Rolul Institutiei Procurorului In Administrarea Justitiei
ROLUL INSTITUȚIEI PROCURORULUI ÎN
ADMINISTRAREA JUSTIȚIEI
Structura lucrării
Capitolul I- Considerații de ordin general referitoare la noțiunea de justiție și înfăptuirea acesteia
I.1 Aparitia si dezvoltarea conceptului de justiție
I.2 Elemente de filosofia dreptului
I.3 Filosofia greacă antică – Școala sofistă
I.4 Filosofia greacă antică – Școala stoică
I.5 Filosofia greacă antică – Școala epicuriană
I.6 Epoca juriștilor romani
I.7 Filosofia creștină patristică
I.8 Filosofia creștină scolastică
I.9 Filosofia dreptului în epoca modernă
I.10 Procesul de normare al drepturilor și libertăților fundamentale
Capitolul II- Istoricul instituției procurorului
II.1 Apariția și dezvoltarea instituției procurorului
II.2 Apariția și dezvoltarea instituției procurorului, pe plan intern
II.2.1 Regulamentele Organice
II.2.2 Legea de Organizare Judecătorească din 1865
II.2.3 Codul penal din 1865
II.2.4 Codul de procedură penală al Principatelor Române din 1864
II.2.5 Decretul – lege din 1948 privind funcționarea Parchetelor
II.2.6 Legea de înființare și organizere a Procuraturii din 1952
II.2.7 Constituția din 1952
II.2.8 Constituția din 1965
II.2.9 Constituția din 1991
II.2.10 Constituția din 2003
II.2.11 Legea de organizare judiciară din 1992
II. 2.12 Legea de organizare judiciară din 2004
II.2.13 Codul de procedură penală 2014
Capitolul III- Instituția procurorului în diverse sisteme de drept
III-1 Aspecte generale legate de atribuțiile procurorului in diverse sisteme de drept
III.2 Analiză comparativă cu privire la instituția procurorului in sistemul de drept romano-germanic ( continental )
III.2.1 Danemarca
III.2.2 Finlanda
III.2.3 Suedia
III.2.4 Germania
III.2.5 Olanda
III.2.6 Italia
III.2.7 Grecia
III.2.8 Spania
III.2.9 Portugalia
III.2.10 Franța
III.2.11 Polonia
III.2.12 Cehia
III.2.13 Estonia
III.2.14 Slovenia
III.2.15 Letonia
III.2.16 Lituania
III.2.17 Slovacia
III.2.18 Ungaria
III.2.19 Bulgaria
III.2.20 Concluzii
III. 3 Instituția procurorului in sistemul de drept common law
III.3.1 Instituția procurorului în Marea Britanie, Irlanda și Țara Galilor
III.3.2 Proceduri în fața Marelui Juriu în sistemul de drept al Statelor Unite ale Americii
III.3.3 Concluzii
III.4 Instituția procurorului în jurisprudența europeana
III.4.1 Sinteza a jurisprudenței Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului, in cauze ce conțin aprecieri referitoare la instituția procurorului în domeniul penal
III.4.2 Sinteza a jurisprudenței Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului, in cauze ce conțin aprecieri referitoare la instituția procurorului în afara domeniului penal
III.4.3 Aplicabilitatea principiului non bis in idem soluțiilor de netrimitere în judecată
Capitolul IV- Instituția procurorului în România
IV.1 Organizarea Ministerului Public
IV.1.1 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
IV.1.2 DIICOT
IV.1.2 DNA
IV.1.3 Parchete militare
IV.2 Statutul procurorului si relația Ministerului Public cu puterile în stat
IV.2.1 Considerații referitoare la statutul procurorului
IV.3 Garanții ale independenței activității procurorului
IV.3.1 Garanții oferite de dreptul intern
IV.3.2 Garanții oferite de legislația europeană
Capitolul V- Atribuțiile Ministerului Public
V.1 Participarea Ministerului Public în procesul civil
V.2 Atribuțiile Ministerului Public, cuprinse în Legea de Organizare Judiciară 304 din 2004
V.3 Atribuțiile procurorului în cadrul procesului penal
V.4 Plângerea împotriva actelor de urmărire penală și a soluțiilor de netrimetere în judecată
V.5 Considerații referitoare la metodele speciale de supraveghere și cercetare
Capitolul VI- Ministerul Public și societatea civilă
VI.1 Rolul societății civile
VI.2 Reglementarea legală a relaționării dintre Ministerul Public și societatea civilă
VI.3 Instituții ale statului de drept implicate in raportul Minister Public-societate civilă
VI.4 Ministerul Public și cooperarea internațională
VI.4.1 Cooperarea internațională in forma comisiei rogatorii
Capitolul VII- Proiectul de reviyuire a Constituției României
Capitolul VIII- Concluzii și propuneri
Cap. 1- Considerații de ordin general referitoare la noțiunea de justiție și înfăptuirea acesteia
I.1 Apariția și dezvoltarea conceptului de justiție
În cadrul acestui capitol urmăresc realizarea unei sumare treceri în revistă a apariției dreptului pozitiv și a evoluției cunoscute de către noțiunea de justiție, odata cu dezvoltarea socială și apariția conceptelor de drept natural și drepturile omului.
Astfel, una din primele codificări ale unor norme de drept este reprezentată de Codul lui Hammurabi.
Un mare număr de articole ale acestui cod (127-195) privesc organizarea familială, iar de stabilirea pedepselor cuvenite în caz de vătămări corporale, codul se ocupă în articolele 196-225. Următoarele două îi ocrotesc pe stăpânii de sclavi, articolele 228-235 privesc activitatea și răspunderea juridică a arhitecților si constructorilor de vase, iar prin articolele 236-277 codul stabilește regimul juridic al contractului de închiriere. Ultimele articole cuprind dispoziții referitoare la sclavi.
Articolele codului sunt redactate sintetic, reduse la formulări scurte. De cele mai multe ori textul are în vedere cazuri concrete și după expunerea lor, oferă și soluția juridică corespunzătoare. Din întreaga economie a codului, cât și din cuprinsul prologului și al epilogului, rezultă că legiuitorul nu a intenționat să reglementeze toate instituțiile juridice, ci numai pe cele mai importante, lăsând practicii judiciare sarcina de a soluționa spețele neprevăzute sau reglementate parțial în cod.
Spre deosebire de legile mesopotamice anterioare, incomplete în reglementările pe care le cuprindeau, cu totul locale în privința sferei lor de aplicare și mai mult etice decât juridice în cuprinsul lor, Codul lui Hammurabi reglementează cele mai importante și uzuale instituții juridice, are un caracter pur juridic și o sferă de aplicare generală pe teritoriul imperiului de curând format.
Metodic în chipul de a reglementa instituțiile, codul ține seama de toate condițiile politice ale epocii, urmărind să fuzioneze tradițiile sumeriene, adică vechile cutume autohtone, cu obiceiurile și reglementările populațiilor semitice ce au întemeiat cel dintâi imperiu babilonian. Din acest motiv, s-a considerat, deși în mod impropriu, dar destul de sugestiv, Codul lui Hammurabi drept o „codificare de împăciuire“, în sensul unei legiuiri comune a populației sumeriene autohtone și a celei akkadiene, de neam semitic, care, după cucerire, a pus temeliile noului “regat“. Dealtfel, în epilogul său, Hammurapi spune: „Eu sunt… mântuitorul… [care] am strâns la pieptul meu oamenii din Sumer și Akkad“.
Legat de practica judecătorească cu vechi și bogate tradiții în „țara dintre ape“, Codul lui Hammurabi mai poartă încă amprenta deciziilor judiciare. De aceea, articolele sale sunt foarte apropiate de speță, de caz, de realitatea concretă. Pentru legiuitorul babilonian nu există infracțiune, ci numai infractor, nu există credit, ci creditor, nici debit, ci numai debitor, procesul de conceptualizare a noțiunilor juridice găsindu-se abia în faza sa incipientă. Dealtfel, însăși termenul de lege (dinatum) desemneaza mai degrabă o decizie judecătorească decât o normă abstractă și generală de conduită.
Fără a fi grupate după logica juridică a legiurilor moderne, normele Codului lui Hammurabi au fost rânduite pe teme concrete, deoarece legiuitorul în concepția babiloniană nu era doctrinar, ci practicianul ce avea datoria de a soluționa corect diversele categorii de cazuri oferite de practică. Din acest punct de vedere, elementul de sistematizare teoretică rămânea fără semnificație pentru legiuitorul babilonian care, confruntat în permanență cu nevoile vieții de fiecare zi, se menținea cazuist și în consecință, departe de preocupările doctrinare.
Spre deosebire de multe legiuiri ale epocii antice și medievale – ca de pildă cele ebraice, indiene sau islamice în care elementele religioase predomină – Codul lui Hammurabi este o lege laică, mireană. Legiuitorul babilonian, deși împuternicit al zeilor, rămâne totuși singurul și adevăratul codificator. De aceea – cu excepția articolelor 2 și 132, care îngăduie utilizarea ordaliilor împotriva celui învinuit de vrăjitorie și a femeii măritate învinuită de adulter – textele codului nu conțin dispoziții privind intervenția miraculoasă a zeilor în procedura de judecată și cu atât mai puțin prescripții religioase sau de cult.
Civilizația lui Hammurabi este o civilizație de limbă semitică, limba akkadiană. Vechea sumeriană își pierduse din importanța ei, deoarece sumerienii cuceriți cedaseră rolul lor politic de odinioară semiților biruitori. Akkadiana cuceritorilor devine limba oficială a țării și, în consecință, limba documentelor publice. Era firesc, așadar, ca și legiuirea lui Hammurabi să apeleze la ea. Pe de altă parte, limba sumeriană, cu structură aglutinantă, lipsită de flexiuni și cu un vocabular destul de redus era, în privința posibilităților de exprimare a ideilor juridice, inferioară celei akkadiene, mai bogată în termeni, mai variată în construcții gramaticale și mai perfecționată în privința tehnicii folosirii cuneiformelor. Deși akkadiana s-a impus definitiv în Babilon, devenind limba întregii producții spirituale în epoca lui Hammurabi – adevărata epocă de aur a culturii babiloniene – totuși limba sumeriană și monumentele ei au continuat să fie studiate și ulterior, asemenea limbii latine în Evul Mediu.
Codul lui Hammurabi se încheie cu un epilog, în cadrul căruia, mândru de opera sa, regele – care se autointitulează „rege desăvârșit“ – își caracterizează codul drept „norme juridice de echitate“, precizând că prin intermediul lor a asigurat țării „un drept îmbrăcat în haina legii (scrise) și o bună cârmuire“.
Deși misiunea de a da legi țării i-a fost încredințată de zei (“zeii cei mari m-au ales“), totuși opera sa legislativă este o creație laică. „Eu sunt – continuă Hammurabi – păstorul, mântuitorul al cărui sceptru drept își extinde umbra binefăcătoare asupra orașului meu; eu am strâns la pieptul meu oamenii din Sumer și Akkad; sub paza mea i-am călăuzit în vreme de pace; cu înțelepciunea mea i-am ocrotit, pentru ca cel puternic să nu-l asuprească pe cel slab, pentru ca orfanul și văduva să-și primească dreptatea. În cetatea Babilonului, pe care zeii Anu și Bel au ridicat-o în Esaggil, templul a cărui temelie este tot atât de tare ca cerul și pământul, am scris în inscripția mea cuvintele mele prețioase și le-am așezat înaintea chipului meu de rege al dreptății, pentru a rândui dreptul țării, pentru a curma neînțelegerile, pentru a călăuzi cu dreptate pe cei asupriți.“ De opera sa, Hammurabi este mândru și de aceea se proclamă „cel dintâi dintre regii [celorlalte] cetăți“. „Cuvintele mele sunt prețioase – continuă el – iar înțelepciunea mea de neasemuit“.
Se observă, așadar, in cadrul acestei forme de codificare a unor norme de drept, întrepătrunderea într-o mai mică măsură între divin și laic, cu consecința apariției dimensiunii umane a conceptului de justiție, având în vedere că regele, deși considera că misiunea de a conduce i-a fost încredințată de zei, arăta totuși că normele edictate se datorează înțelepciunii sale, iar cei cărora li se adresa nu aveau decât să se supună, deși procesul de conceptualizare a a noțiunilor juridice se găsea într-o formă incipientă.
I.2 Elemente de filosofia dpientă. Dealtfel, însăși termenul de lege (dinatum) desemneaza mai degrabă o decizie judecătorească decât o normă abstractă și generală de conduită.
Fără a fi grupate după logica juridică a legiurilor moderne, normele Codului lui Hammurabi au fost rânduite pe teme concrete, deoarece legiuitorul în concepția babiloniană nu era doctrinar, ci practicianul ce avea datoria de a soluționa corect diversele categorii de cazuri oferite de practică. Din acest punct de vedere, elementul de sistematizare teoretică rămânea fără semnificație pentru legiuitorul babilonian care, confruntat în permanență cu nevoile vieții de fiecare zi, se menținea cazuist și în consecință, departe de preocupările doctrinare.
Spre deosebire de multe legiuiri ale epocii antice și medievale – ca de pildă cele ebraice, indiene sau islamice în care elementele religioase predomină – Codul lui Hammurabi este o lege laică, mireană. Legiuitorul babilonian, deși împuternicit al zeilor, rămâne totuși singurul și adevăratul codificator. De aceea – cu excepția articolelor 2 și 132, care îngăduie utilizarea ordaliilor împotriva celui învinuit de vrăjitorie și a femeii măritate învinuită de adulter – textele codului nu conțin dispoziții privind intervenția miraculoasă a zeilor în procedura de judecată și cu atât mai puțin prescripții religioase sau de cult.
Civilizația lui Hammurabi este o civilizație de limbă semitică, limba akkadiană. Vechea sumeriană își pierduse din importanța ei, deoarece sumerienii cuceriți cedaseră rolul lor politic de odinioară semiților biruitori. Akkadiana cuceritorilor devine limba oficială a țării și, în consecință, limba documentelor publice. Era firesc, așadar, ca și legiuirea lui Hammurabi să apeleze la ea. Pe de altă parte, limba sumeriană, cu structură aglutinantă, lipsită de flexiuni și cu un vocabular destul de redus era, în privința posibilităților de exprimare a ideilor juridice, inferioară celei akkadiene, mai bogată în termeni, mai variată în construcții gramaticale și mai perfecționată în privința tehnicii folosirii cuneiformelor. Deși akkadiana s-a impus definitiv în Babilon, devenind limba întregii producții spirituale în epoca lui Hammurabi – adevărata epocă de aur a culturii babiloniene – totuși limba sumeriană și monumentele ei au continuat să fie studiate și ulterior, asemenea limbii latine în Evul Mediu.
Codul lui Hammurabi se încheie cu un epilog, în cadrul căruia, mândru de opera sa, regele – care se autointitulează „rege desăvârșit“ – își caracterizează codul drept „norme juridice de echitate“, precizând că prin intermediul lor a asigurat țării „un drept îmbrăcat în haina legii (scrise) și o bună cârmuire“.
Deși misiunea de a da legi țării i-a fost încredințată de zei (“zeii cei mari m-au ales“), totuși opera sa legislativă este o creație laică. „Eu sunt – continuă Hammurabi – păstorul, mântuitorul al cărui sceptru drept își extinde umbra binefăcătoare asupra orașului meu; eu am strâns la pieptul meu oamenii din Sumer și Akkad; sub paza mea i-am călăuzit în vreme de pace; cu înțelepciunea mea i-am ocrotit, pentru ca cel puternic să nu-l asuprească pe cel slab, pentru ca orfanul și văduva să-și primească dreptatea. În cetatea Babilonului, pe care zeii Anu și Bel au ridicat-o în Esaggil, templul a cărui temelie este tot atât de tare ca cerul și pământul, am scris în inscripția mea cuvintele mele prețioase și le-am așezat înaintea chipului meu de rege al dreptății, pentru a rândui dreptul țării, pentru a curma neînțelegerile, pentru a călăuzi cu dreptate pe cei asupriți.“ De opera sa, Hammurabi este mândru și de aceea se proclamă „cel dintâi dintre regii [celorlalte] cetăți“. „Cuvintele mele sunt prețioase – continuă el – iar înțelepciunea mea de neasemuit“.
Se observă, așadar, in cadrul acestei forme de codificare a unor norme de drept, întrepătrunderea într-o mai mică măsură între divin și laic, cu consecința apariției dimensiunii umane a conceptului de justiție, având în vedere că regele, deși considera că misiunea de a conduce i-a fost încredințată de zei, arăta totuși că normele edictate se datorează înțelepciunii sale, iar cei cărora li se adresa nu aveau decât să se supună, deși procesul de conceptualizare a a noțiunilor juridice se găsea într-o formă incipientă.
I.2 Elemente de filosofia dreptului
Părerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi a apărut din timpuri străvechi și a traversat întreaga istorie a omenirii. “Ideea că ființa umană posedă, prin natura sa, anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora nu le corespund, sau le corespund numai imperfect, dispozițiile legilor juridice pozitive, s-a ivit in mintea omenească încă din timpurile străvechi și a fost redată apoi în mod strălucit grație filosofiei stoice și jurisprudenței, în toate epocile următoare, uneori inspirându-se din dogmele religiei creștine, alteori numai din lumina rațiunii”. Sistemele de gândire stoice naturaliste, grecești și romane din antichitate, stau la baza tezei că omul este stapânul destinului său și nu se află la discreția zeilor. Platon, care susține teza naturii universale, proprii oamenilor și Aristotel, care afirma că “numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oamenii nu se deosebesc întru nimic”, au avut o contribuție importantă în apariția treptată a concepției unui ansamblu de reguli, identificând primul punct al ideii de drept natural.
I.3 Filosofia greacă antică – Școala sofistă
Filosofia greacă antică, prin intermediul școlii sofiste, considera că fiecare om are un mod propriu de a vedea și de a cunoaște lucrurile, prin urmare, nu poate exista o adevărată știință obiectivă și universal valabilă, ci numai opinia individuală. Este celebră fraza lui Protagoras – omul este măsura tuturor lucrurilor.
Negând orice adevăr obiectiv, sofiștii negau de asemenea că există o justiție absolută; chiar dreptul este, pentru ei, relativ, opinie schimbătoare, expresie a arbitrariului și a forței; just este ceea ce folosește celui mai puternic. La întrebarea este justiția un bine sau un rău, sofiștii răspund că „justiția este în realitate un bine al altuia, este un avantaj pentru cel care comandă și un rău pentru cel care se supune”. Astfel Callicles consideră că voința naturii este ca omul puternic să domine pe cel slab. El ajunge la nihilism juridic susținînd că „legea este făcută de cei slabi și nevolnici pentru a se proteja de cei puternici, întrucît omul cu destulă inteligență va disprețui legea ca o convenție umană, iar cel abil și curajos o va ocoli, făcînd el însuși legea”.
