ROLUL KINETOTERAPIEI ÎN RECUPERAREA DEFICIENȚELOR POSTURALE [302094]

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTURI MONTANE

PROGRAMUL KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ

ROLUL KINETOTERAPIEI ÎN RECUPERAREA DEFICIENȚELOR POSTURALE

Coordonator științific: Absolvent: [anonimizat]

2020

CUPRINS

INTROCUCERE

Kinetologia este un termen creat de Dally în anul 1857 și reprezintă o știință care se ocupă cu studiul mișcării. [anonimizat]: [anonimizat].Kinetologia terapeutică este cunoscută acum ca și kinetoterapie.

Kinetoterapia reprezintă terapia prin mișcare. Această terapie are o [anonimizat] 5000 [anonimizat] i le aduceau exercițiile de mișcare pentru refacerea stării de sănătate. Se consideră că o [anonimizat], a luat naștere odată cu apariția omului. [Orțănescu.D;Pârvulescu.V.,1998, pag.7-16]

Afecțiunile aparatului locomotor sunt caracterizate de o [anonimizat], ceea ce explică de ce în tratament se intersectează mai multe specialități medicale.

[anonimizat], [anonimizat], corectarea și recuperarea unor deficite funcționale ce se pot dezvolta în toate stadiile de evoluție a [anonimizat], kinetoterapiei.

[Kiss.I.,2002, pp.1]

[anonimizat],presupune o preocupare atât pentru recuperarea funcțională a coloanei cât și pentru corectarea morfologică.Calitățile de funcție și morfologie ale coloanei sunt puse în raport cu starea celorlalte componente de vecinătate (membre,bazin.),acesta la un loc cu raportarea la sfera somato funcțională generală a corpului, reprezintă un lucru important ce este rezolvat de kinetoterapie.

[anonimizat],acest tratament duce la îndepărtarea algiilor.[anonimizat],dar și preventiv datorat reeducării staticii locale.

Mijloacele pentru tratarea cifozei și a afecțiunilor datorate tulburărilor de statică a vertebrală sunt variate.[anonimizat]-un complex proces de recuperare pentru a putea ameliora și îndepărta tulburările statice.[Dumitru.D.,1981,pp.106]

[anonimizat].În cele ce urmează vom defini tot mecanismul implicat afecțiune și vom demonstra utilitatea programului kinetic conceput.

[anonimizat] implicați în procesul de recuperare.

IPOTEZA LUCRĂRII

Pentru efectuarea cercetării s-a plecat de la necesitatea de a face o cât mai bună evaluare a eficienței metodelor și tehnicilor aplicate în recuperarea cifozei având astfel posibilitatea de a identifica și aplica metodele și mijoacele kinetoterapeutice pentru a obține o evoluție favorabila în ceea ce privește ameliorarea deficienței .

CAPITOLUL I FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

I.1. Elemente de anatomie și biomecanică a coloanei vertebrale

I.1.Generalități asupra coloanei vertebrale.

Coloana vertebrala este o parte componentă a scheletului axial al corpului. Prezintă o structură complexa rezultată din succesiunea vertebrelor și discurilor intervertebrale. De ea sunt legate toate celelalte segmente ale trunchiului (toracele si bazinul), precum și craniul, membrele superioare și inferioare. Ea protejează sistemele de comunicare ale organismului și face posibila atât mobilitatea,cât și stabilitatea corpului.

Coloana vertebrala la adult este constituita din 24 vertebre libere – 7 cervicale, 12 – toracale, 5 – lombare, sacrul format din 5 vertebre sacrale concrescute si coccisul format din 2 – 4 vertebre coccigiene.[Ștefaneț.M.,2007,pp.81]

O vertebră este formată, din:

Corpul vertebrei

Arcul vertebral;

Pediculul vertebral

Gaura Vertebrală

Fig 1- Caractere generale ale vertebrei[Cioroiu.S.G.,2008, pp.28]

1.Corpul vertebral esta localizat în partea anterioară și se leagă de arcul vertebral prin pediculii vertebrali;

2.Arcul vertebral se află posterior și formează peretele posterior al găurii vertebrale. Este alcătuit din următoarele elemente anatomice:

Apofiza spinoasă: proeminentă posterioară ce poate fi palpată;

Apofizele transverse care sunt două proeminente laterale ce pleacă de pe părțile laterale ale arcului vertebral;

Apofize articulare care sunt în număr de patru, două superioare și două inferioare.

3.Pedicului vertebral este reprezentat de cele două punți care unesc extremitatea fiecărui arc vertebral cu corpul vertebrei.Suprapunerea a două vertebre delimitează gaura intervertebrală prin care trece nervul spinal;

4.Gaura intervertebrală este delimitată înainte de corpul vertebrei, înapoi de arcul vertebral iar pe laturi de către pediculii vertebrali. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale i-a naștere canalul vertebral ce adăpostește măduva spinării. [Cioroiu.S.G.,2008, pp.29]

TIPURI DE VERTEBRE

Vetebrele Cervicale

Astfel, vertebrele cervicale au un proces spinos scurt și cu vârful bifid; procesele transversare sunt perforate la baza lor de către găurile transversare, prin care trec vasele vertebrale – și au vârful împărțit într-un tubercul anterior (rudiemnt de coastă) și unul posterior; fețele articulare au fețele articulare dispuse aproape în plan transversal.[Albu.I., Georgia.R.,2014,pp.79]

Fig 2- Vertebrele Cervicale Atlas și Axis [Netter.F.H.,2013, pp.15]

Vertebrele Toracale

Corpul vertebral este alungit antero-posterior, pe părțile laterale prezintă două scobituri articulare; una superioară și alta inferioară; pe coloană în totalitate, scobitura superioară a corpului unei vertebre delimitează cu cea inferioară a corpului vertebrei de deasupra ei o suprafață articulară pentru capul coastei.Apofiza spinoasă este triunghiulară și are o direcție înapoi și în jos.

Apofizele transverse au pe fața lor anterioară o fețisoară articulară corespunzătoare pentru tuberculul coastei iar apofizele articulare sunt orientate în plan vertical. [Raveica.G., 2004.pp46]

Fig 3- Vertebrele toracale [Netter.F.H.,2013, pp.147]

Vertebrele Lombare

Prezintă anumite particularitati morfologice determinate de rolul functional pe care îl îndeplinesc: corpul este voluminos, cu diametrul transversal mai mare decât cel ventro-dorsal; orificiul vertebral este mai larg decât cel al vertebrelor toracale si are o forma triunghiulara; apofiza spinoasa de forma patrulatera; apofizele articulare sunt situate în plan sagital, unde la cele superioare suprafetele sunt orientate medial, iar la cele inferioare lateral.[Ștefaneț.M.,2007,pp.84]

Fig 4- Vertebră Lombară [Netter.F.H.,2013, pp.148]

CURBURILE COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală este mediană ,lungă, și posterioară. Ea reprezintă circa 40% din lungimea totală a corpului.Are lățimea maximă este la baza sacrului de 11 cm., diamertul sagital maxim la nivelul ultimei vertebre lmbare de 7 cm.

Coloana vertebrală prezintă mai multe curburi dispuse în plan sagital și frontal. Curburile pot fi orientate fie cu convexitatea înainte și poartă numele de lordoze, fie cu convexitatea înapoi și poartă numele de cifoze. [Raveică.G.,2004, pp.51]

Curburile în plan sagital:

Coloana verbrală (Figura 5) prezintă în plan sagital 4 curburi fiziologice;

Curbura toracală – cu concavitatea posterior (cifoză dorsală)

Curbura lombară – cu concavitatea anterior (lordoză lombară);

Curbura sacro-coccigiană – cu concavitatea posterior (cifoză sacro-coccigiană);

Curbura cervicală – cu concavitatea anteriore(lordoză cervicală).

Fig.5- Coloana Vertebrală- vedere laterală [Cioroiu.S.G.,2008, pp.36]

Curburile în plan frontal:

Coloana verbrală prezintă în plan frontal 3 curburii fiziologice care sunt mult mai accentuate decât cele în plan sagital, acestea sunt următoarele:

Curbură cervicală – cu convexitatea la stînga;

Curbura dorsală – cu convexitatea la dreapta;

Curbură lombară – cu convexitatea la stînga

[Raveică.G.,2004, pp.52]

Fig.6- Coloana Vertebrală[Netter.F.H.,2013, pp.146]

I.2. Articulațiile coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. De aceasta se leagă toate celelalte segmente, care alcătuiesc trunchiul și tot de aceasta se articulează membrele superioare și inferioare.

Coloana vertebrală conferă direcția de mișcare și simetria corpului facând posibilă atât mobilitatea, cât și stabilitatea corpului.Coloana vertebrală este alcătuită din suprapunerea vertebrelor aceasta este alcatuită din 334 de suprafețe articulare, 24 de discuri intervertebrale și 365 ligamente cu 730 inserții musculare. [Neciu.G., 2005,pp.71]

Fig.7- Articulațile coloanei vertebrale[Netter.F.H.,2013, pp.151]

Articulațiile coloanei vertebrale (Figura 7)

Articulațiile corpilor vertebrali:

1.Suprafețele articulare sunt oferite de fețele superioare și inferioare ale corpurilor vertebrale acestea sunt ușor concave, iar între aceste suprafețe osoase se află discurile vertebrale

2.Discurile intervertebrale sunt formate dintr-o porțiune periferică(inelul fibros) și o porțiune centrală(nucleul pulpos).Inelul fibros este alcătuit din lame de fibre conjunctive care iau naștere profund pe zona compactă osoasă ,rezistența acestuia crescând de la centru spre periferie.Nucleul pulpos are carcteristica unui gel care pierde apă acesta iși reduce fluiditatea în raport direct cu presiunea ce se execută asupra lui.

