Rolul Kinetoterapiei ÎN Recuperarea Stabilității Genunchiului Post Fractură DE Platou Tibial

ROLUL KINETOTERAPIEI ÎN RECUPERAREA STABILITĂȚII GENUNCHIULUI POST FRACTURĂ DE PLATOU TIBIAL

CUPRINS

Capitolul 1. Introducere în problematica cercetării………………………p.1

1.1. Actualitatea temei…………………………………………………………………..p.1

1.2. Motivarea alegerii temei………………………………………………………….p.2

Capitolul 2. Fundamentarea teoretică a problemei studiate……………p.4

2.1. Definiția și clasificarea fracturilor de platou tibial……………………..p.4

2.2. Etiopatogenie și mecanisme de producere…………………………………p.6

2.3. Tratamentul ortopedico chirurgical în fracturi de platou tibial……..p.7

2.4. Elemente de structură și biomecanica articulației genunchiului….p.12

2.5. Importanța recuperarii stabilității genunchiului………………………..p.16

Capitolul 3. Organizarea și desfașurarea cercetarii…………………….p.21

3.1. Obiectivele, sarcinile și etapele cercetării……………………………….p.21

3.2. Ipotezele cercetării………………………………………………………………p.21

3.3. Subiecții și condițiile de desfășurare ale cercetării…………………..p.22

3.4. Metodele de cercetare folosite………………………………………………p.22

3.4.1. Metoda documentării teoretice………………………………….p.22

3.4.2. Metoda anchetei………………………………………………………p.22

3.4.3. Metoda observației…………………………………………………..p.22

3.4.4. Metoda experimentului……………………………………………..p.22

3.4.5. Metoda măsurării și evaluării…………………………………….p.23

3.4.6. Metoda înregistrării și prelucrării datelor……………………p.23

3.4.7. Metoda grafică………………………………………………………..p.23

3.5. Desfășurarea cercetării…………………………………………………………p.24

Capitolul 4. Rezultatele cercetării si interpretarea acestora…………p.32

4.1. Prezentarea și analiza datelor………………………………………………..p.32

4.2. Interpretarea rezultatelor………………………………………………………p.35

Capitolul 5. Concluzii…………………………………………………………….p.37

Bibliografie…………………………………………………………………………..p.44

Anexe…………………………………………………………………………………..p.45

1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

1.1. ACTUALITATEA TEMEI

Stretchingul este o metodă științifică simplă și eficientă, prin intermediul căreia se poate îmbunătății mobilitatea.

Antrenarea mobilității a fost neglijată mult timp în rândul sportivilor de performanță, pregatirea fizică și dezvoltarea forței aflându-se pe primul plan. Pentru a menține un corp în formă trebuie avuți în vedere toți cei trei factori, și anume: forță, condiție fizică și mobilitate.

Exercițiile de stretching se pot executa de oricine: tineri sau batrâni, persoane neantrenate sau sportivi de performanță. Acestea oferă multe posibilități în vederea întinderii musculaturii, ele putând fi executate de unul singur sau cu partener, iar altele cu ajutorul mingilor, lăzilor de gimnastică, a scării fixe sau fără folosirea vreunui aparat ajutător.

Pentru a favoriza o mai mare libertate a mișcărilor este necesară diminuarea tensiunii musculare. Stretchingul poate fi un mijloc excelent în atingerea acestui obiectiv, deoarece scopul nu este de a pregăti organismul pentru performanță, ci ușurarea controlului mușchilor și tendoanelor, oferind o senzație de calm, relaxarea și regularitatea fiind esențiale pentru atingerea succesului.

În acești ani în urmă, stretchingul a fost valorificat ca tehnică de prevenire a accidentelor musculare. În acest sens, s-au efectuat o serie de studii menite să testeze veridicitatea acestei teorii.

