Rolul Jocului Didactic In Cadrul Activitatilor Instructiv Educative Desfasurate la Varsta Prescolara

Pedagogie

Rolul Jocului Didactic In Cadrul Activitatilor Instructiv Educative Desfasurate la Varsta Prescolara

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

ARGUMENT

Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând conștient și liber în lumea imaginară ce și-o creează singur.

Jocul reprezinta cea mai importanta modalitate de manifestare si exprimare a copilului prescolar, indeplinind funcții psihopedagogice variate si multiple.

Cea mai importantă modalitate de învățare pentru copiii prescolari este reprezentată de joc, deoarece acesta răspunde particularităților de vârstă ale preșcolarilor și pentru că elementul distractiv pe care-1 conține, stimulează interesul și curiozitatea acestora. Învățarea bazată pe joc este eficientă numai dacă jocul este conceput în corelație cu obiectivele urmărite în activitate. La fiecare joc se impune să acordăm atenție sporită în formularea sarcinii didactice, în asigurarea elementului distractiv care crează destindere și care-i determină pe copii să se implice în actul învățării.

Jocul didactic face parte integrantă din procesul învățării. Învățarea propriu-zisă prin joc facilitează actul de învățare, iar competiția din activitatea de joc, poate continua și în munca de învățare.

Jocul este o activitate cu caracter dominant la acestă vârstă, fapt demonstrat de modul în care polarizează celelalte activități din viața copilului, după durata și ponderea sa, după eficiența, în sensul că jocul este activitatea care conduce la cele mai importante modifcări în psihicul copilului. Cunoscând locul pe care îl ocupă jocul în viața copilului este ușor de înțeles eficiența folosirii lui în procesul instructiv-educativ.

Jocul devine “didactic” atunci când prin modul de formulare al sarcinii didactice copilul este adus în situația de a-și utiliza energiile și potențialul psihofizic pentru a-și optimiza parametrii comportamentali. Jocul reprezintă un ansamblu de acțiuni și operații care, paralel cu destinderea, buna dispoziție și bucuria urmarește obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică a copilului. Termenul didactic, asociat celui de joc, accentuează latura instructivă a activității care devine, în mod necondiționat, parte integrantă a acestuia și se concretizează printr-un anumit volum de cunoștințe, de acțiuni obiectuale și mintale pe care le solicită. Indiferent de etapa de vârstă la care este utilizat, jocul didactic favorizează atât aspectul informativ al procesului de învățământ cât și aspectul formativ al acestuia.

Jocul didactic utilizat, în contextul activităților preșcolare, are această particularitate esențială: el trebuie să îmbine armonios elementul instructiv și exercițiul cu elementul distractiv. Învățând prin joc, copilul trebuie să se distreze în același timp. Îmbinarea elementului distractiv cu cel instructiv duce la apariția unor stări emotive complexe, care stimulează și intensifică procesele de dezvoltare psihică.

Jocurile didactice, organizate conform cerințelor psihologice învățării, devin o metodă activă și eficientă de instruire și educare. „Jocul este o asimilare a realului la activitatea proprie, oferindu-i acestei activități alimentația necesară și transformând realul în funcție de multiple trebuințe ale eului. Iată de ce, toate metodele active de educare a copiilor mici cer să li se furnizeze acestora un material ajutător pentru ca, jucându-se, ei să reușească să asimileze realitățile intelectuale care, fără aceasta, rămân exterioare inteligenței copilului” – J. Piaget.

Importanța locului pe care îl ocupă jocul în viața copilului este conferită de faptul că jocul satisface dorința firească de manifestare, de acțiune și de afirmare a independenței copilului. Prin joc, copilul învață să descifreze lumea reală, motiv pentru care H. Wallon apreciază jocul ca pe o activitate de preînvățare.

„Copilul – spunea marele pedagog elvețian Ed. Claparede – este o ființă a cărei principală trebuință este jocul … această trebuință spre joc este ceva esențial naturii sale. Trebuința de a se juca este tocmai ceea ce ne va permite să împăcăm școala cu viața, să procurăm copilului acele mobiluri de acțiune care se consideră de negăsit în sala de grupă”.

O contribuție importantă la pregătirea copilului pentru școală și-o aduc jocurile didactice pentru dezvoltarea limbajului. Se știe că mediul familial exercită o influență cultural-educativă binefăcătoare asupra dezvoltării limbajului copilului și în mod deosebit, asupra dezvoltării limbajului acestuia. Cu toate acestea, realitatea confirmă că influențele exercitate de mediul familial sub acest aspect sunt încă deosebit de variate. În consecință, fie datorită acestor influențe, fie datorită unor întârzieri sau defecțiuni în vorbirea copiilor la intrarea lor în grădiniță, diferențele semnalate în dezvoltarea limbajului sau a vocabularului acestora sunt încă deosebit de sesizabile. Aceste diferențieri accentuate se mențin până la intrarea copilului în școală, mai ales pentru cei ce nu frecventează zilnic grădinița. Ori, între limbaj și gândire există o interdependență binecunoscută. Aceste diferențieri în domeniul dezvoltării limbajului situează copiii în poziții diferite, sub aspectele deosebit de complexe ale activităților instructiv-educative. Una dintre sarcinile majore ale grădiniței instructiv-educative o constituie omogenizarea relativă a dezvoltării limbajului copiilor, în așa fel încât la intrarea în școala primară, să posede noțiunile strict necesare însușirii cunoștințelor de bază prevăzute de programa școlară.

Se poate concluziona că jocul constituie un mijloc valoros de instruire și educare a copiilor de vârstă preșcolară, deoarece rezolvă într-o formă cu totul adecvată vârstei, sarcinile instructive complexe programate în grădiniță. Teoria și practica preșcolară contemporană consideră jocul didactic o activitate ce contribuie în mod deosebit la formarea profilului intelectual și moral al viitorului școlar, dar și la lărgirea orizontului său de cunoștințe.

Jocul didactic este un mijloc de accelerare a treceri de la joc la învățare, deoarece îmbină ludicul cu asimilarea de cunoștințe și formarea unor capacități de cunoaștere.

MOTIVAȚIE

În eleborarea acestei lucrări am pornit de la două premise esențiale:pe de o parte rolul central pe care îl ocupă jocul în general ,si cel didactic în special în cadrul activităților instructiv- educative din gradiniță, iar pe de cealaltă parte, importanța pe care o are dezvoltarea limbajului în ansamblul evoluției generale a copilului de vîrstă prescolară.

Lucrarea îsi propune să evidențieze rolul deosebit de important pe care îl are jocul didactic în ceea ce priveste dezvoltarea limbajului copiilor din grădiniță. Cercetarea desfăsurată la clasă, pe parcursul unui an scolar, a demonstrat că limbajul copiilor a cunoscut o evoluție pozitivă ca urmare a desfăsurării unor jocuri didactice numeroase si variate.