Articulțtiile apofizelor articulare – aceste articulații permit alunecarea suprafețelor articulare una pe cealaltă datorită faptului că sunt plane.

Articulațiile lamelor vertebrale – aceste articulații sunt unite prin ligametele galbene care prin structura lor permit apropierea și depărtarea lamelelor vertebrale una față de cealată.

Articulațiile apofizelor spinoase – ligamentele interspinoase și ligamentul supraspinos unesc între ele apofizele spinoase, aceste ligamente au un rol bine determinat în zona cervicală datorită faptului că acestea mențin capul și gâtul pasiv pentru a nu se flexa înainte.

Articulațiile apofizelor transverse – ligamentele intertransverse ajută la unirea apofizelor transverse.

Articulația occipito-atlantoidă – articulația occipito-atlantoidă este o diartroză bicondiliană,suprafețele articulare ale acesteia sunt reprezentate de cei doi condili occipitali care privesc în jos ,înainte și înafară acesita au formă convexă și cele două cavități glenoide ale atlasului care au formă concavă.Suprafețele articulare sunt acoperite de un strat subțire de cartilaj hilian și sunt unite între ele printr-o capsulă subțire, întărită de două ligamente, anterior și posterior.

Segmentul motor al coloane vertebrale este format din:

Discul intervertebral și ligamentele sale;

Găurile de conjugare;

Articulațiile interapofizare;

Apofizele spinoase cu ligamentele lor.

Partea care este mai puțin mobilă dar solidă și prezintă puține inserții musculare este reprezentată de partea anterioară a segmentului motor în timp ce partea posterioară a segmentului motor are multe inserții musculare fiind principalul element motor al coloanei vertebrale.

[Neciu.G., 2005,pp.71-72]

I.3 Mușchii coloanei vertebrale

Cunoscuți ca extensori, mușchii șanțurilor vertebrale sunt mușchii profunzi, fusiformi, de dimensiuni și orientări diferite, grupați de Braus în patru sisteme: inter-spinos, inter-transversar, transversospinos și spinotransversar. Au rol în menținerea poziției verticale a trunchiului, în extensiile dorsale și laterale ale coloanei vertebrale și în rotația acesteia

Sistemul interspinos cuprinde mușchi scurți, situați între apofizele spinoase ale vertebrelor din regiunile: cervicală, toracică și lombară ( mușchii interspinoși) Sunt mușchii profunzi și contribuie la extensia coloanei vertebrale.

Sistemul intertransversar cuprinde următorii mușchii:

mușchii intertransversari, mici, legând apofizele transversare între ele. Sunt preponderent dezvoltați în regiunile cervicală și lombară;

mușchiul iliocostal, format din trei porțiuni: iliocostalis lumborum, cae are originea pe apofizele spinoase ale ultimilor vertebre lombare, sacru și crestele iliace și inserția pe ultimele șase coaste; iliocostalis thoracis, cu originea pe ultimele șase coaste și inserția pe primele șase coaste și iliocostalis cervicis, cu originea pe coastele III – VI și inserția pe tuberculii posteriori ai apofizelor transverse ale vertebrelor cervicale III –VII;

mușchiul longissimus, cu trei porțiuni: mușchiul thoracis, care are originea pe apofizele lombo – sacrale, creasta iliacă și ligamentele sacro – iliace, și inserția pe apofizele transversale ale vertebrelor lombare și toracice și pe coaste;

mușchiul longissimus cervicis, cu originea pe primele șase vertebre toracice și inserția pe apofizele transverse ale ultimelor cinci vertebre cervicale și mușchiul longissimus capitis, cu originea pe apofizele transverse ale ultimelor vertebre cervicale și ale primelor vertebre toracice și inserția pe apofiza mastoidiană a osului temporal.

[ E.T. Avramescu, L. Rusu, D. Ciupeanu.,2006,pp.127-128]

Sistemul transversospinos, care constituie masa principală a mușchilor șanțurilor vertebrale. Sunt mușchi fusiformi, cu originile pe apofizele transverse ale vertebrelor, având traiect oblic ascendent. Se inseră pe apofizele spinoase ale vertebrelor de deasupra.

mușchii rotatori scurți se găsesc în regiunea toracică, unde au originile pe apofizele transverse și se inseră pe apofizele spinoase ale vertebrei de deasupra;

mușchiul semi-spinal al capului are originea pe apofizele transverse ale primelor șase vertebre toracice și apofizele articulare ale primelor patru vertebre cervicale, și inserția pe occipital;

mușchiul semispinal al gâtului are originea pe apofizele transverse ale vertebrelor cervicale I – VI și inserția pe apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale II –V;

mușchiul semispinal al toracelui are originea pe apofizele transverse ale vertebrelor toracice VI – X, iar inserția pe vertebrele toracice I –IV și cervicale VI – VII.

Sistemul spinotransversar cuprinde mușchiul splenius, cu originea pe apofizele spinoase ale ultimelor vertebre cervicale și ale primelor cinci toracice și inserția pe jumătatea laterală a liniei nucale superioare și pe fața laterală a apofizei mastoide

[ E.T. Avramescu, L. Rusu, D. Ciupeanu.,2006,pp.127-128]

Fig.8- Mușchii spatelui[Netter.F.H.,2013, pp.167]

Mușchiul trapez

Fiecare mușchi are o forma triunghiulară, ambii având o formă patrulateră.

Origine și Inserții: este pe protuberanța occipitală externă, jumătatea superioară a liniei nucale superioare, ligamentul nucal, procesele spinoase C7-T12 și pe ligamentele interspinoase corespunzătoare; inserția se face pe marginea posterioară a claviculei în treimea laterală, pe marginea medială a acromionului și pe baza superioară a marginii posterioare a spinei scapulei.

Fig.9- Mușchiul Trapez [Enoiu S R, Enoiu R ; Țurcanu F;2009;pp.55]

Raporturi: este așezat superficial, fiind acoperit de piele, acoperă ceilalți mușchi migranți, semispinalul și spleniusul. În apropierea originii sale pe occipital este perforat de nervul occipital mare precum și de artera occipitală.

Marginea lui anterioară delimitează, împreună cu mușchiul sternocleidomastoidian, trigonul supraclavicular. Tot la nivelul gatului, de-a lungul inserțiilor sale și ale mușchiului sternocleidomastoidian, se face inserția lamei superficiale a fașciei cervicale.

Acțiune: după direcția lor, fibrele trapezului sunt de 3 feluri: deșcendente, care ridică umărul cand iau punct fix medial; orizontale, care trag umărul înapoi; așcendente, care trag umărul în jos. În paralizii ale mușchiului, umărul este căzut în jos și înainte, clavicula este proiectată anterior, marginea vertebrala a scapulei este deviată în afară iar bolnavul nu-și poate ridica umărul.

Cand fibrele deșcendente iau punct fix pe scapulă, rotează capul de partea opusă, iar cand fibrele ascendente iau punct fix pe scapulă, intervin în mișcarea de cățărare. Prin contracția simultană a ambilor mușchiu, unctul fix pe scapulă și pe claviculă, se participă la menținerea poziției verticale a capului și la extensia acestuia. [Baciu.C.,1977,pp.112]

Mușchiul Romboid Mic

Are originea pe procesele spinoase ale vertebrelor T1 C6 iar inserția pe marginea medială a scapulei, superior de precedentul, în dreptul spinei scapulei.

Raporturi: ambii sunt acoperiți de mușchii trapez și latissimus dorsi ; acoperă mușchii dințat postero-superior, erector spinal, coastele și spațiile intercostale respective; pot să fie separați între ei printr-un mic spațiu, care alteori poate lipsi, arginile lor fiind intim alăturate, fapt care i-a facut pe unii autori să descrie un singur mușchi romboid. Marginea lor laterală se găseste între dințatul anterior și mușchiul infraspinos situat posterior . Acțiune, este de a apropia umărul de coloană.

[Baciu.C.,1977,pp.113]

Mușchiul ridicător al scapulei

Are originea pe procesele transverse C1-C4 și inserția pe unghiul superior al scapulei.

Raporturi: este acoperit de trapez și de piele; acoperă mușchiul dințat posterior-superior și mușchiul erector spinal; medial vine în raport cu spleniusul gatului și cu romboidul mic iar anterior cu sternocleidomastoidianul, scalenul posterior și mediu. Este vascularizat de aa.subscapulară și cervicală ascendentă. Inervația provine din ramurile anterioare ale C3-C5.

Acțiune: cand ia un punct fix pe coloană, ridică umărul; cand ia punct fix pe scapulă face flexia laterală a gatului. [Baciu.C.,1977,pp.113]

Mușchiul sternocleidomastoidian.

Este situat sub pielea regiunii cervicale în partea antero-laterală.Originea se face prin două fascicule: unul medial ce se prinde pe porțiunea superioară a feței anterioare a manubriului sternal, și unul lateral care se prinde pe marginea superioară și fața anterioară a treimii mediale a claviculei. Cele două porșiuni se unesc, formează un corp muscular unic, care urcă pe partea laterală a gatului și se inseră pe fața laterală a apofizei mastoide și pe jumătatea laterală a linie nucale superioare.

Prin contracția unilaterală se produce o mișcare de înclinare a capului de aceeași parte și o rotație a feței de partea opusă. [Baciu.C.,1977,pp.118]

I.4 Importanța funcțională a coloanei vertebrale.