Unul din aceste studii, publicat în anul 2000, luna februarie, în jurnalul "Medicină și Știință în Sport și Exerciții", vol. 32, nr. 2, a avut scopul de a investiga efectele stretchingului practicat în timpul încălzirii, înainte de exercițiul fizic, cu privire la riscul accidentărilor. Studiul a fost realizat pe 1538 de subiecți, pe o perioadă de doisprezece săptămâni. În cadrul acestuia, subiecții au fost împarțiți în două grupuri: grupul de control, ai cărui participanți efectuau o rutină de încălzire înainte de exercițiul fizic, și un al doilea grup, unde se executa același set de exerciții pregatitoare, plus douăzeci de secunde de stretching pentru fiecare dintre cele șase grupe musculare mari ale membrelor inferioare. La sfârșitul perioadei de desfășurare, din cele 333 de accidentări, 158 au avut loc în grupul care a practicat stretching și 175 în grupul de control. Astfel, concluzia la care s-a ajuns a fost că exercițiile de stretching efectuate în cadrul încălzirii nu au o influență semnificativă asupra reducerii riscului de accidentare în timpul practicării exercițiilor fizice propriu-zise.

Alte lucrări stiințifice, cum ar fi cea publicată în vol. 27, nr. 4 a "Jurnalului de Cercetare a Forței și Condiționării", în aprilie 2013, au concluzionat că practicarea stretchingului -mai exact a stretchingului static- înainte de exercițiul fizic poate avea un impact negativ asupra performanțelor sportive. Studiul, efectuat pe 17 barbați tineri cu un grad mediu de pregatire

1.2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Studiile privind importanța stretchingului în dezvoltarea mobilității nu sunt numeroase. Cele privind dezvoltarea mobilității la persoanele de vârsta a doua, cu atât mai puțin. Ele au fost realizate pentru a observa efectele stretchingului imediat înainte de practicarea exercițiului fizic, mai exact dacă îmbunătățește sau dacă deteriorează performanțele sportive, și dacă ajută sau nu la prevenirea accidentărilor. Rezultatele sunt contradictorii și nu urmăresc efectele stretchingului pe termen lung.

Scopul acestei lucrări este de a determina dacă practicarea unei rutine de stretching, cu regularitate, are vreun efect în dezvoltarea mobilității la persoanele de vârsta a doua, și dacă da, care este acesta.

Mărirea libertății de mișcare poate îmbunătății considerabil caliatea vieții unei persoane, de aceea consider că dacă există șansa ca observațiile făcute să scoată la lumină noi concluzii, este un subiect ce merită explorat.

2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1. DEFINIȚIA ȘI CLASIFICAREA FRACTURILOR DE PLATOU TIBIAL

Una dintre cele mai solicitate zone care susține greutatea corpului din întreg organismul, este platoul tibial. În cazul unei fracture este afectată alinierea genunchiului, stabilitatea și mișcările. Pentru reducerea riscului de complicații, este recomandată detectarea precoce și un tratament adecvat în vederea diminuării posibilelor complicații, de exemplu, artrita posttraumatică.

CLASIFICAREA FRACTURILOR DE PLATOU TIBIAL

Fracturile de platou tibial, de-a lungul anilor au avut mai multe clasificări. Muller, în anul 1900 a propus clasificarea fracturilor de platou tibial în funcție de implicarea articulara. Hohl și Luck au propus clasificarea fracturilor de platou ce includeau fracturile fără deplasare, cu înfundare, cu înfundare și separare și doar separare. De asemenea, Moor a realizat o clasificare, în anul 1981 pentru dizlocarea condilului tibial, ce lua în considerare și leziunile de părți moi.

Clasificarea Hohl și Moore:

(a) tip I: fractură cu separare a tuberozității extreme;

(b) tip II: fractură cu înfundare a tuberozității extreme;

(c) tip III: fractură cu separare și înfundare a tuberozității extreme;

(d) tip IV: fractură bituberozitară.