Activitățile de educarea limbajului care s-au desfăsurat sub forma jocului didactic au contribuit decisiv la corectarea defectelor de pronunție , la îmbunătățirea corectitudinii exprimării, la îmbogațirea si dezvoltarea vocabularului.

În conceprea si realizarea acestei lucrari, am pornit avind în fața obiectivul de a evidenția si demonstra contribuția decisivă pe care o are jocul didactic la dezvoltarea limbajului copiiilor de vîrstă prescolară.

CAPITOLUL I

DEZVOLTAREA STADIALĂ A COPIILOR

ÎN GRĂDINIȚĂ

a)PARTICULARITĂȚI DE VÂRSTĂ ALE COPILULUI PREȘCOLAR.

Procesul dezvoltării copilului prescolar constă în achiziționarea acestor modalități de raportare la lumea obiectelor și fenomenelor înconjurătoare. Se poate spune că aceasta reprezintă unul dintre cele mai subtile procese, spre care s-au îndreptat, spre a-i dezlega, cercetările a numeroase personaliăți și școli psihologice. Este unul dintre cele mai subtile procese, deoarece el nu decurge ca o impregnare lentă și pasivă a ființei noului născut cu datele realității externe, ci dimpotrivă, ca un proces dinamic și dramatic, în cadrul căruia necesitățile externe, departe de a se revărsa calm prin canalele de recepții ale copilului, i se opun și îi rezistă.

Direcția de dezvoltare a unui copil presupune si exprimă o progresivă direcție și afirmare a copilului în afară, o investigare sistematică a realității ei.

Dezvoltarea ontogenetică reprezintă „o succesiune de etape și de stadii de-a lungul cărora copilul se construiește psihic prin încorporarea metodelor externe". Caracteristica cea mai importantă a acestui proces este dată de elementele de dirijare și instituționalizare care, cu trecerea de la un stadiu la altul, se accentuează din ce în ce mai mult. Copilul nu numai că tinde să se angajeze în activități conduse de preferințele sale, dar el este și obiectiv, determinat să se încadreze în instituțiile și activitățile pe care societatea i le pune la dispoziție în spiritul anumitor vârste.

Perioada preșcolară este una din cele mai importante etape psihogenetice datorită progreselor remarcabile în toate planurile și direcțiile și în special în sfera cunoașterii, a proceselor afective, cognitive și a trăsăturilor de personalitate a copilului. Este perioada unei intense receptivități, sensibilități și flexibilități psihice divergente. Se dezvoltă în cea mai mare măsură potențialul creator. De aceea, dezvoltarea copilului trebuie dirijată încă de la vârsta preșcolară pe baza cunoașterii particularităților de vârstă și a celor individuale.

Pe de o parte preșcolarii se integrează în structura familiei. Ei recepționează influențe nu numai din partea celor care le satisfac trebuințele (orientarea motivațională), ci și din partea altor persoane. În ansamblu, influențelor li se fixează treptat statutul și rolul (orientarea valorică).

Pe de altă parte, prin intrarea copilului în grădiniță sfera relațiilor interpersonale se extinde simțitor. Interiorizarea rolului de preșcolar îi solicită copilului efortul de adaptare psihosocială, de asimilare progresivă a experienței, de rezolvare uneori a crizelor ce pot surveni din opoziția modului în care a fost crescut în familie cu ceea ce i se cere să facă acum în grădiniță. În astfel de cazuri este necesar să se stabilească o linie de acțiune comună între cele două instituții. Dincolo de astfel de cazuri-problemă, în general familia are dreptul să primească din partea educatoarei informațiile referitoare la dezvoltarea psihică a copilului, la modalitățile de tratare a acestuia.

În grădiniță copilul devine subiectul unor numeroase și variate influențe cu mult mai complexe și mai bine organizate, răspunzând mai adecvat și într-o mai mare măsură naturii sale de copil, trebuinței sale de a comunica, de a se exprima prin diverse acțiuni sau activităti. Toate influențele grădiniței creează condiții favorizante pentru noi achiziții și progrese în domeniul cognitiv, afectiv și psihomotor al preșcolarilor din grupele: mică, mijlocie, mare.

Procesul instructiv-educativ din grădiniță este structurat în funcție de particularitățile de vârstă ale copiilor privind activități de educație și instrucție cuprinse pe grupe de vârstă în „Programa preșcolară". Astfel că, pentru fiecare grupă de vârstă sunt prevăzute cunoștințe și deprinderi referitoare la: mediul înconjurător, numere și calcul, activitate manuală, dezvoltarea mișcărilor; se prevede formarea deprinderilor muzicale și dezvoltarea deprinderilor de joc și comportare civilizată.

Cunoașterea cât mai profundă a acestor particularități de vârstă, dar și a celor individuale constituie premiza importantă pentru realizarea caracterului formativ al procesului instructiv-educativ din grădiniță.

Pe scara preșcolarității „cunoștințele se amplifică nu atât și nu în primul rând pe linia adăugirii altora noi, cât mai ales pe linia aprofundării cunoștințelor despre aproximativ aceleași aspecte (mediu înconjurător), familiare copiilor încă de la grupa mică. Dezvoltarea concentrică a acestui conținut permite însușirea temeinică a cunoștințelor și înțelegerea lor conștientă, formarea de reprezentări clare și precise.”

Procesele creșterii organismului copilului se desfașoară intensiv în perioada preșcolară. Totuși ritmul creșterii copiilor de la 3-5 ani este relativ mai încetinit, comparativ cu etapa precedentă. De la vârsta de 5 ani creșterea devine mai accelerată. În medie, adaosul anual în înălțime este de 6 cm, în ceea ce privește greutatea, creșterea este mai pronunțată.

Dezvoltarea psihică, la rândul ei, este condiționată de mai mulți factori. Sub influența jocului și a activităților programate, precum și a îndrumărilor educatoarei, la copii apar particularități psihice noi. Experiența lui cognitivă se amplifică, sfera reprezentărilor se extinde, operațiile gândirii se conturează, memoria și reproducerea capătă atributul intensionalității, trăirile emoționale devin mai complexe. Toate aceste schimbări și multe altele conferă stadiilor preșcolarității particularități specifice.

Comportamentul copiilor de 3 ani este destul de asemănător cu cel al antepreșcolarului. Jocurile copiilor din grupa mică constau în repetarea stereotipă a mișcărilor și acțiunilor simple. În ele predomină elementul intuitiv, iar conținutul lor este relativ sărac. Deci, activitatea ludică predominantă și conducătoare a vârstei prezintă aceste particularități incipiente. Așadar, percepția, memoria, imaginația, gândirea, limbajul se desfășoară în situații concrete și în contextul acțiunilor practice, obiectuale. Important este să fie încurajate căutările „spontane ale copilului care cer ca orice adevăr ce trebuie cucerit, să fie reinventat sau cel puțin să fie reconstruit și nu doar transmis".

