Rolul Investitiilor Straine Directe In Dezvoltarea Economica a Romanieidocx
=== Rolul investitiilor straine directe in dezvoltarea economica a romaniei ===
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE
ROLUL INVESTIȚIILOR STRĂINE DIRECTE ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI
Conducător științific:
Prof. Univ. Dr. Constanța Chițiba
Absolvent:
Mateescu Gabriel-Mircea
București
2016
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
INVESTIȚIA STRĂINĂ DIRECTĂ – COMPONENTĂ A FLUXURILOR ECONOMICE INTERNAȚIONALE
Investițiile străine directe – concepte, definiții, clasificări
Concepte și definiții ale investițiilor internaționale
Teorii privind investițiile străine directe contemporane
Clasificarea investițiilor străine directe
Principalele categorii de investitori internaționali
Factorii determinanți în evoluția fluxurilor investiționale pe plan mondial
Corporațiile transnaționale – vector principal în procesul investițional internațional
CAPITOLUL 2
INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE CA FACTORI DE CREȘTERE ECONOMICĂ, DEZVOLTARE DURABILĂ ȘI GLOBALIZARE
Globalizarea – cadrul actual al internationalizării firmelor …………………………………….. 22
Creșterea si dezvoltarea economică ……………………………………………………………………. 23
Abordări conceptuale ale creșterii si dezvoltarii economice ………………………….. 24
Caracteristici actuale ale procesului de creștere economică …………………………… 27
Rolul investițiilor în procesul de creștere și dezvoltare economică ………….…. 29
Evoluția fluxurilor de ISD la nivel mondial în perioada 2004-2014 ………………….. 31
Dezvoltarea durabilă, soluție pentru actuala criză economică. Strategia europeană ….. 33
CAPITOLUL 3
RISCUL DE TARA / INDICI DE PERFORMANTA / IMPACTUL ACESTUIA ASUPRA INVESTITIILOR STRAINE DIRECTE 20-25 pagini ( Riscul de Tara, Barometrul Atractivitatii Europene – Ernst&Young, Indicele Potential de Atragere a ISD, Indicele de Performanta a ISD, Analiza fluxurilor straine receptate de UE-27, Perspective pe plan mondial asupra ISD)
CAPITOLUL 4.
IMPACTUL INVESTIȚIILOR STRĂINE DIRECTE ASUPRA DEZVOLTĂRII ECONOMIEI ROMĂNEȘTI
Necesitatea atragerii investițiilor străine directe în economia românească
Avantajele oferite de România investitorilor străini
Instrumente de realizare a politicii de atragere a investițiilor străine
Reglementări juridice privind procesul investițional
Stimulente oferite de statul român investitorilor străini
Impactul investițiilor străine asupra creșterii economice a României
Evoluția cuantumului capitalului străin investit în Romania în perioada 2004-2014
Dinamica investițiilor străine directe în România în perioada de referință
Structura investițiilor străine directe în România, în perioada de referință
Structura pe țări de proveniență a capitalului
Structura pe domeniile de activitate
Efectul crizei economice globale asupra investițiilor străine directe din România
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
În ultimele trei decenii în literatura economică au apărut multe cărți și articole care tratează investițiile străine directe, analizând rolul acestora ca sursă principală de finanțare a dezvoltării, de transfer tehnologic și cu un impact major asupra ocupării forței de muncă. Corporațiile transnaționale sunt cele care, prin investițiile lor în afara țării de origine, aduc sau nu aduc un efect benefic asupra economiilor țărilor gazdă. Cercetări teoretice și investigații empirice s-au îndreptat spre clarificarea modalităților prin care are loc internaționalizarea firmelor precum și asupra factorilor determinanți ai orientării investitorilor spre o anumită țară sau zona de pe glob.
Emeritul profesor și economist englez, John Harry Dunning, considerat pionierul cercetării economice asupra investițiilor străine directe, demonstrează că nu doar un singur factor sau o singura condiție determină firmele să se internaționalizeze, ci un complex de factori și condiții – enunțând “paradigma eclectică” – care sintetizează explicațiile teoretice prin trei componente cu abrevierea OLI(“Organization, Localization and Internalization”). Dunning va cerceta ulterior, alături de discipolul sau, Rajneesh Narula, și va ajunge la concluzia ca PIN – Pozitia Investițională Netă – a unei țări parcurge anumite stadii, și urmează o anumită traiectorie în funcție de evoluția nivelului dezvoltării economice a respectivei țări, această evoluție fiind cunoscută prin abrevierea IDP (“Investment development path”). Analizele empirice asupra mai multor țări dezvoltate sau în curs de dezvoltare, respectiv în tranziție, au confirmat valabilitatea paradigmei IDP, dar au constatat în același timp și specificitatea evoluției PIN în funcție și de alți factori prezenți în respectiva țară analizată, precum dimensiunea, structura economiei și a schimburilor comerciale, legăturile în cadrul zonei din care face parte, gradul deschiderii economiei etc.
În expasiunea investițiilor străine directe un rol important l-au avut fuziunile și achizițiile transfrontaliere care au avut loc în mod deosebit între Japonia, America de Nord și Europa Occidentală, fără să se neglijeze țările în curs de dezvoltare. Fluxurile de investiții străine se caracterizează prin faptul că mobilul capitalului în aceste operațiuni nu este randamentul maxim ci mai curând consolidarea pieței, diversificarea domeniului de investiții străine provenind din țările dezvoltate prin includerea industriilor înalt tehnologizate, interesul crescut pentru industriile prelucrătoare, tendința de concentrare a investițiilor străine într-un număr relativ restrâns de țări în curs de dezvoltare, cele mai avansate dintre acestea.
Pentru a determina accesul României la capitalul străin este necesară analizarea dinamicii investițiilor străine directe pe plan mondial și zonal, dar și concentrarea acestora pe zone și țări. Obiectivele care duc la formarea fluxurilor investiționale directe, pentru țările investitoare, constau în fructificarea unor factori de producție disponibili în țările gazdă, aprovizionarea cu materie primă și resurse energetice din țara gazdă, dar și exploatarea posibilităților de desfacere a produselor pe piețele țărilor gazdă. Totodată țările gazdă vizează obținerea unor tehnologii de vârf, retehnologizarea cu efect asupra modernizării producției și asupra generării de progres tehnic, crearea de noi locuri de muncă, dezvoltarea unor noi ramuri economice, accesul la managementul performant.
În cadrul prezentei lucrări voi trata și analiza indicatorii care influențează evoluția investițiilor străine directe la nivel mondial – Indicele de Performanță și Indicele de Potențial al Atragerii ISD, elaborați de UNCTAD, Indicele Încrederii Investitorilor Străini elaborat de Raportul Kearney, Barometrul Atractivității Europene elaborat de firma de consultanță Ernst&Young și Gradul Riscului de Țară elaborat de firma Coface – toți acesti indici stabilind gradul atractivității unei regiuni pentru investitorii străini.
Decizia de a investi într-o anumită țară se bazează pe o analiză amănunțită a factorilor locali și a avantajelor țării gazdă, corelată cu necesitățile de rentabilitate ale agentilor economici și mărimea riscului aferent operării într-un mediu străin. Ponderea fiecărui factor în stabilirea deciziei de a investi depinde de motivația investitorului străin.
În urma analizei investițiilor străine pe sectoare, dar și a Indexului Libertății Economice, elaborat de Heritage Foundation, reiese că țările care și-au deschis mai repede economiile, către investițiile străine, orientâdu-le către sectoare cu valoare adăugată mare, și care au redus semnificativ proprietatea de stat, concentrându-se asupra realizării și dezvoltării activității de comerț exterior cu statele dezvoltate, au atras cele mai mari investiții străine directe, totodată devenind mai puțin vulnerabile față de criza actuală mondială.
Necesitatea atragerii unui volum însemnat de investiții străine, în economia românească, a fost dată de rata somajului ridicată generată de problemele economico-financiare produse de actuala criză, de nivelul scăzut al veniturilor pe cap de locuitor și de lipsa capitalului autohton de a valorifica resursele materiale, umane și naturale ale României. Toți acești factori fac ca investițiile străine să joace un rol important în redresarea economiei românești. Mărimea pieței și costul factorilor de producție sunt principalele motivații care atrag investitorii străini în România, o importanță din ce în ce mai mare fiind acordată mediului economic și politic stabil, calității instituțiilor guvernamentale, sistemului juridic transparent, nivelului de acces la informații și gradului de dezvoltare al infrastructurii. Criza economică globală a afectat și volumul investițiilor străine din România, în ciuda trendului pozitiv înregistrat în perioada 2004-2008, cu toate acestea, România are în continuare potențialul de a atrage ISD, dacă va reuși să rezolve problemele interne de natură economică, politică și socială cu care se confruntă.
Cunoscând faptul ca rolul investițiilor străine directe în cadrul unei economii se poate manifesta prin formarea capitalului, transfer tehnologic și activitate de inovare, reducerea substanțială a costurilor de producție și a prețurilor, echilibrarea balanței comerciale, creșterea eficienței și competitivității firmelor locale, sprijinirea procesului de privatizare și restructurare, voi analiza în prezenta lucrare impactul ISD manifestat atât la nivel micro cât și macroeconomic.
CAPITOLUL 1. INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE – COMPONENTĂ A FLUXURILOR ECONOMICE INTERNAȚIONALE
În ultimii ani, în contextul globalizării economice accelerate, am putut asista la creșterea numărului și a cuantumului investițiilor străine directe, a liberalizării piețelor și a privatizării sectoarelor economiilor naționale, factori ce au sporit la complexitatea problematicii ISD.
În capitolul de față îmi propun să prezint aspectele teoretice referitoare la conceptul de investiție străină, formele acesteia, principalele categorii de investitori la nivel global, factorii care au un impact major asupra investițiilor străine directe, dar și rolul corporațiilor transnaționale ca principali subiecți ai procesului de globalizare a activității economice.
Investițiile străine directe – concepte, definiții, clasificări
Unul dintre elementele importante ce caracterizează globalizarea este libera circulație a capitalurilor pe plan mondial. În cadrul acestui proces complex, investițiile străine au un rol foarte important, acesta fiind dat de faptul că resursele interne nu sunt suficiente pentru a asigura dezvoltarea și susținerea unei economii moderne și competitive. Spre deosebire de investițiile în general, ce reprezintă cheltuieli ce se fac pentru obținerea bunurilor de capital, investiția străină încorporează un element de extraneitate (monedă de plată străină, apartenența contractanților la țări diferite, etc.)
Astfel, investiția străină reprezintă transferul de capital dintr-o țară în alta sub diferite forme – investiții directe sau investiții de portofoliu – întotdeauna investitorul căutând să le direcționeze către locuri unde se realizează profitul cel mai ridicat și unde există riscurile cele mai scăzute.
