Rolul Institutiilor Comunitare In Solutionarea Pasnica a Diferendelor Regionale

CUPRINS

INTRODUCERE

"Va veni o zi în care voi, francezi, ruși, italieni, germani, voi toate națiunile

continentului, fără să vă pierdeți calitățile distincte și glorioasa voastră individualitate, veți

fonda o unitate superioară și veți construi fraternitatea europeană“.
Victor Hugo, 1849

Prin investigațiile care au precedat elaborarea acestei lucrări, mi-am propus să clarific unele aspecte referitoare la rolul instituțiilor comunitare în soluționarea pașnică a diferendelor regionale, prin implementarea politicilor de securitate și apărare și să evidențiez faptul că Uniunea Europeană, este o organizație politico-economică care a reușit și reușește în continuare să țină sub control pacea în Europa.

Uniunea Europeană este o forță unică ce acționează la nivel global, pentru a promova stabilitatea și securitatea, ducând o politică externă și de securitate comună eficace, dezvoltându-și capacitățile de apărare, îndeplinind misiuni de menținere a păcii și de luptă contra terorismului prin contribuția la instaurarea unui climat de securitate și stabilitate în lume, la promovarea aspectelor umane ale relațiilor internaționale. Uniunea Europeană asigură comunităților din statele sale membre să trăiască în securitate și prosperitate.

“În actualul mediu internațional de securitate, dinamic și complex, plin de riscuri, cele mai periculoase fiind cele asimetrice, U.E. joacă un rol de major, datorită instrumentelor pe care și le-a creat și continuă să și le creeze în vederea prevenirii și gestionării conflictelor, a eforturilor de reorganizare a industriei de armament, de raționalizare a mijloacelor de securitate și combatere a riscurilor de ordin nonmilitar” .

Consider că piatra de temelie a înființării Comunității Europene/Uniunii Europene, a fost Declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1950:

”Punerea în comun a producțiilor de cărbune și de oțel va asigura imediat stabilirea unor baze comune pentru dezvoltarea economică, prima etapă a federației europene, și va schimba destinul acestor regiuni, multă vreme condamnate la fabricarea armelor de război, ale cărui victime au fost în mod constant […]. Prin punerea în comun a producțiilor de bază și prin instituirea unei noi Înalte Autorități, ale cărei decizii vor angaja Franța, Germania și țările care vor adera la ea, propunerea va pune baze concrete ale unei federații europene, indinspensabilă menținerii păcii” .

Astfel, primul capitol al acestei lucrări sugerează o atenție deosebită acordată nașterii ideii europene, dar mai cu seamă procesului de extindere al Comunității Europene/ Uniunii Europene, un proces de extindere foarte complex, dar foarte benefic pentru dezvoltarea economiilor țărilor membre. Uniunea Europeană încă de la înființare a dus o politică de rezolvare pașnică a diferendelor regionale, practic a asigurat pacea în Europa, continentul european fiind tot timpul măcinat de războaie, diferite conflicte.

Al doilea capitol constituie o trecere în revistă a viziunii unioniste, federaliste a Uniunii Europene către Statele Unite ale Europei, având ca principal model Statele Unite ale Americii. Termenul de „Uniune Europeană” este utilizat începând cu 1992, odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, denumind astfel ansamblul format din comunitățile europene și entitățile de cooperare interguvernamentală.

“A fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să reflecteze asupra unificării lor pe cale pașnică. În actualele condiții geopolitice complexe, de mondializare, guvernele democratice din Europa Occidentală, hotărâte să nu repete greșelile trecutului, au căutat calea ieșirii din impasul economic, politic, și social și au optat pentru calea integrării lor pe toate planurile, în urma semnării, la 7 februarie 1992, a documentului cunoscut sub denumirea Tratatul de la Maastricht, care a marcat constituirea Uniunii Europene".

Spre deosebire de Comunitatea Europeană, Uniunea Europeană nu dispune de personalitate juridică. Ea este mai mult un concept politic decât unul juridic, deoarece nu substituie Comunitatea Europeană, ci le înglobează într-un ansamblu mult mai cuprinzător.

“În prezent sistemul instituțional al Uniunii Europene este construit în jurul unor instituții fundamentale”.

Pot afirma că până în prezent s-au instituit anumite reforme, cu scopul eficientizării fiecărei instituții în parte și alinierea instituțiilor naționale cu sistemul instituțional al Uniunii Europene. Obiectivele propuse de către țările membre ale Uniunii Europene au fost în mare parte atinse, dar mai este mult de lucru, în vederea îndeplinirii visului unionist, de federalizare, creearea Statelor Unite ale Europei. Este nevoie de mult mai multă implicare, în primul și primul rând la renunțarea ideii de stat național, al țărilor membre ale Uniunii Europene, alegerea unui președinte care să reprezinte interesele statelor membre în relația cu celelalte state ale globului.

Există numeroase lucrări cu preocupări privind acest sens al federalizării Uniunii Europene, dar mai cu seamă lucrarea cu titlul: “Viitorul federalist al Uniunii Europene. Comunitatea Europeană de la origini la Tratatul de la Lisabona”, autor Dusan Sidjanski, care vede federația ca fiind singura formă de organizare, aceasta asigurând unitatea în diversitate, autonomia și mai ales identitatea statelor și regiunilor, contracarând tendințele naționaliste și mișcările separatist, această lucrare adresându-se celor interesați de istoricul și perspectivele Uniunii Europene, dar și specialiștilor din domeniul integrării europene. Dusan Sidjanski este președintele de onoare al Centrului European pentru Cultură, profesor emerit la Universitatea din Geneva.

Tot în cadrul acestui capitol sunt prezentate principalele aspecte ale Tratatului de la Lisabona, sau ceea ce trebuia să fie Constituția Uniunii Europene și nu în ultimul rând principalele instituții ale Uniunii Europene.

Capitolul trei reprezintă practic, partea cea mai importantă a acestei lucrări, prezentându-se principalele misiuni la care Uniunea Europeană a luat și i-a parte, în rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor regionale.

Uniunea Europeană trebuie să promoveze un concept de securitate umană, încurajând diversitatea globală și pledând în favoarea parteneriatelor partajate între cetățenii lumii. Ea a ocupat și ocupă în același timp, un loc central în eforturile de stabilizare în Orientul Mijlociu, prin rolul său în Cvartet, prin cooperarea cu Israelul și cu Autoritatea Palestiniană, cu Liga Arabă și cu alți parteneri regionali. În Irak a sprijinit procesul politic, reconstrucția și statul de drept, prin misiunea EUJUST LEX, iar în Oceanul Indian prin misiunea ATALANTA, Uniunea Europeană implicându-se împotriva pirateriei marine.

În Europa, la granițele sale, Uniunea Europeană a desfășurat și desfășoară misiuni cum ar fi: EUFOR ALTHEA – în Bosnia-Herțegovina, EULEX – în Kosovo (cea mai mare misiune PESA civilă de până acum), dar și implicarea în conflictul din Ucraina prin impunerea unor sancțiuni economice drastice pot spune Federației Ruse.

În această perspectivă lucrarea de față, își propune să fie o contribuție la evidențierea elementelor care au asigurat succesul organizației, în rezolvarea pe cale pașnică a diferitelor diferende regionale.

“Evenimentele care s-au produs și se produc în lume conduc Uniunea Europeană spre o poziție mai înaltă, devenind, astfel, un actor de securitate internațional, care joacă un rol important pe scena politică internațională. În timp, ea și-a construit mijloacele necesare care i-au permis să devină un pol de stabilitate în Europa și în întreaga lume".

CAPITOLUL I

COMUNITATEA EUROPEANĂ/UNIUNEA EUROPEANĂ,

DE LA ORIGINI ȘI PÂNĂ ÎN PREZENT

Relațiile strânse, pașnice sau conflictive dintre statele europene, au condus la apariția unor idei, programe și chiar planuri în privința apropierii statelor europene, unirea lor în alianțe temporare sau permanente și chiar constituirea unor blocuri europene, de tip confederativ sau federativ.

Nașterea ideii europene poatet fi căutată în renașterea conceptului de imperiu în evul mediu occidental, începând cu domnia lui Carol cel Mare, dar mai cu seamă în antichitatea greco-romană. Imperiul lui Carol cel Mare, reușise să-și întindă hotarele din Catalonia până la Dunărea Mijlocie, în Panonia. Și totuși nașterea ideii europene se află câteva secole mai târziu, într-o perioadă de mari transformări, reprezentată prin centralizarea primelor state în Europa apuseană, declinul autorității papale și formarea unei concepții noi despre suveranitate.

Astfel după cele două războaie mondiale răsună vocea ministrului de externe francez, Robert Schumann, prin Declarația de la 9 mai 1950, piatra de temelie a unei construcții europene în opinia diverselor personalități: ”Punerea în comun a producțiilor de cărbune și de oțel va asigura imediat stabilirea unor baze comune pentru dezvoltarea economică, prima etapă a federației europene, și va schimba destinul acestor regiuni, multă vreme condamnate la fabricarea armelor de război, ale cărui victime au fost în mod constant […]. Prin punerea în comun a producțiilor de bază și prin instituirea unei noi Înalte Autorități, ale cărei decizii vor angaja Franța, Germania și țările care vor adera la ea, propunerea va pune baze concrete ale unei federații europene, indinspensabilă menținerii păcii”

După declarația ministrului francez de externe, au început negocierile între statele europene pentru creearea unui proces economic comunitar, pe baza renunțării la unele prerogative ale suveranității, unirea și coordonarea piețelor naționale într-o piață economică unică. Astfel, prin semnarea Tratatului de la Paris la 18 aprilie 1951, prin care s-a înființat Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO), visurile diverselor personalități de-a lungul vremii au devenit realitate, se deschideau orizonturile spre o Europă Unită.

“Pentru prima dată în istorie o mare comunitate politică se construiește pe baza liberei asocieri a statelor independente și nu prin forță sau cuceriri".

Crearea Europei Unite este unul dintre cele mai revoluționare evenimente ale epocii noastre, este visul unor întregi generații, destinul său depinzând în foarte mare măsură de aptitudinea polilor de putere printr-o cooperare eficientă în problemele globale apărute, cu care se confruntă societatea europeană și nu în ultimul rând prin capacitatea de armonizare a diferitelor interese pe diferite spații.

1.1. Nașterea ideii europene

Ideea de unitate europeană s-a afirmat încă din antichitatea greco-romană, pot spune diverși istorici marcanți, care s-au ocupat de acest subiect.

“Izvoarele scrise relevă faptul că manifestările de organizare politică s-au făcut pe spații mici, apoi a apărut tendința de dezvoltare pe spații din ce în ce mai întinse. Un exemplu edificator pentru acea perioadă l-a constituit unitatea militară a vechii Elade, în care cetățile grecești erau unite în așa numitele amficționii (confederații ale cetăților grecești cu instituții religioase și politice comune)[…]. În Roma antică, cuceririle romane au cuprins aproape toată Europa, formând Pax romana care a funcționat ca o lege unică pe tot teritoriul imperiului".

În Roma antică, conform dreptului roman, oamenii liberi au devenit cetățeni romani, fiind protejați de o armată unică, de o administrație comună, iar pe tot teritoriul imperiului roman circula o monedă unică la acea vreme.

După destrămarea imperiului roman, pe continentul european au apărut noi formațiuni statale care erau controlate la acea vreme de biserică, dar odată cu apariția invaziei popoarelor migratoare, rivalitatea dintre Papă și regi au dus la apariția a două concepții de unificare europeană: concepția imperială și cea pontificală.

“Aproape o mie de ani unitatea politică dintre europeni nu a existat, dar a rămas unitatea spirituală păstrală păstrată prin religia creștină a societății feudale și limba latină".

Marile planuri europene practic s-au făcut în perioada Evului Mediu unde diverse personalități au militat pentru organizarea și unificarea europeană, printre care: Dante, Immanuel Kant, Victor Hugo, Garibaldi și nu în ultimul rând Pierre Dubois cu Republica creștină. Ideile lor inovatoare nu și-au găsit materializarea din pricina rivalităților marilor puteri europene, dar au fost un prim pas spre realizarea unei Europe Unite.

Dante, concepea pacea universală prin federalizarea monarhiilor, conducerea lor de un singur rege. În lucrarea “De Monarchia”, face apel la o putere supranațională ce trebuie să respecte obiceiurile și diversitățile popoarelor.

Pierre Dubois, a urmat studii juridice la Universitatea din Paris, el a fost consilierul regelui Franței, Filip al IV-lea cel Frumos. În lucrările sale a prezentat planuri foarte avansate pentru vremea în care a trăit, dominate de ideea reformării bisericii catolice și diminuării rolului papei în comparație cu suveranitatea laică exprimată de rege.

Cea mai importantă lucrare a lui Pierre Dubois este “Despre recuperarea Pământului Sfânt”. Scopul lucrării era organizarea unei noi cruciade pentru recucerirea Pământurilor Sfinte de la musulmani, dar, fiind consilierul regelui Franței dorința sa era de a-i deschide calea regelui către o dominație europeană.

Immanuel Kant, concepea un proiect în anul 1795, de federalizare a Europei, având o construcție republican, dar cea mai inovatoare idee de unificare au propus-o Victor Hugo și Garibaldi, după Congresul de la Paris, prin care ei au propus proiectul de “Statele Unite ale Europei”, ei au creeat chiar și o revistă cu această denumire.

După cele două războaie mondiale, în 1945, Europa era ruinată din toate punctele de vedere, pierduse în mod tragic în condiții cumplite, zeci de milioane de locuitori, acest fapt a facilitat apariția ideii de unitate europeană. În plus, prezența sovietică în inima Europei creea un climat de teamă și incertitudine, Europa era din 1947, doar câmpul de confruntare al celor două superputeri: SUA și URSS, într-un conflict global, materializându-se prin Războiul Rece.

Winston Churchill, declara la Universitatea din Zurich în septembrie 1946, că propune realizarea unei familii europene într-un cadru regional care se va numi poate: Statele Unite ale Europei.

“Declarația înaltului demnitar britanic a fost un demers de avangardă al unificării bătrânului continent, un semn al intuiției politice privind viitorul Europei, un prim pas spre realizarea unui deziderat care a fost realitate cu secole în urmă".

Apariția acestor idei de unitate europeană, au condus cu pași din ce în ce mai grăbiți în materializarea lor, prin apariția diverselor organisme ca: Organizația Militară Europeană prin semnarea Tratatului de la Bruxelles în 1948, Organizația Europeană de Cooperare Economică, Consiliul Europei în 1949.

La data de 18 aprilie 1951, s-a semnat la Paris de către: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, înființarea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului –CECO, acest tratat găsindu-și originea în Declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1950.

La data de 25 martie 1957, s-au semnat cele două tratate de la Roma, privind apariția Comunității Europene a Energiei Atomice – CEEA sau Euroatom și a Comunității Economice Europene – CEE, piața comună.

“Obiectivul Tratatului CEE era realizarea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene, crearea unei piețe comune în care mărfurile să circule liber și cu un tarif vamal comun" . Această liberă circulație a mărfurilor este completată de circulația liberă a persoanelor, a capitalului și a serviciilor.

“Prin crearea celor trei comunități europene s-a înființat o piață comună lărgită, o politică comercială comună în domeniul industrial-agricol și s-au pus bazele unei uniuni între statele comunitare europene".

La 8 aprilie 1965, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles (Tratatul de fuziune), s-au unificat organele executive ale celor trei comunități sub denumirea de Comisia Europeană, iar organele decizionale sub denumirea de Consiliu European.

La 1 iulie 1967, Parlamentul European a hotărât folosirea expresiei de Comunitate Europeană, stabilind și o politică de deschidere spre alte state europene.

“Statele europene, doritoare de unificare, au reușit să formeze Comunitatea Europeană pe calea dialogului, încrederii, înțelegerii și a unei armonii venită din partea statelor fondatoare".

Astfel, odată cu crearea Comunității Europene s-au împlinit visurile și aspirațiile diverselor personalități, oamenilor politici care au militat pentru unificarea europeană și nu în ultimul rând visul locuitorilor continentului european de a trăi în pace și armonie, chiar dacă acest lucru a suscitat numeroase discuții aprinse în rândul politicienilor vremii.

“Viziunea părinților fondatori ai Uniunii Europene a fost o federație europeană, supranațională, cu competențe largi de decizie".

Încă de la formarea CE și UE, au avut loc mai multe confruntări de opinii privind curentul federalist, care privea Uniunea ca un supra-stat, curentul confederalist care îmbina suveranitatea națională cu integrarea europeană și nu în ultimul rând curentul naționalist care privea integrarea europeană printr-un proces de cooperare între guvernele statelor membre.

“Perioada de fondare a fost caracterizată de către juriști drept o epocă glorioasă a construcției comunitare în Europa, ca un moment în care s-au pus bazele unei Europe federale. Analiștii politici au descris aceeași perioadă ca fiind cea mai problematică din istoria integrării europene, ca o epocă a prăbușirii supranaționalismului".

1.2. Declarația Schuman – piatra de temelie a construcției europene

După a doua mare conflagrație mondială, Franța avea foarte mare nevoie de recontrucție din punct de vedere economic, ea era dependentă de cărbunele din zonele principale de mine rămase din Germania. În 1945, Jean Monnet primul ministru al Franței, arhitectul Uniunii Europene, a propus un plan care îi poartă numele, de a prelua controlul asupra acestor zone din Germania și de a redirecționa producția de cărbune către industria franceză.

Jean Monnet a conceput ideea de Comunitate Europeană, deoarece dacă încerca să preia controlul asupra minelor de cărbune din Germania risca o nouă confruntare cu aceasta. Primul ministru francez, nu a încercat crearea dintr-o dată a unei Comunități Europene, deoarece risca să întâmpine rezistență din partea mai multor state, cooperarea dintre state trebuia să fie limitată la domenii precise.

Proiectul lui Jean Monnet a urmărit punerea în comun a producției de cărbune și oțel a Germaniei și Franței sub responsabilitatea unei autorități supreme, comune, într-o organizație la care erau invitate și alte state europene să adere. Acest proiect este acceptat fără rezerve de către cancelarul german Konrad Adenauer și prezentat în ședința de guvern de către Robert Schumann la 9 mai 1950. Astfel, s-a născut Declarația Schumann sau Planul Schumann, care prezintă ideea unei comunități cu interese pașnice, o cooperare între vechii inamici.