La vîrsta prescolară operațiile gîndirii se constituie si se dezvoltă in activitatea practică, prin mînuirea de obiecte. Copilul este un constructor activ al structurilor cognitive, care generează la rândul lor noțiuni, concepte și operații potențiale mai complexe.

Cunoștințele pe care le transmitem îmbogățesc treptat vocabularul copiilor dându-le posibilitatea să-și exprime din ce în ce mai clar și mai precis gândurile și dorințele.

Procesele afectiv-motivaționale se caracterizează printr-o încărcătură impulsiv-explozivă, prin instabilitatea echilibrului emoțional, exprimată frecvent prin strigăte, plâns, acte agresive. De cele mai multe ori aceste reacții sunt difuze, nediferențiate, se polarizează ușor, aduc după sine un mare consum de energie nervoasă.

Socializarea afectivă la această vârstă 3-5 ani, se produce destul de intensiv. La început relațiile cu ceilalți copii sunt imitate deoarece ele sunt încă absorbite de sine. Cu timpul, simte nevoia reală față de prezența colegilor lui. O influență deosebită o are aici colaborarea strânsă a grădiniței cu familia.

Cu privire la conduita voluntară la această vârstă de cele mai multe ori copilul își schimbă cursul activității începute, o întrerupe, ea rămâne fără sfârșit. La grupa mică, scopul urmărit în realizarea mișcărilor au un caracter fluctuant. Dacă un copil vede o mașină la altul, își părăsește castelul început. Acest lucru se explică prin activitatea deosebită a copilului și prin particularitățile reprezentărilor sale. Motivele imediate ale activității se înlocuiesc rapid, fapt care exclude continuarea activității și stabilizarea scopului. La grupa mijlocie se accentuează funcția reglatoare a sistemului verbal cu influențe evidente asupra conduitei voluntare.

Are loc „semnalizarea independentă a activității. Limbajul intern devine mecanismul esențial de dezvoltare a conduitei voluntare”

La vîrsta prescolară mare(5-6 ani) ca urmare a acumulării influențelor formative la care au fost expusi copiii în grădiniță , se constată o noua evoluție a proceselor cognitive.

Percepția se detașează de situațiile concrete, diferențiate prin intermediul acțiunilor obiectuale. Rolul lor însă nu trebuie subestimat. Copilul dorește să știe cât mai mult, pune întrebări, experimentează, pune mâna pe toate, ridicându-se de fiecare dată deasupra lui însuși.

Analiza și sinteza însușirilor unui obiect le poate realiza fără participarea analizatorului motric, ci numai în planul percepției vizuale. Copilul este în stare să detașeze un obiect pe fondul altor obiecte, să descompună mental însușirile obiectului analizat și să-i recompună potrivit cu raporturile părților componente ale acestuia. Ei învață să examineze obiectele operând cu diverse criterii ale formei, culorii, mărimii, suprafeței, a volumului, a numărului, învață raporturile spațiale poziționale ale obiectelor așezate în ordine crescătoare-descrescătoare a șirului numeric (aspect foarte important pentru psihogeneza elementelor gândirii matematice).

În acest stadiu al dezvoltării sale, copilul poate să efectueze operații în plan mental, verbalizând acțiuni și raporturi pe care le-a săvârșit pe plan obiectual.

Totodată, la această vîrstă, se constată dezvoltarea semnificativă a limbajului, defectele de pronunție se corectează, vocabularul este mai bogat si mai nuanțat. Acest aspect este deosebit de important, deoarece limbajul „mijlocește dezvoltarea vorbirii, însăși gândirea se instalează mai mult în sistemul ordonat pe care îl constituie limba vorbită, aceasta facilitând fenomenul de înțelegere, constituirea gradată a claselor logice și sporul de generalitate și de precizie a preconceputelor”.

Emoțiile și sentimentele devin mai bogate în conținut. Ele se organizează și se stabilizează exact pe anumite obiecte, situații, evenimente, persoane. Sentimentele de integrare socială și de prietenie sunt mai accentuate decât cele de dominare și de agresivitate. Relațiile de ostilitate cedează celor de cooperare, competiție și prietenie. Se dezvoltă semnificația pozitiv-afectivă, trăită de partener ca o atracție ca un atașament împărtășit.

Relațiile interindividuale care se formează între copii sunt relații socio-afective cu rezonanța de ordin motivațional. Atracție sau repulsie, simpatie-antipatie, frică-mânie, pot în anumite împrejurări, să constituie mobiluri interioare ale acțiunilor. Dar relația se pune și invers „modul cum se traduce de fapt un motiv sau altul, poate genera o anumită trăire afectivă". Important este ca în grădiniță relațiile socio-afective să-l elibereze pe copil de ego-centrismul subiectiv, să i se formeze capacitatea de apreciere și autoapreciere tot mai obiectivă, potrivit cerințelor morale.

În jurul vîrstei de 5 ani se constată o intensificare a conduitei volitive . Emoțiile și sentimentele devin mai bogate în conținut. Ele se organizează și se stabilizează exact pe anumite obiecte, situații, evenimente, persoane.

Începută în familie, disciplinarea continuă mai departe în grădiniță. Dar disciplinarea să fie și ea activă. Un individ care este forțat să stea tăcut ca un mut, nemișcat, nu se poate spune că e disciplinat. Mai ales pentru copii mișcarea și activitatea (tot timpul sunt preocupați de ceva) sunt condiții ale dezvoltării lor . Un copil, „este disciplinat atunci când este stăpân pe el însuși și deci poate să dispună de sine când trebuie să urmeze o regulă în viață" .

b)PARTICULARITĂȚILE DEZVOLTĂRII VORBIRII LA COPILUL DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ

Vârsta preșcolară este „perioada însușirii vorbirii, în așa fel încât să permită copilului comunicarea cu alții. Datorită particularităților aparatului fonomotor, ale analizatorului verbomotor și ale celui auditiv, ca și a particularităților gândirii copiilor, vorbirea lor prezintă unele elemente specifice”. Aceasta se referă la pronunțarea sunetelor și a cuvintelor, la bogăția vocabularului, la structura gramaticală, la cursivitatea și expresivitatea limbajului. Asupra limbajului copiilor o influență deosebit de mare exercită și mediul social în care ei trăiesc, modul în care adulții se exprimă, gradul de corectitudine a vorbirii lor. O particularitate a vorbirii copiilor este legată de aspectul fonetic al lui, și anume de pronunție. Procesul de influențare a dezvoltării vorbirii copiilor începe de la cea mai fragedă vârstă, cunoscând că vorbirea în general, se poate câștiga și în mod spontan – și prin imitație. Preșcolarul de 3 ani se caracterizează printr-o pronunție inegală a sunetelor limbii materne. Sunt și sunete pe care copiii nu le pot pronunța corect, în această categorie intră consoanele:s, ș, r, ț, c, f. Întâlnindu-le în cuvinte copiii rezolvă în diferite moduri această greutate. De aceea, încă de la venirea în grădiniță copiii sunt obișnuiți cu dialogul, sunt deprinși să-și spună gândurile și dorințele într-o formă ordonată și pot fi cunoscute repede dificultățile de vorbire pe care aceștia le manifestă. Având deci, un punct de pornire, influența educativă asupra dezvoltării vorbirii s-a realizat în tot procesul instructiv-educativ în mod treptat, prin lărgirea relațiilor cu cei din jur în condițiile vieții de colectiv.

