea, care se arăta nemulțumită de deciziile de la Kiev, cere alipirea la Rusia. În urma acestor evenimente la 16 februarie 2014 în urma unui referendum Crimeea se declară independentă pentru ca la scurt timp să fie anexată de Rusia.
Acest conflict demonstrează încă odată că zona Mării Negre este o zonă cu o fizionomie geopolitică nesigură. Cert este că cele șase state riverane au interese comune, în ceea ce privește stabilizarea zonei din punct de vedere economic pentru ca fiecare dintre ele să poată profita de ieșirea lor la această mare, dar și interese divergente.
Întrucât interesele politicii externe ale statelor din zonă sunt diferite și se pot isca conflicte, țările riverane mării Negre au conștientizat necesitatea înființării unor organizații regionale care să le creeze un cadru favorabil coomperării în toate domeniile.
Astfel după închierea Războiului Rece, au luat naștere și s-au dezvoltat treptat în această zonă, numeroase organizații de cooperare. Pe lângă organizațiile internaționale ca NATO, UE și OCS au apărut, strict pentru această zonă, organizații de natură militară și de securitate, economică, culturală și politică, cum ar fi:
Comunitatea Statelor Independente;
GUAM;
Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI);
Procesul de Cooperare Sud-Est Europeană (SEEPC);
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (SPSEE);
Organizația Tratatului pentru Securitate Colectivă (OTSC);
Organizația pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN);
Centrul Energetic Regional la Marea Neagră;
Comisia Mării Negre;
Banca pentru Comerț si Dezvoltare la Marea Neagră (BSTDB);
Grupul de cooperare navală la Marea Neagră (Blackseafor);
Brigada Sud-Est Europeană (Seebrig);
Forța Multinațională de Pace din Europa de Sud-Est;
Forța Regională de Intervenție Dunăre-Marea Neagră.
Aceste organizații au luat naștere ca urmare a conștientizării necesității unor astfel de organisme, capabile să ofere un cadru comun de dialog și luare de decizii pentru stabilizare pe cât posibil a zonei Mării Negre.
II.1.1. Zona extinsă a Mării Negre la începutul secolului XXI
Dacă zona Mării Negre este o regiune așa cum am descoperit în subcapitolul anterior, problemele se intensifică cand vine vorba de Zegiunea Extinsă a Mării Negre- ZEMN. Neputând fi delimitată geografic, această regiune însumează toate statele ce au interese și acționează în zona Mării Negre. Făcând o abordare unitară a regiunii Mării Negre se acoperă în totalitate coridorul de tranzit dinspre marea Caspică spre Europa, a resurselor de petrol și hidrocarburi, se includ toate zonele de conflict înghețat din regiune (Osetia de sud, Transnistria, Cecenia, Crimeea, Abhazia, Nogorno-Karabah), sunt înglobate țări membre ale NATO și UE, precum și state candidate, ceea ce face din această Zonă extinsă a Mării Negre o regiune aparte și deosebit de complexă.
Pe de altă parte, dacă ne referim și la organizațiile regionale, atunci ZEMN va cuprinde și alți actori. De exemplu Forul Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat cuprinde statele riverane cu excepția Rusiei și a Turciei, dar include Armenia, Moldova și Azerbaidjan. Există și o inițiativă a UE, numită Sinergia Mării Negre prin care se propune colaborarea pentru implementarea valorilor democrației, pentru discutarea și soluționarea problemelor legate de mediu, securitate și conflicte înghețate.
Astfel, ZEMN desemnează un spațiu economic și politic unde se manifestă nu doar statele riverane ci și acele state pentru care cooperarea în această zonă este necesară pentru dezvoltarea lor internă.
Figura 2- Harta Zonei extinse a Mării negre
Sursa: http://worldtravelmaps.info/wp-content/uploads/2012/07/black-sea-map-countries.gif
Prin ZEMN unele state care nu au ieșire directă la Marea Neagră beneficiază de pe urma acestei extinderi, însă odata cu aceasta se multiplică și problemele de securitate ale zonei cum ar fi terorismul, traficul ilegal de arme, droguri si persoane.
II.2. MAREA MEDITERANĂ- FIZIONOMIA GEOPOLITICĂ A REGIUNII
Marea Mediterană este cuprinsă între Asia Occidentală, Africa de Nord și Europa Sudică și are ieșire la Oceanul Atlantic prin strâmtoarea Gibraltar. Comunică cu Marea Neagră prin strâmtorile Bosfor și Dardanele și cu Marea Roșie prin canalul Suez.
Din cauza extinderii sale geografice marea Mediterană cuprinde un areal format din numeroși actori importanți pe scena internațională. Pe coasta nordică sunt situate Spania, Franța, Monaco, Italia, Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Albania, Grecia și Turcia; pe țărmul estic Siria, Liban și Israel iar pe coasta sudică se află Egipt, Libia, Tunisia, Algeria și Maroc.
La începutul secolului XXI trei mari evenimente geopolitice amenință securitatea și stabilitatea Mediteranei. Primul este cauzat de faptul că majoritatea statelor limitrofe sunt afectate grav de criza economică. Al doilea eveniment este Primăvara Arabă care a cauzat haos în Estul Mijlociu, destabilizând întreaga zonă, iar cel de-al treilea eveniment geopolitic este caracterizat de incapacitatea unor actori locali de a manageria adecvat resursele de gaze și petrol. Dacă această situație va persista, din nou întreaga regiune va avea de suferit. Mai mult, conflictul arabo-israelian nu arată semne că s-ar putea ameliora, în timp ce criza nucleară iraniană creează un climat de instabilitate regională. La toate aceste probleme se adaugă interesele unor mari super-puteri care concurează pentru a redistribuire a puterii în Mediterana estică. Statele Unite ale Americii și protejatul lor Israel au stapânit zona pentru mai bine de 60 de ani. UE, deși nu se arată ca un „jucător” activ în această regiune, este reprezentat prin membrii săi, Franța și Marea Britanie care sunt prezenți în regiune de căteva decenii, dacă nu secole. Cipru și Grecia sunt actori ai zonei și membrii ai UE și îi oferă acesteia posibilitatea implicării și a realizării intereselor în zonă. Un alt actor important, Rusia, își plănuiește întoarcerea în regiune după ce o abandonase două decenii în urmă din cauza prăbușirii URSS-ului. Turcia dorește și ea să se afirme ca „jucător” independent după mai bine de un secol de la căderea Imperiului otoman.
Alți actori majori și regionali au o abordare a acestor evenimente mai apropiată de cea prin comparație decât cea prin implicare efectivă. În schimb, ca și în cazul lipsei unei strategii din partea UE, aceștia nu au o strategie primordială sau un proiect politic efectiv care să amelioreze situația Mediteranei de Est. „Barcelona Process” și „ Union for the Mediterraean” (Uniunea pentru Mediterana) sunt două proiecte ce au luat naștere pentru a creea un spațiu instituționalizat a discuțiilor, evitând sensibilele probleme politice. Pe viitor aceste structuri vor asigura și acest segment, cel politic, deoarece ignorarea lui poate duce la declinul acestor organizații și chiar la un declin total al regiunii. Chiar și așa, multilateralismul Euro-Mediteraneean nu a reușit încă să pornească cu dreptul. Heterogenitatea zonei, conflictul arabo-israelian nerezolvat și transformarea lumii arabe de către vest într-o problematică aproape exclusiv de securitate după evenimentul „9 /11” au împiedicat statele regiunii să gândească și mai ales să ajungă la un consens în ceea ce privește stabilizarea zonei.
Și mai îngrijorător este faptul că, din cauza crizei economice care a afectat puternic zona euro, UE s-a retras pentru o vreme abandonând ideea modelului european în zonă. Dacă Cipru și Grecia ar fi abandonat zona euro, chiar dacă ar fi rămas membrii UE, această situație ar fi fost percepută ca o abandonare de către UE a regiunii est mediteraneene. Situația Greciei este îngrijorătoare pentru UE din cauza importanței geopolitice a acesteia. Grecia se află la răscrucea drumului geostrategic dintre Marea Neagră și Mediterana, precum și între Europa și Estul Mijlociu, și se preconizează a fi un semnificant punct de tranzit al gazelor și petrolului din Rusia, Marea Caspică și resursele noi descoperite din Mediterana de Est. Mai mult decât atât, alături de Cipru, Grecia este cel mai sud-estic punct al UE într-o regiune considerată instabilă.
Cu toate acestea, UE rămâne cea mai importantă economie din lume și ar fi imprudent să nu luăm în calcul importanța sa în regiunile învecinate, deși s-ar părea, în viziunea unora, că momentul de unipolaritate al UE din 1990 s-ar apropia de final. Perioada în care UE putea invita alți actori să împărtășească același set de reguli în schimbul unor relații instituționalizate privilegiate aplicabile unei întregi regiuni, se apropie de final. Din cauza aceasta,de acum încolo, relațiile vor trebui negociate în mare parte bilateral și mai puțin multilateral, incluzând un întreg bazin regional.
Bazinul est Mediteraneean va rămâne indiscutabil un punct de interes major pentru UE, interes ce se intersectează cu interesele mai multor „jucători” importanți, cum ar fi: SUA, Rusia și Turcia. Implicarea UE în regiune este cu atât mai importantă cu cât noile descoperiri ale resurselor de hidrocarburi din Mediterana de Est ar putea elibera Europa de dependența față de gazul rusesc. Însă, poziția luată de UE, exprimând solidaritate necondiționată față de Israel și Cipru cu privire la Zona Economică Exclusivă a Ciprului împiedică exploatărea rapidă a zăcămintelor de hidrocarburi din zonă. Alianța între UE și Turcia cu privire la zona est-mediteraneeană, care a rezistat mai bine de șase decenii, este serios afectată de această susținere a UE față de Israel și Cipru. De fapt, în întreaga regiune se observă o reorganizare a alinațelor. Nicosia și Tel Aviv și-au afirmat intenția de a coopera în exploatarea și exportul gazelor din regiune. Grecia, Cipru, Israel și SUA și-au întărit colaborarea economică stabilind relații militare de colaborare.
Figura 3. Reurse de gaz din Estul Mediteranei.
Sursa: Nobel Energy
În ceea ce privește Rusia, UE ar trebui să își ia măsurile necesare pentru a reduce din dependeța de energie. În acest sens, UE trebuie să fie implicată activ pentru a se asigura că managemnentul resurselor de energie din Mediterană se va face în așa fel încât va suplimenta un al treilea coridor energetic, evitând totodată tensiunile cu Turcia.
În acest context promițător, Grecia și Cipru, sunt doi actori indispensabili din punct de vedere geopolitic, în a menține și a dezvolta pe viitor poziția UE în zonă. Grecia a fost folosită de UE și NATO drept instrument al politicii lor externe în cazul relațiilor cu Turcia, în problematica „Cipru”, în Balcani și Marea Neagră și în probleme cheie cum ar fi securitatea energetică și imigrațiile. Mai mult, Grecia a avut mereu relații apropiate cu lumea arabă și Levant, situație ce ar favoriza intervenția UE sau NATO în regiune. Cu toate acestea, criza economică severă din Grecia, a afectat aceste relații și poziția ei în regiune, transformând această țară în una mult mai naționalistă.
Așa cum am văzut, Marea Mediterană, deși se confruntă cu anumite probleme de stabilitate și securitate, atât militară cât și energetică, poate fi și va fi un punct indspensabil pe axa celor trei mări: Marea Caspică- Marea Neagră- Marea Mediterană. Colaborarea cu cele două mări poate face din întreg arealul ocupat de acestea o zonă prosperă economic și stabilă, ceea ce va da naștere unui climat de cooperare sigură și eficientă.