”Punerea în comun a producțiilor de cărbune și de oțel, va asigura imediat stabilirea unor baze comune pentru dezvoltarea economică, prima etapă a federației europene, și va schimba destinul acestor regiuni, multă vreme condamnate la fabricarea armelor de război, ale cărui victime au fost în mod constant […]. Prin punerea în comun a producțiilor de bază și prin instituirea unei noi Înalte Autorități, ale cărei decizii vor angaja Franța, Germania și țările care vor adera la ea, propunerea va pune baze concrete ale unei federații europene, indinspensabilă menținerii păcii” .

Astfel răsuna declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1950, care în opinia mea, reprezintă piatra de temelie a înființării Comunității Europene/Uniunii Europene, dealtfel ziua Uniunii Europene aniversându-se la această dată.

Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, a citit această declarație cu scopul de chemare a statelor europene, dar cu precădere Franța și Germania, să își pună în comun producțiile de cărbune și oțel și să se înceteze cu ideologia naționalistă în Europa.

Părintele Uniunii Europene, cum este considerat de foarte multe personalități, s-a născut în anul 1886, în principatul Luxemburg. Robert Schumann a studiat la universitățile din Bonn, Berlin și Munchen. Este ales deputat, funcție pe care o ocupă din anul 1919 până în 1940. Cariera sa politică este una ascendentă, îndeplinește pe rând funcții ca: subsecretar de stat, ministru de finanțe, ministru al afacerilor externe. Sub conducerea lui în anul 1948, este adoptat Planul Marshall. În perioada 1958-1960, Robert Schuman este președintele adunării parlamentare a celor trei comunități: CEEC, CECO și CEEA. În anul 1962, Robert Schumann se retrage din viața politică, iar la scurt timp în anul 1963 se stinge din viață.

1.3. Extinderea Comunității Europene/Uniunii Europene

Astăzi și mai ales în această perioadă de frământări care au loc la granița țării noastre, și implicit la granița Uniunii Europene, societatea europeană este interesată ca instituțiile europene să rezolve pe cale pașnică aceste diferende între Federația Rusă și Ucraina, aceasta fiind un stat interesat de valorile europene, exprimându-și dorința de aderare la această organizație.

“Comunitatea europeană a urmărit încă de la începuturile ei interconectarea și interoperabilitatea sistemelor economice ale statelor membre".

Uniunea Europeană este construită pe baza a trei comunități, inițial independente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană (CEE). Aceste comunități au devenit cunoscute drept Comunitatea Europeană (CE) și au fost asociate ,,primului pilon” prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană din 1992.

“Inițial, Comunitatea Europeană a plecat de la Uniunea vamală, creată cu scopul de a controla și gestiona producțiile de cărbune și oțel ale Germaniei, integrând economia acesteia într-un sistem european de încredere reciprocă".

Primul pilon presupune o cooperare supranațională și cuprinde seturile de reguli ale formelor inițiale de cooperare economică (CEE, EURATOM și CECO), precum și o Uniune Economică și Monetară – U.E.M, prin Tratatul de la Maastricht. În aceste domenii, cele mai multe decizii sunt luate în Consiliul European prin majoritate calificată, iar obiectivul general, este realizarea unui acord prin negocieri. Primul pilon completat cu alți piloni de cooperare: politica externă și de securitate comună (al doilea pilon) și justiția, afacerile interne pilonul al treilea. Cooperarea în cadrul celui de-al doilea și al treilea pilon, este interguvernamentală, având loc în conformitate cu dreptul internațional clasic, dar într-un cadru instituțional unic european.

Uniunea Europeană, este unul din cele mai interesante proiecte moderne de cooperare interstatală din lume. Ea în timp, pe lângă cooperarea economică dintre state, piața unică a produselor și serviciilor și-a dezvoltat și componenta politică, întărindu-se în acest fel instituțiile comunitare de la Bruxelles.

“Etapele construcției europene au urmărit și prevăzut prin obiectivele propuse definirea unei Europe Unite din punct de vedere teritorial, politic, juridic, al apărării și securității, stabilă, bazată pe existența unor tratate negociate fără constrângeri, care să confere un statut propriu în lume".

Putem spune ca Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare care a început în anul 1951, între șase țări europene: Franța, Italia, Belgia, Germania, Luxemburg și Olanda. Ceea ce a urmat a fost o extindere a acestei organizații treptat în cinci valuri, chiar șase valuri de extindere incluzând Croația. În prezent Uniunea Europeana este compusă, din 28 de state membre.

În anul 1973 aderă la Comunitatea Europeană, Danemarca, Marea Britanie și Irlanda, în 1981 se alătură organizației Grecia, în 1986 Spania și Portugalia, în 1995 Austria, Finlanda, Suedia, în 2004 Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria, în anul 2007 Bulgaria și România, iar în anul 2013 are loc ultimul val de extindere prin aderarea Croației.

“UE este astfel o operă în continuă construcție și transformare, care a pornit de la o comunitate economică de șase membrii, și a ajuns în momentul de față la o uniune politică compusă din 27 de state, aflată în plină dezvoltare. Provocarea majoră a UE este aceea de a se extinde la aproape întregul continent european".

Extinderea Uniunii Europene înainte de criza economică mondială, a adus o contribuție însemnată la pacea și securitatea în Balcani, butoiul cu pulbere al Europei. Această extindere a UE era absolut necesară pentru stabilitatea pe termen lung a regiunii și implicit a continentului european, în condițiile în care se evidențiau un set important de amenințări ca: terorismul, fundamentalismul religios și politic, crima organizată, schimbarea climatică și securitatea energetică, care antrenau o competiție pentru resurse și o migrație majoră a populației. Totodată, extinderea UE dacă nu se înfăptuia înainte de izbucnirea crizei economice mondiale, nu mai putea fi concretizată deoarece puteau fi invocate diverse motive din partea statelor occidentale.

1.4. Simbolurile Uniunii Europene

Drapelul european este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Uniunii Europene, fiind simbolul unității, identității și solidarității europene.

“Drapelul european înfățișează 12 stele aurii dispuse în cerc pe fond albastru. Stelele simbolizează idealurile de unitate, solidaritate și armonie între popoarele Europei. Numărul stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre, cercul fiind un simbol al unității".

Așadar cele 12 stele nu reflectă numărul țărilor membre ale U.E., drapelul nefiind afectat de valurile de extindere, numărul 12 reprezentând în mod tradițional simbolul perfecțiunii, al împlinirii și unității.

Ideea de drapel european ia naștere în anul 1955, unde Consiliul Europei a adoptat drapelul actual. Pe parcursul anilor ce au urmat celelalte instituții europene au adoptat și ele acest simbol, iar din 1985 devine emblema oficială a C.E./U.E..

Imnul european este o parte a Simfoniei a 9-a, compusă în 1823 de Ludwig van Beethoven. Pentru ultima parte a acestei simfonii, Beethoven a pus pe muzică „Odă Bucuriei”, scrisă în 1785 de Friedrich von Schiller. Adoptarea imnului ca imn oficial al C.E./U.E. a avut loc în anul 1985, Consiliul european adoptând-ul încă din anul 1972.

Acest imn nu și-a propus și nu își propune să înlocuiască imnurile naționale ale țărilor membre ale U.E. ci să dea glas idealurilor europene, să celebreze valorile lor comune în pace și solidaritate.

“Imnul simbolizează nu numai Uniunea Europeană, ci Europa în sens mai larg. Poemul „Odă bucuriei” exprimă viziunea idealistă a lui Schiller care își dorea ca toți oamenii să se înfrățească, viziune împărtășită și de Beethoven" .

„Unitate și diversitate”: motto-ul european a fost ales în anul 2000 în urma unei competiții organizate de un grup de cetățeni europeni, aproximativ 80.000 de tineri europeni, cu vârste cuprinse între 10 și 20 de ani, participând la această competiție.

“Acesta arată că europenii s-au unit pentru a promova pacea și prosperitatea, acceptând totodată să-și deschidă spiritul către culturile, tradițiile și limbile atât de diverse ale continentului nostru" .

Euro: apare la 1 ianuarie 1999 ca monedă scripturală, iar de la 1 ianuarie 2002 au fost introduse pe piață bancnotele și monedele. Euro a apărut ca urmare a dorinței statelor puternice ale U.E. (Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania) de a creea o economie puternică, este practic cea mai palpabilă dovadă a integrării europene.

“Moneda unică a UE consolidează statutul acesteia pe scena internațională. Euro a devenit o monedă mondială încă de la creearea sa în 1999, a doua după dolar în ceea ce privește utilizarea sa în tranzacțiile comerciale și ca monedă de rezervă pentru țările din întreaga lume".

În prezent moneda euro este utilizată de circa 338 milioane de europeni, fiind moneda comună a 19 state membre ale U.E..

Ziua Europei: la 9 Mai 1950, Robert Schuman, ministrul afacerilor externe francez a înaintat propunerea pentru înființarea unei Comunități Economice Europene, bazată pe punerea în comun a producțiilor de cărbune și oțel. Ea s-a născut din dorința de a se evita viitoare conflicte pe continentul european. Această propunere, cunoscută sub numele de „Declarația Schuman”, este considerată a fi piatra de temelie, începutul a ceea ce este acum Uniunea Europeană. Data de 9 Mai este cunoscută drept ”Ziua Europei”, sărbătorindu-se practic pacea și unitatea în Europa.

CAPITOLUL 2

VIZIUNEA UNIONISTĂ, FEDERALISTĂ A UNIUNII EUROPENE,

CĂTRE STATELE UNITE ALE EUROPEI

Un număr remarcabil de personalități, având funcții politice sau influență considerabilă, s-au dedicat promovării, popularizării și realizării unității europene, ca: Immanuel Kant, Leopold von Ranke, Fridrich Nietzsche, Aristide Briand, Winston Churchill și mulți alții. Aceste personalități remarcabile s-au opus la o Uniune Europeană creeată prin forță, pe care vroiau să o impună Napoleon și Hitler. Ei preconizau o federație liber consimțită, prin creearea unor proiecte, a vocabularului și a ideologiilor federaliste.

”Aceste proiecte au la bază drepturile omului și contribuția activă a poporului și a tuturor membrilor săi, uniți în mod liber” .

Ideile despre unificarea Europei, federalizarea ei au luat forma unor mișcări, abia după primul război mondial, în perioada interbelică prin difuzarea Manifestului Paneuropean și al Proiectului Briand, dar se concretizează în pași reali abia după cel de-al doilea război mondial.

Immanuel Kant, concepea un proiect în 1795 de federalizare a Europei, având o construcție republicană. Dar cea mai inovatoare idee de unificare au propus-o Victor Hugo și Garibaldi, după Congresul de la Paris, prin care ei au propus proiectul de “Statele Unite ale Europei”, ei au creeat chiar și o revistă cu această denumire.

Winston Churchill, declara la Universitatea din Zurich în septembrie 1946 că: propune realizarea unei familii europene într-un cadru regional care se v-a numi poate: Statele Unite ale Europei.

Dealtfel, pe parcursul procesului de extindere, Uniunea Europeană a creat mecanisme și instituții necesare unei bune funcționări a organizației îndreptându-se cu pași mici dar siguri către Statele Unite ale Europei, dar mai este un drum lung în care trebuie să se renunțe la orgolii și la sentimentele naționaliste.

“Europa a introdus, de-a lungul istoriei sale de integrare, numeroase elemente federative în structura și funcționarea sa, menținând în același timp poziția guvernelor naționale. Având în vedere structura acesteia, precum și funcționarea instituțiilor, Uniunea Europeană reprezintă o formă specifică de federație, un anumit model care îi asigură originalitatea".

2.1. Evoluția viziunii unioniste

Secolul al XIX-lea reprezintă un proges pentru ideea europeană, foarte mulți sciitori, istorici, oameni politici au susținut unitatea Europei. În perioada precursoare primului război mondial această unitate europeană scade în intensitatea sa datorită expansiunii economice, revoluției industriale. În această perioadă de expansiune economică, naționalismul devine foarte agresiv iar statele europene descopereau noi zone de conflict între ele și datorită expansiunii în cucerirea coloniilor din afara Europei. Chiar dacă domina naționalismul în această perioadă, nu au lipsit lucrări care susțineau unitatea Europei.

În Germania, marele istoric Leopold von Ranke (1795-1886) evidențiază unitatea Europei, calitățile sale prin faptul că a rezistat amenințărilor venite de la Imperiul Otoman și cel țarist. Europa în decursul istoriei sale, a pătruns până în Asia, America și Africa, ocupându-le țărmurile, aducând cu aceste ocupații un dram de civilizație, fiind practic precursorul creării civilizațiilor din zilele noastre.

În aceeași perioadă, tot în Germania, Constantin Frantz (1817-1891), un funcționar al statului, un federalist convins, a susținut crearea unei uniuni de state în Europa centrală și nordică, aceasta reprezentând nucleul unei federații mai mare pe bază creștină. A publicat în 1879 lucrarea “Federalismul sau principiul constructiv al organizării sociale, statale și internaționale cu specială raportare la Germania. Demonstrație critică și judecată constructivă”.

Un alt gânditor german, poate cel mai important a fost a fost Fridrich Nietzsche (1844-1900) care s-a ocupat foarte mult de subiectul în cauză, publicând în 1886, ”Dincolo de bine și de rău”. Autorul a identificat naționalismul cu incapacitatea politică și și-a exprimat încrederea în viitorul unei Europei unite.

După revoluțiile din anul 1848, în Italia, Angelo Brofferio un discipol al lui Carlo Cattaneo, născut în provincia Asti la 1802, într-o familie bogată care era împotriva bisericii, critic literar și de teatru, parlamentar a susținut cauza unificării Italiei și a Europei, în principal, considerând că papalitatea era cea care nu dorea unificarea Italiei.

În Scoția, idei federaliste înainte de primul război mondial, a susținut cu multă convingere și James Lorimer, un celebru avocat, a publicat în 1872 Instituțiile Legii Națiunilor, lucrare care susținea constituirea Statelor Unite ale Europei, având o Cameră a Deputaților și un Senat, iar sediul administrației europene să fie în Elveția la Geneva.

În Elveția, marele jurist și profesor de drept internațional Johann Kaspar Bluntschli (1808-1881), autorul codului civil din cantonul Zürich, a considerat organizarea elvețiană ca un model pentru o posibilă Europă unită, fiind conștient de orgoliul statelor care se vroiau suverane.

Perioada dintre cele două războaie mondiale a reprezentat o perioadă remarcabilă în dezvoltarea ideii europene, al federalizării Europei. Foarte multe personalități ale vremii s-au dedicat promovării, popularizării și realizării unității europene, mai ales că a existat un real progres tehnic în economie și în transporturi, prin apariția automobilului, avionului care transformau frontierele în piedici, pe care europenii le acceptau tot mai greu.

Perioada interbelică, scurta perioadă dintre cele două războaie mondiale, a reprezentat o dezvoltare rapidă a unei mișcări pentru unitatea europeană și o perioadă propice pentru dezvoltarea ideii europene. Publicarea lucrării Pan-Europa scrisă de Richard Coudenhove-Kalergi în anul 1923, de creare a unei Uniuni Paneuropene și difuzarea Manifestului Paneuropean în anul 1924, au reprezentat punctul de plecare pentru o unitate europeană. S-a organizat primul congres la Viena în anul 1926, cu reprezentanți din 24 de state, unde s-a aprobat Manifestul Paneuropean și s-a structurat în lini mari viitoarea confederație europeană. Scopul primordial al acestui congres a fost acela de a difuza ideile în rândurile intelectualilor, parlamentarilor și de a obține un sprijin al guvernanților pentru construcția unei confederații europene.

O persoană remarcabilă, Aristide Briand, se identifică cu această mișcare, dealtfel președintele de onoare al Uniunii, de unsprezece ori șef al guvernului francez și de douăzeci și cinci de ori ministru de externe, a prezentat în 5 septembrie 1929 la Geneva, în fața delegaților statelor membre ale Societății Națiunilor, planul său privind reorganizarea Europei, un plan care nu era ambițios, dar a căutat să-l facă realizabil. În acest plan se prevedea o colaborare economică dar și politică, fără a se atinge suveranitatea națională, statele europene de-a lungul istoriei țineau la acest aspect.

După prezentarea planului de creare a unei confederații europene, Aristide Briand, a primit din partea reprezentanților statelor europene mandat să pregătească un memorandum cu detaliile acestui plan. Memorandumul privind organizarea unui regim de uniune federală europeană, a fost trimis guvernelor celor 26 de state europene pe data de 1 mai 1930, pentru a putea fi analizat, iar răspunsurile primite, publicate într-o Carte Albă, au ridicat numeroase obiecții față de aceste idei. Punerea în practică a acestei uniuni federale a început ca un mic eșec deoarece în această perioadă are loc ascensiunea lui Hitler, izbucnește criza economică care a determinat statele europene să i-a anumite măsuri de protecționism și se stinge din viață în 1932, Aristide Briand, cel care a trecut de la idee la acțiune.

Perioada celui de-al doilea război mondial, o perioadă de rezistență împotriva Germaniei naziste, nu este o pagină goală pentru ideea de federalizare a Europei.

În 1941, Altiero Spinelli și Ernesto Rossi, deținuți antifasciști în insula Ventotene, pun în circulație în mod clandestin, celebrul Manifest Ventotene, scris pe hârtie de țigară, care susținea federalizarea Europei. În 1943, Altiero Spinelli fondează Mișcarea Federalistă Europeană, care avea drept program manifestul Ventotene, un program de creare a unei federații europene unde cetățenii să aibă cetățenie europeană și drept de a alege guvernații. Acest program fiind considerat ca o unică soluție de restabilire a păcii în Europa.

Mișcări de rezistență începând cu anul 1941 se creează și în Franța, Olanda, Danemarca, Norvegia, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, care pregătesc prin intermediul publicațiilor care le susțineau opiniile, apariția Europei Unite. Reprezentanții mișcărilor de rezistență au avut o primă întâlnire secretă la Geneva la 31 martie 1944, urmată de alte trei întâlniri, stabilindu-se pașii necesari de urmat, în eforturile de eliberare și crearea unei Uniuni Federale a Popoarelor Europene. Această uniune urmând să aibă un guvern responsabil în fața popoarelor, o armată și un tribunal suprem.