Dintre reprezentanții de seamă ai gândirii sofiste, Solon (640 î. Ch. – 558 î. Ch.) a fost unul dintre cei mai mari legiuitori ai tuturor timpurilor și unul dintre părinții democrației. Solon intuiește rolul legii în asigurarea echilibrului vieții sociale, necesitatea ca legea să dea satisfacție cerințelor timpului istoric în care este dată. Solon a edictat numeroase legi civile și penale. Astfel, spre exemplu, Solon conservă principiul răspunderii juridice și posibilitatea procedurală ca orice persoană să sesizeze tribunalul în această privință, posibilitatea întemeiată pe ideea de responsabilitate și solidaritate socială.
Faima lui Solon a fost sporită și de soluții juridice inedite pentru vremea sa, actuale și astăzi, ca de pildă, scutirea de datorii (Solon, anulând legile lui Dracon, a redat libertatea celor ce se vânduseră ca sclavi pentru datorii).
Ideile lui Socrate (469-399 î. Ch.) despre drept și dreptate au fost întruchipate de viața sa, care a fost un neîntrerupt proces contra injustiției, precum și în moartea sa, cu valoare de simbol, care a devenit condamnarea simbolică a tuturor tiranilor. Ceea ce îl interesa în primul rînd pe Socrate era omul și viața lui în cetate (stat). Deviza sa era inscripția delphică – cunoaște-te pe tine însuți.
Socrate insista asupra respectării legilor pe care sofiștii le disprețuiau și nu numai a legilor scrise, ci și a celorlalte care, deși nescrise, valorează, cum spunea el, peste tot la fel și sînt impuse oamenilor de zei. Astfel, Socrate afirmă credința sa într-o justiție superioară, pentru validitatea căreia nu este necesară o sancțiune pozitivă, nici vreo formulare scrisă. Supunerea față de legile statului este de asemenea, pentru Socrate, o datorie: bunul cetățean trebuie să se supună și legilor rele, pentru a nu încuraja pe cetățeanul rău să le violeze pe cele bune. Însuși Socrate a pus în practică acest principiu cînd acuzat de a fi introdus zei noi (este inspirat de divinitate care este conștiința sa) și condamnat pentru aceasta la moarte, a vrut să fie executată condamnarea care putea fi evitată. El menționa că „nu știe dacă moartea este un rău, însă viața fără libertate și demnitate nu merită să fie trăită, fiind mai rea ca moartea”.
Platon (427-347 î. Ch.), considerat părintele tradiției raționaliste – adevărata cunoaștere este cunoașterea ideilor, care sînt adevăratele realități. Ideile alcătuiesc un sistem logic subordonat unei idei supreme, care este ideea Binelui. Ideea de Bine este principiu universal, deoarece: universul este ordonat, este armonic, iar armonia presupune dreptate; nu putem gîndi armonia lumii fără ideea din care izvorăsc ordinea și dreptatea, fără ideea de Bine, ce se identifică cu Dumnezeu (demiurgul), creatorul lumii. Astfel, lumea sensibilă este o copie palidă a lumii ideilor, o lume de umbre și de păreri ce nu au realitate decît dacă se împărtășesc din idei, eternele prototipuri ale lucrurilor.
Pe aceste coordonate filosofice fundamentale poate fi înțeleasă concepția lui Platon despre cetate, dreptate, drept și legi. Având în vedere natura socială a omului, cît și necesitatea unei înțelegeri contractualiste între oameni și societate, Platon argumentează în „Republica” faptul că „o cetate se naște deoarece fiecare dintre noi nu este autonom, ci duce lipsa de multe…” și de aceea oamenii se strîng mulți într-un singur loc spre a se întrajutora. Cetatea este concepută de Platon ca un întreg, ca un sistem de funcții individuale, ca un individ de proporții mai mari, astfel încît trebuie să cercetăm mai întîi în ce fel este dreptatea în cetăți. Iar pentru Platon dreptatea este ceea ce este în interesul statului ideal, să faci ce este al tău și să nu te ocupi cu mai multe, fiind concepută nu ca o relație între indivizi, ci ca o proprietate a întregului stat.
Platon schițează paralela între Stat și individ și o continuă chiar în amănunte, dînd concepției sale o bază psihologică. Există trei facultăți în individ: rațiunea care domină, curajul care acționează, sentimentul care se supune; astfel, în Stat se disting trei clase: acea a înțelepților, destinată să domine, acea a luptătorilor, care trebuie să apere organismul social, acea a meseriașilor și agricultorilor, care trebuie să-l hrănească. După cum individul este condus de rațiune, tot astfel Statul, de clasa care reprezintă înțelepciunea, adică de filosofi. Cauza participării și supunerii individului în Stat este imperfecțiunea individului. Ființa perfectă care absoarbe și domină totul este Statul.
După Platon, țelul întregii activități este binele, iar mijlocul de atingere a acestui țel este virtutea, cu tripla ei facultate (sufletul omenesc are trei puteri: rațiunea, voința (curajul) și dorința (sentimentul). Fiecărei puteri îi corespunde o formă distinctă de virtute; virtutea rațiunii este înțelepciune, a voinței – vitejia și a dorinței – cumpătarea) și apoi cu sinteza ei armonioasă în virtutea universală a dreptății. Misiunea cetății este de a aduce în viața socială aceeași ordine și armonie pe care dreptatea o aduce în funcțiile sufletului individual.
Astfel, , problema cetății este problema realizării dreptății, iar dreptatea este principiu și metodă pentru viața cetății. În acest context, scopul dreptului este binele cetății, care este dreptatea, dreptul fiind subordonat moralei. Însă în același timp, în concepția lui Platon elementul individual este cu totul sacrificat în favoarea celui social și politic. Ideea că fiecare individ are anumite drepturi originare, lipsește în întregime. Statul domină în mod absolut. Platon ajunge să susțină desființarea proprietății și a familiei, propunînd folosirea în comun a femeilor și a bunurilor, spre a forma o singură familie, astfel ca să rezulte o întreagă și perfectă unitate organică și armonică – Statul, aceasta fiind valabil doar pentru primele clase superioare.
Atitudinea lui Platon față de legile pozitive cunoaște o anumită evoluție, cu aspecte contradictorii, de la adeziunea socratică la respectarea legilor la absența acestora și subordonarea legilor unei ierarhii de valori.
Referitor la adeziunea socratică la respectarea legilor, caracterul nedrept al legii, dovedit prin condamnarea lui Socrate îl determină pe Platon să caute soluția înlăturării legii în înțelepciune, în filosofie, în domnia regelui-filosof.
În absența legilor, dacă ori filosofii nu vor domni în cetăți, ori cei ce sînt numiți acum regi și stăpîni nu vor filosofa autentic și adecvat și dacă acestea două – puterea politică și filosofia – n-ar ajunge să coincidă, nu va încăpea contenirea relelor. După Platon conducătorul desăvîrșit se poate lipsi de legi, căci nu există lege mai presus de cunoaștere, iar spiritul nu trebuie subordonat nici unei legi. Platon relevă imperfecțiunea inerentă a legii, avînd în vedere că legea n-ar fi în stare niciodată să conceapă cu exactitate ceea ce este cel mai bun și cel mai drept și nici să dea cea mai bună prescripție pentru toți în același timp.
Cu privire la subordonarea legilor unei ierarhii de valori, Platon recunoștea că ideea domniei regilor-filosofi, înzestrați cu știința binelui și a dreptății, este utopică. Prin urmare, este ceva necesar și oricît de imperfectă ar fi ea, își are criteriul într-o ierarhie a valorilor. Platon consideră că există două feluri de asemenea valori: unele umane, acre sînt minore (sănătatea, frumusețea, bogăția), iar altele divine (înțelepciunea, inteligența, dreptatea, curajul), acestea din urmă determinîndu-le pe primele.
Platon vede pentru stat o funcție educatoare, vrea ca legile să fie însoțite de comentarii și cuvîntări, care să explice scopurile lor. Astfel, legile penale au prin esența lor un scop curativ. Platon consideră pe delicvenți ca bolnavi (boala sa este o rătăcire, o ignorare a adevărului), legea fiind mijlocul de a-i însănătoși, pedeapsa este medicamentul. Fiind vorba de un delicvent incorijibil, dacă sănătatea statului o cere, el trebuie să fie eliminat sau suprimat pentru binele comun.
Pentru Aristotel (384-322 î. Ch.), binele suprem este fericirea produsă de virtute. Statul nu este o simplă alianță, adică o asociație temporară făcută pentru a realiza anumite scopuri particulare, statul este o necesitate, o uniune organică perfectă, care are drept scop fericirea universală; este o comunitate necesară, concepută în scopul perfecționării vieții.
După Aristotel statul există înaintea indivizilor, tot așa după cum organismul există înaintea părților sale. După cum nu este să concepem, de pildă, o mînă vie despărțită de corp, tot așa nu poate fi imaginat individul în afara statului. Statul reglementează viața cetățenilor prin intermediul legilor. Acestea domină viața întreagă, pentru că indivizii nu-și aparțin lor, ci statului. Individul, „pentru a nu avea nevoie de societate, ar trebui să fie sau mai mult sau mai puțin decît un om: un animal sau un Dumnezeu”.
Conținutul legilor este justiția și Aristotel instituie o analiză profundă a acesteia, explicînd termeni din domeniul justiției, ca: dikaiosune – care exprimă în general moralitatea, evocă ideea de ordine, armonie, bune relații cu alții în cetate; dikaios – om just, justiție intrinsecă și dikaion – justiția obiectivă, extrinsecă.
Aristotel distinge mai multe specii ale justiției caracteristice dreptului:
· justiția distributivă care se aplică la repartizarea onorurilor și bunurilor și tinde ca fiecare să primească o porțiune potrivit meritului său. Dacă persoanele nu sînt egale ca merite, spune Aristotel, ele nu vor primi nici bunuri egale. Prin aceasta se reafirmă principiul egalității, deoarece tocmai el ar fi încălcat în funcția sa specifică dacă s-ar acorda un tratament egal la merite inegale. Justiția distributivă consistă deci într-un raport proporțional.
· justiția corectivă (rectificativă sau egalizatoare) ce reglementează raporturile de schimburi reciproce. Și aici se aplică principiul egalității, dar într-o formă deosebită de cea precedentă: aici este vorba numai de măsurarea în mod impersonal a cîștigului sau daunei, adică de lucruri și acțiuni în valoarea lor obiectivă. Această specie de justiție tinde a face ca fiecare dintre cele două părți aflate într-un raport să se găsească una față de alta într-o condiție de paritate, în așa fel ca nici una să nu fi dat sau să nu fi primit nici mai mult, nici mai puțin (exemplu, părțile într-un contract de schimb, vînzare-cumpărare etc.) – justiție comutativă. Acest tip de justiție trebuie înțeles într-un sens mai larg, aplicîndu-se și relațiilor ce se nasc din delict, pentru că și acolo se cere o anumită egalitate, adică o corespundere exactă între delict și pedeapsă repararea, împotriva voinței uneia din părți, a daunei produse pe nedrept – justiție judiciară.
Aristotel s-a preocupat și de dificultatea aplicării legilor, avînd în vedere caracterul lor general, la cazuri concrete, invocînd echitatea ca criteriu de aplicare a legii, care permite a o adapta la cazuri particulare, moderîndu-i asprimea. Sensul echității, după Aristotel constă în a corecta legea, în măsura în care aceasta se dovedește insuficientă, din cauza caracterului ei prea general. Legile sînt formale, abstracte , schematice, justa lor aplicare cere o anumită adaptare; această adaptare o constituie echitatea, care poate să ajungă, în cazurile neprevăzute expres de legiuitor, pînă la sugerarea normelor noi.
Aristotel este primul care a făcut o distincție între funcțiile legislativă, executivă și judecătorească a puterii de stat considerând că organizarea acestor ramuri trebuie să fie consfințită printr-o constituție politică. După cum puterea supremă aparține unuia singur, cîtorva sau tuturor, Aristotel distinge trei tipuri de constituții: monarhică, aristocratică și populară, pe care le consideră deopotrivă de bune, dacă acela care deține puterea o exercită pentru binele tuturor. Dar dacă puterea este întrebuințată de cel ce guvernează în folosul propriu, aceste forme normale vor degenera, dînd loc respectiv tiraniei, oligarhiei și demagogiei.
I.4 Filosofia greacă antică – Școala stoică
Un alt capitol fundamental în evoluția științei dreptului este marcat de școala stoică, c derivată din Școala Cinicilor (Antistene, Diogene). Pentru Cinici, înțeleptul nu are aproape nici o trebuință și disprețuiește ceea ce doresc oamenii de rînd, el nu ea în considerație legile pozitive. Astfel, el nu este străin în nici un loc, el este cosmopolit, cetățean al lumii. Cinicii disprețuiesc toate legile și obiceiurile, au o atitudine negativă față de stat, încercînd să reîntoarcă individul la simplitatea primitivă a lumii naturale.
Stoicii au conceput un ideal al omului înțelept; acesta este cel care a învins toate pasiunile și s-a liberat de influențele externe. Numai așa se obține adevărata libertate – de a trăi conform naturii, existând o lege naturală care domină lumea și se reflectă în conștiința individuală. Acest concept al legii universale face ca omul să se considere cosmopolit – stoicii suprimă statele particulare în favoarea Statului universal. Stoicismul afirmă că există o libertate pe care niciodată, nici o putere nu va putea s-o distrugă, acea care derivă din învingerea pasiunilor. Există o societate a geniului uman, peste hotarele statelor politice, întemeiată pe identitatea dintre natura umană și legea rațională care îi corespunde. Potrivit stoicilor greci, care au elaborat primii notiunea de drept natural, legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Dreptul natural era considerat etern și imuabil, aplicabil Universului, legea laica având efect doar dacă corespundea întrutotul legii universale.
Ca o dezvoltare a teoriei dreptului natural, în evul mediu a aparut Decalogul (cele 10 porunci), baza dezvoltarii unor drepturi individuale fundamentale. Toma d’Aquino considera că individul este în centrul unei ordini sociale și juridice juste, însa legea divina are preeminența absolută asupra dreptului laic, așa cum este definit de împărat, rege sau prinț, teorie care a stârnit un conflict atât între puterea religioasă și cea civilă cât și între indivizi și stat.
I.5 Filosofia greacă antică – Școala Epicuriană
Acest curent de gândire se opune școlii stoice. Astfel, plăcerea este singurul bine și nu există un alt temei al îndatoririlor pe care le avem decît acela care are drept scop plăcerea. Epicur (306-270 î. Ch.) neagă faptul că omul este sociabil de la natură; la origine, el ar fi fost într-o luptă permanentă cu ceilalți oameni, dar această luptă producînd durere, a fost înlăturată prin formarea Statului. Astfel, pentru Epicur, dreptul este numai un pact de utilitate, iar statul este efectul unui acord, pe care oamenii ar putea să-l rupă ori de cîte ori nu ar găsi în această uniune folosul urmărit. Prin urmare, statul lui Epicur există într-o condiție de anarhie, cu toate că în gândirea epicuriană se regăsesc primele formulări ale doctrinei contractuale a statului.
Pentru Epicur, Justiția este o convenție, un contract încheiat între oameni pentru a nu se vătăma reciproc. Unde nu este contract, ca de exemplu între animale sau între oameni și animale, nu există nici justiție, nici injustiție.
I.6 Epoca juriștilor romani
Juriștii Romani au marcat o etapă importantă în evoluția sistemului de drept. Roma nu a avut o filosofie originală, însă obiectul suprem al activității spirituale în Roma a fost dreptul. Curentele filosofice din Roma își trăgeau rădăcinile din Grecia. Astfel, spre exemplu, stoicismul i-a avut ca reprezentanți pe Seneca și pe Marc Aureliu.
Din rândul juriștilor romani s-a remarcat Marcus Tullius Cicero (106-43 î. Ch.), pentru care există un drept deasupra tuturor legilor omenești, care descinde din aceeași rațiune din care descinde însăți ordinea universală – jus naturale. Legea, remarcă Cicero, nu este în edictul pretorului, ea este rațiunea supremă înscrisă în natura noastră dar dezvoltată și perfecționată prin cugetul nostru.
Legile au în ele ceva nepieritor deoarece ele derivă nu din părerile variabile ale oamenilor ci din natura noastră care se conduce după voința devină. Adevărata lege este înțelepciunea dreaptă conformă cu natura, prezentă în toți oamenii, consecventă, eternă, care ne cheamă la datorie și ne dă porunci, interzicîndu-ne să comitem fraude. Divinitatea ne interzice să modificăm în vreun fel această lege, să procedăm la vreo derogare sau s-o abrogăm integral; nu putem fi exceptați de la ea nici prin intervenția Senatului, nici prin cea a poporului. Ea este eternă și fixă, una acum și în viitor, pentru toate popoarele și pentru toate vremurile.
Aceasta nu înseamnă, în viziunea lui Cicero, că tot ce se cuprinde în legile pozitive și datini ar fi just și bun. Ignoranța și atîtea defecte omenești se pot amesteca în făurirea legilor, așa că sunt unele legi care nici nu-și merită numele acesta, tot așa cum sînt „leacuri” date de vrăjitor care nu merită numele de „leacuri”. Numai cînd este justă, o lege merită considerație, iar criteriul de apreciere a justului Cicero îl găsește în conștiința valorică (simț intim de discriminare). El apără dreptatea chiar și împotriva dreptului, or, uneori rezultă nedreptăți dint-un anumit abuz al legii și dintr-o interpretare extrem de ingenioasă, dar înșelătoare a dreptului.
Statul este pentru Cicero, de asemenea, un produs al naturii, considerând că un instinct natural îl atrage pe om la sociabilitate sau mai precis la convețuirea politică.
I.7 Filosofia creștină patristică
Filosofia creștină, apărută în epoca antică, dezvoltată în special în Evul Mediu, se împarte în două perioade principale: Patristica și Scolastica.
