Rolul Intelligence

Puține generații au avut șansa (sau ghinionul) “de a trăi vremuri atât de interesante“. Foarte rar, în istoria ultimelor patru secole, schimbările survenite la nivelul organizării sistemului internațional s-au succedat cu o asemenea repeziciune și au căpătat profunzimi neexperimentate până acum și mai ales neprognozate vreodată.

Cea de-a doua jumătate a secolului trecut, perioadă cunoscută mai ales sub numele de Război Rece, cu toată complexitatea și mutațiile produse, cu toată teama nucleară și conflictele ideologice, cu toate revoluțiile, mai marile sau mai micile conflicte izbucnite de jur împrejurul pământului, pare astăzi o scurtă perioadă de acalmie, o liniște dinaintea furtunii. O furtună a schimbărilor la nivelul alianțelor, organizațiilor, la nivelul finanțelor mondiale, al mediului și climei, al valorilor, credințelor, idolilor.

Perioada post Război Rece este caracterizată atât de o ordine sistemică diferită dar și de dezordine. O ordine în care, paradoxal, rolul și funcțiile organizațiilor internaționale a fost preluat deseori de către una din combatantele Războiului Rece, Statele Unite, o ordine în care legea internațională a fost deseori încălcată, o ordine sistemică caracterizată prin dezordine, atât la nivel teoretic cât și acțional. Dezordinea, sau “noua ordine mondială”, a avut ca efect pe termen scurt creșterea necesității de redefinire a intereselor naționale cu accent pe latura lor axiologică, a politicilor de securitate și, mai ales, a restructurării și modernizării structurilor guvernamentale, statale, cu responsabilități în îndeplinirea obiectivelor de interes național. Intelligence reprezintă fără doar și poate atât sursă a puterii naționale (poate una dintre cele mai importante componente intangibile ale puterii), cât și instrument al politicii externe utilizat în vederea îndeplinirii obiectivelor naționale. Diferențele de abordare dintre intelligence-ul Războiului Rece și intelligence-ul contemporan nu vin atât din schimbarea caracterului actvității (din acest punct de vedere intelligence este una dintre cele mai “conservatoare” arii de activitate), cât din profundele schimbări ale mediului internațional. Noul intelligence nu reprezintă decât efectul acestor schimbări, dând măsura adevărată a capacităților de adaptare și sporire a puterii statelor într-un mediu exterior caracterizat în general de incertitudine.

“De la sfârșitul Războiului Rece, serviciile tot încearcă să se reformeze, dar evenimentele se pare că au luat-o, din păcate în mod tragic, înaintea acestor încercări marcate, impregnate de timiditate, clișee și o gândire strategică sterilă.“

Activitățile de intelligence încearcă, astăzi, să ofere estimări cât mai exacte cu privire la aceste ecuații de forțe, căutând să reducă starea de nesiguranță caracteristică sistemului internațional actual și să reprezinte și acum unul dintre cele mai importante suporturi decizionale, diversificându-și nu atât metodele și mijloacele, cât aria preocupărilor ca urmare a extinderii dimensiunilor securității naționale. Printre efectele imediate ale acestor obiective generale se numără reformele sistemelor informative, revalorizarea factorului uman (și la nivelul surselor, dar și al lucrătorilor, prin noi politici de personal), conceperea unor noi paliere de lucru pe problema intelligence, atât între actorii statali, cât și între state și actori non statali (aici vorbim despre conexiunile interservicii într-o epocă în care competiția se poate face prin cooperare iar cooperarea este de cele mai multe ori competitivă, dar și despre dezvoltarea fără precedent a intelligence-ului privat și realizarea unor echivalențe între intelligence și diplomația clandestină sau cripto-diplomație) și reafirmarea importanței analizelor strategice considerate a fi “relevante pentru trasarea unui curs rațional al politicilor prin labirintul contextelor și situațiilor care structurează realitatea în dinamica sa. Analiza strategică poate elimina subiectivismul generat de percepții sau interese imediate, de ideologii neclare, aducând la lumină zone altfel acoperite de vălul incertitudinilor și al prejudecăților, de ceața faptelor neconcludente, (…) sau a evenimentelor minore în raport cu marile mize politice.“

“Simplitatea“ organizării bipolare, cunoașterea și înțelegerea corectă a prietenilor și a dușmanilor au determinat și regulile unui ”joc” bine și clar definit al intelligence-ului. Cunoașterea și înțelegerea acțiunilor desfășurate în perioada Războiului Rece oferă o imagine mult mai corectă asupra evoluției și viitorului activităților de intelligence. Studiul deciziilor politice trecute, liniilor directoare ale politicilor externe, metodelor utilizate de intelligence pentru creșterea influenței, puterii și capacității de îndeplinire a intereselor naționale, în timpul Războiului Rece, constituie baza unor analize de substanță asupra continuității sau necesității schimbării comunităților de informații și activităților specifice de intelligence. Abordarea istorică, „fără obsesii ancorate în trecut” și fără a rămâne „fixați în istorie și ideologii abstracte” oferă pe de o parte posibilitatea de a diferenția aspectele comune și perpetue de cele efemere și inconsecvente, dar, pe de altă parte, poate da naștere distorsiunilor și erorilor de interpretare. Nu se poate întotdeauna judeca corect o decizie trecută. Studiul trecutului îți oferă ușurința judecării unui anumit gest politic, estimarea exactă a efectelor unei reacții politice, dar nu trebuie omis că analiza unei soluții deja adoptate nu este făcută “la cald“, sub presiunea faptelor și a timpului limitat de acțiune. Perspectiva prezentă oferă alte date, informații și alte interpretări; cel mai important aspect fiind cel al posibilității „judecării” efectelor unei anumite decizii. Ce poate părea „politically corect” pe termen scurt se poate dovedi a fi o eroare cu efecte profunde pe termen lung.

De-a lungul secolelor orice lucrare de istorie, sociologie politică, guvernare, chiar filozofie politică, de la Sun Tzu, Machiaveli sau Hobbes și până în zilele noastre, a tratat problema intelligence ca subiect conex ariei de studiu, considerând intelligence-ul “informație destinată acțiunii“.

Preocuparea pentru studiul intelligence nu a fost, parcă, niciodată atât de pregnantă cum este acum, la începutul secolului XXI. Declasificarea arhivelor din perioada Războiului Rece, atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 și 11 martie 2004, scandalurile mediatice ale Războiului din Golf și intervențiile militare din Afganistan și Irak, schimbarea de paradigme în domeniul securității naționale și internaționale, au produs modificări majore în modul de studiu academic al problematicii intelligence. Intelligence, informația sub orice formă a ei, face parte din arsenalul noilor conflicte asimetrice. Deținerea, puterea și utilitatea intelligence reprezintă miza noilor conflicte economice, culturale, civilizaționale, politice, militare.