Luptătorii acestor mișcări de rezistență, au fost practic promotorii demarării procesului de constituire a Uniunii Europene, trecându-se de la o idee de unificare, la o construcție europeană.

2.2. Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007, este practic ceea ce a rămas din proiectul Constituției Europene, o constituție care vroia să de-a Uniunii Europene o personalitate juridică, în momentul actual ea neavând acest lucru și să restructureze tratatele constitutive ale UE. Statele membre ale Uniunii Europene nu au ajuns la un acord în privința proiectului, dar au acceptat anumite prevederi din el, prin semnarea și adoptarea Tratatului de la Lisabona.

”Constituția în sine este o rezultantă în sensul simplificării, restructurării și rezumării tratatelor Constitutive ale Comunitățiilor Uniunii Europene. Prin Constituție Uniunea devine mai puțin abstractă și mai mult palpabilă pentru cetățenii săi. Ea se înzestrează cu personalitate juridică unică în dreptul intern și internațional și se angajează să respecte un set de norme de drepturi ale omului ancorate în Constituție” .

În anul 2005 Proiectul Constituției Europene a fost respins în Franța printr-un referendum, apoi în Olanda, creeându-se o stare de neliniște în cancelariile europene privind viitorul Uniunii Europene. A urmat o perioadă de discuții dificile privind reformarea instituțiilor europene, iar în final la 23 iunie 2007 în cadrul Consiliului European, s-a ajuns la un acord între statele membre ale UE. Cancelarul german Angela Merkel, președintele francez Nicolas Sarkozy și președintele Comisiei Europene Jose Manuel Barroso, greii organizației, au permis păstrarea unor elemente esențiale din proiectul Constituției Europene, fiind un pas important spre federația europeană.

”În mod evident, Tratatul de la Lisabona se înscrie pe linia unui nou federalism european” .

Adoptarea acestui tratat, Tratatul de reformă al Uniunii Europene, care include unele prevederi din proiectul de Constituție Europeană, va reprezenta cu siguranță un pas important pentru ca Uniunea Europeană, în formula sa extinsă, să devină un actor esențial pe scena internațională.

”Prin prevederile sale, Tratatul creează premisele pentru transformarea de facto a Uniunii într-un actor cu relevanță strategică la nivel global” .

Odată cu extinderea Uniunii Europene cu încă 2 state, România și Bulgaria, în anul 2007, s-au ridicat anumite probleme pot spune, considerate a fi de o importanță majoră. Astfel, trebuia inițiată o consolidare a Uniunii Europene, astfel încât organizația să fie mai eficientă, capabilă să facă față noilor cerințe cu care se confruntă, să asigure tuturor cetățenilor săi drepturi egale.

”Noul tratat oferă oportunități multiple pentru dezvoltarea unei politici europene în domeniile relațiilor externe, securității și apărării, oferind fundamentul legal și politic pentru realizarea acesteia” .

Tratatul reformator de la Lisabona atribuie un grad înalt de relevanță domeniului politicii externe, securității și apărării, prin introducerea unor elemente inovatoare, în privința integrării și a structuriilor instituțiilor. În cadrul politicii de securitate și apărare fiind menținut principiul consensului, aproape fără modificări.

”Între transformările procedurale aduse de noua Constituție Europeană, cea mai importantă este stabilirea codeciziei și a votului cu majoritate calificată ca regulă în procesele instituționale și decizionale la nivelul U.E.” .

Tratatul de la Lisabona, a fost semnat la 13 decembrie 2007 de către cele 27 de state membre ale Uniunii Europene și a intrat în vigoare începând cu 1 decembrie 2009. El a modifat Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene – Tratatul de la Roma. Noul tratat amendează aceste tratate aflate în vigoare, fără să le înlocuiească, având ca principal scop reformarea cadrului legal și instituțional al Uniunii Europene.

Extinderea fără precedent în istoria Uniunii Europene, a făcut ca fiind necesară o regândire a structurilor instituțiilor comunitare și a rolului organizației în domeniul PESC/PESA.

Tratatul de la Lisabona aduce modificări în plan instituțional prin crearea funcției de președinte al Consiliului European și de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.

Președintele Consiliului European, ales de Consiliul European, printr-o majoritate calificată, pentru un mandat de 2 ani și jumătate cu posibilitatea reânoirii cu un nou și ultim mandat. Președintele prezidează lucrările Summit-ului european, asigură continuitatea și coeziunea, reprezintă UE în domeniul PESC împreună cu Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.

Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate reprezintă una dintre cele mai importante inovații instituționale aduse de noul tratat în domeniul PESC/PESA, deoarece reprezintă poziția unitară a tuturor membrilor UE pe plan extern, este practic un ministru de externe al UE. Acesta la fel ca președintele Consiliului European este ales de către Consiliul European printr-o majoritate calificată, pentru un mandat de 2 ani și jumătate cu posibilitatea reânoirii cu un nou și ultim mandat. Este principalul responsabil de coordonarea domeniul PESC/PESA la nivelul UE.

Consiliul Uniunii Europene, având un caracter colegial, este format de regulă din miniștrii de externe ai guvernelor statelor membre, dar în funcție de domeniul, problematica dezbătută poate fi format și din miniștrii agriculturii, de finanțe, transporturilor etc.. Consiliul UE, rămâne principalul organ de adoptare a deciziilor, alături de Parlamentul European.

În cadrul Consiliului UE, hotărârile se adoptă cu o majoritate simplă, un vot favorabil din partea a 15 state membre, fiind folosit numai în situații limită și cu o majoritate calificată cea mai frecvent utilizată până la 1 noiembrie 2014, cu posibilitatea prelungirii ei până la 31 martie 2017, în prezent se aplică votul cu majoritatea dublă, adică un vot favorabil din partea a 55% din statele membre, în practică aceasta însemnând16 state membre din 28 și state în care ponderea populației reprezintă 65%.

Tratatul de la Lisabona aduce și o modificare importantă la exercitarea funcției de președinte al Consiliului UE în vederea asigurării continuității conducerii, este instituită o troică, formată din: fostul președinte, președintele în exercițiu și viitorul președinte.

Rolul președintelui Comisiei Europene este consolidat și extins, are o dublă legitimitate, deoarece este desemnat de Consiliul European și ales de Parlamentul European.

”Această inovație are ca efect o mai mare concretizare a legăturii dintre votul cetățenilor și alegerea Președintelui Comisiei” .

Cea mai câștigată instituție europeană în urma semnării Tratatului, o reprezintă Parlamentul European, deoarece își consolidează autoritatea, puterile de control politic asupra Comisiei Europene, formează o legislatură bicamerală alături de Consiliul Uniunii Europene și are un important rol în procesul legislativ de codecizie și bugetar.

”Exercită o putere de inițiativă prin intermediul Comisiei, primește petiții, numește Mediatorul european și are puterea de a constitui comisii de anchetă” .

Tratatul inovează considerabil domeniul PESA, prin întărirea securității Uniunii Europene, care va duce în timp la apariția unei apărării comune, folosindu-se momentan de capacitățile NATO din Europa. Ambiția UE de a deveni un actor important pe scena internațională, începe să iasă în evidență prin adoptarea Tratatului de la Lisabona, o extindere a misiunilor de tip Petersberg, clauza de solidaritate și de apărare reciprocă, cooperarea structurată permanentă.

Până la semnarea Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană a jucat un rol secundar în securitatea europeană, bazându-se pe Alianța NATO, dar odată cu adoptarea tratatului și-a manifestat intenția de a deveni, principalul actor al securității europene, prin punerea la dispoziție a capacităților civile și militare.

Misiunile de tip Petersberg care au apărut odată cu tratatul fondator al UE, cuprindeau: misiuni umanitare și de salvare, de menținere a păcii ale forțelor luptătoare în gestionarea crizelor și misiuni de impunere a păcii. La toate aceste misiuni, prin Tratatul de la Lisabona se adaugă: consiliere militară și asistență, stabilizare post-conflict. Aceste misiuni extinse de tip Petersberg, vor fi supravegheate și coordonate de către Înaltul Reprezentant, al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.

În ceea ce privește clauza de solidaritate, aceasta se referă la faptul când unul dintre statele membre face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale ori provocate de om, statele membre ale UE să intervină și să acționeze împreună.

Cooperarea structurată permanentă, se referă la statele membre, care sunt mai avansate în domeniul capabilităților militare că pot realiza între ele o cooperare structurată, față de celelalte state din cadrul Uniunii care nu sunt la nivelul lor de dezvoltare militară, pentru misiuni mai complexe. Chiar dacă unele state sunt mai dez\voltate din punct de vedere al capabilităților militare, procesul decizional al UE în domeniul securității și al apărării se bazează pe consens.

Semnarea și adoptarea Tratatului de la Lisabona a oferit un rol foarte important Uniunii Europene, de a deveni o organizație internațională eficientă în managementul crizelor, utilizând atât forța militară, cât și componenta civilă. Uniunea Europeană, prin PESA, poate oferi un sprijin politic și financiar substanțial pentru operațiile militare și cele non-militare. Ea fiind bine pregatită în desfășurarea operațiilor militare și civile de scurtă durată în managementul crizelor.

2.3. Principalele instituții ale Uniunii Europene

“Instituțiile Uniunii Europene sunt expresia voinței de a crea o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei, fondată pe diviziunea următoarelor responsabilități politice: Comisia propune, Parlamentul emite avize, Consiliul Miniștrilor decide și Curtea de Justiție statuează".

Instituțiile Uniunii Europene sunt practic rotițele în buna funcționare a acesteia, încă de la începutul formării ei ca organizație, odată cu semnarea Tratatelor de creare a celor trei Comunități Europene: CECO, CEE și CEEA, sarcina de îndeplinire a scopurilor pentru a fost creată, le-a revenit acestor instituții comunitare. Pentru început au fost create patru instituții comunitare: Comisia, Consiliul, Parlamentul European și Curtea de Justiție, dar odată cu extinderea organizației, primirea de noi membrii, aceste instituții s-au dezvoltat și au devenit mai numeroase, astfel încât să cuprindă toate palierele și problemele cu care se confrunta aceasta.

CONSILIUL EUROPEAN

Consiliul European, nu a fost prevăzut în tratatele constitutive ale Comunității Europene, el constituidu-se pe cale neconvențională începând cu anul 1961, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt a șefilor de state și de guverne în vederea asigurării unei bune cooperări politice între statele membre. Activitatea Consiliului European a fost reglementată prin Actul Unic European din 1986 și prin Tratatul de la Maastricht din 1992.

În cadrul Summit-ului de la Paris desfășurat în 1974 s-a instituit pentru prima dată denumirea de Consiliu European, dar oficializarea și instituționalizarea acestuia realizându-se prin Actul Unic European din 1986, respectiv Tratatul de la Maastricht din 1992.

Tratatul de la Maastricht, evidențiază rolul acestei instituții, concretizat în direcționarea politică a construcției comunitare și stabilește atribuții concrete pentru Uniunea Economică și Monetară.

“Consiliul fixează prioritățile, dă orientare politicii de urmat, stimulează dezvoltarea și reglementează problemele litigioase care nu au putut fi rezolvate de Consiliul Uniunii Europene. De asemenea, joacă un rol esențial în soluționarea problemelor curente ale vieții internaționale, prin P.E.S.C.- mecanism destinat alinierii pozițiilor diplomatice ale statelor membre și prezentării unei opțiuni comune".

Consiliul European are printre atribuțiile sale principale, obligativitatea de a înainta rapoarte Parlamentului European, după fiecare reuniune, și un raport anual vizându-se progresele realizate de UE. Președinția acestei instituției este asigurată de șeful de stat sau de guvern al statului într-o ordine prestabilită, prin rotație, timp de șase luni.

Consiliul European este compus din: șefii de state sau de guverne ai statelor membre ai UE și din președintele Comisiei Europene, asistați de către miniștrii afacerilor externe și un membru al Comisiei Europene, eventual un vicepreședinte. Lucrările Consiliului European, așa zis-ul Summit european, sunt găzduite de către statul care asigură președinția Consiliului Uniunii Europene, întâlniri care au loc de două ori pe an, de regulă în lunile iunie și decembrie, la sfârșitul mandatului. În cadrul acestor Summituri europene, se adoptă: decizii pentru problemele considerate a fi cele mai importante, decizii de procedură care declină competențele sale altor instituții europene, directive și declarații. După fiecare reuniune, Consiliul European prezintă un raport Parlamentului European, iar anual îi adresează o dare de seamă privind activitatea sa.

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Consiliul Uniunii Europene, având un caracter colegial, este format de regulă din miniștrii de externe ai guvernelor statelor membre, dar în funcție de domeniul, problematica dezbătută poate fi format și din miniștrii agriculturii, de finanțe, transporturilor etc.. Acesta funcționează în baza Tratatului privind UE și a regulamentului interior.

Conducerea Consiliului UE este asigurată de un președinte, cu un rol de mediere între statele membre asupra funcționării, evoluției UE, acesta fiind desemnat prin rotație, într-o ordine prestabilită la fiecare 6 luni, dintre reprezentanții statelor membre.

Președintele Consiliului UE împreună cu Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, reprezintă UE în relațiile externe, exprimând poziția acesteia la conferințele internaționale. Dealtfel, în acest domeniu al politicii externe pentru asigurarea continuității, fiind instituită o troică, formată din: fostul președinte, președintele în exercițiu și viitorul președinte.

În afară de președintele Consiliului UE și ai reprezentanțiilor guvernelor membre UE, Consiliul are și un secretariat general condus din anul 2011 de Uwe Corsepius. Secretarul general are rolul de a asigura buna funcționare a secretariatului, de a supune Consiliului UE proiectul privind eventualele cheltuieli și de a gestiona fondurile puse la dispoziție.

“Consiliul, ca reprezentant al statelor membre, adoptă legislația Uniunii sub formă de reglementări, directive, decizii, recomandări și avize. Odată adoptate, reglementările devin obligatorii pentru toate statele membre și se constituie parte a legislațiilor naționale, ele stabilind atât obiectivul urmărit, cât și modalități de atingere a acestuia".

Dezbaterile Consiliului UE au loc de regulă, o dată pe lună, iar membrii lui în funcție de problematica discutată, acționează conform instrucțiunilor primite de la guvernele statelor membre, din care provin. Statul care asigură președinția Consiliului UE, în persoana ministrului de externe sau alt reprezentant, este desemnat să pregătească în țara sa, una din cele două întâlniri anuale ale șefilor de state și de guverne în cadrul Consiliului European.

Președintele Consiliului UE stabilește prioritățile, convoacă reuniunile care au loc cu ușile închise, stabilește ordinea de zi provizorie.

În cadrul Consiliului UE, hotărârile se adoptă cu o majoritate simplă, un vot favorabil din partea a 15 state membre, fiind folosit numai în situații limită și cu o majoritate calificată cea mai frecvent utilizată până la 1 noiembrie 2014, cu posibilitatea prelungirii ei până la 31 martie 2017, în prezent se aplică votul cu majoritatea dublă, adică un vot favorabil din partea a 55% din statele membre, în practică aceasta însemnând16 state membre din 28 și state în care ponderea populației reprezintă 65%.

În prezent pentru majoritatea calificată, cele 352 de voturi, stabilite în funcție de numărul populației, sunt distribuite astfel: Germania, Franța, Italia, Marea Britanie au 29 de voturi, Spania și Polonia 27, România 14, Olanda 13, Ungaria, Portugalia, Grecia, Republica Cehă și Belgia câte 12, Austria, Bulgaria și Suedia câte 10, Croația, Lituania, Slovacia, Irlanda, Finlanda și Danemarca câte 7 voturi, Cipru, Letonia, Estonia, Slovenia, Luxemburg 4 voturi, Malta 3 voturi. Pentru a se adopta o decizie este nevoie de minimum 260 de voturi.

Mai există și votul luat prin unanimitate, care se aplică unor chestiuni mai sensibile ca: politica externă, aderarea la UE, finanțele UE, dispoziții din domeniul justiției și al afacerilor interne, cetățenia europeană, amendarea tratatelor etc. În cazul acestui vot dacă un anumit reprezentant al unui stat membru se abține, acest lucru nu împiedică adoptarea unei decizii.

În cadrul Consiliului UE, pe lângă secretariatul general, grupurile de lucru – comitete formate din echipe de specialiști ai ministerelor naționale de resort, activează și Comitetul Reprezentanților Permanenți ai statelor membre – COREPER, subordonat acestuia, care reunește experți, înalți funcționari conduși de un reprezentant permanent pe lângă Uniunea Europeană, cu rang de ambasador. COREPER, are rolul de a pregăti lucrările Consiliului, de a-i pune în aplicare deciziile.

COMISIA EUROPEANĂ

Comisia Europeană, reprezintă organul executiv al Uniunii Europene, fiind formată din 28 de comisari desemnați de guvernele statelor membre cu acordul președintelui Comisiei, “pe baza competenței lor generale, profesionale", aceștia trasând direcțiile politice ale Comisiei.

Termenul de Comisie Europeană, a fost folosit după adoptarea Tratatului de la Maastricht privind UE, anterior se folosea denumirea de Comisia Comunităților Europene.

Comisia Europeană este una din cele mai importante instituții ale UE, întruchipând ideea europeană, deoarece cei 28 de comisari sunt independenți, neavând nicio obligație față de statele pe care i-au propus în aceste funcții, ei neputând fi demiși de către acestea doar de către Curtea Europeană de Justiție. Comisia urmărește realizarea interesului comunitar, chiar dacă acesta vine în contradicție cu interesul național al statelor membre, pune în aplicare actele normative emise de Consiliul UE și actele adoptate prin codecizie de Parlamentul European și este garantul respectării tratatelor institutive, un fel de gardian al tratatelor. Ea reprezintă Uniunea Europeană în relațiile cu statele membre și organismele internaționale.

Pe perioada exercitată ca membru al Comisiei Europene, cu un mandat de 5 ani, fiecare comisar se ocupă de un domeniu sau mai multe, acestea fiind atribuite de către președintele Comisiei, în prezent Jean-Claude Juncker, fost prim-ministru al statului Luxemburg.