Concepte și definiții ale investițiilor internaționale
Pe plan internațional există o mare varietate de definiții consacrate investițiilor străine directe și investițiilor de portofoliu, orientate cu precădere în direcția stabilirii unei delimitări clare a sferei de cuprindere a celor două tipuri. Guvernele țărilor gazdă privesc investițiile străine directe ca fiind mult mai avantajoase decat investițiile de portofoliu, deoarece induc efecte benefice mai multe și mai ample asupra economiilor naționale, astfel că investițiile străine directe beneficiază de un tratament mult mai favorabil față de investițiile de portofoliu, prin intermediul legislației naționale în vigoare. Înafară de mediul legislativ favorabil, guvernele țărilor gazdă au elaborarat măsuri proactive de atragere a investițiilor străine directe, încercând să îmbunătățească continuu situația macroeconomică, mediul de afaceri și cel legislativ național, într-un efort continuu de a deveni locații potențiale mai atractive pentru investitorii străini.
Banca Mondială definește investițiile străine directe ca fiind investiții internaționale care stabilesc un interes de durată sau un control managerial efectiv asupra firmei. Investițiile străine directe cuprind: cumpărarea de acțiuni ale unei firme din altă țară, reinvestirea profiturilor unei firme străine deținute în țara unde este localizată și împrumuturi oferite de societatea mamă filialeor străine.
Fondul Monetar Internațional recomandă a fi definite drept investiții străine directe tranzacțiile care trec dintr-un patrimoniu în altul mai mult de 10% din acțiunile obișnuite emise de o firmă sau din puterea de vot – de exemplu, în Franța procentul este de 20%, iar în Germania de 25%.
Organizația Națiunilor Unite a definit investițiile străine ca fiind investiții realizate într-o intreprindere localizată într-un stat, dar controlată efectiv de rezidenții unui alt stat.
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a revizuit în 2005 definiția investițiilor străine directe din anul 1996, care se baza pe ideea de interes de durată și influență în management. Noua definiție indică faptul ca investiția străină directă este o categorie a investițiilor internaționale realizată de o entitate rezidentă într-o economie, denumită investitor direct, având drept obiectiv stabilirea unui interes de durată într-o societate rezidentă într-o economie, alta decât cea a investitorului străin, denumită societate de investiții directe. Investițiile directe cuprind atât tranzacția inițială dintre cele două entități, cât și toate tranzacțiile de capital ulterioare dintre acestea și societățile afiliate, atât cele pe acțiuni, cât și cele cu răspundere limitată. Societatea de investiții directe reprezintă o societate pe acțiuni în care investitorul străin deține cel puțin 10% cotă din acțiuni sau puterea de vot pentru societatea pe acțiuni, sau o societate cu răspundere limitată în care investitorul străin deține echivalentul.
Raportul UNCTAD pe anul 2005 intitulat “Corporațiile transnaționale și internaționalizarea activității de cercetare-dezvoltare” consideră că: investiția străină directă este o investiție ce implică o relație pe termen lung, și reflectă un interes de durată și controlul exercitat de o entitate rezidentă într-o economie (investitor străin direct sau firmă mamă) într-o entitate rezidentă într-o altă economie decât cea a investitorului străin direct (societate în care se realizează investiția străină directă, societate afiliată sau filială străină). Această definiție aduce în plus prezentarea elementelor componente ale investițiilor străine directe:
Capitalul format prin cumpărarea, de către investitorul străin direct, de acțiuni aparținând unei firme situată într-o altă țară decât țara de rezidență a investitorului;
Profiturile reinvestite, care cuprind partea investitorului direct din profit, care nu a fost distribuită sub formă de dividende de către filiale sau profituri care nu au fost remise investitorului direct – astfel de profituri reținute de filiale sunt reinvestite;
Împrumuturile intra-companie sau tranzacțiile cu datorii intra-companie (acestea sunt împrumuturi și credite pe termen lung sau scurt, între investitorul direct – societatea mamă – și societățile afiliate).
În același raport sunt prezentate și formele de investiții străine directe non-capital, indicând faptul că investitorii străini direcți pot avea un cuvânt de spus în managementul unei alte entități prin intermediul altor mijloace decât obținerea pachetului de control. Acestea sunt forme de investiții non-capital si cuprind subcontractarea, contractele de management, licentiere, franchising, contracte la cheie (turnkey contracts).
În ceea ce privește investițiile de portofoliu definițiile sunt la fel de variate, dar cea mai bine argumentată a fost emisă în Raportul UNCTAD pe 2003 privind “Politicile de dezvoltare asociate investițiilor străine directe: Perspective naționale și internaționale”, unde se indică faptul că investițiile de portofoliu sunt investiții care cuprind deținerea de până la 10% din controlul unei societăți, format din acțiuni, acțiuni preferențiale, părți sociale și certificate de depozit și titluri de credit, care nu sunt incluse în categoria investițiilor străine directe (obligațiuni, instrumente și certificate ale pieței monetare). De asemenea, Raportul consideră că, în practică, stabilirea unei linii de demarcație între investițiile străine directe și cele de portofoliu este greu de trasat, mai ales în situațiile în care acestea se îmbină (există situații în care investitorii străini pot utiliza activele deținute drept gaj pentru obținerea de împrumuturi de pe piețele de capital locale, pe care apoi le utilizează pentru realizarea de speculații și operațiuni de hedging, adică în investiții de portofoliu).
Fondul Monetar Internațional consideră investițiile de portofoliu valori mobiliare de natura acțiunilor (valori mobiliare participative) și valori mobiliare de natura datoriei (obligațiuni și instrumente ale pieței monetare), fiind excluse instrumentele care fac parte din categoria investițiilor străine directe.
Banca Mondială definește investițiile străine de portofoliu ca reprezentând cumpărări de acțiuni și obligațiuni care, spre deosebire de investițiile străine directe, nu denotă un interes de lungă durată sau control managerial efectiv asupra unei intreprinderi.
Investițiile de portofoliu sunt investiții pur financiare, pe termen scurt, realizate de regulă prin achiziționarea de acțiuni și/sau obligațiuni ale unei companii de pe piețele bursiere, scopul fiind obținerea unor câștiguri de dividende sau dobânzi, sau din diferența de curs obținută prin operațiunea de arbitraj în timp scurt sau foarte scurt.
Deținerea procentului minim de 10% nu este întotdeauna suficientă pentru stabilirea unui control managerial efectiv al unei companii sau pentru demonstrarea unui interes de durată al investitorului.
În ceea ce privește investițiile de portofoliu, acestea reprezintă transferuri de capital, de regulă pe termen scurt, cu scopul exclusiv de a achiziționa active financiare în vederea obținerii de rente financiare (sub formă de dividende, dobânzi, câștiguri din operațiuni de arbitraj), caracterizate prin volatilitate și având o conotație speculativă, acest fapt conferindu-i investitorului de portofoliu doar calitatea de participant la capitalul unei societăți, fără a se implica direct în activitatea acesteia.
Conform Băncii Naționale a României definirea investițiilor străine directe constă într-o relație investițională de durată, între o entitate rezidentă și o entitate nerezidentă care de regulă, implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative în intreprinderea în care a investit. Sunt considerate investiții străine directe capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor nerezident care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris al unei intreprinderi rezidente, creditele dintre acest investitor și intreprinderea în care a investit, precum și profitul reinvestit de către acesta.
De asemenea sunt considerate investiții străine directe, capitalurile din companiile rezidente asupra cărora investitorul nerezident exercită o influență semnificativă pe cale indirectă, și anume: capitalurile proprii ale asociatelor și filialelor rezidente ale intreprinderii rezidente în care investitorul nerezident deține cel puțin 10% din capitalul social subscris.
Concluzionând cele de mai sus putem spune că investițiile străine directe reprezintă acea categorie a investițiilor internaționale realizate de o entitate, persoană fizică sau juridică, rezidentă într-o economie, denumită investitor străin, sub forma transferurilor de capital sau non-capital, inițiale și/sau ulterioare, prin care se urmărește exercitarea controlului managerial, pe termen lung, asupra unei entități rezidente într-o altă economie, denumită societate de investiții străine. Investițiile străine directe nu constituie o simplă mișcare de resurse financiare, care uneori chiar lipsesc, ci include transferul unui pachet complex de resurse financiare, tehnologice, competențe manageriale și organizaționale, de bunuri și servicii, prin care investitorul străin urmărește dezvoltarea unor active productive în economia țării gazdă.
Din punct de vedere statistic greutățile în delimitarea celor două tipuri de investiții internaționale, apar astfel doar în situația achiziționării de acțiuni, caracteristică comună ambelor fluxuri investiționale internaționale.
Principalele criterii care delimitează investiția străină directă de investiția de portofoliu ar fi următoarele:
Investiția directă reprezintă un plasament de capital în străinătate pe termen mai lung, neputând fi asimilată unei tranzacții limitative, imediate, așa cum se întâmplă în comerțul internațional de mărfuri;
O mare parte a plasamentelor urmărește construirea de la zero a unui obiectiv nou (greenfield investment) sau achiziționarea activelor unor firme deja existente;
În majoritatea cazurilor investiția directă se materializează printr-un transfer de mașini, utilaje, instalații, aparate de măsură, ceea ce contribuie la majorarea capitalului fix aflat în funcțiune, precum și tehnologie și know-how în domeniul marketingului și managementului;
Cea mai mare parte a acestui transfer constă în capital productiv, ceea ce permite firmei investitoare să dobândească dreptul de control, total sau parțial, precum și dreptul de participare la luarea deciziilor în intreprinderea în care s-a investit;
Structura investiției directe este alcătuită din aportul net de capital, profiturile obținute în filialele aflate în străinătate și reinvestite, precum și din împrumuri efectuate pe piața locală sau internațională de capital;
Principala caracteristică a investițiilor străine directe rezidă nu numai în posibilitatea firmei mamă de a influența deciziile, ci, mai ales, în participarea ei efectivă la gestiunea firmei, filialei sau sucursalei pe teritoriul altor state.
Teorii privind investițiile străine directe contemporane
Globalizarea a determinat schimbarea modului de organizare și monitorizare managerială, recurgându-se la descentralizarea și la accelerarea procesului de luare a deciziilor, pentru a asigura fluxuri rapide și fluente de informații. Marile corporații au putut face față schimbărilor rapide care au avut loc la nivel mondial, chiar dacă internaționalizarea relațiilor au cauzat și deficite de natură democratică, ecologică, socială, de securitate, precum și efecte de ricoșeu, cum ar fi schimbarea mentalității și a structurii manageriale. Formele variate ale globalizării au debutat cu varianta tehnologică, prin evoluția explozivă a comunicațiilor, a computerelor și a Internet-ului, apoi adâncind interdependența, globalizarea a devenit politică, toate țările lumii acceptând o economie al cărei fundament îl constituie democrația, cel puțin în plan teoretic, iar, în final, prin dezvoltarea companiilor transnaționale, globalizarea economică, a reușit să acopere majoritar piața produselor și a serviciilor, piața financiară etc. Internaționalizarea progresului în lumea economică a avut ca mecanism principal investițiile și a avut ca obiective principale și, totodată, a contribuit la îmbunătățirea calității producției, la creșterea veniturilor, la îmbunătățirea respectării drepturilor omului și, chiar, a dreptului la utilizarea eficientă a resurselor, dar și la deteriorarea mediului, la polarizarea excesivă a veniturilor și chiar la amplificarea și extinderea sărăciei, în anumite regiuni ale globului, în mod grav, prin scurtarea primelor două etape din ciclul de viață al ISD.