La venirea în grădiniță, vocabularul preșcolarilor numără 800- 1000 de cuvinte. Deși vocabularul pasiv este mai bogat, copiii pronunțând corect cuvintele, le cunosc sensul, nu le folosesc în vorbire, vorbesc puțin, se exprimă greoi și cu reținere atunci când sunt solicitați de educatoare.

O altă particularitate a vorbirii preșcolarilor o constituie folosirea neadecvată a formelor gramaticale. Preșcolarii se folosesc de cunoștințele însușite anterior și pe baza lor realizează noi construcții gramaticale, care uneori se potrivesc, alteori sunt greșite, în vorbirea preșcolarilor mici abundă propoziții simple, scurte și lipsite adesea de legătură între ele, ceea ce dovedește greutatea pe care ei o întâmpină în însușirea și redarea corectă a propozițiilor. Este știut că încă din prima copilărie asistăm la o dezvoltare a capacităților de acțiune și de comunicare verbală. Dezvoltarea limbajului, ca aspect fundamental în ansamblul dezvoltării psihice, determină ecouri formative multiple atât în sfera dezvoltării unor capacități de cunoaștere, cât și de comunicare, contribuind la extinderea sferei interrelațiilor sale, la o mai pregnantă socializare a expresiilor comportamentale ale copilului. Achiziția mijloacelor de intercomunicare verbală creează în același timp condiții pentru deschiderea mare spre sfera relațiilor adulților și noi premise pentru întregul plan al comportării și dezvoltării socio-afective a copilului. Chiar dacă rămân în limitele unui limbaj situații, achizițiile verbale ale copilului de 3 ani ating noi structuri, cu o anumită coerență de ordin gramatical, propoziții structurate adecvat, contribuind la dezvoltarea caracterului mediat și voluntar al proceselor psihice și la autoreglajul acțiunilor corpului. Dezvoltarea mijloacelor verbale de comunicare interumană conferă noi premise în dezvoltarea funcțiilor simbolice de reprezentare. Datorită limbajului are loc socializarea și interiorizarea acțiunilor copiilor. Oamenii sunt ceea ce au învățat iar noi învățăm aproape totul : să vorbim, să gândim, să simțim, să efectuăm anumite munci, să intrăm în relații cu alții.

Pornind de la aceasta și cunoscând nivelul dezvoltării la copiii preșcolari în momentul intrării în grădiniță, în atenția educatoarei stă, în primul rând, perfecționarea laturii fonetice a limbajului lor, ținând seama de particularitățile fonetice ale limbii române, deoarece „asimilarea componentei sonore a cuvintelor reprezintă la grădiniță un moment important în dezvoltarea limbajului, îi ajută pe copii să se descurce mai ușor în diferite raporturi complexe ale exprimării”. Printr-o temeinică muncă individuală și pe grupuri mici de copii, prin jocuri didactice se insistă asupra pronunțării de către copii, cu claritate, exactitate și siguranță sunetele și grupele de sunete. Se are în vedere exersarea organului fonator al vorbirii în vederea asigurării unei pronunții clare pentru prevenirea unor greșeli, sau corectarea unor defecte de pronunțare a sunetelor sau a cuvintelor.

O atenție deosebită se acordă îmbogățirii vocabularului, însușirii corecte a sensului cuvintelor, activizării vocabularului, prin folosirea cât mai frecventă a cuvintelor noi învățate, precum și prin introducerea acestora în structuri corecte de limbă.

Particularitățile vorbirii preșcolarilor sunt legate de vârsta copiilor, și treptat, pe măsura dezvoltării lor, vorbirea lor devine tot mai corectă.

Sarcinile prevăzute de programă s-au realizat și pentru aceasta s-au folosit o serie de modalități și procedee didactice adecvate, atractive și eficiente. Vocabularul copiilor la sfârșitul vârstei preșcolare a înregistrat o creștere intensă, conține cuvinte și expresii cărora copiii le înțeleg sensul, folosindu-le ca mijloc de exprimare a gândurilor și sentimentelor lor. Aspectul fonetic al vorbirii copiilor preșcolari trebuie urmărit și influențat cu atenție. S-a constatat că diferențele de vorbire necorelate la timp în perioada preșcolară se continuă și mai târziu. Vorbirea neclară a educatoarei din punct de vedere fonetic sau imitând vorbirea copiilor, alături de vorbirea rapidă care nu articulează corect sau cu o pronunție incorectă, vor lăsa urme multă vreme asupra copiilor.

Înțelegerea aspectului lexical-semantic al cuvintelor trebuie realizată cu toată seriozitatea. Acum se formează vocabularul copiilor și trebuie format clar, corect, cu înțeles deplin pentru copii și cei ce ascultă. În caz contrar, mai târziu ne vom întâlni cu erori grave. Acest lucru poate duce la scăderea considerabilă a vocabularului activ al copiilor, poate împiedica comunicarea eficientă, pune pe copil în fața unor situații neplăcute, atunci când va constata că cei din jur nu-l înțeleg. Practica ne-a demonstrat că încă de la grădiniță copiii își însușesc cunoștințele cu semnificația lor corectă dacă folosesc mijloace educative judicioase. Desprinderea cuvintelor din contextul verbal, analiza semnificației la asocierea învățării cuvântului cu prezentarea obiectului respectiv, apoi respectarea lui în diferite alte ocazii, sunt numai câteva din modalitățile folosite la clasă, pentru a înțelege aspectul semantic al cuvintelor.

Copilul preșcolar mare, are posibilitatea să folosească, în linii mari, același limbaj ca și adultul, în schimb este original în modul cum se exprimă ceea ce îl deranjează pe adult. Aceste modificări pe linia limbajului vor determina posibilitatea de învățare și modificare a personalității copiilor. Acum are loc o creștere a capacității de interiorizare a limbajului și au loc profunde modificări din punct de vedere afectiv. Intervenția asupra dezvoltării vorbirii copiilor preșcolari se realizează prin diferite mijloace și procedee care vor influența posibilitățile mentale ale copiilor la această vârstă, dar vor organiza și mediul socio-cultural în care copiii își petrec cea mai mare parte din timp. Vorbirea lor va fi susținută și stimulată atât de grădiniță, cât și de familie.