Patristica l-a avut ca reprezentant de marcă pe Aureliu Augustin (354-430). Punctul de plecare al filosofiei sale este lupta contra scepticismului și căutarea unui adevăr absolut. După Augustin, adevărul este în sufletul omului, în gîndirea și simțirea lui, iar adevărul absolut este Dumnezeu – Dumnezeu este izvorul Adevărului, este temelia existenței și principiul binelui. Biserica este singurul mijloc de izbăvire. Cei predestinați a se mîntui sînt cei „aleși” (eclecti), el alcătuiesc Cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei), chemați la fericirea veșnică. Ceilalți „respinșii” (reprobati) alcătuiesc Cetatea pămîntească (Civitas terrena) osîndiți în vecii vecilor. Astfel, Sf. Augustin consideră Statul nu ca o necesitate naturală, ci ca efect al unui păcat, ca un rău derivînd din păcatul original. Statul pămîntesc are însă un scop lăudabil, întrucît își propune să mențină pacea între oameni, dar trebuie să facă aceasta totdeauna subordonat Bisericii, servind ca instrument al Bisericii.
În viziunea lui Aureliu Augustin, noțiunile de drept și just nu pot fi exista decât prin puterea ce vine de și prin protecția bisericii. Filosoful face distincția dintre „legea eternă”, „legea naturală” și „legea pozitivă”. Prima este însăși voința lui Dumnezeu, pe cînd legea naturală este un fel de întipărire a legii eterne în ființa noastră. Legile pozitive (lex temporalis) trebuie să derive din cele naturale și destinația lor este defensivă: ele apără pacea și ordinea socială stabilită de Dumnezeu. Dacă însă unele din ele nu derivă din legea naturală, atunci respectarea lor nu este obligatorie.
I.8 Filosofia creștină scolastică
Scolastica a fost dezvoltată de Toma D'aquino (1225-1274), care a reușit să contopească ideile lui Aristotel cu dogmele bisericești și cu ideile lui Augustin, alcătuind un sistem care și pînă astăzi servește drept model al filosofiei catolice.
La virtuțile stabilite de Aristotel, Toma D'Aquino adaugă trei virtuți teologice-creștine, sădite în om de Sfîntul Duh: credință, iubire și speranță. Scopul urmărit de voință este Binele; binele constă în perfecțiune, iar perfecțiunea în păstrarea esenței omului care este inteligența. Astfel, scopul vieții omenești este apropierea de dumnezeu, pînă la asemănarea cu el, prin iubire și sfințenie.
Toma D'Aquino continuă ideea augusteniană a superiorității împărăției divine asupra celei pămîntești, asupra statului lumesc. Ideile lumii, înfățișate de principi, trebuie să fie subordonate intereselor spirituale reprezentate de papă (teocrație). Dar spre deosebire de Sf. Augustin, la care statul lumesc apare ca rodul păcatului înnăscut, ca instrument al Satanei, Toma D'Aquino concepe statul ca un produs necesar al naturii, deoarece omul este o făptură socială. Statul are datoria de a garanta siguranța oamenilor constituiți în societate și de a promova binele comun. Statul este subordonat Bisericii, căreia îi este vasal și căreia trebuie totdeauna să i se supună, ajutînd-o pentru atingerea scopurilor sale.
Ca și Augustin, Toma D'Aquino face distincție între legea divină (lex aeterna), legea naturii (lex naturalis) și legea omenească (lex humana). Legea divină se găsește în înțelepciunea lui Dumnezeu fiind rațiunea divină pe care nimeni nu poate să o cunoască în întregime și care, deci, trebuie să fie acceptată prin credință.
Legile naturii sînt un rezultat al celor divine: ele se găsesc în conștiința oamenilor, rezultat al înțelegerii de către aceștia a legii divine; ele constituie dreptul natural care corespunde naturii omului și prescrie anumite limite între care trebuie să se desfășoare activitatea omenească, fiind universale (ele pot fi descifrate din cuprinsul celor zece porunci ale „Vechiului Testament”).
Legea omenească, legea pozitivă, este o invenție a omului, o elaborare datorită diverselor împrejurări și intervenției arbitrariului omenesc. Cuprinsul ei depinde de feluritele nevoi și condiții de viață ale oamenilor, însă ea nu este dreaptă decît în măsura în care se menține în acord cu dreptul natural. Dreptul omenesc pozitiv poate cuprinde multe amănunte și poate varia după spațiu și timp, de aceea de la el nu ne putem aștepta să realizeze justiția absolută. El e creațiunea imperfectă a unor ființe imperfecte. Voința omului nu poate schimba natura, astfel, nici legea scrisă nu poate să diminueze sau să suprime dreptul natural. Astfel, dacă legea scrisă contravine dreptului natural, în aceste cazuri nu se va judeca după litera legii, ci recurgînd la echitate.
I.9 Filosofia dreptului în epoca modernă
Un prim repezentant de marcă al științei dreptului din perioada modernității este Niccolo Machiavelli (1469-1527), care afirma că „dorind să scriu ceva folositor pentru cine se pricepe, mi s-a părut mai potrivit să merg direct la adevărul real al lucrului decît la închipuirea lui (căci mulți și-au închipuit republici și principate care nu s-au mai văzut, nici cunoscut în realitate).”
Pentru Machiavelli omul este rău în esența lui: schimbător, prefăcut, lacom de cîștig, temător de primejdii. Aceste convingeri îl determină să nu țină cont de ce-i bine și ce-i rău pentru indivizi, atunci cînd este vorba de fixarea regulilor de conducere ale Principelui. Misiunea Principelui constă numai în menținerea, consolidarea și salvarea Statului, care este cel mai înalt obiectiv moral. Deasupra Statului nu există nimic, legea supremă este salvarea statului, iar Principele, ca personificare a Statului, trebuie să-i consacre toate preocupările sale, chiar moralitatea lui personală.
Așadar morala supremă este existența Statului, binele și siguranța lui, în fața cărora morala individuală și socială nu au nici o valoare. De aceea, Machiavelli recomandă Principelui să fie mai degrabă crud decît milos, totdeauna temut decît iubit, să fie leu și vulpe în același timp, să nu se țină de cuvînt dacă e nevoie, să fie simulator, căci arta de a guverna nu-i numai arta de a face, ci și de a te preface. Pentru menținerea Statului, Principele „va fi deseori nevoit să lucreze contra bunei credințe, contra iubirii, contra omenirii, contra religiei” – scopul scuză mijloacele.
Mai tîrziu Machiavelli, fără a renunța la această concepție generală politică, consideră că republica este mai aptă decît monarhia de a conserva și dezvolta statul, aratând mai multă încredere în popor, mai mult respect pentru dreptate, recunoscute ca fundamente ale statului. Pentru a preveni comportamentele rele, oamenii s-au hotărît să facă legi și să dicteze pedepse contra celor care le-ar încălca. În condiții normale de existență, funcționarea statului e bazată pe domnia legii. Guvernanții trebuie să se bazeze pe popor, care nu cere decît să trăiască sub lege, să nu fie oprimat.
După Machiavelli, Jean Bodin (1530-1596) fundamentează conceptul de suveranitate înaintea apariției dreptului constituțional ca știință juridică. În fața amenințării tiraniei și anarhiei, Jean Bodin se pronunță pentru suveranitatea absolută a regelui și respectul justiției și al toleranței, considerate cele două condiții necesare ale păcii interne.
În lucrarea „Tratatul despre republică” Bodin consideră că păstrarea regatelor, imperiilor și a tuturor popoarelor depinde de prinți buni și guvernatori înțelepți. Este neapărat ca fiecare să-i ajute, fie pentru a menține puterea lor, fie pentru a executa sfintele lor legi, fie a conduce pe supușii lor, prin legi care să poată contribui la binele comun al tuturor în genere și al fiecăruia în particular.
Pentru Bodin, Republica înseamnă cârmuirea dreaptă, cu autoritate suverană, a mai multor familii, o guvernare bazată pe legile naturii. Bodin distinge cinci forme de manifestare a suveranității:
· puterea de legiferare – suveranitatea este puterea absolută și perpetuă a unui stat. Ea conferă în primul rînd capacitatea de a conduce și legifera. Bodin face din funcția legislativă esența statului – unde nu e putere legislativă – acolo nu e republică. Prima calitate a principelui este puterea de a da legi pentru toți în general și pentru fiecare în particular. Nu este îngăduit supusului să încalce legile date de principele său, acesta fiind mai presus de puterea legii;
· dreptul de a declara starea de război și de a încheia pacea
· dreptul de numire a înalților magistrați;
· recunoașterea de către supuși a titularului suveranității;
· dreptul de grațiere și amnistie.
Totuși, puterea suverană are limite. Ea trebuie să respecte legea divină (legi eterne date de Dumnezeu) și pe cea a naturii, dreptatea, stabilitatea și tradiția țării. Or, nelimitarea puterilor suveranului implică excluderea oricărei protecții a oamenilor împotriva violării legii.
Jean Bodin afirmă necesitatea dreptății deoarece deosebirea între republici și bandele de hoți este dreapta cârmuire. Dreptatea constă în împărțirea justă a recompenselor și pedepselor și a tot ce revine fiecăruia în termeni de drept, iar dreptul este „o rază de bunătate și de prudență divină”. Republica nu este dreaptă decît dacă asigură fericirea supușilor ei – fericirea adevărată a republicii se regăsește în fericirea fiecărui individ în parte.
Hugo Grotius (Hugo van Groot,1583-1645) consideră că dreptul își are originea în natura umană, natură care se caracterizează prin instinctul de sociabilitate și prin raționalitate. Sociabilitatea se exprimă în dorința nestînsă de a trăi alături de alții – „noi sîntem duși prin natura noastră să căutăm pe alții și cînd nu avem nevoie de nimic” – „într-adevăr, în mod natural, bucuriile cer martori”. Astfel, dreptul natural este dat de totalitatea principiilor pe care rațiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării noastre naturale pentru viața socială. După opinia sa, întregul drept se bazează pe patru fundamente:
· Alieni abstinentia – respectarea a tot ce e al altuia;
· Promissorum implemendorum obligatio – respectarea angajamentelor – pacta sunt servanta;
· Damni culpa dati reparatio – repararea pagubelor pricinuite altora;
· Poene inter homines meritum – pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii.
Aceste principii ale dreptului natural determină și sînt concretizate în dreptul voluntar uman, care se întemeiază pe natura societății omenești, avînd independență, valențe și finalități laice – dreptul divin care își are originea în voința lui Dumnezeu.
Hugo Grotius considera că, întrucît natura umană este pretutindeni aceiași, dreptul natural este alcătuit din principii valabile pentru toate popoarele, sau, ce puțin, pentru toate popoarele care sînt bine conduse.
În conformitate cu teoria sa privitoare la dreptul natural, Grotius a analizat dreptul societății de a pedepsi pe cei ce nu respectă legile și, prin urmare, atingînd condițiile vieții în comun, îi amenință existența acesteia. Acest drept nu trebuie să fie arbitrar, precum răzbunarea, ci trebuie să fie o manifestare a rațiunii, să fie exercitat în limitele dreptății și umanității. Acest drept vizează numai faptele care aduc atingere condițiilor de existență a societății. Stările sufletești, lumea spirituală a omului care nu se întruchipează în prejudicii, nu intră sub incidența acestui drept. Astfel, Grotius ajunge la principiul libertății conștiinței – omul nu e liber să facă orice, dar e liber să gîndească orice.
În ceea ce privește apariția statului, Grotius este adeptul teoriei contractualiste în conformitate cu care mai mulți oameni liberi și egali s-au unit de bunăvoie într-o organizație statală, pentru a se pune la adăpost de primejdii și în vederea folosului reciproc, transferînd suveranitatea asupra unui singur om sau mai multora, fără careva condiții.
Cît privește dreptul internațional, Grotius consideră că în cadrul marii comunități a popoarelor lumii nu poate ființa decît un drept în care toți sînt egali, iar garanția acestui drept trebuie dată de hotărîrea fiecăruia de a respecta convențiile încheiate între state, în principiu egale și independente. Deasupra suveranității de stat nu mai există, în afara divinității, nimic altceva decît regulile dreptului natural. În relațiile internaționale, pacea trebuie preferată războiului, dar, în virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a se apăra, de a folosi forța împotriva forței și deci în situații legitime, de a purta războaie.
În secolul XVII, ideile jurudice au evoluat, în principal, prin intermediul lui Thomas Hobbes (1588-1679), unul dintre cei mai importanți autori de filosofia dreptului.
În viziunea lui Hobbes, salvarea statului stă numai într-o putere care ar fi în măsură să domine cu deplină suveranitate toate luptele și pasiunile individuale. Hobbes consideră că omul nu este sociabil de la natură; omul este în mod natural egoist, caută numai binele său propriu, fiind insensibil față de binele altora. Omul prin natura sa este rău, mai rău decît animalele, plin de agresivitate și ticăloșie. Dacă omul ar fi fost guvernat numai de natura sa, ar exista inevitabil un război permanent între fiecare individ și semenii săi, pentru că fiecare caută să aibă un folos în dauna celorlalți – homo homini lupus. În această stare de natură, dreptul individual este nelimitat, or „toți au un drept egal asupra tuturor lucrurilor, și chiar unii asupra corpurilor celorlalți” – nu există legi care să impună limite, să separe sau să repartizeze. Astfel, egalitatea generează o rivalitate generală.
Însă omul are posibilitatea de a ieși din această stare mizeră a războiului continuu. Aceasta însă este posibil numai grație unui contract care conține renunțarea fiecărui individ la libertatea nelimitată, proprie stării naturale, această renunțare fiind totală, necondiționată, căci altfel s-ar reveni la anarhia primitivă, adică la discreția egoismului individual neînfrînat. De aceea, fiecare om trebuie să se lipsească de dreptul său originar și să-l ofere unui suveran, care impune legile și stabilește ceea ce este just și injust, licit și ilicit – „binele este ceea ce poruncește monarhul, răul – ceea ce interzice el”.
Contractul este încheiat de oameni nu cu suveranul, căci acesta nu preexistă contractului, ci este creat prin contract, de către contractanți. Hobbes arată că formula contractului ar putea fi următoarea: „E ca și cum fiecare ar zice fiecăruia: eu autorizez acest om sau această adunare și îi cedez dreptul de a mă guverna pe mine însumi, cu condiția că și tu să-i cedezi dreptul tău și ca tu să autorizezi acțiunile sale în același mod”.
Statul, deci, este o creație artificială, care are putere nelimitată asupra indivizilor, putere necesară pentru a împiedica războiul între indivizi. Hobbes accentuează puterea statului și față de Biserică, neacceptînd opunerea acesteia statului, nici tulburarea păcii publice din cauze religioase.
Hobbes atribuie contractului social un conținut fix și determinat, care nu poate să consiste în altceva decît în subordonarea necondiționată a indivizilor față de o autoritate care reprezintă și concentrează în ea însăși toată puterea lor. Pentru Hobbes renunțarea deplină la orice drept individual apare ca o dăruire absolută de sine, ca o consecință a unei rațiuni obiective, care face din ea premiza necesară și fundamentală a oricărei constituții politice. Oamenii au creat suveranul cu gîndul ca acesta să-i reprezinte. Dar începînd prin a vorbi în numele oamenilor, suveranul ajunge să vorbească în locul lor.
Astfel, Hobbes este un reprezentant al absolutismului care acceptă sacrificarea libertății în favoarea ordinii, liniștii; de teama desfrîului și anarhiei, Hobbes suprimă cu totul libertatea. Din aceste motive, Hobbes cunoaște numeroase critici. Astfel, Georgio del Vecchio recunoaște liniștea ca o valoare, pentru că aceasta permite dezvoltarea libertății. Sistemul lui Hobbes s-ar putea compara cu un contract de asigurare, în care prima ar fi superioară valorii obiectului asigurat. Hobbes a indicat și patru calități indispensabile unui bun judecător:
· să aibă justa înțelegere a dreptului natural ca echitate;
· să posede dispreț pentru bogății nenecesare;
· să fie capabil să se ferească, atunci cînd judecă, de orice teamă, mânie, ură, dar și de milă și compasiune;
· să posede răbdarea de a asculta și memoria de a reține, a rezuma și a folosi ceea ce a auzit.
După Hobbes, Samuel Pufendorf (1632-1694) este continuatorul teoriei dreptului natural care a încercat combinarea ideilor lui Grotius și Hobbes.
Asfel, Pufendorf consideră că la temelia dreptului stau două caracteristici ale personalității omului: sociabilitas și imbecilitas. Omul este o ființă dublă, fizică și morală, participînd simultan la două lumi. Prin incapacitatea de a face față pericolelor și necesităților omul participă la lumea fizică, materială, iar prin sociabilitate dobîndește simțul valorilor și devine liber să aleagă și să respingă, participînd la lumea morală. Concluzia lui Pufendorf este că dreptul are trei fundamente: religia, dragostea și sociabilitatea, în care trebuie să existe un echilibru.
Pufendorf face o diferențiere dintre datorie și obligație. Datoria apare cînd cineva e constrîns interior să facă, să accepte sau să suporte ceva, pe cînd obligația se impune prin constrîngere exterioară. Obligația constă în a determina pe cineva să facă o acțiune neplăcută pentru că este amenințat cu un rău în caz de opoziție, pe cînd datoria presupune totdeauna o adeziune lăuntrică. Pufendorf stabilește trei clase de datorii: datorii față de Dumnezeu, față de noi înșine și datorii față de alții.
În secolele XVII si XVIII, raționaliștii pun bazele științifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului accentuind teoria dreptului natural, definindu-l ca etern, dar nesupus niciunei ordini divine. “Dreptul natural este într-o asemenea masură imuabil încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba”.
John Loke, in anul 1689, în “Eseu asupra guvernului civil”, dezvolta ideea dreptului natural pornind de la premisa ca la origine exista o stare naturala anterioară organizării oricărei comunități nationale sau puteri statale, în care toti indivizii aveau aceleași drepturi și aceleași obligații și unde fiecăruia îi era permis să îsi apere dreptul la viață, libertate și proprietate.
Drepturile individuale, cele care nu au fost abandonate, continuă să existe și sunt eterne, imprescriptibile si inviolabile. În caz de violare, individul are dreptul de a se răscula împotriva puterii opresoare.
La 26 august 1789, aprobată de Adunarea Constituantă, a fost elaborată Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, punctul de plecare pentru Constituția Franceză din 1791. Giorgio del Vecchio aprecia că “pe baza acestei Declarații s-a stabilit în știința și în constiința oamenilor o distinctie netă între statele legitime sau de drept și statele subjugate regimurilor despotice care sunt încă prea numeroase în lume”.
Aceasta teorie a drepturilor naturale și eterne a avut și contestatari, unul dintre reprezentanții de seama ai acestui curent fiind Edmund Burke, care aprecia că principiul egalității si dreptul la rebeliune sunt susceptibile de violenta si dezordine.