Schatzker a propus o clasificare care este compusă din 6 fracturi ale condililor pe anatomia fragmentelor și pe traseul fracturii. Fiecare tip de fractură este numerotată în funcție de gravitatea sa. Clasificarea Schatzker este acceptată și utilizată pe scară largă.

(a) tipul I este fractura ce prezintă o separare a tuberozității laterale, ce are ca și cauză, forțele axiale; în acest caz, fragmentul nu este cu înfundare deoarece osul subadiacent este rezistent; acesta poate fi fixat cu doua șuruburi transversale. Acest tip se întâlnește la pacienții tineri.

Img.1 http://www.orthopaedia.com/display/Clerkship/Tibial+Plateau+Fractures

(b) tipul II este fractura ce prezintă separare și înfundare a tuberozității laterale; mecanismul leziunii este similar cu cel de la tipul I, dar osul subadiacent poate fi osteoporotic și să se opună înfundării. Este indicată ridicarea în bloc a platoului înfundat și fixarea fracturii cu șuruburi.

Img.2 http://www.orthopaedia.com/display/Clerk ship/Tibial+Plateau+Fractures

(c) tipul III este fractura cu înfundare a tuberozității laterale; ca rezultat al forțelor axiale. Dacă înfundarea este gravă, sau la efort fractura este instabilă, fragmente articulare trebuie grefate, iar condilul lateral fixat cu placă și prins cu șuruburi.

Img.3

http://www.orthopaedia.com/display/Clerk ship/Tibial+Plateau+Fractures

(d) tipul IV este fractura tuberozității mediale, ce poate fi doar cu separare sau asociată cu înfundare. Aceste fracturi tind să anguleze în varus și trebuie tratate prin reducere deschisă și fixare medială cu placă cu șuruburi.

Img. 4

(e) tipul V este fractura bituberozitară, ce include separarea ambilor condili, ca și efect al forțelor axiale extensiei genunchiului. Ambii condili pot fi fixați cu placă și șuruburi.

(f) tipul VI este fractura bituberozitară cu separarea diafizometafizară a condililor. Acest tip de fractură apare ca urmare a traumelor unor diverse combinații de forțe. Disociația diafizei și epifizei fac ca acest tip de fractură să fie tratat prin placă cu șuruburi, câte unul pentru fiecare condil fracturat.

Img.5

2.2 ETIOPATOGENIE ȘI MECANISME DE PRODUCERE

Mecanismul de producere cel mai des întâlnit a unei fracturi de platou tibial este aplicarea unei forțe ce acționează în axul membrului. Cauzele producerii fracturilor de platou tibial sunt : accidentele rutiere, cam 70% din cazuri, iar restul sunt datorate activităților sportive.

De asemenea, cam 30% din fracturile de platou tibial sunt realizate între autoturisme și pietoni. Aceste leziuni pot fi realizate prin mecanisme directe, prin cădere de la înălțime, accidente sportive sau industriale.

Simptomatologie

Unul din semnele care apare frecvent este durerea intesă, tumefierea genunchiului și impotența funcțională. De asemenea, apare căldura, roșeața și tumefacția mai ales în spațiul popliteu datorită hemartrozei prezente la locul fracturat.

Evaluarea genunchiului după traumă se realizează prin inspecția zonei afectate prin care putem observa eventualele deformări articulare, poziția și atitudinea segmentului lezat, aspectul tegumentului și țesutului subcutanat și cularea tegumentului.

Prin palpare stabilim temperatura tegumetului, gradul de suplețe a pielii și trebuie verificat de asemenea pulsația arterială și eventuala existență a unor plăgi și dacă continuitatea osoasă este afectată și mobilitatea anormală .

Măsurătorile se realizează comparativ cu membrul sănătos și reprezintă un criteriu clinic. Un alt criteriu este bilanțul articular (testing-ul articular) și permite evidențierea coordonării și mișcării articulare.