Teoriile ce au ca obiect ISD sunt conturate printr-un șir de ipoteze interconexate sau reciproc complementare. Două curente au dominat debutul privind teoriile specifice ISD, modelul teoretic canadian, prin Stephen Hymer, și cel britanic, prin John H. Dunning, la care ulterior s-a adăugat un al treilea curent cu originea în SUA. Apariția primelor lucrări de investigare a fenomenului și a celor dintâi cărți teoretive aprofundate corespunde deceniilor șase și opt ale secolului al XX-lea. John Dunning a publicat în 1958 lucrarea intitulată “American investment in British manufacturing industry”, iar Stephen Hymer publică, în 1976, prima carte de teoretizare majoră a ISD sub titlul “International operations of national firms: A study of direct investment”.
Teoria investițiilor străine directe, în forma sa clasică, definea procesul prin care o companie dintr-o țară realiza o investiție fizică prin construirea unei intreprinderi într-o altă țară. Definiția aceasta poate fi extinsă prin includerea investițiilor realizate cu scopul de a satisface un interes de durată în cadrul acelei intreprinderi care operează în afara economiei investitorului sau așa cum s-a mai scris, într-o altă țară. ISD constau dintr-o relație specială pe termen lung între o intreprindere-mamă și o filială străină, care formează împreună o corporație multinațională. Teoria investițiilor străine directe califică drept ISD toate acele investiții care oferă un control al intreprinderii-mamă asupra intreprinderii afiliate externe, prin deținerea a minim 10% din acțiunile cu drept de vot (conform FMI) în compania pe acțiuni, sau echivalentul său pentru o firmă fără personalitate juridică.
Tipologia ipotezelor contemporane ale ISD, unde motivele de investire sunt dominante, iar baza acestor motive investiționale rămân veniturile mai mari și profiturile mai ridicate, regrupează o mulțime de alternative descriptive specifice în trei categorii:
Ipoteze macroeconomice ale ISD – ipoteza rentabilității, ipoteza pieței (ce include ipoteza volumului pieței și ipoteza volumului de producție), ipoteza ciclului de producție, ipoteza mediului valutar etc;
Ipoteze microeconomice ale ISD;
Ipoteze teoretice pentru comerțul exterior.
O teorie de început, referitoare la investițiile străine directe a fost și teoria diversificării riscurilor, care a avut drept ipoteza diversificarea plasamentului investițional, respectiv faptul că firmele investesc în mai multe țări pentru a se apăra de diverse riscuri, dar și pentru a diminua riscurile existente pe o singura piață, generând conceptul de investiții simultane. Teoria a explicat simultaneitatea în procesul investițional, dar nu a putut motiva preferința pentru investiția într-o piață străină.
Teoria avantajului de monopol a lui Stephen Hymer (teoria monopolistă) are ca ipoteză dominantă recunoașterea faptului că firmele investitoare dețin avantaje de monopol – prin cunoștințe superioare și capacități de inovare, care se identifică practic cu avantajul investițiilor pe orizontală, și prin produse intermediare care sunt folosite ca input-uri în produsul final, caracteristică a investițiilor pe verticală. Avantajele investițiilor pe verticală de tip amonte sunt legate de faptul ca acestea elimină dependența de furnizor, scad costul, minimizează riscul, iar avantajele investițiilor pe verticală de tip aval se materializează în control, mai ales referitor la monitorizarea marjei de profit. În teoria lui Stephen Hymer, imperfecțiunile pieței sunt structurale și rezultă din abateri structurale, din concurența perfectă în piața produsului final, ca urmare a controlului exclusiv și permanent al proprietarilor de tehnologie, a accesului privilegiat la intrări, a economiilor de scară, a controlului sistemelor de distribuție, si diferențierilor de calitate ale produselor, dar în absența lor, piețele tind să devină perfect eficiente în această teorie.
Teoria avantajului de oligopol a lui Caves (teoria oligopolistă) consideră că mobilul real al unei investiții este un activ unic care acordă unele avantaje față de restul firmelor și susține că pentru ca o firmă să poată investi în străinătate acest activ unic trebuie să îndeplinească două condiții:
Să dețină caracterul unui bun public – costuri minime de mutiplicare a bunului pe alte piețe;
Profitul să depindă de producția pe piața externă.
Această teorie este adecvată investițiilor în publicitate, licențe, cunoștințe superioare de management sau marketing. Teoria avantajului de oligopol este definită și de imperfecțiuni care apar pe piața bunurilor, și provin din diferențierea produselor și a tehnicilor de marketing, în piețe concentrate. Investiția străină directă, în această teorie, poate fi văzută și ca o mișcare defensivă la amenințarea unei prime investiții efectuate de o firmă concurentă. Investițiile de acest fel au fost redenumite “cross-investments” și se pot produce de la un avantaj unic într-un anumit sector – existând numeroase exemple referitoare la firme americane în Marea Britanie și firme britanice în SUA, pe același sector.
Teoria abordării prin non-disponibilitate explică structura fluxului de import prin faptul că fiecare țară importă mărfurile care nu sunt disponibile la domiciliu, lansată de Gandolfo Giancarlo. Această non-disponibilitate sau lipsă poate apare din cauza unor resurse naturale limitate sau chiar inexistente (minereuri, petrol, aur etc). Teoria mai poate motiva importurile și prin faptul că mărfurile nu pot fi produse pe plan intern, sau ar putea fi produse dar la costuri prohibitive – din motive tehnologice sau de altă natură. Acest lucru este redefinit drept non-disponibilitate relativă. Conform aceleași teorii, fiecare țară exportă mărfurile care sunt disponibile intern.
Teoria decalajelor tehnologice (“tehnology gap theory”) publicată de Michael Posner, în 1961, sub titlul “International trade and technical change”, în cadrul Universității Oxford, teorie care descrie un avantaj de care beneficiază țara care introduce produse noi pe o piață. Ca o consecință a activității eficiente de cercetare și de antreprenoriat, produsele noi și inovative sunt produse de către țara respectivă, care se bucură de un monopol, până când celelalte țări vor învăța să producă și ele aceste mărfuri, dar în tot acest timp ele trebuind să le importe.
Posner a folosit trei clasificări pentru a evidenția mai ușor etapele:
Decalajul între țara inovativă și piața țintă (“foreign reaction lag”) – este perioada între adoptarea și inovarea cu succes a unui produs într-o piață inovativă (țara de origine), și conștientizarea celorlalți participanți, din piața țintă, că produsul respectiv a devenit competitiv cu produsele lor, chiar superior;
Decalajul pe piața internă (“domestic reaction lag”) – este perioada necesară ca toate firmele să conștientizeze superioritatea produsului și să înceapă să îl importe, considerându-l o alternativă mai bună la produsul autohton;
Educare și dezvoltare (“learning period”) – este perioada necesară pentru producătorii interni să învețe să producă același produs, și chiar să îl îmbunătățească prin activități de cercetare-dezvoltare, și automat să înceapă vânzarea pe piața locală.
Modelul Uppsala este de fapt o teorie care explică modul în care firmele își intensifică treptat activitățile lor pe piețele externe. Principalele caracteristici ale acestei teori sunt următoarele:
Firma câștigă o primă experiență de pe piața internă, înainte de a pătrunde pe piețele străine;
Firma începe operațiunile în economii cât mai apropiate din punct de vedere cultural sau în țări apropiate geografic, pentru a trece treptat la cultura țărilor mai îndepărtate geografic;
Firma începe operațiunile din străinătate, prin utilizarea exporturilor tradiționale și, treptat, trece la utilizarea mai intensă și a altor moduri de operare, atât în societatea țintă, cât și la nivel de țară.
Ținând cont că acest model a fost emis în anul 1977, ulterior au mai apărut mai multe variante, modificate și adaptate la mediul economic din ce în ce mai dinamic din zilele noastre, în mare parte emise de economiștii suedezi și norvegieni.
Teoria difuzării informațiilor este o teorie care încearcă să răspundă la întrebări de genul “ce este ?”, “cum are loc ?”, “de ce ?” si “la ce ?” este bună o rată înaltă de idei noi și răspândirea tehnologiei prin cultură (difuzarea informațiilor). Everett Rogers a descris această teorie în cartea lui încă din anul 1962, definind procesul esențial “de difuzie drept procesul prin care o inovație este comunicată prin anumite canale în timp, între membrii unui sistem economic și social”.
Teoria ciclului de viață al produsului la nivel internațional enunțată de Vernon, a fost aplicată și în cazul ISD. Teoria ciclului de viață al ISD demonstrează că localizarea activității productive a unei corporații multinaționale se deplasează pe parcursul ciclului de viață al produsului de la o piață la alta. Teoria lui Raymond Vernon identifică inovațiile tehnologice drept determinanți de bază ai structurii comerțului mondial și dislocării producției în diferite părți ale lumii, țările cu cel mai mare volum al pieței și cu cel mai ridicat venit per locuitor devin lideri tehnologici în dezvoltarea noilor produse și a metodelor de producție. Datorită nivelului înalt al venitului per locuitor se modifică preferințele consumatorilor în favoarea mărfurilor cu un tot mai ridicat nivel calitativ și, în al doilea rând, din cauza faptului că forța de muncă este limitată apar stimulente puternice pentru aplicarea celor mai noi tehnologii. Teoria confruntă exportul (produsul) cu investiția subliniind gradul ei tot mai ridicat de generalizare. În primă fază produsul (sub formă de investiție) se face numai în țara de origine a corporației, pentru că acolo are avantajele inițiale: costuri, potențial, cunoașterea completă a mediului, a logisticii, a relațiilor cu furnizorii, a legislației, flexibilitate comercială mai mare etc. În a doua fază are loc folosirea ocazională a produsului și în străinătate pe lângă țara de origine. În etapa a treia deja se începe producția în străinătate, cu costuri mai scăzute și potențial al pieței ridicat. Are loc tranziția de la investiție la ISD, care caută costuri cât mai scăzute dar și potențial al pieței cât mai ridicat pentru produsul respectiv. În cea de-a patra fază producția în țara de origine scade simțitor și constant, uneori putând chiar înceta și se produce tot mai mult în altă economie. În această fază finală de dezvoltare – recesiunea producției în țara de origine – corporațiile transnaționale continuă realizarea produsului lor, însă accentul nu se mai pune pe țara de proveniență a mărfii, ci pe țările străine, care asigură corporațiilor prețuri mai avantajoase și un profit mai ridicat. Un punct slab important al acestei teorii este faptul că se poate aplica doar produselor standardizabile, dar care totuși dețin o pondere destul de mare din producția la nivel mondial.