Modelându-se după noile caracteristici ale societății informaționale, serviciile de intelligence trebuie să-și redefinească obiectivele, strategiile, doctrinele, să identifice noile forme de amenințări și modalitățile optime de prevenire a acestora.

Efectul imediat al schimbării paradigmei de securitate în plan intern și internațional a fost transformarea rolului și ponderii intelligence în procesul decizional, acțiunea politică bazându-se din ce în ce mai mult pe cantitatea și calitatea produselor de intelligence.

Schimbarea paradigmei securității deci și a paradigmei intelligence sunt consecințe logice ale schimbării naturii conflictelor. Conflictele nu s-au sfârșit dar s-au schimbat. Aceste schimbări de profunzime în natura și forma de organizare a sistemului internațional, în natura și forma de desfășurare a conflictelor, războaielor, în natura amenințărilor la adresa statelor au avut ca efect necesitatea schimbării paradigmei intelligence.

Această schimbare a paradigmei a generat deja o dispută de proporții atât în interiorul lumii serviciilor secrete dar mai ales în afara ei. Chiar dacă toți recunoaștem necesitatea schimbării nutrim așteptări diferite față de aceasta, avem viziuni diferite asupra modalității optime de înfăptuire și privim în direcții diferite atunci când vorbim de viteza, profunzimea și cel mai potrivit segment de inițiere a schimbării.

Cei care sunt adepții schimbării profunde, acelei schimbări de fond, de esență militează pentru o revoluție în intelligence după modelul revoluției în armată (RMA/Revolution in Military Affairs) pornind tot de la ideea schimbărilor paradigmei de securitate și naturii conflictului. Cum discuția referitoare la schimbarea paradigmei de securitate nu-și are locul în economia acestui material (fiind deja un subiect care din punctul meu de vedere este plasat în aria clișeelor fără a fi pe deplin înțeles) vom detalia problematica noilor conflicte. Poate părea irelevantă problematica conflictelor în contextul evoluției domeniului intelligence dar din punctul meu de vedere schimbarea atât de clamată a domeniului nu este decât efectul apariției unui nou tip de conflict, chiar dacă în opinia unor specialiștil autohtoni, “ ideea vehiculată de unii analiști precum că modelele de securitate și intelligence s-au modificat urmare a noului spectru de riscuri și amenințări la adresa securității naționale și globale, considerate a fi cauze ale acestor modificări, este dificil de acceptat.” Este foarte adevărat că noile conflicte se datorează la rândul lor unor cauze dar dacă luăm ca fundament cauzal dezvoltarea fără precedent a teoriilor științifice și a inovării tehnologice e ca și cum la întrebarea clasică de ce izbucnesc războaiele am răspunde pentru că oamenii sunt răi și lacomi prin natura lor. În opinia mea există mai multe nuanțe de alb și negru în conturarea tabloului schimbărilor din domeniul intelligence. Cred astfel că nu atât inovarea tehnologică a fost cauza fundamentală cât faptul că această inovare tehnologică nu a mai fost în ultimii 15-20 de ani apanajul agențiilor guvernamentale sau marilor corporații, iar accesul la sursele și resursele tehnologice a fost dramatic lărgit. Așa cum în firmele de renume (chiar dacă investesc masiv în inovare de 50 de ani de abia acum au inceput să investească în intelligence-înțeles ca informație necesară obținerii avantajului strategic) așa și teroriștii, traficanții de droguri și alte categorii de actori nontradiționali au realizat necesitatea măririi eficacității și a profiturilor (de imagine, financiare, de piață etc) propriilor operațiuni prin utilizarea unor metode și mijloace sofisticate de culegere a informațiilor, de agresiune pe piețele de profil. Este deosebit de importantă modalitatea de raportare la noile amenințări și noile tipuri de conflicte. Cred că trebuie să reevaluăm modelele după care ne raportăm la aceste amenințări accentuând criteriile de relevanță a amenințărilor pentru securitatea națională și prioritățile pe care le stabilim în raport cu relevanța amenințării.

Schimbarea modalității de raportare la amenințări este un proces deosebit de complicat chiar dacă la prima vedere nu pare a fi. El este legat de atât de tipare mentale, percepție, cogniție, atitudini și sentimente cât și de tipare organizaționale. Recunoaștem toți că realitatea prezentă nu mai corespunde celei pe care o cunoșteam și o înțelegeam și pentru care am crest modele de acțiune. Modelele instituționale și mentale trecute nu ne sunt de folos în înțelegerea prezentului și în gestionarea problemelor prezente și cu atât mai puțin vor fi valabile în viitor. Trebuie să ne modificăm nu doar tiparele intelectuale și informaționale. Este vorba de o schimbare mult mai profundă care trebuie să cuprindă atitudini, comportamente, mentalități atât la nivel individual căt și organizațional sau statal. Cu toate acestea fiecare eveniment trecut reprezintă o lecție pentru prezent și poate un vertisment pentru viitor. Deciziile sunt simple atunci când le luăm într-o lume organizată după reguli simple, când certitudinea caracterizează procesul decizional.

Avantajul înțelegerii corecte a lumii în care trăim vine din capacitatea de a raționaliza riscurile, amenințările și hazardul. Raționalitatea sporește capacitatea de a aplica principiile relevanței, de a aloca resursele în funcție de relevanța stabilită și de a evita suprizele.

Pe acest palier de abordare a schimbării fie ea în sistemul internațional, în perceperea securității sau în intelligence se înscrie și teza de doctorat. În construcția tezei am plecat de la ideea conform căreia o bună cunoaștere a ceea ce a fost poate crea premizele unei bune înțelegeri a ceea ce este și a ceea ce poate fi.

Ipoteza de cercetare ce a stat la baza demersului științific poate părea simplistă la prima vedere. Supraviețuirea unei națiuni, deținerea avantajelor strategice, protejarea statului și cetățeanului, chiar buna funcționare a statului reprezintă doar o mică parte a obiectivelor de interes național ce nu pot pot fi atinse fără existența unui sistem informativ operativ bine pus la punct, performant și util fundamentării deciziilor strategice politice sau militare.