CAPITOLUL II

ROLUL JOCULUI DIDACTIC IN CADRUL ACTIVITATLOR INSTRUCTIV EDUCATIVE DESFASURATE LA VARSTA PRESCOLARA

CONSIDERAȚII TEORETICE DESPRE JOC

Organizarea vieții copiilor în grădiniță de copii include și formele de activitate desfășurate în scopul realizării sarcinilor instructiv- educative ale procesului de învățământ. Cercetările din domeniul pedagogic, în această direcție, au stabilit ca prime forme de organizare a activității copiilor în grădiniță urmatoarele: jocurile și activitățile alese de copii, activitățile comune și munca (accesibilă) preșcolarilor.

Dintre toate aceste forme, jocul „este forma de activitate specifică vârstei preșcolare. Chiar și în celelalte forme de activitate există un element de joc. Practica și teoria educației au demonstrat demult ce loc ocupă jocul în viața preșcolarilor, în activitatea de instruire și educare a acestora în grădiniță”.

Așadar jocul ocupă un loc central, fiind forma de activitate conducătoare în dezvoltarea psihică a copilului în satisfacerea cerințelor vitale ale acestuia.

De aceea, aceasta perioadă este considerată adesea drept vârsta jocului. Preșcolarul este o ființă deosebit de activă. Nimic nu este mai impropriu pentru un copil sănătos de 3-6 ani decât starea de apatie și nemișcare. îmbrăcând forma jocului, această activitate este tot atât de necesară dezvoltării fizice și psihice a copilului ca și lumina soarelui.

Un copil sănătos, cu organismul în creștere nu poate să nu se joace.

A-l opri să facă acest lucru, înseamnă a-i frâna dezvoltarea fizică și psihică.

„ Jocul -spune A. S. Makarenko – are în viața copilului o importanță tot așa de mare ca și activitatea, munca sau serviciul la adult".

Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, generată de trebuințe, dorințe, tendințe specifice copilului preșcolar. El nu poate fi despărțit de joc așa cum nu poate fi despărțit de copilărie. Jocul constituie ocupația naturală și spontană a copilului. La orice oră din zi, copilul se joacă în variate feluri, cu deosebit interes și concentrare, cu mare bucurie chiar atunci când se joacă cu mijloace improvizate, fară a se lăsa distras de tot ceea ce se desfășoară în jurul lui. Prin joc, preșcolarul își lărgește și își îmbogățește sfera cognitivă, își conturează interesele, se îndreaptă spre activitatea socio-profesională, sporind afectivitatea și câmpul acțional, fantezia și investigația. Realitatea care-1 înconjoară fiind pentru el mult prea complexă caută s-o cunoască, să se orienteze în mediul înconjurător.

Jocul este una din activitățile prin care copilul învață să cunoască lumea reală. De aceea unii psihologi socotesc jocul ca o activitate de pre-învățare.

Acționând asupra obiectelor și ființelor din joc, copilul cunoaște treptat această lume, își satisface nevoia de mișcare și înțelegere, dobândește încredere în propriile puteri. Jocul nu constituie pentru el simplă distracție.

Jucându-se, copilul cunoaște lumea și viața. Cunoașterea lumii prin jocuri este accesibilă și atractivă pentru copii. Din datele acumulate pe calea observației psihologice rezultă că în timpul jocului desfășoară o variată activitate de cunoaștere. Această activitate este prezentă chiar și în primele lui jocuri cu obiectele.

Cunoașterea activă a obiectelor folosite în joc exprimă năzuința copiilor de a cunoaște mediul înconjurător. Mimând obiectele în chip diferit, copiii cunosc variatele lor însușiri: formă, mărime, culoare, duritate.

Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă și se dezvoltă, conținutul jocurilor se extinde, reflectând și relațiile sociale dintre oameni. Jocurile încep să oglindească tot mai mult fenomene complexe ale vieții sociale, aspecte variate ale oamenilor adulți. La început, jocul reflectă relațiile reciproce dintre membrii familiei, iar mai târziu sfera acestor relații se lărgește tot mai mult. În jocurile sale, copilul reflectă viața și activitatea socială a adulților, pentru că el însuși este o ființă cu tendințe sociale.

Încă de timpuriu copilul simte nevoia unei comunicări active cu cei din jur, în primul rând cu părinții care îl îngrijesc, îi procură jucării și se joacă cu el.

Începând cu vârsta preșcolară, copilul imită în jocurile sale într-un mod specific, viața și activitățile adulților. Atașamentul copiilor față de adulți, admirația lor față de posibilitățile acestora, îi fac să nutrească dorința vie de a deveni ca adulții. Dar cunoștințele, priceperile și deprinderile copiilor sunt limitate.

Această contradicție între dorințele copilului pe de o parte, și posibilitățile lui reale, pe de altă parte este rezolvată pe calea jocului. Astfel în timpul jocului el își închipuie că este doctor, aviator, soldat, tractorist și transpune pe plan imaginar semnificația socială a activităților adultului, funcțiile sociale pe care le îndeplinesc aceștia.

Așadar, jocul este o formă accesibilă de activitate prin care copilul imită relațiile sociale dintre adulți. Atunci când copilul se joacă „de-a doctorul", „de-a grădinița de copii", ei reflectă relațiile sociale dintre adulți, în sensul că „îngrijesc" păpușile, ca și când ar fi părinți, „tratează" bolnavi închipuindu-și că ar fi medici etc.

Se poate spune, de aceea, că jocurile copiilor sunt o adevărată „oglindă" a societății. Conținutul jocurilor îl constituie și l-a constituit întotdeauna viața socială.

Jocul „are rol formativ deosebit asupra dezvoltării fizice și psihice, asupra dezvoltării personalității copilului în ansamblu. Stimulările intelectuale implicate în joc sunt necesare în dezvoltarea copilului, așa cum este și hrana pentru corpul său”.

Grădinița, prin ansamblu activităților instructiv – educative desfășurate cu copii, aduce contribuții în sprijinul dezvoltării personalității fiecărui copil; în măsura în care, educatoarele reușesc să cunoască trăsăturile psiho-fizice individuale ale copiilor și să îmbine tratarea individual-diferențiată cu activitatea frontală, cu grupul întreg de copii.

În programul zilnic de activitate a copiilor se disting: o categorie de activități comune care se desfășoară cu întreaga grupă de copii, prin care în forme și metode specifice, se realizează principalele sarcini instructiv-educative prezente în programă.