II.3. ZONA MĂRII CASPICE- PROFIL, ISTORIC, SEMNIFICAȚIE GEOPOLITICĂ
Marea Caspică, cel mai mare bazin acvatic continental, este situată la granița dintre Europa și Asia fiind marginită de Munții Caucaz la vest, deșertul Ustiurt la est iar în sud de Munții Elburz.
În ultimii ani au apărut în presa internațională o mulțime de articole care făceau referire la resursele de petrol ale mării Caspice, fiind considerată a doua zonă de pe glob, după Golful Persic, ca importanță energetică. Valoarea și rolul regiunii Mării Caspice, datorate petrolului, au facut ca această zonă să intre rapid în atenția aproape a tuturor țărilor dezvoltate de pe glob.
Pentru o mai bună înțelegere geopolitică, Marea Caspică se găsește la confluența Europei și Asiei, regiune numită deseori Eurasia. Regiunea găzduiește cinci țări printre care: Azerbaijan, Rusia, Kazakhstan, Turkmenistan și Iran. Tot în regiune se găsesc subregiunile Caucazul de Nord, Transcaucazia și vaste teritorii din Asia Centrală.
Marea Caspică reține atenția sistemului internațional și mai ales al elitor acestuia, în primul rând datorită uriașelor resurse de petrol, gaze naturale și hidrocarburi. În această regiune sunt o sumedenie de proiecte internaționale pentru extragerea, prelucrarea și transportarea petrolului și a gazelor. În al doilea rând, importanța Mării Caspice este dată de așezarea sa geografică și de importanța geostrategică, care oferă multor „jucători” de pe arena înternațională posibilități de realizare a intereselor economice, politice și strategice. Importanța este dată de situarea între Europa și Asia, la intersecția principalelor rute comerciale est-vest și nord-sud, și la intersecția sferelor de influență a trei mari religii: creștinismul, islamul și budismul.
Dacă ne uităm la istoria zonei Mării Caspice vom observa că aceasta a fost locuită timp de mai multe secole de numeroase popoare ca sarmații, hunii, bulgarii, cumani, khazarii și Hoarda de Aur, dar aceștia nu au lasat în urmă propriile așezări sau culturi. Marea Caspică, își primește numele abia în secolul XVI, odată ce aceasta începe să atragă atenția diferitelor state din antichitate. În anii 760-761 sudul Mării Caspice este cucerit de abbasizi și până în 1722 regiunea rămâne sub ocupație persană. La începutul secolului XVIII Petru I, ca rezultat al campaniei anti-persane din 1722-1723 recâștigă Marea Caspică de la aceștia. La 1 ianuarie 1732 Persia și Rusia au încheiat un contract de cooperare, cu privire la Marea Caspică, stabilind limitele libertății de navigație și comerț pe această mare.
La începutul secolului XIX, Rusia, Marea Britanie, Franța și Germania au încercat fiecare să își impună interesele în regiune. Statutul Mării Caspice a început să se dezvolte în această perioadă, și totodată a devenit subiect de opoziție între Rusia și Persia, între Rusia și Marea Britanie pentru posesia teritoriilor din vecinătatea Mării Caspice și chiar a mării. După primul război ruso-iranian (1804-1812) Iran pierde teritoriile, ocupate actual de Georgia, Armenia, Azerbaijan, Daghestan și Cecenia. În 1828 al doilea război ruso-iranian s-a închiat cu pierderi tot din partea Iranului cu Tratatul de la Turkmenchay. Conform acestui tratat, Iranul pierdea restul Azerbaijanului, inclusiv Khanate Nahicevan. Printre altele tratatul prevedea și interdicția Iranului de a avea flotă în Marea Caspică, singurele ambarcațiuni ce îi erau acceptate fiind cele pentru pescuit. Pe 28 februarie 1921 Iran și Uniunea Sovietică au renegociat acest tratat, Iranul recâștigându-și o parte din drepturi asupra Mării Caspice.
După colapsul URSS-ului, în loc de 2 actori regionali (URSS și Iran) au apărut cinci state în regiunea Mării Caspice, ce au probleme teritoriale nerezolvate între ele. Azerbaijan, Kazakhstan și Turkmenistan, încep să își ceară drepturile în regiune, cerând o revizuire a statutului Mării Caspice. Aceste cerințe au dus la nevoia constituirii unui statut legal al Mării Caspice și îmărțirea sferelor jurisdicționale în domenii precum navigația, pescuitul, exploatarea subacvatică și prezervarea mediului.
Pentru a rezolva toate aceste probleme este necesară o definire clară a statutului internațional legal al mării Caspice. În acest moment există trei puncte de vedere cu privire la această problemă. Primul punct de vedere spune că Marea Caspică este o mare, prin urmare poate fi împărțită după principiul unei linii mediane care să împartă în mod egal ariile statelor aflate în opoziție geografică. Conform celui de-al doilea punct de vedere, Marea Caspică este un „lac graniță”al statelor adiacente , și este divizat în secțiuni în funcție de suveranitatea statelor riverane. În fine, cel de-al treilea punct de vedere susține că Marea Caspică este un bazin de apă internațional aparținând simultan tuturor țărilor din vecinătate care pot menține resursele mării în comun. În acest moment, fiecare țară susține cate un punct de vedere din cele trei enumerate mai sus.
Republica Azerbaijan susține ca procesul delimitării Marii Caspice să fie facut în baza normelor și a legilor dreptului internațional , după principiul liniei mediane. În același timp Azerbaijanul a facut demersuri pentru ca împărțirea Mării Caspice să se facă doar între membrii riverani.
Kazakhstan susține poziția compromisului bazat pe o extindere a Mării Caspice, conform Convenției ONU din 1982 cu privire la dreptul mării, ca un sistem ecologic uniform. Fundul mării și resursele subacvatice ar trebui împărțite între statele caspice care au dreptul exclusiv de exploatare a resurselor minerale.
Turkmenistan, datorită dezvoltării relativ stabile și politice, și-a declarat independența față de orice organizație militară, politică, economică din regiune. Împărtășind aceiași idee, Iranul s-a aliat Turkmenistanului și susțin poziția conform căreia Marea Caspică este un lac și ar trebui să fie dat spre folosire generală. Iranul pretinde public 20% din apele teritoriale ale Mării Caspice și că restul de 80% ar trebui împărțit între Azerbaijan, Rusia, Kazakhstan și Turkmenistan.
În aceste condiții este de remarcat încercările de cooperare multilaterale din partea tuturor celor cinci țări riverane mării Caspice. Pe data de 16 mai 1995 în Almaty, s-a pus problema creării unui forum de discuții unde statele riverane Mării Caspice să dezbată problema statutului legal al acesteia. Primele întâlniri au avut loc la Teheran și Almaty. Un rezultat important al întâlnirii de la Teheran a fost acordul tuturor celor cinci cum că statutul legal al Mării Caspice trebuie fixat într-o formă scrisă care să ofere și posibilitatea unor acorduri multilaterale asupra unor domenii diverse și activități la Marea Caspică.
La întâlnirea de la Almaty încă un pas important în acest domeniu a mai fost făcut. Cele cinci state riverane au hotărât de comun acord o serie de principale activități cum ar fi: respectarea granițelor stabilite, demilitarizarea zonei și folosirea armatei doar în scopuri pașnice, transformarea zonei într-una pașnică, de cooperare și prietenie, conservarea și protejarea mediului ș.a. care urmau a fi incluse în documentul oficial cu privire la statutul legal al Mării Caspice.
Începând cu anul 2000 o nouă etapă în colaborarea multilaterală între statele riverane Mării Caspice a luat naștere. Pe 9 ianuarie 2001 , președintele Rusiei, Vladimir Putin și președintele Azerbaijanului G. Aliev au semnat declarația comună sub statutul Mării Caspice. Această declarație făcea referire la folosirea Mării Caspice exclusiv în scopuri pașnice, precum și că întreaga zonă ar trebui să fie una de pace și prietenie iar problemele ce apar să fie, deasemenea, soluționate pe cale pașnică.
În 2011 un alt acord, de această dată cu privire la împărțirea subsolului acvatic, a fost semnat între Republica Kazakhstan și Republica Azerbaijan. Același acord a fost semnat și de Rusia și Kazakhstan cu privire la diferențierea, de această dată, sectoarelor subacvatice cu o linie mediană, echidistantă de coastă.
Unul dintre cei mai importanți pași spre stabilizarea zonei, a fost făcut la summit-ul de la Teheran din octombrie 2007. Președinții Rusiei, Azerbaijanului, Turkmenistanului, Kazakhstanului și al Iranului, în ciuda faptului că statutul legal al Mării Caspice nu era finalizat, au hotărât ca, sub nici un fel de circumstanță nu le era permis altor state să manifeste tendințe violente sau militare asupra Mării Caspice sau asupra vreunui stat riveran acesteia. Statele riverane au afirmat că doar ele au suveranitatea necesară asupra Mării Caspice și că numai navele sub stegurile lor pot naviga pe Marea Caspică. Deasemenea, statele riverane puteau închide accesul în marea Caspică puterilor extra regionale care aveau planuri agresive. După lămurirea acestei problematici, cele cinci state limitrofe Mării Caspice au revenit la chestiunea definirii statutului legal al mării în cauză.
Pentru ca resursele energetice din Marea Caspică să poată fi exploatate și transportate prin Marea Neagră în Marea Mediterană iar apoi în Europa și în Vest, cele cinci țări riverane Mării Caspice trebuie să finalizeze statutul oficial al acesteia. Este important pentru aceasta ca Rusia, Kazakhstan, Turkmenistan și Azerbaijan să își facă clară poziția și să fie de acord asupra unui compromis în afirmațiile lor oficiale. Mai mult decât probabil, în viitorul apropiat Iranul își va „înmuia” poziția fermă, datorită legăturilor lui externe apropiate de SUA. Este necesar să ne amintim că problematica Mării Caspice nu este dată atât de mult de relațiile neclare dintre statele riverane acesteia, ci mai mult este dată din dorința acută a acestor state de a nu lăsa să pătrundă la Marea Caspică super puteri precum SUA, UE și China. Destinul acestei zone va depinde de modalitatea de rezolvare a problemelor geopolitice. Ca o contrapondere la aceste tendințe putem lua crearea organizației „Near-Caspian” care va ameliora dezvoltarea posibilelor regulamente de natură politică și economică ale regiunii în cauză.
MAREA NEAGRĂ. PIVOT GEOPOLITIC ȘI GEOSTRATEGIC
În ciuda faptului că Marea Neagră a reprezentat în istorie o legătură civilizațională între entitățile politice ce o mărgineau, în ciuda amprentelor imperialiste puse de imperiul elen, roman, bizantin, otoman și rus, nu putem vorbi de existența unei identități regionale pentru această zonă. Este dificil să definim Marea Neagră, înțeleasă ca o regiune. Dacă Marea Neagră este întradevăr o regiune, sau dacă este doar un loc fără o coerență politică și fără o identitate culturală, rămâne să descoperim în capitolul ce urmează a fi analizat.
Regiunea Mării Negre este un spațiu istoric unde s-au intersectat mai multe drumuri culturale, datorate faptului că în trecut aceasta a fost incorporată în mai multe imperii, pornind de la cel bizantin, otoman, ajungând la cel rus. Toate aceste imperii au văzut în marea Neagră pe lângă evidenta posibilitate de a avea acces la apele acesteia și mai departe la apele Oceanului Planetar, posibilitatea de a stăpânii principalele drumuri comerciale ale vremii.
Marea Neagră și-a afirmat poziția sa geopolitică atunci când a fost o mare liberă și a pierdut din importanță cand, din ambiția unor conducători a fost încorporată sau deținută de un singur actor.
La începutul secolului XXI Marea Neagră poate deveni un pivot geopolitic important pe arena relațiilor internaționale dacă statele riverane vor rămâne doar simplii participanți și nu vor manifesta tendințe dominante asupra regiunii.
