Rolul Jocului Didactic In Dezvoltarea Prescolarului
PLANUL LUCRĂRII
ARGUMENT…………………………………………………………………………………… 4
Capitolul I. Considerații generale
I.1. Conceptul de joc, caracteristici, clasificări
I.2. Funcțiile jocului
I.3. Relația dintre joc și învățare
Capitolul II. Jocul în dezvoltarea preșcolarului
II.1. Profilul psihologic al vârstei preșcolare
II.2. Teorii despre joc
II.3. Jocul în cadrul alternativei educaționale Planul Jena
Capitolul III. Rolul jocului didactic în dezvoltarea preșcolarului
III.1 Jocul didactic în dezvoltarea limbajului la vârsta preșcolară
III.2 Jocul didactic ca formă de organizare a activităților matematice în
grădiniță
III.3. Jocul didactic în fixarea și sistematizarea cunoștințelor despre natură
III.4. Folosirea jocurilor didactice în activitățile muzicale
III.5. Jocurile didactice pentru dezvoltarea motricității
Capitolul IV. Studiu experimental privind organizarea și desfășurarea
jocurilor didactice matematice în învățământul preșcolar
IV.1. Organizarea cercetării
IV.1.1. Ipoteză, obiective, eșantioane
IV.1.2. Metodologia cercetării
IV.1.3. “Învățăm jucându-ne”
IV.2. Rolul educatoarei în pregătirea, conducerea și îndrumarea jocului
IV.3. Strategii de realizare a jocului
Concluzii și propuneri
Anexe
Bibliografie
ARGUMENT
In contextul actual de regândire a structurii și conținutului întregului sistem al învâțământului preuniversitar, în perspectiva reformei, se pune problema relației de continuitate între învâțământul preșcolar și cel primar, gimnazial și cel liceal. Astfel, fiecare din noi, cadre didactice, trebuie să se implice, prin competență și experiență acumulată, să se considere un agent al reformei.
În prezent, starea de „pregătire psihologică” prin care este asigurată integrarea și adaparea copilului la mediul școlar,este rezultatul întregii activități din grădiniță.
Pregătirea preșcolarului pentru clasa pregătitoare se constituie ca un obiectiv major pentru fiecare educatoare, de aceea în gradiniță se depune efort pentru asigurarea climatului educativ propice acestui deziderat.
Didactica moderna se bazează pe racordarea acțiunilor instructiv-educative la nevoile copiilor, pe considerarea particularităților de vârstă și individuale ca indicator obiectiv prioritar.
Cunoașterea copilului trebuie considerată-punctul de plecare în orice acțiune formativă.
Strategia individualizării educației și învățământului nu-și poate dovedi menirea decât pe baza unei bune cunoașteri a copilului.
Proiecția personalității copilului începe in fragedă copilarie. Învățământul preșcolar deschide porțile spre cultură și descifrează direcțiile dezvoltării copilului.
Această deschidere și proiectare pe care o face grădinița, în calitate de continuatoare a operei formative a familiei, nu poate fi rezultatul unei simple inspirații, ci ea presupune cu precădere studierea și cunoasterea personalității copiilor.
În grupa mare , accentul cade pe sarcinile formative care vizează dezvoltarea operațiilor intelectuale și a dragostei față de învățătură, față de cunoaștere a copiilor.
Atingerea acestor scopuri și obiective vor avea eficiență maximă daca intreg procesul instructiv-educativ din gradiniță va fi axat pe creearea unei admosfere ludice propice dezvoltării preșcolarului..
“Jocul este activitatea umană conștientă; are caracter universal, permanent și polivalent” (Florica Mitu, Ștefania Antonovici, “Metodica activităților de educarea limbajului în învățământul preșcolar”)
Jocul didactic este acea formă de activitate atractivă și accesibilă copilului prin care se realizează o bună parte din sarcinile educaționale în instituțiile preșcolare. În primul rând, fiecare joc didactic trebuie să-i instruiască pe copii, să le consolideze și să le precizeze cunoștințele despre lumea înconjurătoare.
În cadrul jocului didactic se îmbină armonios elementul instructiv și exercițiul cu elementul distractiv. Învățând prin joc, copilul trebuie să se distreze în același timp, adică să se joace. Împletirea în jocul didactic a elementului distractiv cu cel instructiv duce la apariția unor stări emoționale complexe care stimulează și intensifică procesele de reflectare directă și mijlocită a realității. Jocul didactic pentru a rămâne joc, trebuie să conțină elemente de așteptare, de surpriză, de comunicare între copii. Toate acestea fac ca aspectul instructiv să se îmbine cu cel distractiv. Valoarea practică a jocului didactic constă în faptul că în procesul desfășurării lui, copilul are posibilitatea să își aplice cunoștințele, să-și exerseze priceperile și deprinderile ce s-au format în cadrul diferitelor activități.
Jocul didactic este subordonat pedagogului, este creat de el, face parte din fondul influenței lui pedagogice și influențează conținutul activității intelectuale a copilului. El ne ajută să organizăm activitatea intelectuală a copilului în forme cât mai plăcute, atrăgătoare, accesibile și de o vădită eficiență. Jocurile didactice sunt un mijloc de influențare a senzațiilor și percepțiilor. La vârsta preșcolară, copilul distinge cu greu culorile și nuanțele asemănătoare, cu tendința de a percepe obiectele în întregime, fără a-i deosebi părțile componente, de a se opri la detalii dar scapă esențialul.
Prin jocurile didactice, educatoarea orientează percepțiile, le perfecționează, le leagă în cuvinte. Ea aduce în câmpul conștient al copilului o anume însușire a unui obiect, în așa fel încât, el să perceapă, să o lege de cuvântul care o denumește și să o recunoască dintr-un complex de însușiri, împreună cu care s-ar afla tot la fel în alte ocazii. În acest fel, jocul didactic contribuie la bogăția, exactitatea și finețea senzațiilor și reprezentărilor despre lumea înconjurătoare, la precizarea, lărgirea și întărirea reprezentărilor copilului, la îmbogățirea și achiziționarea vocabularului lui.
Prin intermediul regulilor și sarcinilor stabilite în joc, educatoarea activează percepțiile anterioare ale copilului, atât prin stimulenți concreți neverbali (imagini, fotografii), cât și prin stimulenți verbali (prin indicațiile verbale folosite).
Prin această ultimă cale, reprezentările despre obiecte și fenomenele naturii devin treptat imagini generalizate ale realității și constituie trecerea de la senzații la percepțiile naturii.
În condițiile jocurilor didactice, copiii sunt puși în situația de a efectua operațiuni intelectuale complexe. Ei compară și scot în evidență asemănări și deosebiri dintre obiecte, analizează, sistematizează și fac generalizări și clasificări simple, ținând seama de elementele specifice și constante ale obiectelor. Prin jocul didactic, copiii învață să raționeze, să judece și să-și perfecționeze memoria, atenția și spiritul de observație. Jucându-se , copilul își concentrează atenția, face observații, stabilește identități și deosebiri, grupează obiecte după criterii indicate de educatoare, face clasificări după specii, gen (flori, pomi, animale sălbatice, animale domestice). În acest mod operațiile gândirii: analiza și sinteza, abstractizarea și generalizarea sunt activizate și copilul se ridică de la stadiul senzațiilor, percepțiilor, reprezentărilor la cel al noțiunilor, judecăților, raționamentelor.
Jocurile didactice mai contribuie și la apariția și formarea sentimentelor intelectuale, stimulează curiozitatea de a cunoaște și plăcerea de a rezolva diferite probleme puse în joc. Totodată ele cultivă obișnuința muncii intelectuale și muncii independente, pregătind copilul pentru învățătură. Jucându-se copilul dobândește și abilități noi, face exerciții care necesită o anumită incordare, ceea ce contribuie la ridicarea acestuia pe o treaptă mai înaltă de dezvoltare a intelectului. Jocul didactic îl deprinde pe copil cu res-pectul regulilor, cu inhibarea dorințelor și a tendințelor contrare acestora.
Lucrarea, se referă la activitatea fundamentală a copilului de vârstă preșcolară și aspectele formative ale acesteia asupra dezvoltării sale, evidențiind faptul că una dintre activitățile cu maximă valoare educativ-formativă asupra copilului – poate fi realizată prin joc într-un mod plăcut, prin participarea cognitivă, afectivă și volitivă a copiilor la activitate.
Esența jocurilor didactice contă în faptul că acest gen de activitate îmbină armonios elementul de instruire cu elementul de joc. Tocmai această îmbinare favorizează apariția unor stări emotive prielnice stimulării și intensificării proceselor de cunoaștere, a muncii intelectuale, formarea unor trăsături morale, formarea deprinderilor de muncă independentă.
Capitolul I. Considerații generale
I.1. Conceptul de joc, caracteristici, clasificări
Jocul este divertisment, recreere și în același timp nevoie vitală de re-construcție imaginară a realității. Copilul care se joacă construiește lumea, o apropie, analizează și caută să o înțeleagă.
Ed.Claparede, M.Montessoti, J.Piaget, A.N.Leontiev, D.Dodge, P.P.Neveanu, U.Șchiopu sunt doar câteva nume ale celor ce au lucrări de referință în domeniu.
,, Omul nu este întreg decât atunci când se joacă ’’ scria Schiller. Arta, stiința, religia nu sunt adesea decât niște jocuri serioase. Omul se joacă de-a pictatul, de- a făcut rime, așa cum joacă șah. Jocul este acea formă de manifestare care satisface cel mai bine nevoia de activitate a copilului. Prin natura sa psihologică și socială, jocul copilului se deosebește de jocurile animalelor. Jocul copilului reflectă un variat conținut social.
Copilul cunoaste, treptat, lumea din jurul lui, intrând într- un sistem de relații social- umane din ce in ce mai larg. Pe masură ce se dezvoltă și pătrunde mai adanc in sfera relatiilor cu obiectele si persoanele din jur, el simte nevoia sa actioneze asa cum actioneaza oamenii maturi. Deoarece posibilitatile copilului pentru a desfasura unele activitati sunt limitate, el avand cunostinte si deprinderi insuficiente pentru indeplinirea actiunilor dorite, apare contradictia dintre dorinta si posibilitate. Aceasta contradictie se rezolva prin joc. Astfel, copilul poate fi sofer, doctor, etc. manuind obiecte din imediata apropiere. Manuind un disc, copilul ,,conduce’’ masina substituindu- se in plan imaginar soferului.
Pentru copilul prescolar, jocul este tipul fundamental de activitate. Sub influenta lui copilul se formeaza, se dezvolta si- si restructureaza intreaga activitate psihica. Prin intermediul jocului copilul isi insuseste o suma de cunostinte despre mediul inconjurator. De asemeni i se dezvolta procesele psihice de reflectare a realitatii (perceptii, reprezentari, memoria,gandirea,imaginatia,limbajul, etc.)