Prezența elementului joc, chiar și în aceste activități demonstrează că el își aduce o mare contribuție în vederea realizării cu succes a obiectivelor prevăzute .

Distingem o amplă categorie de activități la alegerea copiilor, care se desfășoară individual, în grupuri mici de copii. Aici jocul dobândește o amploare deosebită. Activitățile comune, fiind sursa de învățare, de achiziționare de noi cunoștințe, priceperi și deprinderi, într-un domeniu sau altul, ele sunt și o sursă de îmbogățire a conținutului jocurilor și activităților alese individuale sau în grupuri mici.

Dar jocul rămâne activitatea preferată și ocupă un rol prioritar în ordinea acțiunilor lor, iar activitatea în care copilul a realizat succese devine obiectul alegerilor lui interioare de joc. Jocurile și orice activitate aleasă de copil, sunt un mijloc de manifestare a personalității acestuia, a inițiativei, a spiritului său de creație.

Jocurile sunt un mijloc de socializare a copilului prin intermediul relațiilor de colaborare între copii, al subiectelor și al conținuturilor sociale pe care le reflectă.

Sunt mijloc de exersare și creație a unor roluri asumate în jocuri, pe întreg parcursul frecventării grădiniței.

Sunt prilej de exersare a deprinderilor de ordine, curățenie, a deprinderilor morale, civice, de muncă (accesibilă) atât de necesare mai târziu școlarului și apoi adultului în viață.

Jocurile sunt o sursă de observare și cunoaștere a copilului în atmosfera lui sinceră, adevărată, atât în conduita exterioară, cât și în ceea ce exprimă (verbal sau plastic).

Jocul este mijloc de exersare individuală și de consolidare a deprinderilor însușite în activitățile comune.

Prin joc se pot recupera unele deficiențe sau se pot cultiva aptitudini deosebite.

Jocul reprezintă un mijloc important de realizare a sarcinilor educației fizice a preșcolarului.

În timpul jocurilor, copilul merge, aleargă, sare, se cațără, se apleacă, ridică un obiect, mânuiește într-un anumit fel uneltele sau obiectele folosite. Prin diferite jocuri ce se organizează în grădiniță se fortifică organismul copiilor, are loc perfecționarea proceselor metabolice (asimilația și dezasimilația) se dezvoltă mușchii copilului, este stimulată activitatea organelor interne. Prin jocuri și prin munca fizică, desfășurate în natură sub directa influență a factorilor naturali (aer, soare, lumină) organismul se fortifică, se călește, crește buna dispoziție a copiilor și spiritul activ al acestora. Se dezvoltă activitatea sistemului nervos. Se perfecționează activitatea tuturor analizatorilor, se dezvoltă calități de voință, curaj, perseverență, spirit de inițiativă, promptitudine..

Se dezvoltă activitatea intelectuală a copilului. Conținutul și structura proceselor cognitive se îmbogățesc prin joc. Copilul are posibilitatea să-și îmbogățească informațiile despre mediul înconjurător, despre materiale și unele piese aflate la îndemâna lor.

În felul acesta copiii cunosc însușirile acestora, modul de folosire și mânuirea lor. Se formează acțiuni mentale care duc la îmbogățirea, perfecționarea conținutului reprezentărilor, la dezvoltarea percepțiilor de formă, culoare, mărime, greutate, distanță. Se dezvoltă memoria și voința. Jocul formează la copii sisteme de imagini generalizate (tipice) despre obiecte și fenomene, precum și capacitatea de a efectua-combinări mentale cu imaginile respective în care se reflectă obiectele materiale. Jocul și munca sunt activități prin care se face trecerea în etape de la acțiunile practice realizate prin joc (sau muncă) la acțiuni mintale (ideale) în planul reprezentărilor.

Rolul formativ al jocului constă în aceea că prin intermediul lui, copilul preșcolar devine stăpân pe procedee accesibile de reconstituire a unor conținuturi cu ajutorul acțiunilor obiectuale, externe, materializate. Se poate desprinde legătura genetică între acțiunile concrete de joc și acțiunile mentale, psihice.

Jocul oferă copilului posibilitatea de a reconstitui, de a aplica cunoștințele însușite anterior . În felul acesta ele sunt reactualizate permanent și sunt aplicate în condiții variate.

Prin jocuri se dezvoltă procesele intelectuale, se dezvoltă spiritul de observație, curiozitatea copiilor, inventivitatea, gândirea cu procesele ei: analiza, sinteza, comparația, generalizarea, abstractizarea, ajungând la noțiuni, se dezvoltă imaginația reproductivă și cea creatoare prin preluarea reprezentărilor ce s-au format pe baza impresiilor nemijlocite. Imaginația creatoare are un rol deosebit și se dezvoltă continuu. Aceasta are loc prin întregirea temelor sugerate de adult cu elemente noi, intuind teme și folosind și procedee noi. În felul acesta imaginile create de fantezia copilului sunt mai bogate în conținut. Se dezvoltă limbajul monologat și dialogat, se intensifică funcția reglatoare a sistemului verbal. Copilul este nevoit să stabilească diferitele legături între acțiunile pe care le implică jocul, utilizează fiecare lucru în funcție de însușirile lui caracteristice, combină unele date cunoscute anterior pentru a descoperi soluții noi, care înlesnesc rezolvarea de situații noi.

Așa cum se afirmă, jocul este tovarășul de nedespărțit al copilăriei și constituie una din formele cele mai importante de activitate. Prin intermediul jocului, copiii învață să cunoască lumea reală, își îmbogățesc experiența cognitivă, învață să manifeste o anumită atitudine pozitivă sau negativă față de ceea ce intuiesc, își educă voința și pe această bază formativă își conturează propria personalitate.

Jocul trebuie apreciat ca bază a conceperii întregii activități instructiv-educative. Jocul este conceput ca:

mijloc de instruire și educare a copiilor;

procedeu metodic de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care și le propune procesul de învățământ;

forma de organizare a activității de cunoaștere și dezvoltare a capacităților psiho-fizice pe toate planurile.

Jocul ca mijloc de instruire și educare este cunoscut în literatura pedagogică și sub numele de joc didactic și este folosit în activitatea instructiv-educativă pentru a forma sau consolida anumite cunoștințe, priceperi și deprinderi. Jocul didactic în „Programa activității instructiv-educative" are ponderea cea mai mare în raport cu celelalte mijloace.

Jocul, ca procedeu metodic, cunoaște din ce în ce o mai largă aplicabilitate în activitatea de instruire și educare a preșcolarilor.Elementul joc, este prezentat în diferite etape ale activității de învățare și de muncă în mai mare sau mai mică măsură în unele activități față de altele, în funcție de factori foarte diverși;

caracterul mai mult sau mai puțin rigid al activității bazate pe exerciții;

gradul dezvoltării capacității lor de cunoaștere, de trăire afectivă și de voință;

gradul constituirii imboldurilor interne (motive, interese, scopuri, convingeri, dispoziții), toate au un rol specific în declanșarea și întreținerea conduitei.