Locke mai considera că omul este în mod natural sociabil și nici nu există stare naturală fără societate; dimpotrivă pentru om, starea naturală este tocmai societatea. În starea naturală omul are deja anumite drepturi, de exemplu, dreptul la libertatea personală, a cărei negare este sclavia, dreptul la proprietate care se bazează pe dreptul la muncă, dreptul la legitima apărare, de care șine și dreptul de a pedepsi. Ceea ce lipsește este autoritatea care poate să garanteze aceste drepturi. Pentru a asigura o asemenea garanție, indivizii trebuie să renunțe la o parte din drepturile lor naturale, să accepte anumite limitări, și aceasta se face prin contract. Dar acela care este investit astfel cu autoritatea publică, nu poate să se folosească de ea după bunul său plac, pentru că însăși autoritatea i-a fost încredințată pentru protecția particularilor. Oamenii fiind toți de la natură liberi, egali, independenți, nimeni nu poate fi scos din această stare și supus puterii altuia fără consimțămîntul lui liber.
Astfel, Statul, pentru Locke, este o reafirmare a libertății naturale, care găsește în el garanția sa. Indivizii sacrifică numai acea parte de drept și de libertate, care face posibilă formarea Statului ca organ superior de protecție. Prin intrarea în stat nu se renunță decît la dreptul de a pedepsi (puterea sancționatorie) – revine puterii sociale să impună repararea răului comis, substituind răzbunarea cu justiția.
Locke declară voința populară ca fiind suverană, iar consensul poporului (premisa formării statului) constituie criteriul de apreciere a legitimității unui guvern. Dacă suveranul abuzează de autoritatea încredințată prin liberul consimțămînt al fiecăruia, poporul are dreptul la rezilierea contractului – la răscoală. Căci contractul are o dublă semnificație: pactum unionis, contract prin care oamenii se unesc în societate și pactum subjectionis, prin care majoritatea atribuie suveranului puterea pentru ale asigura protecția și perfecționarea drepturilor lor. Așadar, statul nu mai este o simplă expresie a puterii sau arbitrariului, ci trebuie în mod necesar, prin natura sa, să caute a garanta drepturile naturale.
Pentru realizarea acestei meniri, statul trebuie să aibă o anumită organizare. În acest context, Locke schițează teoria separării puterii în stat, arătînd că puterea legiuitoare trebuie să fie separată de puterea executivă (administrația și justiția) și de cea federativă (apărarea externă a statului). În ceea ce privește diferența dintre ele, Locke menționează că, în timp ce puterea legislativă este discontinuă, căci nu e totdeauna necesar să se facă legi, puterea executivă este continuă – căci e totdeauna necesar să se aplice legile făcute. Deși legislativul este puterea supremă în stat, dar nu are mai multă putere decît cea pe care o au oamenii în starea naturală (înainte de a fi intrat în societate și de a fi atribuit puterea lor comunității pe care au format-o), căci nimeni nu poate oferi altuia mai multă putere decît are el însuși. „O lege trebuie să dispară îndată ce societatea este mai fericită fără această lege, decît cu ea”.
Charles Louis Montesquieu (1689-1755) duce mai departe filosofia dreptului în secolul XVIII, prin lucrarea sa „Despre spiritul legilor” (1748). Ideea fundamentală este că „în semnificația lor cea mai largă, legile sînt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor; și, în acest sens, toate lucrurile au legile lor” – divinitatea are legile sale, lumea materială are legile sale, animalele au legile lor, omul are legile sale. Astfel, legile în înțeles juridic sînt realizări necesare, în funcție de o serie de factori diferiți, care pot să varieze după condițiile de spațiu sau condițiile de timp (forma de guvernămînt, climatul sau natura teritoriului, religia, moravurile, obiceiurile etc.). Legea apare ca un rezultat al tuturor factorilor care influențează viața omenească. Prin urmare, legea este o necesitate rațională, care trebuie să corespundă, în modul cel mai potrivit, împrejurărilor istorice pe care le străbate.
Montesquieu arată că în omul în stare naturală este prin firea sa blînd, timid, fricos, înclinat nu să atace și să subjuge pe alții, ci să se ascundă și să fugă de ei. Astfel prima lege a naturii umane ar fi legea fricii și a păcii. Alte legi ale naturii umane sînt acelea ale instinctelor de nutriție, de apropiere între sexe și dorința de a trăi în societate. Însă omul dotat cu inteligență și cu voință liberă, încalcă sistematic ordinea naturală stabilită pentru el, din cauza că este supus la mii de pasiuni. O astfel de ființă ar putea, în orice moment, să uite de creatorul său și Dumnezeu l-a rechemat la el prin legile religiei; o astfel de ființă ar putea oricînd să uite de sine însuși și filosofii l-au avertizat prin legile moralei; făcut pentru a trăi în societate, el ar putea uita de alții și legiuitorii i-au stabilit legi politice și civile.
Montesquieu face din lege instrumentul libertății: libertatea este dreptul de a face tot ce legile permit; iar dacă cineva ar vrea să facă și ceea ce interzic ele, n-ar fi liber, pentru că și alții ar putea face același lucru. Libertatea cere ca cetățeanul să nu fie constrîns să facă lucruri la care legea nu-l obligă și să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie.
În ceea ce privește teoria separației puterii în stat. Principiul ei director constă în faptul că „este o experiență eternă că orice om care are putere este tentat să abuzeze de ea. Pentru a împiedica abuzul de putere, lucrurile trebuie astfel orînduite încît puterea să îngrădească puterea”. În acest sens, Montesquieu descrie și argumentează: „În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care țin de dreptul ginților și puterea executivă privitoare la cele ce țin de dreptul civil… pe care o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă pur și simplu puterea executivă a statului… Atunci cînd în mîinile aceleiași persoane, sau ale aceluiași corp de magistratură se află întrunite puterea legiuitoare, și puterea executivă, nu există libertate deoarece se pot naște temeri că același monarh sau același senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există de asemenea libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi și legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forța unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă același om sau aceeași adunare ar exercita aceste trei puteri: de a face legi, de a executa hotărîrile publice și de a judeca crime sau diferende ale particularilor”.
Tot în secolul XVIII, Voltaire Francois-Marie Arouet (1694-1778), credea în progresul social ca factor a libertății politice și a securității economice. Critic înverșunat a prejudecăților, a tiraniei, a intoleranței religioase și nedreptății în legi. Întemnițat pentru 11 luni în închisoarea Bastilia pentru critică.
Voltaire pleda pentru umanizarea religiei, concordarea religie creștine cu rațiunea umană. Promotor (sub influența unchiului său) al „deismului” – înlocuirea Dumnezeului creștin cu „Dumnezeul filosof” – Dumnezeu există deoarece altfel nu ar fi putut fi lămurită ordinea lumii fizice – „Rațiunea mea îmi demonstrează că există o entitate care ordonează materia Universului”. „ omul ajunge prin rațiune, dar nu prin credință, de aceea el niciodată nu va deveni fanatic. Deistul niciodată nu va avea iluzia cunoașterii depline a lui Dumnezeu”. Voltaire condamna ateismul, care în opinia lui contribuie la încălcarea ordinii de drept. Ateul este sărac și violent, crede în posibilitatea evitării pedepsei și va fi prost dacă nu vă va ucide pentru a vă fura banii. Eu vreau ca monarhii și miniștrii lor să creadă în Dumnezeul care pedepsește și iartă, altfel aceștea se vor transforma în animale setoase de sînge – „Daca Dumnezeu nu ar fi existat, el ar fi trebuit inventat”.
În ceea ce privește concepția privind dreptul, Voltaire era adeptul școlii dreptului natural, recunoscînd fiecărui individ drepturi naturale inalienabile, cum ar fi: (libertatea constă în a te supune numai legii); dreptul la proprietate (spiritul proprietății dublează puterea omului); dreptul la muncă (fiecare își poate vinde munca sa celuia care oferă un preț mai mare, or, munca este proprietatea celora, care nu dețin o lată proprietate); libertatea conștiinței (Dreptul bazat pe intoleranță e sălbatic, acesta este dreptul tigrului, dar chiar mai strașnic, or, tigru își sfîșie jertfa pentru a o mînca, iar noi ne distrugem unul pe altul în baza articolelor și paragrafelor). Voltaire vedea cauza răului social în prejudecățile religioase care conduc la fanatism religios.
Drepturile naturale ale omului reies din dreptul natural general care este întipărit de natură în inemele oamenilor și în principiu poate fi formulat astfel „nu făcea rău altuia și nu te bucura de un asemenea rău”. Acest drept este unic pentru toți oamenii, indiferent ce legi îi guvernează. Legea pozitivă trebuie să garanteze drepturile naturale.
Voltaire considera majoritatea legilor pozitive ca fiind injuste, ce reflectă incompetența omenească. „Majoritatea legilor se contrazic și nu au nici o importanță – dreptatea este tot timpul una pretutindeni, pe cînd legile diferă”, „Legile care trebuie să constituie leacul sufletului în majoritatea cazurilor sunt tocmite de șarlatani, care fac din ele otravă – Doriți legi bune? Ardeți-le pe cele vechi și creați legi noi!”. Filosoful francez critica legile penale, despre care considera că erau bazate pe aplicarea torturii și a pedepsei cu moartea și slujeau tiraniei. Tiranul este persoana care nu recunoaște nici o lege, decît propriile capricii, care deposedează de proprietăți pe proprii supuși și apoi îi recrutează în armată pentru a expropria bunurile vecinilor.
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) este unul dintre autorii semnificanți în domeniul filosofiei dreptului. Operele de bază ale acestuia sînt „Discursul asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni” (1754) și „Contractul social” (1762).
În opinia lui Rousseau, oamenii au fost la origine liberi și egali, trăind numai după perceptele naturii, în așa-numită „stare naturală”. În această primă epocă, omul era bun, pentru că omul se naște bun, și era fericit. În această stare presocială omul trăia izolat de alți oameni, dar nu de frica acestora, cum afirma Hobbes, ci pentru că pur și simplu omul nu avea nevoie de ceilalți oameni. Ce s-a întîmplat că această stare de fericire a fost pierdută?
Rousseau încearcă să găsească răspunderea în originea civilizației, care pentru el e o rătăcire. Unii oameni mai tari s-au impus altora; acela care, cel dintîi, a încercuit un cîmp și a zis: „acesta este al meu” a fost primul factor al nefericirii omenești. Inegalității de avere i s-a adăugat dominația politică și astfel un regim artificial de inegalități a situat oamenii într-un raport de dependență reciprocă, contrare principiilor naturale ale ființei lor.
În „Contractul social” Rousseau caută rezolvarea practică a problemei. El recunoaște că o întoarcere la starea naturală, după atingerea stării de civilizație, este imposibilă, așa cum un om bătrîn nu mai poate redeveni tînăr. El observă că ceea ce constituia fericirea primitivă era bucuria libertății și egalității; ceea ce interesează, deci, este găsirea unui mod pentru a restitui omului civilizat posedarea acestor drepturi naturale.
În acest scop, el recurge la ideea contractului social, conținutul căruia este determinat a priori: conservarea politică a drepturilor de libertate și egalitate, proprii omului în stare naturală. Astfel contractul social trebuie să fie conceput în modul următor: este necesar ca indivizii să confere pentru un moment drepturile lor statului, care apoi le redă tuturor cu un nume schimbat – drepturile naturale devin drepturi civile. În acest mod egalitatea va fi asigurată. În afară de aceasta, fiecare își păstrează libertatea sa, pentru că individul se supune numai față de Stat, care este sinteza libertăților individuale – a renunța la libertatea ta înseamnă a renunța la calitatea ta de om. Prin urmare efectul contractului este că toți oamenii rămîn liberi și egali ca și în starea naturală, în timp ce drepturile lor capătă o garanție protectoare, care în acea stare lipsea.
Indivizii sunt supuși numai voinței generale, la formarea căreia ei însăși conlucrează. Legea este expresia voinței generale, dar nu un act arbitrar de autoritate – „a fi guvernat de pofta altuia este sclavie, în timp ce supunerea la o lege pe care ți-ai prescris-o tu însuți este libertate”. Nici o autoritate nu este legitimă dacă nu se bazează pe lege, adică pe voința generală. În această voință generală consistă adevărata suveranitate, care aparține în mod necesar poporului. Principiul suveranității poporului implică exercițiul direct al suveranității, or, suveranitatea rezidă totdeauna în popor, care poate în orice moment să și-o reia – cine iubește poporul trebuie să-l ferească de reprezentanți, afirmă Rousseau.
IMMANUEL KANT (1724-1804), unul din cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor, reprezintă în filosofie o nouă direcție: criticismul – supunerea unei critici a însăși rațiunii. Atîta timp cît nu se critică pe sine însăși, ea nici nu se cunoaște, și mai ales nu-și cunoaște limitele. În acest fel apare pericolul de a-și considera propriile idei drept cunoaștere.
Kant combate toate sistemele de morală bazate pe utilitate. El neagă că norma supremă de conduită este tendința de fericire. Morala se distinge în mod radical de util și de plăcut. Dacă se lucrează pentru util, acțiunea pierde caracterul său moral. „Morala este independentă, superioară utilității”. Ea poruncește în mod absolut, chiar dacă voim a o face să tacă și încercăm să nu o ascultăm.
Legea morală Kant o numește imperativ categoric și o formulează astfel: Lucrează în așa fel ca regula acțiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislații universale – două lucruri îmi umple sufletul de o admirație întotdeauna nouă: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine. Astfel această lege este datoria, o cerință necondiționată și absolută care exclude tîrguiala cu sine, condiționări, circumstanțieri etc. – fă-ți datoria orice s-ar întîmpla. Filosofii înainte de Kant au pus mai întîi conceptul de libertate, apoi cel de datorie. Kant inversează totul și pleacă de la imperativul categoric ca de la prima certitudine. Libertatea nu precede datoria, ci este o consecință a ei. Libertatea este afirmată în ordinea practică ca o existență a conștiinței noastre morale. O acțiune este morală numai dacă are impulsul în legea datoriei, dar nu pentru a obține avantaje sau pentru a evita neplăceri. Noi sîntem necondiționat, absolut obligați să comitem sau să ne abținem de la comiterea unei acțiuni, pentru că avem posibilitatea de a face, dar și a nu face, ceea ce ni se cere – dacă trebuie este pentru că poți, căci ar imoral să ceri unei ființe umane ceea ce nu depinde de ea.
Condamnarea sau absolvirea faptelor noastre morale este opera „tribunalului interior din om, care este Conștiința”. Astfel, împlinirea imperativelor categorice, care apar din străfundul conștiinței noastre morale, care ne spune „trebuie”, ne conduc de cele mai multe ori voința. Fiecare individ posedă voință liberă ca pe un bun înnăscut și inalienabil. Însă convețuirea dintre voințele libere ar fi cu neputință dacă nu ar interveni limitarea lor reciprocă. Această limitarea reciprocă este Dreptul, care ne apare ca o totalitate de condiții în care voința liberă a fiecăruia poate exista cu voința liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertății. Kant: „Legea juridică universală este: acționează exterior în așa fel încît întrebuințarea liberă a voinței tale să poată coexista cu libertatea oricărui altuia”, ceea ce înseamnă să acționezi liber în așa fel încît toți oamenii să fie liberi. În acest sens, dreptul se bazează pe necesitatea convețuirii, a reciprocității. Or, dreptul are drept scop limitarea libertății în scopul extinderii libertății – libertatea individului trebuie extinsă pînă la cele mai îndepărtate limite compatibile cu libertatea similară a celorlalți.
Prin această definiție Kant reafirmă conceptul libertății ca un dat primordial. Omul trebuie respectat în libertatea sa; el nu trebuie să fie considerat sau tratat ca un lucru, ca instrument sau mijloc, ci ca „scop în sine”. Kant reafirmă astfel faptul că fundamentul dreptului este în om., iar Statul este sinteza drepturilor fondate în natura umană. Dreptul natural nu este un drept concret, ci este un cadru, o formă a întregului drept, adică dreptul de a avea drepturi. Dreptul natural este alcătuit din reguli pe care rațiunea le cunoaște ca valabile în mod apriori, adică independent de orice realizare concretă. Astfel, dreptul natural devine drept rațional. După Kant dreptul natural este bazat pe rațiune, iar dreptul pozitiv pe inspirație și prin urmare poate fi arbitrar.
În concepția referitoare , sub influența lui Rousseau, Kant acceptă teoria contractului social. El definește statul ca „reunirea unei multitudini de oameni sub legi juridice”, asociere făcută în virtutea unui contract, prin voința tuturor. În acest sens, contractul devine un principiu regulativ, adică un criteriu de evaluare a legitimității unui stat. Astfel, Kant accentuează că statul trebuie să fie (nu a fost) constituit în baza unui contract social. Contractul este baza juridică ideală a Statului; acesta trebuie să se organizeze, bazîndu-se pe recunoașterea drepturilor persoanei ca sinteză a libertății umane.
Scopul statului, după Kant, este numai protecția dreptului. Statul trebuie să asigure cetățenilor posibilitatea de a se bucura de drepturile lor, dar nu trebuie să se amestece în activitățile individuale, nici să îngrijească de interesele individuale. El și-a înfăptuit funcția sa, cînd a asigurat libertatea tuturor, în acest sens trebuie să fie Statul de drept, or, „atunci cînd justiția dispare, nu mai există nici o valoare pentru care să trăiască oamenii pe pămînt”.
Georg Wilhelm Fridrich Hegel (1770-1831) elabora, în 1821, lucrarea „Filosofia dreptului”. În gîndirea lui se află cheia tuturor marilor ideologii apărute începînd din sec XIX: marxismul, fascismul.
Concepția fundamentală a lui Hegel este idealismul absolut în sens obiectiv. Pentru Hegel ceea ce este rațional e real și ceea ce e real e rațional. Realitatea este însăși rațiunea sau spiritul în diversele sale grade de afirmare. Tot ce se întîmplă este o mișcare a ideii sau ideea care se mișcă. Orice lucru își are rațiunea sa (chiar și războiul, epidemiile etc.). Orice se întîmplă în lume se întîmplă pentru că i-a venit timpul, devenirea universală fiind alcătuită din nașteri și distrugeri.
Hegel face din contradicție baza filosofiei sale. Polaritatea se poate găsi pretutindeni (individ și natură, individ și comunitate, libertate și ordine etc.); sarcina rațiunii este să nu se oprească la una din contradicții, ci să medieze între ele, să le împace; teză, antiteză, sinteză (punere, opunere și compunere sau afirmație, negație și negarea negației).
Primul aspect al dreptului este un aspect obiectiv și exterior persoanei – dreptul abstract. Al doilea este antiteza primului, negarea acestei obiectivități și exteriorități – moralitatea subiectivă. Sinteza este al treilea moment și constă în realitatea morală și socială, moralitatea obiectivă (obiceiurile).