Prin manuirea in timpul jocului a diferitelor obiecte copilului i se dezvolta perceptiile de marime, forma, culoare, greutate, asperitate, etc. Pentru a construi un bloc, copilul trebuie sa- si reprezinte initial imaginea concreta a acestuia, actiunile oamenilor, comportamentul acestora. In felul acesta copilul isi adanceste si- si imbogateste reprezentarile. Jocurile cu subiecte presupune dezvoltarea imaginatiei reproductive si a celor creatoare prin obtinerea unor ,, picturi ’’ sau ,, castele ’’ originale. Copiii isi transpun imaginar diversele situatii de la care pleaca in jocurile lor. Cercetarile au relevant faptul ca functiile memoriei (intiparire, recunoastere, reproducere) ca si operatiile gandirii (comparatia, generalizarea, clasificarea etc.) se realizeaza mai usor prin jocuri decat in alte conditii. Necesitatea memorarii unor reguli este motivate de cerintele jocului si astfel ea se realizeaza cu mai multa usurinta. In stransa acuitate cu celelalte procese de cunoastere, prin joc se dezvolta si limbajul prescolarului.
Jocurile nu se pot desfasura fara comunicare, asa cum nu exista jocuri fara miscare si fara actiune. Copilul vorbeste chiar si atunci cand se joaca singur, deoarece subiectul, actiunile pe care le efectueaza, ridica numeroase probleme. Jocul este si un important mijloc de prin care se statornicesc relatii bazate pe sentimente de prietenie, compasiune , solidaritate, spirit colectiv, etc. In acelasi timp, jocul contribuie la dezvoltarea conduitei si a trasaturilor de caracter. Jocul oferă posibilitatea copilului de a se strădui să învingă obstacolele întâlnite, să depună eforturi voluntare, să- și subordoneze dorințele, să persevereze în realizarea rolurilor.
După cum am arătat, la vârsta preșcolară, jocul este activiatatea fundamentală în progresul careia se realizează dezvoltarea psihică a copilului, dar nu este singura.
Cu toate posibilitatile largi pe care le ofera, jocurile nu sunt suficiente pentru a-l inarma pe copil cu cunostinte sistemstice si organizate despre mediul inconjurator, pentru a- l forma diferite procese si insusiri psihice. Activitatile care intregesc si desavarsesc functia educativa a jocului sunt activitatile de invatare si munca. In cadrul activitatilor obligatorii se planifica predarea cunostintelor si formarea deprinderilor in legatura cu dezvoltarea vorbirii, cunoasterea mediului inconjurator, desenul, modelajul si alte activitati cu materiale, innumaratul, etc.
Si pana la varsta prescolara copilul invata sa- si formeze unele deprinderi de autoservire, dar anteprescolarul invata si munceste dupa un ,,program propriu’’, sub impulsul contactului nemijlocit cu mediul inconjurator, de aceea aceste activitati au un caracter spontan, neorganizat, nesistematic. La varsta prescolara, in cadrul activitatilor obligatorii copilul se obisnuieste, treptat sa asculte atent, disciplinat expunerea educatoarei, sa exerseze in ceea ce priveste pronuntarea corecta a cuvintelor, invata sa faca unele generalizari care conduc la precizarea continutului notional al cuvintelor ceeea ce constitue o noua treapta in dezvoltarea intelectuala a prescolarului. De multe ori , invatarea este realizata prin includerea procedeelor de joc, mai ales la prescolari din grupa mica. Astfel se capteaza mai bine atentia, se intensifica procesele de analiza, sinteza, se dirijeaza miscarile si actiunile, se mentine viu interesele copiilor pentru activitate.
In formarea personalitatii prescolarului, pe langa joc si invatare, un rol important il detine si munca. Desigur, prescolarul nu are cunostintele si deprinderile care sa- i permita sa munceasca la fel ca adultii. In activitatea practica a institutiilor prescolare se realizeaza pregatirea psihologica a copiilor pentru munca in directiile formarii de reprezentari despre munca adultilor, dezvoltarii unor deprinderi practice elementare, educarii copiilor in spiritual dragostei fata de munca si al aprecierii muncii in sine. Sub influenta unor forme simple ale motivatiei sociale ale muncii, in conditiile unei educatii juste in gradinita si familie, copilul lucreaza cu placere si duce lucrurile pana la capat. Motivul social (a face ceva folositor pentru altii ) este cu mult mai puternic decat motivele jocului sau ale activitatii in folos personal.
E. Claparede, referindu-se la joc si munca, considerate principale forme de activitate umana, puncteaza cateva etape prin care trebuie sa treaca individual de la cele mai simple si usoare forme de joc, la modalitatile cele mai laborioase.
1. Jocul primitiv, jocul in forma lui cea mai pura,in acest stadiu, jocul consta intr-o singura actiune pe care nici un scop constient nu o determina, scopul acestei activitati este,, activitatea insasi’’.
2 .Jocul cu un pseudoscop, in care se ,,strecoara’’ urmarirea unui scop, dar acesta nu este decat un pretext de activitate. Copilul se joaca ,,Ascunde-te , ascunde-te! ’’ dar nu cauta sa gaseasca. El simuleaza dorinta descoperirii obiectului pentru placerea de a cauta.
3. Ocupatia reprezinta un al patrulea stadiu. Aici se incadreaza activitatea usoara intermediara dintre joc si munca. Caracterul lucid al ocupatiei scade pe masura ce scopul este mai clar urmarit. Aici se poate exemplifica cu actiunile de colectionare de timbre, plante, insecte, cartoane, etc.
4. Urmatorul stadiu este numit de autor ,,activitate cu scop lucid’’. Acum scopul este urmarit cu precizie, acestuia fiindu- i subordinate actiuni care pot sa nu apartina activitatii de joc. De exemplu, memorarea unui rol pentru dramatizare. Scopul este atragator insa memorarea rolului nu are nimic ,,ludic’’.
5. O ultima etapa ne conduce la jocul superior. Operatiile, in acest stadiu, sunt foarte apropiate de conditiile muncii, dar intrunesc si conditiile jocului. Putem aminti aici toate creatiile spontane ale artei, ca si cercetarea care au drept mobil pura curiozitatea omului de stiinta.
Urmatoarele etape urmaresc diferite moduri de munca din ce in ce mai putin asemanatoare cu jocul. ,,Jocul ne conduce in paradis munca ne intoarce spre contingentele terestre’’, afirma Claparede. Stadiile urmatoare se succed astfel: munca superioara ( tipul desavarsit de munca ), munca cu nobiluri intrinseci ( desi nu prezinta interes in sine, produce imediat rezultatul dorit ), munca cu nobiluri extrinseci ( cazul cel mai general de munca ), corvoada si munca fortata ( supliciile infernale ) . Este demn de remarcat semnalul de alarm ape care autorul il da in privinta pericolului pe care reprezinta mediul scolar in perioada tranzitorie de la gradinita. ,,Daca in loc de a continu sa urmeze calea naturii, scoala deviaza brusc si transplanteaza copilul, din domeniul jocului cel mai naiv, in acela al muncii celei mai respingatoare, in domeniul muncii fortate… silind copilul din domeniul jocului cel mai naiv, in acela al muncii celei mai respingatoare, in domeniul muncii fortate…’’ silind elevul sa munceasca fara ca el sa simta dorinta sau nevoia intima de a munci. ,,Munca devine cu adevarat rodnica-spune psihologul si pedagogul Claparede-atata vrenme cat putem introduce in ea elemente lucide”.
Am vazut ca la varsta prescolara, jocul este tipul fundamental de activitate, dar aceasta nu este unica forma de activitate in procesul careia se realizeaza dezvoltarea armonioasa a copilului. Asimilarea de noi cunostinte, exercitiul care asigura formarea diferitelor deprinderi presupun o activitate precum munca. In procesul de intruire al copiilor prescolari apelam la forme organizate si de invatare si munca. Este adevarat ca invatarea la varsta prescolara se deosebeste de varsta scolara. Astfel, in cadrul activitatilor obligatorii planificate pentru dezvoltarea vorbirii se folosesc anumite procedee care vizeaza insusirea limbii materne: povestiri despre modelul dat de educatoare, povestiri dupa plan, povestiri dupa imagini, etc. In felul acesta vorbirea copilului se dezvolta multilateral: din punct de vedere fonetic, semantic si grammatical. La varsta prescolara procesul de invatare se realizeaza in stransa legatura cu jocul. Legatura dintre acestea nu ramane constanta pe parcursul celor trei ani pe care copilul ii petrec in gradinita. Pe masura ce trece de la o grupa prescolara la alta, activitatile obligatorii castiga teren din ce in ce mai mult. La varsta prescolara mare copiii manifesta un interes viu pentru invatatura, ceea ce face posibila invatarea. In gradinita activitatile de invatare sunt imbrăcate in haina jocului.
CLASIFICAREA JOCURILOR COPIILOR
Prin caracter, conținut și structură jocurile sunt foarte numeroase și variate. Toți psihologii și pedagogii care au studiat jocul au constatat că acesta ia forme variate și că trecerea de la o formă la alta este continuă. Jocul continuă să existe în copilărie reprezentând una din formele principale de viață a copilului.
Una din cauze care imprimă jocului un caracter diversificat și variat îl constituie influențele multiple care se exercită asupra lui. Copilul acționează în funcție de felul în care se exercită influențele asupra sa.
O altă cauză o constituie prezentarea unor imbolduri de natură umană cum sunt: trebuințele, motivele, interesele, convingerile.Cu cât copilul are mai conștientizate toate aceste imbolduri cu atât activitatea lui este mai variată și mai nuanțată. Din această cauză prezența imboldurilor de natură umană acționează în aceeași măsură în care acționează și influențele externe.
“Există scheme de clarificare a jocurilor mai simple și mai complexe după un criteriu sau altul, de obicei mai multe criterii având la bază schema de sondaj longitudinal sau sondaj transversal” (U. Șchiopu, “Probleme psihologice ale jocului”, 1975, p.43).
Quarat vorbește de trei categorii de jocuri:
a) jocuri cu caracter ereditar (lupta, urmărirea, vânătoarea);
b) jocuri de imitație privind activitățile umane, inclusiv ale vieții de fiecare zi (jocurile “de-a familia”, “de-a gospodina”, etc.)
c) jocuri de imitație.
K. Gross a clasificat jocurile în:
– jocuri de experimentare
– jocuri în funcții generale
– jocuri senzoriale
– jocuri motorii
– jocuri intelectuale
– jocuri afective și de vionță
Eduard Claparede, pornind de la funcțiile pe care le dezvoltă jocurile, a întocmit următoarea clasificare:
I. Jocuri care exersează funcții generale:
1. Jocuri senzoriale – copii foarte mici au plăcerea unor simple senzații (să guste, să producă sunete, să examineze culorile)
2. Jocuri motorii, care dezvoltă: coordonarea mișcărilor (jocuri de îndemânare); forță și promptitudine limbă (fraza Piaget. El definește jocul drept o activitate prin care copilul se dezvoltă în conformitate cu etapele formării sale intelectuale, marcate prin trei tipuri succesive de structură (scheme senzio-motorii, scheme simbolice și scheme socializate ale gândirii).
J. Piaget clasifică jocurile în trei grupe succesive:
I. Jocuri exerciții, care constau în repetarea pentru plăcerea activităților însușite pe alte căi, în scopul adaptării. Piaget le împarte în două categorii:
1. jocuri senzio – motorii simple sau de mânuire (manipulare) care la rândul lor, se împart în mai multe categorii:
simboluri a) jocuri – exerciții simple
b) jocuri de combinații de obiecte și acțiuni cu scopuri,
2. jocuri de exercitare a gândirii
II. Jocuri simbolice, servesc asimilării realului în sisteme simbolice. Jocul conturează și prelungește exerciții evocate de simbol.