Rolul de protecție a măduvei

În canalul vertebral se află măduva spinării învelită în trei foițe meningeale. Este evident rolul protector al coloanei vertebrale care este formată, anterior, din suprapunerea corpurilor vertebrale și, posterior, din suprapunerea arcurilor vertebrale. Leziunile la nivelul coloanei vertebrale pot afecta și măduva spinării.

Rol static

În ortostatism coloana vertebrală se comportă ca un ax solid ce susține capul, trunchiul și membrele superioare. De la nivelul coloanei vertebrale se propagă greutatea la pelvis și membre inferioare. Dezvoltarea mai mare a vertebrelor lombare se explică prin acea greutate mai mare pe care trebuie să o susțină.

Exagerarea curburilor sau inversarea lor duce la formarea unor curburi patologice; existența lor pot determina dezvoltarea anormală a organelor din cutia toracică. Aceste currburi patologice pot fi ereditare sau dobândite.

Rol Biomecanic

Coloana vertbrală efectuează mișcări numeroase și variate,mișcarea coloanei rezultă din însumarea mișcărilor vertbrelor între ele.Zonele cele mai solicitate sunt zona lombară și zona cervicală. [Papilian.V.,2003,pp. 23-25]

I.5 Biomecanica coloanei vertebrale.

Mișcările coloanei vertebrale sunt mișcări complexe. Ele se realizează prin cumularea ușoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale (la nivelul discurilor intervertebrale și la nivelul articulațiilor).

Mișcarea de flexie

În mișcarea de flexie, porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos și mușchii spatelui sunt puși sub tensiune. Mușchii care inițiază mișcarea sunt cei ai peretelui abdominal în special dreptul abdominal și cei doi oblici, psoasul iliac și mușchii subhioidieni și sternocleidomastoidienii. Odată inițiată mișcarea, grupul antagonist al flexorilor (extensorii coloanei) intră în acțiune și gradează flectarea trunchiului, învingând forțele gravitaționale.

Mișcarea de extensie

În mișcarea de extensie, porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocată în ultima fază de intrarea în contact a apofizelor articulare și apoi a apofizelor spinoase. Mușchii șanțurilor vertebrale, deci mușchii extensori, sunt cei care inițiază mișcarea, care apoi este controlată de grupul anterior. Mai intervin în extensie și: spleniusul capului, mușchii posteriori ai gâtului, interspinoșii și mușchii sacrospinali.

Mișcarea de înclinare laterală (îndoire)

Această mișcare are maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Mușchii în înclinare sunt: pătratul lombelor, psoasul, intertransversalii și dreptul lateral al capului. Mai pot interveni și mușchii șanțurilor vertebrale și în special sistemul transverso-spinos, sternocleidomastoidianul (STM), scalenii, mușchii cefei, trapezul, marele și micul oblic abdominal.

Mișcarea de rotație (răsucire)

Este maximă în regiunea cervicală. Coloana dorsală se rotează puțin și numai dacă se înclină și lateral. Coloana lombară se răsucește când este în extensie. Mușchii care execută mișcarea sunt: oblicii abdominali, intercostalii, sistemul spino-transvers al mușchilor șanțurilor vertebrale.

Răsucirea de aceeași parte se face prin: marele dorsal, spleniusul, lungul gâtului și micul oblic abdominal. Răsucirea de partea opusă se face prin: spino-transvers și marele oblic abdominal.

[Neciu.G.,2005,pp.81]

I.6 Deficinețele coloanei vertebrale

Deficiența fizică este reprezentată de orice abatere de la normal înforma și funcțiunile organismului, care tulbură creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului, îi modifică aspectul exterior, îi reduce aptitudinile și puterea de adaptare la efortul fizic și scade capacitatea de muncă în grupa mare a deficiențelor fizice se conturează câteva categorii ale căror particularități necesită precizări Acestea sunt diformitatea, infirmitatea și invaliditatea.

Diformitatea este reprezentată de o deformare anormală, necorectibilă și permanentă a unei părți a organismului

Infirmitatea este o deficiență definitivă care nu a putut fi recuperată în totalitate

Invaliditatea  este infirmitatea în care presoana care prezintă dizabilitatea sau deficientul nu-și poate realiza rolul său social, în condițiile unei munci remunerate.

[Mergheș.P, Țeghiu.A.2006,pp.23]

Pozițiile vicioase sau deviațiile la nivelul coloanei vertebrale se întâlnesc la toate categoriile de vârstă, începând cu adolescența, acestea se accentuează din cauza lipsei unei musculaturi suficient de tonificate, a pozițiilor incorecte în bancă și la masa de studiu, a timpului îndelungat petrecut în fața calculatorului etc.

Durerile și. tulburările funcționale nu apar în momentul în care aceste deficiențe încep să se instaleze, dar începe să se modifice aspectul exterior în defavoarea armoniei fizice.

Exercițiile recomandate vizează aparatul osteo-muscular, urmărind corectarea deformaților instalate sau în curs de formare și realizarea obișnuinței de autocontrol pentru menținerea unei ținute corecte. [Engrich.E.,2011,pp.40]

Funcția statică, de susținere a corpului și a segmentelor sale din partea superioară, precum și cea dinamică, de asigurare a mobilității trunchiului, capului și gâtului, conferă coloanei vertebrale o importanță deosebită printre segmentele aparatului locomotor.

Poziția coloanei vertebrale normale în ortostatism nu este rectilinie, ci sinuoasă, ea prezentând în planul antero-posterior o serie de curburi care favorizează menținerea echilibrului acesteia pe bazin și atenuează șocurile pe verticală. [Mergheș.P, Țeghiu.A,2006, pp.29]

În regiunea cervicală coloana vertebrală prezintă o curbură cu convexitatea anterioară, numită lordoză, în regiunea toracală o încurbare posterioară numită cifoză și în regiunea lombară din nou o lordoză.

Atitudinea coloanei vertebrale nu este aceeași la toți indivizii normali, depinzând de vârsta, sexul, profesiunea și starea de oboseală a subiectului. Până la vârsta de 1 an, coloana vertebrală a copilului în poziția șezând este cifotică, în jurul vârstei de 1 an, odată cu ridicarea în ortostatism, apare curbura lordotică, iar la vârsta de 7 ani, coloana vertebrală a copilului devine asemănătoare cu cea a adultului.

La nivelul fiecărei interlinii articulare de la nivelul coloanei vertebrale acțiunea verticală a forței de gravitație este descompusă într-o forță de apăsare perpendiculară și o forță de glisare a vertebrei superioare pe cea inferioară.

Pentru fiecare vertebră această tendință se execută în sensul accentuării curburilor fiziologice.

Curburile își păstrează însă forma și mărimea datorită jocului și tonicității musculare, elasticității ligamentelor și discurilor intervertebrale, precum și datorită îmbinării anatomice.

[Dumitru.D,1981,pp.93]

I.6.1 Deficențele coloanei vertebrale în plan sagital

Deviațiile coloanei vertebrale în plan sagital pot fi de tip lordotic, când convexitatea este orientată anterior, de tip cifotic, când convexitatea este orientată posterior sau de tip cifo-lordotic, când există o combinație între primele două tipuri. [Mergheș.P, Țeghiu.A,2006, pp.30]

După localizare aceste deviații pot fi:

Deviații tipice ale curburilor fiziologice:

Cifoză dorsală

Lordoză lombară

Cifo-Lordoză

Deviații atipice ale curburilor fiziologice:

Spatele plan sau scobit

Cifoză lombară

Cifo-lordoză inversată

Modificări ale întinderii curburilor:

Cifoza totală

Lordoză totală

Cifoza regiunii de trecere dorso-lombară

Deviațile coloanei vertebrale apar la toate vârstele dar cele mai numeroase se pot observa în perioada de crștere.S-a constatat că cifozele apar cu prepondernță la băieți iar lordozele la fete. [Mergheș.P, Țeghiu.A,2006, pp.30]

CIFOZELE

Cifoza(Fig.10) este o deviație a coloanei vertebrale, în plan sagital (antero-posterior), prin exagerarea curburilor normale ale acesteia, cu convexitatea curburii orientată posterior. Există însă, cazuri rare, atipice, când coloana se încurbează invers (cifoza cervicală, sau cifoza lombară).

[Cioroiu S.G .,2012, pp.28]

Fig.10-Atitudine cifotică(vedere sagitală) (1)

Cifozele pot fi tipice atunci când se produc din cauza exagerării curburilor cifotice normale și includ același porțiuni din coloană și atipice toate celelalte.

În funcție de gravitatea lor se pot întalni cifoze funcționale atunci când nu se depistează o modificare morfologică a coloanei și cifoze patologice.[Marcu.V.,1987,pp.132]

Cifozele funcționale sunt deviații tipice ușoare care se instalează încet, prezintă o evoluție de lungă durată și un pronostic favorabil.Cifozele funcționale cuprind 4 forme clinice care sunt reprezentate de : atitudinea cifotică, cifoza habituală,cifoza compensatorie și cifoza profesională.

Atitudinea cifotică- reprezintă de regulă o exagerare a curburii fiziologice toracale care se instlează în perioada de creștere.Cauza principală a acesteia o reprezintă tulburarea capacității de sprijin a coloanei vertebrale care se datorează unei slabe musculaturii a spatelui sau a unui control nervos insuficient.

Cifoza habituală și cea profesională acestea se datorează unor atitudini cifotice necorectate la timp care au determinat modificări de structură la nivelul apartului de sprijin.

Cifoza compensatorie- este o deviație secundară a coloanei vertebrale care apare din nevoia compensării unei curburii lordotice primare care a ajuns la un anumit stadiu de dezvoltare.