Pentru Hegel fundamentul dreptului abstract îl constituie persoana umană, dreptul fiind rezultatul evoluției istorice, un principiu imperativ: „Fii o persoană și respectă-i pe ceilalți ca pe persoane”.
Moralitatea subiectivă ține de subiectivitatea personală – „dreptul ființei subiective este ca ceea ce ea trebuie să recunoască ca valabil să fie recunoscut de ea ca fiind bine”. Prin urmare nu este numai o realitate obiectivă, nu rezultă doar din simpla constrîngere exterioară, ci se bazează pe existența unei conștiințe morale. Astfel, sinteza dintre dreptul abstract și moralitatea subiectivă este realizată de moralitatea obiectivă, care cunoaște trei forme de organizare: familia, societatea și statul.
Familia este o formă de organizare biologică și prima rădăcină etică a statului, societatea este o realitate economică fondată pe interese egoiste și antagoniste ale indivizilor, iar sinteza lor, statul, ca formă de organizare juridică, este garanția binelui comun, „realitatea libertății concrete”, „imaginea rațiunii eterne”. Pentru Hegel statul are o poziție dominantă fiind o manifestare desăvîrșită a spiritului obiectiv. Deasupra statului nu este decît absolutul, astfel, nici o jurisdicție umană nu poate să existe deasupra statelor. Prin aceasta se ajunge la justificarea războiului, deoarece conflictele între state, neputând fi aplanate printr-o jurisdicție superioară, vor trebui să se rezolve în cele din urmă prin război, care este un fel de judecată devină. Război injust nu există, războiul contribuie la întinerirea omenirii și în război învinge statul care trebuia să învingă, căci orice popor are soarta sa.
Hegel subordonează indivizii statului, fiind elemente ale acestuia. Întreaga valoare și întreaga realitate spirituală pe care o reprezintă omul, el o posedă prin stat. Statul încorporează ideea etică, el stă ca scop rațional al omului și de aceea cea mai înaltă datorie a omului este să aparțină statului și să se supună legilor lui.
I.10 Procesul de normare a drepturilor și libertăților fundamentale
În virtutea procesului de normare a drepturilor și libertăților fundamentale, o serie de acte, în egală masură importante, au fost edictate.
Astfel, la 15 iunie 1275 apare “Magna Charta libertatum”, o constituție edictată în Anglia, in urma întelegerii intervenite între Regele Ioan Fara de Tara și baronii sai rebeli. Este un document conceput in termeni feudali, dar conținând elemente care dupa mai multe secole vor inspira evoluția teoriilor drepturilor omului. Acest document a avut o dublă semnificație, fiind atât un contract între partida regelui și cea a baronilor, contribuind la apariția contractului social, cât și conținând norme care au stat la baza unor documente ca “The petition of Rights”, adresata regelui de catre Parlament si “Habeas Corpus Act”, considerată a doua constituție a Angliei, dupa Magna Carta, lege impusa de Parlamentul englez la 26 mai 1679.
Rezultat al Revoluției de la 1688, “Bill of Rights” este o lege fundamentală adoptată de Parlamentul Englez, la 13 februarie 1689. Această lege stabilea că puterea monarhului emana din voința poporului și a proclamat anumite drepturi fundamentale, printre care interzicerea pedepselor ilegale și crude, obligația de-a se comunica unui deținut motivele arestarii și eliberarea pe cautiune.
La 4 iulie 1776, “Declarația de independență a Statelor Unite” proclama că este “de la sine înțeles adevărul că toți oamenii se nasc egali și Creatorul lor îi investește cu anumite drepturi inalienabile și că, printre acestea se numără viața, libertatea și câutarea fericirii”. În vederea protejării acestor drepturi, oamenii instituie guverne care își dobândesc puterea legală prin consimțămantul celor guvernați; iar dacă oricând, oricare forma de guvernamant pericliteaza aceste scopuri, poporului îi stă în putere să o rasturna și să instaureye o noua guvernare .”
“Declaratia drepturilor omului” este formată din primele 10 amendamente Unite și apară libertațile fundamentale, precum libertatea de credință, libertatea cuvantului, libertatea presei si dreptul la un proces cu jurați desfașurat în conformitate cu legea .
“Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului ” din 26 august 1789, adoptată în perioada Revolutiei franceze, este documentul juridic cel mai complex privind conceptual Drepturilor si libertatilor fundamentale. Reflectand inca din titlu viziunea dualista a iluministilor, in special francezi, ea este inspirata de teoria dreptului natural si teoria contractului social.
Concluzii
Capitolul II- Istoricul instituției procurorului
II.1 Apariția și dezvoltarea instituției procurorului
Istoricul instituției Ministerului Public este rezultatul unui proces îndelungat. Originea sa se regăsește în dreptul francez, în așa numiții „les procureurs du roi” din secolul XIV, instituiți „ pentru a apara interesele regelui și ale statului ”. Inițial, procurorii urmăreau mai mult interese fiscale, prin încasarea amenzilor și confiscărilor pe seama tezaurului regal. Ulterior, și-au limitat atribuțiile la urmărirea infracțiunilor și susținerea acuzării. Instituția procurorului a primit o organizare mai completă prin ordonanțele franceze din anii 1552, 1553 și 1586. În anul 1790, o lege de organizare a Justiției definea Ministerul Public ca fiind “o magistratură specială, stabilită pe lângă unele instanțe judecătorești, în scopul de a reprezenta societatea și, în numele acesteia, de a veghea ca în activitatea de judecată să se aplice dispozițiile legale de ordine publică și de a se face să se execute hotărârile pronunțate”.
Instituția Ministerului Public s-a extins treptat în toate țările, astfel încât astăzi se vorbește de „ministère public” în Belgia, în Luxembourg, în statele francofone din Africa, de „publico ministero” în Italia, de „ministerio fiscal” în Spania, de „Staatsanwalt” în Germania, de „Statsadvokat” în Danemarca, de „Lord Advocate” în Scoția, de „Director of public prosecution” în Irlanda, de „attorneys” în Statele Unite (district attorneys la nivelul statelor și United States attorneys la nivel federal), de „procureurs généraux” în Canada, de „Crown Prosecution Service” (CPS) în Anglia și în Țara Galilor.
II.2 Apariția și dezvoltarea instituției procurorului pe plan intern
II.2.1 Regulamentele Organice
În dreptul românesc, Ministerul Public a fost introdus, pentru prima dată, prin Regulamentul Organic din 1832 (în Muntenia) și prin Legea din 26 martie 1862 (în Moldova), culminând cu Codul de procedură penală din anul 1936, revăzut și republicat în anul 1948 și supus, în decursul timpului, unor substanțiale modificări, care a înlocuit la rândul său, Codicele de procedură criminală, promulgat și publicat în M. Of. nr. 269 din 2 decembrie 1864, elaborat sub influența directă a Codului de instrucție criminală francez din anul 1810.
Regulamentele Organice au adus schimbări fundamentale, vechile practici și instituții au fost modificate sau desființate. Regulamentele Organice au introdus o serie de schimbări de o importanță și anume: au legiferat un principiu fundamental, acela al separării puterilor în puterea executivă, legislativă și juridică: cea executivă încredințată Domnului, cea legislativă, exercitată împreună de Domn și Adunarea Obștească (parlamentul), iar puterea judecătoresca era deținută de instanțele de judecată, cele județene, cele de apel de și București și Îaltul Divan judecătoresc drept ultima instanță competentă să judece princinile civile, comerciale sau penale.
Regulamentele organizează statul pe baza principiului separației puterilor. Ele admit o separație tripartită a puterilor. Până în secolul al XIX-lea în organizarea de stat a României nu se poate vorbi de aplicarea principiului separației puterilor în stat, deoarece în întreaga epocă feudală exerciarea funcțiilor statului era concentrată în mâna unui singur organ – Domnul care exercita direct sau prin delegație toate funcțiile statului. Acesta era stăpânul țării.Viața, cinstea și averea oamenilor erau în putera lui.Nici o lege nici un obicei nu țărmureau putera domnului. Regulamentul Organic a întemeiat organizarea statului pe principiul separației puterilor, fiind de fapt primul act care a prevăzut acest lucru, până neputându-se vorbi de o separație a puterilor in stat.
Conform Regulamentelor Organice, instanțele de judecată au fost reorganizate pe baza unor principii moderne: separarea activității juridice de cea administrativă (art 212 din Regulamentul Organic al Valahiei, respectiv art. 279 din Regulamentul Organic al Moldovei); recunoașterea autoritătii lucrului judecat a hotărârilor rămase definitive; organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești. Art. 212 din Regulamentul Valahiei consemna : “despărțirea puterilor ocârmuitoare și judecătorească, fiind cunoscută că este neapărat de trebuință pentru buna orenduială în pricini de judecată și pentru paza drepturilor particularilor, aceste două ramuri de ocârmuire vor fi de acum înainte cu totul deosebite”.
Regulamentele Organice au creat funcția de procuror pe lângă tribunale, pentru paza legii și a ordinii publice, și corpul de avocați pentru apărarea împricinaților. Regulamentul Țării Românești reglementa instituția Ministerului Public. Această instituție avea procurori pe lângă fiecare judecătorii și pe lângă divanurile judecătorești. Principalele lor atribuții constau în apărarea legii și în întocmirea de rapoarte periodice cu privire la activitatea instanței pe lângă care funcționau și nevoile acesteia, “ ca apărători ai praviliei, îngrijirea la paza bunei orânduieli și a liniștei publice.”
Regulamentele Organice au marcat un moment important în istorie, un moment care și-a lăsat amprenta asupra modului de organizare a instanțelor judecătorești, a marcat trecerea la un stat în care funcțiile erau exercitate de către un singur organ – Domnul, la un stat a cărui organizare avea la bază principiul separării puterilor în stat. Regulamentele Organice au fost cele care au consacrat pentru prima oară instituția Ministerului Public, îndatoririle procurorilor, tribunalelor și divanurilor în cauzele civile și criminale.
II.2.2 Legea de organizare judecătorească din 1865
Modernizarea organizării și funcționării Ministerului Public s-a produs prin legea de organizarea judecătorescă din 1865, din timpul domniei lui Alexandu Ioan Cuza. Titlul VII al acestui act normative este dedicat instituției Ministerului Public, referindu-se, în principal la alcătuirea Ministerului Public – aceasta era alcătuit din procurorul general, procurorii de secții de pe lângă curțile de apel, procurorii tribunalelor și secțiilor acestora: “Ministeriulu public se compune de procurorulu generalu și cei-l-alți procurori de secțiuni, a ședați pe lîngă curțile de apelu, din procurorii tribunaleloru și secțiuneloru loru”. Cu privire la rolul procurorului general al Curții de Apel, se menționeaza că acesta era șeful procurorilor din subordinea sa, precum și al agențiilor judecătorești, având drept de supraveghere și control asupra exercitării atribuțiilor de către aceștia: “ Procurorulu generalu de curte este cap ulu tuturoru procuroriloru și substituțiloru din ocolulu curții., precum și a celoru-l-alți agenți judecătoresci, și are dreptulu de controlu și de priveghere asupra împlinirii datoriei loru” .
Procurorul general al curții de casație avea dreptul de a ataca actele celorlalți procurori sau actele judecătorești contrare legilor: “Procurorulu generalu alu curții de ca sațiune, are dreptulu, conform legii acestei curți, de a ataca actele celoru-l-alți procurori sau actele judecătoresci contrarii legiloru.”. Cu privire la procurorii de tribunal, lehea prevedea că aceștia vor raporta, la casu de trebuință, procurorului generalu respective despre pedecile ce încearcă mersulu lucrăriloru justiției din județu, precumu și despre observațiunile ce au de făcutu asupra împlinirii datorieloru agențiloru judecăriresci și asupra aplicării legiloru. Procurorii de tribunal voru avea asemenea de aproape priveghere asupra judecătoriloru de plăși, și voru raporta procurorului general, la casu de trebuință”
Ministerul de Justiție, conform textului de lege, este “capul” Ministerului Public: “Ministeriul justiției este capulu mini teriului public. Dreptul de disciplină asupra tuturor membriloru Ministerului public, se va esercita de Ministerulu Justiției, după propria sa inițiativă, sau după provocarea procurorului generalu sau a procuroriloru de tribunal, Membrii ministerului public sunt puși sub directa priveghere și disciplină a Ministrului Justiției.”
În această reglementare procurorii aveau atribuții de poliție judiciară, erau titularii acțiunii penale și erau împuterniciți să pună în executare, hotărârile judecătorești, penale definitive și irevocabile.Mai mult, aveau atribuții de verificare a actelor de stare civilă, inspectau penintenciarele și alte locuri de executare a pedepselor și măsurilor de siguranță, supravegheau respectarea legii în activitatea instanțelor de judecată raportând Ministerului de Justiție dificultățile. Această lege s-a dovedit a fi deosebit de stabilă în ceea ce priveste organizarea și funcționarea Ministerului Public, iar modificările aduse legii în 1890, 1909, 1924, 1937 și 1938 nu au afectat semnificativ regimul juridic al Ministerului Public și raporturile acestuia cu Ministerul Justiției.
II.2.3 Codul penal din 1865
Unificarea legislației penale s-a realizat prin Codul Penal din 1865. Acesta a urmărit consfințirea principiului legalității: “Nici o infracțiune nu se va pedepsi, dacă pedepsele nu vor fi fost hotărâte înaintea săvârșirei sale. Infracțiunile săvârșite în timpul legiuirei celei vechi se vor pedepsi după aceea legiuire; iar când pedepsele prevăzute prin legea de față vor fi mai ușoare, se va aplica pedeapsa cea mai ușoară. Infracțiunile săvârșite sub codicele vechiu, dar neprevăzute de codicele actual, ne se mai pedepsesc”, umanizarea pedepselor și munca silnică pe viață.
Codul Penal din 1865 nu mai prevedea in rândul pedepselor, condamnarea la moarte, care existase de la începutul statelor românești, cea mai grea pedeapsă fiind munca silnică pe viață dată prin vinovații de o gravitate excepțională. Actul normativ prevedea in schimb, pedepse aspre pentru toți cei care atentau ori subminau siguranța statului, tulburau ordinea și liniștea publică, nu respectau drepturile și libertățile în : pedepse pentru crime, pentru delicate și pentru contravenții.
Art. 105 al Codului penal de la 1865, prevedea degrațiunea civică a procurorului care atentează contra libertății unui individ: “ Aseminea se voru pedepsi cu degradațiune civică, procurorii, judecătorii sau oficiarii publici, cari voru fi arestatu sau voru fi făcutu a se aresta unu individu în alte localități de câtu cele determinate prin legi sau regulamente, sau cari vor fi trimisu înainte judecății pe unu cetățian fără de a fi pusu mai’nainte în acusațiune conform legii”.
De asemenea, degradațiunea civică a procurorului era prevăzută și în stuația în care își încalcă atribuțiunile: “ Judecătorii, procurorii și substituții loru, oficiârii de polițiă, cari se voru fi amestecatu în esercițiulu drepturiloru puterii legiuitore, sau prin reglemente cari cuprindu disposițiuni legiuitore, sau poprindu, ori suspendendu esecutarea unei sau mai multoru legi, sau deliberându asupra punctului de a sci dacă legile trebuiescu a fi publicate sau esecutate. Judecătorii, procurorii și substituții loru, oficiarii poliții judecătoresci cari voru fi trecutu peste competența loru, poprindu esecutarea ordiniloru emanate de la administrațiuni, sau după ce au permisu sau au ordonatu de a se chiăma în judecată administratorii pentru fapte relative la esercițiulu funcțiunei loru voru stărui în esecutarea acteloru loru, de si de câtre autoritâțile competenți li s’a notificatu anularea aceloru acte sau esistența unui conftictu. Se voru pedepsi cu amendă de la una sută pînă la una miă cinci sute lei, judecătorii cari, peste atribuțiunile loru, se voru fi amestecatu în materii date de legi autoritâții administrative. Cu aceeași pedepsă se voru pedepsi și membrii Ministerului public, cari voru fi luatu conclusiuni sau voru fi cerutu a se face asemenea procederi.”
II.2.4 Codul de procedură penală al Principatelor Unite Române din 1864
Codul de procedură Penală, inspirat de Codul de procedură penală francez din 1808, cuprinde un număr de 603 articole, împărțite după cum urmează: “Dispoziții preliminare”, “ Despre poliția judiciară și ofițerii de poliție cari o exercită” și “Despre judecată”. Codul de procedură penală le la guvernat procedura penală a Principatelor Române până în anul 1936.
Codul acordă o importanță deosebită definirii acțiunii penale , care poate fi acțiune publică sau acțiune privată .
Distincția între acțiunea publică și privată s-a realizat în considerarea faptului că, întrucât orice infracțiune produce o tulburare a ordinii publice sau sociale, dă naștere la o acțiune publică în fața instanței de judecată chemată să constate existența faptei, vinovăția făptuitorului și de a aplica pedeapsa. De cele mai multe ori, infracțiunile nu duceau doar la lezarea intereselor publice, ci și la lezarea intereselor unei personae, infracțiunea dădea astfel naștere unei acțiuni private.
Acțiunea penală era încredințată instituției Ministerului Public și se pune în mișcare ca urmare a unui denunț sau plângeri a părții vătămate sau din oficiu, de către instituția competentă.” Acțiunea cea publica se intenta sau în urma unei denuntiari, sau în urma unei plângeri, sau din propria inițiativă a funcționarului competente a o intenta- “Denuntiare se numesce incunosciintarea facuta, catre functionarulu insarcinatu cu ministeriulu public, de unu altu functionarulu insarcinatu cu ministeriulu public, de unu altu functionaru competente, sau de ver-care particularu, despre vre-o calcare a legii penali. Plangerea nu poate procede de cat de la persoana care, directe sau indirect, a suferitu o vetemare în urmarea unei infracțiuni. Ea poate fi adresata, sau la ministeriulu public, sau la judecatoriulu de instructiune.”.