Marea Neagră este considerată mai mult o zonă geopolitică importantă pentru resursele sale energetice și pentru rutele de gaz și petrol, decât o regiune cu o natură socială, economică, politică ori militară, capabilă să ia anumite măsuri ca un actor distinct.
Heterogenitatea zonei poate fi un avantaj, deoarece Marea Neagră reprezintă o punte de legătură între Europa, Caucaz și Orientul Mijlociu, dar în același timp este și un dezavantaj în calea constituirii unei identități culturale unitare în secolul acesta, chiar în ciuda procesului globalizării sau a interdependențelor identitar-culturale dintre țările riverane. Dificultatea creării unei identități culturale ale acestei zone este sporită și de acceptarea a ceea ce numim Zona Extinsă a Mării Negre, zonă dorită mai mult de comunitatea transatlantică pentru a stabiliza și securiza zona, precum și pentru a o transforma într-o regiune stabilă din punct de vedere politic în care să prosperea pacea și domnia legii.
III.1. REGIUNEA MĂRII NEGRE: PROVOCĂRI ÎN COOPERAREA REGIONALĂ
Regiunea Mării Negre și Balcanii de Vest joacă un rol important în dezbaterile pan-europene asupra viitorului Europei. În ultimii douăzeci de ani liderii vestici au făcut mari progrese în securitatea și stabilitatea fostelor țări comuniste din centrul și estul Europei. Cu toate acestea, două regiuni, Balcanii de Vest și zona Mării Negre, nu se pot încadra încă ca parte a unei Europe sigure și prospere. Ambele regiuni joacă un rol important din punct de vedere geopolitic, situându-se la intersecția Orientului Mijlociu și a Asiei Centrale. Unele state, din aceste regiuni, sunt deja membre NATO și UE, însă destinul altora este încă neclar din cauza problemelor interne, a interselor naționale, a presiunii unor actori externi sau din cauza recentelor politici ale UE și NATO.
Zona Mării Negre și a Balcanilor sunt caracterizate printr-un număr de riscuri comune. Printre acestea se numără guvernarea deficitară a unor state (guvernare autocrată, slabe democrații, corupția instituțiilor, economie slabă, incapacitatea de a menține integritatea teritorială); întrebări legate de identitatea regională ( Balcanii vs. Europa de Sud-Est, Marea Neagră sau regiunea Extinsă a Mării Negre, incluzând Caucazul și Moldova); moștenirea istorică a conflictelor etnico-religioase ( Bosnia, Kosovo, precum și conflictele înghețate din Nogorno-Karabah, Osetia de Sud și Abhazia, Transnistria); aportul „jucătorilor” externi- procesul de lărgire al UE și NATO, precum și opoziția SUA- Rusia; noii factori globali care afectează ambele regiuni- stagnarea expansiunii NATO și criza economică din UE și în final, securitatea energetică- competiția dintre UE și Rusia pentru resursele energetice din Marea Caspică și Asia Centrală, precum și folosirea energiei ca o „unealtă soft-power” de către Rusia.
În paginile ce urmează voi aborda problematica eforturilor de cooperare la Marea Neagră ținând cont de dimensiunea securității.
Timp de mai multe secole Marea Neagră a fost o zonă de competiție între Rusia și Turcia. Spre deosebire de Marea Baltică, de exemplu, regiunea Mării Negre nu a avut niciodată un nume care să denumească întreaga arie. În secolul XIX, aceasta era numită diferit în limbile fiecărui grup de popoare ce trăiau în regiune. În timpul Războiului Rece, Marea Neagră nu a reprezentat numai o barieră naturală între Est și Vest, ci a fost și o graniță politico-militară între NATO și Tratatul de la Varșovia. După căderea Zidului Berlinului au apărut schimbări importante în domeniile politic, economic, ideologic și militar în cadrul sferelor de influență. Țările riverane Mării Negre, care erau divizate de această mare, au devenit parte a unei noi realități internaționale.
Rolul SUA a crescut simțitor în regiune, devenind mult mai vizibil dupa evenimentele din 9/11. Lărgirea NATO și UE au influențat semnificativ comportamentele statelor din regiune în relațiile lor externe cu alți actori internaționali. Creșterea prețurilor la energie ia oferit Rusiei posibilitatea de a-și construii noi strategii, în special în zona Mării Negre pe care o consideră în continuare „responsabilitatea ei”. Moscova înceracă să controleze fostele republici Sovietice și să reziste încercărilor UE de a le primi în structurile sale economice și de a le integra in securitatea Euro-altantică.
Deși potențialul nu este exploatat în totalitate, Marea Neagră este o regiune unde pot lua naștere diverse forme de colaborare. Există mai multe motive pentru aceasta, variind de la diferitele abordări ale securității și stabilității ale celor șase țări riverane , la situația efectivă din fiecare stat în parte care se confruntă cu un proces de reformă greoi către o democrație veritabilă și o economie de piață. În plus, statele se confruntă cu o formă de cooperare care tinde să zădărnicească eforturile de consolidare a cooperării în domeniul securității. Aceleași probleme sunt valabile și pentru economie, mai ales cooperarea în domeniul energetic. În felul acesta Marea Neagră este pe drumul de a devenii o adevărată regiune după model european, la fel ca Țările Baltice, Balcanii și Mediterana. Zona extinsă a Mării Negre este o regiune heterogenă, alcătuită din mai multe sub-regiuni. Aceasta poate fi descrisă chiar ca o rețea multi-fațetată, alcătuită din statele cu litoral, Turcia, Rusia, România, Bulgaria, Ucraina și Georgia, și din statele adiacente precum Grecia, Moldova, Azerbaijan și Armenia. Aceste state la rândul lor aparțin și altor regiuni cum ar fi: Europa de Sud-est, Caucaz, Asia Centrală și Mediterana.
Din cauza faptului că marea Neagră se află la intersecția unor vechi drumuri comerciale și culturale, statele din zonă întâmpină greutăți în a coopera, deoarece de-a lungul istoriei ele au aparținut unor civilizații diferite. Acum cincizeci de ani în urmă, nimeni nu vorbea despre cooperare la Marea Neagră, deoarece regiunea din punct de vedere geopolitic nu exista ca un tot unitar ce speră să devină. Statele membre CSI se chinuiau să repare economia aproape prăbușită iar România și Bulgaria erau ocupate de integrarea euro- atlantică. Cu toate acestea, o adevărată cooperare în sensul larg al cuvântului nu va avea nici o data loc, deoarece interesele naționale prevalează, fiind prea importante, daca nu cruciale în dezvoltarea fiecărui stat în parte, pentru a fi lăsate la o parte în folosul întregii comunități de la Marea Neagră. Țările care militau în general pentru această cooperare, sunt țări slabe, sărace, incapabile să se dezvolte singure, state ce se adunau în organizații pentru a-și putea cere drepturile în zonă. Să luăm de exeplu GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaijan și Moldova) care a apărut ca o organizație, o alinață internațională între aceste patru state pentru a convinge Rusia să își retragă trupele de pe teritoriul acestora, deși agenda organizației cuprinde arii vaste precum colaborarea politică în domeniul energetic și schimburi de tehnici și suport militar. Însă statisticile au arătat că schimburile de import-export în interiorul GUAM-ului au fost minime în comparație cu alte state și organizații. Un alt exemplu de incapabilitate a acestei organizații a fost dat după războiul georgian din 2008 când Moldova și Azerbaijan nu s-au arătat prea entuziasmate să trimită trupe de menținere a păcii care să țe contrabalanseze pe cele rusești.
În acest moment există trei factori majori care condiționează cooperarea în regiunea Mării Negre. Primul este dat de intenția UE și NATO de a-și lărgii granițele în această regiune. În acest sens, în 2005, Bulgaria și România au devenit memebre NATO. Cu toate acestea, Summit-ul de la București din 2008, a arătat că Georgia și Ucraina nu vor putea intra in Planul de Acțiune pentru Aderare în viitorul apropiat. Mai mult decât atât războiul dintre Rusia și Georgia din august 2008, a pus Georgia în așa poziție încât, chiar președintele Saakashvili afirma într-un interviu acordat presei modiale că șansele de aderare la NATO a țării sale sunt aproape nule.
În ceea ce privește Ucraina, și recentul conflict din 2014, șansele ei de a devenii membră NATO sunt poate la fel de îndepărtate ca ale Georgiei, dacă nu chiar mai îndepărtate.
Un al doilea factor ar fi necesitatea creării a cât mai multor inițiative din partea instituțiilor implicate. Aceste inițiative există dar nu sunt îndreptate toate în aceiași direcție. Ca rezultat ele sunt inegale și diferit focusate. Comunitatea Opțiunii Democratice (COD) și Forum Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat sunt două exemple de acest gen, dar voi revenii asupra lor pentru mai multe detalii.
În fine, cel de-al treilea factor este dat de un lobby puternic făcut de organizații private occidentale în zona Mării Negre. Planul de fonduri Marshall a fost foarte activ în promovarea unei apropieri de zona Mării Negre. Împreună cu „Democrațiile în Tranziție „ au profitat de summit-urile NATO de la Istanbul, Riga și București pentru a face reclamă zonei. Cu ajutorul lor, și cu susținerea Guvernului SUA, o nouă organizație a luat naștere „The Black Sea Trust”, cu un buget de 20 de milioane de dolari pentru a susține cooperarea regională la Marea Neagră. Această organizație își are sediul în București, fiind sprijinită și de guvernul României. Această inițiativă încearcă să fie o replică a succesului pe care l-a avut „Balkan Trust for Democracy” în promovarea cooperării regionale și reconciliere, a dezvoltării societății civile, precum și a implementării unei democrații fruncționale în Balcani.
În concluzie este necesar să reținem că, deși avem o sumedenie de organizații și inițiative în această zonă, multe dintre ele nu includ toate statele regiunii. Acesta este un lucru îngrijorător, deoarece problemele Mării Negre, cum ar fi crima organizată, terorismul, securitatea mediului, transporturile, migrațiile ș.a. pot fi combătute cu succes doar printr-o abordare a regiunii ca un tot unitar. Lecția despre cooperare regională , mai ales în domeniul securității, este o lecție pe care statele riverane Mării Negre trebuie să o învețe și să o pună în practică, iar cu o bună guvernare în timp, regiunea poate devenii una în care cooperarea va fi de succes.
Din păcate, așa cum am spus, aceste lucruri necesită o perioadă îndelungată de eforturi, iar între timp, regiunea Mării Negre, rămâne o regiune în devenire.
III.2. PROVOCĂRI DE SECURITATE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE
Regiunea Extinsă a Mării Negre, sau Zona Extinsă a Mării Negre ( ZEMN) poate, și trebuie considerată cheia stabilității și securității în regiunea Eurasiei la început de secol XXI. Din acest punct de vedere evaluarea dezvoltării securității în regiune nu poate fi îndeplinită fără o înțelegere potrivită a noilor tendințe internaționale în materie de securitate. În primul rând, secolul XXI, este general acceptat ca fiind marcat de un nivel ridicat de fluiditate strategică și de reconfigurarea balanței de putere din sistemul internațional, ambele trenduri fiind nesigure și discontinue.
În același timp ideea că suntem martorii mutării centrului geopolitic spre EST este din ce în ce mai acceptată. Acest fapt este un impuls spre o schimbare a sistemului într-unul multi-polar (sau non-polar) având mai multe super-puteri în jurul cărora gravitează numeroase puteri regionale. Unii experți susțin ideea conform căreia, cele trei mari super puteri ale zonei Mării Negre vor fi UE, Rusia și Turcia.