[Mergheș.P, Țeghiu.A,2006, pp.31-32]

Cifozele funcționale se pot corecta ușor uneori doar prin îndepărtarea cauzei care le-a produs.Cifozele funcționale se pot corecta prin probe funcționale,dacă nu sunt tratate acestea pot determina modificări în structura coloanei devenind patologice. [Marcu.V.,1987,pp.133]

Cifozele patologice sunt deviații mai grave ale coloanei vertebrale,care prezintă modificări profunde de formă, și structură. Aceste deviații sunt cauzate de mecanisme de producere bine precizate, care apar sub o multitudine de forme, necesitând un tratament complex, susținut și individualizat.

Cifozele patologice se pot structura asfel:

Cifoza congenitală apare de regulă în urma unor malformații la nivelul corpilor vertebrali, a articulațiilor intervertebrale sau la nivelul coastelor.

Cifoza rahitică se întâlnește în special în regiunea lombară acesta apare simultan cu alte semne și simptome ale acestei boli ca deformații ale capului, toracelui, abdomenului sau membrelor inferioare. Această cifoză este nedureroasă, mobilă, accentuată la așezarea pe scaun și se ameliorează sau dispare în poziția stând..

Cifoza paralitică apare ca urmare a distrugerii neuronilor motori din coarnele anterioare ale măduvei de către virusul poliomielitic, agentul patogen al paraliziei infantile. Aspectul acestui tip de cifoză este foarte divers și poate afecta diverse grupe musculare. Evoluția acestei cifoze este gravă, putând duce chiar la prăbușirea coloanei.

Cifoza traumatică apare în urma unui accident, la nivelul coloanei vertebrale care produce după un anumit interval de timp un proces de rarefiere osoasă, proces care scade rezistența vertebrelor și duce la turtirea lor.

Cifoza pottică (post TBC) apare în urma distrugerii unuia sau mai multor corpi vertebrali sub acțiunea bacilului Koch. Corpii vertebrali afectați se turtesc și se prăbușesc anterior, pe când arcurile vertebrale, rămase intacte, sunt împinse posterior, dând naștere cifozei pottice.

Cifoza reumatică în forma ei cea mai gravă este întâlnită în cursul spondilartropatiei anchilozante și are o evoluție progresivă și ireversibilă datorită osiflcării ligamentelor și formării unor punți osoase între vertebre. [Mergheș.P, Țeghiu.A,2006, pp.32-33]

LORDOZELE

Lordozele sunt deviații în plan sagital ale coloanei vertebrale, cu convexitatea îndreptată anterior. Există în mod normal două curburi lordotice (fiziologice): una în regiunea cervicală și una în regiunea lombară. Când afirmăm însă că cineva are o lordoză nu facem referire la curburile fiziologice, ci la deviațiile de la normal ale acestor curburi, fie ca grad de încurbare, fie ca întindere, fie ca localizare. [Antonescu.D, Ovezea.A.,1993,pp.127]

Cauzele care produc lordozele pot fi reprezentate de:

cauzele interne și externe comune tuturor deviațiilor coloanei vertebrale

cauze specifice sau predispozante: tipul morfologic infantil, sexul feminin, poziția prea înclinată a bazinului, abdomenul proeminent, de fapt în lordoze înclinarea bazinului și respectiv tendința de orizontalizare a sacrului este prezentă în marea majoritate a cazurilor

De regulă lordozele sunt deviații primare ale coloanei vertebrale și mai rar deviații secundare sau compensatorii ale cifozelor sau ale altor deformații ale corpului.

[Antonescu.D, Ovezea.A.,1993,pp.127]

Ca și în cazul cifozelor, vom împărți lordozele în două categorii: funcționale și patologice.

Lordozele funcționale prezintă aceleași caractere comune cu ale cifozelor din grupa celor funcționale. Ca și manifestare clinică vom observa aceeași asemănare între lordoze și cifoze.

Atitudinea lordotică este în majoritatea cazurilor o exagerare a curburii fiziologice normale lombare care se hipercorectează la mișcarea de flexie a trunchiului. Această deviație se întâlnește cu precădere la copiii de vârstă școlară mică și la preșcolari, la copiii grași sau obezi și la fete în perioada pubertară.

Lordozele habituale și profesionale au aceleași cauze favorizante și predispozante ca în cazul celor de atitudine. Atitudinile lordotice menținute perioade îndelungate duc la apariția unor modificări în structura aparatului de sprijin, ceea ce are drept consecință reducerea mobilității coloanei.

Lordozele compensatorii sunt încurbări secundare ale coloanei verterbale care încearcă să restabilească echilibrul perturbat al acesteia. Ele pot compensa o cifoză, o luxație congenitală de șold etc.

Lordozele patologice pot fi și ele de cauză diversă

Lordozele congenitale sunt datorate malformațiilor osoase de la nivelul arcurilor vertebrale și mai ales de așa numitele „sacralizări" sau „lombalizări" ale vertebrelor.

Lordozele rahitice sunt localizate cel mai frecvent în regiunea lombară sau toraco-lombară, au o mobilitate bună și se compensează în timp cu o curbură cifotică.

Lordozele paralitice se produc prin pareze sau paralizii ale musculaturii abdominale. Au o evoluție rapidă și gravă datorită alterării pronunțate a staticii și dinamicii coloanei vertebrale.

Lordozele miopatice sunt deviații care apar datorită proceselor de atrofie musculară caracteristice miopatiilor.

Lordozele traumatice sunt datorate microtraumatismelor repetate care determină un proces de alterare a discului intervertebral.

Lordozele reumatice sunt determinate de durerile și contracțiile musculare din faza acută a reumatismului. [Mergheș.P, Țeghiu.A,2006, pp.33-34]

I.6.2 Deficențele coloanei vertebrale în plan forntal

SCOLIOZA

Scoliozele(Fig.11) sunt deformații ale coloanei în plan frontal, care prezintă una sau mai multe curbări. în funcție de convexitatea curburii scoliozele pot fi simple (în „C") spre dreapta sau spre stînga, sau, compensate, ori în „S" precizarea direcției fiecărei convexități localizarea fiind strict necesară.în vederea sporirii eficienței tratamentului este necesară o diagnoză clară și exactă a scoliozei, a evoluției, a echilibrării sau compensării acesteia.

Scoliozele neechilibrate păstrează potențialul evolutiv, iar fără realizarea echilibrului corectarea devine aproape imposibilă. [Marcu.V.,1987, pag147]

Figura 11 – Scolioză(2)

Din punct de vedere etiologic și structural scoliozele pot fi funcționale și patologice.

Scoliozele funcționale sunt reprezentate de curburile în plan frontal ale coloanei vertebrale care corectează sau hipercorectează prin proba funcțională și nu necesită modificări morfologice în structura intrinsecă a vertebrelor sau a celorlalte elemente paravertebrale. Acestea deficiențe, sunt mai întâlnite la fete, avînd cauze diferite. Din categoria scoliozelor funcționale fac parte următoarele deficiențe :

Scolioza habituală de obișnuință sau de deprindere, apare datorită menținerii atitudinii vicioase asimetrice, a unei atitudini șoldii,care se întalnește frecvent la tinere, ori a purtării unei greutăți predominant într-o singură mînă (servieta, spre exemplu) ;

Scolioza profesională este determinată de poziția asimetrică ce caracterizează unele profesiuni sau unele activități sportive (de exemplu : scrima) ;

Scolioza statică care apare din cauza inegalității lungimii membrelor inferioare, prin bascularea laterală corespunzătoare a bazinului. Aceste scolioze pot apare și în cazurile luxațiilor congenitale coxo-femurale, unilaterale.

Scolioza nou-născutului se produce din cauza eventualelor poziții asimetrice a fătului în ultima perioadă a vieții intrauterine.

Scoliozele patologice sunt mai grave, presupun modificări structurale ale coloanei vertebrale și prezintă numeroase probleme în corectare,și în tratament în general. Scoliozele patologice se datorează unui proces morbid local și au o evoluție mult mai gravă, de multe ori coloana vertebrală este fixata în încurbare. Cele mai frecvente forme de scolioze patologice sunt ;

Scolioza congenitală, provocată de o serie de anomalii ale vertebrelor, dintre care tasarea laterală a vertebrei L5 și a blocului vertebral din segmentul este considerată tipică.

Scolioza rahitică, se produce din cauza tulburărilor în metabolizarea calciului, se evidențiază către vîrsta preșcolară, atunci cînd presiunea pe corpurile vertebrale crește. [Marcu.V.,1987, pag148]

I.7 Cifoza adolescentului

Cifoza (Figura.12) reprezintă o curbare antero-posterioara a coloanei vertebrale toracale. Un anumit grad de cifoza este normal, dar termenul de "cifoza" se refera în general la o curbare exagerată, cu mai mult de 50 de grade. Această deformație poartă și numele de cocoașă. [Nemeș.D,Cațan.L.,2013, pp,61]

Figura 12 – Cifoza(3)

Atitudinea cifotică este des întîlnită în perioada pubertară și în adolescență, puseul de creștere din aceste perioade favorizînd apariția acesteia. Deficiența se caracterizează printr-o încurbare a coloanei vertebrale, cu convexitatea orientată posterior și o gîrbovire a spatelui. Capul și gîtul sînt înclinate înainte, omoplații depărtați și desprinși, toracele înfundat, abdomenul supt, bazinul înclinat înapoi, genunchii în flexie.