Elementul de joc, introdus ca procedeu metodic în toate activitățile de învățare și de muncă, și pe cât este posibil în toate etapele activității respective creează copiilor buna dispoziție pentru manifestarea opțiunii și pentru săvârșirea tuturor acțiunilor specifice felului de activitate la care participă.

Jocul – ca formă de activitate – ocupă în grădiniță un loc deosebit de important printre celelalte forme de activitate instructiv- educative. Jocul – ca formă de activitate – diferă în funcție de dezvoltarea stadială a copiilor: între celelalte forme de activitate ele dețin la grupa mică 75%; la grupa mijlocie 67%; la grupa mare 50%.

Creșterea treptată de la o grupă la alta, a activității neludice, este o consecință a dezvoltării capacității copiilor de a desfășura anumite activități intelectuale și fizice, de a observa sistematic un obiect sau un fenomen, de a-și concentra mai mult timp atenția în acest scop, de a asculta cu interes cele relatate de educatoare, de a înregistra unele informații cu valoare formativă, de a reproduce cu relativă fidelitate cele memorate anterior, de a se transpune în situații reale, de a rezolva independent conflictele apărute în propria gândire, între cunoscuți și necunoscuți.

Fără îndoială toate aceste capacități și multe altele oricât de bine ar fi conturate, nu sunt pe deplin constituite, ca să favorizeze desfășurarea optimă a activității de învățare sistematică. Ele comportă trăsăturile specifice vârstei, încât, deși se constată o creștere și o dezvoltare a lor apreciabilă, nu pot suplini nevoia manifestării ludice. Actul învățării sau al muncii se grefează pe toți anii preșcolarității, pe coordonatele generale ale jocului.

Jocul, indiferent de forma ce o îmbracă, dezvoltă capacitatea de cunoaștere a copilului, cultivă sentimente din ce în ce mai variate, educă voința, pune bazele însușirii personalității încât toate modificările apărute în viața psiho-fizică au o însușire pozitivă asupra desfășurării cât mai eficiente a activității organizate în scopul învățării. Relația între învățarea sistematică și joc este suportul pe care se sprijină întreaga muncă instructiv-educativă din grădiniță, înțelegând acest lucru, activitatea noastră devine tot mai conștientă, mai organizată, mai rodnică.

Jocurile create de copii constituie pentru ei un bun prilej de a-și valorifica într-un mod creator propria experiență de viață socială, iar pentru educatoare o ocazie potrivită de a urmări cât de dezvoltat este din punct de vedere psiho-fizic fiecare copil, cum știe el să aplice în joc ceea ce a întâlnit în viața de toate zilele, cum rezolvă diferitele observații conflictuale apărute în propria gândire, între ceea ce cunoaște și ceea ce îi oferă necunoscutul, întâlnit la tot pasul, cât de dezvoltate sunt deprinderile, cunoștințele sau cât sunt de diversificate motivele și interesele, ca principale imbolduri interne ale conduitei.

Pentru a spori permanent eficiența formativă a jocului ca formă de activitate, fiecare educatoare trebuie să găsească modalitatea de a aplica în mod conștient și creator prevederile programei preșcolare. Este bine ca preocupările ludice ale copiilor să fie cât mai variate și diversificate de la manifestări ludice în care primează transpunerea lor imaginară, în fapte de viață cunoscute, („De-a mama și fetița", „De-a gospodina", „De-a vânzătorii și cumpărătorii", „De-a constructorii" etc.). La activitățile în care primează învățătura fără să fie absentă transpunerea imaginară (activități alese de desen, pictură, modelaj, confecții, îngrijirea plantelor) de la activități ludice în care învățătura se realizează explicit (ca în cazul jocurilor create de adulți) învățându-i să întreprindă mereu jocuri prin care fară să-și dea seama – învață câte ceva deosebit – și jocuri prin care aplică în mod conștient cele învățate, educatoarea face din joc ca formă de activitate un bun prilej de a-i pregăti pe copii din vreme și sistematic pentru viitoarea activitate când vor fi școlari – învățătura.

Jocul trebuie în așa fel organizat încât copiii să se joace cu plăcere, să nu se grăbească și să dea dovadă de multă atenție. În special cele de dimineața trebuie să aibă un caracter mozaicat – prin promovarea principiului liberei opțiuni – pentru tema preferată nu impusă din afară. Jocul să fie ca o activitate inedită -ceva nou – prin modul de organizare.

În concluzie, se poate afirma că jocul, forma conducătoare de activitate a preșcolarului – contribuie la dezvoltarea personalității copilului: fizică, intelectuală, morală și estetică în felul acesta jocul, împreună cu activitățile comune asigură pregătirea psihologică a preșcolarului pentru activitatea de mai târziu – învățătura în școală.

.

b) GENERALITĂȚI DESPRE JOCUL DIDACTIC (CONCEPT – TIPOLOGIE – METODOLOGIE)

A. Termenul „didactic" (asociat celui de joc) indică latura instructivă, care devine în mod necondiționat, parte integrantă și se concretizează la nivelul fiecărui joc didactic printr-un anumit volum de cunoștințe, de acțiuni obiectuale și mintale pe care le solicită. Acțiunea de joc și cea instructivă sunt corelate după o formulă originală: învățarea prin intermediul jocului, pe căi specifice lui.

De aceea prin jocul didactic nu trebuie să înțelegem simpla alăturare a unor acțiuni ludice cu acțiuni instructive sau desfășurarea lor prin alternare, ci o formă de joc închegată, unitară, în care aceste elemente sunt sructurate organic, motivele jocului conducând la rezolvarea sarcinilor didactice, pe baza unor reguli determinate riguros.

Eficiența procesului instructiv – educativ din grădiniță depinde atât de stabilirea adecvată a conținutului cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, cât și de modalitățile prin care acestea ajung să fie însușite de copii. Un mijloc de instruire și educare a copiilor, specific vârstei preșcolare, este jocul didactic – formă de învățare care poate fi considerat ca o activitate comună organizată cu întreaga grupă de copii, alături de alte activități.

Pentru a-i spori permanent eficiența, jocul trebuie apreciat ca bază a conceperii întregii activități instructiv – educative; fără joc nu se poate ajunge la o finalitate reală.

În literatura de specialitate, jocul didactic este desemnat cel mai eficient mijloc de instruire și educare, fiind folosit pentru a forma sau consolida anumite cunoștințe, priceperi și deprinderi.