Alegerea acestei teme a fost pe de o parte motivată de absența subiectului intelligence-informații din agenda intelectuală românească (cu câteva mici dar semnificative excepții, reprezentate de studiile istorice), mai ales din agenda cercetărilor și lucrărilor de științe politice și relații internaționale. Un al doilea motiv este legat de transformările serviciilor de informații după 1989 și are mai degrabă resorturi sentimentale decât științifice. Chiar dacă au trecut mai mult de douăzeci de ani de la evenimentele ce au schimbat cursul istoriei României, constatăm că opinia publică românească și chiar elita, fie ea politică sau intelectuală, sunt profund marcate încă de ceea ce în memoria colectivă a națiunii va fi întotdeauna “odioasa securitate”. Refuzul constant de includere a preocupărilor pentru domeniul intelligence pe agenda științelor politice și relațiilor internaționale are din punctul meu de vedere următoarele cauze: suspiciune față de ceea ce nu înțelegem, o anumită superioritate intelectuală față de o activitate considerată deseori situându-se în afara principiilor acceptate de etică și moralitate dar pe care o tolerăm sub forma unui rău necesar. În acest context afectivo-cognitiv este util cred să subliniez că teza de doctorat abordează intelligence-ul din perspectivă clasică și chiar dacă suntem perfect de acord cu sintagma intelligence reprezintă cunoaștere și precunoaștere a lumii, intelligence nu reprezintă din punctul meu de vedere abilitatea mentală de a dobândi și acumula cunoaștere. Pe de altă parte așa cum menționa și fostul director CIA, George Tennet, bazându-te exclusiv pe secrete, fără o cunoaștere aprofundată a variabilelor istorice și atitudinilor culturale, te vei îndepărta de subiect.

Teza de doctorat pleacă de la premiza conform căreia serviciile de informații, activitatea de informații, nu reprezintă un “apendice” al activității unui guvern ci reprezintă cheia obținerii perfomanței unui stat atât pe plan intern cât și pe plan internațional. Relațiile complexe teoretice dar și practice dintre politica externă, diplomație și intelligence, mecanism politico decizional statal cred că pot fi cel mai bine sintetizate parafrazându-l pe Clausewitz intelligence reprezintă atât continuarea politicii prin alte metode cât și continuarea războiului (înțeles în sens clasic, militar sau în sens figurativ de război al cunoașterii, război al informației) prin utilizarea unor alte mijloace. Intelligence reprezintă, fără îndoială, unul dintre instrumentele importante ale puterii aflate în portofoliul statului dar are și o importantă funcție de maximizare a puterii acționale a celorlalte instrumente ale statului. Intelligence, așa cum încearcă să demonstreze teza de doctorat reprezintă cea mai importantă verigă de legătură între capabilitățile unei țări și instrumentele pe care le are în vedere pentru îndeplinirea obiectivelor de politică externă sau internă, dar totodată, intelligence reprezintă și instrument fundamental în atingerea obiectivelor menționate.

Demersul de cercetare a impus o permanentă ancorare în trecut prin abordarea comparativă a două mari servicii de informații din perioada Războiului Rece: CIA (Central Intelligence Agency) și KGB (Komitet Gosurdarstvennoi Bezopastnosti- Comitetul Securității Statului) în încercarea de a surprinde pe tot parcursul tezei evoluția activității de intelligence în raport cu obiectivele strategice și de politică externă a celor două mari puteri SUA și URSS plecând de la ideea de a “construi pe trecut, dar nu păcăliți de acesta, pentru a înțelege continuitatea și schimbarea”.

Teza abordează conceptul de intelligence în cadrul mai vast al teoriei relațiilor internaționale, accentuând aspectele legate de raportul intelligence și putere/forță, intelligence – instrument al influenței globale și acordă o atenție specială relației dintre intelligence și diplomația publică/dezinformare.

În contextul acestui demers științific, axat pe studiul multiplelor conexiuni dintre intelligence și guvernare, intelligence și politica externă, intelligence și arhitecturile de securitate, s-a pornit de la teoriile tradiționale specifice relațiilor internaționale, de la prezentarea și analizarea principalelor concepte ale teoriei relațiilor internaționale astfel încât abordarea conceptelor de sistem internațional, putere, forță, influență să se constituie într-un argument valid în favoarea construcției unei teorii a intelligence, unei discipline a intelligence, subsumată eventual teoriei relațiilor internaționale. Un accent deosebit am pus pe nivelurile de analiză din teoria relațiilor internaționale, în special pe nivelul individual de analiză. Am ales pentru detaliere acest nivel de analiză în relațiile internaționale deoarece el este cel mai puțin prezentat în manualele sau studiile dedicate domeniului. Nivelul individual de analiză ne poate ajuta în descifrarea comportamentului unităților chiar dacă ele se comportă diferit sau similar. Nivelul individual de analiză aduce, în opinia mea, un plus de valoare oricărui tip de teorie fie ea sistemică sau reducționistă, chiar dacă individul și trăsăturile sale, sau chiar grupurile de indivizi, par variabile nesemnificative pentru mecanismul politicii globale. Parcurgerea unei vaste literaturi de specialitate din domeniile relații internaționale, intelligence, securitate, politică externă m-a determinat să optez pentru detalierea acestui nivel, pe considerentul că, indiferent de criticile aduse limitelor impactului individului asupra relațiilor dintre state și comportamentului acestora, analiza nivelului individual poate da măsura exactă a necesității abordării interdisciplinare a oricărui subiect legat de intelligence, decizie de politică externă, diplomație.

Disciplinele care sunt reunite în ceea ce numim cuprinzător științe politice sunt cele care au influențat teoriile și cerecetările din domeniul relațiilor internaționale. În ultimii ani, psihologia, psihologia socială, sociologia au început să influențeze maniera de abordare a unor realității specifice mediului internațional. Chiar dacă discipline mai noi cum ar fi psihologia politică și-au dovedit utilitatea nu numai la nivel teoretic dar și practic politologii sunt încă sceptici față de aplicabilitatea teoriilor psihologice în studiul comportamentului internațional.

Care este rolul individului în politica internațională? Dar în arhitectura complicată a politicilor externe? Răspunsul la această întrebare se poate afla, în opinia mea, tocmai prin abordarea nivelului individual de analiză a relațiilor internaționale.

În cadrul prezentării nivelului individual am tratat detaliat aspecte teoretice referitoare la psihologia politică, deoarece, elaborarea unor teorii ale intelligence-ului, indiferent că vorbim de culegerea de informații, deci lucrul cu sursele, analiza informațiilor sau diseminarea lor, deci relațiile producător-beneficiar, este legată strâns de o multitudine de concepte și teorii caractreristice psihologiei sociale sau sociologiei. Dar toate aceste concepte, inclusiv cele specifice dezvoltării teoriei intelligence trebuie tratate pentru început în strânsă conexiune cu științele politice și relațiile internaționale. Nu se poate vorbi despre intelligence în absența analizelor proprii domeniului științelor politice. Psihologia politică încearcă să ofere răspunsuri la o serie de întrebări printre care cele legate de modul în care trăsăturile de personalitate afectează comportamentul decidentului politic, “rolul codului operațional în decizia de politică externă”, utilitatea profilurilor psihologice în relațiile internaționale și în intelligence, rolul sistemului de credințe și a schemelor în analiza deciziei de politică externă, utilitatea studiilor de psihologie în abordarea relațiilor dintre analiști și beneficiarii analizei de intelligence-decidenții politici.