Conturul corpului prezintă curburi și unghiuri mai accentuate. Corectarea acestei atitudini se realizează corectînd mai întîi deficiențele segmentare, în special cifoza, aceasta fiind elementul determinant al atitudinii defectuoase. [Marcu.V.,1987, pp.128]

Clasificarea cifozelor

Cifozele sunt clasificate în funcție de anumite criterii unele dintre acestea fiind comune tuturor deficiențelor fizice altele apațin de carcateristicile specifice ale deviației vertebrale.

După localizare cifozele se clasifică asfel:

Cifoza dorsală – este o accentuare a curburii coloanei vertebrale din regiunea toracală.Este ce-a mai frecvent întâlnită deviație a coloanei coloanei.

Cifo-lordoza – este cauzată de o accentuare a celor două curburi verterbale(cifoza toracala și lordoza lombară) care se compesează reciproc.

Cifoza lombară și inversiunea vertebrală sunt deficiențe apărute prin retroversia bazinului,compensate dorsal

Cifoza cervicală este inversarea curburii lordotice cervicale.

Cifoza totală este “continuarea” cifozei dorsale și lombare și este asociată cu înfundarea toracelui.Este o cifoză lungă, datorată relaxării musculaturii și a ligamentelor.

[Cioroiu.S.G.,2012,pp.28]

După lungimea segmentului deviat, cifozele pot avea lungimi diferite:

Scurte – Când se localizează doar la câteva vertebre.

Medie- Când cuprind un număr mai mare de vertebre, acestea fiind cele mai întalnite.

Lungă- Care curpinde un număr mare de vertebre.

Cifoze totale- care cuprinde întreaga coloană vertebrală.

Forma curburii este condiționată mai ales de întinderea cifozei, cele scurte au un aspect angular cele mijlocii o formă rotunjită,iar cele lungi iau un aspect oval.Cifozele mijlocii dar mai ales cele scurte și accentuate se compensează de obicei prin intermediul curburilor lordotice de mărime și grad corespunzător poziționate fie deasupra fie dedesuptul cifozei pe care o compesnează.În acest caz cifozele sunt deviații primare iar lordozele sunt deviații secundare.

În funcție de momentul apariției cifozele se împart în:

Cifoze primare care apar primele acestea sunt determinate de cauze proprii și au o evoluție de sine stătătoare

Cifozele secundare acestea sunt determiante de cele primare apărând deci după acestea și având rol compensator de reechilibrare[Antonescu.D,Ovezea.A,1993,pp.94-95]

După etiologie, cifozele se clasifică asfel:

Cifozele funcționale sunt deviații tipice ușoare care au un început greu de precizat și o evoluție lentă.Acestea sunt provocate de modificări funcționale ale coloane vertebrale care produc o capacitate scăzută de sprijin și unele mici modificări de formă și structură a oaselor articulaților și mușchilor.Acestea se impart în:

Cifoza habitatuală și cea profesională sunt rezultatul unor atutidinii cifotice netratate la timp datorate menținerii timp îndelungat a unei poziții cifotice în situații obijnuite zilnice sau profesionale.Asfel în timp apar modificări de structură la nivelul elementelor ce compun aparatul de sprijin.

Cifoza compensatorie este o deviație secundară care apare ca o compensare și echilibrare a unei curburii lordotice primare ajunse la un anumit stadiu de dezvoltare.Aceasta se localizează mai ales în regiunea dorsală inferioară dar poate apărea și în alte zone.

[Antonescu.D,Ovezea.A,1993,pp.95-97]

I.7.1 Etiopatogenie (cauze, mecanisme, anatomie patologică)

Etiologie

Etiologia cifozelor este vastă, cuprinzând cauze multiple, unele predispozante:

Congenitale: defect de formare a corpilor vertebrali, malformații vertebrale cu caracter familial;

Neuro-musculare: afecțiuni neurologice, tumori medulare, siringomielie;

Posttraumatice (tasări vertebrale în urma unor accidente, fracturi sau contracturile din tetanos sau epilepsie);

Boli genetice ale scheletului (osteocondrodistrofii);

Postinflamatorii: morbul lui Pott (tuberculoza osoasă), precum si spondilita anchilozantă, care la adult, este una din cauzele cele mai frecvente ale cifozelor cervico-dorsale progresive si ireductibile;

Boli metabolice (rahitismul, osteomalacia, osteoporoza); [Nemeș.D,Cațan.L.,2013, pp,63]

Mecanisme etiopatogenice

Factorii care pot determina apariția unei cifoze la nivelul coloanei vertebrale sunt multipli. Uneori ei sunt cunoscuti (congenitali, traumatici, infecțioși, tumorali, etc),însă de cele mai multe ori aceștia sunt necunoscuți.

Cercetările științifice au condus la evidențierea acestor factori:

factorii genetici (predispozitie familială);

factori metabolici, pot altera formarea țesutului care constituie scheletul de rezistență al corpilor vertebrali în anumite boli (maladia Scheuermann);

Factori de deficiență a sistemului de echilibru;

Asimetrii constituționale;

Factorul biomecanic, este prezent în evoluția tuturor deformațiilor vertebrale;

Procesul de creștere a organismului contribuie îin mod esențial la evoluția tuturor deformărilor vertebrale.

Anatomie patologică

Din punct de vedere anatomo-patologic, cifozele pot fi:

Cifozele tipice sau comune atunci când se produc prin exagerarea curburilor cifotice normale (dorsală sau sacro-coccigiană);

Cifozle atipice, când se produc prin exagerarea altor curburi decât a celor normale (lombară sau cervicală).

Cifoza dorsală se compensează superior prin înclinarea înainte a gâtului și capului, iar inferior prin accentuarea curburii lombare.

Omoplații sunt îndepărtați de torace (omoplați « în aripioare ») prin întinderea mușchiului trapez și a romboizilor și prin scurtarea marelui pectoral.

Toracele este înfundat și umerii aduși înainte. [Nemeș.D,Cațan.L.,2013, pp,64-65]

I.7.2 Simptomatologie si examen clinic

Din punct de vedere clinic, în cazul cifozelor nu putem discuta despre o regulă generală în ceea ce privește simptomatologia acestor deviații vertebrale. Asfel, fiecare tip de cifoză în parte, prezintă atât semne subiective, cât și obiective diferite de ale celorlalte.

Există totuși câteva simptome și semne obiective pe care le întâlnim în mai multe cazuri și anume durerea, iși face prezența la nivelul curburii și pe apofizele spinoase ale vertebrelor. Ea se resimte la palpare, dar mai ales la percuție și durerea în coloana vertebrală este însoțită, de contractura mușchilor lungi ai spatelui și de o oarecare rigiditate în mișcări.

Pacienții care suferă de cifoză au umerii căzuți anterior,iar musculatura spatelui și a abdomenului prezintă hipotonie. [Antonescu.D,Ovezea.A,1993,pp.98]

Deviația cifotică imprimă întregului corp o atitudine cifotică globală, caracterizată printr-o mare încurbare a coloanei vertebrale și „o gârbovire" a întregului spate. Capul și gâtul se înclină mult înainte, umerii sunt aduși mult în față, pieptul este turtit sau înfundat, abdomenul este uneori supt, alteori balonat. Bazinul este puțin înclinat, iar membrele inferioare sunt drepte sau ușor flectate din genunchi.

Deviațiile cifotice se pot accentua progresiv, trecând de la o cifoză cu un grad redus de curbură, la una cu o curbură accentuată, ele se pot limita doar la elementele coloanei vertebrale, constituind cifoze propriu-zise, sau pot afecta și alte elemente anatomice ale spatelui (coaste, omoplați, mușchi), constituind spatele cifotic.

Cifozele, trebuie diferențiate de atitudinea cifotică. în cazul căreia curbura se redresează în decubit ventral sau se hipercorectează la contracția voluntară a musculaturii spatelui. în cazul în care nu se poate corecta astfel, denotă faptul că avem de-a face cu o cifoza rigidă sau fixă.Trebuie eliminate toate cauzele miopatiilor care predomină la nivelul musculaturii trunchiului.

[Cioroiu.S.G,2012, pp. 31-32]

II. ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETÃRII

II.1 Data,locul și subiecții cercetării

Programul de recuperare a fost efectuat la Red Gym. Experimentului a fost efectuat pe doi subiecți suferind de atitudine cifotică. Tratamentul a fost început la data de 10 martie 2019 și s-a finalizat la data de 20 mai 2019.

II.2. Aparate Instalații și materiale

Pentru aplicarea programului de recuperare s-au utilizat următoarele materiale: banca;gantere, benzi elastice,aparate specifice de dezvoltare musculară.

II.3. Metode de cercetare

2.3.1. Metoda studiului de caz

Principala sa caracteristică este aceea că verifică o ipoteză. Metoda cazului este denumită astfel de cel ce este considerat părintele ei, Roger Mucchielli, și este utilizat într-o mulțime de domenii, unde calitatea relațiilor interumane are o deosebită semnificație.

Tehnica analizei cazului se aplică cu succes in condițiile colaborării a diverși specialiști, ceea ce in domeniul educațional școlar presupune implicarea corpului profesoral, diriginți, conducerea unităților și inspectoratelor școlare – în unele situații – familie, medici, psihologi etc.

Cu privire la viabilitatea studiului de caz, GORDON W. Allport apreciază că …”dacă e făcut corect, produsul e relevator. Făcut prost, devine cronologie fără sens, o confuzie între fapte și ficțiune, între presupuneri și interpretare eronată”.