III. Jocuri cu reguli care pot fi:
– jocuri senzoriale (cu mingea, cu bila)
– jocuri intelectuale (cărți, table, remy)
– jocuri cu reguli incluse în coduri complicate, abstracte (J. Piaget, “Psihologia copilului”, 1976, p.51).
Clasificarea lui Jean Piaget este deosebit de utilă în munca concretă de educație.
Prin elaborarea unei clasificări acceptabile este necesară selectarea criteriilor, pe de o parte ținând seama de sarcinile educării multilaterale a preșcolarului, iar pe de altă parte la ponderea influenței formative a jocurilor asupra dezvoltării psihice generale a copilului. În funcție de aceste considerente, pedagogia preșcolară clasifică jocurile în următoarele patru categorii:
1. Jocuri de creație: – jocuri cu subiecte din viața cotidiană;
– jocuri cu subiecte din povești și basme, dramatizări;
– jocuri de construcție;
2. Jocuri didactice
3. Jocuri de mișcare
4. Jocuri distractive
Aplicând la noțiunea de joc clasificarea dihotomică Hristu Barbu elaborează o clasificare mult mai riguroasă din punct de vedere logic pornind de la o analiză temeinică a realității (B. Hristu, E. Popescu, F. Șerban, “Activități de joc și recreativ-distractive”, 1993, p.35).
În fucnție de registrul psihologic specific copiilor trei-șase, șapte ani, jocurile practicate de preșcolari în grădinița de copii se divid în:
I. Jocuri simbolice (jocuri specifice preșcolarilor, jocuri cu reguli intrinseci)
II. Jocuri cu reguli (jocuri specifice vârstei, dar indispensabile instruirii, jocuri cu reguli extrinseci)
I. Jocurile simbolice:
1. jocuri primare neevoluate
a) jocuri – exerciții (jocuri de manipulare): “Hrănim păpușa”, “Conducem mașina”
b) jocuri imitative “Telefonul”, “De-a mama”, “De-a șoferii” etc.
2. jocuri secundare (evoluate)
a) jocuri cu subiect din viața cotidiană
– jocuri de construcții
– jocuri de conviețuire socială: “De-a mama și copilul”
b) jocuri cu subiecte din basme și povești
– jocuri de dramatizare: “De-a Scufița Roșie”
– dramatizări: “Ridichea uriașă”
II. Jocuri cu reguli (extrinseci)
1. jocuri didactice
a) jocuri psihice – cognitive
– jocuri de expresie afectivă (teatru de păpuși)
b) jocuri motrice – simple
– complexe (jocuri motrice competitive) – cu subiect
– fără subiect
Jocurile cognitive pot fi:
a) jocuri senzoriale
b) jocuri intelectuale – jocuri de memorie
– jocuri de inteligență
2. Jocuri distractive
Această clasificare cuprinde toate jocurile practicate în anii preșcolarității.
După modul în care jocul contribuie la dezvoltarea copilului Sarah Smilamski și Leah Shefatya au identificat patru tipuri de jocuri (Lindberg, 1985):
Jocul funcțional – în care copiii explorează funcțiile și proprietățile obiectelor și a materialelor din mediul lor. Ei trec acestea prin simțurile lor și astfel, curiozitatea este stimulată
Jocul de construcții – copiii utilizează obiectele pe care le-au cunoscut prin jocul funcțional, în a realiza construcții de case, drumuri, obiective complexe
Jocul cu reguli – în acest tip de activități, copii se conduc după reguli pe care le respectă toți participanții. Aceste reguli trebuie cunoscute, acceptate și respectate pentru ca jocul să reușească. Ex.: “De-a v-ați ascunselea”
Jocurile de roluri – în acest tip de jocuri copiii se prefac că sunt cineva:
“De-a mama și tata”,
“De-a medicul”.
Din cele aratate pana acum reiese clar ca jocul este un mijloc foarte important de dezvoltare psihica multilaterala a copilului, fiind la varsta prescolara forma specifica de activitate a copilului.
Este important sa cunoastem cand si sub ce forma apare jocul in viata copilului. Copilul are o perioada, in viata sa cand nu se joaca. Aceasta este perioada sugarului. Pentru prima data, jocul apare cu asa zisele miscari de manuire a obiectelor. Miscarile copilului au un caracter imitative, el manuind obiectele asa cum a vazut ca le folosesc adultii.
Abia incepand de la varsta de 2 ani, copilul incepe sa substituie pe plan imaginar functiile specifice ale obiectelor. Acum degetul dus la gura papusii are functia de ,, lingurita”, un betisor asezat sub bratul papusii, are functia de ,,termometru’’, un cub devine ,,seringa’’. El nu simte nevoia sa gaseasca vreo asemanare intre obiectul folosit si cel pe care si-l imagineaza in joc. Spre sfarsitul perioadei de varsta anteprescolara si inceputul perioadei prescolare copilul ajunge la apogeul jocului simboli. Acesta pune in miscare fantezia copilului. In joc baiatul devine ,,cal, covorul ,,campie’’, patul ,,munte’’, etc. Copilul ia atitudine fata de fiecare ,,personaj’’ mangaind sau, dupa caz, lovind ,,calul’’, ingrijind si dezmierdand papusa.
H. Wablon sustine ca ,, una din cele mai importante performante ale jocului este trecere de la jocurile exercitii la simbol si apoi la jocurile de creatie’’.
La varsta prescolara mica (3-4 ani), locul principal in jocul copiilor este ocupat de aspectul exterior al actiunilor cu obiecte, copilul fiind atras de actiunea repetata, neobosit, fara ca subiectul jocului sa fie dezvoltat. Pregatind mancare pentru papusi, fetita repeta la nesfarsit aceleasi actiuni, dar ,,servirea’’ papusii nu apare in joc, papusile ramanand nemancate. Continutul sarac al jocului la aceasta varsta se datoreaza experientei de viata redusa precum si preponderenta jocului individual, in joc copilul neintrand in relatii cu alti copii. Indeplinind rolul de ,, sofer’’, copilul conduce masina fara a se ingriji de ,, pasageri’’, relatiile sociale dintre oameni transpar inca.
La copiii de 4- 5 ani continutul jocului se imbogateste si se dezvolta apreciabil in sensul reflectarii relatiilor sociale dintre oameni. De asemeni actiunile externe cu obiecte tragice pe plan second, pierzand din preponderenta. De la aceasta varsta copii se inteleg intre ei, aleg impreuna subiectul, isi impart rolurile si isi aleg jucariile. Jucandu- se ,,de-a doctorul’’, copiii isi repartizeaza rolurile de : doctor, asistenta, pacienti. Doctorul face consultul , asistenta face injectii, pacientii stau la rand la consult. Copiii se inspira din realitatea inconjuratoare si cu cai experienta de viata a copilului se imbogateste, jocurile de creatie vor avea un continut din ce in ce mai bogat. Jocurile copiilor opereaza cu obiecte carora le dau semnificatii imaginare, in schimb continutul si ordinea reala a actiunilor nu sunt modificate, ele reflectand viata reala. Astfel, copilul se subordoneaza tot mai mult unor reguli precise. In jocul ,,de-a trenul’’ copiii respecta diferite reguli impuse de ei insasi. Potrivit acestor reguli, mecanicul, conducatorul trenului, pasagerii, seful de gara, casiera, etc. Actioneaza in joc incercand sa se comporte cat mai aproape de felul in care actioneaza oamenii.
La varsta prescolara mare, jocurile copiilor sunt mult mai bogate in continut, dezvaluind relatii sociale complexe, cu semnificatiile velatoare( fata de varsta anterioara ) pentru bagajul de cunostinte net superior. Copiii fiind bine familiarizati cu apecte din diferite profesii, dovedesc intelegerea semnificatiei sociale a acestora. In aceste situatii se accentueaza caracterul colectiv al jocului, exista o mai buna concordantaintre actiunile copiilor, un control reciproc intre participantii la joc.
In jocurile de creatie cu subiecte din basme si povesti, copilul se transpune in situatia personajului pozitiv preferat, trecand printr- o gama larga de trairi emotionale. El interpreteaza rolul eroului , in aceasta situatie apropiindu- se de dramatizarea povestii sau a basmului sau, daca sunt folosite jucarii si personaje de la teatrul de papusi, copilul devine ,,regizor’’, iar jucariile manevrate de el, ,,actori’’. In gradinita, pe langa jocurile de creatie mai intalnim foarte des jocurile de constructie. La inceput, la varsta prescolara mica, raportul dintre obiectul rezultat si semnificatia pe care copilul o da acestuia este diferit fata de vartele prescolare mai mari, iar treptat semnificatia devine dominanta in raport cu obiectul obtinut . Pe masura ce creste, copilul abordeaza teme din ce in ce mai complexe, cu eforturi creatoare- progresive. Specific jocurilor de constructie este faptul ca totul este facut de copiii, lui revenindu- i rolul principal in joc. Dupa opinia mea, jocurile de constructie sunt in buna masura jocuri de creatie, uneori apropiindu- se foarte mult de specificul lor .
Alaturi de jocurile amintite mai sus, jocurile de miscare ocupa o buna parte din perioada efectuata din gradinita. Aici se desfasoara: jocuri cu text, jocuri de miscare, cu subiect si jocuri fara un anumit subiect. In general jocurile de miscare contribuie la dezvoltarea motricitati, la formarea unei tinute corecte stimuleaza limbajul, dezvolta atentia, spiritual de initiativ,curajul,colaborarea si intrajutorarea, contribuie la dezvoltarea proceselor de cunoastere. Prin caracterul lor atractiv, dinamic , in general, jocurile e miscare contribuie la deconectarea nervoasa a copiilor, intronand in acestia o atmosfera de voiosie si buna dispozitie.
O alta categorie de jocuri o reprezinta jocurile cu reguli. Acestea se transmit, in cadrul social, de la copil la copilsi ponderea lor in programul zilnic creste o data cu varsta. Cauza pentru care jocurile cu reguli se constitue mai greu la copii este, cea de Piaget numeste ,,efectul egocentrismului’’, efect observat la copii mici. Acesti prefera compania semenilor lor dar nu accepta sa-i coordoneze actiunile, fiecare actioneaza pentru sine, cu sau fara asimilare reciproca. Chiar si la 5- 6 ani, fiecare copil aplica regulile astfel incat in final fiecare iese castigator. Si totusi, considera Piaget, tocmai acest tip de joc, jocul cu reguli este unul dintre punctele de pornire ale procesului de realizare progresiva. La punctual de plecare, copilul nu cunoaste nici reguli nici semne si trebuie sa le cucereasca printr- o adaptare continua. Aceasta apare in stadiul gandirii pre- operatorii ( 2- 7 ani ), dar nu mai inainte de etapa constituirii unor scheme actionale, care au devenit destul de simple. Pentru a utilize jocuri cu reguli, copilul are nevoie de o anumita intelegere a actiunii ,,intentia articulata”. Prin continutul, caracterul si structura lor, jocurile sunt extreme de variate si numeroase. In literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe incercari de clasificare a jocurilor .