Astăzi, ZEMN, este o regiune de mare interes geopolitic și geostrategic pentru un număr de actori regionali și globali, în special pentru UE, NATO, SUA și Rusia, având în vedere următoarele caracteristici ale zonei. Este un areal major a principalelor rute energetice dinspre Asia Centrală și Marea Caspică spre Europa; este caracterizată de o politică și cultură heterogenă, de contradicții și conflicte, precum și de implicarea unor instituții internaționale și mecanisme de securitate conduse de organizații precum OSCE, UE, NATO și CSI. Potențialul economic ridicat al regiunii atrage atenția și intersul marilor puteri mondiale în a asigura un climat de securitate stabil, luptând împotriva terorismului, a crimei organizate și limitând fundamentalismul islamic.
În cele din urmă, din punct de vedere militar, zona are un potențial strategic important, oferind o platformă de supraveghere și atenționare pentru a proteja intersele militaro-strategice atât ale Vestului cât și ale regiunii.
Situația securității ZEMN este influențată de anumite politici ale principalilor actori implicați în regiune. Politica dusă de SUA, NATO și UE de apropiere față de Rusia, este un exemplu de astfel de politică. Lista de exemple se poate prelungii cu: dezvoltarea unor parteneriate strategice între unele state membre UE și Rusia; dezvoltarea de proiecte în cadrul CSI și CSTO (posibilitatea de a duce misiuni și împotriva unei amenințări interne); politica opoziționistă dusă de Moscova la orice inițiativă a NATO sau a UE care nu include și Rusia, la care se adaugă dorința unor state din zonă de a fi considerate puteri regionale.
Dinamica regiunii indică anumite provocări cu care se confruntă Zona extinsă a Mării Negre. Multiculturalitatea regiunii și acordurile statale în materie de securitate, ca rezultat al apartenenței la diferite organizații – OSCE, UE, NATO, CSI – ar fi o primă provocare. Al doilea tip de provocare se încarează în tipul de provocare „hard-security” care, deși a fost considerată o provocare „înghețată”, conflictul din Georgia din 2008 și cel din Ucraina din 2014 au demonstrat că aceste conflicte nu sunt nici pe departe soluționate, și faptul că au avut, iar unele încă au o perioadă de „liniște” nu ar trebui să creeze falsa impresie a unei zone sigure.
Mergând mai departe cu analiza acestor probleme de securitate, este imperativ să amintim de asigurarea securității energetice. Din cauza diversificării resurselor (hidrocarburi, petrol, gaze) și al rutelor de tranzit a acestora dinspre Asia Centrală spre Europa (coridorul de Sud) statele trebuie să coopereze atât în reațiile dintre producători (Rusia, Azerbaijan, Turkmenistan și Kazakhstan), state de tranzit (Rusia, Georgia, Turcia și Ucraina) și consumatori (Statele membre UE) cât și în relațiile individuale dintre actorii acestor grupuri. Deasemenea, problematica securității energetice reprezintă un test în ceea ce privește cooperarea UE-Rusia în domeniul energetic.
Starea de nesiguranță care persistă în zonă și lipsa de încredere dintre statele regiunii favorizează apariția și dezvoltarea riscurilor și amenințărilor asimetrice. La aceasta se adaugă și eșecul unei cooperări regionale ca rezultat al lipsei de angajare a unor state, ce duce în final la stagnare și neproductivitate în această chestiune pentru toate entitățile statale sau nonstatale implicate în proces.
Unele evoluții din ultimii ani din domeniul tehnologic și militar, pot duce la o cursă regională a înarmării. Această tendință poate fi încurajată de modernizarea programului „Black Sea Russian Fleet” (Flota Rusească la Marea Neagră) și de mărirea bugetului pentru apărare a unor state. Dezvoltarea de către Rusia de parteneriate cu anumite state membre NATO, de exemplu acordul ruso-francez cu privire la elicoptere de transport, poate influența considerabil balanța securității în favoarea Rusiei. La această chestiune, implementarea de scuturi antirachetă de către SUA/NATO în regiune, poate avea un rol pozitiv.
În ciuda faptului că, înainte de 2008, regiunea avea una dintre cele mai înalte și rapide creșteri economice din lume, sunt încă mari diferențe economice și de dezvoltare între statele zonei, ce pot genera crize acute care rapid să escaladeze în conflicte. Când vine vorba de conflicte, cele considerate a fi „înghețate” se pot diviza în două părți: conflictele Transnistriene și conflictele Caucaziene.
Auto-proclamata Republică a Transnistriei rămâne o importantă „pârghie” folosită de Moscova pentru a-și menține trupele în zonă și a-și promova totodată interesele. Prezența trupelor rusești în regiunea Transnistriei consolidează acest regim separatist și status-quo-ul acesteia de republică separatistă.
Ca o soluție la această problemă, se observă tendința de a include problema transnistriană pe lista cu priorități pentru câteva state importante europene, cum ar fi Germania care deja a adăugat acest topic pe agenda UE-Rusia.
În ceea ce privește conflictele caucaziene, este clar că Rusia și-a materializat strategic opțiunile pentru Caucazul de Sud, prin menținerea și consolidarea poziției sale în Osetia de Sud și Abkhazia, urmând conflictul din Georgia și Ucraina. Scopul Rusiei pare a fi acela de a-și consolida poziția în zonă, ideferent de costuri, menținând aceste conflicte nerezolvate. Pentru ca situația să fie și mai rea, conflictul din Nogorno-Karabakh este departe de a fi rezolvat. Este evident că este necesară o implicare mult mai coerentă a NATO, UE și SUA în soluționarea acestor conflicte.
Așadar, Regiunea Extinsă a Mării Negre este o zonă „complicată” din toate punctele de vedere. Deși bogată în resurse energetice și importantă din punct de vedere geopolitic și geostrategic, zona nu poate fi exploatată la potențialul ei maxim din cauza situației de securitate nesigure și neclare. Rusia, cea mai mare putere militară din zonă, se folosește de orice pârghie pentru a-și menține supremația în Bazinul Mării Negre și Caspice.
Însă, odată cu aderarea României și Bulgariei la NATO și UE, aceaste organizații, la care se adaugă cele locale, depun eforturi pentru a transforma zona într-o regiune de pace și prosperitate, unde să prevaleze domnia legii și democrația.
III.4. NOUA POLITICĂ UE – SINERGIA MĂRII NEGRE
Pe data de 1 iaunuarie 2007, odată cu aderarea României și Bulgariei, Uniunea Europeană ajunge oficial cu granița estică la Marea Neagră. Până la acest moment instituțiile UE s-au arătat reticiente în a exprima orice fel de interes asupra Mării Negre ca o regiune cu relevanță politică. Exemplu pentru acest fapt stă cerința Organizației Cooperării Economice la Marea Neagră- OCEMN- adresată UE de a coopera ca observator , a ramas fără un răspuns pozitiv.
Deși Comisia Europeană a propus o oarecare abordare a regiunii Mării Negre, din cauza unor ezitări din partea unor membrii ai uniunii, materializarea unor inițiative a fost descurajată. Odată cu integrarea Bulgariei și a României, așa cum am afirmat mai sus, problematica abordării Mării Negre nu mai putea rămâne o chestiune cu semnul întrebării. Ca rezultat, a durat doar câteva luni până când, Comisia Europeană, elaborează un document politic numit „ Sinergia Mării Negre- O nouă inițiativă regională”.
Prima propunere de proiect, cea neoficială, a fost expusă în iunie 2006. Documentul Centrului pentru Studiul Politicilor Europene- CSPE- trata problematica structurii organizaționale și instituționale, precum și alegerea sectoarelor prioritare și a politicilor de abordare a cooperării la Marea Neagră. Acesta era inspirat din experimentele anterioare precum: Dimensiunea Nordică, inițiată în 1999, Procesul Barcelona în 1995 și Planul Stabilității Balcanice din 1999. Toate trei sunt modele reușite de abordare multilaterală regională, inițiate de UE ca răspuns la colapsul comunismului, fie el sovietic , fie iugoslav. UE a încercat prin aceste proiecte să facă mai putin vizibilă sau chiar să „șteargă” divizarea europeană post-război și să inițieze buna colaborare cu statele vecine pentru a diminua dezavantajele excluderii.
Există totuși și o importantă diferență între aceste trei proiecte referitoare la modul de înființare. S-a pus astfel problema înființării acestiu nou proiect, Sinergia Mării Negre, ori să preia modelul înființării Dimensiunii Nordice, pe bazele unor structuri deja existente, ori să înceapă înființarea de novo, ca în cazul Procesului Barcelona.
Pactul de Stabilitate pentru Balkani, a fost propus in timpul președinției germane a UE, dar a devenit rapid un proiect al alianței UE-SUA și a cooptat în structurile sale toate organizațiile internaționale relevante- OSCE, agenții ONU, NATO, Banca Mondială.
Pentru „Proiectul Barcelona” UE a acționat individual, pentru ca mai târziu, la propunerea președintelui Sarkozy acesta să fie redenumit „Uniunea pentru Mediterană”. În proiectul „Dimensiunea Nordică”, obiectivul inițial era acela de a asigura UE securitatea relațiilor de cooperare cu Rusia în cadrul procesului de lărgire al UE în Țările Baltice.
După acest proces de lărgire al UE din 1997, „Dimensiunea Nordică” a fost reorganizată, cu doar patru membrii cu drepturi depline: UE, Islanda, Norvegia și Rusia. Analog „Dimensiunii Nordice”, Marea Neagră avea deja o structură deja existentă, în speță OCEMN, în care atât Rusia cât și Turcia erau principalii actori.
În aceste condiții, Noua Politică pentru Marea Neagră, abia se putea integra în modelul de regionalizare propus de UE în cazul celor trei proiecte anterioare, punându-se problema dacă UE își va putea desfășura rolul său major în această inițiativă, având în vedere existența OCEMN, precum și cum vor decurge negocierile cu Rusia și Turcia.
În acest sens, Centrul de Studiu al Politicilor Europene- CSPE- a luat poziție în favoarea unei „variabile geometrice”, permițând o participare și forme de organizare conforme cu domeniul sectorului de politici, neexcluzând OCMN, ci garantând competențele generale pentru întreaga inițiativă.(vezi anexa 4 și anexa 5).
Au fost așadar propuse, parteneriate specifice în cinci sectoare prioritare: mediu, energie, transport, securitate internă și democrație. Alegerea acestor cinci sectoare marchează existența unui număr limitat de priorități, cu o puternică orientare către un regionalism tehnic (mediu, energie, transport), ca o opoziție a eforturilor dispersate ale OCEMN.
În ceea ce privește sectoarele, energie și democrație, au existat considerente politice ce militau împotriva folosirii OCEMN ca bază instituțională. Această problemă relatează puternica opoziție a Rusiei. În primul caz, cel energetic, Rusia dorește să își maximizeze monopolul oferind libertate de mișcare Gazprom-ului, iar în cel de-al doilea, democrația, să minimizeze activitățile de promovarea ale acesteia.
Studiile CSPE au arătat nevoia constituirii unui mecanism de coordonare, justificând atributele sinergiei. Acest mecanism de coordonare, avea să se numească „Forumul Mării Negre”. Acesta nu era creat ca o instituție, ci ca un forum de discuții la care participau toți membrii OCEMN și UE, în mod egal, excluzând posibilitatea controlării evenimentelor de către OCEMN.
Cel de-al doilea document a fost redactat de Comisia Europeană în aprilie 2007 și păstra titlul de „Sinergia Mării Negre”. Acesta conținea o serie de 13 chestiuni ce trebuiau luate în calcul în abordarea inițiativelor regionale la Marea Neagră, contrar recomandării CSPE a unei agende de lucru mult mai restrânse.