Metodologic vorbind, studiul de caz seamănă cu metoda biografică și aceasta pentru că …”studiul de caz, luat în forma sa pură, face parte din arta biografiei”. Studiul oricărui caz, pornește de la premiza că personalitatea umană este unică, originală, irepetabilă, prin urmare configurarea ei bio-psiho-socială la un moment dat trebuie să fie rezultatul unui studiu special, al unui studiu asupra cazului.

Desigur că, într-o asemenea concepție, oricine poate deveni “un caz”, în funcție de scopul urmărit de autorul investigației. Cu toate acestea, este necesar să specificăm, citîndu-l pe Roger Mucchielli, că “nu orice situație ar putea constitui un caz” și că un caz “bun” trebuie să indeplinească următoarele condiții:

să fie autentic, adică situația să fie concretă;

să presupună urgența intervenției, adică sa fie realmente o situație – problemă;

să fie centrat pe preocupările subiecților (e vorba de subiecți în raport cu care trebuie să se adopte o soluție);

să fie complet, total, adică să conțină absolut toate informațiile de care este nevoie pentru rezolvarea lui.

Pentru a nu aluneca în pseudoștiință, autorul unui studiu de caz trebuie să se asigure asupra validitătii interpretărilor sale, ceea ce se poate realiza respectând următoarele condiții recomandate de Gordon W. Allport:

sentimentul de certitudine subiectivă;

conformitatea cu faptele cunoscute;

experimentarea mentală – încercând a se imagina evoluția cazului în absența interpretărilor;

forța predictivă;

acordul social;

coerența internă.

În ansanblu, un studiu de caz cuprinde, cu necessitate, următoarele momente:

A. Diagnosticarea cazului, adică identificarea, determinarea și definirea lui concretă în vederea stabilirii unor măsuri de intervenție pe direcția ameliorării sau rezolvării situației respective.

B. Alegerea, optarea pentru o alternativă sau alta de acțiune, de rezolvare a cazului, deci intervenția deciziei.

C. Conceptualizarea cazului, adică extragerea unor concluzii generale sau învățăminte sau teze cu caracter de mare generalitate, care pot fi utilizate în explicarea sau în rezolvarea și a altor situații, a altor cazuri, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cel discutat.

2.3.2. Metoda cazului – cercetare descriptivă

Aspectul acestei metode, se regăsește sub forma studiului de caz, utilizată ca un instrument de cercetare discriptivă a unui individ, program, instituție, structură socială, structură economică, etc.

Demersul cerecetării în aplicarea metodei cazului, nu este riguros standardizat, fiecare caz având specificacitatea si originalitatea sa, în funcție de domeniul studiat. Demersul cercetării se realizează, din aproape în aproape prin pași succesivi ai cunoașterii.

Primul pas constă în definirea și descrierea situației prezente. Al doilea pas, realizează acumularea informațiilor de bază, despre cazurile posibile care pot determina situația dată. Aceste informații, se referă la cele mai diverse aspecte, informatorii fiind aleși din personalități diferite. Al treilea pas, constă din formularea ipotezelor, verificarea acestora, eliminarea cauzelor de eroare, reexaminarea anumitor situații sau aspecte. Ultimul pas, în cercetarea cauzistică, este acela al reducerii ipotezelor la una sau două verificarea lor, formularea concluziilor și recomandărilor, in vederea remedierii deficiențelor.

Avantajul acestei metode constă în faptul că, oferă noi idei și ipoteze din sfera de apartenență a cazului. Această metodă este larg utilizată în activitățile de perfecționare a cadrelor de specialitate, în activitățile pedagogice, în vederea stimulării gândirii și formulării de ipoteze noi, privind diferite aspecte ale realității înconjurătoare, precum și a întregii activității a ființelor vii.

Datele menționate anterior sunt completate cu date de observație dar și cu date obținute prin metoda convorbirii. Convorbirea a fost de tip neformal, semistandardizat și a vizat o serie de date obiective, subiective și deprinderi de deprinderi de conportament: vârsta, sexul, experiența motrică anterioară, efortul fizic anterior, antecedente patologice personale, probleme curente de sănătate.

2.3.3. Metoda observației

Observația reprezintă contemplarea intenționată a unui obiect , document,fenomen sau proces și are ca scop culegerea de date concrete a caror analiză ștințifiică sa permită generalizarea.[Turcu.I.,2007,p.66] .

Aplicarea metodei obserației pe parcursul lucrării a stat la baza investigațiilor funcționale, pentru a stabili ceea ce s-a considerat a fi important de consemnat în fișa subiectului.

De asemenea, a fost utilizată și pentru a stabili cauzele ce au produs modificari față de parametrii cunoscuți și în plus, a dus și la formarea unor obiective pentru etapele următoare ale programelor de tratament.

2.3.4. Metoda convorbirii

Această etapă completează interviul anamnestic are un caracter de psihodiagnosticare și de multe ori terapeutic. In ambele cazuri ea reprezintă un ansamblu de comunicări între pacient si kinetoterapeut.

Obiectivele convorbirii anamnestice se referă la:

controlul, verificarea, analiza și interpretarea datelor psihomotrice;

depistarea datelor și informațiilor ce nu pot fi obținute prin alta modalitate;

raționalizarea și sitematizarea aspectelor dominante obținute din datele culese;

furnizarea de date pacientului intervievat, în vederea cunoașterii de sine a personalității, precum și relația acestuia cu realitatea înconjurătoare.

Convorbirea anamnestică, poate însă să nu conducă la rezultatele scontate, datorită în special subiectivității pacientului a subiectivității pacientului anchetat. Pentru această convorbirea trebuie să se încadreze in anumite limite, pentru a nu distorsiona culegerea informațiilor .

Elemente comune oricărei convorbiri ar fi: vârsta, starea de sănătate, traumatisme sau accidente, situația familiala, activitatea în afara profesiunii proprii; perspectivele în anii următori; legăturile sentimentale si afective; eșecuri și umilințe; aspirații si imbolduri; concepția despre viata; emoțiile trăite de pacient înainte, in timpul si după programul kinetic, contribuie la încrederea în forțele proprii.

2.3.4. Metoda experimentului propriu- zis

Metoda experimentală reprezintă un sistem complex de cunoaștere a realității care verifică o relație propusă (față de ipoteză) dintre două fenomene prin care provocarea și controlul acestora de catre experimentator.(Turcu,I.,2007,p.112)

În cadrul experimentului a fost observat pacientul din punct de vedere somatic și funcțional cât și impactul pe care il are traumastismul asupra acestuia și programul de recuperare la care a fost supus.

2.3.5. Metoda grafică

Metoda statistică reprezintă totalitatea procedeelor ,tehnicilor și principilor utilizate pentru efectuarea observării fenomenelor sociale de masa ,prelucarea datelor obținute prin observare și pentru analiza și interpretarea rezultatelor care permit finalizarea procesului de cunoaștere statică prin examinarea expresiilor numerice generalizatoare obțiunte în urma procesului de prelucrare(Turcu.I.,2007,p.139).

Această metodă a constat în reprezentarea grafică a parametrilor folosiți și a indicilor măsurați pe baza acestora.

2.3.6 Metoda experimentului

Metoda experimentală reprezintă un sistem complex de cunoaștere a realității care verifică o relație presupusă (dată de ipoteză) dintre două fenomene, prin provocarea și controlul acestora de către experimentator . Experimentul este o producere sau modificare intenționată a fenomenului cu scopul de a-l studia în condiții mai favorabile

Experimentul presupune o stare activă a subiectului unei cercetări implicând o activitate metodică și orientată spre scopul precis de verificare a unei ipoteze.

Experimentul este o activitate complexă cu caracter premeditat care se desfășoară pe baza unui raționament logic și care urmărește producerea unui fenomen în condițiile dorite de cercetător.

Principiul general în cadrul unui experiment îl reprezintă provocarea modificării unei situații (stimul) și urmărirea efectelor acesteia asupra comportamentului.

În cadrul desfășurării unui experiment, răspunsurile subiecților depind de stimulul aplicat precum și de personalitatea subiecților (Paul Fraisse).

Factorul manipulat de către experimentator se numește variabilă independentă, iar factorul modificat de către variabila independentă se numește variabilă dependentă. (Turcu.I.,2007,p.116).

II.4 Testarea și măsurarea kinetică

Primul și ultimul act al medicului și kinetoterapeutului în procesul asistenței de recuperare funcțională este evaluarea. Inițial evaluarea este necesară pentru aprecierea deficitului ce urmează a fi recuperat și a restantului funcțional pe care se bazează capacitățile și activitățile pacientului, iar în

final evaluarea apreciază rezultatele obținute prin aplicarea programului de recuperare și concluzionează asupra măsurilor care se mai impun, eventual, în continuare.

“Eficiența individualizării tratamentului, rezultată din selecționarea, dozarea, ritmicitatea, secvențialitatea și asocirea mijloacelor, este evaluată printr-un sistem de măsurare și evaluare”

(Cordun M.,1999, pp.59)

2.4.1 Bilanțul articular

Bilanțul articular reprezintă măsurarea amplitudinilor de mișcare în articulații, în toate direcțiile. Amplitudinea de mișcare articulară exprimă modul de mobilizare a unui segment și nu gradul de mișcare. În termeni anglo-saxoni este cunoscută sub forma ”range of motion”.

Tendințele moderne ale evaluării mișcării unei articulații sunt de a nu pune accentul pe gradul de mobilitate din considerentul că acesta nu dă suficiente date despre starea structurilor implicate în mișcarea articulară și implicit, despre cauzele limitărilor acesteia.

(Balint.T.,2007,pp.10)

Flexia trunchiului

Definirea mișcării: mișcare prin care peretele abdominal se apropie de fața anterioară a coapselor.