Psihologul german W. Stern clasifica jocurile copiilor tinand seama de factorii ,, interni’’ si ,, externi’’ ai dezvoltarii, astfel:
a) Jocuri individuale ( interni );
b) Jocuri sociale ( externi );
Aceasta clasificare, sufera un neajuns ca nu ia in considerare valoarea formativa a jocului, influenta lui asupra dezvoltarii psihice a copiilor.
O alta incercare de solutionare a problemei este a lui Ph.Buhler care gaseste cinci grupe de jocuri:
a) Jocuri functionale ( senzorio- motrice);
b) Jocuri iluzorii ( de fictiune);
c) Jocuri receptorii;
d) Jocuri de constructie;
e) Jocuri colective.
Potrivit conceptiei acestui autor , copilul trece de la o categorie de jocuri la alta , in conformitate cu tendintele dezvoltarii, pe masura ce dobandeste, pe rand, functiile necesare adaptarii la conditiile de mediu.
Psihologul elvetian J. Piaget defineste jocul drept o activitate prin care copilul se dezvolta in conformitate cu etapele formarii sale intelectuale. Aceste etape sunt:
Scheme senzorio-motrice;
Scheme simbolice
Formele nationale(socializarea) ale gandirii in functie de pozitia copilului in joc, acelasi autor mai clasifica:
Jocuri de miscare
Jocuri sedentare
Dupa autorul Maurice Debesse, jocurile sunt clasificate dupa cum urmeza:
a) jocuri functionale
b) jocuri de imitatie
c) jocuri cu reguli arbitrare
In gradinita, arata M. Debesse, jocurile functionale apar sub forma mai complexa: jocuri cu alergari, cu strigate; jocurile de imitatie au ca scop imitarea personajelor sau a propriilor manifestari. Sa ne jucam “ de-a cazutul” sau “ de-a dormitul”, spun copii, imitand actiunile respective , traind situatii trecute si imaginandu- si lumea asa cum si- o doreste. Prin aceste jocuri el isi dezvolta anumite calitati. Valoarea lor consta in felul cum imita copilul si nu in obiectul imitatiei. Jocurile cu reguli arbitrare sunt jocuri inventate de copii si de aceea ele sunt foarte variate.
Tinand seama ca criteriile de clasificare, de sarcinile educarii multilaterale a prescolarilor, pe de o parte si de ponderea influentei formative a jocului asupra dezvoltarii psihice generale a copilului, pedagogia prescolara clasifica jocurile in urmatoarele trei categorii:
a) jocuri de creatie
b) jocuri didactice
c) jocuri de miscare
Acesta clasificare corespunde in cel mai inalt grad sarcinilor dezvoltari fizice ,intelectuale, morale si estetice a copiilor.
Opinii actuale se pronunta pentru clasificarea jocurilor in: jocuri specifice si jocuri nespecifice. Cele specifice sunt jocuri de imitatie, simbolice, de fictiune , de creatie. Jocurile nespecifice sunt jocurile cu reguli , cu roluri, si reguli date, invatate , sau jocuri didactice , de miscare si jocuri hazlii. Aceste jocuri sunt mai putin abordate de copiii prescolari din propria initiativa.
Copiii se orienteaza mai putin spre astfel de jocuri deoarece ele au ca principal element al structurii interne regula, caracterul nespecific al jocurilor cu reguli nu exclude,insa, posibilitatea practicarii lor de catre prescolari. Dupa ce au fost invatate, ele apar frecvent in preocuparile ludice ale prescolarilor.
În concluzie, studiind problematica jocului, aflăm ce loc ocupă acesta în viața oamenilor, în special în viața copiilor. Teoria jocului ne oferă răspuns la cauzele jocului. Ea ne ajută să înțelegem cum a evoluat de-a lungul timpului concepția despre joc a oamenilor și care este astăzi concepția oamenilor de știință despre jocul copiilor, o concepție la care aderă: E. Claparede, J. Piaget, P. Popescu Neveanu, U. Șchiopu etc. Studiind atent teoria jocului aflăm care sunt principalele elemente psihologice care facilitează compor-tamentul ludic, cum evoluează jocul în viața copiilor preșcolari. Aflăm că jocul îmbracă forme variate de manifestare, că între diferite forme există determinări strânse, didactice, realitate pusă în evidență de clasificarea logică a jocurilor. – “Copilul râde: înțelepciunea și iubirea mea e jocul” (L.Blaga, “Trei fețe”)
I.2. FUNCȚIILE JOCULUI
Jocul este divertisment, recreere și în același timp nevoie vitală de re-construcție imaginară a realității. Copilul care se joacă construiește lumea, o apropie, analizează și caută să o înțeleagă.
În concepția lui J. Piaget, funcțiile jocului sunt:
de adaptare – cea mai importantă funcție ce se realizează pe două coordonate: asimilarea realului la Eu (încorporarea cunoștințelor noi prin folosirea schemelor preexistente) și acomodarea prin imitație a Eu-lui la real (modificarea schemelor existente pentru a încorpora cunoștințe noi ce nu se mai potrivesc acestora)
Adaptarea realizată prin joc este un proces reactiv și creativ al cărui echilibru se realizează prin inteligență.
2. formativ – informativă
Jocul constituie un mecanism specific de asimilarea influențelor mediului socio-uman ce fac posibilă dezvoltarea copilului. Jocul este cel ce angajează resursele cognitive, afective, volitive de mare importanță în formarea individului.
cathartică – jocul simbolic are funcția de descărcare energetică și de rezolvare a conflictelor afective de compensare și trăire intensă – detensionarea copilului.
4. socializare și sociabilizare a copilului – se explică prin tendința copilului de a se acomoda la ceilalți, dar și de a asimila relațiile cu cei din jur la EUL său. în jocul cu reguli copilul acceptă normele exterioare lui, le asimilează.
J. S, BRUNER – consideră că atitudinea de “joc” sau „spiritul de joc” exercită o influență favorabilă asupra necesității adaptării copilului la mediu, „îi facilitează învățarea intrinsecă, îi formează o atitudine realistă față de tot ceea ce-1 înconjoară și-i dezvoltă forțele creatoare …”( Bruner, Jerome, S„ 1970, „Pentru o teorie a instruirii”,E. D. P., București, p. 18)
„La copil, spunea Edouard Claparede, jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții. Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și, în consecință, poate să acționeze”. Claparede consideră jocul drept un exercițiu pregătitor pentru viața de adult „prima școală a vieții sociale ce pregătește viitorul, potolind nevoile prezentului”.( Claparede, Edouard, 1975, “Psihologia copilului și pedagogia experimentală”,)
E. Claparede explică finalitatea jocului, arătând rolul acestuia în pregătirea pentru viață și introduce paradigma educației funcționale a copilului, conform căreia educația formează calități psihice luate în perspectiva funcțiunii.
Lucrările lui Jean Chateau au arătat că jocul la copil este în primul rând o plăcere internă, dar în același timp, o activitate serioasă, „a te juca înseamnă a-ți propune o sarcină de îndeplinit”. (Chateau, Jean,1976, „Copilul și jocul",E.D.P„ București) Regula în joc are rol reglator în organizarea, dinamizarea conduitei copilului, dar și în inhibarea reacțiilor nepotrivite. Plăcerea pe care o capătă copilul jucându-se este o plăcere morală legată de respectarea regulilor.
„Jocul uman exprimă înainte de toate dorința de depășire, este o autoafirmare”. (Chateau, Jean,1976, „Copilul și jocul") Pentru copil este prilejul de afirmare a EU-lui. Un rol important îl are formarea grupului ca bază a activității comune de joc și implicațiile determinate de organizarea grupului: regula, ordinea și disciplina de grup, formele de joc în grup, specificitatea grupurilor de joc pe vârste și sexe.
Pentru perioada preșcolară, prin locul și ponderea pe care le ocupă jocul, A. N. Leontiev apreciază că acesta devine activitatea principală a copilului, deoarece dezvoltarea acestuia stimulează și întreține cele mai importante modificări ale psihicului individului în cadrul căreia se dezvoltă procesele psihice ce pregătesc trecerea copilului pe o treaptă superioară de dezvoltare, perioada școlară.
Într-o accepție largă, jocul este privit ca fenomen de cultură de Johan Huizinga, cu anumite trăsături: “jocul este libertate,… se izolează de viața obișnuită în spațiu și timp, creează ordine, este ordine”( Huizinga, lohan, 1977 „Homo Ludens”) având reguli acceptate de bună voie, însoțite de destindere, satisfăcând idealuri de exprimare și idealuri sociale.
Psihologii sovietici Vîgoțski și Elkonin, consideră că activitatea de joc în perioada 3-7 ani este o activitate dominantă sau directoare. Copilul se angajează în funcții simbolice lăsându-și imaginația să intervină în joc, dobândind o anumită înțelegere a coordonării sociale șia grupului.
D. Elkonin este de părere că jocul este practica dezvoltării. Copilul se joacă pentru că se dezvoltă și se dezvoltă pentru că se joacă. Receptivitatea deosebită a jocului față de sfera activității și a relațiilor umane demonstrează că acesta, pe lângă faptul că împrumută subiectele din condițiile vieții copilului, prin conținutul său intern, este un fenomen social, se naște în condițiile vieții sociale a copilului.
U. Șchiopu, consideră că jocul „stimulează nașterea capacității de a trăi din plin, fiecare moment cu pasiune, organizând tensiunea proprie acțiunilor cu finalitate realizată, având funcția de o mare școală a vieții”.( Șchiopu, U., 1967, „Psihologia copilului")
I.3. RELAȚIA DINTRE JOC ȘI ÎNVĂȚARE
Jocul este una din activitățile umane fundamentale. El este acea activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând conștient și liber în lumea imaginară pe care și-o creează singur (E. Vrășmaș, “Educația copilului preșcolar”).
Ideea primordială a tuturor studiilor este aceea că în joc copilul învață, antrenează creativitatea și depune efortul unei activități de muncă.
Cercetătorii au demonstrat că jocul copilului este esențial pentru dezvoltarea personalității lui și că prin joc se dezvoltă capacitățile și competențele de bază.
Vârsta preșcolară este considerată drept perioada imaginației, fanteziei și jocului.
Jocul este considerat activitatea principală prin care copilul cunoaște, învață și își apropie realitatea, o transformă și îi identifică dimensiunile valorice. Jocul copilului face posibilă învățarea.
S-a observat demult că preșcolarul este o ființă deosebit de activă. Nimic nu este mai puțin propriu copilului sănătos de 3 – 6/7 ani, decât starea de apatie. Îmbrăcând forma jocului, activitatea este tot atât de necesară dezvoltării fizice și psihice a copilului ca și lumina soarelui. Un copil sănătos, cu organismul în creștere, nu poate să nu se joace. A-l opri de la joc înseamnă a-i frâna dezvoltarea fizică și psihică.
Dezvoltarea înseamnă construirea capacităților, performanțelor, a face progrese, maturizare și realizarea propriilor talente. Copiii se joacă singuri, în perechi sau în grup. Natura jocului se modifică în funcție de etapa de dezvoltare a copilului.