Din această perspectivă, psihologia politică studiază:

Rolul proceselor cognitive, motivațiilor, al intereselor, nevoilor, complexelor, frustrărilor, identității, emoțiilor, mecanisemlor compensatorii în configurarea comportamentelor politice și adoptarea deciziilor politice.

Modul în care anumite fenomene politice cum ar fi războiul, leadership-ul, politicile publice, mișcările sociale afectează gândirea, sentimentele și motivațiile participanților la viața politică a unei comunități sau națiuni.

Deloc întâmplător, chiar dacă psihologia politică are o istorie foarte scurtă ca disciplină de studiu academic, specialiștii, practicienii psihologiei politice (psihologi, psihiatrii, sociologi) fac parte din echipele oricărui mare om politic. Considerat pioner al utilizării psihologiei ca suport decizional, Jerrold Post înființează la sfârșitul anilor 60 Centru de analiză al personalității și al comportamentului politic în cadrul C.I.A.. Profilerul politic își câștigă din acel moment locul în spatele celor mai puternici oameni ai lumii.

S-a înțeles astfel că atenția acordată unor detalii aparent nesemnificative poate schimba uneori nu numai șansa de reușită a unei acțiuni ci și cursul unor evenimente din istoria unei țări.

În cadrul nivelului individual de analiză am acordat o atenție mai mare palierului referitor la cercetările de rol și prescripțiile de rol. Lucrările axate pe analiza politicii externe, plecând de la ideea unei “mașinării” guvernamentale complexe de decizie în politica externă, acordă o importanță mult mai mare rolurilor decât caracteristicilor de personalitate. Orice schimbare de politică externă este, în opinia lui Kegley (1982), datorată schimbărilor procesului decizional, alternanței sau schimbării rolurilor și mai puțin preferințelor individuale. Argumentul principal al acestor afirmații este acela că orice comportament individual, determinat de trăsături specifice de personalitate, este modificat, modelat, suferă constrângeri datorită prescripțiilor de rol. Atât atitudinile cât și comportamentul membrilor elitei decizionale sunt determinate și influențate de pozițiile ocupate în “mașinăria” guvernamentală.

Așa cum tradițiile culturale ale societății în care trăim, valorile, normele și prescripțiile sociale își pun amprenta asupra comportamentului nostru, așa și presiunea particulară a ocupării unei anumite poziții în structura ierarhică sau dinamica interacțiunilor din cadrul grupului afectează modul în care acționăm. Comportamentul nu este adaptat numai după felul în care noi privim rolul respectiv, ci și după ceea ce credem că așteaptă ceilalți actori sociali de la rolul respectiv Decidenții politici nu sunt imuni în fața fenomenului percepției și asumării rolurilor. Fiecare rol din aparatul decizional poartă cu el anumite exigențe, obligații, drepturi, expectanțe și imagini (norme) de comportament adecvat, toate reprezentînd cauzele fenomenului prin care noul ocupant al postului din mașinăria decizională tinde să gândească și să acționeze conform predecesorului. Jurnalistul politic american David Broder spunea “It’s an old story in Washington that where you stand depends on where you sit“. Opiniile și punctele de vedere referitoare la anumite probleme se schimbă în funcție de responsabilitățile funcției pe care o ocupi. Decidenții politici joacă și ei un rol. Rolurile reprezintă în acest caz, modul în care liderii acționează, ajustându-și comportamentul în funcție de ceea ce cred ei că așteaptă alții și în funcție de propriile expectanțe referitoare la un anumit rol. Cu alte cuvinte, nu este vorba de expectanțele personale sau de trăsăturile personale ce pot influența comportamentul, ci de cum percep și proiectează ei rolul de lider, de decident politic.

În construcția rolului asumat și jucat de un decident politic o foarte mare importanță o are imaginea țării sale. Perceperea realității mediului internațional și partitura propriului stat ca actor al relațiilor internaționale determină schimbări importante în modul de abordare a rolurilor. Imaginile referitoare la mediul extern, modul în care este percepută realitatea înconjurătoare depinde deseori de “lentilele” prin care ne uităm. Una dintre cele mai distorsionante tipuri de “lentile” este cea datorată constrângerilor instituționale și conformismului instituțional. Dacă identificarea instituțională determină asumarea rolului, atunci ar trebui ca toți membri unei organizații aflați în același tip de poziție ierarhică să acționeze la fel, fapt ce nu corespunde realității. Indivizii ocupă acele poziții, deținînd propriile tipare cognitive referitoare la locul și rolul poziției respective în structura organizației.

Un alt palier al analizei impactului rolurilor asupra deciziilor de politică externă se referă la caracteristicile și consecințele politice ale rolurilor instituționale, organizaționale. De această dată ne referim la organizația birocratică și rolurile pe care aceasta le are în aparatul guvernamental decizional dar și rolurile pe care organizația birocratică le impune indivizilor care fac parte din ea. Rolurile sociale sunt deosebit de puternice, ele afectează atitudinile, modifică comportamentul. Comportamentul este contagios iar sugestibilitatea indusă de anumite roluri sociale poate ajusta comportamentul aducându-l la numitorul comun al grupului. În literatura de specialitate sunt prezentate diverse caracteristici ale comportamentului birocratic, caracteristici ce pot influența procesul decizional la nivel macro sau micro:

Parohialismul – fiecare agenție, instituție, organizație din aparatul guvernamental tinde să-și urmărească propriile scopuri, să-și maximizeze propria putere și să-și întărească poziția în ierarhia statului.

Concurența – starea de perpetuă competiție și adeseori conflict dintre diversele agenții guvernamentale (C.I.A. vs. F.B.I., Departamentul de Stat vs. servicii secrete sau Departamentul Apărării, K.G.B., vs. G.R.U., D.G.S.E. vs. Palatul Elysee s.a.m.d.) reprezintă un efect al parohialismului. Foarte mulți reprezentanți sau simpli funcționari ai acestor organizații ajung, în timp, să creadă că organizația din care fac parte este crucială în efortul de sporire a stării de securitate, iar interesul național al țării este de fapt, același cu interesul organizației.

De cele mai multe ori, efectul nedorit al stării de competiție și conflict duce la compromisuri și negocieri în dauna rațiunii și intereselor majore ale națiunii.

Imperialismul și rezistența – în general, în foarte multe state, dar mai ales în S.U.A., agențiile guvernamentale, ministerele, au tendințe “expansioniste”, imperialiste: doresc din ce în ce mai multe responsabilități pentru a controla un număr cat mai mare de sectoare ale activității din domeniul securității sau afacerilor externe. Creșterea domeniilor de responsabilitate duce invariabil la sporirea personalului. Odată create posturile, agențiile, comisiile ele rezistă.