Valoarea normală: 60-1050 (Magee), 80-900 (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în ortostatism.

Poziția finală: trunchiul trebuie să realizeze o flexie atât cât membrele superioare atrase de forța gravitațională atârnă (cad) libere pentru a evita astfel întinderea ischiogambierilor și flexia genunchilor.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: sagital.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului este plasat la nivelul SIAS.

Brațul fix perpendicular pe linia medioaxilară a trunchiului.

Brațul mobil urmărește linia medioaxilară a trunchiului și direcția de deplasare a trunchiului în flexie.

Extensia trunchiului

Definirea mișcării: mișcarea prin care trunchiul se deplasează în plan posterior.

Valoarea normală: 250 (Chiriac), 20-300 (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în șezând.

Poziția finală: realizarea mișcării până la limita aparițiilor mișcărilor de substituție.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: sagital.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului este plasat la nivelul SIAS.

Brațul fix perpendicular pe linia medioaxilară a trunchiului.

Brațul mobil urmărește linia medioaxilară a trunchiului și direcția de deplasare a trunchiului în extensie.

(Balint.T.,2007,pp.36-37)

Rotația trunchiului

Definirea mișcării: mișcare care se realizează în jurul unui ax ce trece prin vertebrele toracice.

Valoarea normală: 450 (Chiriac), 35-500 (Magee), 30-450 (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în șezând, cu membrele superioare flectate la 900, coatele extinse.

Poziția finală: : rotația trunchiului din articulația dorso-lombară fără participarea coloanei cervicale

Determinarea planului în care se execută mișcarea: transversal.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului este plasat la nivelul părții superioare a capului, respectiv la nivelul vertexului.

Brațul fix urmărește linia imaginară a vârfului nasului.

Brațul mobil urmărește mijlocul distanței dintre cele două brațe, care trebuie să rămână paralele pe tot parcursul mișcării, fără participarea capului.

(Balint.T.,2007,pp.38-40)

2.4.2 Bilanțul muscular

Testing-ul muscular manual este o metodă de examinare obiectivă a aparatului neuro-mio-artro-kinetic și este folosit pentru determinarea gradului de forță musculară, “slăbiciunea” musculară putând fi rezultatul unei patologii diverse.

Rezultatele obținute prin această testare reprezintă baza unei planificări terapeutice corespunzătoare. Prin retestare se apreciază progresul-staționarea-regresul pacientului (P-lui) și se evaluează procedurile kinetice folosite. Informațiile furnizate de această testare sunt deosebit de importante pentru stabilirea restantului funcțional al P-lui (care este nivelul activităților motrice pe care le mai poate performa) și pentru eventualele indicații în vederea suplinirii funcțiilor pierdute .

(Chiriac.M.,2000,pp.9)

Flexia trunchiului

Amplitudinea normală de mișcare articulară: Mișcarea propriu-zisă de flexie a trunchiului se realizează până când omoplații se ridică (se desprind) de pe planul mesei de tratament.

Testare:

F5. P-ul în DD, mâinile la ceafă (pentru a preîntâmpina ca P-ul să-și “tragă” capul cu mâinile, acestea se pot poziționa la ureche – vezi poza alăturată);

Se cere P-lui să execute flexia trunchiului până la eliberarea omoplaților de pe suprafața mesei (eventual cu o mână, Kt-ul controlează această decolare a omoplaților).

F4. Aceeași poziționare pentru P. și Kt. ca și la F5 (DD), dar acum brațele P-lui sunt înainte (vezi poza de mai jos, stânga) sau încrucișate la piept (poza de mai jos, dreapta);

P-ul execută flexia trunchiului pe aceeași amplitudine ca și la F5 (eliberarea completă de pe masă a omoplaților).

F3. La fel ca la F5, dar brațele P-lui sunt ușor flectate (paralele cu corpul).

Se poate executa, după caz o dublă stabilizare, atât pentru pelvis, cât și pentru membrele inferioare.

F2. P-ul în DD, brațele ușor desprinse (abia ridicate) de pe pat; stabilizările se fac ca și la F3.

Flexia trunchiului se execut pn la decolarea spinelor omoplatului.

F1-0. P-ul în DD; Kt-ul stă lateral, la nivelul abdomenului.

Determinarea contracției mușchilor drepți abdominali se face, prin palparea peretelui abdominal, de o parte și alta a liniei albe, în timp ce P-lui i se cere să tușească sau să expire rapid

(Chiriac.M.,2000,pp.112)

Extensia trunchiului

Amplitudinea normală de mișcare articulară: Coloana toracică – se îndreaptă (dispare cifoza). Coloana lombară – 25.

Testare:

F5-4. P-ul în DV, membrele superioare ușor ridicate de pe masă (ușor extinse); eventual mâinile se duc la ceafă (coatele lateral).

Kt-ul stabilizează cu o mână pelvisul (eventual se stabilizează suplimentar la nivelul gleznelor, cu o chingă sau prin atârnarea unei contragreutăți), iar cu cealaltă mână aplicat pe zona caudală toracică opune rezistență mișcării.

P-ul extinde coloana lombară până când partea caudală a toracelui se ridică de pe masă (se decolează ombilicul de pe masă).

Decelarea F5 de F4 nu se face prin test de rupere, ci opunându-se aproximativ aceeași rezistență mare, diferențierea se va face prin faptul că la F5 mișcarea de extensie lombară se va executa rapid, imediat după comandă, cu ridicarea în viteză a trunchiului și cu menținerea cu ușurință a poziției finale.

F3. P-ul în DV, brațele abduse la 90 sau mâinile la ceafă;

Kt-ul stabilizează cu o mână pelvisul și cu cealaltă MI-le, la nivelul gleznelor, presând în jos (înspre masă).

P-ul execut extensia coloanei lombare i toracale pe toat amplitudinea

F2. P-ul în DV, mâinile ușor ridicate de pe masă;

Kt-ul face contraprize cu ambele mâini, ca și la F3

F1-0. P-ul în DV;

Kt-ul efectuează palparea “în masă” a muchilor extensori paravertebrali lombari și toracali, de-o parte și alta a coloanei vertebrale.

[Chiriac.M.,2000,pp.115-117]

Rotația trunchiului

Amplitudinea normală de mișcare articulară: 45.

Testare:

Mușchi principali: oblicii interni și externi abdominali.

Poziția fără gravitație: subiectul în șezând.

F1: se palpează mușchii pe partea laterală a trunchiului

F2: din poziția fără gravitație se execută rotația trunchiului.

F3:din poziția antigravitațională, subiectul execută rotația trunchiului. Stabilizarea se realizează la nivelul picioarelor.

F4: respectând aceeași poziție se opune o rezistență ușoară prin încrucișarea membrelor superioare la nivelul umerilor.

F5: Rezistența mai mare este obținută prin ducerea mâinilor la ceafă.

Substituții: rotația capului, înclinarea trunchiului.

[Balint.T.,2007,pp.46]

2.4.3 Teste specifice realizate

Metoda „Indicele degete – sol”:

Această metodă de evaluare a mobilității presupune măsurarea distanței dintre degetul mijlociu al mâini și sol când este adoptată poziția aplecat. O mobilitate considerată normală presupunea ca distanta dintre cele două repere sa fie de 10 centimetri, iar o mobilitate bună este atunci când degetul atinge solul.

Fig.13 -Metoda „Indicele degete – sol”

Test mobilitate laterală a trunchiului

Execuție: îndoirea trunchiului lateral se măsoară distanța pe care o parcurg vârfurile degetelor din poziția verticală până în poziția de îndoire (în cm). Acest test mai poate măsura capacitatea de extensie a mușchilor drepți și a mușchilor oblici ai abdomenului. Testul se aplică pe ambele părți.

[Fargo.M;Pop.S.,2008,pag 54]

Fig.14 –Test mobilitate laterală a trunchiului

Măsurători somatoscopice

Perimetrul toracic se masoara cu banda metrica, având palmele la ceafa sau bratele laterale. Pâna la 9 – 16 ani la fete și la baieti banda metrica este plasata în spate sub unghiul inferior al omoplatilor si în fata sub aureola nervoasa, iar la fete la nivelul articulatiei coastei a noua cu sternul supramamar. Diferenta dintre aceste valori extreme ne arata elasticitatea toracelui. Ea este in medie de 7 cm, atingând valori mai mari la persoanele ce practica sporturi ce solicit a respiratia toracala.

(Moldovan.E.,2012,pp.59)

II.5 Prezentarea pacienților

II.6 Programul de exerciții kinetoterapeutic

A.Streching

Ex.1 Din așezat se execută aplecarea capului în lateral stg/dr cu mâna și menținere 15 sec.

Fig.15 Exercițiu de streching pentru cifoză

Ex.2 Din așezat se execută aplecarea capului înainte cu mâna și menținere 15 sec.

Fig.16 Exercițiu de streching pentru cifoză

Ex 3. Din stând aplecat cu brațul întins se execută împingerea capului spre în jos. 10 rep-15 sec.

Fig.17 Exercițiu de streching pentru cifoză

Ex 4.Din stând cu brațul îndoit la 90 de grade și sprijinit de stâlp se execută o roție ușoară sper exterior. 10 rep-15 sec

Fig.18 Exercițiu de streching pentru cifoză

Ex5.Din stând cu brațele îndoit e la 90 de grade și sprijinite de stâlpi se execută o ușoară împingere spre înainte. 10 rep-15 sec

Fig.19 Exercițiu de streching pentru cifoză

Ex 5. Din culcat dorsal cu boss-ull ball sub zona toraco-lombară se menține poziția. 10 rep – 15 sec

Fig.20 Exercițiu de streching pentru cifoză

B.EXERCIȚII KINETOTERAPEUTICE

Ex.6 Din stând cu spatele la perete și brațele îndoite la 90 de grade se efectuează ridicarea brațelor prin lateral sus. 2×15 rep.