Jocul dă copiilor posibilitatea să facă descoperiri în realitatea înconjutătoare. Pe acest temei, unii psihilogi (H.Vallan) consideră jocul ca o activitate de preînvățare. Acționând asupra obiectivelor din jur, copilul cunoaște treptat ambianța, își satisface nevoia de mișcare și înțelegere, dobândește încredere în forțele proprii. Esența jocului constă în reflectarea și transformarea, pe plan imaginar, a realității înconjurătoare. Prin jocuri, cunoșterea lumii devine accesibilă și atractivă pentru copii. Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă și se dezvoltă, conținutul jocului se extinde, cuprinzând și relațiile sociale dintre semeni. Jocurile încep să oglindească tot mai mult fenomene complexe ale vieții sociale, aspectele variate din viața oamenilor adulți. Tot prin joc se actualizează potențele vitale, se dezvoltă funcțiile latente, întrucât ființa cea mai înzestrată este aceea care se joacă cel mai mult. Maria Monressori (1966) consideră că “jocul este munca copilului”.
Istoria jocului infantil este “istoria personalității care se dezvoltă și a voinței care se formează treptat” (Chateau). Din propria experiență didactică, fiecare educator știe cu câtă seriozitate copilul își realizează rolul în joc, cât de mult este absorbit de ocupația lui, cum se identifică cu personajul pe care îl joacă (medic, șofer, gospodină). Prin jocuri se îmbogățește sfera cognitivă, afectivă și creativă a vieții psihice a copilului. Se formează interesele și se incită curiozitatea.
Se poate spune că: “Jocul este activitatea prin care copilul se dezvoltă dar acest lucru este dependent de: libera sa alegere, de motivația sa intrinsecă, de orientarea către proces și de implicarea participării active” (E. Vrășmaș, “Educația copilului preșcolar”).
CAPITOLUL II. JOCUL ÎN DEZVOLTAREA PREȘCOLARULUI
I I.1. PROFILUL PSIHOLOGIC AL VÂRSTEI PREȘCOLARE
Întregul proces de învățământ reprezintă o vastă acțiune de modelare a personalității copilului (psihice și fizice) ce are loc într-o ambianță specifică, în care operează cu maximum de intensitate conținuturi (valori) științifice, literar-artistice, tehnico-practice și etice, etc., selecționate și structurate în acest scop, până ce acestea din urmă se personalizează, devenind un bun personal al copilului. Nicio perioadă a dezvoltării psihice umane nu are caracteristici atât de numeroase, explozive și neprevăzute ca perioada preșcolară.
„Preșcolaritatea aduce schimbări importante în viața copilului, atât în planul dezvoltării somatice, cât și a celei psihice, dar și în ceea ce privește planul rațional. Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape, el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin instructiv-educativ.” (Mielu Zlate „Psihologia copilului”, Manual pentru cls. aXI-a –școli normale,)
Prin urmare, asistăm la complicarea și adâncirea proceselor de cunoaștere, la schimbarea atitudinii față de mediul înconjurător, în sfârșit, la perfecționarea formelor de activitate a copilului. Dacă antepreșcolaritatea a fost perioada expansiunii subiective, preșcolaritatea este perioada descoperirii realității fizice, a realității umane și mai ales perioada autodescoperirii.
În timp ce universul perioadei anterioare era oarecum deformat, modificat conform dorințelor copilului, de data aceasta el descoperă noua realitate în relațiile cu obiectele și cu persoanele, în activitățile sale concrete. Obiectele îl „constrâng pe copil să le mânuiască” într-un anume fel, adulții îi impun un anumit mod de a se comporta, „îl obligă” să respecte diverse reguli de manipulare a obiectelor. În aceste condiții, atitudinile imaginative (fictive) și subiective asupra lumii vor fi înlocuite treptat cu atitudini realiste și obiective, mimarea unei acțiuni va fi înlocuită cu învățarea și efectuarea reală a acțiunii respective. Dacă până acum copilul se confunda cu alte persoane, mai ales cu mama sa, de data aceasta el va trebui să-i recunoască acesteia o individualitate proprie, ceea ce îl va face să trăiască o experiență tulburătoare: să fie capabil de a-i iubi și pe alții, nu doar pe sine. Dar la această vârstă, copilul descoperă nu doar existența altora, ci și propria sa existență.
Lărgirea cadrului relațional (cu obiectele, cu alții, cu sine) constituie una dintre premisele dezvoltării psihice a copilului în toate planurile. Exuberanța motorie și senzorială a acestei etape se va asocia firesc cu îmbogățirea și flexibilitatea limbajului, cu dezvoltarea gândirii care câștigă coerență, claritate, comunicabilitate.
Achiziționarea unor deprinderi alimentare, igienice, de îmbrăcare, etc., sporește gradul de autonomie a copilului. Cu timpul, predominantă devine dorința și tendința preșcolarului de a fi de folos adulților. Maturizarea posibilităților cognitive-operaționale ale preșcolarului, intensificarea și creșterea capacității sale adaptative, regularitatea planului relațional, interpersonal, îl fac apt ca la vârsta de 6-7 ani să pășească într-o nouă etapă a dezvoltării sale – etapa școlarității.
Din dorința de ordonare și concentrare a bogatei dezvoltări psihice ce are loc în perioada preșcolară, se disting trei subperioade care au în grădinițe corespondente de implicații educative și particularizate. Acestea sunt:
subperioada preșcolară mică (3-4 ani);
subperioada preșcolară mare (4-5 ani);
subperioada preșcolară mare (5-6/7 ani).
De asemenea, nu trebuie să uităm că în oricare din perioadele vieții omului există două coordonate fundamentale ce stau la baza constituirii de repere psihologice de bază. Primul dintre acestea se referă la tipul de activitate ce caracterizează și domină în acea perioadă – jocul. Activitățile ludice (de joc) dezvoltă nu numai câmpul psihologic, ci și angajarea spiritului de creativitate al preșcolarilor în situații numeroase și diverse.
În subperioada preșcolară mică, copilul se joacă mai mult singur, el este curios, atras de obiectele din jur, investigativ chiar, percepe ceea ce îi „sare în ochi”, memorează relativ ușor, gândirea sa este subordonată acțiunii cu obiectele, limbajul are un caracter situativ, nu înțelege prea bine indicațiile care i se dau. În plan afectiv este instabil, trece cu rapiditate de la o stare la alta, este neîndemânatic, manifestă interes pentru adulți, îi place să fie plimbat de aceștia.
Copilul trece de la jocul simplu de manipulare a obiectelor și jucăriilor în scenarii de viață tot mai complexe ca, de pildă, în cazul jocurilor cu păpușa sau cu ursulețul care nu numai că sunt hrănite, dar li se spune că trebuie să fie cuminți, că vor ieși la plimbare, etc., apoi se trece la jocuri în care copilul devine medic sau asistentă, vine să facă un consult, o injecție, sau copilul, devenit educator, dirijează conduitele păpușilor implicând tente educative, multă imaginație și spirit de creativitate în jocul pe care și-l creează.
În subperioada preșcolară mijlocie (4-5 ani) numită și „vârsta de aur a copilăriei”sau „vârsta micului faun” (Ursula Șchiopu, „Psihologia copilului” ), jocul devine aproape obsedant. Preșcolarul mijlociu se adaptează cu mai mare ușurință mediului grădiniței. Dacă la preșcolarul mic (3-4 ani) procedeul de adaptare durează 9-10 săptămâni, la preșcolarul mijlociu acesta durează 3-4 săptămâni. Preocupările lui devin mai variate, jocul mai bogat în conținut, activitățile comune devin mai solicitante. Realitatea externă începe să-l preocupe din ce în ce mai mult, ca atare întreaga sa dezvoltare psihică se produce într-un ritm mai alert.
Se amplifică puterile imaginative și creatoare ale copilului. În această perioadă se conturează caracterul voluntar al celor mai multe dintre procesele psihice (memorare, imaginație, etc.,). Asistăm chiar la apariția unor modalități psihocomportamentale noi, cum ar fi formarea limbajului interior, spre vârsta de 5 ani. Acum are loc un început al organizării voinței – atunci când preșcolarul mijlociu renunță la unele dorințe trecătoare. Caracteristic este ritmul accelerat al socializării copilului. El devine mai curios – crește interesul față de istorioarele și poveștile extraordinare, inventează el însuși personaje imaginare. Prin achizițiile ce se acumulează pe aceste căi, lumea devine pentru copil tot mai mare, mai plină de enigme, de neprevăzut.
Preșcolarul mijlociu trăiește eșecul și succesul, manifestă timidități și agresivități, independență, sentimente de vinovăție, remușcări și admirații. Este evidentă dilatarea personalității, creșterea intereselor și a aspirațiilor ca expresii ale proiectării personalității în viitor.
Preșcolarul mare (5-6 ani) se adaptează rapid atât la mediul grădiniței, cât și în contact cu orice tip de situație nouă. El își va organiza mai bine propriile activități, va manifesta o atitudine critică față de ele. Astfel, capacitățile sale psihice suferă modificări importante, își face loc tot mai mult învățarea sistematică. De exemplu, percepția, transformată în observație, se exersează, devine pricepere; limbajul capătă o nouă structură fiind construit după reguli gramaticale; apar primele forme ale gândirii logice orientate spre sistematizare și observarea faptelor particulare; atenția voluntară își prelungește durata, dispune de mai multă inițiativă și independență. Perioada celei mai autentice copilării este cuprinsă așadar între 3 și 6 ani.
Jocul și învățarea oferă copilului nenumărate prilejuri de a-și combina și recombina reprezentările de care dispune, de a construi realul din propriile sale imagini. Ascultând povești, povestiri, basme, el reconstruiește mental momentele principale ale narațiunii (le inversează, le omite, le amplifică, inventează pur și simplu altele noi); jucându-se cu creionul pe hârtie obține linii, figuri neobișnuite; frământând o bucățică de plastilină se trezește în fața unor forme deosebite. Preșcolarul este capabil să obțină produse noi, neobișnuite, originale, chiar dacă acestea sunt noi și originale doar pentru el.
Preșcolarul dispune nu doar de capacitatea de a se juca și învăța, ci și de aceea de a crea. Creațiile lui dovedesc că are o viață interioară destul de bogată, că intențiile lui depășesc cu mult posibilitățile de care dispune. Totodată, ele arată că preșcolarul începe să-și însușească o serie de tehnici simple ale artei plastice, construcțiilor, etc.
Locul și rolul central în creația preșcolarilor îl are imaginația. La vârsta preșcolară are loc o adevărată explozie a imaginației, ceea ce i-a determinat pe unii autori să afirme că la această vârstă imaginația ar atinge apogeul dezvoltării sale. Acești autori pierd însă din vedere faptul că multitudinea creațiilor copiilor preșcolari se datorează nu „puterii imaginației”, ci, așa cum consideră cercetările recente, „slăbiciunii” gândirii care, fiind insuficient formată, nu-și impune „cenzura” sa absolut necesară.
Copilul preșcolar imaginează și creează multe lucruri tocmai pentru că nu cunoaște suficient relațiile dintre obiecte și fenomene, ignorându-le; el poate ajunge la lucrări plastice, la construcții neobișnuite, dar acestea reprezintă de cele mai multe ori nonsensuri.