Diagnostic

Diagnosticul paraclinic semnifică evaluarea radiografia gambei în totalitate ce trebuie să includă planurile lateral, antero-posterior și ambele planuri oblice. Pentru o evaluare mai în detaliu a fracturii este recomandat computerul tomograf.

Img.6

http://www.mypacs.net/cases/LATERAL-TIBIAL-PLATEAU-FRACTURE-2750041.html

2.3 TRATAMENTUL ORTOPEDICO-CHIRURGICAL ÎN FRACTURI DE Pare. Aceste fracturi tind să anguleze în varus și trebuie tratate prin reducere deschisă și fixare medială cu placă cu șuruburi.

Img. 4

(e) tipul V este fractura bituberozitară, ce include separarea ambilor condili, ca și efect al forțelor axiale extensiei genunchiului. Ambii condili pot fi fixați cu placă și șuruburi.

(f) tipul VI este fractura bituberozitară cu separarea diafizometafizară a condililor. Acest tip de fractură apare ca urmare a traumelor unor diverse combinații de forțe. Disociația diafizei și epifizei fac ca acest tip de fractură să fie tratat prin placă cu șuruburi, câte unul pentru fiecare condil fracturat.

Img.5

2.2 ETIOPATOGENIE ȘI MECANISME DE PRODUCERE

Mecanismul de producere cel mai des întâlnit a unei fracturi de platou tibial este aplicarea unei forțe ce acționează în axul membrului. Cauzele producerii fracturilor de platou tibial sunt : accidentele rutiere, cam 70% din cazuri, iar restul sunt datorate activităților sportive.

De asemenea, cam 30% din fracturile de platou tibial sunt realizate între autoturisme și pietoni. Aceste leziuni pot fi realizate prin mecanisme directe, prin cădere de la înălțime, accidente sportive sau industriale.

Simptomatologie

Unul din semnele care apare frecvent este durerea intesă, tumefierea genunchiului și impotența funcțională. De asemenea, apare căldura, roșeața și tumefacția mai ales în spațiul popliteu datorită hemartrozei prezente la locul fracturat.

Evaluarea genunchiului după traumă se realizează prin inspecția zonei afectate prin care putem observa eventualele deformări articulare, poziția și atitudinea segmentului lezat, aspectul tegumentului și țesutului subcutanat și cularea tegumentului.

Prin palpare stabilim temperatura tegumetului, gradul de suplețe a pielii și trebuie verificat de asemenea pulsația arterială și eventuala existență a unor plăgi și dacă continuitatea osoasă este afectată și mobilitatea anormală .

Măsurătorile se realizează comparativ cu membrul sănătos și reprezintă un criteriu clinic. Un alt criteriu este bilanțul articular (testing-ul articular) și permite evidențierea coordonării și mișcării articulare.

Diagnostic

Diagnosticul paraclinic semnifică evaluarea radiografia gambei în totalitate ce trebuie să includă planurile lateral, antero-posterior și ambele planuri oblice. Pentru o evaluare mai în detaliu a fracturii este recomandat computerul tomograf.

Img.6

http://www.mypacs.net/cases/LATERAL-TIBIAL-PLATEAU-FRACTURE-2750041.html

2.3 TRATAMENTUL ORTOPEDICO-CHIRURGICAL ÎN FRACTURI DE PLATOU TIBIAL

Fracturile ce nu prezintă deplasare, sau cu una minimă, pot fi tratate cu ajutorul mijloacelor ortopedice. Se impune intervenția chirurgicală al fracturilor de platou tibial, atunci când instabilitatea genunchiului este mai mare de 10° în extensie, dar și când este prezentă o fractură deschisă, cu afectare vasculară.