Teoria internalizării – emisă de Peter Buckley și Mark Casson în 1976 – substituie explicațiile eronate legate de fluxul reciproc de ISD, specifice teoriei de început axată pe investițiile străine de portofoliu, cu un mod extins de interpretare a profitului prin operaționalizarea mai eficientă, depășind optica teoriei avantajului de monopol a lui Hymer, unde profitul este un derivat al puterii de piață (monopol). Teoria are drept ax central corporația trans și multinațională, axându-se pe ideea că majoritatea ISD se fac în ramuri cu tehnologie și cercetare-dezvoltare, echipamente cu un grad ridicat de sofisticare. Modelul ține cont de doi factori importanți, urmărirea maximizării profitului (teoria avantajului comparativ) și concurența imperfectă generată de costurile organizării piețelor (teoria imperfecțiunilor), și demonstrează că în activitățile industriale, pe lângă producția în sine, apar și activități de cercetare-dezvoltare, marketing, pregătirea forței de muncă, ce au un impact major. Aceste activități sunt interdependente și sunt legate de fluxuri de produse intermediare (cunoștințe și expertize de management, capital uman), iar coordonarea eficientă a acestora impune organizarea de piețe separate de produse intermediare care sunt în general dificil de organizat. Corporațiile multinaționale creează piețe interne specifice care înlocuiesc piețele imperfecte de produse intermediare. Internalizarea aduce cu sine și propriile costuri suplimentare referitoare la fluxurile de informații sporite în cadrul rețelei, costurile de comunicare de la firma mamă la filiale și invers, costurile legate de protejarea informațiilor, costurile administrative de constituire a filialelor sau cu respectarea eficienței acestor costuri – costurile internaționalizării trebuind sa fie mai mici decât profiturile asteptate.
Îmbunătățirile aduse de Alain Rugman sunt legate de creșterea gradului de generalizare, orice teorie a investițiilor devenind o variantă a internalizării pentru că teoria internalizării generalizată constituie răspunsul firmei la orice tip de externalitate – de la taxe vamale și bariere netarifare, la informație superioară sau informații insuficiente.
Teoria eclectică sau modelul OLI constituie cea mai extinsă abordare a ISD, a teoriei internalizării cu precădere, realizată și perfecționată treptat, pe parcursul a peste 50 de ani de studii și lucrări de catre John Dunning. Teoria se axează pe paradigma eclectității, respectiv un concept nou, care reprezintă un amestec de concepte anterioare, un sistem fără idei originale care preia doar ideile semnificative din diverse teorii sau moduri de abordare sintetizându-le. Această teorie îmbină și partea microeconomică a teoriei investițiilor străine directe și partea macroeconomică, teoria comerțului internațional cu teoria localizării investițiilor cu avantajul de monopol și cu teoria internalizării, devenind o mixtură optimă explicativă multiteoretică, nelipsindu-i orientarea către practică și un grad mai ridicat de obiectivitate în raport cu toate teoriile incluse în eclectismul propriu. John Dunning adaugă trei factori suplimentari la teoria internalizării:
Avantajele legate de proprietate – marcă, tehnică de producție, competențe antreprenoriale – dar și unele avantaje de proprietate specifice, care se referă la avantajele competitive ale intreprinderilor;
Avantaje legate de localizare – existența de materii prime, salarii mici, taxe sau tarife speciale, legislație locală – conform unor alternative diferite și specifice fiecărei țări, regiuni, economii etc;
Avantaje legate de internalizare – cu accent pe avantaje legate de producția proprie, decât de producția prin intermediul unui acord de parteneriat, cum ar fi acordarea de licențe sau formarea în comun a unei societăți.
Dacă există avantaje de internalizare, compania trans și multinațională poate investi mai mult capital în străinătate, prin export în forma concretă a unei filiale de export, iar ISD constituie activitatea cea mai intensă de capitalizare pe care o companie o poate alege, dar compania trans și multinațională trebuie să caute mai ales avantaje de localizare, prin intreprinderi, care pot fi cumpărate sau construite în toalitate în străinătate. ISD constituie și cea mai mare consumatoare de capital în aceleași companii trans și multinaționale pentru activități de internalizare. Punctul forte al acestei teorii este că oferă un cadru general pentru determinarea dimensiunii, direcției și a distribuției la nivel internațional a investițiilor străine directe.
Teoria eclectică se mai numește și paradigma OLI, reunind în această abreviere toți factorii de stimulare a investițiilor străine directe:
avantaje legate de proprietate (O – ownership) și alte active intangibile – licențe de produs sau tehnologie, brevete de invenție, know-how, expertiză managerială, cultură organizațională superioară, diferită de a celorlalți, capital uman, specialiști pe care alții nu-i au, tehnici de marketing, mărci înregistrate etc;
avantaje legate de localizare (L – location) datorate dispersării geografice – diversificarea riscului, dimensiunea firmei și a economiei de scară, gamă de produse, acces diferențiat la resurse, putere de negociere, experiență acumulată, oportunități de arbitraj legat de diferențe de prețuri, curs de schimb, rata dobânzii, rapiditatea obținerii de împrumuturi pe piețele internaționale, flexibilitate internațională și aprovizionare – dar si localizării propriu-zise – înzestrarea cu factori, resurse, forță de muncă, costul factorilor, productivitatea factorilor, specificul factorilor, costul energiei și comunicațiilor, infrastructura și costul transporturilor, facilități sau bariere existente însoțite de particularitățile mediilor politice, administrative sau socio-culturale etc.
avantaje legate de internalizare (I – internalization) – pornind de la evitarea costurilor de negociere, evitarea costurilor de căutare a unor parteneri potriviți, evitarea pierderilor datorate unui partener ineficient și pierderea reputației, protejarea reputației, evitarea costurilor judecătorești și a litigiilor comerciale, evitarea sau exploatarea intervenției guvernamentale prin bariere tarifare și netarifare, protejarea brevetelor și a informațiilor, reducerea incertitudinii asupra furnizorilor sau consumatorilor, controlul unităților de distribuție, controlul termenilor de vânzare și sfârșind cu posibilități de folosire a unor prețuri de transfer și subvenții interne etc.
Modelul concret al producției internaționale depinde de configurația avantajelor “O” ale firmei, de configurația avantajelor “L” ale regiunilor sau țărilor gazdă, precum și de percepția firmelor în ce măsură dețin avantaje “I”, necesare organizării avantajelor “O” și “L”. O corporație devine astfel un instrument prin care resursele nelegate de o anumită locație (tehnologie, capital, management) sunt transferate în regiuni în care există resurse complementare specifice locației (materii prime, forță de muncă), iar înclinația unei astfel de corporații de a se angaja în ISD variază conform caracteristicilor economiei, țării sau regiunii, unde își propun să investească, gamei sau tipului produselor pe care le realizează, precum și propriului sistem managerial și strategiilor organizaționale.
Teoria dezinvestirii este o teorie rezultată din inversarea liniei de argumentare a teoriei eclectice, descriind principalele condiții când intervine dezinvestirea:
firma străină își pierde avantajele competitive pe care le are în comparație cu firmele de alte naționalități;
chiar dacă mai deține astfel de avantaje (de tip O), firma nu mai consideră oportun să le utilizeze în cadrul structurii proprii prin internalizare și le externalizeaza – nu mai are avantaje de tip I;
chiar dacă are avantaje de tip O și I firma nu mai consideră oportun sa fie prezentă pe o piață străină și recurge la export, nu mai sunt avantaje de tip L, cât și cauzele empirice ale dezinvestirii, respectiv schimbări în mediul de afaceri extern și declinul cererii pentru produsele firmei, creșterea costurilor cu energia sau materiile prime, schimbări în modul de operare al firmei sau management neperformant, calitatea scăzută a produselor, slaba performanță economică a filialei, deciziile strategice privind concentrarea resurselor prin restructurare.
În cele mai multe cazuri, dezinvestirea este văzută ca un eșec de către manageri, dar este o soluție ciclică în investițiile străine directe, și este de cele mai multe ori aplicată pentru a limita pierderile pe piața respectivă, sau a le stopa.
Teoria firmei și a costurilor de tranzacție, una dintre teoriile foarte vechi, colateral referitoare și la investiții aparține lui Ronald Coase. Teoria firmei constă dintr-un număr reunit de teorii economice care descriu natura firmei sau corporației, comportamentul și relația cu piața. Considerata o teorie neoclasiva a definirii firmei, teoria lui Ronald Coase descrie firma într-o manieră realistă și compatibilă cu marja de substituție, constatând că interacțiunile unei firme cu piața nu pot fi sub controlul acesteia (din cauza taxelor sau impozitelor pe vânzări), în timp ce alocarea internă a resurselor rămâne definitiv un prerogativ al firmei, iar investițiile devin un compromis între cele două situații.
Teoria de creștere a firmei sau teoria creșterii economice a firmei a fost formulată de Edith Penrose încă din anul 1959, în urma participării la un proiect de cercetare privind creșterea economică a firmelor. Ea a ajuns la concluzia ca teoria existentă atunci referitoare la creșterea firmei nu era suficientă pentru a explica modul în care firmele cresc în mod real. În prefața cărții intitulată chiar “Teoria de creștere a firmei”, Penrose afirma că orice creștere susținută a firmei este legată de încercările unui grup de ființe umane de “a face ceva”. Creșterea nu este restricționată de abordări administrative în mod semnificativ, viteza ei de creștere depinde însă hotărâtor de recrutarea de resurse umane mai eficiente și mai dinamice, de procese de recrutare de tip continuu.
Teoria bazată pe ipoteza organizării industriale, emisă de Lall în 1977, reluată și sistematizată dupa anul 2000, oferă o prezentare generală a beneficiilor și a costurilor ISD, a contribuției acestora la creșterea economică și la dezvoltare, care încorporează existența unor imperfecțiuni sau disfuncționalități ale pieței, și care afectează influența investițiilor străine directe asupra economiei țării gazda. Factorii esențiali modelatori sunt capitalul, managementul, tehnologia, marketingul, accesul la materii prime brute, economia de scară și facilitățile fiscale. Capitalurile tranferate de la societatea-mamă, se adaugă la capitalul existent la nivel local, și contribuie la creșterea bazei de producție și productivitate ale țării gazdă, la utilizarea mai eficientă a resurselor existente. ISD promovează implementarea de noi tehnologii, know-how, precum și dobândirea de abilități manageriale și de marketing prin conexiuni directe sau prin reducerea pierderilor în companiile naționale.