Secretizarea și exclusivitatea – Fiecare organizație, în special cele aflate în cercul intern al puterii sau în apropierea lui, încearcă să minimalizeze orice intervenție posibilă a unei alte organizații sau chiar a oficialilor proveniți din alte structuri organizaționale. Reputația și imaginea publică reprezintă cuvintele cheie pentru organizații. Secretele organizației sunt scoase la iveală, uneori, sub forma unor dezvăluiri senzaționale, dezvăluiri menite a aduce beneficii propagandistice organizației sau a contribui la schimbarea unor factori decizionali din organizație.

Conformitatea atitudinală – tendința indivizilor de a adopta credințele, schemele cognitive specifice organizației din care fac parte. Fiecare organizație birocratică dezvoltă în timp un set mental sau o modalitate proprie de abordare a realității. În literatura de specialitate studiul acestor aspecte ale deciziilor de politică externă a determinat și apariția conceptului de cod operațional.

Codul operațional, termen introdus de Nathan Leites în Studiu asupra Bolșevismului (1953), reprezintă de fapt o “lentilă” prin care un actor vede lumea. Louis Halle, fost angajat al Departamentului de Stat american spunea (American Foreign Policy, 1960) că politica externă a unei națiuni nu se construiește în funcție de lumea exterioară ci în funcție de imaginea acestei realități exterioare așa cum este ea percepută de către decidenții politici. Conceput inițial pentru a oferi explicații pertinente în studiul elitelor politice, codul operațional se referă la acele sisteme de credințe, valori care pot influența alegerea unor anumite strategii sau tactici, pot structura și ghida acțiunile către direcții alternative de acțiune și pot influența alegerea unei anumite soluții mai ales în cazul deciziilor în incertitudine. Nu înregistrăm niciodată informații nici despre ceilalți și nici despre lume fără a beneficia de experiența socială anterioară, structurată într-un ansamblu de scheme și categorii ale persoanelor și situațiilor diverse.

Documentările întreprinse în vederea elaborării unei ipoteze de lucru privitoare la locul și rolul intelligence în cadrul mecanismelor decizionale au adus în atenție un fenomen, rar pomenit în literatura română (cu excepția lucrărilor de psihologie socială), ce afectează procesul decizional și care din nefericire este întâlnit nu numai în politică dar și în cadrul serviciilor de intelligence – gândirea de grup.

În 1983 Irving Janis (Groupthink: Psychological studies of policy decisions and fiascoes) eticheta procesul luării deciziilor sub influența conformității atitudinale gândire de grup (group think) și susținea ideea conform căreia cu cât este mai puternic sentimentul de „esprit de corp” (identificare la toate palierele cognitiv, axiologic, atitudinal, comportamental cu grupul de apartenență) cu atât este mai mare pericolul ca orice punct de vedere individual critic să fie înlocuit cu gândirea de grup ce poate, la rândul ei, din cauza absenței punctelor de vedere divergente, să ducă la decizii iraționale sau unilaterale. Gândirea de grup apare atunci când nevoia de consens devine prioritară față de motivația de a obține informații obiective și a lua decizii corecte în condiții de certitudine. Gândirea de grup reprezintă de fapt acea armonie, total nerealistă, în sensul că nimeni nu are curajul să se opună unei idei chiar atunci cînd este în mod evident greșită și astfel apare consensul total fals și efectul nedorit al acestuia: decizia eronată. În cadrul gândirii de grup, odată decis un anumit curs al acțiunii, potențialele efecte negative sunt ignorate iar informațiile care pot submina luarea deciziei dorite sunt eliminate. Tot gândirea de grup este cea care determină aflarea numitorului comun cel mai la îndemână pentru alegerea consensului, chiar dacă politica numitorului comun nu reprezintă varianta optimă. Prezentarea opțiunilor secvențial, mai degrabă decât concurențial, este calea cea mai sigură de a a ajunge la o concluzie, fie ea și acceptată la nivel minimal.

Consider că aspectele științifice legate de acesteastă problematică amplă se pot constitui în cercetări utile nu doar analizei deciziei în sistemul internațional, cât și analizei deciziilor și politicilor de securitate națională la nivel micro și macro.

Cea de a doua parte a primului capitol tratează trei dintre conceptele cheie din teoria relațiilor internaționale: puterea, forța și influența.

Fără a detalia în acest rezumat abordarea conceptului de putere aș sublinia doar, pentru economia materialului, ansamblul legăturilor complexe dintre intelligence și putere. O foarte cunoscută maximă aparținând lui Francis Bacon – “cunoașterea este putere” – poate fi completată astăzi. Nu orice tip de cunoaștere îți oferă putere (mă refer aici la puterea actorilor sistemului internațional, fie ei statali sau non-statali). Puterea derivă din cunoașterea intențiilor, capabilităților, secretelor competitorului, adversarului. Acest lucru înseamnă că cea mai mare parte a acestui tip de cunoaștere este oferită de intelligence. Sucapitolul dedicat conceptului de putere tratează problematica securității, războiului, conflictului și pune un accent deosebit pe importanța analizei atente a componentelor tangibile și intangibile ale puterii și mai ales pe importanța percepției corecte a realității mediului extern atunci când vorbim de puterea unui stat în arena internațională.

În ceea ce privește conceptul de forță, acesta semnifică aplicarea de sancțiuni acolo unde nu există supunere de bună voie; ea poate însemna limitarea sau chiar eliminarea totală a alternativelor într-o acțiune socială. Mulți autori consideră că forța este un suport de stabilitate și că poate asigura rigoarea sistemului, dar ea poate duce deasemenea la cele mai mari dezorganizări societale sau politice (regimurile totalitare, dictaturi comuniste, militare etc.). Forța este un mijloc al puterii. În general, lucrările de relații internaționale trasează un semn de egalitate între forță și puterea militară sau mai corect spus exercitarea puterii militare. “Puterea militară nu mai aduce cu sine controlul politic”, scria Waltz în încercarea de a desluși capcanele analizei puterii și forței în plan global. Tot el considera că, de cele mai multe ori, se identifică în mod greșit utilizarea forței cu utilitatea ei. Forța, utilizarea forței este asociată războiului, definit aici un act de violență menit a sili adversarul să îndeplinească voința agresorului. Cum cele mai multe lucrări din domeniul relațiilor internaționale pornesc explicațiile de la război, este lesne de înțeles că forța, puterea miltară, reprezintă un punct important de reper în analizele internaționale.

Prezentarea teoretică a influenței a pus accentul pe penetrare și intervenție, ca mijloace ale influenței globale în arena internațională ce pot îmbrăca diverse forme, de la intervenția militară, economică și până la activitățile acoperite ale serviciilor secrete. Influența este exercitată cu ajutorul instrumentelor strategice aflate în portofoliul statelor, iar perioada Războiului Rece a consacrat o nouă formă a acestor mijloace de intervenție/influență globală- acțiunile acoperite sau clandestine. Acțiunile clandestine sunt în general caracteristice serviciilor de informații ale marilor puteri. Utilizarea acestora nu reprezintă decât un alt mijloc de maximizare a puterii globale și de menținere sau sporire a sferelor de influență. Poate acesta este și motivul pentru care dezbaterea referitoare la acest tip de intelligence este mult mai frecventă în literatura occidentală, în special în cea anglo-saxonă.