În Cartea I a Codului de procedură penală identificăm Ministerul Public de pe lângă tribunalele corecționale sau județene ca fiind parte a poliției judiciare, alături de comisarii și subcomisarii de poliție, de ofițerii și subofițerii de dorobanți și jandarmi, de judecătorii de instrucție și de subprefecții și adjuncții acestora. De asemenea, Cartea I a Codului de procedura penală aduce în atenția noastră rolul poliției judiciare, acela de a descoperi crimele, delictele și contravențiile, de a aduna probele și de a trimite făptuitorul în fața instanței competente: “Politia judiciara urmaresce descoperirea crimeloru, delicteloru si contraventiuniloru, aduna probele despre dinsele si da pe faptuitorii loru în judecata tribunaleloru insarcinate cu aplicarea pedepseloru. Politia judiciara va fi esercitata, sub autoritatea curtiloru de apelu, si dupa distinctiunile urmatoare: I. De comisarii si subcomisarii de politia; II. De ministeriulu public de pre linga tribunalele corectionali sau judetiane. III. De oficiarii și sub- oficiarii de dorobanti si de gendarmi. IV. De judecatorii de instructive. V. De primarii si de ajutorii loru. VI. De sub-prefecții sau ajutorii loru.”
În Capitolul al III-lea al actului normativ sunt prevazute competențele procurorilor Ministerului Public de pe lângă tribunal:
Procurorii tribunalelor corecționale sau tribunalelor civile, erau însărcinați cu descoperirea și urmărirea tuturor delictelor și crimelor din competența tribunalelor unde își exercitau atribuțiile și cele din competnța curților de jurați: “ Procurorii tribunaleloru corectionali si, în localitatile unde asemenea tribunale nu sunt, procurorii tribunaleloru civili, sunt insarcinati cu descoperirea si urmarirea tutuloru delicteloru si crimeloru sari sunt de competinta tribunaleloru loru sau a curtii juratiloru.”
Procurorii de pe lângă prima instanță aveau competența de a solicita în exeritarea funcțiilor, aplicarea direct a forței publice și în situația în care delictele sau crimele erau comise în afara teritoriului României: “ Aceste functiuni, în casu de crime sau de delicte comise afara din teritoriulu Romaniei si mentionate la art. 4 si 5, din codicele penale, voru fi indeplinite de procuratorulu de linga tribunalulu de anteia instanta alu locului unde va resede prevenitulu sau de celu de la loculu unde prevenitulu se va pute afla, sau de alu locului unde se afla cea de pe urma resedinta cunoscuta a prevenitului. Procurorii de linga tribunalele de anteia instant si toti ceilalti oficiari ai politiei judiciare, voru ave, în esercitiulu functiuniloru loru, dreptulu de a cere nemijlocitu ajutorulu puterii publice.”
Procurorii de pe lângă tribunalele de primă instanță, erau oblogați ca imediat ce au luat cunoștință de existența unui delict să informeze procurorul general de pe lângă curtea de apel, cu privire la toate informațiile deținute despre delicte și de asemenea, să execute toate ordinele acestuia: “Procurorii de linga tribunalele de anteia instant voru fi indatorati, indata ce afla unu delicte, sa dea in scire procurorului generale alu curtii de apelu si sa esecute ordinile sale in ceea ce privesce toate lucrarile politiei judiciare, fara ca printr-acesta sa se impedice de a prinde la timpu si de a constata urmele delictului.”
De asemenea, orice autoritate, funcționarii sau ofițerii publici, care în exercitarea funcțiilor, luau cunoștință de o crimă sau delict, erau obligați să informeze procurorul tribunalului în a cărui jurisdicție/circumscripție a fost comisă crima sau delictul sau pe procurorul de pe lângă tribunalul unde prevenitulu s-ar pute afla, și de asemenea, aveau obligația de a transmite toate informațiile, procesele verbale cu privire la fapta incriminată: “Ori ce autoritate constituită, ori ce functionaru sau oficiaru publicu, care, in esercitiuniloru sale, ar lua cunoscinta de vre o crima sau delictu, va fi datoru de a informa indata pe procuratorulu tribunalului in a carui circonscriptiune se va fi comisu crima sau delictulu, sau pe procuratorulu de linga tribunalulu unde prevenitulu s-ar pute afla, si de a transmite acestui magistratu tote informarile, procesele verbali si actele relative la faptulu incriminatu.”
Toate persoanele care au asistat la un atentat împotriva siguranței publice, contra vieții unei persoane sau asupra proprietății unui individ, erau obligate să înștiințeze procurorul din locul în care fapta s-a produs sau loculîn care prevenitulu s-ar afla: “Ori cine va fi avutu ocasinue de a cunosce prin sine insusi vre unu atentatu, fie în contra sicurantei publice, fie in contra vietei sau proprietatii cuiva, de asemenea va fi datoru sa informeze pe procuratorululocului faptului, sau pe procuratorulu locului unde prevenitulu se va pute afla.”
În toate cazurile privind delictele flagrante, atunci când acestea erau de natură a atrage după sine o pedeapsă penala, procurorul tribunalului se deplasa fără întârziere la locul faptei, în vederea întocmirii procesului verbal de constatare a delictului, pentru ascultarea declarațiilor persoanelor martore, cu înștiințarea procurorului de instrucție: „ In tote casurile de delictu flagrante, daca faptulu va fi de natura a trage dupa sine o condemnatiune criminale, procuratorulu tribunalului va merge fara nici o intardiare la fata locului spre a face procesele verbali necesarie pentru a se constata fiinta si starea corpului delictului, starea locului si spre a primi declararile persoaneloru, cari aru fi fostu fata, sau cari aru ave informari de datu. Procurorulu va insciinta de mergerea sa pe judecatorulu de instructiune, fara cu tote acestea, a fi datoru sa-lu astepte spre a procede.”
Procurorul tribunalului, în cazurile privind delictele flagrante și atunci faptele erau de natură a duce la o pedeapsă penală, acesta anunța/înștiința acuzatul cu privire la dovezile aduse. În cazul în care acuzatul nu era prezent, procurorul emitea o ordonanță de prezentare, ordonanță numită mandate: “Procurorulu tribunalului, la casu de flagrante delictu, si candu faptulu va fi de natura a trage dupa sine o pedeapsa criminale, va pune la oprela pe prevenitii presenti in contra caroru ar fi indicie grave. Daca prevenitulu nu este presinte, procurorulu va da o ordonanta spre a-lu indatora sa se infatisede; acesta ordonanta se numesce mandatu de aducere. Denuntarea singura nu constitue o presumtiune indestula spre a motiva darea acestei ordonante in contra unui individu ce are domiciliu. Procurorulu va procede chiar in acea si la interogarea, prevenitului adusu inaintea sa.”
Capitolul IV al Codului de procedură penala din 1864 stabilea atribuțiile ofițerilor de poliție auxiliari ai procurorului astfel că, comisarii și subcomisarii de poliție, ofițerii și subofițerii de dorobanți și jandarmi, judecătorii de instrucție, subprefectii și adjuncții acestora, primeau denunțurile/plângerile privind crimele și delictele comise în circumscripția unde aceștia își desfășurau atribuțiunile în mod obișnuit: “Sub-prefectii si ajutorii loru, primarii si ajutorii loru, comisarii de politia, si politaii, oficiarii si sub-oficiarii de dorobanti si de gendarme voru primi denuntarile crimeloru si delicteloru comise in locurile unde-si esercita funstiunile loru obicinuitu. Ei voru cauta sa descopere crimele si delictele comise in circumscriptiunea loru, voru face procese verbali spre a constata natura, circumstantelor, timpulu, loculu delictului, precumu si probele si indicele ce voru fi pututu aduna.” Totodată, aceștia aveau responsabilitatea de a transmite fără întârziere denunțurile, procesele verbale și alte acte aferente cazurilor aflate în competența lor, procurorului care avea obligația de a examina, fără întârziere procedura și de a transmite împreună cu rechizitoriul pe care-l considera convenabil, judecătorul de investigație: “ Oficiarii depolitia ausiliaria, vorutramite fara intardiare denuntiarile, procesele verbali si alte acte facute de densii in casurile de competinta loru, la procuratoru, care va fi datoru a esamina indata procedurele si a le transmite la judecatorulu de instructiune impreuna cu requisitiunile ce va judeca de cuviinta a face.”
Potrivit Codului de procedură penala, în fiecare reședință de curte de apel se organiza o curte de jurați, în a cărei componență figurau 3 membri ai curții de apel și o comisie de 12 jurați: “Aceste carti se vor compune de trei membri ai curtii de apelu, dintre cari unulu va fi presedinte, si de o comisiune de doui-spra-dece jurati. Functiunile ministeriulul publicu voru fi indeplinite de ministeriulu public alu curtii de apelu.
Atribuțiile Ministerului Public pe lângă Curtea juraților sunt :
Ministerul public de pe lângă curtea de apel interoga, fie însuși, fie prin înlocuitorul său, toate persoanele puse sub acuzare, fără a putea aduce alte acuzații, sub sancțiunea nulității: “Ministeriulu publicu de linga curtea de apelu va urmari ver-ce persoana, pusa sub acusare, dupa formele prescrise , alu aestei carti. Elu nu va pute aduce carte curte o alta acusatiune: ver-ce urmare din contra va fi nula și celu vetemanu va pute esercita in contra ministerului publicu actiune recursoria civile. Indata dupa priinirea acteloru, ministeriului publicu va starui a se face lucrarile preliminarie ai a se pune causa in stare de a fi judecata, pentru ca sa pota incepe desbaterile la deschiderea sesiunii juratiloru.”
Ministerul Public asista la dezbateri, cerea aplicarea pedepsei și era prezent la pronunțarea hotărârii: “Ministeriulu publicu va asiste la desbatere, va cere aplicarea pedepsei, va fi de fata la pronuntiarea decisiunii, nu insa la deliberare.”
Ministerul Public putea însărcina Ministerul Public de pe lăngă tribunal în urmărirea delictelor de care avea cunoștință, fie din oficiu, fie la ordinele Ministrului de Justiție: “Ministeriulu publicu, sau din oficiu, sau dupa ordinea ministeriului justitiei, pote insarcina cu urmarirea delicteloru cari au venitu la cunoscinta sa, pe ministeriulu publicu de langa tribunal. “
Transmiterea Ministerului Public de pe lângă tribunal denunțurile și plângerile care îi erau adresate direct, sau de către curtea de apel, de către un funcționar public sau de un simplu cetățean: “Elu primesce denuntiarile si plangerile cari îi sunt adresate d-a dreptulu sau de catre curtea de apelu, sau de vre unu fonctionaru publicu, sau de unu simplu cetatianu, si tine register de dinsele. Elu le transmite ministeriului publicu de linga tribunalu.”
Ministerul Public efectua în numele legii toate rechizitoriile pe care le considera adecvate: “Elu face în numele legii tote requisitiunile ce judeca de folosu; curtea este datore sa constate acesta, sis a delibereze asupra loru. Requisitiunile ministeriului publicu trebue sa fie subscrise de dinsulu; cele facute în cursulu unei desbateri se voru trece de grefiaru in procesulu verbale alu sedintei, si voru fi subscrise de ministerial publicu. Tote decisiunile date in urmarea aceloru requisitiuni, voru fi subscrise de judesatorulu care va fi presedutu si de grefiaru.”
Ministerul Public de pe lângă curtea de apel supravegherea activitatea ofițerii de poliție judiciară, chiar și a “judecătorilor de instrucțiune:” “Cand curtea nu va suspinde nu va tine seama de requisitiunile ministeriului publicu nu se va opri nici suspinde instructiunea sau decisiunea, remanendu ministerului publicu, dupa pronuntarea decisiunii, facultatea de a face, daca cere casulu, recurs pentru casare. Toti oficiarii politiei judiciare, chiaru si judecatorii de instrucțiune, sunt pusi sub preveghiarea ministriului publicu de linga curtea de apelu.”
Ministerul public transmitea avertismente în caz de neglijență a ofițerilor de poliție judiciară și a juges d’instruction și le consemna într-un registru special: “ La casu de negligenta a oficiarilor politiei judiciare sau a judrcatoriloru de instructiune, ministeriulu publicu de linga curte le va adresa unu advertimentu. Acestu avertimentu se va trece de dinsulu intr-un registru enume tinutu pentru acesta;”
Codul de procedură penală al Principatelor Unite prevedea procedura de urmărire și judecarea proceselor în fața instanțelor penale: judecătorii tribunale, Curțile cu jurați, Curtea de casație. Se pare că descoperirea infracțiunilor revenea ofițerilor de poliție judiciară, străngeau, probele referitoare la infracțiunile săvârșite de autor și dacă socoteau că sunt întrunite elementele unei infracțiuni, înaintau dosarul procurorului, care se ocupa de procedura urmăririi infractorului. În anumite cazuri, pe care le găsea mai complicate, procurorul înainta cauza respectivă unui judecător de instrucție, care proceda la o anchetă numită instrucție. După efectuarea urmăririi sau, după caz, a anchetei, procurorul putea sesiza instanța de judecată. De asemenea, textul Codului ne prezintă aspecte esențiale ale competenței și rolului Ministerului Public.
Decretul pentru organizarea și funcționarea Parchetului din 1948
Decretul din 1948, aduce schimbări esențiale instituției Ministerului Public. Acesta dispare și se înființează Procuratura Republicii Populare Româna, ca sistem de organe ce relizau activitatea de supraveghere superioară a respectării legilor. Atribuțiile procuraturii erau extreme de largi,ceea ce asigurau crearea unui puternic instrument de control asupra întregii societăți de către puterea politică. Astfel că, Procuratura Republicii Populare Române, aflată sub conducerea Ministerului Justiției era alcătuită din: procurorul general al Republicii Populare Romăne, care era și șeful Parchetului; un prim-procuror și opt procurori pe lângă Curtea Supremă; un prim-procuror și un număr de procurori pe lângă Curți; un prim-procuror și un număr de procurori pe lângă tribunal; procurori pe lângă judecătoriile populare.Aceasta avea rolul de a supraveghea la respectarea legilor penale atât de către funcționarii publici cât și de ceilalți cetățeni, de a veghea la urmărirea și pedepsirea crimelor împotriva ordinii și libertății democratice, a intereselor economice, independenței naționale și suveranității Statului Român.
Rolul Procurorului general al Republicii Populare Române cuprindea următoarele activități:
de a inspecta, coordona, supraveghea, controla și îndruma activitatea parchetelor de pe lângă Curți, tribunale și judecătorii populare, precum și aceea a asesorilor populari de pe lângă parchetele tribunalelor, raportând ministrului justiției, constatările făcute și măsurile luate.
de a semnala problemele de ordin legislativ și social importante ministerului de justiție, pe baza rapoartelor primate de la primii procurori de pe lăngă Curți.
de a comunica Ministerului de Justiție, notele de serviciu ale subalternilor, precum și orice alte date administrative cu privire la personal. Totodată, avea dreptul de a face direct ministrului, propuneri pentru numirile în funcția de procuror.
De asemenea, în îndeplinirea rolului său Procurorul general al Republicii Populare Române, putea delega primului-procuror, unuia sau mai multor procurori de pe lângă Curtea Supremă, parte din atribuțiile sale sau putea delega temporar, oricând un procuror de pe lângă orice instanță din țară, pentru a pune concluziile în anumite cauze.
Prim-Procurorul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă era conducătorul procurorilor de pe lângă Curtea Supremă și avea dreptul de a controla asupra concluziilor procurorilor de pe lângă această Curte.
Prim-Procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel era conducătorul tuturor procurorilor și celorlalți ofițeri de poliție judiciară din circumscripția Curții și avea dreptul de controlasupra concluziilor procurorilor. El înainta procurorului general al Republicii Populare Române, rapoartele, cuprinzând observațiile asupra celor constatate în cadrul inspecțiilor și rapoartele primate de la primii procurori de pe lângă tribunal.
Prim-Procurorul Parchetului de pe lângă tribunal era conducătorul procurorilor din acea circumscripție și avea dreptul să oprească lucrările sau concluziile acestora, cu care nu era de acord. Acesta semnala prin rapoartele bilunare, înaintate primului procuror de pe lângă Curte, dificultățile constatate cu ocazia aplicării legilor și arată mersul lucrărilor justiției în județ. De asemenea, de pe lângă fiecare tribunal, funcționa câte doi asesori populari care aveau obligația de a cerceta dosarele cauzelor clasate și de a raporta primului procuror de pe lângă Curtea respectivă, cauzele pe care considerau că au fost clasate pentru motive neîntemeiate.
Procurorii de pe lângă judecătoriile populare
Ministerul de justiție înființa pe lângă judecătoriile populare posturi de procurori pentru absolvenții unei școli speciale, a cărei organizare și funcționare era stabilită de către Consiliul de Miniștri. Rolul acestora era acela de a formula concluziile în cauzele penale, precum și în alte cauze de interes obștesc. De asemenea, aceștia aveau dreptul de a deschide și acțiunea penală, dar numai în temeiul unei autorizații generale sau speciale, acordate prin decizie ministerială. Procurorii înaintau, de două ori pe săptămână, direct, primului procuror de pe lângă tribunalul în cincumscripția căruia funcționa judecătoria populară, rapoarte, prin care arătau dificultățile întâmpinate în aplicării legilor.
Conform Decretului din 1948, în cadrul Procuraturii Republicii Populare Române exista următoarea ierarhie a funcțiilor: procurorul general .R., primul procuror de pe lângă Curtea Supremă, procurorii din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă, primii procurori din Parchelele de pe lângă Curți, Procurorii din parchetele de pe lângă Curți, Prim – procurorii din Parchetele de pe lângă tribunale, procurorii din Parchetele de pe lângă tribunale; procurorii de pe lângă judecătoriile populare.
Condițiile generale prevăzute de Decretul pentru numirea procurorilor erau: cetățenie română, exercițiul drepturilor civile și politice, îndeplinirea obligațiilor prevăzute de legea pentru recrutarea armatei, titlul de doctor sau licențiat de la o facultate juridică din țară sau din străinătate, echivalent potrivit legilor române, cunoașterea limbii române, să nu fie inculpat sau condamnat pentru crimă sau pentru delict de fals, furt, înșelăciune, abuz de încredere, mărturii mincinoase, infracțiuni contra bunelor moravuri, vagabondaj, abuz de putere, specula ilicită, sabotaj economic, dare sau luare de mită, trafic de influență, delapidare, rupere de sigiliu, sustragere, delicte contra siguranței interioare sau exterioare a Statului, calomnie denunțare calomnioasă.De asemenea, nu putea fi numiți procurori acele personae declarate în stare de faliment. În Parchetele tribunalelor și judecătoriilor în a căror circumscripție exista cel puțin 30% din locuitori cu o altă limbă maternă comună, decât cea română, membrii Parchetului, pentru a fi numiți, trebuiau să cunoască și limba naționalității respective. Totodată, Decretul prevedea ca pe lângă îndeplinirea condițiilor generale, să fie îndeplinite următoarele condiții speciale, pentru numirea procurorilor: un stagiu de cel puțin doi ani ca membru al ordinului judecătoresc sau un stagiu efectiv de trei ani ca avocat, pentru numirea ca procuror în Parchetele de pe lângă tribunale; realizarea unui stagiu pe lângă tribunale de cel puțin doi ani pentru numirea ca prim-procuror în Parchetele de pe lângă tribunale; un stagiu de cel puțin doi ani ca prim-procuror sau de 4 ani ca procuror în Parchelele de pe lângă tribunale, pentru a fi numit procuror în Parchetele de pe lângă Curți; numirea procurorilor din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă dintre procurorii din Parchetele de pe lângă Curți, cu o vechime de cel puțin doi ani împliniți, precum și dintre prim procurorii acestor Parchete; numirea Prim procurorului de pe lângă Curtea Supremă dintre procurorii Parchetului de pe lângă această Curte; numirea Procurorului general al R. P. R. de către Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R, la propunerea Guvernului, după recomandarea ministrului justiției.