Imaginația își dezvoltă la această vârstă – preșcolară, multe dintre funcțiile sale. De exemplu:
funcția de completare, care va da posibilitatea înțelegerii unor situații ambigui sau lacunare;
funcția de proiectare și anticipare, care va permite înțelegerea succesiunii evenimentelor, consecințele lor.
Formele imaginației:
visul din timpul nopții;
reveria;
imaginația reproductivă;
imaginația creatoare;
visul de perspectivă.
Alături de imaginația reproductivă se dezvoltă și unele forme ale imaginației creatoare, cea mai complexă și valoroasă formă a imaginației voluntare și active. La vârsta preșcolară se dezvoltă și capacitatea copilului de a integra posibilul în real, de aceea copiii încep să se teamă de „balauri” sau alte plăsmuiri imaginative ale adulților, pe care le cred reale.
Rolul imaginației la această vârstă este atât de mare, încât unii autori au considerat că o serie de conduite ale copilului își au sursa tocmai în ea. În activitatea creatoare a copilului participă nu doar imaginația, ci și elemente importante de ideație, capacități de redare, deprinderi și priceperi. Aceste aspecte sunt evidențiate cel mai bine în desenele copiilor. Pentru a desena, copilul trebuie să țină creionul în mână, să miște mâna pe hârtie, să fixeze hârtia, etc. Pentru a efectua toate aceste acțiuni el trebuie să-și elaboreze o serie de deprinderi (de a trasa linii, de a închide contururi, etc.), să depășească diverse dificultăți care îi apar în cale (poziția rigidă a mâinii, etc.). Fără toate aceste elemente desenarea nu poate fi executată.
La fiecare dintre substadiile preșcolarității se disting particularități specifice ale desenului. Preșcolarul mic desenează la întâmplare, fără intenții clare, specifică pentru el este incapacitatea generală de asamblare. Preșcolarul mijlociu trece prin faza „clișeelor”, un fel de desene stereotipe ce sunt repetate ori de câte ori este nevoie în alte desene. Elementele desenului încep însă să se asambleze între ele, iar specific pentru această vârstă este compoziția liniară, nivelarea mărimilor obiectelor, adăugarea unor numeroase elemente suplimentare. Copiii nu mai procedează la întâmplare în desenele lor. Ei caută să stabilească o anumită legătură și să realizeze o anumită unitate între părțile obiectelor desenate, nereușind însă să stabilească întotdeauna relații obiective între aceste părți. Totuși, ei le conferă un anumit sens, dovedind că imaginația lor începe să acționeze conform unei organizări și intenții creatoare, iar acest lucru se poate vedea și din felul în care preșcolarul își comentează cu voce tare lucrarea, desenul.
Preșcolarul mare începe să facă abstracție de elementele care nu au importanță pentru subiect, fapt care face ca desenele lui să fie ceva mai sărăcăcioase. Cresc însă capacitățile de redare corectă a mărimilor obiectelor și mai ales a relațiilor dintre ele. Elementele constitutive ale desenului nu se suprapun, nu se acoperă unele pe altele, ca la preșcolarul mijlociu.
La toate subprerioadele preșcolarității, o mare importanță o are coloratura afectivă a creațiilor, fapt ce reiese din felul cum utilizează copiii culorile în desen. Treptat, ei încep să sesizeze semnificația afectivă a culorilor. Mai mult decât în desen, afectivitatea se exprimă în creațiile verbale (povestire expresivă), în creațiile ritmice (dans, muzică). Dar activitatea creatoare a preșcolarului mijlociu implică nu doar latura de producere, de creație progresivă, ci și pe cea evaluativă. În actul aprecierii se nasc și se consumă nenumărate emoții artistice și estetice care au mare importanță pentru dezvoltarea ulterioară a sentimentelor estetice.
Desenul constituie o activitate agreată de copil. Progresele realizate în desen corespund celor realizate în gândire. Prin desen, ca expresie liberă, copilul realizează o activitate creatoare. Prin forța și capacitatea imaginativă copilul intră în lumea umană. El are mai multă inițiativă și independență în joc, îi place să inventeze. „ Inventând mereu copilul se inventează câte puțin pe sine ”, spune P. Lengrand.
Stimulată de activitățile practice, concrete, gândirea devine în perioada preșcolară tot mai complexă, este situativă, încărcată de percepții și reprezentări, de structuri numeroase, emoționale și sugestive. Gândirea cuprinde toate operațiile esențiale, specifice ei – analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea, comparația. Întreaga perioadă preșcolară este impregnată de marea tensiune a curiozității și interogațiilor copilului, este perioada întrebării „De ce?”. Aceste întrebări sunt, adeseori, strategii de acaparare a persoanelor simpatizate. Formele gândirii implicate în astfel de situații, sunt dominate de înțelegerea a ceea ce este voie, permis, acceptat social prin cenzura educației din familie și din grădiniță.
Atenția, care este prezentă ca orientare și concentrare a activității psihice, se dezvoltă mult în perioada preșcolară, mai ales spre vârsta de 5 ani. O dezvoltare mai lentă cunoaște atenția voluntară, ale cărei structuri sunt legate de constituirea bazelor personalității și de organizarea intereselor, preferințelor, dorințelor, deoarece atenția este o formă de orientare și investigare ce se angajează și pe planurile mijlocite de cunoaștere și exprimare a personalității.
Limbajul cunoaște în această perioadă o dezvoltare semnificativă, nu numai în ceea ce privește numărul de cuvinte utilizat (limbaj activ), ci și în ceea ce privește pronunția, structura gramaticală și trecerea de la gândirea situativă la vorbirea contextuală coerentă și înțelegerea celor ce se comunică de către adulți. Copilul preșcolar utilizează în vorbire tot mai multe substantive, verbe, adjective. Expresivitatea limbajului și bogăția sa, se manifestă mai ales prin două categorii de fenomene: prima constă în sporirea caracterului explicit al vorbirii (prin epitete, comparații); a doua categorie de fenomene este aceea a creșterii lungimii propozițiilor și a contextului relatărilor verbale.
În ceea ce privește memoria copilului preșcolar, un aspect semnificativ este creșterea volumului acesteia. Predomină încă memoria involuntară, în sensul că preșcolarul reține cu ușurință tot ceea ce consideră interesant și plăcut. De asemenea, ritmicitatea și sonoritatea facilitează memorarea, uneori cu neglijarea înțelesului celor memorate. El nu poate memora conținuturi abstracte sau relații logice complexe, deoarece memoria continuă să fie concretă. Cea mai mare parte a conținuturilor acesteia este reprezentată de experiența personală de viață.
Un aspect important al vârstei preșcolare îl reprezintă instalarea treptată a mecanismelor memoriei voluntare, acestea dezvoltându-se, la început, în cadrul jocului. Prin scopurile, conținutul și condițiiile de desfășurare, jocul face posibilă înțelegerea de către copil a relațiilor mijloc-scop (trebuie să facă ceva pentru a ține minte).
Afectivitatea, în perioada preșcolară are o serie de caracteristici noi. Deoarece afectele, emoțiile, sentimentele, aflate în plină formare, se succed situațional, întregul comportament manifestă o mare instabilitate.
Educarea caracterului este în relație cu dezvoltarea funcțiilor psihice de cunoaștere și exprimă gradul de socializare a copilului, reflectă modalitățile și mijloacele de stabilire a legăturilor cu mediul social.
Perioada preșcolară este o perioadă importantă în formarea bazelor caracterului, ea constituie un moment crucial în dezvoltarea capacității umane. Datorită dezvoltării accentuate, după vârsta de 3 ani, experiența cognitivă a copilului constituie bazele laturii cognitive-morale a caracterului, bazele primare ale concepției despre lume și viață.
La această vârstă se pun bazele numeroaselor trăsături pozitive generate de activități și mai ales de joc. „Activitatea fundamentală a copilului este jocul, cel mai potrivit cu nivelul forțelor sale mintale și fizice și care, implicând alegere și angajare de bună voie, libertate totală de manifestare, lipsă de îngrădiri prin asprimile vieții și valoarea timpului, oferă cele mai bune condiții de dezvoltare”. (L.S.Vîgotski, „Opere psihologice alese”, )
Grădinița introduce copilul într-o colectivitate, care începe prin a fi un grup neorganizat și are menirea de a contribui la dezvoltarea lui psihică și mai ales la dezvoltarea identității și identificării cu modele speciale mai complexe și mai socializate. Intrarea în grădiniță impune adeseori un alt regim de ciclicitate a deprinderilor și obiceiurilor. La preșcolarul mic acest palier al activității psihice este mai puțin stabilizat, astfel încât, destabilizarea pe acest plan nu are rezonanțe prea mari în grădiniță și acasă. În grupul de grădiniță se formează interrelații sociale de vecinătate și de simpatie. L.S.Vîgotski scoate în evidență faptul că „socializarea este o permanentă confruntare a copilului cu mediul său social în care el învață limba, ajungând astfel la socializarea gândurilor și ideilor sale.”( L.S.Vîgotski, „Opere psihologice alese”, )
Grupurile de joacă, de cele mai multe ori, cuprind un număr restrâns de copii; de aceea ele se încadrează în categoria grupului mic, restrâns sau primar. Organizarea jocurilor și activităților liber-alese și creative pe sectoare și arii de stimulare oferă o manieră plăcută de organizare a spațiului educativ nu numai în momentele de relaxare ale copiilor, ci chiar pentru activitatea de învățare, oferind posibilitatea alegerii și independenței de acțiune a copiilor. Oferirea și sugerarea, întreținerea de sarcini, de roluri de joc, de remarci pozitive în fața colectivului, oferirea de responsabilități, întâi ocaziționale, apoi permanente, în grupa de preșcolari sunt folositoare și importante în procesul de educație la această vârstă.
II.2 TEORII DESPRE JOC
Jocul este o activitate specific umană. Numai oamenii îl practică în adevăratul sens al cuvântului. Jocul este determinat de celelalte activități și invers, el le determină pe toate. Învățarea, munca și creația nu s-ar realiza în afara jocului.
Despre joc se poate afirma că este o activitate conștientă, iar cel care îl practică, inclusiv micul școlar, îl conștientizează ca atare și nu-l confundă cu niciuna dintre celelalte activități umane.
Jocul ne introduce în specificitatea lumii imaginare create de însăși jucătorul respectiv.
Scopul jocului este acțiunea însăși, capabilă să-i satisfacă imediat dorințele jucătorului sau propriile sale aspirații. Atingerea acestui scop are menirea de a restabili echilibrul vieții psihice și de a stimula funcționalitatea de ansamblu a acesteia (vieții).
Sintetizând, putem defini jocul ca fiind o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând conștient și liber în lumea imaginară ce și-o creează singur.
Jocul are un caracter practic aplicativ și teoretic.
Din punct de vedere semantic, jocul are un caracter polivalent – el este didactic sau de-a școala, de-a munca și în al doilea rând are caracter distractiv (de noroc, șah, cărți, etc.).
Rolul formativ al jocului derivă din faptul că prin joc, copilul deprinde modul de a-și satisface anumite trebuințe, deprinderi de autoservire. Totodată prin joc copilul se socializează, intră în relație cu semenii, are tendința de a imita adulții.