“Numirea comisarilor, inclusiv a președintelui, este supusă aprobării Parlamentului. Pe durata mandatului, comisarii răspund pentru acțiunile lor în fața Parlamentului, singura instituție abilitată să demită Comisia" .

Comisarii nu pot cere instrucțiuni din partea statelor care i-au desemnat, pentru exercitarea atribuțiilor lor, abținându-se de la orice activitate care poate fi incompatibilă cu natura funcției lor. Totodată, chiar după încetarea calității de comisar european, ei au îndatorirea de a se comporta cu discreție și integritate pentru a nu pierde dreptul de pensie printr-o decizie a Curții Europene de Justiție.

În cadrul Comisiei Europene, pe lângă cei 28 de comisari și președintele Comisiei sunt organizate direcții generale cu personal de specialitate format din: administratori, juriști, economiști, traducători, interpreți și secretari care sprijină activitatea de zi cu zi a acesteia. Fiecare comisar fiind asistat în activitatea sa de un cabinet, format dintr-un șef de cabinet și 5 funcționari administrativi.

Tratatul de la Nisa adoptat în anul 2001, este cel care reglementează organizarea și funcționarea Comisiei Europene, prin prisma faptului că forul decizional și anume Consiliul European format din președinții sau prim-miniștrii statelor membre hotărăsc desemnarea președintelui Comisiei, a comisarilor cu acordul viitorului președinte, aceștia fiind supuși aprobării Parlamentului European.

Comisia Europeană, poate fi demisă în întregime doar de Parlamentul European, printr-o moțiune de cenzură, adoptată cu votul a 2/3 din voturile exprimate.

Conducerea Comisiei Europene este formată din președinte și doi vicepreședinți aleși de către acesta dintre comisari. Președintele este desemnat cu 6 luni înainte de începerea mandatului propriu-zis, fiind consultat cu privire la viitorii comisari din partea statelor membre. El reprezintă Comisia în fața celorlalte instituții comunitare, având un rol administrativ și protocolar, convoacă lucrările Comisiei cel puțin o dată pe săptămână, propune ordinea de zi a ședinței, iar prin adoptarea Tratatului de la Nisa i s-a întărit acest rol prin faptul că poate cere demisia unui comisar și numește vicepreședinții Comisiei.

În cadrul reuniunilor Comisiei, care nu sunt publice, se dezbat cele mai importante probleme stabilite prin ordinea de zi de către președinte, acesta fiind asistat de către un secretar general, dar totodată și comisarii la rândul lor pot propune probleme care nu sunt pe ordinea de zi a acestora.

Ședințele Comisiei, de regulă, se desfășoară după două proceduri: o procedură scrisă care constă în faptul că un comisar face o propunere scrisă pe care o comunică celorlați comisari, aceștia putând formula amendamente sau observații, iar dacă nu se întâmplă acest lucru propunerea respectivă se consideră a fi adoptată și o altă procedură cea a delegării prin faptul că un comisar poate acționa în numele altui comisar privind probleme de administrare și gestiune, folosindu-se un sistem al mandatării.

Comisia administrează fondurile și programele comunităților din interiorul UE, dar și din afara organizației, ea dispune de o putere normativă proprie, având posibilitatea de a adopta regulamente, directive și decizii, de a recomanda și aviza anumite proiecte aflate în faza de execuție, iar pe plan extern negociază tratatele internaționale încheiate de UE. Documentele oficiale sunt traduse și tipărite în toate limbile statelor membre UE, iar inițiativele Comisiei fiind publicate în Jurnalul oficial al UE.

PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European, cu sediul la Strasbourg, încă din 1952 pentru a siboliza reconcilierea franco-germană, este ales la fiecare cinci ani, printr-un sufragiu universal direct, prin diverse forme ca: votul uninominal, votul pe liste etc., dar trebuie garantat votul secret și egalitatea de gen.

“Istoria Parlamentului European a fost marcată permanent de o luptă pentru a-și spori competențele. Plecând de la atribuțiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, prerogativele acestuia au fost precizate prin acordurile inter-instituționale și s-au extins prinrevizuiri succesive ale Tratatelor".

Dacă până la adoptarea Tratatului de la Maastricht și a Tratatului de la Amsterdam, Parlamentul European avea un rol consultativ, situația s-a schimbat, el devenind un organism cu puteri legislative, iar statele membre au obligația de a pune în practică rezoluțiile acestuia care sunt publicate în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

Parlamentul European a fost înființat odată cu CECO în anul 1951, sub forma unei Adunări Parlamentare a statelor reunite în această organizație. După adoptarea Tratatelor de la Roma din anul 1957, instituția parlamentară a decis să-și schimbe numele în Adunarea Parlamentară Europeană, iar în anul 1962 schimbându-și denumirea în actualul Parlament European.

Parlamentul împreună cu Consiliul Uniunii Europene exercită un rol de colegislator, în privința modificării, adoptării propunerilor legislative și a bugetului UE. Totodată, supraveghează activitatea Comisiei Europene și are posibilitatea de demitere în întregime a acesteia, printr-o moțiune de cenzură, adoptată cu votul a 2/3 din voturile exprimate.

În prezent, odată cu alegerile din 2014 și în urma aderării Croației la Uniunea Europeană, configurația Parlamentului European s-a schimbat, el fiind alcătuit din 751 de deputați aleși în cele 28 de state membre. Distribuirea locurilor în Parlamentul European se face în funcție de populația fiecărui stat, România beneficiind de 32 de locuri.

Eurodeputații pe perioada mandatului au imunitate și primesc indemnizații/alocații, diurne de transport și cazare, plătite de fiecare stat membru și completate de Parlamentul European. Ei, sunt constituiți în grupuri politice, în funcție de afinitățile lor politice, urmând linia directoare a grupului din care face parte.

Eurodeputații pentru a constitui un grup politic trebuie să îndeplinească cumulativ o serie de condiții ca: în primul rând grupul politic trebuie să aibă un minim de 25 de eurodeputați, iar în al doilea rând cel puțin o pătrime din statele membre să fie reprezentate în cadrul grupului. Deputații care nu s-au constituit în cadrul niciunui grup politic sunt considerați ca fiind neafiliați și votează în funcție de interesele celor pe care îi reprezintă în cadrul Parlamentului European.

Eurodeputații, la fel ca în parlamentele naționale sunt constituiți în diverse comisii specializate pe diverse domenii, în cadrul Parlamentului European existând un număr de 20 de comisii permanente, acestea desfășurându-și activitatea la Bruxelles. O comisie permanentă are președinte, birou și secretariat, fiind alcătuită din 25 până la 71 de eurodeputați, cu rolul de pregătire a ședințelor plenare ale Parlamentului European, elaborând propuneri legislative importante.

Parlamentul European odată constituit își alege un președinte pentru o perioadă de doi ani și jumătate, având rolul de supraveghere a activității Parlamentului și de a-l reprezenta în relațiile externe. În prezent, Martin Schulz este președintele Parlamentului European, acesta fiind reales în 2014, din partea Socialiștilor și Democraților Europeni.

CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

Este formată din 28 de judecători și 9 avocați generali, numiți pe o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre ai UE și are ca principal rol de garantare a aplicării și respectării dreptului comunitar în spațiul Uniunii Europene. Judecătorii pot fi reconfirmați în funcție, după perioada de 6 ani, dar nu pot fi revocați din aceste funcții de statele membre care i-au propus.

Curtea de Justiție a UE, creată în anul 1952, cu sediul la Luxembourg, este compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție propriu-zisă, Tribunalul care se ocupă de plâgerile intentate de persoanele fizice, organizații și întreprinderi și Tribunalul Funcției Publice cu rolul de a se pronunța în litigiile apărute între UE și funcționarii săi. Ea îndeplinește două funcții: cea jurisdicțională, atunci când acționează ca o curte constituțională, ca o curte de apel și când se comportă ca o curte administrativă și o funcție consultativă atunci când emite avize în problema revizuirii tratatelor sau a încheierii acordurilor internaționale.

Curtea de Justiție a UE își desemnează un președinte dintre judecătorii săi ales printr-un vot secret pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea de reânnoire a acestuia. Președintele, prezidează lucrările și audierile curții, care se desfășoară în ședințe plenare, iar hotărârile se i-au cu majoritate de voturi.

CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI

Curtea Europeană de Conturi cu sediul la Luxemburg, a fost înființată în anul 1975, cu rolul de a verifica modul în care sunt administrate fondurile comunitare de către statele membre ale UE și instituțiile acesteia. Ea este instituția care garantează că banii publici europeni, sunt cheltuiți eficient și strict în proiectele comunitare.

Curtea Europeană de Conturi, formată din 28 de membri, asistați de 800 de angajați, își desemnează un președinte, ales prin vot pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea de reânnoire a acestuia. Numirea acestora în funcție se face de către Consiliul Uniunii Europene, cu avizul consultativ al Parlamentului European. Ei trebuie să fie independenți față de guvernele care i-au propus în funcție, să-și exercite atribuțiile pentru interesul comunitar.

Curtea Europeană de conturi redactează anual un raport privind execițiul financiar anterior, pe care îl înaintează Consiliului UE și Parlamentului European, dealtfel acest lucru fiind una din cele mai importante sarcini ale acestei instituții.

CAPITOLUL III

ROLUL INSTITUȚIILOR COMUNITARE ÎN SOLUȚIONAREA PAȘNICĂ A DIFERENDELOR REGIONALE, PRIN IMPLEMENTAREA POLITICILOR DE SECURITATE ȘI APĂRARE

Extinderea, lărgirea U.E. a influențat în mod semnificativ și în sens pozitiv stabilitatea și securitatea europeană. Mediul de securitate european s-a consolidat ca urmare a eforturilor crescute a țărilor membre U.E. pentru crearea unei noi arhitecturi de securitate europene.

U.E. prin instituțiile sale comunitare, a adoptat o serie de decizii importante menite să contribuie la întărirea spațiului său și să ofere în același timp stabilitate cetățenilor săi, pentru a putea face față diverselor transformări apărute în mediul de securitate.

După sfârșitul Războiului Rece, spațiul european a intrat într-o perioadă de tranziție profundă, cu foarte multe transformări, către o nouă arhitectură de securitate generată de mutațiile intervenite în raportul de putere și în foarte mare măsură de schimbările survenite la granița U.E., conflictele etnice apărute ca urmare a dezmembrării Iugoslaviei.

Evoluția mediului de securitate este complexă și totodată foarte dinamică, caracterizându-se prin eforturile ridicate a statelor din sud-estul și centrul Europei pentru integrarea europeană și euroatlantică și nu în ultimul rând prin preocupările Rusiei de a-și recâștiga rolul de decizie în problemele internaționale.

În 2003-2004, U.E. a lansat Politica Europeană a Vecinătății, cu scopul principal de a atenua apariția unei noi cortine de fier, între blocul comunitar și statele aflate la granițele sale (state din Orientul Mijlociu, statele nord-africane și statele ex-sovietice) și nu în ultimul rând asigurarea securității spațiului său propriu de securitate.

Uniunea Europeană a devenit un actor foarte important pe scena internațională, iar prin instituțiile sale comunitare în soluționarea pașnică a diferendelor regionale, prin implementarea politicilor de securitate și apărare, a reușit să mențină în mod adecvat o bună securitate a spațiului european.

Menținerea securității spațiului european fiind o datorie statelor membre și un dar al generației actuale pentru generațiile viitoare. Cetățenii europeni, pe teritoriul acestui spațiu european, trebuie să se bucure de o reală protecție împotriva diverselor provocări la adresa securității lor personale, de un acces egal la sistemul judiciar și educațional și să-i fie protejate drepturile fundamentale.

3.1. Destrămarea Iugoslaviei

Anul 1991 a fost pentru Iugoslavia începutul destrămării, odată cu enunțarea declarațiilor de independență ale Sloveniei și Croației din 25 iunie, moment de început al conflictelor armate între fostele republici iugoslave.

Destrămarea Iugoslaviei, continuarea prăbușirii regimurilor totalitare din Europa, a condus la o stare de război în continuă expansiune și intensificare, cuprinzând rând pe rând Croația, Bosnia-Herțegovina și Serbia. Serbia dealtfel a jucat un rol cheie în dezintegrarea Federației Iugoslave, cât și războaielor ce au urmat acesteia.

Istoria popoarelor componente ale Federației Iugoslave reprezintă un paradox deoarece ele au luptat de-a lungul vremii pentru unitate, iar la sfârșitul secolului XX au acționat pentru o despărțire care a căpătat forme foarte violente, având repercursiuni ample în afara granițelor sale. Este o greșeală în a socoti istoria acestei regiuni, cazanul cu pulbere al Europei, ca fiind un simplu produs al urii și al războaielor.

“Evenimentele din fosta Iugoslavie începând din anul 1990, războiul sângeros declanșat și destrămarea federației iugoslave trebuie să îndemne la reflecție, prudență și preocupare pentru clasa politică, îndeosebi a statelor multinaționale, ori care au în componență minorități cu o pondere importantă concentrată în zone clar definite”.

În urmă cu un sfert de veac, Federația Iugoslavă, se bucura de o reputație internațională aparte, avea o populație de peste 20 milioane de locuitori care conviețuiau în pace, cu un standard de viață acceptabil, chiar ridicat, având un regim politic original. Figura remarcabilă cu care se identifica Federația Iugoslavă era Josip Broz Tito, binecunoscut peste hotare datorită rezistenței împotriva ocupației Germaniei hitleriste.

Primul conflict a avut loc între armata federală și forțele armate ale Sloveniei, armata federală intervenind cu scopul de a stabiliza situația existentă, dar s-au confruntat cu o foarte mare rezistență din partea Sloveniei. Din punct de vedere etnic, slovenii constituiau 90% din populație, fiind cea mai omogenă formațiune statală, iar minoritatea sârbă beneficia de un bun tratament din partea minorității slovene. Astfel, trupele federale se retrag din Slovenia și trec la o contraofensivă în Croația unde exista o puternică minoritate sârbă.

“Zonele locuite de sârbi își proclamă autonomia și, ulterior, independența, cu sprijinul armatei federale” .

Acestor confruntări din Croația li se adaugă cele din Bosnia-Herțegovina din aprilie 1992, la o lună după ce aceasta își declarase independența. Tot în această perioadă și Macedonia și-a declarat independența, fapt care a acutizat problema sârbească, mai ales că militarii bosniaci și macedoneni s-au retras din armata federală.

În luna mai a anului 1992, sub presiunea comunității internaționale, trupele federale se retrag, dar în Bosnia-Herțegovina au continuat conflictele între opoziția etnicilor sârbi față de forțele militare musulmane și croate.

Până la finele anului 1995, naționaliștii sârbi sprijiniți de trupele federale au continuat un lung asediu asupra orașului Sarajevo, au constituit lagăre de concentrare, au expulzat populația civilă din locurile de reședință și au purces la o serie de atrocități, violuri în masă de nedescris.

Odată cu declarațiile de independență ale Sloveniei, Croației, Macedoniei și Bosniei – Herțegovina, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia a încetat să mai existe, dar Serbia și Muntenegru au hotărât crearea unei noi federații iugoslave la 27 martie 1992, care v-a mai dura până la 4 martie 2003, când este redenumită în Uniunea Statală a Serbiei și Muntenegrului și astfel termenul de Iugoslavia este desființat oficial. Muntenegru își declară independența la 3 iunie 2006, iar Serbia la 5 iunie al aceluiași an.

Termenul de Iugoslavia apare pentru prima oară la 3 octombrie 1929, când se înființează Regatul Iugoslaviei, denumire care se schimbă succesiv în anul 1943 Federația Democrată a Iugoslaviei, anul 1946 Republica Populară Federativă a Iugoslaviei, iar în anul 1963 Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

Republica Socialistă Federativă Iugoslavia era compusă din: Bosnia-Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Slovenia, Serbia și 2 provincii autonome Voivodina și Kosovo care din 1974 au avut statut de membri egali în federație.

Pe fondul destrămării R.S.F. Iugoslavia, Federația Rusă un vechi partener, a propus și totodată a pledat pentru un directorat al marilor puteri în menținerea acestei federații. Federația Rusă nu vroia să renunțe la pretențiile de putere hegemonică în Europa de Sud-Est, dar pe fondul problemei privind criza provocată de pierderea statutului de a doua superputere mondială și a implicării tot mai active a SUA în acest spațiu, a renunțat și s-a implicat tot mai mult în lansarea diplomației energetice în negocierile de parteneriat cu UE și în ofensiva energetică în Europa Centrală și de Sud-Est. Federația Rusă s-a concentrat în acea perioadă în special pe întărirea CSI, restructurarea societății, renegocierea parteneriatelor cu SUA și UE și cu amplificarea relațiilor cu statele din Extremul Orient și Asia Centrală.

Comunitatea internațională mai precis Uniunea Europeană a fost ezitantă și contradictorie față de conflictul izbucnit în anul 1991. Un prim pas la făcut O.N.U., în septembrie 1991, care a impus un embargou asupra importului de arme către statele foste componente ale Iugoslaviei, iar în luna noiembrie O.N.U. și U.E. au impus sancțiuni Serbiei și Muntenegrului, țări considerate ca fiind principalele vinovate de aceste conflicte armate.

În martie 1993, O.N.U. a trimis forțe de menținere a păcii în B.H. și a autorizat folosirea forței în impunerea zonei de excludere aeriană din acest stat.

Un rol major de implicare în aceste conflicte la avut și N.A.T.O., care prin misiunile sale: IFOR și SFOR-KFOR, a încercat să aducă pacea în această regiune măcinată de conflicte, dar aceste intervenții au făcut ca aceste conflicte să devină mai violente.

S.U.A. care s-a substituit O.N.U., a ajutat Croația prin modernizarea forțelor militare și a constituit un grup de contact cu Franța, Germania, Rusia și Marea Britanie prin care s-a propus o împărțire a B.H. între sârbi și croați, oferind sârbilor 49% din teritoriu, iar croaților bosniaci 51%. Această împărțire însă a fost de neacceptat pentru sârbi deoarece croații bosniaci aveau supremația, lucru care a dus la o intensificare a conflictului.

În iunie 1995, sârbii bosniaci au întreprins un atac fulger asupra enclavelor protejate, unde au impus o purificare etnică și un nou val de crime, lucru care a determinat Croația să intervină în Krajna, să cucerească localitate după localitate.