Tratamentul ortopedic

Tratamentul ortopedic este indicat în cazul fracturilor ce nu prezintă deplasare, fracturilor stabile sau cu o deplasare minimă sau înfundare dar și în cazul pacienților vârsnici și cu osteoporoză. Metoda folosită cel mai des este folosirea tracțiunii prin greutăți iar mișcările precoce a genunchiului prin ortezare articulară. Tracțiunea se practică timp de 7-11 săptămâni, greutățile fiind crescute în limita suportată de pacient. În cazul unui eșec este necesară intervenția chirurgicală.

O altă metodă este folosirea aparatului gipsat femuro-podal, ce are ca și dezavantaj atrofia musculară și limitarea mișcărilor genunchiului. Aparatul gipsat se aplică cu genunchiul flectat la 45°.

Img.7

http://kotaku.com/335226/video-games-treat-pain-better-than-meds

Ca metode mai sunt folosite tracțiunea scheletală pentru aliniamentul platoului tibial deplasat, permițând o serie de mișcări ale genunchiului. Această metodă presupune folosirea unui cui Steinmann introdus în pilonul tibial, sub fractură. Pacienții sunt imobilizați la pat timp de 6 săptămâni, dar li se permit mișcări active ale genunchiului. Dezavantajele acestui tip de tratament sunt controlul slab al alinierii membrului și reducerea neadecvată a suprafeței articulare. În plus, necesită o perioadă lungă de spitalizare și recuperare.

Avantajele tratamentului ortopedic sunt :

(a) tehnica utilizată este simplă;

(b) recuperarea este de scurtă durată;

(c) nu există leziuni chirurgicale;

(d) mobilizarea precoce (în cazul folosirii ortezării articulare)

Dezavantaje :

(a) imobilizare prelungită și complicații asociate; în cazul folosirii tracțiunii, o bună mobilizare se obține în schimbul unei spitalizări prelungite. Există riscul de infecție a traiectului cuiului ceea ce poate duce la flebită sau embolie pulmonară;

(b) rigiditate articulară, dacă imobilizarea depășește 2-3 săptămâni;

(c) riscul de deplasare și necesitatea unei intervenții chirurgicale(este restricționată mișcarea timp de 4-6 luni);

(d) instabilitatea și artrita posttraumatică ca și complicație pe termen lung.

Tratamentul chirurgical

Pentru a înțelege particularitățile fracturii este nevoie de o planificare pre-operatorie. Este nevoie ca tipul fracturii să fie înțeles foarte bine înaintea intervenției chirurgicale. Radiografiile membrului contralateral pot fi folosite ca model pentru o mai bună imagine.

Obiectivele și principiile tratării fracturilor de platou tibial este asemănător ca alte fracturi articulare. Acestea sunt : reconstrucția suprafeței articulare și aliniamentul tibiei la axul membrului. Stabilizarea fracturii se poate face cu ajutorul unei plăci cu șuruburi, doar cu șuruburi sau cu o fixare externă. Tehnica se poate alege în funcție de tipul fracturii și gradul de separare. În final este tratată refacerea țesuturilor moi dar și repararea ligamentelor extra și intraarticulare.

Pentru protecția afectării minime a țesuturilor moi și a osului, incizia la nivelul tegumentului pentru fracturile platoului tibial trebuie realizate în plan longitudinal și cât mai aproape de linia mediană a membrului. Incizia poate avea formă de S sau L și centrul său pe epifiza proximală a tibiei.

Majoritatea fracturilor de platou tibial sunt la nivelul lateral al genunchiului, se folosește o incizie parapatelară laterală.

În cazul fracturilor mediale, se aplică o incizie parapatelară medială sau postero-medială. Aceste incizii sunt folosite în cazul fracturării ambilor condili pentru a ușura procedura de reconstrucție. Când s-a ajuns la nivelul capsulei este folosită artrotomia ce poate fi verticală sau submeniscală.

Prin ambele metode se pot vizualiza componentele fracturii iar fragmentele care sunt înfundate pot fi ridicate. Fracturile mediale ale platoului pot fi abordate printr-o incizie separată, între gastrocnemian și semimembranos iar apoi între ligamentul medial colateral și ligamentul oblic posterior.

