Rolul Jocului Didactic In Dezvoltarea Prescolarilor

CUPRINS

Argument……………………………………………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL I. Conceptul de joc/ joc didactic

1.1. Jocul didactic- caracteristici generale……………………………………………………………..

1.2. Importanța și funcțiile jocului didactic……………………………………………………………

1.3. Conducerea jocurilor didactice……………………………………………………………………….

1.3.1 Pregatirea jocului didactic……………………………………………………

1.3.2. Organizarea jocului didactic…………………………………………

1.3.3. Desfășurarea jocului didactic……………………………………..

CAPITOLUL II. Limbajul la vârsta preșcolară

2.1. Comunicare și limbaj…………………………………………………………………..

2.2 Cultivarea limbajului……………………………………………………………………….

2.2.1. Tulburări de limbaj……………………………………………………….

2.2.2. Prevenirea și înlăturarea greșelilor de exprimare……………………..

CAPITOLUL III. Rolul jocului didactic în îmbogățirea vocabularului la vârstă preșcolară

3.1. Jocul didactic și activizarea limbajului…………………………………………….

3.2. Dezvoltarea limbajului prin jocul didactic………………………………………………

3.3. Organizarea activităților de educare a limbajului………………………………….

ARGUMENT

CAPITOLUL I

Conceptul de joc/ joc didactic

"Jocul este și o pregătire pentru viața de mai târziu, dar mai presus de toate, el este însăși viața copilului." (Mc. Dougall)

1.1. Caracteristici generale

Pe parcursul anilor, mai mulți autori au dat diferite definiții jocului, prin intermediul cărora au încercat să explice această formă de activitate.

A.N. Leontiev definește jocul ca fiind o activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor în evoluția copilului, constând în reflectarea și reproducerea vieții reale intr-o modalitate proprie copilului, rezultat al interferenței dintre factorii bio-psiho-sociali.

Potrivit lui J. Chateau, jocul oferă posibilitatea descătușării ființei umane de lumea înconjurătoare, anticipează conduitele superioare, pentru copil orice activitate este raportată la joc.

J. Piaget, psihologul francez, consideră că jocul este un "pol al exercițiilor funcționale în cursul dezvoltării individului", celălalt pol fiind exercițiul neludic, când subiectul învață să învețe într-un context de adaptare cognitivă.

Potrivit definiției, jocul este o activitate fizică sau mentală fără un scop practic și căreia i te dedici din plăcere. Specific vârstelor mici, el are o mare importanță în dezvoltarea psihică a copilului.. Trebuie menționat faptul că jocul nu este specific doar vârstelor mici, ci și adulților, care, prin joc își exprimă liber "copilul din ei".

Alături de învățare, muncă și creație, jocul reprezintă una din modalitățile esențiale prin care omul se raportează la realitatea înconjurătoare. Ursula Șchiopu surpindea caracterul universal al jocului în afirmația: "De fapt, omul se joacă la toate vârstele. Chiar și la vârsta a treia." (U. Șchiopu, E. Verza, 1981, p.28)

Orice activitate a copilului este raportată la joc: în primele luni de viață acesta se joacă cu corpul său; mai apoi copilul reproduce elemente din mediul lui apropiat; într-o etapă următoare, copilul începe să imite adultul, iar de aici se naște jocul de rol – atât de utilizat astăzi și în lucrul cu adulții – în care obiectivul principal este identificarea. Urmează jocul cu reguli, în care copilul învață elemente fundamentale de socializare.

Copilul schimbă prin intermediul jocului realitatea, învață lucruri noi, într-o formă relaxantă și plăcută; totodataă, prin joc i se conturează personalitatea și se dezvoltă întreaga sa ființă.

Importanța activității de joc este apreciată în funcție de posibilitatea acestora de a-l ajuta pe copil să se integreze în mediul natural și social pentru a percepe lumea înconjurătoare. Jocul didactic este o activitate care, dacă este utilizată în procesul de învățământ, capătă roluri psihopedagogice foarte importante și astfel asigură implicarea școlarului mic la activități, crescând curiozitatea și atenția acestuia.

Jocul reprezintă transpunerea vieții reale într-un plan imaginar, pe baza transformării realității, prelucrarea tendințelor și cerințelor copilului.

În ceea ce privește clasificarea tipurilor de jocuri, în literatura de specialitate se operează cu o mare varietate de criterii. În funție de diverșii autori care le-au realizat, schemele de clasificare sunt mai simple ori mai complexe, având la bază un singur criteriu sau mai multe. Astfel, K. Gross le-a clasificat în funcție de procesul psihic implicat, W. Stern, în funcție de numărul de participanți. Cele mai complete și complexe clasificări le-au realizat Ed. Claparède și J. Piaget.

Ed. Claparède clasifică jocurile după criteriul funcțiilor pe care le îndeplinesc:

a) Jocuri care exersează funcții generale:

jocuri senzoriale;

jocuri motrice;

jocuri psihice care sunt de două feluri: intelectuale și afective

b) Jocuri care exersează funcții speciale sunt: cele de luptă, de vânătoare, sociale, familiale, de imitație.

J. Piaget clasifică jocurile dupa criteriul evolutiv și grupează jocurile în următoarele categorii:

jocuri-exercițiu;

jocuri simbolice;

jocuri cu reguli;

jocuri de construcție.