Ursula Șchiopu afirmă că jocul are diferite caracteristici la vârsta micilor școlari; în primul rând este o activitate fundamentală, duce la apariția conștiinței situației de joc.
S. Hall afirmă că jocul este o repetare a instinctelor și formelor de viață primitivă în ordinea cronologică a apariției lor.
Karl Groos consideră că jocul este un exercițiu pregătitor pentru viața adultului prin faptul că jocul ar fi un mijloc de exersare a predispozițiilor în scopul maturizării. El absolutizează esența biologică a jocului, subordonează copilăria jocului, e o răsturnare a raportului cauză-efect.
Spencer consideră că jocul este o modalitate de a cheltui un surplus de energie: copilul se joacă chiar și când e obosit sau bolnav.
Puhler afirmă că un copil se joacă pentru plăcerea care i-o oferă jocul, chiar dacă s-a lovit, s-a zgâriat, îl doare rău.
Montessori reduce jocul la simpla exersare a organelor de simț. Pentru copil, nu materialul și nici rezultatul acțiunii sunt importante, ci exersarea, antrenarea funcției.
Jocul este calea de transformare a plăcerii senzoriale în plăcere morală.
J. Chateau consideră totodată că a te juca înseamnă a îndeplini o sarcină, a te obosi, a depune efort pentru realizarea acestei sarcini.
Piaget consideră jocul ca un pol al exercițiilor funcționale în cursul dezvoltării individului și celălalt pol fiind exercițiul neludic, când copilul învață să învețe într-un context de adaptare cognitivă, nu numai de joc.
Ed. Claparède se întreba „la ce servește copilăria?”(Psihologia copilului și psihologia experimentală,). Tot el se mai întreba la ce servește jocul și de ce se joacă copilul. Pentru a răspunde la aceste întrebări Claparède propune câteva teorii despre joc.
1. Teoria recreării (odihnei): Jocul este o recreere, servește la repauzarea organismului. Apare însă o contradicție: de ce apelăm la joc când suntem obosiți și nu preferăm repausul? Copiii se joacă de cum se trezesc și nu sunt obosiți.
2. Teoria surplusului de energie: Pentru că nu-și consumă forțele prin ocupații serioase, lăsându-le să se acumuleze, copilul are tot timpul un surplus de energie. Totuși acest surplus se consumă prin intermediul jocului. Dar și această teorie propusă mai întâi de poetul Schiller și susținută mai apoi de Spencer (în Psychologie) sunt înlăturate. De ce? Pentru că teoria nu explică forma determinată pe care o iau jocurile la toate animalele de aceeași speță.
Realitatea însă confirmă că este inexact faptul că în jocuri, copiii repetă acțiuni obișnuite; mai degrabă putem afirma că aceștia îndeplinesc acțiuni noi pentru ei. Dar, pe de altă parte, copiii se joacă chiar și atunci când sunt foarte obosiți sau imediat ce s-au întremat puțin în urma unei boli.
3. Teoria atavismului este propusă de Hall în anul 1902 și are la bază numeroase observații și statistici cu privire la jocurile copiilor; conform acestor observații jocurile evoluează în cursul copilăriei.
Hall considera că jocul este un exercițiu necesar pentru dispariția tuturor funcțiilor rudimentare, devenite inutile. Dar și această idee nu corespunde realității, iar Hall mai târziu abordează o altă idee conform căreia jocul exercită multe funcții atavice care vor dispare o dată cu vârsta adultă „așa cum cozile mormolocilor trebuie să se dezvolte și să intre în funcțiune ca un stimul pentru dezvoltarea picioarelor, care altminteri n-ar ajunge niciodată în stare de maturitate”(Claparède, 1975, cap.III, p.62, citat din S.Hall, Adolescence, 1904, p.202).
Dar, deși venind cu aceeași nouă idee, Hall nu renunță la prima idee, nu-și modifică concepția inițială. De reținut este că cele două concepții ale lui Hall au semnificații foarte diferite – dacă în primul caz jocul nu este decât un instrument eliminator, în al doilea caz acesta devine instrument creator.
4. Teoria exercițiului pregătitor : este formulată de Karl Groos în 1893 în Die Spiele der Tiere – Jocurile animalelor, Jene, 1896(Claparède, 1975, cap.III, p.62). Groos consideră primele două teorii ca fiind insuficiente și de aceea propune o abordare din punct de vedere biologic a jocului. Abordarea biologică ne poate oferi informații și o înțelegere mai profundă a activităților mintale pentru că observatorul respectiv este obligat să considere diversele activități atât la om cât și la animale, luând în considerație atât determinismul imediat al acelei activități cât și semnificația lor funcțională, rolul acestora în conservarea vieții. Jocurile variază după categoriile de animale, iar activitățile desfășurate în jocurile unor categorii seamănă cu activitățile desfășurate de animalele adulte din aceeași categorie. În altă ordine de idei, există aproape tot atâtea tipuri de jocuri câte instincte sunt – jocul de luptă, de vânătoare, de întrecere, etc.
Putem afirma că jocul este un exercițiu pregătitor pentru viața serioasă. În momentul nașterii, instinctele moștenite nu sunt destul de dezvoltate, de aceea este necesar ca acestea să fie exercitate sau completate prin noi achiziții; această sarcină îi revine jocului.
5. Jocul ca stimulent al creșterii. Jocul oferă organismului și stimularea necesară creșterii organelor. Dezvoltarea individului este rezultatul unor factori de natură misterioasă, transmiși prin ereditate dar și sub incidența acțiunii lumii înconjurătoare.
Deci jocul este un stimulent de creștere, în special pentru sistemul nervos. Centrii nervoși, în momentul nașterii, nu au o structură definitivă, iar creierul nu este în stare să funcționeze. Jocul oferă fibrelor nervoase stimularea necesară pentru dobândirea tecii de mielină (care ajută la izolarea fibrelor nervoase) și deci, pentru dezvoltarea sistemului nervos.
Jocul membrelor, de asemenea, favorizează creșterea musculoasă, confirmând faptul că funcția creează organul.
6. Teoria exercițiului complementar sau a compensației. Din punctul de vedere al lui Carr, jocul are rolul de a întreține și de a împrospăta deprinderile nou dobândite. În acest caz, putem considera jocul un exercițiu posterior, în timp ce în teoria lui Groos jocul este considerat un exercițiu anterior. Însă exercițiul, indiferent de locul unde se desfășoară, nu este niciodată un joc.
III.1 JOCUL DIDACTIC ÎN DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ
O contribuție importantă la pregătirea copilului pentru școală și-o aduc jocurile didactice pentru dezvoltarea limbajului. Se știe că mediul familial exercită o influență cultural-educativă binefăcătoare asupra dezvoltării limbajului copilului și în mod deosebit, asupra dezvoltării limbajului acestuia. Cu toate acestea, realitatea confirmă că influențele exercitate de mediul familial sub acest aspect sunt încă deosebit de variate. În consecință, fie datorită acestor influențe, fie datorită unor întârzieri sau defecțiuni în vorbirea copiilor la intrarea lor în grădiniță, diferențele semnalate în dezvoltarea limbajului sau a vocabularului acestora sunt încă deosebit de sesizabile. Aceste diferențieri accentuate se mențin până la intrarea copilului în școală, mai ales pentru cei ce nu frecventează zilnic grădinița. Ori, între limbaj și gândire există o interdependență binecunoscută. Aceste diferențieri în domeniul dezvoltării limbajului situează copiii în poziții diferite, sub aspectele deosebit de complexe ale activităților instructiv-educative. Una dintre sarcinile majore ale grădiniței instructiv-educative o constituie omogenizarea relativă a dezvoltării limbajului copiilor, în așa fel încât la intrarea în școala primară, să posede noțiunile strict necesare însușirii cunoștințelor de bază prevăzute de programa școlară.
Jocurile didactice, organizate conform cerințelor psihologice învățării, devin o metodă activă și eficientă de instruire și educare. „Jocul este o asimilare a realului la activitatea proprie, oferindu-i acestei activități alimentația necesară și transformând realul în funcție de multiple trebuințe ale eului. Iată de ce, toate metodele active de educare a copiilor mici cer să li se furnizeze acestora un material ajutător pentru ca, jucându-se, ei să reușească să asimileze realitățile intelectuale care, fără aceasta, rămân exterioare inteligenței copilului” – J. Piaget.
„Copilul – spunea marele pedagog elvețian Ed. Claparede – este o ființă a cărei principală trebuință este jocul … această trebuință spre joc este ceva esențial naturii sale. Trebuința de a se juca este tocmai ceea ce ne va permite să împăcăm școala cu viața, să procurăm copilului acele mobiluri de acțiune care se consideră de negăsit în sala de grupă”.
Dezvoltarea limbajului se realizează atât în activitățile specifice dezvoltării vorbirii, cât și în cadrul întregului program din grădiniță.
Procesul de influențare asupra dezvoltării limbajului copiilor începe la grupa mică ținându-se seama de caracterul concret al limbajului, dificultățile de pronunție, vocabularul redus și alte particularități psihice cum sunt: gândirea concretă, atenția instabilă, memoria individuală.
Dezvoltarea vorbirii copiilor se realizează în mod treptat, prin lărgirea relațiilor verbale cu cei din jur, în condițiile manifestării de către copii a curiozității de cunoaștere a obiectelor, a însușirilor acestora, pe de o parte și a atitudinii interogative referitoare la originea și cauza unor fenomene, pe de altă parte. În întregul proces de cultivare a limbajului, atât în activitățile specifice, cât și în toate celelalte împrejurări se urmărește:
formarea deprinderilor de vorbire corectă (sub aspect fonetic, lexical, gramatical, coerentă și expresivă);
îmbogățirea și activizarea limbajului și a gândirii, dezvoltarea limbajului monologat și dialogat, însușirea simbolurilor verbale cu caracter generalizator, în funcție de particularitățile de vârstă;
formarea deprinderii de exprimare adecvată a gândurilor, ceea ce contribuie la pregătirea lor pentru activitatea instructiv-educativă din școală;
trecerea treptată de la limbajul concret – situativ la limbajul contextual, pe măsură ce copilul depășește limitele experienței senzoriale, însușirea treptată a structurii gramaticale a limbii materne în practica vorbirii, îmbogățirea vocabularului în condițiile comunicării continue cu persoanele din jur;
prevenirea și corectarea defectelor de pronunție, în cadrul muncii individuale, cu grupuri mici de copii, precum și în cadrul activității de dezvoltare a limbajului cu întreaga grupă de copii.
Cel mai eficient mijloc de realizare a acestor sarcini îl constituie jocul didactic. Jocurile didactice pot fi folosite atât pentru consolidarea și precizarea cunoștințelor, cât și pentru verificarea și sistematizarea lor, pentru deprinderea unei pronunții corecte, pentru îmbogățirea sau consolidarea vocabularului, pentru formarea vorbirii corecte și coerente.