Printre cele mai utilizate practici ale penetrării informale se numără dezinformarea, propaganda și diplomația publică. Am acordat o atenție specială prezentării celor trei concepte, cu mențiunea că dezinformarea ca formă a activității de intelligence este tratată în capitolul următor. Deși poate părea cel puțin ciudată introducerea subcapitolului referitor la diplomație în ansamblul contextual mai larg al mijloacelor influenței globale, consider că teza a oferit argumente pertinente în favoarea demersului. Aceste argumente vor fi prezentate pe scurt și în următoarele paragrafe.

Orice cercetare referitoare la istoria serviciilor secrete dezvăluie legăturile complexe dintre lumea diplomaților și cea a serviciilor secrete. În noul context internațional, creșterea interdependențelor dintre națiuni și multiplicarea problemelor globale sunt de natură să dea o tot mai mare consistență relațiilor internaționale, să lărgească și să confere noi dimensiuni diplomației bi și multilaterale. Chiar dacă intelligence ca orice altă activitate guvernamentală are uneori bariere instituționale permeabile este în mod evident delimitată de diplomație din cel puțin un punct de vedere. Diplomația are legitimitate și legi internaționale după care funcționează pe când intelligence beneficiază cel mult de o recunoaștere internațională tacită. Nu există și probabil nici nu vor exista vreodată prevederi legale internaționale legate de activitatea de intelligence. În plan practic chiar dacă și intelligence și diplomația sunt amândouă dependente de pilonul culegerii de informații, sursele și metodele-mijloacele diplomatice chiar dacă sunt confidențiale nu sunt clandestine. Spre deosebire de intelligence activitatea diplomatică este “deschisă” și utilizează metode și mijloace pe care orice guvern este oricând pregătit să le facă publice și să le “apere” public.

Dacă diferențele între culegerea de informații specifică activităților diplomatice și culegerea specializată a informațiilor secrete, ce pot deveni prin prelucrare intelligence, este clară distincția între subiectele ce intră în sfera preocupărilor intelligence sau diplomației nu mai este tot atât de clară. Intelligence reprezintă atât o plus valoare a cunoașterii deja deținute de autoritatea statală dar produsul de intelligence este și suma tututor informațiilor obținute prin toate sursele, din toate mediile și prin utilizarea tuturor mijloacelor și metodelor, inclusiv prin a celor diplomatice. Chiar dacă de cele mai multe ori au existat divergențe notabile de abordare a problematicii de culegere a informațiilor între diplomați și lucrătorii intelligence, instituția diplomației rămâne fără doar și poate unul din beneficiarii activității de intelligence. Cifrul diplomatic, tehnică de interceptare a comunicațiilor din ambasade, personal diplomatic vulnerabil în fața unor recrutări adverse sunt doar câteva din responsabilitățile defensive ale intelligence pe palierul activităților diplomatice, fără a mai menționa estimările strategice sau tactice necesare în negocieri, în rezolvarea conflictelor pe cale diplomatică etc.

Capitolul II debutează cu definirea politicii externe demonstrând faptul că spre deosebire de multe alte domenii de studiu din sfera relațiilor internaționale (putere, securitate, interes național, globalizare, naționalism, moralitate), politica externă nu a reprezentat un teren fertil al divergențelor conceptuale sau al abordărilor științifice diferite. În mod paradoxal, în perioada Războiului Rece, ancorați în ideologii și sisteme politice total antagonice, cercetătorii de o parte și alta a Cortinei de Fier au definit în mod asemănător politica externă.

Problemele epistemologice au apărut la nivelul cunoașterii și înțelegerii profunde a mecanismelor de luare a deciziilor. Incapacitatea sau refuzul de a înțelege subtilitățile și particularitățile mecanismelor decizionale ale “celuilalt” au avut în perioada de referință urmări dintre cele mai grave și au modelat perioadele de îngrădire (containment) și destindere (deterrence) caracteristice Războiului Rece. Toate marile mutații geopolitice din cea de a doua jumătate a secolului trecut s-au datorat acestor perioade de îngrădire și detensionare. De aceea, înțelegerea mecanismelor decizionale din politica externă oferă o mai bună cunoaștere a politicii internaționale. Eficiența procesului decizional național este strâns legată de buna cunoaștere și înțelegere a fenomenelor internaționale, de recunoașterea unor anumite pattern-uri acționale sau detectarea în timp util a inovațiilor și schimbărilor din politica internațională. Identificarea anticipativă, analizarea și înțelegerea provocărilor găsirea celor mai potrivite mijloace și metode de a face față acestor provocări, precum și identificarea oportunităților strategice, se fundamentează toate pe o profundă cunoaștere și înțelegere a politicilor internaționale și a politicilor externe ale statelor.

Capitolul II este dedicat prezentării unor modele de analiză a politicii externe, modele ce susțin ipoteza conform căreia intelligence reprezintă cheia unei politici externe performante. În demonstrarea acestei ipoteze am acordat o atenție deosebită unui concept destul de vag prezentat în literatura de specialitate, interesul național. În opinia mea interesul național asemeni unei membrane ce unește componente aparent diferite securitate, politică, servicii de informații, armată, politică externă, valori naționale, identitate, strategie. Totodată, interesul național reprezintă o variabilă cheie în analiza politicii externe. Plecând de la definirea intereselor naționale în funcție de “valorile perene și credințele naționale” am tratat subiectul interesului național în conexiune cu cele referioare la securitatea și valorile naționale.

În subcapitolul dedicat prezentării unor modele de analiză a politicii externe am plecat de la ideea conform căreia arhitectura unui model de adoptare a deciziei de politică externă trebuie să conțină și explicații cauzale. Adoptarea deciziei de politică externă reprezintă un proces de cauzalitate socială. Multitudinea variabilelor și varietatea condițiilor afectează posibilitatea generalizării relațiilor de cauzare socială dar nu și existența relației cauzale.

În literatura de specialitate apar câteva mari direcții de analiză a politicii externe: modelul politicii raționale, modelul organizațional în cadrul căruia putem include, cred, atât modelul birocratic cât și pe cel al deciziei în grupurile mici și modelul elitelor.

Modelele de analiză a politicii externe propuse de James N. Rosenau în lucrarea Pre-Theories and Theories of Foreign Policy. The Scientific Study of Foreign Policy, Michael Brecher, Blema Steinberg și Janice Stein în lucrarea A Framework for Research on Foreign Political Behavior, The Journal of Conflict Resolution, XIII, 1, martie 1969 și Terry Deibel, Foreign Affairs Strategy for American Statecraft, în Roger Z.George, James Bruce, Analysing Intelligence. Origins, Obstacles and Innovations, Washington: Georgetown University Press, 2008 subliniază multitudinea variabilelor de analiză și, mai mult sau mai puțin direct, relevă locul și misiunea intelligence în contextul mai larg al deciziei de politică externă.