Teoria avantajului competitiv sau teoria diamantului lui Michael Porter este formulată în lucrarea “Avantajul concurențial al națiunii”, și expusă ca rezultat al cercetării sale de proporții, efectuate în principalele zece țări industriale dezvoltate ale lumii – analizând competitivitatea în mai mult de o sută de ramuri, în cea mai mare parte pe exportul acestor țări. Lucrarea lui Michael Porter a ilustrat interacțiunea dinamică dintre strategiile unei corporații transnaționale și avantajele concurențiale ale țărilor-recipient.
Analiza lui Michael Porter s-a axat pe trei întrebări esențiale:
de ce corporațiile din anumite ramuri au avut mai mult succes în pătrunderea pe piețele străine decât cele din alte ramuri ?
de ce unele țări au reușit să atragă ISD în ramurile cu valoare adăugată înaltă, iar în alte ramuri nu ?
de ce investițiile unei corporații transnaționale în unele țări și sectoare au depășit considerabil eficiența tehnologică și organizatorică a companiilor locale, și de ce, în alte cazuri, modernizarea industrială nu a avut loc ?
Deși teoria avantajului competitiv este criticată de mulți economiști, aceasta contribuie la explicarea, poate cea mai reușită, alături de teoria eclectică, a activității transnaționale a companiilor, și la înțelegerea ISD ca mecanisme de investiții contemporane valoroase, cu efecte majore în creștere și dezvoltare. Pentru a delimita termenii de competitivitate și avantaj competitiv, Porter introduce noțiunea de avantaj competitiv, oferindu-i acestuia o sferă de cuprindere mai largă decât cea a avantajului comparativ, primul fiind determinat de condițiile factorilor, ale cererii, de existența industriilor conexe și de sprijin, precum și de strategiile de firmă și de structura pieței. Deși inovatoare, abordarea lui Porter nu este decât o sistematizare a teoriilor pozitive privind structura piețelor și comerțul international, într-un discurs prin excelență normativ.
Noțiunea de avantaj competitiv nu desemnează altceva decât competitivitatea din perspectivă normativă. Porter propune, încă din 1989, un model care să explice rolul țărilor în identificarea și menținerea avantajelor competitive ale firmelor pe piețele internaționale. Modelul pornește de la următoarele premise:
o țară poate să influențeze avantajele competitive într-un anumit sector industrial, în care concurează un anumit număr de firme;
o țară poate oferi avantaje competitive diferite societăților transnaționale, indiferent că este țara de origine a acestora sau țara gazdă;
competitivitatea are un caracter dinamic și într-o continuă schimbare.
Inovațiile au rol de forță motrice în această schimbare continuă și determină firmele să abandoneze inerția cu care sunt obișnuite. Pornind de la aceste idei, Porter propunea identificarea și întărirea continuă a unui sistem de condiții care determină avantajele competitive ale unei țări.
Așa numitul diamant al lui Porter, cuprinde următoarele elemente:
determinanții factoriali;
determinanții cererii;
industrii din amonte, aval și integrate orizontal;
strategia și structura firmelor, precum și concurența dintre acestea;
Uneori elementele fundamentale ale diamantului sunt influențate de climatul internațional (șansa) și acțiunea guvernamentală. Componentele acestui sistem sunt intercondiționate (Figura 1), evoluția lor depinzând de masa critică pe care ele o creeaza la nivelul economiei. Tratarea distinctă a fiecărui factor dă posibilitatea adoptării unei politici generatoare de creștere economică.
Figura 1. Determinanții avantajelor competitivității naționale (Diamantul lui Porter)
Numai țările care au un “diamant” care funcționează bine, adică la care elementele individuale ale “diamantului” sunt amplificate reciproc pozitiv, posedă, după părerea lui Porter, avantaje concurențiale naționale de lungă durată, care le înlesnesc obținerea unei competitivități la nivel internațional. Părerea sa asupra acestui aspect este că nicio țară nu se află în situația de a fi în mod “egal de competitivă” în toate domeniile.
O competitivitate la nivel internațional, și-o creează numai acele industrii sau companii, care mai întâi au putut să răzbată într-o luptă concurențială autohtonă deosebit de dinamică. Avantajele competitive sunt rezultanta unui sistem care se autoreglează și autoperfecționează continuu, care reprezintă capacitatea unei țări de a-și lărgi și îmbunătăți avantajele. Odată create, avantajele competitive ale unei țări se materializează ulterior prin intermediul exporturilor, contractelor de licență și a investitiilor străine directe.
Dezvoltarea economică a unei țări depinde de eficiența cu care sunt utilizate resursele naționale. Nivelul și creșterea productivității depind de ramurile industriale în care firmele sunt competitive, și de natura, în timp, a avantajelor comparative realizate de acestea. Economia unei țări progresează prin îmbunătățirea pozițiilor competitive în ramurile industriale existente și dezvoltarea capacității de a concura cu succes în ramuri noi cu productivitate ridicată.
Teoria avantajului competitiv al națiunilor sau diamantului lui Porter a fost considerată o punte între literatura teoretică din domeniul managementului strategic și aceea din domeniul economiei internaționale și a furnizat informațiile necesare constituirii și punerii în aplicare a unei politici naționale bazate pe competitivitate.
Obiectivul principal al teoriei avantajului competitiv a fost să elucideze motivele pentru care anumite grupuri sociale, instituții economice și națiuni avansează și prosperă. Dintre acestea, grupul asupra căruia Porter a insistat cel mai mult, a fost națiunea, și el a sugerat că singura definire clară și cuprinzătoare a competitivității la nivel național este productivitatea. Teoria diamantului lui Porter a reușit să statueze câteva idei de bază, dintre care cea mai importantă este aceea că avantajul competitiv al unei națiuni, în industrie, se bazează pe cele patru colțuri ale diamantului, subliniind și importanța investițiilor străine directe în procesul de dezvoltare.
În concluzie a cele de mai sus, putem spune ca teoriile economice, mai noi sau mai vechi, indică faptul că factorii-cheie de localizare în determinarea ISD sunt pentru țara gazdă, dimensiunea pieței, costurile de producție, dar în special resursele naturale și forța de muncă, precum și riscul investițional, atât din punct de vedere economic, cât și din punctul de vedere al mediului politic.
Clasificarea investițiilor străine directe
Investițiile străine directe presupun înființarea sau cumpărarea unui activ generator de venit într-o țară străină asupra căruia firma investitoare va deține controlul. Modalitățile concrete de implantare a investițiilor străine directe sunt numeroase, de la o participare minoritară până la deținerea integrală a capitalului unei filiale. De regulă, sunt preferate investițiile care asigură proprietatea integrală asupra filialelor, controlul total al filialelor externe fiind o garanție pentru societatea-mamă că politica sa va fi respectată. De asemenea controlul total asupra filialelor asigură pastrarea avansului tehnologic, împiedicând difuzarea know-how-ului. Strategia cea mai convenabilă de implantare externă o reprezintă cumpărarea unor societăți deja în funcțiune. Această metodă permite economisirea de timp și de bani, utilizarea de salariați care cunosc bine munca lor, beneficiul unei conduceri care cunoaște caracteristicile pieței locale etc. Sunt situații în care legislația locală nu permite corporațiilor transnaționale cumpărarea pachetelor majoritare de acțiuni, exemple de genul acesta fiind Rusia sau Japonia, caz în care apar intreprinderi mixte.
Dacă luăm ca un prim criteriu de clasificare operațiunea prin care investiția directă are loc și după viteza de intrare pe piață, literatura de specialitate împarte investițiile străine directe în următoarele categorii:
Investiții de tip “greenfield” – acele investiții care se fac în intreprinderi dezvoltate de la zero, de către sau împreună cu investitorii străini;
Investiții în fuziuni și achiziții – preluarea integrală sau parțială de intreprinderi de către investitorii străini de la investitorii rezidenti – achiziționarea sau concesionarea de către o companie a unor facilități de producție existente, achiziționarea de active, achiziția în totalitate a unei firme într-o țară alta decât cea de origine, fuziunea cu o firmă din altă țară, transferul de active într-o altă țară;
Investiții în dezvoltarea de firme – majorarea deținerilor de capital ale investitorilor străini în intreprinderi investiție străină directă – participarea cu capital investițional, investiția suplimentară sau reinvestirea profiturilor, achiziția unui pachet de titluri substanțial de pe o piață străină, acordarea unui împrumut unui agent economic din altă țară sau unei filiale externe, încheierea de contracte internaționale cu componentă investițională.
Investițiile de tip “greenfield” în străinătate reprezintă unități – filiale proprii – deținute în totalitate de corporații transnaționale, și sunt începute de la zero.
Constituirea și funcționarea filialelor se caracterizează prin:
structura organizatorică și conducerea activității determinate de condițiile mediului economic și regimul juridic al țării gazda;
integrarea filialei în mecanismul economic al țării de rezidență;
adoptarea deciziilor și conducerea activității filialelor de o manieră dinamică și flexibilă, corespunzatoare regimului de funcționare al pieței respective, constituie o condiție “sine qua non” a desfășurării unei activități profitabile;
imaginea favorabilă și prestigiul comercial al filialelor sunt determinante pentru stabilirea unor relații durabile cu parteneri de prim rang.
Expansiunea afacerilor în străinătate prin investiții greenfield aduce cu sine și o serie de avantaje, printre acestea fiind accesul beneficiarilor la tehnologie de vârf, posibilitatea integrării producției realizate la nivelul filialelor, eficiența operațională, know-how, dar și dezavantaje ca necesitatea clădirii afacerii de la zero și costul ridicat al acestui proces, durata mai mare de timp până la deplina funcționare a intreprinderii unde s-a investit, durată mai mare de acomodare a afacerii la mediu local, pierderi datorate diferențelor socio-culturale sau interpretării greșite a legislației în vigoare etc.
Preluările de firme reprezintă o achiziție în urma cărora firmele râmân separate din punct de vedere juridic în urma tranzacției, tranzacția având ca obiectiv dobândirea unui număr suficient de mare de acțiuni (automat și de voturi) ale firmei achiziționate astfel încât firmei, care face achiziția, să i se asigure controlul asupra deciziilor.
De obicei, în urma diverselor operațiuni de preluare, are loc formarea unui holding, adică a unei firme care deține participații de control la capitalul uneia sau mai multor firme. Un holding pur nu are operațiuni de afaceri propriu-zise, singurele sale active fiind activele financiare ale celorlalte firme. Un holding operațional este o companie care deține și ea participații de control, dar care desfășoară și operațiuni pe cont propriu. Cea mai mare parte a transnaționalelor sunt holdinguri operaționale, prin faptul că dețin participații la capitalul filialelor lor din străinătate, dar și la capitalul celor naționale. Principalele motive pentru care se creează holdingurile sunt: capitalul propriu, relativ modest, care permite controlul unui segment de piață destul de întins, și riscul redus și mai ușor de izolat. Un alt avantaj al folosirii holdingurilor sunt împrumurile intra-filiale care se pot face prin intermediul holdingului. Cele două mari incoveniente în folosirea holdingurilor sunt: profituri impozitate de mai multe ori datorită trasferului care se efectuează între firma-fiică și firma-mamă, și vulnerabilitatea ridicată în fata legislațiilor anti-trust și anti-capital străin, un holding fiind foarte usor de “desfăcut în bucăți”, printr-o simplă lege care să îl oblige pe investitor să își vândă participația la capitalul social al firmei vizate.