Jocurile exercițiu sunt "jocuri funcționale" deoarce prin joc se exersează o anumită achiziție doar pentru plăcerea de a o realiza cât mai bine. Ele pot fi:

senzoriomotorii sau de mânuire;

jocuri de combinații fără un scop clar definit, de dezmembrare și reconstruire de obiecte;

jocuri de combinații de obiecte/ acțiuni cu scop.

Jocurile simbolice sau de creație redau aspecte ale realității, iar după 4 ani iau forma jocului cu mai multe reguli. În revoluția jocului copilului, simbolistica devine mai complexă și mai abstractă, în joc se utilizează mai multer simboluri și, treptat jocul simbolic se transformă în joc cu reguli.

Jocurile cu reguli implică înțelegerea regulii ca o convenție și au un caracter competitiv. Apar la vârsta preșcolară dar sunt foarte frecvente la vârsta școlară mică. După domeniul psihic vizat pot fi: senzoriale sau intelectuale.

Jocurile de construcții ajută la dezvoltarea abilităților manuale și a reprezentărilor spațiale. Pot fi reproductive sau fantastice. (Psihopedagogie preșcolară și școlară, Gheorghe Tomșa, pg. 157-158)

Jocul didactic poate fi perceput ca fiind o etapă mijlocitoare și pregătitoare pentru copil în trecerea de la jocul liber la învățare. Este o formă de activitate atractivă prin care se realizează o bună parte din obiectivele educaționale specifice preșcolarilor. Este esențial să creăm un spațiu favorabil pentru aplicarea cunoștințelor și pentru exersarea priceperilor și deprinderilor sub forma unor activități plăcute, accesibile și cu o eficiență foarte mare. Fiecare joc didactic are diferite elemente prin care se diferențiază de celelalte jocuri sau forme de activitate din grădiniță, și anume: conținut, scop didactic, reguli, acțiune de joc. Conținutul jocului îl alcătuiește informațiile pe care copiii și le-au însușit în activitățile comune. Scopul didactic apare sub forma unei probleme de gândire, denumire, scriere, comparare. Regulile jocului ordonează acțiunile de joc.

Jocurile didactice au un impact semnificativ asupra dezvoltării psihice a copilului, contrinuind în primul rând la dezvoltarea lui intelectuală, la formarea percepțiilor, la educarea spiritului de observație, a imaginației creatoare, a gândirii și limbajului. (Pedagogia jocului, Ramona Răduț-Taciu, pg. 38)

În concluzie, referitor la conceptul de joc, este important să evidențiem că prin activitatea de joc copiii:

se formează ca indivizi;

asimilează fapte, acțiuni, operații, comportamente care îl ajută în dezvoltare;

învață să fie adaptabil diferitelor situații;

învață să comunice.

CAPITOLUL II. Limbajul la vârsta preșcolară

2.1. Comunicare și limbaj

Viața omului nu este posibilă în afara comunicării pentru că omul comunică în mediul în care trăiește, iar dezvoltarea lui psihică nu este legată de comunicare. Comunicarea este un schimb de informații într două persoane, între o persoană și un grup. Este un liant, un factor de articulare și de coeziune a indivizilor ăn viața socială. Comunicarea este o relație, un proces, iar relația se definește ca o legatură și interacțiune informațională între doi termeni: emițător și receptor sau destinatar.

Comunicare înseamnă transmitere de informașii, iar, din punct de vedere structural, comunicarea dintre două persoane presupune existența următoarelor componente: 1. emițătorul; 2. codul; 3. canalul de comunicare; 4. mesajul; 5. receptorul sau destinatarul și 6. conexiunea inversă de la destinatar la emițător.

Dialogul este comunicarea directă dintre două persoane și presupune un schimb de mesaje sau cooperare în tratarea unui subiect sau a unei teme. În dialogul dintre două persoane, rolurile de emițător și de receptor se schimbă alternativ, pentru că fiecare partener de dialog este și receptor și emițător. Procesul de comunicare se realizează cu ajutorul codurilor care pot să fie de diferite tipuri. Prin noțiunea de cod înțelegem un sistem de semne prin care se semnifică ceva, adică se transmite sau se receptează un mesaj informațional. Comunicarea umană este o comunicare intelectivă sau semantică și se realizează cu ajutorul sistemului de coduri care este limba vorbită. Emițătorul generează și transmite semnale, prin varierea sau modularea unei stări și însușiri a sa. Receptorul sau destinatarul căruia îi sunt adresate mesajele este sistemul care captează, prelucrează, adică decodează semnalelel transmmise de emițător, modificându-și, sub acțiunea lor, starea inițială. Ca proces, comunicarea este ansamblul operațiilor de codare-recodardecodare care se aplică asupra alfabetului de bază, la nivelul sursei, emițătorului și alfabetului-cod, la nivelul receptorului, adică destinatarului.

Limba este o entitate specifică, distinctă de limbaj. Este produsul istoriei și are funția de mijloc de comunicare între oamenni.

Din punct de vedere psihologic, limbajul este activitatea de comunicare dintre oameni, activitate realizată cu ajutorul limbii și al tuturor resurselor ei. Forma concretă, naturală a limbajului este vorbirea, adică limbajul oral.

Limbajul și gândirea se află într-un raport de unitate și ser intercondiționează, deși sunt fenomene diferite.