Printre cele treisprezece amandamente ale documentului final se număra problematici ca: respectarea drepurilor democratice ale persoanelor și o bună guvernare a acestora prin susținerea organizațiilor și a inițiativelor din regiune; securizarea libertății de mișcare a persoanelor, făcând diferența între imigrația ilegală și comaterea crimei organizate; diversificarea resurselor energetice prin investiții majore într-un nou coridor energetic trans-caspic și tans-Marea Neagră, subminând monopolul rusesc; crearea unei infrastructuri benefice pentru coridoarele de transport; protejarea mediului înconjurător, cu referiri stricte la bazinul Mării Negre și al Dunării; o nouă politică maritimă care să favorizeze siguranța navigării, a mediului precum și favorizarea creării unor locuri de muncă în sectorul maritim și sectorul de coastă; pescuitul, a fost o altă problemă abordată în sensul implementării unei idei a folosirii sustenabile a acestei resurse; armonizarea regiunii prin promovarea unor rețele de educație și cercetare comune; schimburi de practici, dialog social și pregătire socială; politici regionale de implicare prin România și Bulgaria în scopul echilibrării competiției în zonă și în final, și cel mai important, susținere financiară din partea programelor naționale, regionale și trans-frontaliere, precum și prin implicarea Băncii Europene pentru Investiții.
În urma analizării acestor treisprezece puncte propuse pentru inițiativa regională pentru Marea Neagră, se observă că problematica securității și a sectorului militar ramân nedezbătute, lăsând loc de interpretări. Mai mult, unele puncte înscrise în document, denotă o implicare puțin plauzibilă din partea UE și a implicării acesteia efective în regionalizarea Mării Negre, cum ar fi problematica ocupării forței de muncă, afaceri sociale, cercetare și dezvoltare.
Alte propuneri, precum cea a unei politici referitoare la schimburi economice, reflectă dorința UE de a intra în competiție. La aceasta se adaugă acțiunile Uniunii de a semna politici de schimb cu toate statele din vecinătatea estică.
La o cercetare mai amănunțită, documentul „Sinergia Mării Negre” ridică problema luării de decizii la nivel ministerial alături de statele OCEMN, incluzând Rusia; sau doar cu statele membre PEV-Politica Europeană de Vecinătate, excluzând Rusia.
Opțiunea OCEMN de a dezvolta cooperarea la Marea Neagră incluzând Rusia poate fi justificată prin faptul că astfel UE poate aduce Rusia mai aproape de teatrul european într-un mod mult mai cooperant. Deoarece Rusia este formal exclusă din PEV, aceasta a semnat cu UE un acord cu privire la spațiul comun de acțiune, de unde rezultă faptul că „Sinergia Mării Negre” va reușii să aducă mult mai des, la masa tratativelor, UE, Rusia și țările incluse în PEV. Mai mult,UE are deja experiența cooperării cu Rusia din cazul Mării Baltice, prin programul de cooperare „Dimensiunea Nordică”.
Opțiunea PEV, de a dezvolta cooperarea la Marea Neagră doar cu statele PEV excluzând Rusia, are ca scop descurajarea politicii pe care Rusia o duce cu statele de la granițele, susținând „conflictele înghețate”. Rusia va observa pierderea influenței sale și probabil va încerca o revizuire a politicii sale externe în regiune.
III.5. NOUA POLITICĂ EXTERNĂ A RUSIEI ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE
Viziunea curentă a Rusiei asupra Regiunii Mării Negre, instituțiile și parteneriatele sale preferențiale, depind astăzi de interesele pe care le are aceasta în regiune.
Din perspectiva militară și a securității, Rusia susține că interesele sale principale sunt acelea de a menține Marea Negară o regiune stabilă, unde să domnească pacea, cu iesire directă la Marea Mediterană și mai departe la Oceanul Atlantic. Întradevăr, în ultimii ani Moscova s-a arătat foarte cooperantă în cadrul exercițiilor militare alături de statele riverane Mării Negre și NATO desfășurate în programele „Armonia Mării Negre” și „ Active Endeauvor”.
În același timp, o serie de evenimente ante și post războiul de cinci zile, au demonstrat o serie de amenințări militare la adresa intereselor Rusiei. Printre acestea se numără decizia Turciei de a permite trecerea navelor SUA prin Dardanele pentru a susține Georgia, decizie ce a pus sub semnul întrebării unul dintre acordurile din Regiunea Mării Negre, și anume, Convenția de la Montreaux din 1936 care restricționa accesul navelor țărilor non-regiunea Mării Negre. La aceasta se adaugă disputa ruso-ucraineană asupra strâmtorii Kerch, pe unde le era interzis vaselor rusești să treacă dinspre Marea Azov spre Marea Neagră; extinderea și utilizarea de baze militare americane în România și Bulgaria a fost percepută de Rusia ca o încălcare a acordului Rusia-NATO din 2002.
În cele din urmă, Rusia va rămâne unul din cele trei state- iar pe termen lung, probabil singurul stat, nemembru NATO din regiune. Din punct de vedere politico-militar, Rusia percepe NATO, Ucraina și Georgia ca actorii care încearcă schimbarea status-quo-ului regiunii.
Cu toate acestea, o mare parte a sferei politico-militare a zonei Mării Negre, este suprapusă peste zona cuprinsă de relațiile bilaterale ale Rusiei cu diverși actori, cum ar fi, NATO, UE, OSCE și ONU.
Între timp, din punctul de vedere al Rusiei asupra domeniului securitate (focusat pe conflictele regionale și instabilitate, incluzând Caucazul de Nord) regiunea Mării Negre este limitată la trei state sud-caucaziene și Turcia. Rusia nu vede necesară participarea unor actori din exteriorul regiunii, deși recunoaște că implicarea unora poate fi benefică ( UE), sau inevitabilă ( OSCE și ONU), pe când implicarea altora precum NATO și SUA este indicutabil de nedorit.
Linia politică a Turciei, mai mult sau mai puțin independentă, face din aceasta un potențial partener pentru Rusia în regiunea Mării Negre. După ascensiunea la putere în 2002 a unui partid pro-islamic, Turcia și-a formulat o nouă strategie de securitate, care se dorea a fi mai independentă față de SUA. Această traiectorie politică a fost evidențiată de refuzul Turciei de a oferi suport americanilor în timpul invaziei din Iraq.
Deși Turcia are propriile interese în regiune, principala legătură între ea și Rusia este aceea că, ambele împărtășesc o postură militară de securitate față de regiunea Mării Negre. Această abordare reiese din punctul de vedere al Ankarei și Moscovei asupra conflictelor înghețate, precum și a altor zone cu un risc ridicat de conflict precum Iran. În acest moment Turcia este interesată să păetreze status-quo-ul actual al regiunii. Ca un rezultat, nu este nici o îndoială că Rusia susține Pactul de Pace și Stabilitate propus de Turcia imediat dupa războiul din Georgia. Se poate trage concluzia că Turcia a văzut dupa evenimentul din august 2008, o posibilitate de a-și reafirma poziția de putere regională, ca stat mediator și militant pentru pace.
Va rămâne de vazut dacă această alianță turo-rusă va fi benefică pentru regiunea Mării Negre. Conflictele din Ucraina din 2014 au arătat că intenția Rusiei de a transforma regiunea Mării Negre într-o regiune pașnică și securizată, rămâne doar o intenție nematerializată, în ciuda colaborării Rusiei la programele miliate și stategice din areal. Rusia nu va fi dispusă să renunțe la interesele sale și nici nu va accepta ușor ideea unei implicări crescânde a UE în regiune. Deasemenea, aceasta nu va renunța nici la influența pe care o are în teritoriile marcate de bine-cunoscutele conflicte înghețate, pe care le va folosii ca „pârghii” de acțiune ori de câte ori interesele ei o cer, sau sunt lezate.
III.6. ROMÂNIA. FACTOR DE STABILITATE ÎN ZONA MĂRII NEGRE
În 2007, odată cu aderarea României și Bulgariei la Uninea Europeană, Marea Neagră și întrega regiune adiacentă acesteia, au intrat în imediata vecinătate a UE. Construindu-și strategia de implicare în regiune, România a devenit cel mai activ membru al Uniunii în promovarea importanței strategice a Mării Negre, militând pentru un program strategic al UE în zonă. Suportul primit din partea altor state membre- Bulgaria, Grecia și chiar Germania- a adăugat un plus acestei inițiative a României și a favorizat apariția proiectului „Sinergia Mării Negre”.
Principalele obiective ale României în regiunea Mării Negre, care au fost anunțate în strategia națională din 2006, țintesc să creeze o zonă de prosperitate, democratică, și stabilă în vecinătatea Estică a UE, precum și să extindă procesele și valorile euro-atlantice în Zona Extinsă a Mării Negre. Starea de „amorțeală” pe care UE a arătat-o în ultima perioadă cu privire la lărgirea granițelor spre est, ar trebui să compenseze cu o implicare activă și susținută în arealul Mării Negre, pentru a-și putea consolida poziția de partener și colaborator activ pentru stabilizarea zonei.
Consolidarea democrației, a securității și stabilității în regiunea Mării Negre reprezintă pentru România o prioritate de politică externă.Scopul pe care îl urmărește este acela de a contribuii la transformarea regiunii după modelul comunității euro-atlantice, prin stimularea unei bune cooperării în întreaga regiune și de a atrage sprijinului instituțiilor europene și a celor euro-atlantice, inclusiv a NATO.
Summit-ul de la Istanbul din 2004, este cel care marchează prima referire la Marea Neagră din cadrul unui summit NATO. Acesta a evidențiat nesesitatea abordării acestei regiuni, nu numai pentru securitatea euro-atlantică, dar și pentru securitatea regională, subliniind nevoia unei abordări integraționiste a întregii zone.
Declarațiile adoptate la Summit-urile de la Riga din 2006, București din 2008, Strasbourg în 2009, cel de la Lisabona din 2010 și în final cel de la Chicago din 2012 au arătat, importanța acordată ce către NATO arealului zonei Mării Negre. Într-un paragraf dedicat acestei mări, în Declarația Summit-ului de la București se reafirma importanța regiunii Mării Negre pentru întreaga securitatea euro-atlantică, precum și dorința NATO de a continua sprijinul, într-un mod corespunzător, acestor eforturi în scopul dezvoltării bunei cooperări între statele de la Marea Neagră și cu NATO.
În Declarația de la Chicago, șefii statelor și ai guvernelor NATO au evidențiat importanța arealului Mării Negre pentru întreaga securitatea euro-atlantică și au încurajat eforturile care să consolideze cooperarea regională, arătându-se dispuși șă susțină aceste eforturi, bazate pe dialog și priorități regionale între statele de la Marea Neagră și NATO.
Pentru NATO, relevanța regiunii Mării Negre are o bază format pe multiple considerente. Zona Mării Negre include, pe lângă deja existentele state membre NATO și cele partenere ale Alianței și state ce doresc ca în următorii ani să devină membri ai acestei alianțe. Consolidarea instituțiilor democratice, eficiente în sfera sectorului de securitate, este un interesu major al NATO. Regiunea reprezintă o “poartă de acces” la resursele de petrol și gaze transportate dinspre Caucaz și Asia Centrală spre Europa. Securitatea infrastructurii energetice din regiune joacă un rol esențial pentru întreaga securitatea energetică continentului European.
Totodată, se înregistrează, dezvoltarea și consolidarea instituțiilor ce țin de cooperarea în regiunea Mării Negre. Exemple ale dinamismului regional sunt: Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN), cooperarea navală în cadrul “Blackseafor”, Operațiunea “Black Sea Harmony”, ce contribuie la întărirea securității pe mare, precum și inițiative ce au o mai largă sferă de acțiune.
NATO are capacitatea de a adăugată un plus consolidării, pe baze regionale, atât a instituțiilor naționale cât și a cooperării din sfera apărării, securității, a gestionării urgențelor civile și a protejării infrastructurii energetice din regiune.