Preluările se pot face în două feluri – amicale sau ostile (hostile takeover) – în cazul primului tip managementul firmei-țintă și-a dat acordul pentru realizarea tranzacției, având loc negocieri pentru perfectarea ei. În cazul unei preluări ostile, există multe proceduri denumite în jargon, ca “raiduri”, “cavaleri albi sau negri”, dar și contraatacuri, subminări, dezinformare, intoxicare cu informații, ceea ce ne sugerează că ele au mai mult de a face cu războiul decât cu afacerile.
Fuziunile reprezintă combinarea a două firme într-una singură, care deține patrimoniile unite ale celor doua. Din punct de vedere tehnic, fuziunile sunt de două feluri: absorbții și consolidări.
Absorbția (fuziunea prin “înghițire”) este combinația a două firme, în urma căreia firma achizitoare își continuă operațiunile, dar firma achiziționată își încetează activitatea. Activele și pasivele firmei achiziționate sunt preluate de firma care supraviețuiește tranzacției. O absorbție poate îmbrăca forma unei fuziuni statutare sau a achiziționării de active a firmei țintă.
Fuziunea statutară – denumită astfel pentru că este realizată în conformitate cu statutul firmei – acțiunile firmei achiziționate sunt preschimbate direct pe acțiuni ale firmei achizitoare, iar existența legală a firmei achiziționate încetează în mod automat. Desi ea implică un schimb de acțiuni pe acțiuni, firma achizitoare poate cumpăra acțiunile firmei țintă cu plata în numerar sau în alte active financiare, și apoi, ca singur acționar al firmei țintă, le poate schimba în cadrul unei fuziuni statutare.
Achiziționarea de active constă în aceea că firma achizitoare cumpără activele și, de obicei, își asumă și pasivele firmei țintă. Cumpărarea se face în schimbul numerarului sau al unor active ale achizitorului. După cumpărare, singurele active ale firmei achiziționate sunt numerarul sau activele primite de la achizitor. Dupa ce sunt achitate pasivele neasumate de achizitor, firma achiziționată este lichidată prin distribuirea activelor sale către acționari sub forma de dividend de lichidare.
O consolidare este reprezentată de combinarea a două sau mai multe firme într-o corporație nou creată – firmele A și B sunt combinate într-o nouă firmă, C. Acest lucru este, de obicei, realizat prin schimbarea acțiunilor ordinare ale celor două firme pe acțiuni ale noii firme. Activele și pasivele lui A si B sunt transferate firmei C, iar vechile firme A și B își încetează activitatea.
Un al doilea criteriu de clasificare încadrează investițiile în categorii de investiții străine directe din perspectiva investitorului, și le împarte în următoarele categorii:
investiții străine orizontale – acele investiții unde intreprinderea investitoare își extinde activitatea pe teritorul altor țări, realizând producția în altă țară, operațiunea având de regulă ca și scop exploatarea unor avantaje monopolistice sau oligopolistice;
investiții străine verticale – acele investiții prin care are loc de regulă integrarea intreprinderii pe vertical prin intrarea pe altă piață din lanțul de producție;
investiții străine conglomerate – reprezintă combinarea celor două tipuri menționate anterior.
Dacă analizăm investițiile străine din perspectiva țării care beneficiază de investiție, avem un al treilea criteriu de clasificare împărțit în următoarele subcategorii:
investiții străine directe care constituie un substitut pentru importuri – caz în care intreprinderea beneficiară produce bunuri care au făcut anterior obiectul importului de către țara gazdă și obiectul exportului țării investitoare;
investiții străine directe care contribuie la creșterea exporturilor – care sunt motivate de dorința căutării unor noi surse de materii prime de către intreprinderea investitoare și care vor duce la creșterea exporturilor către țara investitoare, precum și alte țări unde își au sediile filialele intreprinderii investitoare;
investiții străine directe inițiative guvernamentale – caz în care investiția are loc ca urmare a stimulentelor acordate de către guvernele naționale.
Principalele categorii de investitori internaționali
Compania are multe posibilități de internaționalizare a activităților, însă varianta aleasă va fi cea care corespunde cel mai bine intereselor sale. Maximizarea veniturilor din vânzări, maximizarea profitului, stabilirea unui ritm de creștere al firmei și menținerea lui continuă, remunerarea acționarilor pentru contribuția pe care și-o aduc la procesul productiv cu o sumă cel puțin egală cu costul de oportunitate al resurselor și capacităților pe care ei le oferă companiei, respectarea intereselor managementului și salariaților etc., sunt motive către internaționalizare, care determină tipologia investițiilor străine directe.
În funcție de scopul urmărit, se pot identifica următoarele patru categorii de investitori:
Investitorii căutători de resurse – reprezintă acea categorie a intreprinderilor multinaționale care investesc peste granițe cu scopul de a exploata anumiți factori de producție, la costuri reduse față de cele obținute în țara de origine, lucru care îi face mai profitabili, mai competitivi. După caracterul resurselor pe care caută să le exploateze se disting trei grupuri de investitori:
Investitorii căutători de resurse de materii prime de bază (minerale și produse agricole), specific producătorilor din industria prelucrătoare, motivați de reducerea costurilor de obținere a acestora dar și de necesitatea asigurării surselor de aprovizionare pe o perioadă cât mai îndelungată;
Investitorii cautatori de forta de munca semicalificata si calificata, de regula acestia provenind din tari in care cheltuielile cu forta de munca sunt ridicate. Scopul este exportarea produselor intermediare sau finite in propriile tari sau vanzarea pe piata locala a tarii gazda;
Firmele care investesc pentru a obtine tehnologii de varf, management superior si experienta in marketing.
Investitorii căutători de piețe reprezinta categoria firmelor transnationale care investesc intr-o tara sau regiune, alta decat cea de origine, cu scopul de a spori vanzarile, fie in tara gazda, fie in tarile vecine acesteia. Asttfel se elimina obstacolele vamale si impactul marimii si importanta pietei respective, cee ace face ca pentru investitor productia la fata locului sa fie mai eficienta decat exportul. In general aceasta tipologie a investitiilor vine sa inlocuiasca exporturile profitabile realizate de corporatii in unele tari, in situatia existentei unor bariere la import (sau de alta natura) ale tarilor gazda. Unii autori considera ca exista si alte motivatii care conduc la realizarea investitiilor in cautare de piete, respective protejarea reputatiei firmei sau a exploatarii cunostintelor ei, urmarea clientilor sau furnizorilor pe alte piete, reducerea costurilor de productie si tranzactionare, protejarea impotriva riscurilor de livrare sau prezenta pe principalele piete deservite de concurenti. In general, mobilul principal care sta la baza realizarii acestui tip de investitie este dat de dimensiunea pietei, potentialul ei de crestere, nivelul cererii locale pentru produsele sau serviciile oferite de companie si, nu in ultimul rand, de importanta rolului si locului detinut de aceasta in portofoliul de piete al companiei.
Investitorii căutători de eficiență apar atunci cand compania isi localizeaza parti din lantul sau de valoare adaugata in diferite tari, in scopul cresterii profitabilitatii globale. Separarea investitiilor in cautare de eficienta de tipologiile anterioare este dificila deoarece presupune imbinarea obiectivelor de cautare de resurse si de piete, in scopul crearii de economii de scara si diversificarii riscului. Aceasta tipologie este specifica corporatiilor mature a caror productie este standardizata, iar in acelasi timp detin experienta productiei in locatii diferite si capacitatea de a exploata oportunitatile ce decurg din diferentele de costuri si de pret intre tari.
Extinderea corporatiilor prin aceste forme de investitii straine directe presupune, in principal, dezvoltarea prin unitati straine a activitatilor de productie, marketing, cercetare, financiare, de transport si de aprovizionare. In fiecare din aceste domenii exista importante avantaje competitive pe care compania si le poate dezvolta prin operatiuni in tara de origine sip e pietele international, procesul presupunand specializarea internationala.
Aceasta inseamna descentralizarea productiei, prin internationalizarea operatiunilor intermediare ale procesului de productie, fiecare etapa fiind localizata, din punct de vedere geografic, in functie de conditiile specific ale pietelor locale.
In ceea ce priveste activitatea de marketing, firma multinatională isi va extinde activitatile pentru a utiliza cele mai eficiente canale de promovare, pentru a crea si intari identitatea unui brand, dar si pentru stabilirea distributiei, a sistemului de servicii etc. Activitatea financiara se va extinde in functie de nivelul de acces la intrumentele financiare si la sursele de capital, pe pietele international de capital, inclusive cele ale euroobligatiunilor si actiunilor. Activitatea de aprovizionare se realizeaza prin preluarea furnizorilor de materii prime, in scopul diminuarii costurilor si mentinerii pozitiei pe piata. In schimb, activitatea de cercetare-dezvoltare este, de cele mai multe ori, localizata in tara de origine si foarte greu stramutata in alte tari datorita reticentei si lipsei de incredere manifestata de pietele straine.
Prin investitiile in cautare de eficienta, corporatiile urmaresc si diversificarea riscului, obiectiv care, prin concept, se incadreaza in teoria diversificarii financiare, a modelului CAPM (Capital Asset Pricing Model) care, in cazul investitiilor straine directe ia forma riscului sistematic specific firmei care este legat de mediul de afaceri al economiei tarii de origine a firmei multinationale. Prin diversificarea activitatilor dincolo de frontier se realizeaza o diminuare a riscului specific firmei. In acelasi timp, profiturile firmei dintr-o tara pot fi corelate negativ cu profiturile din alta tara, iar un investitor poate obtine o mai mare stabilitate, din punct de vedere al profitabilitatii, prin diversificarea portofoliului sau si prin investitii realizate in diferite tari.
Diversificarea este forta motivanta a investitiilor internationale in cautare de eficienta, permitand raspandirea riscului la nivelul corporatiei. Mai mult decat atat, strategia manageriala a diversificarii internationale urmareste reducerea riscului asociat veniturilor aferente componentelor firmei, prin realizarea de investitii in economii aflate in diferite stagii ale ciclului de dezvoltare, avand ca scop final prevenirea expunerii majore la recesiunea ce poate afecta economiile dezvoltate.