“Ofensiva croată a afectat atât dispozitivul, cât și efectivele O.N.U., fiind distruse 98 de posturi de observare și fiind înregistrați 3 morți și 16 răniți din rândurile peacekeeperilor”.

Datorită acestei insecurități se obține sprijinul aerian al N.A.T.O. prin bombardamente masive asupra sârbilor bosniaci, iar paralel cu această acțiune trupele musulmane și croate au pornit o contraofensivă față de sârbii bosniaci fapt care a dus la retragerea lor din Bosnia Centrală și Sarajevo.

În urma acestor evenimente se semnează la Dayton un tratat de încetare a ostilităților, ratificat la 14 decembrie 1995 la Paris, de către conducătorii Croației, Bosniei și Serbiei prin care s-a hotărât ca B.H. să rămână un stat unitar, constituit din două entități: Federația croato-musulmană și Republica Srpska, având o constituție proprie și o largă autonomie.

“Acordurile de la Dayton și Conferința de la Paris au asigurat, într-adevăr, pacea în zonă și trecerea la eliminarea unora dintre consecințele războiului: refacerea infrastructurii, reconstrucția locuințelor distruse, întoarcerea unor refugiați, depistarea și judecarea unora dintre criminalii de război etc.”.

În urma semnării acestui Acord de la Dayton, întreaga comunitate internațională a crezut că pacea s-a reântors în această zonă a spațiului fost iugoslav, dar violențele au reânceput în provincia Kosovo din Serbia, în urma uciderii unui student albanez [anonimizat] de către un sârb în noaptea de 20/21 aprilie 1996.

În urma acestui asasinat are loc o manifestație spontană de protest a albanezilor față de opresiunea sârbă, fiind urmate de atentate teroriste împotriva civililor și militarilor sârbi, sprijinite de UCK-Armata de eliberare din Kosovo.

Pentru a păstra provincia sub controlul său Serbia, mai ales că regiunea este considerată leagănul civilizației sârbești, a întreprins o serie de acțiuni printre care: Priștina capitala regiunii Kosovo a fost pusă sub controlul armatei, în regiune a fost proclamată starea de necesitate, interzicerea accesului ziariștilor străini în provincie, universitățile și școlile au fost închise, iar comunicațiile telefonice au fost întrerupte.

Comunitatea internațională și-a exprimat îngrijorarea față de acțiunile sârbe în provincia Kosovo, iar la summit-ul U.E. – S.U.A din decembrie 1997 au condamnat efectiv metodele sârbe în regiune și s-au angajat să sprijine drepturile omului în regiune. Au urmat o serie de negocieri ale trimisului special al S.U.A. Richard Gelbad cu Slobodan Miloșevici, prin care se ofereau o serie de concesii Iugoslaviei printre care: dreptul de aterizare pentru compania aeriană națională și permiterea unei intensificări diplomatice pe teritoriul S.U.A..

La jumătatea anului 1998, administrațiile britanică și americană au început demersurile în declanșarea unei ofensive diplomatice susținute pentru obținerea unui acord între aliații N.A.T.O. cu privire la folosirea forței în Iugoslavia, lucru care dealtfel s-a și întâmplat la 23 martie 1999, când Javier Solana, secretarul general al NATO, a emis ordinul de lansare a operațiunilor aeriene, iar la 24 martie se declanșa: Operațiunea Forța Aliată. Scopul acestei operațiuni a fost acela de încetare imediată a violențelor și a actelor de represiune, retragerea din Kosovo a armatei sârbe, accesul neângrădit al organizațiilor de ajutor umanitar pentru refugiații și deportații din Kosovo și nu în ultimul rând stabilirea staționării în provincia Kosovo a unei forțe militare internaționale.

La 10 iunie 1999, după fix 78 de zile, bombardamentele asupra R.F. Iugoslavia au încetat deoarece aceasta începuse retragerea totală a forțelor militare din Kosovo, în urma semnării Acordului Tehnico-Militar de aceasta cu N.A.T.O..

N.A.T.O. a intervenit în Kosovo pentru oprirea catastrofei umanitare provocate de sârbi, reușind să-și impună voința prin forță, dar și pentru a reinstaura pacea și stabilitatea în această regiune care se întinde lângă granițele sale. Totodată N.A.T.O. a ajutat o populație de 1.000.000 de albanezi refugiați, care s-au reântors la căminele lor, dar nu a reușit să ajute la împiedicarea exodului sârbilor și al celorlalte comunități.

“Scopul politicii noastre în Kosovo a fost în mod cert mai mult decât să schimbăm o situație în care albanezii reprezentau o minoritate persecutată în Serbia cu o situație în care minoritatea sârbă și alte minorități sunt persecutate în Kosovo”.

Recunoașterea internațională a republicilor nou create din spațiul fost iugoslav, după unii observatori au considerat că acest lucru a reprezentat un act pripit, care a favorizat evoluția spre violență, dar toate acestea nu explică însă decât o parte a cauzelor care au dus la acest război.

Au existat foarte multe cercetări, examinări și explicații diferite privind războiul sau motivele pe care le-au avut cei care l-au inițiat, dar niciuna dintre ele nu a fost unanim acceptată. În opinia lor poate naționalismul a fost cel care a constituit scânteia aprinderii acestor conflicte dramatice.

“Tragedia iugoslavă a arătat că factorul determinant al apariției tensiunilor, al declanșării războiului a fost factorul intern, în special politica dezastruoasă practicată de clasa politică și liderii acesteia, care a frânat procesele democratizării și a stimulat naționalismul și extremismul”.

După destrămarea fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia, care nu s-a făcut pașnic ci prin numeroase conflicte sângeroase, comunitatea internațională, mai precis UE prin intermediul instituțiilor sale comunitare, a fost pusă în fața rezolvării acestor conflicte apărute la granițele sale, uneori pe cale pașnică, dar și impunând pacea, practic prin intermediul forței.

UE în acest moment, dar și în viitor trebuie să vegheze la asigurarea păcii, astfel încât aceste conflicte să nu reizbucnească din nou pe acest teritoriu fost iugoslav, care odată era considerat un adevărat exemplu pentru europeni, de comuniune pașnică a diferitelor naționalități.

3.2. Misiunea EUFOR ALTHEA din Bosnia și Herțegovina

Misiunea EUFOR ALTHEA din Bosnia-Herțegovina, o misiune pentru restabilirea păcii, a fost una dintre misiunile cele mai importante ale Uniunii Europene, deoarece s-a justificat faptul că această organizație a devenit un actor important în sfera securității europene.

După războiul sângeros din Bosnia – Herțegovina, comunitatea internațională s-a implicat în reconstrucția acestui stat printr-un sprijin financiar destul de consistent și includerea lui în procesul de asociere la Uniunea Europeană, devenind un potențial candidat.

Situația din spațiul fost iugoslav, dar cu precădere situația din Bosnia-Herțegovina, a fost reflectată de presa internațională, facilitându-se accesul la informații noi și consistente. Accesul presei în aceste zone a fost liber o anumită perioadă, întrucât toate părțile implicate în conflict erau dornice să-și împărtășească punctele lor de vedere. În general reportajele din aceste zone de conflict, au corespuns realității încă de la începutul operațiilor, din decembrie 1995.

“Reflectarea în presă a operațiilor din Bosnia a fost, în mare măsură, o replică a modelului haitian: sute de jurnaliști s-au deplasat în țările balcanice, documentându-se despre aspectele acestui scenariu complex” .

Bosnia și Herțegovina, formată din Federația Bosnia-Herțegovina și Republica Srpska, este încă un stat fragil, un stat multietnic creat artificial, în care musulmanii reprezintă 48%, sârbii 37% și croații 11%. Populația sârbă, destul de numeroasă, consideră că acest stat nu reprezintă patria lor, iar prin aplicarea Acordului de la Dayton cel mai mult au avut de câștigat musulmanii.

Acordul de la Dayton stipulează că se va organiza o președenție colegială prin rotație de către un sârb, un musulman și un croat. În baza acestui principiu Dervo Sejdic, cetățean rom și Jacob Finci cetățean evreu, au formulat plângeri către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având câștig de cauză. Autoritățile bosniace au fost puse în dificultate, deoarece nu au știut cum să pună în aplicare acestastă hotărâre judecătorească, blocând practic procesul de aderare la UE și o diminuare semnificativă a sprijinului financiar către acest stat.

3.2.1. Repere istorice ale Republicii Bosnia-Herțegovina

Actualul teritoriu al Federației Bosnia și Herțegovina, conform scrierilor istorice, a fost locuit în antichitate de către triburile ilire, trecând treptat sub ocupația Imperiului roman în primul secol al erei noastre.

Denumirea istorică de Bosnia provine de la râul Bosna sau Bosina, un nume de origine ilirică, iar denumirea de Herțegovina, se pare că provine de la “herțeg”, titlu în ierarhia statală feudală germană.

Anul 935, reprezintă divizarea Imperiului roman în Imperiul de răsărit și cel de apus, linia de demarcație trecând prin actualul teritoriu al Federației Bosnia și Herțegovina.

“În secolul al X-lea acest teritoriu s-a aflat, succesiv, sub stăpânire papală, apoi a Bizanțului, a sârbilor, croaților bulgarilor, ungurilor. Această dominație era, totuși, temporară și triburile din Bosnia au reușit, în a doua jumătate a secolului al X-lea, să se unească și să fie tratate de cronicile timpului în rând cu statele vecine, Croația și Rașka”.

Până la sfârșitul secolului al X-lea, s-a consolidat organizarea statală a Bosniei, reprezentată de primul monarh, Banul Kulin, instalat pe tron în 1180, de către Imperiul bizantin. În timpul domniei sale, se semnează tratatul dintre Bosnia și Republica Dubrovnik, cunoscut ca și Carta Banului Kulin, considerat a fi certificatul de naștere a statului bosniac, definiind actualul teritoriu al Bosniei și Herțegovinei, între râurile Una, Sava și Drina.

“Prezența efemeră a diferitelor stăpâniri a condus la o anumită izolare a acestor teritorii, la limitarea influențelor din exterior, inclusiv a bisericii. Aceasta a determinat și apariția, încă de la sfârșitul secolului al XII-lea și dezvoltarea așa-numitei învățături bogumile, una din marile erezii de la sfârșitul Evului Mediu, care respingea orice ierarhie bisericească sau autoritate statală”.

Conform teoriei bogumile, bosniacii sunt sârbi și croați convertiți la islam în timpul ocupației turce, începând cu anul 1463, dar există și o teză care stipulează că așa zișii bogumili, prigoniți de ortodoxism și catolicism au îmbrățișat în masă islamul.

Odată cu intrarea Imperiului otoman în defensivă, începând cu secolul al XVII-lea, Bosnia devine o provincie de frontieră a acestuia cu Imperiul habsburgic, având un rol deosebit de important în arhitectura defensivă a vremii.

Criza Imperiului otoman, frământările interne prin răscoala populației creștine din provincie, în anul 1875, au fost folosite de Austria ca pretexte, pentru primirea în administrare a provinciilor Bosnia și Herțegovina odată cu Congresul de la Berlin din 1878.  Teritoriul provinciei făcea parte în continuare din Imperiul otoman, sultanul era suveranul, iar moneda otomană ar fi urmat să fie utilizată în continuare pe teritoriul provinciei bosniace.

Cu toate acestea, Austro-Ungaria, își dorea nu administrarea provinciei în sine, ci ocupare, anexarea acesteia. După lupte înverșunate cu populația musulmană din zonă, care a produs mari pierderi armatei imperiale, are loc anexarea Bosniei și Herțegovinei la 5 octombrie 1908, pentru a contracara în principal, revendicările teritoriale ale Regatului Serbiei.

Data de 28 iunie 1914, reprezintă o dată importantă în istoria umanității, deoarece este asasinat arhiducele Franz Ferdinand și soția acestuia, la Saraievo, actuala capitală a Bosniei și Herțegovina, începutul izbucnirii primului război mondial.

În anul 1918, după primul război mondial și înfrângerea puterilor centrale, Bosnia și Herțegovina a intrat în componența Statului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care a devenit în 1929 Regatul Iugoslaviei.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Bosnia și Herțegovina este inclusă în Statul Independent Croat, iar în 1945 are loc alungarea forțelor naziste și proclamarea statului comunist iugoslav, format din șase republici.

Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, denumire schimbată în 1963, era compusă din: Bosnia-Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Slovenia, Serbia și 2 provincii autonome Voivodina și Kosovo.

La data de 1 martie 1992, Bosnia și Herțegovina își declară independența față de Iugoslavia, în urma unui referendum boicotat de sârbii bosniaci care nu erau deacord cu această separare. A fost începutul tensiunilor și incidentelor militare dintre musulmani, sârbi croați și armata federală.

În luna mai a anului 1992, sub presiunea comunității internaționale, trupele federale se retrag, dar în Bosnia-Herțegovina au continuat conflictele între opoziția etnicilor sârbi față de forțele militare musulmane și croate.

Până la finele anului 1995, naționaliștii sârbi sprijiniți de trupele federale au continuat un lung asediu asupra orașului Sarajevo, au constituit lagăre de concentrare, au expulzat populația civilă din locurile de reședință și au purces la o serie de atrocități, violuri în masă de nedescris.

În martie 1993, O.N.U. a trimis forțe de menținere a păcii în B.H. și a autorizat folosirea forței în impunerea zonei de excludere aeriană din acest stat.

În iunie 1995, sârbii bosniaci au întreprins un atac fulger asupra enclavelor protejate, unde au impus o purificare etnică și un nou val de crime, lucru care a determinat Croația să intervină în Krajna, să cucerească localitate după localitate.

În urma acestor evenimente se semnează la Dayton un tratat de încetare a ostilităților, ratificat la 14 decembrie 1995 la Paris, de către conducătorii Croației, Bosniei și Serbiei prin care s-a hotărât ca B.H. să rămână un stat unitar, constituit din două entități: Federația croato-musulmană și Republica Srpska, având o constituție proprie și o largă autonomie.

3.2.2 Operația militară desfășurată de UE în Bosnia și Herțegovina

Situația

La 12 iulie 2004, Consiliul Uniunii Europene reunit la Bruxelles a adoptat în baza art.14, art.25.3, art.26 și art. 28.3 ale Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană decizia de a organiza în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună a UE, misiunea de Politică Europeană de Securitate și Apărare privind gestionarea militară a crizelor în Bosnia și Herțegovina, cu denumirea ALTHEA. Dealtfel, această decizie vine totodată și în contextul retragerii trupelor SFOR- Forța Multinațională de Stabilizare, aflate sub comanda NATO, cu un efectiv de 7000 de militari, în urma Summit-ului NATO de la Instambul din 28-29 iunie 2004, ambiției UE de a deveni un actor internațional important în sfera securității europene și a punerii în aplicare a Acordului de la Dayton.

Acordul de la Dayton, un acord privind pacea în aceast stat măcinat de un conflict sângeros și multe atrocități comise, conținea dispoziții în vederea stabilirii unei forțe militare multinaționale pentru implementarea și stabilirea unei păci durabile, a fost punctul de plecare în procesul de luare a deciziei privind misiunea din Bosnia și Herțegovina.

Uniunea Europeană, era deja implicată în procesul de stabilizare din Bosnia-Herțegovina încă din 11 martie 2002, dată la care s-a lansat Acțiunea comună privind Misiunea de poliție a UE, având ca principal obiectiv stabilirea și întărirea dispozitivelor de poliție locală și în lupta împotriva crimei organizate.

Odată cu decizia de lansare a operațiunii militare, Consiliul Uniunii Europene, a hotărât și Mandatul Înaltului Reprezentant, care mai târziu în 2007 v-a deveni Reprezentantul Special al UE în Bosnia-Herțegovina, cu scopul de a favoriza coordonarea unei politici generale a UE în acest stat, punându-se un deosebit accent pe integrarea sa în UE, în primă fază obiectivul mediu fiind acela de semnare a unui acord de stabilizare și asociere.

Consiliul Uniunii Europene prin adoptarea deciziei de organizare a misiunii EUFOR ALTHEA, a convenit ca operația militară să joace un rol foarte important în descurajarea violenței între etniile prezente pe teritoriul bosniac și realizarea unui climat oportun de siguranță și securitate.

Operația militară din Bosnia-Herțegovina era condusă de un comandant, care supraveghea, evalua respectarea aspectelor militare ale Acordului, iar în caz de nerespectare a dispozițiilor, lua măsuri de remediere a acestora. Pentru buna desfășurare a operației militare, UE trebuia să mențină contacte foarte strânse cu autoritățile publice din cadrul Bosniei și Herțegovina, în special cu ministrul apărării și să aibă consultări cu NATO. Dealtfel, Consiliul Nord Atlantic, a acceptat să pună la dispoziție adjunctul SACEUR, pentru a îndeplini funcția de comandant al operației militare desfășurată de către Uniunea Europeană în Bosnia-Herțegovina și a fost deacord ca statul major al misiunii EUFOR ALTHEA să fie instalat la SHAPE.

De asemenea, la această operație militară puteau participa și alte state care nu erau membre UE, conform orientărilor definite de Consiliul European, iar cheltuielile operaționale aferente rămâneau în sarcina statelor membre prin aplicarea mecanismului ATHENA, un mecanism de gestionare a finanțării costurilor comune ale operațiilor Uniunii Europene.

La data de 02.12.2004 are loc predarea comenzii misiunii din Bosnia – Herțegovina dintre SFOR și EUFOR ALTHEA, concretizându-se într-o prezență militară importantă a UE de aproximativ 7.000 de militari.

Misiunea

Consiliul Uniunii Europene prin adoptarea deciziei de organizare a misiunii EUFOR ALTHEA, a convenit ca operația militară să joace un rol foarte important în descurajarea violenței între etniile prezente pe teritoriul bosniac, asigurarea respectării obligațiilor definite în anexele 1A și 2 ale Acordului-cadru general de pace în Bosnia-Herțegovina și realizarea unui climat oportun de siguranță și securitate.

Această operațiune condusă de UE a contribuit și contribuie încă la angajamentul global al UE de consolidare a instituțiilor statului, a unei păci durabile în Bosnia-Herțegovina, în timp ce programele de asistență ale organizației o ajută să facă progrese suplimentare în vederea integrării europene printr-un proces de stabilizare și de asociere.