Zona Mării Negre este în prezent “scena” unor importante modificări politice și sociale. “Spiritul portocaliu” a cuprins o serie de state din zonă, reușind să aducă la guvernare în unele state precum Ucraina și Georgia, regimuri democratice și să crească în importanță în alte state precum Moldova, Belarus și Kîrgîstan. Acum ar fi o situație favorabilă pentru dezvoltarea și susținerea democrațiilor din regiune. Comunitățile democratice veritabile ar trebui să susțină acest proces prin implicarea în combaterea terorismului, a crimei organizate sau a traficului ilicit de arme și persoane, care înrăutățesc situația deja complicată a conflictelor înghețate.
Regiunile Mării Negre și a Caucazului reprezintă o rută de transport a 50% și în curând a 75% din valoarea totală a rezervelor de petrol și gaze din Europa și mai mult, aceste regiuni sunt locul unde interesele UE și cele ale SUA se întâlnesc.
În acest context România și-a asumat rolul de reprezentant al democrației și al strcuturilor euro-atlantice în zonă. Promovarea securitații, democrației și a stabilității în zona învecinată, este o prioritate pentru România. Acesta este un alt motiv pentru care politica externă a României ar trebui să continue relațiile strânse cu SUA și UE în chestiunea regiunii Mării Negre.
Regiunea Mării Negre este o prioritate pe agenda României din mai multe motive. Aceasta, la care se adaugă Dunărea și Delta Dunării, oferă României o poziție strategică, care i-ar putea aduce numeroase avantaje.
Faptul că România este membră UE și NATO, oferă acesteia posibilitatea și certitudinea susțineri din partea celor doua alianțe în încercarea ei de a stabiliza zona Mării Negre. Participarea țării noastre la diversele inițiative regionale pentru dezvoltarea cooperării regionale îi poate asigura pe viitor un rol important în zonă, atât ca „jucător” cât și ca rută de tranzit al resurselor energetice din Asia Centrală și Marea Caspică spre Europa Centrală și de Vest.
STUDIU DE CAZ.
MIZE ȘI JOCURI GEOECONOMICE PE AXA MAREA CASPICĂ-MAREA NEGRĂ-MAREA MEDITERANĂ
Transportul de petrol reprezintă una dintre cele mai importante și strategice circulații de resurse pentru economia mondială. Rolul său nu poate fi supraevaluat coresupunzător tocmai datorită importanței sale.
Cu toate acestea, petrolul a devenit o resursă „invizibilă” deoarece fulexul său, deși limitat, a fost continuu. Evenimente ca prima Criză Energetică din 1973 au readus în prim plan pentru o perioadă necesitatea și importanța acestei resurse.
Din vreme ce amproximativ două treimi din producția de petrol mondial se transportă pe mare, apar inevitabil constângeri de distribuție ce implică navigația prin strâmtori și pasaje, așa numitele puncte de „sugrumare” a circulației maritime.
În capitolul ce urmează voi face o analiză a resurselor energetice, inclusiv cele de petrol, a celor trei mări din punct de vedere geoeconomic, dar și a manifestărilor celor mai importanți actori cu privire la proiectele enrgetice implementate sau în curs de realizare.
IV.1. INTERESE ENERGETICE LA MAREA NEAGRĂ
Când vorbim despre Marea Neagră și problemele legate de energie, cel mai important lucru este acela de a nu separa regiunea Mării Negre de Marea Caspică, deoarece aceste două mări formează o singură entitate, din punct de vedere geoeconomic, legată direct de Europa.
Această regiune reprezintă pentru Uniunea Europeană un punct vital pentru securitatea sa energetică, care ar reduce din dependența întregului continent european față de resursele energetice ale Rusiei pe care în ultima perioadă le-a folosit în scopuri politice.
Impactul mondial asupra zonei pune accentul pe ceea ce privește cererea și oferta de resurse energetice de hidrocarburi, dinspre Marea Caspică și Marea Negră spre Europa și restul lumii.
În următorii 5-10 ani, peisajul energetic din Regiunea Mării Negre se va schimba dramatic din cauza aspirațiilor statelor din zonă fie de a deveni principalele rute de tranzit ale proiectelor energetice, fie de ași consolida pozițiile de producători de hidrocarburi. Divergențele și conflictele trebuie să fie abordate unitar în ideea în care Marea Neagră va trebui exploatată la potențialul maxim al său, deoarece orice manifestare conflictuală în această zonă, afectează Europa de sud-est, Rusia, Marea Caspică, Orientul Mijlociu și nu în ultimul rând piețele de consum europene.
Până de curând, Ucraina era principala țară de tranzit a petrolului și gazelor din Rusia spre Europa. Aproximativ 22% din exportul total de petrol rusesc tranzita sau era consumat în Ucraina, iar consumul și tranzitul de gaz era și mai mare, ajungând la 80%. Cu toate eforturile Ucrainei de a-și exploata propriile resurse, producția acesteia a rămas aproximativ aceiași în ultimul deceniu, depășind cu greu 20% la producția de petrol pentru uz intern și 30% la producția de gaz.
Interesul strategic major al Ucrainei este acela de a-și menține poziția de principală rută de tranzit și exportator către Europa printr-o scădere a dependenței de gazul și petrolul rusesc (prin creșterea producției interne) precum și prin găsirea unor noi surse de import directe din bazinul Mării Caspice. Cu toate acestea Ucraina a întâmpinat o serie de obstacole în a atinge aceste obiective. Situația sa economică și financiară la care se adaugă recentele probleme interne de natură politică au deteriorat legătura externă cu Rusia, ceea ce a făcut ca Ucraina să își piardă statutul de principală rută de tranzit din Rusia spre Europa. Infrastructura de conducte din timpul Uniunii Sovietice este veche și se deteriorează rapid iar Ucraina nu își permite să o modernizeze. Proiectele de conducte inițiate de Ucraina pentru a-și diversifica importul de gaz și petrol, cum ar fi „White Stream” (Georgia-Ucraina- UE) și extensia conductei petroliere Odesa-Brodi către portul Gdansk din Marea Baltică au fost stopate din cauza acestor probleme.
Recentele problemele interne din Ucraina la care se adaugă conflictul extern cu Rusia cu privire la peninsula Crimea face ca viitorul acestei țări să fie unul și mai incert în încercarea ei de a reveni ca actor geoeconomic de luat în seamă.
Un alt actor, România, este un producător tradițional de petrol și gaz și a fost pentru a lungă perioadă și exportator de petrol. Cu toate acestea producția domestică s-a declinat rapid. Țara producea aproximativ 99 000 de barili pe zi de petrol și 11.5 miliarde de metrii cubi de gaz natural în 2008, acoperind 80% din consumul de gaz intern, dar numai 44% din consumul de petrol.
Ca membru al UE încă din 2007, cu o capacitate de rafinare a peste 500.000 de barili de petrol pe zi și cu o infrastructură de conducte bine dezvoltată, România reprezintă a potențială cale de acces către piețele europene pentru producătorii non-membrii UE, în special pentru cei din regiunea Mării Caspice.
În ultimii 20 de ani România nu a avut o strategie energetică clară, în afară de cea de a se opune tuturor inițiativelor mai importante ale Rusiei cu privire la domeniul energetic. Planul strategic energetic românesc pentru 2007-2020 nu menționează nici un obiectiv strategic regional sau european pentru sectorul energetic. Cu toate acestea semne ale unei strategii energetice mai structurate au apărut recent. Principalele principii ale acestei strategii par a fi strânsa colaborare cu producătorii caspici pentru a le permite accesul pe piețele europene, în timp ce România se îndepărtează de importul de gaz și petrol rusesc, încercând să reanime producția internă de resurse energetice și să diversifice resursele energetice primare.
În 2007, KazMunaiGaz, compania națională de petrol și gaz din Kazakhstan,a achiziționat Rompetrol, companie românească cu o rețea de distribuție în 13 state. În același timp România a semnat un acord de parteneriat strategic cu Azerbaijan iar negocierile dintre autoritățile române și SOCAR (State oil Company of Azerbaijan Republic) s-au intensificat, compania azeră promițând în octombrie 2009 să aprovizioneze România cu 7.3 miliarde de metrii cubi de gaz pe an, dacă Nabucco va fi primul proiect construit dintre cele concurente din regiune.
SOCAR și-a arătat interesul de a investii în capacitatea de rafinare a României și deși Guvernul Român a privatizat toate rafinăriile a anunțat că va oferii subvenții de stat pentru RAFO Onești, rafinărie de interes pentru Azerbaijan, intensificând speculațiile referitoare la cooperarea cu SOCAR cu privire la modernizarea facilităților.
România a susținut necondiționat proiectul Nabucco încă de la început și nu a fost invitată să fie parte a proiectului South Stream. A fost de asemenea unul dintre inițiatorii proiectului Pan-european sau conductul Constanța-Trieste, abandonat de Croația în septembrie 2009 deoarece aceasta nu l-a considerat printre prioritățile sale energetice, îndreptându-și atenția spre proiectele de pe coasta adriatică. România a început deasemenea negocierile de a fi parte a proiectului „nenăscut” incă White Stream, proiect puternic susținut de Azerbaijan.
România ar putea deveni o punte între Europa și țările caspice dacă ar putea să își separe politica internă de cea de management al sectorului energetic, precum și să își îmbunătățească transparența în procesul acordării de licențe pentru exploatare. O bună implementare a unor reguli care să faciliteze crearea unei infrastructuri energetice potrivită ar transforma-o într-o țară viabilă pentru tranzitarea gazului și a petrolului.
Bulgaria, cea de-a doua membră UE alături de România din regiunea Mării Negre importă mai mult de 85% din gazul său și 95% din petrol din Rusia. Bulgaria și Slovacia au fost cele mai afectate state în timpul crizei de gaz din ianuarie 2009 din Europa. În aceste condiții, producția internă a Bulgariei de gaz și petrol rămâne aproape nesemnificativă.
În Strategia Energetică din 2002 Bulgaria anunța că țara își propune să ajungă centrul energetic al Balcanilor. Din cauza politicii interne defectuoase acest lucru întârzie însă să se facă remarcat. Guvernele precedente au sprijinit puternic proiectele rusești ca gazoductul South Stream și proiectul petrolier Burgas-Alexandroupolis, dar au participat și în proiectele concurente Nabucco (gaz) și AMBO (Burgas-Vlora)-petrol. Guvernul care a preluat puterea în iulie 2009 s-a retras din aceste proiecte pentru ca în octombrie același an Bulgaria să își arate iar interesul în participarea ei activă la aceste proiecte energetice.
Un nou proiect din documentul național de strategie energetică a întâmpinat rezistența unor grupuri interesate, ceea ce a dus la încurajarea corupției în companiile energetice deținute de stat și la o producție energetică peste capacitățile statului. Un raport publicat în septembrie 2009 de Centrul pentru Studiul Democrației a relatat că sectorul energetic rămâne unul dintre cele mai puțin transparente și corupte sectoare din Bulgaria. Raportul recomanda printre altele, revizuirea proiectului național pentru energie, diversificarea în domeniul nuclear a resurselor energetice, precum și imbunătățiri ale facilităților de stocare și transmisie a gazului și o mai vizibilă transparență și deschidere în general.
Bulgaria este o țară bine poziționată pentru a putea deveni un punct energetic central pentru Balcani, iar regiunea are un potențial ridicat pentru o bună infrastructură în proiectele de gaz și petrol, însă țara trebuie să definească atât cooperarea sa în proiectele balcanice, cât și modul în care va îmbina această orientare către Balcani cu participarea sa în proiectele energetice din zonele mai îndepărtate.
O altă țară implicată activ în proiectele energetice de la Marea Negră este Turcia. Creșterea economică a Turciei depinde de importul de aproape 95% de petrol și 90% de consumul de gaz. Conductele și terminalele de gaz natural lichefiat ale Turciei îi permit acesteia o gamă diversificată de import de gaz și petrol din regiunea Mării Negre, accesând resurse din Orientul Mijlociu, Marea Caspică, Rusia și Africa.