Fig.20 Exercițiu kinetoterapeutic pentru cifoză

Ex.7 Din stand cu bratul întins si cu palma care prinde un elastic se efectuează tragerea brațului până la îndoirea acestuia la 90 de grade . 2×15 rep.

FigFig.21 Exercițiu kinetoterapeutic pentru cifoză

Ex.8 Șezând cu mâinile pe șold răsucire în culcat înainte cu sprijin pe palme , o dată cu ridicarea unui picior întins înapoi sus . 2×15 rep.

Fig.22 Exercițiu kinetoterapeutic pentru cifoză

Ex9. Mers pe vîrfuri cu mîinile pe câp încleștate și întoarse cu palma în sus, coatele trase înapoi.- 2×15 rep.

Fig.23 Exercițiu kinetoterapeutic pentru cifoză

Ex 10. Înainte culcat cu brațele în prelungirea trunchiului cu un baston ținut de capete extensia trunchiului cu ridicarea brațelor ducerea bastonului peste omoplați cu coatele îndoite inspirație revenire cu expirație. 2x 15 rep.

Fig.24 Exercițiu kinetoterapeutic pentru cifoză

Ex 11. Din culcat facial cu abdomenul pe fitball și brațele indoite la 90 de grade cu 2 gantere de 3 kg în mână se execută flexia- extensia brațelor. 2×15 rep.

Fig.25 Exercițiu kinetoterapeutic pentru cifoză

Ex 12 . Din stand cu coatele pe fitball se menține poziția. 3 x45 sec.

Fig.26 Exercițiu kinetoterapeutic pentru cifoză

Ex 13. Din poziție de patrupedie se execută ducerea brațului si a piciorului opus înainte și revenire. 2×15 rep.

Fig.

Fig.27 Exercițiu kinetoterapeutic pentru cifoză

C.EXERCIȚII SPECIFICE DE FORȚĂ

Ex.14 Din culcat facial pe bancă se execută flexia-extenția brațelor. 2×15 rep

Fig.28 Exercițiu de forță pentru cifoză

Ex.15 Din stand la aparatul de forță se execută flexia-extenția brațelor cu menținerea poziției 5 secunde și revenire. 2×15 rep

Fig.28 Exercițiu de forță pentru cifoză

Ex 16 .La aparatul de forță se execută tracțiunii asistate.

Fig.29 Exercițiu de forță pentru cifoză

CAPITOLUL III.PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA STATISTICĂ A REZULTATELOR CERCETĂRII

III.1. Prezentarea și interpretarea rezultatelor cercetării

În urma aplicării programului de kinetoterapie care a vizat tratamentul atitudinii cifotice a doi subiecții, rezultatele tratamentului vor fi evidențiate prin evalurarea kinetică la sfârșitul procesului de tratament care ne-a demonstrat ameliorarea parametrilor vizați.

Perimetrul toracic

Graficul 1- Testing perimetru toracic

La testarea inițială a perimetrului toracic efectuată la începutul programului kinetoterapeutic pacienta P.D a înregistrat o valoare de 84 de cm a perimetrului toracic în timp ce pacienta A.C a prezentat o valoare de 89 de cm a perimetrului toracic acest fapt fiind datorat atitudini cifotice prezentate la examenul somatoscopic realizat înaintea începerii programului kinetoterapeutic. Dupa parcurgerea programului de tratament la efectuarea testării finale s-au înregistrat rezultate pozitive ale parametrilor vizați asfel că pacienta P.D a prezentat o îmbunătățire a perimetrului toracic cu 2 cm reusind să ajunga la valoarea de 86 cm iar pacienta A.C a reusit să își îmbunătățească valoarea perimetrului toracic cu 3,5 cm ajungând la o valoare de 92,5 cm.

Testul Indice-Sol

Graficul 2- Testul Indice-Sol

La testarea inițială pentru testul indice sol realizat la începutul programului kinetoterapeutic pacienta P.D a înregistrat o valoare negativă de+3cm a mobilității coloanei acest fapt fiind datorat atitudinii cifotice în timp ce pacienta A.C a prezentat o valoare de +1cm.

La testare finală ambii subiecții au prezentat valorii pozitive ale parametrilor vizați asfel că pacienta P.D a reuși să își îmbunătățească mobilitatea coloanei vertebrale cu 9 cm ajungand la finalul programului de tratament să înregistreze la testul Indice –Sol o valoare de -6 cm în timp ce pacienta A.C a reusit să își îmbunătățească mobilitatea coloanei vertebrale cu aceiasi valoare ca a colegei respectiv 9 cm ajungând la o valoare de -8 cm aceste rezultate fiind datoarate în mare parte programului de exerciții de streching care au favorizat relaxarea muschilor tensionați.

Testul mobilității laterale a coloanei

Graficul 3- Testul Mobilității laterale a coloanei

La testingul mobilității laterale a coloanei s-au înregistrat rezultate pozitive ale parametrilor vizați, dacă la testarea inițială pacienta P.D a obținut o valoare a mobilității laterale de 4 cm după parcurgerea programului kinetoterapeutic aceasta și-a îmbunătățit valoarea inițială a mobilității laterale cu 5 cm ajungand să prezinte la testarea finală o valoare de 9 cm .

Pacienta A.C a prezentat o valoare de 3 cm la testare inițială aceasta reusind după parcurgerea programului de tratament să își înbunănătățească mobilitatea laterală cu 4 cm ajungând la o valoare de 7 cm a mobilității laterale a coloanei vertebrale.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRII

Comparând rezultatele inițiale cu cele finale am constatat că s-au obținut rezultate pozitive în ceea ce privește parametrii testați: perimetrul toracic și mobilitate articulară a coloanei.

Efectuând înaintea fiecărei ședințe de kinetoterapie programul specific de streching am favorizat relaxarea musculaturii tesionate datoarată atitudinii cifotice.

După parcurgerea programului kinetoterapeutic mobilitatea coloanei vertebrale s-a îmbunătățit cu 5%

Programul de tratament a fost compus din exerciții de streching ,exerciții kinetoterapeutice și de forță care au ajutat la o ameliorare mai rapidă a afecțiunii.

Perimetrul toracic a fost îmbunătăți în primul rand datorită exercițiilor specifice de forță.

RECOMANDĂRI

1.Pentru evitarea recidivei atitudini cifotice se recomanda efectuarea unui program de forță adecvat de mini 2 ori pe săptămână

Se recomandă efectuarea unei bune pregătiri a organismului pentru efort înaintea realizării exercițiilor kinetoterapeutice și de forță.

Se recomandă realizarea exercițiilor de streching în fiecare zi pentru o menținere cât mai bună a elasticității musculare.

BILBLIOGRAFIE

Adrian N., Ionescu A., Mazilu, V., – 1968- Cresterea normala si dezvoltarea armonioasa a corpului, Editura CN pentru EFS,

Albu.C.,Vlad.T.,Albu.A.,- 2004- Kinetoterapie Pasivă, Ed.Polirom ,Iași

Albu.I., Georgia.R-2014-Anatomie Clinică,Ed All București

Antonescu D, Ovezea A, Corneliu O – Corectarea coloanei vertebrale, Editura Medicală,București,1993.

Baciu C. – Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport- Turism,București,1977.

BUZESCU A., SCURTU A.L. – Discipline anatomie- cursurile practice, București,1996

Cioroiu S.G. – Esențial în Anatomie și Biomecanică,Editura Univeristății din Brașov, 2006.

Cioroiu S.G. – Hidrokinetoterapia deficiențelor fizice.Editura Universității Transilvania din Brașov, 2012.

Dumitru.D-1981-Ghid de reeducare funcțională Ed Sport Turism Bucuresti

Engrich E. – Kinetoterapia pe întelesul tuturor,Editura Medicală,București, 2011.

Engrich E. – Kinetoterapia pe întelesul tuturor,Editura Medicală,București, 2011

Enoiu S .R. , Enoiu R, Țurcanu F, – Musculație, Editura. Universității Transilvania din Brașov, 2009.

Frank H. Netter – Atlas de anatomie a omului,Ed. Medicala CALLISTO , București ,2013

Gugu-Gramatopol.C.L –Tehnici de reeducare neuromotorie-Suport de curs 2014

Kisner C, Allen L, Colby -Therapeutic exercise:foundations and techniques-5th ed. 2000

Kiss.I-2002- Fizio-kinetoterapia și recuperarea medicală îna facețiunile aparatului locomotor Ed.Medicală București

Marcu V. – Masaj și Kinetoterapie,Editura Sport și Turism, București,1983.

Mergheș P, Țeghiu A. – Gimnastică medicală pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice, Editura.Miron, Timișoara,2006.

Neciu,G. – Biomecanica în Educatie Fizica si Sport, Editura Fundația România de Maine, 2005

Papilian V- Anatomia Omului Vol I Aparatul locomotor, Editia a-XI-a Edituara All , București,2003.

Raveică G. – Anatomia aparatului locomotor și elemente de anatomie topografică, Bacău, 2004.

Sbenghe T-Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare.Editura Medicală ,București;1987

Stefaneț M-2007-Anatomia Omului,Ed.Poligrafic Medicina,Chișinău

ANEXE

Fig .30 Accord pacienta P.D

Fig .31 Accord pacienta A.C