Execuția

La data de 02.12.2004, în baza deciziei NATO luată la Summit-ul de la Instambul din 2004, de a încheia misiunea SFOR și a dorinței de asumare a răspunderii operațiilor militare în Bosnia-Herțegovina, exprimate de către Uniunea Europeană are loc predarea comenzii dintre SFOR și EUFOR ALTHEA, aceasta, concretizându-se într-o prezență militară importantă a UE de aproximativ 7.000 de militari.

Misiunea EUFOR ALTHEA, acționează în baza deciziei Consiliului Uniunii Europene, dar cu precădere în baza prevederilor cap. VII din Carta Națiunilor Unite. Ea desfășurându-se prin recursul la mijloacele și capacitățile comune cu NATO, în baza prevederilor Acordului “Berlin Plus”. Această misiune, este un real exemplu al modului coerent de abordare al UE al situației, completându-se cu angajamentul său politic și al programelor de asistență, menite a ajuta Bosnia-Herțegovina în eforturile sale de integrare europeană.

“Alături de angajamentul substanțial curent al UE în alte zone, această operație va face parte dintr-o abordare comprehensivă a UE: o abordare destinată pentru a sprijini Bosnia-Herțegovina să facă față noilor și complexelor provocări în timp ce trece de la implementarea acordului de la Dayton la integrarea europeană”.

Principalele obiective strategice s-au stabilit pe anumite perioade de timp, pentru a se încerca o mai bună gestionare a situației.

Un obiectiv strategic pe termen scurt, a fost o tranziție lină de la SFOR la EUFOR, având drept scop principal, menținerea unui mediu sigur pentru punerea în aplicare a Acordului de la Dayton și demararea negocierilor privind Acordul de Stabilizare și Asociere la Uniunea Europeană, începute în prima jumătate a anului 2006.

Un obiectiv strategic pe termen mediu a fost semnarea Acordului de Stabilizare și Asociere la Uniunea Europeană. În cele din urmă, pe termen lung, o stabilitate viabilă, pașnică și multietnică în drumul oarecum anevoios, spre o aderare la UE.

Provocarea majoră de care s-a lovit această misiune, nu a fost aceea a ciocnirilor directe dintre grupurile etnice, ci o diminuare considerabilă a factorilor care amenință securitatea și împiedică în principal, continuarea stabilizării și integrării Bosniei-Herțegovina în Uniunea Europeană.

Comanda și controlul operației

În conformitate cu articolul 25.3 al Tratatului de la Maastricht, în cadrul Consiliului UE se convenise ca direcția strategică și controlul politic al operației militare desfășurate de UE în Bosnia-Herțegovina să fie condusă și coordonată de către Consiliul Politic și de Securitate. Dealtfel, chiar articolul 6 al Acțiunii Comune, dă această responsabilitate în sarcina COPS, sub stricta supraveghere a Consiliului UE, care-l poate autoriza să ia deciziile adecvate, în special în modificarea documentelor de planificare și a lanțului de comandă.

Consiliul Uniunii Europene primind acceptul Consiliului Nord Atlantic în privința punerii la dispoziție a adjunctului SACEUR, îl desemnează pe amiralul R.Feist, pentru a îndeplini funcția de comandant al operației militare desfășurată de către Uniunea Europeană în Bosnia-Herțegovina, având statul major instalat la SHAPE, iar comandant al Forței Europene – EUFOR a fost desemnat generalul de decizie D.Leaky.

Pentru buna desfășurare a operației militare, Uniunea Europeană, trebuia să mențină contacte foarte strânse cu autoritățile publice din cadrul Bosniei și Herțegovina și să informeze Organizația Atlanticului de Nord cu privire la evoluția situației prin intermediul instituțiilor europene adecvate, în special prin COPS și președintele Comitetului Miliar al UE.

Consiliul Politic și de Securitate – COPS, primește rapoarte periodice de la președintele Comitetului Militar al UE, referitoare la conducerea operației militare din Bosnia-Herțegovina, pe care le analizează și le raportează la rândul său Consiliului UE. Totodată și Comitetul Militar al UE, primește rapoarte regulate de la Comandantul Operației, iar dacă consideră că este necesar, poate să-l invite la reuniunile sale.

Operația militară din Bosnia-Herțegovina, are un comandament al misiunii la Sarajevo și un lanț de comandă asigurat prin intermediul Statului major instalat la SHAPE, sub conducerea locțiitorului SACEUR, Comitetului Militar al UE, Consiliul Politic și de Securitate al UE și nu în ultimul rând Consiliului UE.

Conform art. 11 al Acțiunii Comune, statele membre NATO, care nu fac parte din Uniunea Europeană pot participa la operația desfășurată în Bosnia-Herțegovina dacă doresc, iar țările candidate la UE printre care și România la momentul respectiv puteau fi invitate să participe, având aceleași drepturi și obligații ca și statele membre ale UE.

Aprecieri și concluzii asupra operației

De-a lungul desfășurării operației militare a Uniunii Europene în Bosnia-Herțegovina aceasta a arătat că este o operație de anvergură, deoarece au participat 22 de state membre, cu un număr de 7000 de militari.

Prin implicarea în operația militară din Bosnia-Herțegovina, Uniunea Europeană a reușit să consolideze democrația instituțiilor bosniace, să țină pacea sub control și formarea unei forțe armate viabile.

Ca o concluzie generală asupra operației, este aceea că poate fi, în general, considerată un succes, deoarece au fost îndeplinite toate obiectivele sale, iar situația de securitate din Bosnia-Herțegovina este stabilă. Misiunea EUFOR ALTHEA s-a bucurat de succes și datorită accesului la infrastructurile și structurile NATO. Ea se află încă în derulare în momentul actual, fiind considerată ca fiind prima operație militară majoră a Uniunii Europene.

Obiectivul primordial al operațiunii nu a fost o soluționare urgentă a conflictelor, ci o stabilizare și securitate pe termen lung, reflectând obiectivul strategic al Strategiei Europene de Securitate, în vederea asigurării securității și stabilității în vecinătatea UE și ambiția de a aduce Bosnia și Herțegovina mai aproape de UE.

“A devenit din ce în ce mai evident că sistemul Dayton consacrat în Acordul de la Paris nu a fost un ideal, a constituit un moment de tranziție și că resursele acestuia au fost epuizate”.

După anul 2004, dezvoltarea situației politice și de securitate din Bosnia și Herțegovina a avut repercursiuni asupra mandatului și a sarcinilor EUFOR.

Evoluția post 2004, poate fi împărțită în trei etape importante în desfășurarea operației militare.

Prima etapă a durat din decembrie 2004 până la începutul anului 2007. Mandatul și sarcinile inițiale, în general, a persistat în toată această perioadă . Cu toate acestea, în special la început, lupta împotriva crimei organizate a atras eforturile distincte ale EUFOR În acest caz, sarcinile EUFOR au fost în mod clar limitate la funcții de sprijin în lupta împotriva crimei organizate. Mai mult decât atât, acest sprijin a fost făcută în funcție de aprobarea Misiunii de Poliție a Uniunii Europene ( EUPM).

“La sfârșitul lunii august 2007 a fost încheiată prima etapă a tranziției, prezența UE situându-se la un nivel de 2.500 de militari. Gradual, în funcție de situația de securitate, se face trecerea la următoarele faze ale procesului de tranziție".

Spre sfârșitul acestei prime faze autoritățile din B.H. au stabilit o armată profesională corespunzătoare, multietnică și centrală și o poliție centrală. Chiar dacă aceste forțe au prezentat în mod inevitabil deficiențe, acești pași avansat abilități autorităților din B.H. de a-și asigura securitatea și autonomia, stabilitate și pentru a lupta împotriva crimei organizate .

A doua fază s-a extins din 2007 până la începutul anului 2010. Evenimentul de demarcație față de prima fază a fost aprobarea Comitetului Politic și de Securitate aplanului operației revizuit la 27 februarie 2007 , care a dus o reducere extraordinară a forțelor și, prin urmare, în mod inevitabil a afectat, de asemenea, forțele rămase.

A treia fază se întinde de la începutul anului 2010 până în prezent. A început cu decizia Consiliului din 25 ianuarie 2010, care a stabilit "consolidarea capacităților și formarea suport non- executiv". Această secțiune a arătat că EUFOR a avut un mandat executiv robust de-a lungul desfășurării sale.

Dimensiunea și componența EUFOR Althea a fost supusă la evoluții de anvergură în întreaga sa desfășurare. Când EUFOR Althea a fost desfășurată în B.H. erau circa 6.500-7000 de militari în cadrul SFOR, dar treptat numărul acestora a scăzut constant.

Primul eveniment important și constitutiv pentru dezvoltarea nivelului forță a fost decizia din 2007 care a redus trupele EUFOR de la 5.500 de 2.500 militari.

În final se poate concluziona că EUFOR a demonstrat continuitate atunci când a preluat responsabilitatea de la SFOR de perpetuare a nivelului forței și a structuriilor participante, obiectivele sale definite pot fi considerate îndeplinite, deoarece situația de securitate din Bosnia-Herțegovina a rămas și este stabilă.

“Pe măsură ce situația de securitate din BiH se va îmbunătăți, UE intenționează să reducă progresiv caracterul militar al operației … ".

În ceea ce privește continuitatea misiunii în Bosnia-Herțegovina, ea ar trebui dusă mai departe cu toate că Rusia în noiembrie anul trecut, în cadrul ONU nu a fost de acord cu mandatul de prelungire a misiunii. Mandat care se prelungește anual. Retragerea ar putea duce lare – apariția de instabilitate și de amenințări la situația de securitate.

3.3. Implicarea Uniunii Europene prin intermediul instituțiilor sale comunitare în conflictul din Kosovo

Uniunea Europeană prin implicarea în conflictul din Kosovo izbucnit în anul 1999, a demonstrat că este pe un drum bun în realizarea unor instrumente și mecanisme viabile, care să răspundă unor eventuale conflicte apărute la granițele sale. La începutul conflictului s-a implicat lent, dealtfel ca și în toată regiunea balcanică, dar a avut de învățat din greșeli și s-a perfecționat în rezolvarea noilor diferende, conflicte apărute, prin sporirea rolului militar, chiar dacă NATO rămâne pilonul de bază al securității și apărării în Europa.

Ea a reușit în linii mari să mențină în mod adecvat o bună securitate a spațiului european și implicit a spațiului balcanic, un spațiu sensibil, dar și important din punct de vedere strategic, normalizând îndeosebi relațiile dintre etnicii sârbi și cei albanezi.

Pentru o evaluare corectă a situației din Kosovo este mai ușor să vedem problema prin prisma securității umane și mai puțin din perspectiva securității naționale. Republica Kosovo până la consolidarea statului de drept, instaurarea democrației, a reprezentării multietnice în instituțiile statului, consolidării justiției și dezvoltarea mecanismelor de gestionare a disputelor prin compromisuri și beneficii amânate, are încă un drum lung de parcurs.

3.3.1. Repere istorice ale provinciei sârbești

Kosovo, este considerat de către sârbi leagănul civilizației lor, ei denumind Kosovo ca fiind “Vechea Serbie”, prin prisma faptului că a fost mult timp centrul statului medieval sârb. Astfel în 1190 Kosovo, devenea centrul cultural și administrativ al statului medieval sârb condus în acea perioadă de puternica dinastie Nemanija.

“Dinastia Nemanja obține de la Papă titlul regal și stabilește curtea regatului sârb în Kosovo. Sub domnia lui Ștefan Douchan (1331-1355), Kosovo, devenit răscruce între Balcani și Occident, cunoaște apogeul său economic și artistic, încă vizibil prin numărul mare și valoarea artistică a mănăstirilor de aici”.

În anul 1389 prințul Lazăr susținut fiind de o coaliție bosniaco-albaneză este învins de către turci, iar Kosovo este inclus în cadrul Imperiului Otoman, deschizându-se turcilor practic poarta spre Balcani. Are loc o islamizare a populației autohtone, în special a albanezilor. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, etnicii sârbi care au reușit să facă față procesului de islamizare, părăsesc provincia într-un număr foarte mare stabilindu-se în regiunea Belgradului lăsând loc albanezilor care practic devin majoritari în această provincie.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începe să se manifeste o autonomie a albanezilor kosovari datorită începerii declinului Imperiului Otoman, dar și al sârbilor care își doreau această provincie.

În 1912, Kosovo revine statului sârb, suveranitate recunoscută asupra provinciei în cadrul Conferinței Ambasadorilor de la Londra. După prima conflagrație mondială, în urma semnării tratatelor de pace care consființesc crearea unui stat cu denumirea Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, se trece la o colonizare a sârbilor în provincie până în anul 1941, refuzându-se albanezilor orice dezvoltare culturală autonomă.

În anul 1946 intră în vigoare Constituția iugoslavă, care nu a recunoscut naționalitatea albaneză în cadrul R.F. Iugoslavia și nici nu a garantat o autonomie teritorială a provinciei Kosovo.

Începând cu anul 1974 provincia autonomă are statut de membru egal în R.S.F. Iugoslavia, iar din martie 1989 începe procesul de abolire a autonomiei printr-un amendament la constituția sârbă, care a dat Serbiei un control direct asupra acestei provincii. A fost practic începutul revoltelor populației din provincie față de tendința de centralizare a Serbiei, iar în

urma uciderii unui student albanez [anonimizat] de către un sârb, în noaptea de 20/21 aprilie 1996 situația acutizându-se spre declanșarea unui război civil.

În urma acestui asasinat are loc o manifestație spontană de protest a albanezilor față de opresiunea sârbă, fiind urmate de numeroase atentate teroriste împotriva civililor și militarilor sârbi, sprijinite de UCK-Armata de eliberare din Kosovo. Pentru a păstra provincia sub controlul său Serbia, mai ales că regiunea este considerată leagănul civilizației sârbești, a întreprins o serie de acțiuni printre care: Priștina capitala regiunii Kosovo a fost pusă sub controlul armatei, în regiune a fost proclamată starea de necesitate, interzicerea accesului ziariștilor străini în provincie, universitățile și școlile au fost închise, iar comunicațiile telefonice au fost întrerupte.

“Rădăcinile situației din Kosovo trebuie căutate în vârtejul de naționalism care a dus mai apoi la ridicarea lui Miloșevic. Începând din 1990, organizațiile internaționale devin conștiente la scară largă de situația care se pregătește în Kosovo. Conflictul din Kosovo putea fi ghicit ca una dintre consecințele logice ale separării Iugoslaviei”.

Comunitatea internațională și-a exprimat îngrijorarea față de acțiunile sârbe în provincia Kosovo, iar la summit-ul U.E. – S.U.A din decembrie 1997 au condamnat efectiv metodele sârbe în regiune și s-au angajat să sprijine drepturile omului în regiune. Au urmat o serie de negocieri ale trimisului special al S.U.A. Richard Gelbad cu Slobodan Miloșevici, prin care se ofereau o serie de concesii Iugoslaviei printre care: dreptul de aterizare pentru compania aeriană națională și permiterea unei intensificări diplomatice pe teritoriul S.U.A..

La jumătatea anului 1998, administrațiile britanică și americană au început demersurile în declanșarea unei ofensive diplomatice susținute pentru obținerea unui acord între aliații N.A.T.O. cu privire la folosirea forței în Iugoslavia, lucru care dealtfel s-a și întâmplat la 23 martie 1999, când Javier Solana, secretarul general al NATO, a emis ordinul de lansare a operațiunilor aeriene, iar la 24 martie se declanșa: Operațiunea Forța Aliată, chiar dacă nu s-a avut o bază juridică, au fost invocate diverse rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU, care avertizau asupra degradării situației din această provincie.

“Oricât de reale ar fi fost argumentele politice și morale invocate ca bază a intervenției NATO în Kosovo unele dileme rămân. Într-adevăr, Carta ONU prevede că orice intervenție militară împotriva unui stat suveran trebuie să aibă la bază o hotărâre expresă a Consiliului de Securitate al ONU”.

Scopul acestei operațiuni a fost acela de încetare imediată a violențelor și a actelor de represiune, retragerea din Kosovo a armatei sârbe, accesul neângrădit al organizațiilor de ajutor umanitar pentru refugiații și deportații din Kosovo și nu în ultimul rând stabilirea staționării în provincia Kosovo a unei forțe militare internaționale.

La 10 iunie 1999, după fix 78 de zile, bombardamentele asupra R.F. Iugoslavia au încetat deoarece aceasta începuse retragerea totală a forțelor militare din Kosovo, în urma semnării Acordului Tehnico-Militar de aceasta cu NATO.

Acest război a fost mai degrabă o campanie de bombardament, a amenințat chiar viitorul Alianței NATO și a constituit o noutate faptul că după 50 de ani, puterile europene au atacat o altă putere europeană.

“Intervenția din Kosovo a survenit într-un moment în care marile puteri ale lumii erau într-un proces de revedere a strategiilor de securitate, erau preocupate de perfecționarea activității ONU și a sistemului internațional de securitate”.

Situația creată de Serbia în această provincie era alarmantă, Kosovo reprezenta un focar periculos pentru stabilitatea și securitatea în Balcani, dar și în Europa.

NATO a intervenit în Kosovo pentru oprirea catastrofei umanitare provocate de sârbi, reușind să-și impună voința prin forță, dar și pentru a reinstaura pacea și stabilitatea în această regiune care se întinde lângă granițele sale. Totodată N.A.T.O. a ajutat o populație de 1.000.000 de albanezi refugiați, care s-au reântors la căminele lor, dar nu a reușit să ajute la împiedicarea exodului sârbilor și al celorlalte comunități.

Provincia Kosovo cu o întindere geografică de 10.800 km² și o populație de circa 2 milioane de locuitori dintre care 88% albanezi, 7% sârbi, 3% bosniaci și musulmani, 2% romi, 1% turci, fiind una dintre cele mai sărace regiuni ale Europei, a constituit scena uneia din cele mai importante crize de refugiați din lume. Încercarea lui Slobodan Miloșevici de a-i deporta, expulza pe etnicii albanezi în afara Kosovo a fost unul dintre cele mai cinice acțiuni întreprinse în Europa după acțiunile întreprinse de Germania hitleristă.