Jocul didactic are un rol bine definit în planul de învățământ al instituțiilor preșcolare, determinat de faptul că pe măsură ce copilul își însușește, pe baza experienței sale de viață, cât și pe alte căi, o serie de cunoștințe, priceperi și deprinderi, rolul său crește în vederea acumulării altora, superioare.

Ceea ce caracterizează în esență jocul didactic constă în aceea că el îmbină într-un tot unitar și armonios atât sarcini specifice jocului, cât și sarcini și funcții specifice învățării.

Prin urmare „jocurile didactice au drept scop, pe de o parte instruirea copiilor într-un domeniu al cunoașterii, iar pe de altă parte sporirea interesului pentru activitatea respectivă prin utilizarea unor elemente distractive caracteristice jocului, facilitează atingerea scopului formativ – educativ urmărit și, împreună cu celelalte activități frontale, exercită o puternică influență asupra copilului în vederea pregătirii sale pentru școală”.

Pornind de la considerentul că activitatea predominantă din grădiniță este jocul, obiectivele propuse de Programa grădiniței de copii pentru dezvoltarea vorbirii pot fi realizate prin intermediul jocului didactic.

B. Jocurile didactice sunt clasificate după două criterii: după conținut și după materialul didactic .

După conținut:

jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător și însușirea limbii materne;

jocuri didactice matematice;

jocuri didactice muzicale.

După materialul didactic folosit:

jocuri didactice cu material; jocuri cu jucării didactice; jocuri cu material ajutător, diferite obiecte și jucării; jocuri de masă; jocuri ce au la bază formarea numerelor și a diferitelor operații matematice (ex.:„Cine basmul va asculta, până la 10 va număra);

jocuri didactice fără material sau jocuri orale, inițiate îndeosebi la grupa mare (5-6 ani).

Clasificarea jocurilor după cele două criterii este mai mult sau mai puțin convenabilă. Astfel, unele jocuri clasificate după criteriul conținutului se realizează cu material didactic, iar altele fără el.Bunăoară, pentru dezvoltarea limbajului se pot folosi cu succes atât jucării didactice și alte materiale, cât și jocurile orale. De asemenea: jocurile clasificate după materialul didactic urmăresc prin scopul lor educativ realizarea aceluiași principiu al dezvoltării copiilor ca și jocurile clasificate după conținut. Delimitarea netă nu este posibilă. Tipurile de jocuri menționate se pot desfășura atât cu întreaga grupă de copii, în cadrul activităților comune, cât și în cadrul activităților la alegere, unde jocurile se desfășoară în grupuri mici de copii și chiar individual.

În concluzie, se poate spune că toate tipurile de joc constituie o formă de activitate conducătoare a preșcolarului – ele asigură pregătirea psihologică a preșcolarului pentru activitatea de mai târziu, învățătura în școală.

C. Invățând prin joc, copilul trebuie să se joace. O caracteristică esențială a jocului didactic, constă în crearea unor condiții favorabile pentru aplicarea multilaterală a cunoștințelor și pentru exersarea priceperilor și deprinderilor sub forma unor activități plăcute și atractive.

Fiecare joc didactic cuprinde următoarele laturi:

organizarea bazei materiale;

precizarea conținutului și sarcinilor ;

stabilirea regulilor și acțiunilor jocului însoțite de explicare și demonstrare;

respectarea sarcinilor și regulilor;

aprecierea finală.

Esența și specificul jocului didactic constau atât în întrepătrunderea și interacțiunea acestor componente, cât și în echilibrul dintre sarcina didactică și acțiunea de joc. Primul lucru de care se ține seamă în îndrumarea jocului didactic este organizarea bazei materiale – alegerea, procurarea celor mai potrivite jucării și materiale necesare jocului respectiv, ținând seama de particularitățile de vârstă. Aici, la acest capitol apare – JUCĂRIA – căruia îi cunoaștem importanța instructiv – educativă.

Conținutul jocului didactic îl formează obiectele și fenomenele din realitatea înconjurătoare, aspectele și activitatea omului, însușirea corectă a vorbirii, precum și însușirea cunoștințelor matematice. Important este că sarcinile didactice pe care căutăm să le rezolvăm să fie de fiecare dată altele, diferite. Ele vor fi prezentate sub formă de joc. Drept care, ele vor deveni sarcinile jocului. Sarcina didactică urmărită va fi aceea de a-1 învăța pe copil să denumească corect un obiect – exemplu jocul „Cine este și ce face" grupa mică: denumirea corectă a ființelor și acțiunilor specifice "acestora, într-un alt caz urmărește să deosebească mărimile, formele și culorile obiectelor – ex. Jocul: „Ne jucăm cu baloane"- grupa mică, a cărei sarcină, este: recunoașterea și denumirea culorilor și formularea corectă a propozițiilor. Sarcina didactică trebuie să fie accesibilă, și să-1 atragă pe copil, să-i stimuleze curiozitatea. Nu trebuie să fie nici prea ușoară, deoarece nu va constitui pentru copil o problemă de rezolvat. De exemplu: dacă un copil recunoaște cu ușurință obiectele din „Săculețul fermecat", jocul nu-1 mai atrage, totul fiind cunoscut și plictisitor. Trebuie să se țină seama, în stabilirea sarcinii didactice și de particularitățile individuale ale copiilor, deoarece nivelul de dezvoltare nu este egal la preșcolarii de aceeași vârstă. In funcție de conținutul și sarcinile didactice urmărite sunt stabilite regulile și acțiunile jocului, după care urmează demonstrarea și explicarea lor. În stabilirea regulilor și acțiunilor este necesar să se țină seama de particularitățile de vârstă ale copilului, precum și de principiul succesiunii și al gradării.

Organizarea vieții copiilor în grădiniță de copii include și formele de activitate desfășurate în scopul realizării sarcinilor instructiv- educative ale procesului de învățământ. Cercetările din domeniul pedagogic, în această direcție, au stabilit ca prime forme de organizare a activității copiilor în grădiniță urmatoarele: jocurile și activitățile alese de copii, activitățile comune și munca (accesibilă) preșcolarilor.

Dintre toate aceste forme, jocul „este forma de activitate specifică vârstei preșcolare. Chiar și în celelalte forme de activitate există un element de joc. Practica și teoria educației au demonstrat demult ce loc ocupă jocul în viața preșcolarilor, în activitatea de instruire și educare a acestora în grădiniță”.

Așadar jocul ocupă un loc central, fiind forma de activitate conducătoare în dezvoltarea psihică a copilului în satisfacerea cerințelor vitale ale acestuia.

De aceea, aceasta perioadă este considerată adesea drept vârsta jocului. Preșcolarul este o ființă deosebit de activă. Nimic nu este mai impropriu pentru un copil sănătos de 3-6 ani decât starea de apatie și nemișcare, îmbrăcând forma jocului, această activitate este necesară dezvoltării fizice și psihice a copilului .