Poziția pacientului

În cazul în care pacientul a suferit o fractură la nivelul anterior al genunchiului, acesta trebuie poziționat în decubit dorsal cu un suport sub genunchi. La fracturile mediale, este necesar ca pacientul să adopte poziția de decubit ventral.

Artroscopia

În cazul fracturilor tip Schatzker I, II și III este recomandată artroscopia. Rolul acesteia este acela de a diagnostica și de a evalua corect starea suprafeței articulare, a ligamentelor încrucișate și a meniscurilor; este de asemenea utilizată și pentru a monitoriza reducerea fracturii.

Fracturile produse prin energii mari (Schatzker IV și VI) sunt asociate cu lezarea părților moi, rupturilor capsulare și extensia fracturii.

Fracturile de tip I – cu separare, pot fi tratate prin reducere închisă și folosirea șuruburilor. Artroscopia permite debridarea fragmentelor libere din articulație și repararea meniscurilor. La fracturile de tip II și III, fragmentele cu înfundare pot fi readuse la poziția normală printr-o fereastră corticală, sub confirmare artroscopică.

H http://www.nlm.nih.gov/medlineplus/ency/imagepages

Opțiuni de implant

Plăci și șuruburi

Plăcile au doua întrebuințări când sunt utilizate în tratamentul fracturilor de platou tibial. Acestea pot acționa ca și scut împotriva forțelor sau pentru neutralizarea forțelor de rotație. Deoarece în jurul tibiei – partea proximală este un înveliș subțire de țesuturi moi, sunt folosite plăci mai subțiri.

În ultimii ani, au fost folosite plăci introduse percutanat, care sunt mult mai bine tolerate de pacienți și țesuturile moi nu mai sunt îndepărtate.

Dacă o fractură este instabilă, este recomandată folosirea a două plăci în cazul fracturilor ambilor condili. Unii medici chirurgi au relatat faptul că aplicarea a două plăci pot duce la creșterea complicațiilor a zonelor moi. Aceste complicații pot fi rezultatul agentului traumatic al fracturii ce produce mai multe leziuni a părților moi. Rolul plăcilor este de a uni cele două componente ale fracturii cât și de suport al segmentului osteocondral.

Șuruburile pot fi folosite în unele situații fără placă. În cazul unor fracturi simple, cu deplasare, ce se reduc anatomic prin mijloace închise sau în cazul fracturilor cu înfundare, pot fi folosite șuruburi pentru stabilizarea fracturilor.

Fixarea externă

Fixatoarele externe pot fi poziționate transversal, astfel încât fragmentele fracturate să fie fixate sau să intersecteze genunchiul în așa fel încât să poată fi folosit ligamentotaxisul. Un aspect foarte important este plasarea șurubului la 10-14 mm sub suprafața articulară pentru evitarea penetrării bursei sinoviale posterioare. Poziționarea șurubului în acest mod are ca scop minimalizarea dezvoltării artritei septice datorată infectării traiectului șurubului.

Avantajele fixării externe sunt acelea că permit o stabilitate foarte bună în cazul lipsei părților moi sau substanței osoase, este posibilă și corectarea unor deformări și controlează compresia exercitată pe fragmentele fracturii.

http://ajs.sagepub.com/content/1735/F2.large.jpg

Tratamentul postoperator

După intervenția chirurgicală, genunchiul trebuie protejat cu ajutorul unei orteze. Cu toate acestea, majoritatea medicilor chirurgi promovează avantajele mobilizării precoce a genunchiului dupa fracturile de platou tibial. Mișcările pasive continue pot fi începute din prima zi postoperatorie și amplificate în limita posibilului.

Pentru o mai bună recuperare, este nevoie de fizioterapie asistată care constă în mișcări active ale genunchiului și exerciții cu greutăți.