După retragerea forțelor armate sârbești din Kosovo, sub termenii angajamentului Kumanovo și a Rezoluției nr. 1244 a Consiliului de securitate al ONU din 10 iunie 1999, în provincie au fost înregistrate importante progrese privind: desființarea formațiunilor de luptă, predarea armamentului, stabilizarea și pacificarea zonei, reîntoarcerea refugiaților albanezi și lupta împotriva forțelor extremiste existente cu ajutorul Kosovo Force (KFOR), organizație condusă de către NATO și răspundea în fața UNMIK-Misiunea ONU de Administrare Interimară.

Misiunea UNMIK, avea autoritatea deplină asupra teritoriului și a populației, lucrând îndeaproape cu liderii și cu populația provinciei, desfășurând o serie de servicii și activități administrative, având misiunea de promovare a drepturilor omului și de construire a unor instituții democratice.

În anul 2006, a fost stabilită de către UE o echipă de planificare (Misiunea EUPT) care să preia de la UNMIK, anumite sarcini din responsabilitatea acesteia.

Astfel, prezența U.E. în Kosovo a fost planificată să se realizeze în trei părți, trei piloni. Un prim pilon este asigurat de dimensiunea de politică și apărare comună, care să se realizeze cu sprijinul autorităților în domeniul supremației legii, un al doilea pilon fiind dedicat aspectelor politicii și ultimul pilon dedicat aspectelor economice, financiare asistând la o dezvoltare pe termen lung, respectiv la o apropiere de standardele UE.

3.3.2. Impactul declarării și recunoașterii independenței provinciei Kosovo asupra securității în Sud-Estul Europei.

Pe măsură ce populația albaneză și-a consolidat pozițiile în structurile politice și administrative ale provinciei, politicienii au intensificat cererile privind definitivarea statutului provinciei, independența și crearea unui nou stat în Balcani. La 27 mai 1995 s-a luat hotărârea de către Consiliul de Securitate al ONU privind lansarea procesului de supraveghere completă în vederea implementării în provincie a Planului realizării standardelor aprobat la 31 martie 2004, plan care prevedea: stabilitatea zonei, funcționarea instituțiilor democratice, situația minorităților, consolidarea securității provinciei, lupta împotriva extremismului, refacerea obiectelor cultural-religioase.

Comunitatea internațională pe măsura continuării incidentelor dintre sârbi și albanezi, a căutat să oprească acest conflict pașnic prin chemarea la negocieri a reprezentanților Belgradului și ai Priștinei, fiecare având propria platformă privind viitorul statut al provinciei.

La 17 februarie 2008, provincia Kosovo și-a declarat independența față de Serbia, fiind recunoscută de 71 din 192 de state membre ONU.

“UE se orientează spre un acord pentru desfășurarea a circa 1.600 de membri ai poliției și personal juridic pentru supervizarea situației din Kosovo, dar unele state din organizație au încă ezitări privitoare la recunoașterea independenței, fără o rezoluție ONU”.

Statele membre ale UE reunite la Bruxelles, la o zi de la proclamarea independenței provinciei Kosovo în cadrul Consiliului Afacerilor Generale și Relațiilor Externe, au fost și sunt divizate în problema recunoașterii independenței provinciei Kosovo, nereușindu-se adoptarea unei poziții unitare. România, Grecia, Cipru, Spania și Slovacia s-au opus cu fermitate încă de la început în privința recunoașterii independenței, astfel încât să un precedent kosovar în interiorul granițelor lor, fiecare stat confruntându-se cu probleme etnice.

“Orice soluție care poate implica schimbarea componentei teritoriale a unui stat nu poate fi luată decât printr-un larg consensal părților implicate. Singura cale pentru a ajunge la o pace de durată în Balcani, implicit în provincia Kosovo, și la o conviețuire a religiilor islamică și creștină în această regiune este dialogul”.

Declararea independenței Kosovo și recunoașterea acesteia de o parte semnificativă a statelor membre ale UE a fost un aspect important care a pus amprenta în mod semnificativ asupra securității în Sud-Estul Europei, fiind o speranță pentru diferitele comunități, regiuni în declararea autonomiei, independenței.

La reuniunea Procesului de Cooperare în Sud-Estul Europei care s-a desfășurat la Pomorie, pe litoralul bulgăresc al Mării Negre în anul 2008, problema Kosovo a împărțit statele membre, prim-ministrul bulgar în calitate de organizator a subliniat faptul că nu trebuie pus un semn de egalitate între cazul unic al Kosovo și cel din Transnistria sau alte conflicte din zonă.

Consecințele declarării independenței provinciei Kosovo nu au întârziat să apară, rezumându-le astfel:

în România, unde unii lideri maghiari au declarat că acest fapt trebuie să reprezinte un precedent pentru obținerea autonomiei Ținutului Secuiesc, subliniindu-se faptul că nu se militează pentru ruperea acestei regiuni de România, ci acordarea de drepturi secuilor la autodeterminare;

în Georgia, regiunile separatiste Abhazia și Osetia de Sud au privit și ele cu un oarecare interes acest lucru, dar scopul lor nu este de o reală independență ci alipirea la Rusia;

în Spania, regiunea semiautonomă Țara Bascilor, din nordul țării consideră precedentul Kosovo un prim pas în declararea independenței, lucru pe care îl cere de peste 40 de ani prin intermediul organizației separatiste ETA, organizație care a renunțat la violență acum 5 ani. În acești 40 de ani de violență s-au comis multe atentante organizate de către ETA care s-au soldat cu aproximativ 800 de morți, în drumul spre declararea independenței, chiar Parlamentul Basc aprobând un proiect de lege care prevedea organizarea unui referendum, lucru cu care guvernul de la Madrid nu a fost de acord blocând acest demers. O altă regiune din Spania, Catalonia, poate cea mai bogată regiune, beneficiează în prezent de un nivel ridicat de autonomie politică și culturală, având propriul parlament regional. Cetățenii regiunii, catalanii vor propriul stat, afirmând că Spania profită de bogățiile Cataloniei, iar demersurile lor s-au concretizat în organizarea unui referendum în luna noiembrie a anului trecut, referendum declarat neconstituțional de către Curtea Constituțională a Spaniei;

în spațiul etnicilor kurzi, care vor un Kurdistan mare și independent, precedentul Kosovo le-a dat o nouă speranță, cu atât mai mult când în prezent au loc confruntările cu gruparea teroristă ISIS, unde kurzii au cea mai mare șansă de a câștiga mai multă autonomie în nordul Irakului. Poporul kurd trece printr-o puternică suferință de la destrămarea Imperiului Otoman, ei fiind divizați și reprimați în țări ca: Turcia, Siria și Irak. Dealtfel kurzii sunt cea mai mare națune care nu au un stat al lor.

Recunoașterea internațională a republicilor nou create din spațiul fost iugoslav, după unii observatori au considerat că acest lucru a reprezentat un act pripit, care a favorizat evoluția spre violență, dar toate acestea nu explică însă decât o parte a cauzelor care au dus la acest război.

Au existat foarte multe cercetări, examinări și explicații diferite privind războiul sau motivele pe care le-au avut cei care l-au inițiat, dar niciuna dintre ele nu a fost unanim acceptată. În opinia lor poate naționalismul a fost cel care a constituit scânteia aprinderii acestor conflicte dramatice.

3.3.3. Misiunea EULEX din Kosovo

S-a accentuat ideea de către oficialii europeni ca misiunile internaționale să aibă mandat internațional din partea Consiliului de Securitate al ONU dar, în cazul Kosovo o nouă rezoluție ar fi fost imposibil de adoptat, datorită refuzului unor state care nu recunoșteau independența provinciei. Continuarea misiunii KFOR în Kosovo și constituirea unei noi misiuni civile în baza Rezoluției nr. 1244, a fost declarată ilegală de către Rusia care nu a dorit un amestec al NATO și al UE în provincie și implicit în Serbia.

“Proiectul Uniunii Europene de a trimite o importantă misiune de polițiști și juriști în Kosovo este ilegală fără un acord al Consiliului de Securitate al ONU”.

La 16 februarie 2008 a fost aprobată Misiunea EULEX în Kosovo, compusă din 1800-2000 de funcționari, printre care polițiști, judecători, lucrători vamali, procurori și executori judecătorești.

Scopul misiunii EULEX a fost acela de a sprijini autoritățile din Kosovo în construirea unui stat de drept prin lupta împotriva corupției, a traficului de arme și carne vie, a crimei organizate și înlocuirea treptată a forței NATO în Kosovo, dar nu în ultimul rând ea reprezintă un test pentru UE privind noua sa politică externă, fiind de departe cea mai importantă misiune civilă a Uniunii Europene.

“Dacă provincia se va dovedi a fi o altă Bosnie, UE va avea nevoie de ani buni pentru a-și reface imaginea”.

În Kosovo, UE trebuie să depună eforturi susținute pentru stoparea crimei organizate, să-i învețe pe kosovari cum să se administreze și nu în ultimul rând să nu le creeze impresia kosovarilor că sunt o putere asupritoare, colonială. Odată cu demararea Misiunii EULEX în Kosovo, UE a demonstrat comunității internaționale că este pregătită să joace un rol important în Balcani și să sprijine Kosovo în dezvoltarea sa către un stat de drept.

Consiliul pentru Afaceri Generale și Relații Externe a avut sarcina de a stabili modalitățile de desfășurare a misiunii, respectiv momentul lansării ei, în colaborare cu autoritățile din Kosovo și ONU.

Documentele care au stat la baza deciziei privind viitoarea misiune EULEX din Kosovo, denumită Acțiunea Comună 2008/124/PESC a Consiliului din 4 februarie 2008 au fost: Tratatul privind UE, Rezoluțiile 1244, 1674 a Consiliului de Securitate al ONU, Acțiunea comună 2006/304/PESC din 10.04.2006 privind instituirea unei echipe de planificare a UE și Conceptul pentru gestionarea crizei aprobat la 11.12.2006.

Mandatul EULEX Kosovo a fost acela de a sprijini, îndruma, consilia și monitoriza instituțiile din Kosovo în dezvoltarea, consolidarea unui sistem judiciar, polițienesc multietnic independent și a unui sistem vamal, asigurându-se că aceste instituții aderă la cele mai bune practici europene, la standarde internaționale.

Atribuțiile misiunii EULEX Kosovo:

monitorizarea, îndrumarea și consilierea instituțiilor din Kosovo, în domeniile care au legătură cu supremația legii;

asigurarea menținerii și promovării supremației legii, a securității și ordinii publice prin revocarea, anularea unor decizii operaționale luate de către autoritățile de la Priștina;

sprijinirea serviciilor care au ca principal obiectiv sprijinirea supremației legii în Kosovo, asigurându-se că aceste servicii sunt libere de orice intervenție politică;

monitorizarea modului în care anumite cazuri de crime de război, terorism, corupție, infracțiuni financiare sunt investigate și a modului în care sunt supuse urmăririi penale și dacă sunt judecate corect;

veghează ca activitățile sale să respecte standardele internaționale în privința egalității între sexe și a drepturilor omului.

Structura EULEX KOSOVO, prin componentele sale, este în linii mari una care a ajutat la pregătirea, îndrumarea, consilierea și monitorizarea instituțiilor din Kosovo pentru dezvoltarea și consolidarea unui stat de drept pe cât posibil în această provincie. Astfel avem Carierul general al misiunii la Pristina, birouri regionale și locale pe tot cuprinsul provinciei, element de sprijin la Bruxelles, componenta de poliție – funcționează pe cât posibil în sediile de poliție din Kosovo, inclusiv în cele de trecere a frontierei, componenta de justiție în sediile ministerelor competente, ale organelor din sistemul judiciar, iar componenta vamală în sediile Serviciului vamal din Kosovo.

Atribuțiile personalului misiunii:

Comandantul operației civile (Directorul Capacității civile de planificare și conducere – CPCC), are controlul operațional OPCON asupra personalului, a echipelor detașate în misiune și asigură punerea în aplicare corespunzător și eficient a deciziilor Consiliului și a Comitetului politic și de securitate – COPS. Totodată, el emite instrucțiuni de nivel strategic către șeful misiunii, acordându-i consultanță și asistență tehnică.

Șeful misiunii, exercită C2 (comanda și controlul) asupra misiunii EULEX Kosovo, răspunde de securitatea operației, asigură respectarea cerințelor minime de securitate aplicabile operației în cauză, emite instrucțiuni pentru întregul personal, chiar și pentru elementul de susținere de la Bruxelles, asigură o cooperare, coordonare strânsă a EULEX cu autoritățiile competente din Kosovo, cu NATO, OSCE. Totodată el numește ofițeri regionali de securitate pentru sediile regionale și locale ale misiunii, fiind responsabil în totalitate privind execuția bugetară, putând încheia acorduri de natură tehnică privind furnizarea de echipamente, servicii, spații pentru EULEX.

Regimul economico-financiar respectă cerințele operaționale specifice misiunii EULEX din Kosovo și este corelat cu efectivele de personal detașat în Kosovo.

“Bugetul de referință destinat acoperirii cheltuielilor pentru o perioadă de șaisprezece luni, începând de la data aprobării OPLAN, este de 205.000.000 EUR”.

Misiunea EULEX din Kosovo are un lanț de comandă în general, specific operațiunilor de gestionare a crizelor. Comitetul Politic și de Securitate, exercită controlul politic și conducerea misiunii EULEX Kosovo sub autoritatea Consiliului. Totodată, Consiliul autorizează Comitetul Politic și de Securitate (COPS) competențe în modificarea lanțului de comandă și a OPLAN.

Anul trecut Uniunea Europeană a prelungit mandatul Misiunii de poliție și justiție EULEX din Kosovo până în anul 2016, în vederea consolidării securității, a aplicării acordurilor încheiate între Priștina și Belgrad și de a accelera transferul atribuțiilor instituțiilor locale în domeniul justiției.

3.3.4. Necesitatea elaborării unei noi strategii de securitate în provincia Kosovo

În elaborarea unei noi strategii de securitate trebuie să ținem seama de principalele riscuri și amenințări din această provincie și nu în ultimul rând de deficitul de securitate.

Lipsa unei Exit-Strategy, o strategie de ieșire din criza de rezolvare a unei situații care să aibă efecte pe termen scurt, mediu și lung previzibile și benefice pentru toate părțiile implicate în conflict, a apărut din îmbinarea mai multor politici și nefinalizarea niciuneia.

În Kosovo am identificat următoarele riscuri și amenințări de securitate:

Riscuri/amenințări legate de caracteristicile populației:

diferențe etnice;

nivelul de educație și rata șomajului (peste 8% analfabeți);

diviziunea lingvistică (albaneza – cu două dialecte și sârba, două limbi oficiale);

diviziunea religioasă (ortodoxă și islamică – majoritatea conflictelor din zilele noastre sunt din această pricină a diviziuni religioase);

Riscuri/amenințări legate de conflicte ca state vecine;

Riscuri/amenințări legate de situația economică:

dependența energetică de Serbia;

lipsa resurselor naturale (cu toate că sunt pe locul II în Europa, VI în lume la producția de lignit);

unul dintre cele mai sărace state ale Europei – un om sărac poate fii ușor manipulat;

Riscuri/amenințări legate de activitatea organizațiilor extremiste (organizațiile islamice au un caracter extremist, de aceea pot fii considerate un risc);

Riscuri/amenințări legate de activitatea de crimă organizată:

legătura crimă organizată – sistem politic (există rețele foarte bine organizate de prostituție contrabandă cu droguri în special heroină și folosesc în acțiunile lor chiar sprijinul politic);

contrabandă (evaziune fiscală foarte mare – deaceea iată un motiv pentru situația economică precară a Kosovo, lipsa banilor la buget).

Conflictul din Kosovo a implicat, mai multe organizații internaționale, în pofida faptului că Belgradul susține în continuare că aceasta este o afacere internă, nu poate fi ignorat potențialul de extindere a crizei în zonă.

În abordarea crizei trebuie observată care ar putea fi intenția pe termen lung a albanezilor din Kosovo, cu toate că se poate gândi la unirea Kosovo cu Albania după declararea independenței față de Iugoslavia. Această posibilitate este destul de greu de prevăzut pe termen scurt, deoarece Albania având o condiție economică precară, este greu de crezut că ar putea constitui o atracție pentru populația din Kosovo.

În analiza deficitului de securitate din provincia Kosovo trebuie să avem în vedere ca aspect principal diferența de concept între securitatea umană și securitatea națională.

Idea de securitate umană a fost promovată în Raportul dezvoltării umane din 1994 al

Programului de Dezvoltare al ONU, identificându-se șapte domenii ce se încadrează în conceptul de securitate umană: securitatea economică, alimentară, a sanătății, mediului, cea personală și securitatea politică.

Pentru o evaluare corectă a situației din Kosovo este mai ușor să vedem problema prin prisma securității umane și mai puțin din perspectiva securității naționale. Republica Kosovo până la consolidarea unui stat de drept, instaurarea democrației, are încă un drum lung de parcurs.

Prin urmare nu putem vorbi de o politică națională de securitate coerentă în Republica Kosovo aceasta oscilând între dependența energetică față de Serbia și integrarea politică în Albania. Coerența provinciei sau Republicii Kosovo (avem în vedere că unele state din regiune ca România nu au recunoscut încă Kosovo ca stat) este menținută prin ajutorul organizațiilor internaționale cum ar fi: OSCE, NATO și UE.

Luând în considerare acest factor al instabilității statale a provinciei Kosovo și posibilitatea izbucnirii unui conflict pe baza unei situații revizioniste a Serbiei sau a unui conflict pe baza interetnică sau religioasă care poate escalada e mai ușor de analizat deficitul de securitate din perspectiva securității umane (beneficiarii tuturor politicilor fie ele naționale sau internaționale sau organizaționale fiind în final indivizii).

Sesizarea deficitului de securitate se poate face pe baza prezenței riscului într-unul din domeniile de securitate mai sus amintite. Riscul este considerat în literatura de specialitate ca diferența dintre amenințare și capabilități. Astfel acolo unde amenințarea există și capabilitățile nu sunt suficiente, riscul crește și deficitul de securitate se amplifică. Pe baza evaluărilor făcute în capitolul precedent putem concluziona că deficitul de securitate se menține la nivelul tuturor componentelor de securitate umană.