Investitorii cautatori de active strategice reprezinta categoria de investitori care efectueaza investitii cu scopul de a obtine active ale altor firme cu scopul de a-si promova obiectivele strategice pe termen lung si mai ales pentru a asigura competitivitatea pe plan international. In cele mai multe cazuri acest tip de investitor urmareste:
Adaugarea de noi active celor deja existente, pentru a-si intari pozitia pe diferite piete;
Sporirea profiturilor prin cucerirea de noi piete si centre de cercetare-dezvoltare in scopul diminuarii costurilor tranzactiilor, a cresterii flexibilitatii si a impartirii riscurilor.
Investitiile straine directe aflate in cautare de active strategice se realizeaza atunci cand corporatia se afla intr-un stadiu avansat privind internationalizarea activitatilor sale, iar obiectivul sau este acela de a promova obiectivele strategice globale pe termen lung. Astfel, prin acest tip de investitie, are loc integrarea productiei internationale prin localizarea oricarei componente din lantul de valoare adaugata care poate contribui in cel mai bun mod la profitabilitatea corporatiei.
In aceasta etapa, corporatiile tind sa se concentreze mai mult pe functia de cunoastere profunda, in detrimentul functiilor de productie care prin intermediul a tot mai multe forme independente (licentieri, contracte de management, subcontractari etc) sunt raspandite la nivel international. Unele companii se retrag in totalitate din activitatea de productie, lasand-o pe mana producatorilor cu contract, scopul lor fiind acum inovatia, fapt pentru care pot crea aranjamente mixte cu competitorii, furnizorii, clientii sau cu marile laboratoare de cercetare independente sau universitare.
Factorii determinanți în evoluția fluxurilor investiționale pe plan mondial
Existenta unor piete potentiale mari si dinamice, precum si posibilitatea de reducere a consturilor, care le-ar permite corporatiilor transnationale sa urmeze strategiile de expasiune, reprezinta niste conditii necesare, insa insuficiente in sine, pentru ca acestea sa adopte decizia de implantare intr-o anumita tara. Pe langa acesti factori de baza, exista o serie de factori complementari, care luati impreuna, influenteaza decizia de localizare a corporatiilor. Daca ne intoarcem la teoriile cu privire la investitiile straine directe, vom regasi acesti factori sub diferite forme. Potrivit teoriei eclectice a lui Dunning, acesti factori sunt incorporati in avantajele locale (L) pe care le ofera tara gazda. In teoria lui Porter regasim acesti factori atat in grupul “dotarea cu factori”, cat si in “mediul concurential intern”, dar mai ales in “legaturile dintre ramuri” si “politicile guvernamentale”.
In literatura de specialitate majoritatea autorilor clasifica factorii determinanti, ai investitiilor straine, in urmatoarele trei mari categorii:
Cadrul general oferit investitorilor – acesta include stabilitatea economica si politica, tratamentul agentilor economici straini, functionarea pietei, tratatele bilaterale sau multilaterale cu privire la investitiile straine, politica de privatizare, cea comerciala, fiscala si monetara, politica economica in general. Importanta acestor factori reiese din faptul ca cele mai mari fluxuri de investitii sunt atrase de statele cu stabilitate economica si politica.
Politica comerciala se refera in principal la existenta unor bariere tarifare sau netarifare. Impreuna cu o politica liberala in privinta investitiilor straine, aceasta poate atrage fluxuri de investitii care sa substituie importurile, cum ar fi de exemplu, cazul tarilor Americii Latine. Diametral opus, tarile din Asia au adoptat o alta strategie: liberalizarea fluxurilor de ISD si a comertului exterior pentru stimularea exporturilor. Practica mondiala a dovedit ca ISD se indreapta preponderent spre tarile cu regimuri comerciale liberale, si in special spre cele care fac parte din acorduri de liber schimb.
Masurile de politici comerciale pot fi clasificate astfel:
masuri de restrictionare a accesului pe piata: barierele tarifare si netarifare, acordurile comerciale sectoriale, acordurile de liber schimb, regulile de origine, reglementarile antidumping, standardele nationale, angajamentele comerciale non-monetare;
masuri de promovare a accesului pe piata, care fac obiectul unor politici comerciale preferentiale si au in vedere atragerea in tarile in curs de dezvoltare a ISD orientate la export, diversificarea productiei si dezvoltarea industriei;
masuri de promovare a exporturilor: zonele economice libere, finantarea exporturilor, sistemul de impozitare.
Politica monetara se refera la: rata inflatiei, soldul balantei de plati, rata dobanzii, care are implicatii asupra costului capitalului, cursul de schimb, cu efecte asupra costurilor activelor, profitului transferat si exporturilor efectuate de transnationale. Politica fiscala este importanta mai ales din aspectul impozitarii veniturilor si a profitului. Politica de privatizare afecteaza decizia de a investi prin angajamentul demonstrat al autoritatilor fata de proprietatea privata, prin vanzarea directa sau indirecta a unor active investitorilor straini. Cat priveste acordurile bi si multilaterale, o tara gazda trebuie sa ofere investitorilor un cadru favorabil pentru investitii si sa fie membra a cat mai multe acorduri bilaterale si multilaterale de liber schimb in plan regional, fapt ce va inlatura limitarile legate de piata interna. Direct legata de politica fiscala este si practica administrarii fiscale. Instabilitatea normelor politicii fiscale, corelata cu problemele de administrare din partea organelor fiscale au cauzat deobicei conflicte cu investitorii straini. Astfel, in afara elaborarii unor politici fiscale atractive si consecvente, autoritatile trebuie sa aiba in vedere in egala masura practici corecte de implementare si administrare, de catre organele de stat, a acestor politici.
Determinantii economici – acestia se refera la piata (marimea pietei si venitul pe cap de locuitor, posibilitatile de crestere a pietei, accesul la pietele regionale si globale, structura pietei, preferintele specifice ale tarii, valorificarea resurselor (materii prime, costul redus al fortei de munca si calificarea ei, infrastructura dezvoltata, activele), eficienta (costul resurselor si activelor corelate cu productivitatea fortei de munca, alte costuri – de transport, de telecomunicatii, etc.)
Determinantii de afaceri – acestia au in vedere: promovarea investitiilor, stimulentele acordate investitorilor, nivelul de coruptie, eficienta administrativa, aspectele sociale (calitatea vietii, calitatea infrastructurii sociale, serviciile post-investitii, etc.). Stimulentele acordate investitorilor pot include:
stimulente fiscale – impozitul pe profit la cote reduse, amortizarea accelerata, scutirea de la plata unor taxe, etc.;
stimulente financiare – credite subventionate, subventionarea unor cheltuieli de investitii in infrastructura, co-investirea alaturi de partenerul extern, etc.;
stimulente de piata – acordarea unor drepturi exclusive, protectia fata de competitia produselor din import, inchiderea pietei pentru noi intrari, contracte de stat preferentiale, etc.;
alte stimulente – alocarea de terenuri, servicii de informare, consultanta, zone economice libere, etc.
In literatura de specialitate mai multi autori constata ca, in pofida existentei unei competitii intre tarile gazda in acordarea unor stimulente investitorilor straini, stimulentele nu constituie factorul determinant in decizia de a investi. In acest sens o cota in crestere, printre criteriile de selectie a localizarii investitiilor, au inceput sa o aibe nivelul coruptiei, deschiderea politica, capacitatea legislativa, calitatea institutiilor statului, eficacitatea, transparenta guvernamentala si stabilitatea politica.
Intr-un studiu pentru Banca Mondiala, Charles-Albert Michaletplaseaza factorii legati de potentialul pietei si posibilitatile de reducere a consturilor pe pietele straine in categoria factorilor de baza, care determina strategia de intrare a corporatiilor transnationale. Acestia sunt urmati de alti factori, care vor determina daca o tara se va afla pe lista “de baza” a investitorului, sau pe cea “potentiala”. Astfel principalii factori sunt:
Stabilitatea economica si politica – reprezinta o parte indispensabila a analizei premergatoare oricarei decizii de a investi. Factorii respectivi sunt mai ales analizati de catre companiile care intentioneaza sa investeasca in tarile cu economii in tranzitie sau in curs de dezvoltare. In ciuda oportunitatilor enorme pe care aceste piete le ofera investitorilor straini, exista perceptii negative cu privire la contextul politic si economic al acestor tari printre investitori, care deseori inhiba sau amana decizia acestora de a investi. Multe transnationale adopta in acest sens o strategie de asteptare asigurandu-se in acelasi timp, ca vor fi gata sa intre pe aceste piete cand situatia se va imbunatati. Astfel, acestea, prefera sa-si fara prezenta pe pietele respective initial prin metode care ar minimiza riscul unor pierderi mari de capital – prin intermediul contractelor de management, intreprinderilor mixte cu parteneri locali, licentierilor, subcontractarilor, contractelor de distributie, etc. In cazul in care companiile fac investitii, acestea incearca sa limiteze valoarea lor la minimum, asteptand conditii mai prielnice pentru a se angaja in investitii masive;
Cadrul legal si climatul mediului de afaceri – acestea trebuie sa fie stabile, transparente si sa inspire incredere. Acest lucru inseamna, in primul rand, ca regulile de joc sunt clare si stabile. In acest sens, chiar unele transnationale ar prefera sa aiba de a face cu tari in care guvernele instituie anumite constrangeri in mod direct, inainte de accesul pe pietele respective, pentru ca apoi sa se conformeze gradual acestora, decat cu tari in care regulile initiale erau permisive, pentru ca apoi sa se schimbe pe parcurs pe neasteptate. In al doilea rand, sistemul judecatoresc trebuie sa fie eficient in aplicarea legilor si in urmarirea indeplinirii contractelor. Si in al treilea rand, nu mai putin important este faptul ca odata ce decizia de a investi a fost luata si filiala straina a inceput sa opereze, succesul investitiilor va depinde de existenta unui climat de afaceri liber de interferente birocratice, controale abuzive si decizii arbitrare. Atitudinea autoritatilor fata de investitori reprezinta o dimensiune importanta in evaluarea climatului investitional si de afaceri al unei tari si un motiv major pentru alegerea unei locatii in detrimentul altora, de catre investitori;
Forta calificata de munca si legaturile puternice industriale. Pentru corporatiile transnationale care adopta strategia verticala de intrare pe piata, factorul de cost, si in special costul fortei de munca, joaca rolul determinant in luarea deciziei de a investi. Nici pentru cele care adopta strategii orizontale acesta nu este un factor de neglijat. Pentru toti investitorii straini, si in special pentru corporatiile transnationale, disponibilitatea fortei de munca locala este o consideratie majora. Multe filiale autonome ale transnationalelor, care adopta strategii orizontale de intrare pe pietele straine, utilizeaza aceiasi tehnologie sofisticata ca in tara de origine, iar acest lucru necesita personal local calificat bine instruit, in special pentru pozitiile tehnice si manageriale de calificare medie. Salariile mici nu mai reprezinta o atractie suficienta pentru corporatiile transnationale. Capacitatea firmelor locale de a corespunde necesitatilor filialelor straine ale transnationalelor in termeni de specificatie tehnica si calitate a productiei, au de asemenea legatura cu calificarea locala. Transnationalele privesc standardele tehnice si eficienta manageriala a industriilor locale ca factori determinanti ai atractivitatii investitionale. Chiar si pentru companiile din industria textilelor si a confectiilor, care adopta de regula strategii verticale, acesta este un factor de o importanta majora. Astfel, de exemplu, avantajul industriilor textile din Asia de Sud (Pakistan, India, China) asupra celor din alte regiuni, consta in existenta unei forte de munca eficienta si experimentata. Disponibilitatea unei infrastructuri adecvate reprezinta o consideratie majora, in special pentru companiile din industria automobilelor si a componentelor pentru acestea.