Strategia energetică a Turciei se axează pe patru mari direcții: să devină punctul central de tranzit de gaz și petrol dinspre zonele producătoare spre piețele europene, să își diversifice sursele de import precum și sursele de energie mixtă și să își crească rapid producția internă de gaz și petrol.
Poziția geografică a Turciei face ca aceasta să fie la intersecția rutelor de tranzit dinspre producătorii caspici, Rusia și Orientul Mijlociu spre piețele europene. Pe lângă conductele de gaz și petrol și terminalele de gaz natural lichefiat pe care le deține, Turcia s-a implicat încă de la început în proiectul Nabucco iar în 2009 s-a alăturat proiectului South Stream. Autoritățile turce au aprobat ca ruta proiectului South Stream să treacă prin apele teritoriale turcești și au început în octombrie 2009 supravegherea construcției acestei rute. În afară de aceste proiecte, Turcia și Rusia au discutat despre un nou potențial proiect Blue Stream 2 (gaz) la Marea Neagră către Samsun.
Turcia are deasemenea două proiecte energetice pentru petrol- Trans-Anatolia (sau Samsun-Ceyhan) și Trans-Thrace (care concurează cu proiectul Burgas-Alexandropolis pentru a evita Bosforul). Acesta din urmă este inactiv, în timp ce Trans-Anatolia a primit un impuls în octombrie 2009 când Rusia s-a alăturat Italiei și Turciei în inițiativa de a construii acest proiect. Tot în octombrie 2009 Turcia și Rusia au semnat un contract pentru a construii o rafinărie pentru conductul Samsun-Ceyhan.
Turkish Petroleum Corp, companie petrolieră națională a Turciei, este acționar în regiunile Azeri- Chirag-Guneshli și Shah Deniz din Azerbaijan și are interese de eploatare și producție și în alte state din regiune ca Turkmenistan, Siria, Irak, Egipt și Georgia. Turcia se folosește de asemenea de legăturile sale cultural istorice cu Orientul Mijlociu în încercarea sa de a securiza resursele de gaz, în acest sens purtând discuții cu Irak, Iran și Qatar cu privire la gazul proiectului Nabucco.
Turcia și-a îmbunătățit și relațiile cu Armenia, care treptat a devenit o alternativă, în ciuda Georgiei,ca rută de tranzit dinspre Marea Caspică. Această mișcare a nemulțumit Azerbaijanul, care are un conflict de termen lung cu Armenia, determinând amenințări azere în octombrie 2009 de a evita Turcia ca țară de tranzit a gazului din proiectul Shah Deniz 2, îndreptându-și atenția către țărmul vestic al Mării Negre.
Se poate observa că toate statele din regiune Mării Negre, deși au interese diferite, au în comun interesul de a deveni principali producători sau puncte de tranzit a resurselor energetice, petrol și gaz, dinspre Marea Caspică și Orientul Mijlociu spre piețele din Uniunea Europeană.
IV.2. SECURITATEA ENERGETICĂ
Regiunea Mării Negre este o zonă unde interesele actorilor majori de pe scena internațională se întâlnesc și de aceea micii actori locali trebuie să își adapteze strategiile la cele a principalilor jucători. Faptul că România și Bulgaria sunt astăzi membre NATO în vecinătatea Mării Negre și SUA au instalat baze militare în aceste state, dovedește faptul că aici, în zona Mării Negre, se duce un „joc de șah” important pentru resursele energetice ale zonei.
Conceptul de „securitate energetică” este în ultima perioadă folosit tot mai frecvent deoarece această chestiune a devenit cheia securității regionale. Orice disfuncție a acestui domeniu, cel energetic, are potențialul de a creea probleme politice, militare și sociale. O bună securitate energetică înseamnă în primul rând o bună diversitate a resurselor. Aceste lucruri explică interesul major pentru buna funcționare a proiectelor energetice desfășurate în zonă.
Energia a devenit un element strategic al politicii globale, precum și o componentă importantă a dezvoltării economice și a progresului societății ca întreg.
În prezent, atât gazul cât și petrolul sunt două componente ale energiei ce constituie simultan cea mai mare provocare și preocupare, nu doar pentru Europa dar și pentru întreg sistemul internațional. Aceste lucruri depind de câțiva factori cum ar fi, resursele disponibile, rutele de tranzit, contextul geopolitic, puterea economică și diplomație.
Marea Neagră, așa cum am mai spus este o regiune bogată în resurse iar deschiderea către Marea Caspică și mai departe la Marea Mediterană și Oceanul Planetar îi aduc un plus de importanță.
Din punct de vedere strategic, RMN are o importanță fundamentală pentru coridorul energetic ce leagă Europa de Marea Caspică, reprezentând de asemenea un risc când vine vorba de traficul de persoane, droguri și arme sau ca un punct de acces pentru nave militare.
Din punct de vedere militar, Marea Neagră nu a fost niciodată o rută de invazie ci a fost folosită în general ca linie de apărare. În ceea ce privește energia, rolul Mării Negre a devenit din ce în ce mai important deoarce aceasta oferă o rută de tranzit a gazului și petrolului către Europa, oferind o alternativă la dependența energetică a UE față de Rusia. Mai mult decât atât, creșterea consumului de petrol a devenit o problemă de tranzit prin strâmtoarea Bosfor, din cauza numărului mare de nave ce trec prin acest spațiu limitat.
Din punct de vedere economic Marea Neagră este o „armă secretă” pentru economia regională. Atenția tuturor este îndreptată către această zonă, din lipsă de alte alternative. Marea Nordului a fost puternic exploatată de decenii întregi de țările vecine. Marea Caspică este deja parte a unui „calcul” economic regional, fiind până acum principala cale de transport pentru produsele petroliere cu destinația Europa. Rusia, cu importantele sale rezerve de gaz și petrol, este un jucător tradițional în acest domeniu, respectat pe piețele mondiale dar în același timp este un actor de temut deoarece folosește „arma” energetică cu multe ocazii în disputele sale cu alți actori. Dependența de resursele sale este un motiv de îngrijorare pentru multe economii puternice, cum ar fi Germania, pentru care o scădere a aprovizionării ar fi un dezastru.
Resursele Mării Negre sunt și mai importante în contextul în care țările ce se învecinează cu aceasta caută noi resurse pentru dezvoltarea lor economică. Țările din estul Europei au nevoie de petrol și gaz pentru a susține creșterea PIB-ului național și pentru a ieși din criză. O țară care a investit masiv în acest sens este Turcia, țară ce joacă un rol important în managemnentul resurselor de hidrocarburi precum și în principalele proiecte energetice desfășurate în zonă.
Exploatarea petrolului și a gazului natural din Marea Neagră este o afacere profitabilă. RMN ocupă o poziție privilegiată și datorită faptului că este o zonă relativ pașnică din punct de vedere politic, în comparație cu alte regiuni din lume, cum ar fi Golful Persic. Mai mult, recenta descoperire a unui important depozit de gaze naturale în regiunea Insulei Șerpilor, face din Marea Neagră o regiune atractivă pentru investitori și o propulsează pe harta energetică a lumii. Exploatarea gazului și a petrolului din zona Insulei Șerpilor a fost făcută încă din 1992 de două companii, una canadiană și una din Marea Britanie, Sterling și Melrose. Rusia este deasemenea interesată de exploatarea gazului din Marea Neagră și de aceea, două companii energetice gigant din Rusia și America, Rosneft și ExxonMobil au semnat o înțelegere de exploatare comună a gazului din bazinul Mării Negre. Această activitate se va îndrepta pentru început către bazinul Tuapse situat în platforma rusească.
Toate aceste evenimente au determinat Uniunea Europeană să își consolideze diplomația energetică, în scopul de a deveni destinatarul major al resurselor și de a scăpa de dependența față de Rusia.
IV.3. PROIECTE ENERGETICE PE AXA CELOR TREI MĂRI
DE INTERES PENTRU ROMÂNIA
Interesele României în regiunea Mării Negre sunt multiple și acestea derivă din faptul că România și Marea Neagră sunt două teritorii indispensabile din punct de vedere geografic.
Marea Neagră asigură României un punct de acces la Oceanul Planetar (sursă de putere politică și economică) oferindu-i statusul de putere maritimă mijlocie ca rezultat a poziției sale geostrategice ca stat fluvio-maritim. În contextul raspândirii intereselor SUA și ale UE în zonă, România poate deveni un pilon care să joace un rol important în răspândirea prosperității și a democrației de tip euro-atlantic.
În ceea ce privește interesele economice, Marea Neagră asigură participarea României în proiectele regionale de dezvoltare economică precum și în cele de dezvoltare socio-economică a costei maritime și a zonei fluviale.
Nu putem ignora însă nici evoluțiile în materie de securitate din zonă. Asigurarea securității și promovarea păcii și a stabilității contribuie direct la micșorarea unui larg spectru de amenințări convenționale sau neconvenționale la adresa securității europene, cum ar fi amenințările militare cu privire la suveranitatea spațiului aerian, crima organizată, rețelele de terorism, traficul ilegal de arme și materiale radio-active, etc. În aceste condiții, astăzi, cooperarea militară din regiune ia forma unui efort direct de a obține o securitate comună, materializat sub forma unor programe economice, culturale, ecologice și militare.
Prin aderarea sa la NATO, România contribuie la expansiunea controlului spațiului aerian de către aliați, fiind interesată de menținerea stabilității în această regiune caracterizată în mare parte de instabilitate. Pentru ca România să își asigure capacitatea de a deține o bună infrstructură energetică, aceasta a devenit un partener important pentru NATO pentru menținerea securității în bazinul Mării Negre care ocupă un loc important pentru întreaga securitate europeană. Țara noastră poate deveni un important punct de tranzit pentru petrolul din Marea Caspică spre Europa, și de asemenea pentru gazul natural ce ajunge pe continentul menționat dinspre Caucaz și Orientul Mijlociu, prin Turcia, în ciuda faptului că în urma acordului dintre Bulgaria și Rusia privind proiectul South Stream, România a fost practic exclusă din circuit ca țară de tranzit pentru gazul rusesc rămânând doar o țară consumator cu toate consecințele ce derivă din acest statut.
De aceea România trebuie să se implice activ în încercarea ei de a demonstra că este și va fi un partener viabil pentru investitori și că aceasta își poate asuma toate responsabilitățile ce reies din statutul de țară de tranzit pe care și-l dorește. În acest sens, România s-a arătat interesată de mai multe proiecte energetice pe care le-a susținut încă de dinainte de a lua „naștere”.
Figura nr.4, Proiecte enrgetice de interes pentru România.
Unul dintre aceste proiecte energetice de interes pentru România este proiectul AGRI- proiectul Intercontinental Azerbaijan-Georgia-Romania.
Proiectul AGRI are potențialul de a deveni un instrument pentru a asigura securitatea energetică a UE pe termen lung atât din punct de vedere a resurselor cât și ca rută de tranzit. AGRI este primul proiect GNL (gaz natural lichefiat) care s-a dezvoltat la Marea Neagră, țintind transportul de gaz natural din Marea Caspică spre Europa. Proiectul oferă țărilor din regiune oportunitatea unei surse sigure de energie și a importului diversificat a acesteia, pentru a reduce din dependența față de sursele individuale. Coridorul de gaz sudic, construit ca o legătură directă între Europa și cel mai mare depozit natural de gaz din lume, joacă un rol central în a obține atenția strategiei pentru energie europeană și asigură competiția și securitatea resurselor de gaz. Proiectul intercontinental Azerbaijan-Georgia-România-Ungaria a fost proiectat ca o parte integrală a coridorului sudic, oferind cea mai scurtă și directă rută pentrul gazul caspic către piețele de desfacere europene. Într-adevăr, AGRI transportă gaz azer lichefiat din Georgia prin Marea Neagră către un terminal de GNL care va fi construit pe țărmul românesc de la Marea Neagră. Din acest punct, gazul va fi pompat prin sistemul românesc de transmisie a gazului natural către Ungaria, prin interconectorul dintre România și Ungaria (Arad-Szeghed) de unde va fi transportat către destinație, piețele europene.