Problema centrală în abordarea situației din Kosovo provine chiar din natura conflictului și a tipului de management aplicat, aceasta fiind tratată ca o criză periferică fiind astfel un management al crizei arbitrat. Așadar în gestionarea crizei sunt implicați mai mulți actori (organizații internaționale și organizații internaționale nonguvernamentale).

Cauzele deficitului de securitate existent poate fi găsit astfel în prima fază în lipsa unei viziuni pe termen lung a situației și lipsa unui așa numit Exit-Strategy adică un obiectiv care să definească situația dorită pentru o anumită regiune sau rezolvarea unei anumite crize și gestionarea situației postconflict.

Așa cum a fost definită strategia ONU, OSCE, NATO, a fost mai mult una reactivă și de îngrădire a conflictului pe termen scurt. Aceasta nu a luat în calcul suveranitatea Iugoslaviei, problema identității socio-culturale a populației de etnie sârbă cu teritoriul, multipolaritatea conflictului, lipsa unor structuri statale adecvate care să preia conducerea în vidul creat de dizolvarea federatiei. Ca urmare a strategiei aplicate s-a ajuns la secesionism și la disoluția Federației Iugoslave în urma acestora apărând noi formațiuni statale (Bosnia-Herțegovina, Kosovo, Croația, Macedonia) cu un succes statal mai mare sau mai mic.

Analizând strict politic Kosovo putem spune că deși și-a declarat independența ca stat la 17 februarie 2008 și a fost recunoscut de aproape jumătate din statele membre ale Organizației Națiunilor Unite, nu a reușit încă să se delimiteze ca stat având probleme în consolidarea unui stat de drept bazat pe reprezentare egală și nediscriminatorie a tuturor cetățenilor și crearea de bunuri și servicii naționale pentru întreaga populație (securitate, justiție, protecție socială e.t.c) efortul fiind lăsat pe seama organizațiilor internaționale și pentru etnia sârbă în seama Serbiei.

Securitatea militară și personală a fost asigurată de aproximativ 5000 de militari din trupele KFOR. Acestea au avut ca obiectiv crearea și antrenarea Kosovo Security Force (KSF). S-au făcut și se fac progrese în continuare și în domeniul justitiei cu ajutorul E.U.L.E.X, misiune a Uniunii Europene ce are ca misiune sprijinul autorităților din Kosovo în construirea unui stat de drept, lupta anticorupție, împotriva traficului de arme, carne vie și a crimei organizate.

Dacă în domeniul politic și al securității personale, al justiției se remarcă progrese datorită prezenței organizatiilor internaționale, în alte domenii cum ar fi cel economic și al protecției sociale, securitatea sănătății și a mediului, deficitul este mai mare și din ce în ce mai greu de acoperit de ajutoarele internaționale. Întrebarea pe care ne-o punem este dacă deficitul în toate domeniile securității va putea fi acoperit în lipsa organizațiilor internaționale. Raspunsul la această întrebare poate fi găsit în prelungirea misiunilor organizațiilor internaționale în această zonă.

O primă fază a fost abordarea aproape unilaterală cu implicarea masivă a S.U.A în rezolvarea conflictului prin intermediul N.A.T.O, pe fondul unei crize umanitare de proporții. Datorită pericolului de a-și pierde legitimitatea, a fost nevoită să împartă responsabilitatea gestionarii situației postconflict cu alte țări în special din cadrul Uniunii Europene. Uniunea Europeană implicându-se datorită necesității de a-și defini o politică de securitate proprie în cadrul acestei alianțe.

Prin urmare dacă la începutul crizei angajarea militară și financiară a S.U.A era mai mare, o dată cu transferul responsabilității gestionarii situației din Kosovo către partenerii europeni s-a putut constata o descreștere a aportului militar și financiar, și implicit a rezultatelor obținute.

O soluție la problema separării statelor din cadrul Federației Iugoslavia a fost reântregirea acestora, prin integrarea pe viitor ca membrii în Uniunea Europeană. Dilema a apărut pe fondul oboselii extinderii Uniunii Europene pe de o parte, și a lipsei consolidării unui stat de drept în fostele republici iugoslave, care să fie compatibil cu normele europene. Ne putem cu ușurință imagina ce ar însemna un conflict cu nuanțe etnice dus în spațiul de libera circulație a Uniunii Europene sau evoluția necontrolată a unor elemente de crimă organizată. Prin urmare în lipsa unei viziuni exacte asupra soluției, S.U.A a lăsat rezolvarea situației pe seama UE considerând că datorită proximității regionale este domeniul acesteia de responsabilitate.

La 19 ianuarie 2012, Comisia Europeană a lansat un dialog cu Kosovo referitor la liberalizarea regimului de vize, iar la 14 iunie 2012, a prezentat guvernului din Kosovo o foaie de parcurs pentru un regim de călătorii fără viză. Kosovo a pus deja în aplicare o serie de reforme importante în 2010 și 2011, în special în domeniul readmisiei și reintegrării, ceea ce a permis Comisiei să lanseze acest dialog în 2012.

Foaia de parcurs privind liberalizarea vizelor identifică legislația și toate celelalte măsuri pe care Kosovo trebuia să le adopte și să le pună în aplicare, precum și cerințele pe care trebuia să le îndeplinească pe termen scurt pentru a realiza progrese în vederea liberalizării vizelor. Cu toate că s-au implementat o mare parte din aceste măsuri, în anul 2015 provincia Kosovo nu beneficiază de o liberalizare a regimului de vize.

În elaborarea unei strategii de securitate trebuie avute în vedere următoarele principii:

realismul premiselor (se pleacă întodeuna de la ceea ce este, nu ce a fost/ce se dorește a fii);

fixarea în timp a obiectivelor (ce se dorește și până când);

adecvarea mijloacelor (mijlocul potrivit la locul potrivit și la momentul potrivit);

întrepătrunderea efectelor (acțiunea într-un domeniu va genera efecte și în celelalte);

finalitatea și punctele esențiale (între ce limite se poate întinde strategia și care sunt punctele ei esențiale);

autosustenabilitate.

Prin urmare în Republica Kosovo o strategie, trebuie să aibă în vedere consolidarea unui stat de drept, compatibil cu normele europene, cu trecerea costurilor de securitate umane și finanicare, de la instituțiile internaționale către instituțiile naționale cu responsabilități similare.

Aceste instituții de poliție și justiție, trebuie să fie capabile să pună în aplicare politici de dezarmare și de control al armelor, să urmarească penal și să condamne discriminarile, abuzurile, crima organizată și traficul de ființe umane.

Totodată pot spune că s-a creat cadrul juridic și instituțional de combatere a traficului de droguri și de precursori ai drogurilor. Cu toate acestea, resursele de care dispune Kosovo pentru a-și pune în aplicare politica antidrog sunt insuficiente și nu există o abordare bazată pe informații. Eforturile depuse de Kosovo pentru a întrerupe traficul de heroină din Afganistan către piețele UE cu trecere prin Turcia și traficul de cocaină din America Latină către UE cu trecere prin Muntenegru și Albania sunt în continuare insuficiente. Kosovo se confruntă în continuare cu dificultăți în reducerea cultivării canabisului și a traficului de canabis către UE. Numărul de capturi de droguri a crescut în 2012, dar rămâne modest, iar urmărirea judiciară a investigațiilor rămâne inadecvată.

Cadrul juridic și instituțional de luptă împotriva traficului de persoane este în curs de definire. Kosovo rămâne un loc de origine și de tranzit pentru victimele traficului de persoane. Continuă tendința traficului de femei către UE în scopul exploatării sexuale. Traficul de copii în scopul cerșetoriei și facilitarea migrației neregulamentare, utilizându-se adesea documente false sau falsificate, rămân motive serioase de îngrijorare. Noul Cod penal conține dispoziții privind traficul de persoane și traficul de migranți și înăsprește sancțiunile pentru traficul de copii.

În 2012, poliția a lansat o serie de cercetări penale privind traficul de persoane, însă urmărirea penală a acestor infracțiuni și condamnările rămân la un nivel scăzut. Deși s-a planificat în programul legislativ, guvernul nu a adoptat încă o lege privind traficul de persoane. Există deja o strategie și un plan de acțiune împotriva traficului de persoane. Cu toate acestea, Kosovo ar trebui să își îmbunătățească substanțial eforturile de combatere a traficului de persoane și a facilitării migrației neregulamentare, inclusiv prin elaborarea unei noi legi privind traficul de persoane.

Traficul cu arme de calibru mic și armament ușor continuă să afecteze Kosovo. Codul penal conține dispoziții privind traficul cu arme, iar Kosovo are o strategie și un plan de acțiune împotriva traficului de arme. Terorismul provenind din Kosovo reprezintă o amenințare mai mică pentru Kosovo și pentru UE în comparație cu criminalitatea organizată și corupția. Kosovo are o strategie și un plan de acțiune pentru combaterea terorismului și asigurarea securității interne. Aceste strategii ar trebui să fie pe deplin puse în aplicare.

Legea privind prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului instituie Unitatea de informații financiare (UIF) ca instituție independentă care furnizează organelor de anchetă informații financiare în domeniul spălării banilor și al finanțării terorismului. Responsabilitățile Centrului de informații financiare condus de EULEX au fost recent transferate către UIF din Kosovo. În 2012, s-a îmbunătățit cooperarea UIF cu băncile, raportându-se un număr din ce în ce mai mare de tranzacții în numerar. Cu ajutorul UE și al Consiliului Europei, guvernul a elaborat, de asemenea, modificări ale acestei legi pentru a aborda preocupările exprimate în patru domenii: evaluarea riscurilor la nivel național, cadrul de incriminare, sancțiunile pentru nerespectarea legii și cooperarea internațională.

Pentru susținerea unui sistem de securitate și justiție eficient, trebuie avută în vedere creșterea economică și descreșterea somajului în rândul tineretului, prin politici coerente de atragere a investitorilor împreună cu fonduri de preaderare europene. Aceste fonduri de preaderare pot viza și domenii sociale (sănătate, alimentație, educație) și de mediu urmărind dezvoltarea acestor sectoare a companiilor și infrastructuri necesare.

În domeniul politic se pot organiza întâlnirii și acorduri cu baza în acțiunile diplomației preventive în care se pot susține obiective, cum ar fi: libera circulație între fostele state iugoslave și conservarea patrimoniului cultural sârbesc (biserici ortodoxe). Deasemena la nivelul autorităților centrale legislative și guvernamentale, trebuie asigurată o ditribuție corespunzatoare a minorităților etnice după un model asemănător celui din Bosnia-Herțegovina.

Se pot construi centre culturale comune, școli și universități cu predare în ambele limbi: sârbă și albaneză, în vederea revendicării unui patrimoniu cultural comun.

CONCLUZII

Lucrarea și-a propus, dorit încă de la început, să prezinte unele aspecte importante legate de trecerea Uniunii Europene, de la o organizație politico-economică la o organizație internațională eficientă în managementul crizelor, utilizând atât forța militară, cât și componenta civilă, îndeplinind misiuni de menținere a păcii și de luptă contra terorismului.

La peste 60 de ani de la înființarea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului, primul pas în construcția europeană, Uniunea Europeană, se dovedește a fi un model de integrare economică și politică interstatală, este o forță unică, ce acționează la nivel global pentru a promova stabilitatea și securitatea, ducând o politică externă și de securitate comună eficace, dezvoltându-și capacitățile de apărare, reușind să mențină în mod adecvat o bună securitate a spațiului european și să țină sub control pacea în Europa.

Semnarea și adoptarea Tratatului de la Lisabona a oferit un rol foarte important Uniunii Europene, de a deveni o organizație internațională eficientă în managementul crizelor. Uniunea Europeană, prin PESA, poate oferi un sprijin politic și financiar substanțial pentru operațiile militare și cele non-militare. Ea fiind bine pregatită în desfășurarea operațiilor militare și civile de scurtă durată în managementul crizelor.

Lucrarea a pus în evidență faptul că organizația, încă de la înființare a dus o politică de rezolvare pașnică a diferendelor regionale, practic a asigurat pacea pe acest continent, care în trecut a fost măcinat de numeroase conflicte și războaie.

Așa cum reiese și din prezentul studiu, crearea unei Europe Unite este unul dintre cele mai revoluționare evenimente ale epocii noastre, este visul unor întregi generații. Astfel, odată cu creearea Comunității Europene s-au împlinit visurile și aspirațiile diverselor personalități, oamenilor politici care au militat pentru unificarea europeană și nu în ultimul rând, visul locuitorilor continentului european de a trăi în pace și armonie, chiar dacă acest lucru a suscitat numeroase opinii și discuții aprinse în rândul politicienilor vremii.

După sfârșitul Războiului Rece, spațiul european a intrat într-o perioadă de tranziție profundă, cu foarte multe transformări, către o nouă arhitectură de securitate generată de mutațiile intervenite în raportul de putere și în foarte mare măsură de schimbările survenite la granița U.E., conflictele etnice apărute ca urmare a dezmembrării Iugoslaviei.

Extinderea Uniunii Europene înainte de criza economică mondială, a adus o contribuție însemnată la pacea și securitatea în Balcani, butoiul cu pulbere al Europei, influențând în mod decisiv crearea unei noi arhitecturi de securitate europene, o regândire a structurilor instituțiilor comunitare și a rolului organizației în domeniul PESC/PESA.

Această extindere a UE, era absolut necesară pentru stabilitatea pe termen lung a regiunii și implicit a continentului european, în condițiile în care se evidențiau un set important de amenințări ca: terorismul, fundamentalismul religios și politic, crima organizată, schimbarea climatică și securitatea energetică, care antrenau o competiție pentru resurse și o migrație majoră a populației. Totodată, extinderea UE dacă nu se înfăptuia înainte de izbucnirea crizei economice mondiale, nu mai putea fi concretizată deoarece puteau fi invocate diverse motive din partea statelor occidentale.

Realizarea acestei lucrări este rodul unor studii, consultări și documentări aprofundate, prin analiza publicațiilor, a operelor și studiilor online. Scopul primordial, a fost de a reliefa rolul deosebit de important al Uniunii Europene în soluționarea pașnică a diferendelor regionale, prin extinderea sa fără precedent și a misiunilor desfășurate.

În Europa, la granițele sale, Uniunea Europeană a desfășurat și desfășoară misiuni cum ar fi: EUROFOR CONCORDIA – în Macedonia, EUFOR ALTHEA – în Bosnia-Herțegovina, EULEX – în Kosovo (cea mai mare misiune PESA civilă de până acum), dar și implicarea în conflictul din Ucraina prin impunerea unor sancțiuni economice drastice Federației Ruse.

Prin implicarea Uniunii Europene în conflictele regionale s-a justificat faptul că această organizație a devenit a devenit un actor important în sfera securității europene și că este pe un drum bun în realizarea unor instrumente și mecanisme viabile, care să răspundă unor eventuale conflicte apărute la granițele sale. La începutul conflictelor apărute în regiunea balcanică, s-a implicat lent, dar a avut de învățat din greșeli și s-a perfecționat în rezolvarea noilor diferende, conflicte apărute, prin sporirea rolului militar, chiar dacă NATO rămâne pilonul de bază al securității și apărării în Europa.

Ea a reușit în linii mari să mențină în mod adecvat o bună securitate a spațiului european și implicit a spațiului balcanic, un spațiu sensibil, dar și important din punct de vedere strategic, normalizând îndeosebi relațiile dintre etnicii spațiului fost-iugoslav.

Astăzi și mai ales în această perioadă de frământări care au loc granița țării noastre, și implicit la granița Uniunii Europene, societatea europeană este interesată ca instituțiile europene să rezolve pe cale pașnică diferendele dintre Federația Rusă și Ucraina. Ucraina fiind un stat interesat de valorile europene, exprimându-și dorința de aderare la această organizație.

Mai mult, lucrarea de față este realizată nu numai prin faptul că autorul este parte a unei organizații militare, ci și un specialist în devenire, în domeniul securității și apărării punând un deosebit accent pe capacitatea Uniunii Europene de a promova stabilitatea și securitatea, dezvoltându-și capacitățile de apărare și reușind să mențină în mod adecvat o bună securitate a spațiului european.

În urma studiului întreprins, pot afirma că, până în prezent s-au instituit anumite reforme, cu scopul eficientizării fiecărei instituții europene în parte și alinierea instituțiilor naționale cu sistemul instituțional al Uniunii Europene. Obiectivele propuse de către țările membre ale Uniunii Europene au fost în mare parte atinse, dar mai este mult de lucru, în vederea îndeplinirii visului unionist, de federalizare, creearea Statelor Unite ale Europei.

Este nevoie de mult mai multă implicare, în primul și primul rând la renunțarea ideii de stat național, al țărilor membre ale Uniunii Europene, alegerea unui președinte care să reprezinte interesele statelor membre în relația cu celelalte state ale globului.

Uniunea Europeană trebuie să promoveze un concept de securitate umană, încurajând diversitatea globală și pledând în favoarea parteneriatelor partajate între cetățenii lumii. Ea a ocupat și ocupă în același timp, un loc central în eforturile de stabilizare în Orientul Mijlociu, prin cooperarea cu Israelul și cu Autoritatea Palestiniană, cu Liga Arabă și cu alți parteneri regionali.

BIBLIOGRAFIE

Anexa nr. 1

ETAPELE EXTINDERII UNIUNII EUROPENE

Anexa nr. 2

IUGOSLAVIA ÎN ANUL 1987

Anexa nr. 3

ORGANIZAREA ETNICĂ DIN CADRUL FOSTELOR REPUBLICI IUGOSLAVE

Anexa nr. 4

ORGANIZAREA FOSTELOR REPUBLICI IUGOSLAVE ÎN 2008

Anexa nr. 5

STATE CARE AU RECUNOSCUT INDEPENDENȚA KOSOVO

BIBLIOGRAFIE

Anexa nr. 1

ETAPELE EXTINDERII UNIUNII EUROPENE

Anexa nr. 2

IUGOSLAVIA ÎN ANUL 1987

Anexa nr. 3

ORGANIZAREA ETNICĂ DIN CADRUL FOSTELOR REPUBLICI IUGOSLAVE

Anexa nr. 4

ORGANIZAREA FOSTELOR REPUBLICI IUGOSLAVE ÎN 2008

Anexa nr. 5

STATE CARE AU RECUNOSCUT INDEPENDENȚA KOSOVO