Pentru analiza politicii externe americane am utilizat modelul surselor, propus de James Rosenau, considerându-l cel mai potrivit susținerii ipotezei de cercetare. Deși analistul în științe politice a utilizat modelul pentru a facilita studiile comparative de politică externă, considerăm că acest model poate explica și permite cercetarea deciziei de politică externă a aceluiași stat, pe parcursul unor perioade istorice diferite, într-un mediu internațional în permanentă transformare.

O analiză comparativă între politicile americane și sovietice s-a dovedit a fi extrem de dificilă deoarece politica externă a Rusiei sovietice nu s-a putut încadra, conform specialiștilor niciunui model de analiză clasică. Acesta este și motivul pentru care s-a optat pentru o trecere în revistă a particularităților URSS în sistemul internațional cu accent pe diversele abordări din literatura de specialitate a problematicii sovietice. Pentru a argumenta dificultatea sarcinii de încadrare a politicii externe într-un model de analiză am ales prezentarea Uniunii Sovietice ca actor al relațiilor internaționale . Organizarea ierarhică, ideologia, obligațiile și drepturile membrilor sau nomenclatura reprezintă termeni descifrați și înțeleși ai ecuației deciziilor politice din U.R.S.S.. Necunoscutele ecuației pentru cercetătorii occidentali au fost reprezentate de mecanismele oculte de accedere la putere, motivațiile, așteptările, percepțiile, codurile operaționale ale acestei nomenclaturi. Descifrarea aparatului birocratic precum și înțelegerea mecanismelor de luare a deciziilor nu este suficientă. Capacitățile de predicție a deciziilor sovietice de politică externă au crescut odată cu recunoașterea importanței psihologiei politice și a rolului pe care îl joacă trăsăturile individuale de personalitate în deciziile de politică externă.

Concluzia acestui capitol este că nu se poate absolutiza valoarea și utilitatea unui anumit model de cerecetare a politicii externe. Aceste modele nu pot oferi explicații sau da naștere unor metode de previziune, pot însă, evalua importanța factorilor externi sau interni care au influențat decizii sau acțiuni specifice în momente bine delimitate în timp. Modelele funcționează atât timp cât se adaptează mediului în care operează. Dacă realitatea se schimbă, acesta este un indiciu bun că modelul are nevoie să evolueze. Modelele prezentate au fost concepute și utilizate în special în perioada Războiului Rece, dar consider că variabilele cu influență majoră în decizia de politică externă nu s-au schimbat radical. Posibila și dorita evoluție a unui model de analiză în direcția racordării la noile realității ale mediului internațional trebuie să aibă în vedere detaliile referitoare la nivelul tactic-operațional, la nivelul schimbărilor imprevizibile ale ariilor de problemă și mai ales cele referitoare la nivelul strategic.

Cel mai amplu și detaliat capitol este cel dedicat conceptului de intelligence, abordat într-o manieră științifică, pentru a sublinia necesitatea dezvoltării unei teorii a intelligence subsumate, eventual, teoriilor științelor politice și relațiilor internaționale. Dezvoltarea teoretică a preocupărilor contemporane din domeniul intelligence este permanent racordată la evoluția organizatorică, intelectuală, instituțională a intelligence pentru a surprinde cauzele și efectele proceselor moderne de reformare și transformare a serviciilor de intelligence, în contextul impredictibilității sporite a sistemului internațional.

După o trecere în revistă a preocupărilor actuale din literatura de specialitate sunt prezentate diferite puncte de vedere referitoare la definirea conceptului de intelligence subliniindu-se faptul că nu există încă o definiție unanim acceptată. Conceptul de intelligence se referă la activități, proces, produs dar și organizații. Intelligence reprezintă o formă specială a cunoașterii lumii în care trăim. Indiferent cu ajutorul cărei “lentile” privim intelligence trebuie să acceptăm faptul că esența conceptului rezidă în caracterul secret.

Capitolul III tratează în detaliu probleme teoretice legate de : circuitul intelligence, etapele circuitului, culegerea informațiilor și sursele activității de intelligence cu accent pe HUMINT, SIGINT, ELINT, analiza de intelligence (concentrând atenția asupra aspectelor legate de rolul analistului în procesul de formulare și execuție a strategiei), relația producător–beneficiar al produsului de intelligence. Prezentarea teoretică este însoțită de exemple din activitatea serviciilor de informații precum și de analize, comentarii, puncte de vedere personale referitoare la anumite aspecte ale activității de intelligence. Pentru o mai bună înțelegere a aspectelor legate de analiza în intelligence am tratat comparativ două dintre cele mai reprezentative sisteme de intelligence cel britanic și cel american.

Dintre formele, metodele și sursele activității de intelligence am considerat oportun să dezvolt aspecte, larg prezentate în spațiul public-surse deschise, referitoare la acțiunile acoperite, dezinformare, defectori și surse umane. Concluzionând, relația intelligence-strateg (decident politic) poate fi caracterizată deseori astfel: culegerea și estimările de intelligence sunt pentru decidenți asemănătoare magiei negre…nu sunt nici înțelese adecvat, dar nici utilizate –exploatate adecvat. Pentru lucrătorii din domeniul intelligence, modalitatea în care văd sau folosesc intelligence-ul furnizat decidenții sau consilierii de rang înalt rămâne un aspect la fel de misterios.

Capitolul IV al tezei este dedicat studiului de caz. În general, rolul și misiunea intelligence sunt abordate în contextul eșecurilor de intelligence. Cu alte cuvinte, de câte ori în istoria ultimilor 60 de ani deciziile politice s-au dovedit eronate sau capacitatea de reacție a unui stat s-a dovedit diminuată principalii vinovați au fost găsiți în sfera intelligence – analiștii care au greșit în estimări, ofițeri de teren ce nu au obținut informațiile necesare, produse de intelligence ce nu au fost credibile sau nu s-au dovedit capabile să convingă decidenții, structura organizațională ineficientă. Studiile de caz prezentate încearcă pe de o parte să dovedească importanța intelligence atât în scena internațională cât și în cea internă dar pleacă de la ipoteza că o decizie politică ce se dovedește incorectă este cauzată de un complex de factori și nu poate fi doar responsabilitatea serviciilor de intelligence.