Un alt proiect energetic la marea Neagră este „South Caucasus” sau BTE (Baku-Tbilisi- Erzurum). Este un gazoduct de gaz natural dinspre zona Shah Deniz din sectorul maritim azer al Mării Caspice spre Turcia. Acesta merge în paralel cu gazoductul Baku-Tbilisi- Cezhan. Primul scop al acestui proiect este să aprovizioneze Turcia și Georgia. Ca și țară tranzit, Georgia are dreptul de a lua 5% din producția anuală de gaz care este transportată de acest gazoduct și beneficiază și de reducere la 0.5 miliarde de metrii cubi pe an. Într-o perspectivă mai îndepărtată, gazoductul BTE va aproviziona Europa cu gaz din zona caspică prin coridoarele Tran Adriatic și Trans-Anatolia.
South Stream este un alt proiect energetic la care din păcate România nu participă efectiv, dar de pe urma căruia ar putea avea anumite avantaje pe viitor.
Țările care au luat parte la acest proiect sunt Rusia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Slovenia și Italia. Prin acest gazoduct, gazul rusesc va fi transportat prin Bulgaria , Grecia, Italia și Austria de unde va ajunge pe piețele europene. Proiectul a fost văzut ca un proiect rival la Nabucco, care a fost abandonat după ce Azerbaijan a optat pentru proiectul energetic Trans Adriatic. Construcția proiectului South Stream a început în decembrie 2012.
Trans-Anatolia sau TANAP ( trans-Anatolian gas pipeline) este un proiect energetic ce propune transportarea gazului natural prin conducte din Azerbaijan către Turcia și mai departe către Europa din regiunea Shah Deniz. Proiectul a fost anunțat în noiembrie 2011 la cel de-al treilea Forum pentru Energie și Economie la Marea Neagră din Istanbul. În decembrie același an Turcia și Azerbaijan au semnat un memeorandum de înțelegere asupra construcției gazoductului.
Trans-Adriatic sau TAP (Trans-Adriatic Pipeline) este un proiect energetic de transport de gaz din Azerbaijan (Marea Caspică) începând din Grecia, către Albania și prin Marea Adriatică către Italia și mai departe către vestul Europei. Proiectul a fost anunțat în 2003 de compania energetică suedeză EGL Group, actuala Axpo. Studiile de fezabilitate au fost închiate în martie 2006, în urma cărora au apărut două opțiuni: o rută nordică prin Bulgaria, Macedonia și Albania și o rută sudică prin Grecia și Albania, iar aceasta de pe urmă a fost considerată cea mai potrivită. În martie 2007 proiecțiile tehnice pentru acest gazoduct erau încheiate. În 2013 proiectul a fost ales ca rută pentru gazul din Shah Deniz II în fața competiției Nabucco West.
Un alt proiect la care de data aceasta țara noastră are o implicație directă este proiectul energetic Pan-European sau PEOP (Pan-European Oil Pipeline). Acest proiect a început ca o propunere de transport de petrol din Constanța, prin Serbia, Croația și Slovenia către Trieste, Italia. Scopul proiectului este de a evita strâmtorile turcești în transportarea petrolului din Rusia și Marea Caspică către Europa Centrală. În Trieste conducta va fi conectată cu cea Transalpină către Austria și Germania.
Acest proiect a fost propus inițial în 2002, însă semnarea memorandumului de înțelegere asupra construcției conductei a fost întârziată de câteva ori până în aprilie 2007 când a fost semnat de oficiali ai Croației, Italiei, României, Serbiei și Sloveniei în timpul unui Forum al Energiei la Zagreb. În 2008 companiile din România, Serbia și Croația au semnat un acord referitor la dezvoltarea proiectului Pan-European. Președintele României, Traian Băsescu a prezentat un studiu aproximativ conform căruia România ar fi câștigat de pe urma proiectului între 2.27 și 4.39 de miliarde de dolari. Guvernul sârb a fost la fel de motivat întrucât dorește să reducă din dependența pentru petrol față de Croația. În 2006 Slovenia refuză să permită conductei să străbată teritoriul său pe motive de mediu, însă anunța că va susține proiectul în continuare. Aceste modificări, la care se adaugă și deciziile unor investitori de a se retrage, au determinat autoritățile române și sârbe să anunțe că punctul final al conductei se va schimba de la Trieste la Pancevo.
Toate aceste proiecte energetice au o importanță pentru Marea Neagră în general și pentru România în particular deoarece, dacă țara noastră va deveni un important actor energetic în aceste proiecte, dezvoltarea economică ar fi garantată. România trebuie în continuare să își joace rolul de stat membru al UE și NATO în regiune promovând un climat de pace și stabilitate, climat necesar dezvoltării și cooperării în bazinul Mării Negre.
CONCLUZII
După studiul realizat asupra rolului pe care Marea Neagră îl are pe așa numita axă a celor trei mări, sau teorie a celor trei mări (termen utilizat în studiile asupra sistemului internațional) putem concluziona că rolurile acesteia sunt multiple și incontestabile.
Din punct de vedere strict geografic, rolul Mării Negre este acela de legătură maritimă între Marea Caspică și Marea Mediterană. Aceasta este situată la granița Europei cu Asia. Prin strâmtoarea Cherci este legată de Marea Azov, prin strâmtoarea Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele are ieșire la Marea Egee și mai departe la Marea Mediterană, mare ce îi oferă deschidere către Oceanul Planetar.
Din punct de vedere geopolitic, Marea Neagră joacă un rol important pe scena mondială. Țările care o mărginesc- Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia- sunt actori importanți ai sistemului internațional, fie individual, cum sunt Rusia și Turcia, fie colectiv prin prisma organizațiilor internaționale din care fac parte- UE : România și Bulgaria; – NATO: România, Bulgaria, Turcia. Statutul acestora de membre în organizații internaționale cu acțiune mondială sau regională atrage după sine implicarea acestor organizații în regiunea Mării Negre, fapt ce îi oferă o importanță și mai mare. Deși pentru a bună perioadă de timp Marea Neagră a avut statutul de margine sau falie geopolitică ( atunci când aceasta a fost o mare închisă, folosită de un singur actor), în prezent Marea Neagră a devenit, datorită evenimentelor din ultima perioadă, un adevărat pivot geopolitic.
Marea Neagră prezintă interes și din punct de vedere geostrategic. Dovadă a acestui lucru sunt numeroasele conflicte ce au avut loc de-a lungul timpului pentru ca statele riverane să își păstreze acest statut. Ba mai mult, marile imperii care nu aveau ieșire la această mare, au căutat, prin diferite mijloace, să obțină o parte de litoral, fapt care le-ar fi adus o mai bună poziționare geostrategică.
Implicarea NATO în regiune, prin instalarea de baze militare, demonstrează încă odată importanța geostrategică a acestei mări, situată la intersecția a două continente- Europa și Asia.
Din punct de vedere al securității și militar, Marea Neagră poate fi definită ca zona cu cele mai multe conflicte înghețate de pe glob. Acest lucru atrage după sine implicarea actorilor direct interesați de regiune, pentru menținerea păcii și a unui climat de securitate. „Stabilitatea” va fi greu de obținut, având în vedere că nu există încă politici stricte pentru soluționarea conflictelor din Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia sau Nagorno-Karabah. Mai mult se pare că politica externă a Rusiei este una de susținere și încurajare a acestor regiuni în tendințele lor teritorialiste, pe care le folosește ca monedă de schimb în diverse problematici. Existența unor organizații regionale de cooperare în domeniul securității este un semn că statele limitrofe Mării Negre sunt interesate în comun de stabilizarea zonei pentru a putea profita de potențialul acestei regiuni la nivelul său maxim. Recentele conflicte din 2008, Georgia și Rusia, și 2014, Ucraina și Rusia au demonstrat că realizarea climatului de pace și securitate este incomplet și că, oricând, conflictele înghețate din regiune se pot aprinde.
Din punct de vedere politic, se observă tendința statelor din regiune de a creea cât mai multe modalități instituționalizate de cooperare regională. Însăși UE, conștientă de vecinătatea ei estică, a simțit nevoia creerii unei politici pentru această regiune, numită Sinergia Mării Negre, proiect ce pune pe primul loc problema cooperării regionale, pentru combaterea amenințărilor convenționale sau neconvenționale, asimetrice, cum ar fi terorismul, rețelele de crimă organizată, traficul de persoane, arme, muniții și droguri. Numeroasele acorduri semnate între statele riverane sunt un prim pas în combaterea acestor amenințări.
Din punct de vedere socio-cultural, regiunea Mării Negre este o zonă extrem de diversificată și complexă. Fiind locul unde s-au întâlnit culturile și civilizațiile elene, romane, asiatice, otomane, slavone etc, Marea Neagră este astăzi departe de a fi o regiune analizată ca un întreg din acest punct de vedere. Așadar nu putem oferii o identitate comună regiuni, și nici în viitorul apropiat nu se va întampla acest lucru. Cu toate acestea, acest amalgam de idențități, face din zona Mării Negre o zonă cu un potențial turistic ridicat și deosebit de interesantă de analizat din prisma culturilor, religiilor și a societăților care conviețuiesc în acest bazin.
Din punct de vedere economic, rolul Mării Negre este unul incontestabil, atât din prisma efectelor regionale (strict pentru țările riverane) cât și a celor mondiale. Din cauza faptului că aceasta este poziționată între resursele de energie din zona Caucazului, a Mării Caspice și a Orientului Mijlociu și destinatarul principal al acestor resurse, Europa, face din Marea Neagră un loc de interes major. Problemele legate de definirea statutului legal al Mării Caspice și cele din estul și sudul Mediteranei, de care am vorbit în capitolul II, fac din marea Neagră cea mai potrivită zonă de tranzit a resurselor de petrol și gaze naturale. Numeroasele proiecte și inițiative energetice sunt dovadă a acestui lucru. Miza economică pusă în joc face ca toate statele regiunii să coopereze, mult mai bine ca în alte domenii aș putea spune, pentru ca fiecare dintre ele să beneficieze economic de pe urma implicării.
Un alt rol pe care Marea Neagră îl joacă din punct de vedere economic în acest context este acela de „eliberator” de sub dependența energetică față de resursele energetice rusești, dependență ce afectează atât UE cât și statele în curs de dezvoltare din regiune. Faptul că Rusia a folosit această dependeță în chestiuni politice, a fost un semnal de alarmă, mai ales pentru țările puternic industrializate, care încearcă prin aceste proiecte să găsească alternative care să balanseze contra monopolului Rusiei în acest domeniu.
În aceste condiții, securitatea energetică și gasirea de noi alternative au devenit scopuri ale implicării active a statelor din regiunea Mării Negre și nu numai. Dacă numeroasele proiecte energetice din regiune vor da „roade” predicțiile sunt favorabile pentru statele în curs de dezvoltare, precum România, pentru care accesul la petrol și gaze este obligatoriu în condițiile în care aceste state încearcă să se afirme pe scena mondială și regională. Indiferent de statutul pe care îl vor avea, fie de punct de tranzit, fie de producător, beneficiile vor fi multiple.
Dacă ar fi să spun care este rolul principal al Mării Negre în cadrul teoriei celor trei mări, cu siguranță aș spune că acesta este rolul economic pe care aceasta îl deține. Și spun asta nu numai pentru că statele din regiune vor beneficia individual de pe urma acestui rol, ci și pentru faptul că, toate problemele cu care regiunea Mării Negre se confruntă în prezent, își pot găsi soluționarea în acest rol economic, energetic, al Mării Negre în triada Marea Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Marii Negre In Cadrul Teoriei Celor Trei Mari (ID: 123693)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.