Dacă pacienții care au suferit intervenția chirurgicală au fixatoare externe, recuperarea se amână la 4-6 săptămâni după operație; fixatorul fiind îndepărtat după efectuarea unei radiografii.

Complicații

În cazul fracturilor de platou tibial, complicațiile pot apărea indiferent de metoda aleasă (ortopedică sau chirurgicală). Majoritatea complicațiilor în tratamentul ortopedic sunt datorate repausului prelungit și pot duce la anchiloza articulară, laxitatea și artroza severă.

Complicațiile severe apar în cazul în care a fost realizată o intervenție chirurgicală a fracturii și se manifestă cu infecții. Factorii care favorizează infecțiile sunt alegerea unui moment inoportun pentru realizarea intervenției și abordarea incorectă a țesuturilor moi. De asemenea, si folosirea fixatoarelor pot conduce la infecția tijei si sunt întălnite cam la 30% din cazuri.

Infecțiile pot fi superficiale, care apar în 40% din cazuri și pot fi și profunde care apar la 10% din cazuri. Aceste infecții pot conduce la artrită septică dacă între tijă și capsula articulară a genunchiului există comunicare.

2.4 ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI BIOMECANICA ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI

Una dintre principalele articulații ale membrului inferior, este articulația genunchiului. Greutatea corpului este preluată de această articulație și fiind mai puțin protejată comparativ cu alte articulații, are mai mult de suferit. În această zonă, apar mult mai ușor traumatismele, procesele inflamatorii și tumorale.

Scheletul genunchiului

Scheletul genunchiului este format din suprafețe articulare ce aparțin epifizei superioare a tibiei, epifizei inferioare a femurului și a patelei – un os sesamoid ce se articulează doar cu femurul; epifiza superioară intră în contact și cu epifiza superioară a fibulei.

Oasele genunchiului sunt structuri dure ce permit corpului să se miște iar articulațiile ghidează mișcările.

Epifiza proximală a tibiei

Tibia este osul gambei, ce este așezat medial; acesta are o formă de prismă la nivelul diafizei și se dilată la nivelul epifizei distale și proximale (acestea intrând în componența articulației genunchiului). Epifiza proximală a tibiei este alungită în sens transversal și are doi condili : medial și lateral. Condilii formează platoul tibial deoarece au fața superioară comună și o circumferință.

Platoul tibial este format din două suprafețe articulare ce au ca și corespondență condilii femurali.

http://www.bartleby.com/107/illus257.html

Epifiza distală a femurului

Epifiza inferioară a tibiei are formă cuboidă și este alcătuită din doi condili; aceștia sunt separați anterior de suprafața patelară (o depresiune articulară superficială) iar posterior delimitează fosa intercondiliană; fosa este limitată superior de o proeminență denumită și linia intercondiliană.

Condilii nu sunt perfect paraleli iar pe pereții acestora se inseră ligamentele încrucișate ale genunchiului. Fiecare condil este susținut de epicondili.

Suprafața articulară a epifizei inferioare ocupă fața anterioară, inferioară si posterioară a condililor și este acoperită de un cartilaj gros de 2-3 mm.

Rotula

Rotula sau patela, este un os scurt, turtit și pereche, ce este situat în interiorul tendonului mușchiului cvadriceps. Aceasta este orientată cu baza în sus și cu vârful în jos. Fața anterioară este convexă iar fața posterioară este destinată articulației femurului; are două margini – medială și laterală și este proeminentă în regiunea anterioară a genunchiului, putând fi palpat.

http://www.sogab.com.br/anatomia/patela.jpg

Epifiza proximală a fibulei

Fibula este un os lung, pereche ce este torsionat pe axul său. Capul fibulei este reprezentat de epifiza proximală și prezintă pe fața medială o față articulară pentru tibie. Mușchiul biceps se inseră pe capul fibulei și acesta este legat de corp printr-un col ce este înconjurat lateral de nervul peronier.

Tibia and Fibula (1)

Mijloace de unire