Sistemele de comunicatii – eficienta operationala a unei transnationale depinde in mare parte de calitatea comunicarii dintre filialele sale (atat intre ele cat si cu sediul companiei mame), situate deseori la distante mari una de alta. In afara legaturilor telefonice, fax, internet, acestea includ si retelele de transport din interiorul si din afara tarii, precum si existenta unui suport logistic cat mai avansat.
Programele de privatizare – acestea sunt privite de transnationale mai degraba ca oportunitati de a achizitiona cota de piata a intreprinderilor de stat in cadrul strategiilor orizontale de extindere, decat de a beneficia de capacitatile productive ale acestora, care deseori necesita investitii considerabile, fiind mai degraba un contra-argument in decizia transnationalelor de a investi. De asemenea, complexitatea procedurilor oficiale, birocratia excesiva ce le insoteste, problemele de supraevaluarea a activelor fac ca aceasta optiune sa nu fie atractiva intotdeauna pentru transnationale.
Stimulentele fiscale – sub forma de vacante fiscal sau subventii, acestea pot influenta substantial decizia corporatiilor transnationale de a investi intr-o tara. Stimulentele fiscal sunt mai ales importante pentru tarile in tranzitie si in curs de dezvoltare, insa au un rol mai mic pentru cele dezvoltate.
Identificarea pozitiei unei tari in cadrul acestor factori “traditionali” este importanta la etapa initiala a identificarii punctelor forte si a celor slabe in atractivitatea unei tari, insa are neajunsul de a dispersa eforturile si de a devia atentia de la cel mai important element in tot acest exercitiu – investitorul. Abordarea conventionala a determinantilor investitiilor straine, bazata pe eforturile de a-i ajusta pana la perfectiune este, fara indoiala, un exercitiu necesar, insa foarte complex si deseori irealist, astfel ca simpla ajustare a acestor factori la nivelul tarilor lidere, in atragerea investitiilor straine, nu este suficienta. Intr-adevar, nicio tara din randul acelora care se afla pe listele “de baza” ale corporatiilor transnationale nu au conditii ideale cu referire la toti factorii enumerati. Si chiar daca astfel de conditii “ideale” ar fi posibil de creat imediat, nici acest lucru nu ar garanta succesul. Pentru ca in afara acestora, trebuie sa se aiba in vedere strategiile concrete ale corporatiilor transnationale, care la randul lor se schimba in timp, deseori chiar sub influenta politicilor de atragere a investitiilor si a conditiilor oferite de tarile recipient. Astfel, in literatura de specialitate putem gasi, tot mai des, notiuni ca: “determinantii noi ai ISD”, “conditii optime de atractivitate” sau “oferta unica a tarii”. In opinia lui Michalet, atractivitatea investitionala a unei tari rezulta din intersectia ofertei de avantaje locale unice cu cererea potentialilor investitori pentru acesti factori. In opinia sa, pe aceasta strategie se bazeaza succesul tarilor Asiei de Est si Sud-Est in atragerea investitiilor straine directe. Acest lucru nu inseamna ca aceste tari au conditii ideale, ci ca transnationalele gasesc in aceste locatii cee ace au nevoie pentru a-si intari pozitia competitive globala si probitabilitatea. Conform acestui autor, pentru tarile in curs de dezvoltare si in tranzitie, setul minim de elemente pe care trebuie sa se bazeze politicile de imbunatatire a atractivitatii tarilor lor trebuie sa includa urmatoarele elemente principale:
edificarea unui cadru politic si economic stabil si facilitator pentru investitii straine directe, cu toate elementele de baza la care ne-am referit mai sus;
compensarea marimii mici a pietei interne prin politici de intregare regionala;
edificarea capacitatii umane si tehnice – asigurarea cu forta de munca instruita si calificata, existent unor capacitati tehnologice inalte ale companiilor locale, potentialul institutiilor de invatamant si de cercetare, infrastructura serviciilor suport pentru afaceri, etc.
Calificarea si nivelul de instruire a fortei de munca nu are in vedere doar sistemul educational in sine, ci si existent unor programe de pregatire si recalificare pentru managerii de mijloc si personalul ethnic, instruirea vocationala, scoli de business si specialitati tehnice in universitati, institutii de cercetare industrial, etc. Astazi corporatiile transnationale isi externalizeaza tot mai mult activitatile, renuntand la activitati care in trecut erau efectuate de acestea intern in cadrul corporatiei, si adopta cat mai mult contractarea acestor servicii de la firmele locale – un exemplu foarte bun este implementarea sistemului “keiretsu”, intalnit in majoritatea companiilor mari din Japonia, si preluat si adaptat de catre corporatiile din America de Nord si Europa. Edificarea unor astfel de capacitate este posibila prin incurajarea crearii unor “incubatoare” industriale, care genereaza un climat de investitii aparte, datorat in mare parte externalitatilor economice ce reies din proximitatea geografica dintre productia de bunuri si servicii specializate.
In opinia lui Lall, forta de munca ieftina este inlocuita cu nevoia de capital uman calificat, capabil sa faca fata tehnologiilor emergente de nivel inalt. Tot conform acestuia, atractivitatea fortei de munca depinde nu doar nivelul de educatie, ci si de calitatea si relevanta educatiei, existent pregatirii vocationale tehnice si a programelor de pregatire specializate, de disponibilitatea, de calitatea si de capacitatea institutiilor de formare a personalului de a raspunde necesitatilor industriei. Calitatea resursei umane, intr-un sens mai larg depinde si de atitudinea fata de munca si practicile de munca, de impactul reglementarilor cu privire la angajarea si disponibilizarea personalului.
In afara fortei de munca calificate, “noii determinanti” ai atractivitatii investitionale ai unei tari si ai competitivitatii acesteia, conform lui Lall, includ:
Existenta unei logistici aferente – sisteme moderne de transport, telecomunicatii, transfer de date, sustinute de servicii relevante de consultanta, suport si facilitare;
Proximitatea de retelele de furnizori si “clusterele” de afaceri – furnizori locali si companii capabile sa raspunda in mod eficient necesitatilor de productie in cel mai scurt timp de raspuns. De regula, corporatiile transnationale sunt urmate de furnizorii permanenti si companiile care le acorda servicii, insa tarile cu firme dinamice locale au un avantaj in atragerea investitiilor.
Institutii puternice de suport si servicii tehnice, inclusiv servicii de cercetare si infrastructura tehnica (facilitati de asigurare a calitatii si testarii, servicii de masurare si calibrare, cercetare pe baza de contract, etc);
Existenta unor agentii eficiene de promovare a imaginii tarii si a atragerii investitiilor straine. Tarile cu agentii capabile sa construiasca o imagine internationala pozitiva, sa ofere servicii investitorilor, sa satisfaca necesitatilor emergente ale investitorilor, sunt de regula si tarile care atrag cele mai multe investitii straine;
Costuri tranzactionale joase pentru investitori, care include: reguli de creare si lichidare a societatilor, reglementari in domeniul comertului si pietei muncii, export si import, protectiei mediului, platii impozitelor eficiente, etc. Costurile de tranzactionare depind nu doar de reglementarile existente, ci si de modul cum acestea sunt implementate. Atitudinea profesionala si reactia prompta la nevoile investitorilor din partea functionarilor influenteaza costurile tranzactionale si alegerea investitorilor – intr-o lume liberalizata chiar si cele mai mici detalii si diferente de cost sunt capabile sa influenteze decizia investitorilor de a-si alege locatia pentru investitii;
Asigurarea conditiilor pentru intrarea si libertatea de miscare a fortei de munca de peste hotare – corporatiile transnationale angajeaza des personal tehnic si managerial superior din alte tari, pentru care trebuie sa existe reguli de angajare si mobilitate eficiente in tarile de destinatie: permise de munca, vize de intrare si sedere acordate in timp util si fara formalitati excesive.
Transferul de experienta si pregatire manageriala, metode moderne de ridicare a calificarii fortei de munca, reprezinta un avantaj important pe care investitiile straine directe il aduc economiilor tarilor gazda. In cazul Romaniei, majoritatea corporatiilor transnationale au pregatit si au mentinut in functii managerii romani, si au facut doar completari cu personal din strainatate pentru departamentele care necesitau o formare superioara (ex: financiar, marketing, etc.). Acolo unde managementul este strain, acesta este fie combinat cu manageri romani, care preiau treptat anumite functii, fie este un management strain, restrans la nivel de decizii strategice combinat cu personal local de executie. Prin implicarea furnizorilor locali de bunuri si servicii, corporatiile se integreaza in prodcutia locala si contribuie la dezvoltarea industriilor orizontale. Pentru inceput, corporatiile tatoneaza si testeaza pietele locale si furnizorii locali potentiali, dupa care urmeaza majorarea achizitiilor din productia interna a tarii gazda. Conform experientei internationale, o cota de 35% a achizitiilor din productia locala, reflecta un grad ridicat de integrare a companiei straine in economia locala.
O tara gazda potentiala pentru investitii va fi mai atractiva daca bunurile rezultate de pe urma investitiei vor putea fi exportate pe o piata regionala dinamica, iar o tara ideala pentru investitiile corporatiilor transnationale este acea tara, care ofera in acelasi timp o piata suficient de mare locala pentru a justifica investitia industriala, si o punte de lansare pe piata regionala. Acest lucru inseamna ca locatia ideala pentru investitii trebuie sa raspunda atat la nevoile strategiilor orizontale ale corporatiilor, cat si la cele verticale. Acest lucru reduce din necesitatea corporatiilor de a investi in mai multe tari. Astfel, se explica de ce Asia este cea mai atractiva regiune, printre cele in curs de dezvoltare, pentru investitiile corporatiilor transnationale. Atractivitatea acestei regiuni se bazeaza in mare parte pe faptul ca aceasta formeaza o mare piata regionala dinamica. Produsele unei filiale amplasate intr-o tara pot fi livrate simultan pe piata locala, precum si pe pietele tarilor vecine. Aceasta permite companiilor sa beneficieze de economiile de scara, precum si de avantajele ambelor tipuri de strategii.
Corporațiile transnaționale – vector principal în procesul investițional internațional
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Investitiilor Straine Directe In Dezvoltarea Economica a Romanieidocx (ID: 154970)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.