Printre drepturile și obligațiilor procurorilor, prevăzute de Decret, identificăm faptul că procurorii aveau datoria ca atât în relația cu colegii, ierarhicii, cât și în relația cu celelalte autorități publice, să îșiexercite atribuțiile cu “cuviință și demnitate” și de asemenea, aveau datoria de a se abține de la orice acte sau fapte care ar fi de natură să le compromită demnitatea ca oameni sau ca procurori.
Incompatibilitățile în exercitarea funcției de procuror erau după cum urmează:
Procurorii nu puteau fi salariați particulari, avocați, militari, eclesiastici, censori sau administratori ai societăților.
Procurorii nu puteau exercita, fie direct, fie prin soțul lor sau alte personae interpuse, nici un fel de comerț și nici să participle la conducerea sau administrarea unei societăți, intreprinderi industriale sau comerciale sau să fie editor al unui ziar.
Procurorii nu puteau fi însărcinați cu apăratea părților în justiție și nu puteau să ofere consultații sau să fie arbitri ori experți. Puteau pleda, însă, în procesele lor personale, acelea ale soților lor, precum și ale minorilor sau interzișilor puși sub puterea, tutela sau curatela lor.
Procurorul care era soț, rudă sau aliat în linie dreaptă sau în linie colaterală, până la alpatrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părți sau care este căsătorit cu fratele sau sora soțului uneia din aceste personae, nu avea dreptul să instrumenteze sau să pună concluziuni în cauzele privitoare la aceea parte.
Pedepsele disciplinare aplicabile procurorilor erau următoarele:
Prevenirea- reprezenta încunoștințarea făcută în scris și confidențial procurorului, prin care i se atrage atenția asupra abaterii comise și recomandarea de a nu mai repeata faptul.
Mustrarea- era reprobarea, în scris, a purtării procurorului și solicitarea de a se îndrepta pe viitor. Mustrarea atrăgea de drept pierderea salariului pentru o perioadă cuprinsă între 3 – 10 zile.
Eliminarea temporară de la “înaintare”-reprezenta interzicerea de a fi înaintat pe timp de 1 până la 2 ani.
Suspendarea pe timp limitat- încetarea exercitării funcției pentru o perioadă care nu putea fi mai mică de 30 de zile și nici mai mare de 6 luni.Procurorul pierdea salariul pe timpul suspendării.
Punerea în disponibilitate- procurorul căruia i se aplicau trei pedepse disciplinare sau căruia i se aplica suspendarea de două ori, putea fi pus în disponibilitate sau destituit.
Destituirea- în situația în care era condamnat definitiv pentru una din infracțiunile: crimă sau pentru delict de fals, furt, înșelăciune, abuz de încredere, mărturii mincinoase, infracțiuni contra bunelor moravuri, vagabondaj, abuz de putera, speculă ilicită, sabotaj economic, dare sau luare de mită, trafic de influență, delapidare, rupere de sigiliu, sustragere, delicte contra siguranței interioare sau exterioare a Statului, calomnie sau denunțare calomnioasă.
Dreptul de “priveghere” conferea puterea de a inspecta, nota și trimite membrii Parchetului înaintea autorității disciplinare. În temeiul dreptului de priveghere erau controlate atât lucrările procurorilor, cât și însușirile lor profesionale, precum și rapotrurile lor de serviciu cu părțile și avocații. Conform decretului, cei care aveau dreptul de “priveghere”erau:
Procurorul general R. care exercita dreptul de priveghere asupra tuturor membrilor Parchetului.
Prim procurorii Parchetelor de pe lângă Curți aveau dreptul de priveghere asupra procurorilor din Parchetele de pe lângă tribunale și judecătorii populare.
Procurorul general al R.P.R. avea drept de disciplină asupra procurorilor. El putea aplica direct pedeapsa prevenirii sau mustrării. Pentru aplicarea celorlalte pedepse disciplinare, sau dacă în cursul aceluiași an era nevoie să se aplice și o a treia pedeapsă, procurorul era trimis în judecata Comisiei disciplinare. Cercetarea faptelor imputate procurorilor se realiza direct de șefii ierarhici sau de procurorii delegați de procurorul general R.P.R., dintr-o funcție celor cercetați.
Decretul din 1948 este dovada vie a unei etape în istoria României, o etapă a influențelor sovietice în organizarea puterii judecătoreși. Se pare că o dată cu emiterea Decretului, sintagma “Minister Public” dispare, acest lucru fiind clar prevăzut de Legea 6 din 1952.
Legea pentru înființarea și organizarea Procuraturii din 1952
Prin această lege ia naștere Procuratura Republicii Populare Române. Conform textului normativ, termenul de “Parchet” din toate dispozițiile legale se înlocuiește cu termenul de “Procuratură”, expresia “Minister Public” cu termenul “Procuror”, expresia “Instructor penal” cu expresia “anchetator penal”, iar termenul “instrucție cu termenul “ancheta”
Actul normativ ce conturează instituția Procuraturii, aduce în atenție atribuțiile, organizarea acesteia, dar și modalitatea de numire și aspectele disciplinare ale celor care își exercită atribuțiile în cadrul Procuraturii. Procuratura Rebublicii Populare Române era condusă de către Procurorul General al Republicii Populare Române, numit de Marea Adunare Națională, pe termen de 5 ani. Acesta răspundea în fața Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române și în fața Consiliului de Miniștri.
Principalele atribuții ale Procuraturii constau în:
supraveghea ca ordinele, instrucțiunile, hotărârile, dispozițiile și celelalte acte cu caracter normativ ale organelor locale ale puterii de stat, ale miniștrilor și celorlalte organe centrale ale administrației de stat, ale instituțiilor, organizațiilor și întreprinderilor economice de stat, precum și ale organizațiilor și întreprinderilor cooperatiste, cât și ale celorlalte organizații obștești, să fie conforme cu legile Republicii Populare Române și hotărârile Consiliului de Miniștri, precum și cu celelalte acte normative. În exercitarea acestei atribuții, procurorul avea dreptul să atace cu recurs în supraveghere actele cu caracter normativ ale organelor locale ale puterii de stat, precum și ale ministerelor și celorlalte organe centrale ale administrației de stat, cât ale organelor locale ale administrației de stat, care nu erau conforme cu legile Republicii Populare Romăne și hotărârile Consiliului de Miniștri, precum și cu celelalte acte normative.
veghea ca orice infracțiune să fie la timp și în mod complet stabilită și just sancționată. Astfel, procurorul controla și îndruma activitatea organelor de cercetare și ancheta penală, având dreptul să ceară de la acestea dosarele penale, în orice faza s-ar afla lucrările de urmărire penală să ia cunoștință de conținutul lor, să dea dispoziții oblogatorii cu privire la desfășurarea cercetărilor și anchetei penale, să asiste le efectuarea oricărui act de urmărire penală sau să-l efectueze singur.
veghea la respectarea libertății individuale a cetățenilor, supraveghea și controla temeinicia și legalitatea reținerii sau a deținerii preventive a cetățenilor și lua măsuri pentru liberarea celor reținuți sau deținuți ilegal. Procurorul este singurul în drept a confirma, în condițiile legii, reținerea în cursul cercetărilor sau anchetelor penale mai mult de 24 ore a celui învinuit de săvârșirea unei infracțiuni. De asemenea, numeni nu putea fi deținut preventive în cursul cercetărilor sau anchetei penale, decât în baza ordonanței emise sau confirmate, în condițiile legii, de procuror. Totodată, procurorul avea dreptul să controleze locurile de reținere și deținere preventivă a învinuiților și să dea dispoziții obligatorii pentru eliberarea celor lipsiți de libertate în mod nelegal și fără motive temeinice precum și cu privire la condițiile de reținere sau deținere.
veghea la aplicarea uniform și justă a legilor de către tribunalele de pe lângă întregul teritoriu al Republicii Populare Române, supraveghind activitatea judiciară a acestora. În exercitarea acestor atribuții Procurorul General al Republicii Populare Române avea dreptul să solicite pentru verificare orice dosar de la tribunal și să sesizeze Tribunalul SSuprem pentru îndreptarea sentințelor (hotărârilor) definitive.
supraveghea activitatea organelor de punere în executare a sentințelor (hotărârilor) judecătorești, cât și activitatea instituțiilor unde se executau pedepsele și măsurile medicale și pedagogice, în ce privește legalitatea și condițiile de executare a acestora. Astfel procurorul controla activitatea de punere în executare a sentințelor (hotărârilor) de către tribunale, activitatea de executare a sentințelor (hotărârilor) de către organele de miliție, supraveghea și controla locurile de detenție și de executare a pedepselor și a institutelor de reeducare și corecție, cu privire la legalitatea și condițiile de reținere și de executare a pedepselor, cât și a măsurilor medicale și pedagogice. Dispozițiile Procurorului General al Republicii Populare Române, erau obligatorii pentru toate organele ProcuraturiiRepublicii Populare Române, precum și pentru toate organele de cercetare și anchetă penală în cee ace privește desfășurarea activității de urmărire penală a acestora. Dispozițiile puteau fi anulate sau suspendate de către Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române sau de către Consiliul de Miniștri.
Organizarea Procuraturii Republicii Populare Române. Consta în: Procuratura Generală a Republicii Populare Române (alcătuită din direcții ) care constituia aparatul central și de conducere a tuturor unităților de Procuratură din Republica Populară Română și unitățile locale ale Procuraturii Republicii Populare Române.
În cadrul Procuraturii Generale, funcționa următorul personal operativ: procurori generali adjuncți, procurori ajutori șefi ai Procurorului General al Republicii Populare Române cu atribuția de conducere a celorlalte direcții operative din Procuratura Generală a Republicii Populare Române; un număr de procurori ajutori ai Procurorului Generalal Republicii Populare Române din direcțiile operative ale Procuraturii Generale a Republicii Populare Române; un număr de procurori ajutori ai Procurorului General al Republicii Populare Române pentru sarcini speciale și un număr de anchetatori penali pentru cause excepționale. Unitățile locale ale Procuraturii Republicii Populare Române erau organizate pe bază teritorială.În cadrul unităților locale ale Procuraturii Populare Române, funcționau, ca personal operativ, procurori, procurori adjuncți, ajutori de procurori, anchetatori penali principali și populari, precum și anchetatori penali militari.
În procesul de numire a procurorilor, Procurorii Generali Adjuncți ai Procurorului General al Republicii Populare Române, cât și restul personalului operativ și personalul administrative din aparatul central și unitățile locale ale Procuraturii Populare Române.Procurorii Generali Adjuncți ai Procurorului General al Republicii Populare Române și restul personalului operativ din procuraturile militare, reau numiți de către Procurorul General a Republicii populare Române, în accord cu Ministrul Forțelor Armate, respective Ministrul Securității Statului.
Cu privire la măsurile disciplinare aplicabile procurorilor, acestea interveneau în situația în care procurorii arătau în exercitarea activităților lipsa de conștiinciozitate în muncă, nerespectarea ordinelor și dispozițiilor date de superiori.
Se consideră că acest act normativ a conturat rolul instituției procurorului într-o perioadă a influențelor sovietice. Noua instituție astfel create rea un organ independent, subordonat exclusiv organului supreme al puterii de stat și Consiliului de Miniștri, cu rolul de a supraveghea respectarea legilor, de a apăra ordinea socială și drepturile și interesele cetățenilor.
Modificările intervenite în organizarea instituțiilor puterii judecătorești au adâncit “reforma”de tip sovietic, anulând, cel puțin teoretic, orice independență a justiției în raport cu puterea politică, iar un efect deosebit, resimțit negativ, l-a constituit îndepărtarea procurorilor din cadrul autorității judecătorești, desfințarea instituției tradiționale a Parchetulul (înființată la noi, de ) și instituirea Procuraturii, ca organ autonom în statul socialist, după modelul sovietic.Practic nu mai erau consacrate cele trei puteri clasice ale statului, care se contrabalansează reciproc, ci era vorba de o unică putere în stat – partidul unic totalitar, care continuă opera de subordonare a tuturor instituțiile judecătorești, la data de 27 septembrie 1952, Marea Adunare Națională a adoptat o nouă Constituție a Republicii Populare Române.
II. 2. 7 Constituția din 1952
Conform textului Legii fundamentale din 1952, Republica Populară Română, „un stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german și a eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică. Marea Adunare Națională devine organul suprem al puterii de stat și unicul for legiuitor al țării.
În capitolul VI al Costituției, dedicate instanțelor judecătorești și procuraturii, este evidențiat rolul Procurorului General al Republicii, acela de a exercita supravegherea superioară respectării legilor de către Ministere și celelalte organe centrale, de către organele locale ale puterii și administrației de stat, precum și de către funcționari și ceilalți cetățeni. Procurorul General al Republicii Populare Române era numit de Marea Adunare Națională pe termen de cinci ani, iar locțiitorii Procurorului General al Republicii Populare Române și procurorii unităților locale ale Procuraturii erau numiți de Procurorul general pe termen de patru ani. Procurorul general răspunde față de Marea Adunare Națională a Republicii Populare Române.
Conform Constituției din 1953, se pare că Procuratura nu avea numai funcții judiciare, preponderentă fiind implicarea ei in activitatea statală ca un organism care veghează ca toate organele și instituțiile să se conformeze legii. Această concepție a fost partial modificată de Constituția din 1965, care a renunțat la teza supravegherii generale a legalitătii, dispunând că “procuratura exercită supravegherea activitătii organelor de urmărire penală și a organelor de executare a pedepselor și veghează, în condițiile legii, la respectarea legalității.”
II.2.8 Constituția din 1965
Rolul constituției din 1965 în conturarea instituției Ministerului Public. Votată de Marea Adunare Națională, Constituția din 1965 consacra trăsăturile fundamentale ale orânduirii sociale și de stat în țara noastră : caracterul unitar al statului, deținereasuveranitătii, a întregii puteri de către întregul popor; proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție; rolul conducător al clasei muncitoare în viața întregii societăți; alianța clasei muncitoare cu tărănimea; participarea activă a intelectualității la munca desfășurată de poporul nostru; egalitatea deplină a tuturor cetățenilor. Titlul VII al Constituției, dedicat organelor procuraturii, prevede rolul acestora în cadrul Republicii Socialiste România, acela de a exercita supravegherea activității organelor de urmărire penală și a organelor de executare a pedepselor și de a veghea, în condițiile legii, la respectarea legalității, apărarea orânduirii socialiste, a drepturilor și intereselor legitime ale organizațiilor socialiste, ale celorlalte persoane juridice, precum și ale cetățenilor.Procuratura era condusă de procurorul general, iar organele Procuraturii erau: Procuratura Generală, procuraturile județene, procuraturile locale și procuraturile militare. Procurorul General răspundă în fața Marii Adunări Naționale de activitate Procuraturii, iar în intervalul dintre sesiuni, în fața Consiliului de Stat.
O modificare ce merită precizată în cadrul cercetării noastre, este cea adusă de Constituția din 1965, conform căruia procuratura nu va mai exercita o supraveghere generală a legalității (de către Ministere și celelalte organe centrale, de către organele locale ale puteriiși administrației de stat, precum și de către funcționarii și ceilalți cetățeni), ci doar o supraveghere a activității organelor de urmărire penală și a organelor de executare a pedepselor și va veghea, în condițiile legii, la respectarea legalității.
II.2.9 Constituția din 1991
O perioadă istorică marcată de ignorarea stării de spirit a întregului popor, de ignorarea și marginalizarea intelectualității, a culturii și a învățământului, de scăderea drastică a nivelului de trai și a dreptului la informații, la accesul la cultură, libertate de opinie și exprimare, încălcarea flagrantă a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, nu a făcut altceva decât să genereze o puternică stare de nemulțumire în rândurile întregii populații. S-a creat astfel, o prăpastie între conducătorii regimului comunist și poporul român, o prăpastie care a generat revolta din Decembrie 1989.
Astfel, Constituția a fost elaborată în contextul evenimentelor din 1989 – prăbușirea regimulul comunist în România și revenirea la un regim democratic. Noua Constituție îmbină tradiția democratică cu noile principii constituționale europene.
După Revoluția din decembrie 1989, noile autorități guvernamentale au urmăritrealizarea unei reforme în domeniul justiției. Astfel că, Constituția din redat instituției vechea denumire de Minister Public, consacrând-o la secțiunea a II a, Cap.VI din Titlul II, în cadrul autorității judecătorești, înlăturând dispozițiile care consacrau Procuratura ca organ distinct al statului.
Potrivit Constituției, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și libertățile cetățenilor.Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii.
Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministerului Justiției, iar funcția de procuror este incompatibilă cu orice altă funcție publică privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.
Revizuirea Constituției, în anul 2003, s-a menținut funcționarea parchetelor pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii.
II.1.12. Legea pentru organizarea judecătorească din 1992
Conform Legii nr. 92 din 1992 pentru organizarea judecătorească , Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească, sub autoritatea Ministerului Justiției, iar activitatea instanței este organizată potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic.Ministerul Public este independent în relațiile cu celelalte autorități publice și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.
Prezenta lege aduce în atenție atribuțiile Ministerului Public după cum urmează : efectuarea urmăririi penale în cazurile și în condițiile prevăzute de lege; supravegherea activității de cercetare penală efectuată de poliție și de alte organe; în exercitarea acestei atribuții, procurorul conduce și controlează activitatea de cercetare penală, dispozițiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală; sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale; exercitarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege; participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată; exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege; supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii; verificarea respectării legii la locurile de deținere preventivă, de executare a pedepselor, a măsurilor educative și de siguranță; apărarea drepturilor și intereselor minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție; studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, elaborarea și prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale. De asemenea, legea prevede faptul că Ministerul Public exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.