În prezentarea studiului de caz am pornint de la analiza, realizată de către John Ferris în Intelligence and Diplomatic Signalling during Crises, analiză referitoare la relațiile complicate dintre diplomație și intelligence în perioadele de criză (și nu numai). Am considerat utilă o prezentare a paletei largi de variabile ce pot interveni în desfășurarea unor negocieri internaționale fie ele pe timp de pace sau în situații de criză. Această variabile diverse pornesc de la contextul istoric internațional particular, elitele decizionale și coeziunea lor, comunicarea eficientă între diferitele niveluri decizionale (pe orizontală dar și pe verticală) și canalele de comunicare dintre state (o variabilă pe cât de importantă pe atât de impredictibilă) și până la raționalitatea procesului decizional, gândirea de grup, sistemele de credințe și scheme cognitive. Apare evidentă necesitatea unor abordări multidiciplinare pentru a analiza pertinent rolul și locul intelligence în cadrul formulării și adoptării deciziilor de politică externă. Toate conceptele și teoriile prezentate în primele trei capitole ale tezei se regăsesc, sub o formă succintă și deseori indirectă, în prezentarea celor două forme de negociere internațională alese pentru studiu.

Nu se poate stabili cu exactitate valoarea adăugată a procesului și produsului de intelligence în decizia de politică externă. Cu toate acestea dacă se pot discerne paternuri și se pot produce generalizări prin cercetarea evenimentelor Războiului Rece putem distinge regulile de excepțiile care întăresc aceste reguli. Fără doar și poate intelligence-ul performant contează dar nu este suficient. Deseori intelligence-ul care confirma niște tipare cognitive deja formate a fost cel care a contat. “Cred că impactul intelligence asupra construcției politicilor naționale a fost destul de redus. Politicienii și-aduc cu ei un anumit bagaj psihologic, cognitiv, afectiv, atunci când ocupă un anumit post și indiferent de ceea ce se întâmplă vor apela întotdeauna la acel bagaj.”

Nu există încă, indiferent de numărul mare al studiilor dedicate problematicii intelligence, dovezi referitoare la influența acestui tip de activități în formularea politicilor de securitate națională sau cea a strategiilor pe termen lung. Din nefericire, cele mai multe cazuri doveditoare ale influenței intelligence se referă la nivelurile tactice și operaționale.

Atât analiza negocierilor și deciziilor politice din perioada Crizei rachetelor cât și negocierile și deciziile premergătoare parafării SALT1 și SALT2 confirmă faptul că utilizarea intelligence a depins de frontiera subțire, invizibilă dintre politizarea intelligence și distorsiunile cauzate de procesele cognitive, de sistemele de credințe ale celor care construiesc politicile, de raportarea acestora la activitatea și produsele de intelligence. În ambele situații intelligence s-a dovedit esențial atât pentru fundamentarea deciziei politice cât și pentru maximizarea puterii în utilizarea unor alte instrumente aflate în portofoliul statelor-instrumente militare, diplomatice etc.

Cele două cazuri prezentate au avut în spate o istorie, o anumită conjunctură premergătoare a evenimentelor, fapt ce le-a influențat desfășurarea și mai ales amândouă au produs efecte deosebite în planul relațiilor existente în sistemul internațional. Ambele cazuri reprezintă o sinteză “acțională” a tuturor conceptelor, teoriilor sau ipotezelor de lucru propuse de lucrarea de față. Consider că aceste două situații prezintă în plan practic ceea ce am încercat să prezint din punct de vedere teoretic și anume relațiile de cauzalitate dintre state, intelligence, forță și decizie politică.

Demersului i se poate reproșa irelevanța în condițiile în care, așa cum am mai subliniat, relațiile dintre state, modelele decizionale, chiar și intelligence s-au schimbat. Pentru a-mi argumenta alegerea unor cazuri istorice, prezentarea unor evenimente ce s-au petrecut acum 50 (Criza rachetelor) respectiv 30-40 de ani (negocierile SALT) voi apela la Machiavelli, care considera că pentru a reuși să prezici viitorul este nevoie să cunoști bine trecutul și voi ține cont de reproșurile aduse studiilor de intelligence de către Jackson și Siegel “una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă gândirea contemporană în materie de intelligence și relații internaționale este lipsa contextului istoric.”

Concluziile finale se constituie într-un argument în favoarea dezvoltării unei teorii a intelligence prin sublinirea locului și rolului intelligence în contextul mai larg al competiției internaționale și al politicilor interne și externe menite a spori capabilitățile naționale în cadrul sistemului internațional.

Punând punct acestei prezentări a principalelor idei, concepte, teorii tratate în conținutul tezei de doctorat concluzionăm parafrazându-l pe George Tennet. Serviciile de informații sunt doar un instrument de implementare de politici, nu unul de decizie și construcție de politici. Cei care sunt responsabili de inițiere și decizie, începând cu președintele, hotărăsc, de fapt, ceea ce este permis să facă serviciile de informații în scopul îndeplinirii obiectivelor pe care le trasează tot decidenții politici. Din nefericire, deseori, chiar atunci când greșesc decidenții, principalii vinovați sunt considerați tot oamenii intelligence-ului, fie ei manageri, analiști sau operativi.

Stabilirea unui corpus conceptual general acceptat inclusiv în țara noastră, corpus conceptual în formarea căruia și profesioniștii români din domeniu pot să contribuie, consider că poate constitui un punct de plecare în vederea acceptării și votării unei noi legislații în domeniu. O înțelegere corectă a funcționării mecanismului de intelligence, pliat pe capacitățile și specificitățile țării noastre ar determina și o rată crescută de îndeplinire a obiectivelor de interes național.

Ceea ce trebuie să înțelegem cu adevărat este că serviciile de informații sunt doar un instrument de implementare de politici, nu unul de decizie și construcție de politici. Cei care sunt responsabili de inițiere și decizie hotărăsc, de fapt, ceea ce este permis să facă serviciile de informații în scopul îndeplinirii obiectivelor pe care le trasează tot decidenții politici.

Teza propusă abordează multi și interdisciplinar problematica intelligence, deoarece pe parcursul documentării și analizei materialelor avute la dispoziție nu am putut identifica un corpus teoretic-conceptual specific unei anumite discipline capabil să răspundă problematicii studiate. Acest mix teoretic între relațiile internaționale, științele politice, sociologie psihologie și istorie, mă determină să susțin necesitatea elaborării unei teorii specifice a intelligence, subsumată după modelul studiilor de securitate domeniului relațiilor internaționale. Totodată consider că introducerea unei discipline de intelligence în curicula universitară a facultăților de științe politice și relații internaționale ar contribui la înțelegerea mai corectă a locului, rolului și misiunilor intelligence.

Faptul că, așa cum sublinia și fostul director al Central Intelligence Agency (C.I.A.), R. James Woosley, “Războiul Rece s-a sfărșit dar nu și istoria, nu și conflictele” o demonstrează realitatea de zi cu zi, iar “președinții din secolul XXI, ca și predecesorii lor din perioada Războiului Rece, vor continua să considere că un sistem global de informații secrete extrem de scump este supus greșelilor, dar și indispensabil.”