Jocurile didactice destinate dezvoltării limbajului contribuie, în mare măsură, la dezvoltarea acuității auditive a auzului fonematic. Ele solicită perceperea corectă a sunetelor, descifrarea compoziției sonore sau semnalarea prezenței sau absenței unui anumit sunet într-un cuvânt. Asemenea sarcini pot fi înfăptuite prin jocurile: „Cine face?”, „Ce se aude?”, „De-a trenul”, „Repetă ce spune”, „Cu ce sunet începe?” etc. În astfel de jocuri s-a introdus mai întâi sunetele a căror pronunție poate fi prelungită, cum este cazul vocalelor sau unele consoane ca: s, r, j, z, ș. Aceste sunete au fost introduse în exclamații ca: „Aaaa”, „Uuuu”, „Oooo” etc., fie prin onomatopee ca: sss, vâjjjj, bâzzzz, fâșșșș etc.
Dezvoltarea auzului fonematic este strâns legată, și de sarcina deosebit de importantă privind corectarea defectelor de vorbire, întrucât cauza principală a acestor defecte o constituie tocmai slaba dezvoltare a auzului fonematic. În acest sens, jocurile enumerate pot aduce o contribuție de seamă nu numai la perceperea clară și corectă a sunetelor corespunzătoare, ci și pentru corectarea pronunției defectuoasă acestora, solicitând copiilor audierea lor cu atenție și reproducerea lor corectă.
O altă sarcină pe care o îndeplinesc jocurile didactice destinate dezvoltării limbajului se referă la clarificarea și precizarea unor noțiuni, sarcină ce se realizează concomitent cu cele care se referă la îmbogățirea vocabularului și activizarea lui.6
Cum am mai spus, jocul antrenează intens copilul în stimularea și exercitarea vorbirii în direcția propusă, fără ca el să conștientizeze acest efort. Astfel prin intermediul jocului didactic se fixează și se activizează vocabularul copiilor, se îmbogățește pronunția, se formează noțiuni, se însușesc construcții gramaticale
în scopul îmbogățirii vocabularului copiilor cu substantive proprii, care să denumească numele lor, al fraților, al părinților, al educatoarelor (la grupele mici și mijlocii), apoi la grupa mare, nume de localități importante din județ, din țară, ale unor forme de relief sau obiective socio-economice cunoscute de copii, numele țării, ale unor personalități istorice, se pot organiza și desfășura diverse jocuri didactice cum ar fi: „La cine s-a oprit jucăria?”(recunoașterea și denumirea membrilor grupei din care fac parte), „Familia mea” (numirea părinților, fraților, surorilor), „Unde s-a ascuns scrisoarea?” (denumirea corectă a adresei de acasă, de la grădiniță, a unor muzee, magazine, orașe etc).
Cele mai multe jocuri didactice sunt destinate îmbogățirii lexicului copiilor cu substantive comune ce denumesc: obiecte și fenomene percepute direct în natura înconjurătoare și în viața socială, nume de obiecte necesare în viață și activitatea lor, principalele încăperi cu obiectele necesare, părțile componente ale corpului, obiecte de igienă personală, îmbrăcăminte, încălțăminte, alimente, mijloace de locomoție, anotimpurile și fenomenele specifice lor, animale domestice și sălbatice, plante cunoscute și unele părți componente ale acestora, unele aspecte ale muncii, ale vieții sociale desfășurate de părinții lor.
La grupa mare se acordă prioritate cuvintelor care exprimă aspecte comportamentale, sări afective, relații sociale și noțiuni cu un grad mai mare de generalizare, trăsături de caracter, norme de comportare, sentimente etc.
De asemenea, la grupa mică se pot organiza jocuri didactice diverse prin care se urmărește:
identificarea și denumirea obiectului de îmbrăcăminte, corespunzător acțiunii efectuate de educatoare (jocul „Cu ce se îmbracă păpușa?”),
recunoașterea și denumirea corectă a părților corpului omenesc, executarea unor acțiuni specifice (jocul „Spune ce face păpușa?”),
recunoașterea și denumirea unor obiecte de veselă, alegerea lor în raport de utilitate (jocul „Să servim musafirii”),
recunoașterea și denumirea jucăriilor (jocul „Sacul lui Moș Crăciun”),
denumirea unor profesii, materiale, unelte, produse ale muncii (jocul „Stop”),
denumirea unor mijloace de transport și a mediului de deplasare (jocul „Cu ce plecăm în vacanță?”),
denumirea unor fructe, legume, alimente (jocul „Ghicește ce a cumpărat vecina”),
denumirea diferitelor animale, a hranei lor (jocul „Caută-ți hrana).
Toata cunoștințele de limbă sunt date într-o organizare concentric – cantitativă, adăugându-se pe niveluri de vârstă, componente ale aceleiași probleme abordate la grupele următoare, se reiau și se aprofundează într-o prezentare concentric superioară, prin sporirea gradului de generalizare și abstractizare a cunoștințelor, fiecare parte de vorbire este reluată și însoțită de precizări și recomandări clare cu privire la cunoștințele și jocurile care se recomandă, pe grupe de vârstă.
Dar jocul didactic contribuie la îmbogățirea lexicului copiilor preșcolari și cu diferite adjective; la grupa mică accentul cade pe însușiri privind culoarea (roșu, galben, albastru, alb, negru), pe raporturi dimensionale (mare, mică); însușiri gustative (dulce, acru), olfactive, termice sau anumite calități morale (leneș, harnic, mincinos).
La grupa mijlocie se are în vedere îmbogățirea vocabularului cu adjective și adverbe care se referă la însușiri privind culoarea, raporturi dimensionale, raporturi cantitative, trăsături de caracter, însușiri gustative, olfactive, termice.
La jocurile didactice, se are în vedere formarea deprinderii de a folosi corect gradele de comparație pozitiv și comparativ ale adjectivelor, formulând propoziții scurte în urma sesizării relațiilor ce se pot stabili între două obiecte „Cum este?”.
Jocurile didactice ce se organizează la grupele mari și pregătitoare au sarcini didactice mai complicate:
recunoașterea și denumirea diferitelor culori și nuanțe, raportarea acestora la obiecte cunoscute („Ce culoare se potrivește?”),
descoperirea numelui colegului după descrierea unor însușiri fizice și morale („Recunoaște colegul de grupă”),
recunoașterea unor personaje din poveștile cunoscute, precizând trăsăturile fizice și morale ale acestora („Recunoaște personajul”).
Jocurile didactice contribuie din plin la îmbogățirea lexicului sub aspectul achiziționării de noi cuvinte, al consolidării și activizării lor, sarcină deosebit de importanță la această vârstă a marilor acumulări. Se pot organiza diferite focuri care pot să opereze cu diferite antonime, știut faptul că preșcolarul își precizează mai ușor sensurile cuvintelor pe care le diferențiază prin contrast „Răspunde repede și bine” (precizarea și activizarea vocabularului cu unele cuvinte – adjective – substantive – cu sens contrar, găsirea antonimelor unor cuvinte, formularea unor propoziții cu acestea).
Pentru precizarea sensului unor cuvinte – omonime, se pot desfășura diferite jocuri cum ar fi: „La televizor”, (se denumesc obiectele expuse și se alcătuiesc propoziții cu ele: toc – broască; cocoș; cățel; ochi etc.).
Îmbogățirea vocabularului cu cuvinte sinonime se poate realiza cu mare eficiență tot prin intermediul jocului didactic: „Cum este?” (expunerea unor scurte povești despre anumite animale cunoscute prin observarea directă, și din povești, fabule, în care să se folosească în fraze succesive diferite sinonime: vulpe hoață, șireată, vicleană, precizând sensul lipsit de sinceritate.
Știind că numărul sinonimelor ca și al cuvintelor polisemantice în limba română este foarte mare și sunt mai greu sesizabile la vârsta preșcolară, este necesar un bogat material concret, intuitiv în desfășurarea unor astfel de jocuri didactice.
În ceea ce privește folosirea corectă a pronumelui, la grupa mică sunt recomandate jocuri – exerciții destinate pronumelui personal și a celui de politețe: „Cine a primit mingea?” (înlocuirea numelui colegului din grupă și al educatoarei cu pronumele personale și de politețe).
La grupa mijlocie se adaugă însușirea pronumelor posesive și a celor demonstrative. Jocul didactic „Cine ți-a dat jucăria?” contribuie la formarea deprinderii copiilor de a folosi corect diferitele pronume personale și demonstrative în funcție de relațiile ce se stabilesc între membrii jocului, aceștia nu au voie să folosească numele copilului care oferă jucării, ci să-l desemneze folosind pronumele personal sau demonstrativ corespunzător.
La grupa mare se completează pronumele demonstrativ „celălalt, cealaltă” și se recomandă folosirea unor pronume relativ-interogative: care, cine ce și nehotărâte: cineva, ceva, unul altul, fiecare, oricine. Acestea se pot însuși numai prin exerciții în cadrul jocurilor didactice („Cine este?”, „Cine sunt?”).
Prin anumite jocuri didactice se urmărește îmbogățirea vocabularului cu numerale cardinale și ordinale; la grupa mică se însușesc numeralele cardinale: unu, doi, trei și ordinale corespunzătoare: primul, al doilea, al treilea.
La grupele mare și pregătitoare copii se familiarizează și cu numeralele distributive: câte doi, câte zece, în cadrul jocurilor didactice utilizându-se și versuri care au un accentuat caracter ludic, fiind atractive prin umorul lor, prin ritmicitate și muzicalitate.
Jocul didactic contribuie și la îmbogățirea vocabularului cu cuvinte ce denumesc acțiuni (verbe): la grupa mică accentul cade pe acțiunile copilului în familie, pe stradă, pe acțiunile adultului și ale animalelor cunoscute. Astfel jocul didactic „Cine este și ce face?” pune accent pe activizarea vocabularului cu cuvinte ce denumesc ființe cunoscute și acțiunile acestora („câinele latră, câinele roade un os, câinele mușcă, câinele fuge, stă la pândă”).
La grupa mijlocie se continuă procesul de îmbogățire și activizare a vocabularului copiilor cu verbe care denumesc atribuții ale membrilor familiei, ale altor adulți, iar al grupa mare elementul de noutate este legat de denumirea efectelor unor fenomene ale naturii („Găsește cuvântul potrivit”).
Se pot folosi exerciții-joc pentru precizarea înțelesului unor antonime, sinonime și folosirea lor corectă în propoziții și fraze.
Anumite jocuri didactice contribuie la îmbogățirea vocabularului copiilor cu cuvinte – adverbe referitoare la locul unde se petrece acțiunea, la timpul când se desfășoară și la modul cum aceasta se realizează.
Exercițiile de vorbire rațional dozate judicios îmbinate cu elemente de joc, contribuie din plin la îmbogățirea vocabularului, dar și la realizarea corectă a acordului între diferite părți de vorbire, exprimarea corectă a gradelor de comparație, folosirea corectă a timpului verbelor.
Jocul didactic contribuie atât la îmbogățirea vocabularului, activizarea și exersarea lui; cât și la însușirea unei exprimări clare, coerente, corecte din punct de vedere gramatical, la cultivarea independenței în vorbire și stimularea creativității în exprimarea orală.
Deci, prin jocul didactic se asigură înțelegerea, fixarea sau repetarea anumitor cunoștințe în mod plăcut, fără ca interesul celor care comunică să scadă. Jocul se constituie ca activitate fundamentală la vârsta preșcolară. J. Piaget denumește jocul ca fiind un anumit tip de activitate, înțeleasă ca un exercițiu funcțional.
III2.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Jocului Didactic In Dezvoltarea Prescolarului (ID: 123684)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.