În exercitarea atribuțiilor, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție teritorială. De asemenea, procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuțiile procurorilor în subordine și să suspende ori să infirme actele și dispozițiile acestora, dacă sunt contrare legii, iar dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii în subordine. Cu toate acestea, procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ținând seama de probele administrateîn cauză.În exercitarea atribuțiilor lor, procurorii au dreptul să ceară direct sprijinul agenților forței publice, care sunt obligați să execute dispozițiile procurorului.
Atribuțiile Ministerului de Justiție asupra parchetelor sunt:
De a da dispoziții : conform prezentei legi, dispozițiile ministerului justiției, date în mod direct sau prin procurorul general, în vederea respectării și aplicării legii, sunt obligatorii.
De a exercita controlul asupra tuturor procurorilor : Ministerul justiției, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de justiție și din parchetele de pe lângă curțile de apel sau alți procurori delegați, exercită controlul asupra tuturor procurorilor. De asemenea, când consideră necesar, ministerul justiției, din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, efectuează controlul prin inspectori generali sau prin procurori detașați în Direcția relații cu Ministerul Public și coordonarea strategiei antiinfracționale din cadrul Ministerului Justiției.Controlul se efectuează prin verificarea lucrărilor, a modului cum se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competența parchetelor, precum și prin aprecierea asupra activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale ale procurorilor.
De a solicita informații asupra activității parchetelor și să dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infracțional : Ministrul justiției poate să ceară procurorului general al Parchetulul de pe lângă Curtea Supremă de justiție informări asupra activității parchetelor și să dea îndrumări cu privire la măsurile luate pentru combaterea fenomenului infracțional.
De a da dispoziții : Ministrul justiției are dreptul să dea dispoziție scrisă, în mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, în condițiile legii, procedura de urmărire penală pentru infracțiunile despre care are cunoștință și să promoveze în fața instanțelor judecătorești acțiuni și căi de atac necesare apărării interesului public. Nu vor putea fi duse însă dispozițiile pentru oprirea procedurii de urmărire penală legal deschise.
Conform legii de organizare judecătorească, Ministerul Public era alcătuit din Parchetele
de pe lângă judecătorii și tribunale, conduse de prim-procurori, Parchetele de pe lângă curțile de apel, conduse de procurori generali și Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție condus de un procuror general.
Un aspect de noutate introdus de legea de organizare judecătorească din 1992 este cel privind recunoașterea calității de magistrat a procurorului și dreptul acestiua la stabilitate în funcție : „Au calitatea de magistrat și fac parte din corpul magistraților judecătorii de la toate instanțele judecătorești, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații –asistenți ai Curții Supreme de Justiție.”
Legea de organizare judecătorească a marcat un moment important în evoluția instituției Ministerului Public, prin recunoașterea calității de magistrat și a stabilirii în funcție a procuro rorului, alături de judecător. Prin această lege a fost eliminată din competența procurorului atribuția de supraveghere generală, păstându-i-se numai atribuțiile judiciare.
II.1.13. Legea privind organizarea judiciară nr. 304 din 2004
Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internațională a drepturilor omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului și Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, și pentru garantarea respectării Constituției și a legilor tării. Organizarea Judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod impartial și independent de orice influențe extranee.
Rolul Legii nr. 304/2004 a fost acela de a institui norme de drept care să garanteze respectarea Legii fundamentale și a celorlalte legi ale țării, să asigure respectarea dreptului persoanei la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influiențe extranee.
Legea privind organizarea judiciară din 2004 aduce în atenție aspecte importante în conturarea rolului și organizării instanței Ministerului Public.Astfel, conform Legii de organizare judiciară, Ministerul Public își exercită atribuțiile în temeiul legii și este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, procurorii își exercită activitatea cu respectarea celor trei principii importante: principiul legalității, imparțialității și controlului ierarhic și cu respectarea și protejarea demnității umane și apărara drepturilor persoanei. Totodată trebuie specificat că în relațiile cu instanțele judecătorești, precum și cu celelalte autorități publice, parchetele sunt independente.
Textul legii de organizare judiciară subliniază principalele atribuții exercitate de Ministerul Public prin procurori după cum urmează :
efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și participă, potrivit legii, la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative ;
conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală ;
sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii ;
exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege ;
participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată ;
exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege ;
apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor personae, în condițiile legii;
acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului justiției, pentru relizarea unitară a politicii penale a statului ;
studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu ;
verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă ;
exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.
Totodată, în exercitarea atribuțiilor, dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adaptarea soluției. Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Procurorii din fiecare perchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție.
II.1.14. Codul de procedură penală intrat în vigoare în 2014
Codul de procedură penală tinde să răspundă noilor realități sociale, să ofere o consacrare clară a drepturilor cetățeanului în etapele procesului penal, o garantare și o promovare mai mare a acestora, imperative ale creșterii încrederii justițiabilului în actul de justiție. Astfel că prevederile noului cod de procedură penală aduc în atenție schimbări cu impact asupra rolului procurorului în promovarea și garantarea drepturilor omului.
Noua reglementare adduce noi garanții cu privire la respectarea unor drepturi fundamentale ale cetățeanului : dreptul cetățeanului de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă (ne bis in idem), dreptul cetățeanului de a beneficia de caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, dreptul cetățeanului la libertate și siguranță, dreptul la respecterea loialității în obținerea de probe, dreptul cetățeanului de a se respecta principiul separării funcțiilor juridice.
Dreptul cetățeanului de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă (Ne bis in idem) Conform acestui drept, nici o persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică. Dreptul de a nu fi judecat și pedepsit de două ori este consacrat în cadrul articolului 4 al Protocolului nr. 7 pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Scopul acestei prevederi este de a interzice reluarea anchetelor penale definitiv închise pentru a evita ca o persoană să fie anchetată sau pedepsită de două ori pentru același comportament.
Dreptul cetățeanului de a beneficia de caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal
Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită legii, într-un termen rezonabil.
Drepturile cetățeanului la libertate și siguranță
În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță. Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a formula contestație împotriva dispunerii măsurii. Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat. Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege.
Dreptul cetățeanului la loialitatea obținerii de probe
Noul Cod de procedură penală introduce un principiu nou, acela al loialității în administrarea probelor, conform căruia : sunt interzise violențele, amenințările ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe, sunt interzise metodele sau tehnicile de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. De asemenea, codul interzice organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea, să provoace o persoană să săvârșească ori să continuie săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii de probe. Nerespectarea principiului loialității în administrarea probelor va avea ca rezultat excluderea probelor obținute prin tortură, probele derivate din acestea și probele obținute în mod nelegal. Reglementarea acestui principiu urmărește o mai mare garanție a drepturilor persoanei în cadrul procesului penal și o garanție a faptului că probele obținute în cadrul procesului penal nu se vor obține cu încălcarea drepturilor cetățeanului și a dispozițiilor legale.
Dreptul cetățeanului de a se respecta principiul separării funcțiilor judiciare
Astfel că, în conformitate cu acest principiu se consacră în mod clar că în procesul penal se vor exercita patru funcții judiciare : funcția de urmărire penală – prin organele de cercetare penală și procuror ; funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală prin judecătorul de drepturi și libertăți ; funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată – prin camera preliminară ; funcția de judecată – prin instanțele de judecată.
Noile principii consacrate ale reglementărilor actuale în materia dreptului procesual penal,urmăresc o mai bună apărare, garantare și promovare a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, o mai bună îndeplinire a obligațiilor asumate de România prin ratificarea documentelor internaționale în materia respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului.
Rolul procurorului în procesul penal
În procesul penal, procurorul are un rol deosebit de important în faza preliminară sesizării instanței de judecată. Atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare, procurorul are obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale din oficiu. De asemenea, în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acestuia. În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mișcare și exercită acțiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiții prevăzute de lege.De asemenea, conform Codului de procedură penală, procurorul poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal, atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.
Actualul Cod de procedură penală introduce două instituții noi cu impact și asupra atribuțiilor procurorului: judecătorul de drepturi și libertăți și instituția judecătorului de camera preliminară. Reglementarea acestora o întâlnim de la primele articole ale Codului de procedură penală. Totodată, Codul de procedură penală, aduce în atenția noastră competențele celor două instituții noi, după cum urmează : judecătorul de drepturi și libertăți – judecătorul care soluționează în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind : măsurile preventive, măsurile asigurării, măsurile de siguranță cu caracter provizoriu, actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege, încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii, procedura audierii anticipate și de asemenea, alte situații expres prevăzute de lege ; judecătorul de cameră preliminară – judecătorul care verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror, verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată și de asemenea, soluționează alte situații expres prevăzute de lege.
În cadul procesului penal procurorul are următoarele atribuții: supraveghează sau efectuează urmărirea penală ; sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată ; exercită acțiunea penală ; exercită acțiunea civilă ; în cazurile prevăzute de lege ; încheie acordul de recunoaștera a vinovăției, în condițiile legii ; formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești ; îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.
De asemena, Codul de procedură penală cu modificările actuale aduce în atenție competențele procurorului, după cu urmează :
conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale ;
supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale ;
efectează orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează. Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror ; în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și justiției sau curții de apel ; în cazul infracțiunilor contra vieții (omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii), infracțiunilor contra înfăptuirii justiției (ultraj judiciar) și infracțiunilor de corupție (luare de mită, dare de mită. Traficul de influență, cumpărarea de influență, fapte săvârșite de către membrii instanțelor de arbitrajsau în legătură cu aceștia, fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia) din Codul penal.
în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane ;
în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție ;
Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.
Se pare că în materie de competența procurorului, noul Cod de procedură penală restrânge categoria infracțiunilor pentru care procurorul era obligat să efectueze urmărire penală proprie. Vechiul Cod de procedură penală prevedea competența procurorului de a efectua urmărirea penală pentru : infracțiunile contra siguranței statului, infracțiuni contra persoanei, infracțiuni contra libertății persoanei, infracțiuni contra patrimoniului, infracțiuni contra autorității, infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate, infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice, infracțiuni contra păcii și omenirii.Astfel, în cadrul Codului de procedură penală actual regăsim doar câteva dintre aceste infracțiuni, pentru care procurorul este obligat să efectueze urmărire penală proprie.
Incompatibilități prevăzute de Codul de procedură penală ca fiind aplicabile procurorului în procesul penal : a fost reprezentant sau avocat al unei părți ori al unui subiect procesual principal, chiar și în altă cauză ; este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părți, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora ; a fost expert sau martor, în cauză ; este tutore sau curator al unei părți sau al unui subiect procesual principal ; există o suspiciune rezonabilă ca imparțialitatea procurorului este afectată. De asemenea, procurorul care într-o cauză nu poate, în aceeași cauză, să exercite funcția de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă instanță și în căile de atac. În situația în care procurorul se află într-unul dintre cazurile de incompatibilitate de mai sus, acesta este obligat conform codului de procedură penală, să facă o declarație de abținere privind perticiparea la procesul penal. În cazul în care procurorul incompatibil nu a făcut declarație de abținere, împotriva acestuia se poate face o cerere de recuzare îndată ce s-au aflat despre existența cazului de incompatibilitate.
Conform Codului de procedură penală intrat în vigoare, în cursul urmăririi penale, drepturile omului sunt ocrotite în mod special : măsurile preventive, măsurile asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter provizoriu, percheziția, folosirea tehnicilor speciale de supraveghere vor fi autorizate de judecătorul de drepturi și libertăți, care apoi devine incompatibil să soluționeze cauza pe fond. De asemenea, considerăm că instanța Ministerului Public trebuie să fie garantul acestor drepturi. Astfel că, în cadrul Codului de procedură penală în vigoare sunt prezentate în mod clar drepturile persoanei vătămate în cadrul procesului penal:
dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale ;
dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii ;
dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei ;
dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate ;
dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii ;
dreptul de a fi ascultată ;
dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților ;
dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu ințelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română ;
dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentantă ;
dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege ;
Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală
pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și care nu dorește să participle la procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.
Noile reglementări ale codului de procedură penală prevăd dreptul persoanelor vătămate de a desemna un reprezentant care să exercite toate drepturile recunoscute de lege acestora, în acele situații în care există un număr mare de personae vătămate care nu au interese contrarii. În cazul în care persoanele vătămate nu și-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfășurare a procesuluipenal, procurorul sau instanța de judecată poate desemna, prin ordonanță, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanța va fi comunicată persoanelor vătămate, care trebuie să încunoștințeze, în termen de 3 zile de la primiea comunicării, procurorului sau instanța în care refuză să fie reprezentanți prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoștință sunt prezumate a fi cunoscute persoanelor reprezentate.
De asemenea, conform Codului de procedură penală intrat în vigoare, în cursul procesului penal inculpatul are următoarele drepturi :
dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloare de probă impotriva sa ;
dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia ;
dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii ;
dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu ;
dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii ;
dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei ;
dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română ;
dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege ;
dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale ;
O altă noutate prevăzută de actualul Cod de procedură penală este cea cu privire la consultarea dosarului. Dacă în cadrul vechii reglementări nu găsim consacrarea dreptului de consultare a dosarului, noul cod consacră expres dreptul avocatului părților și al subiecților procesuali principali de a consulta dosarul, astfel că, apar noi drepturi și obligații. Considerăm a fi o prevedere importantă, întrucât acesta va duce la aplicarea unei practiciunitare de către organele de urmărire penală în ceea ce privește consultare dosarului.
În ceea ce privește dreptul avocatului părților și al subiecților procesuali principali de a consulta dosarul, în cursul urmăririi penale, procurorul este cel care are dreptul de a aproba consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal, la solicitarea avocatului părților și a subiecților procesuali principali. Procurorul stabilește data și durata consultării într-un termen rezonabil și de asemenea, acesta poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale. După punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile.
În ceea ce privește dreptul avocatului de a consulta declarațiile părții sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă, acesta nu poate fi restricționat.
De asemenea, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoștință de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți privind măsurile privative de drepturi, la care avocatul participă.
În acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, iar acțiunea civilă, părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.
În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere, iar în cursul judecății, instanța aministrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale. Astfel că, în procedura de administrare a probelor, codul aduce o serie de schimbări în favoarea cetățeanului, reglementând în acest sens dreptul cetățeanului de a beneficia de principiul loialității și de asemenea, dreptul de a cunoaște toate situațiile în care organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe.
Sunt aduse o serie de completări în materia audierii suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, a martorilor și a expertului, respectiv referitoare la drepturile și obligațiile de care beneficiază aceștia în cursul audierilor.
În privința metodelor speciale de supraveghere sau cercetare, codul aduce, de asemenea, o serie de completări, astfel că, în cursul urmăririi penale, procurorul poate solicita dispunerea supravegherii tehnice, pe o durată de cel puțin 30 de zile în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori de valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Supravegherea tehnică poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea.
De asemenea, există și situații excepționale în care procurorul are dreptul de a autoriza măsuri de supraveghere tehnică. Astfel, procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore măsurile de supraveghere tehnică, atunci când : există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică emis de judecătorul de drepturi și libertăți, ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora ; în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii de 5 ani sau mai mare.
Într-o astfel de situație, procurorul are obligația de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanța, în vederea confiscării măsurii, înaintând totodată un proces – verbal de redare rezumativă a activității de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că au fost îndeplinite condițiile de urgență care au dus la autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror, confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunțată în camera de consiliu, fără citirea părților, iar în cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu au fost condiții de urgență, infirmă măsura luată de către procuror și dispune distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obținute și întocmește un proces – verbal în acest sens. Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.
Mandatul de supraveghere tehnică poate fi prelungit, pentru motive temeinice justificate, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competență, la cererea motivată a procurorului.
Competența judecătorului de drepturi și libertăți de a dispune supravegherea tehnică solicitată de procuror, este din nou o măsură prin care codul de procedură penală a urmărit să ofere o garanție a cetățeanului la dreptul la viața privată. De asemenea, codul prevede că aplicarea unor astfel de măsuri de supraveghere se pot dispune doar în acele situații în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții : există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei ; importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii ; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța pesoanelor sau a unor bunuri de valori.
În ceea ce privește informarea persoanei supravegheate, tot în vederea garantării drepturilor cetățeanului, codul de procedură penală, reglementează dreptul persoanei supuse măsurii de supraveghere, de a fi informată de către procurer, într-un termen de cel mult 10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere, despre măsura ce a fost luată în privința sa. Codul de procedură penală garantează dreptul persoanei supravegheate de a lua cunoștință, la cerere, de conținutul proceselor – verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure , la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise.
Un mijloc util pentru aflarea adevărului în cadrul procesului penal îl reprezintă utilizarea investigatorilor sub acoperire sau identitate reală și a colaboratorilor. Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de personae, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțere a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monedeori alte valori, falsificare de instrumente de plată electronica, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronica ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune cu infracțiunile enumerate mai sus; probele se localizează și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valore. Măsura se dispune de procurer, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală.
În vederea obținerii de date privind situația financiară a unei persoane, procurorul poate solicita, cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, unei instituții de credit sau oricărei alte instituții care deține date privind situația financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
Codul de procedură penală reglementează instituția conservării datelor informatice. Dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate dispune conservarea imediată a anumitor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul internațional, care au fost stocate prin intermiediul unui sistem informatic și care se află în posesia sau sub controlul unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice ori unui furnizor de sevicii de comunicații electronice destinate publicului, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora. Conservarea se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, pe o durată de maximum 60 de zile. Măsura conservării poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de procuror, o singură dată, pe o durată de maximum 30 de zile.
În actualul Cod de procedură penală sunt introduse reglementări noi privind procedura de percheziție. Percheziția domiciliară poatefi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectează sau supraveghează urmărirea penală. În cursul judecării, percheziția se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanța învestită cu judecarea cauzei. Procurorul înaintează cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți. Cererea prin care se solicită încuviințarea efectuării percheziției domiciliare se soluționează, în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie. Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, și încuviințarea efectuării percheziției și emite de îndată mandatul de percheziție. Întocmirea minutei este obligatorie. Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libartăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare nu este supusă căilor de atac.
Percheziția informatică reprezintă o altă modalitate reglementată pentru aflarea adevărului. Prin percheziție în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înțelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea. În cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune efectuarea unei percheziții informatice, la cererea procurorului, atunci când pentru descoperirea și strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice.
Măsurile preventive reprezintă un alt instrument important utilizat de procuror în cursul procesului penal. Măsura preventivă de reținere poate fi luată față de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.
Măsurile preventive de control judiciar și de control judiciar pe cauțiune pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror și de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată. Măsurile preventive de arest la domiciliu și arestare preventivă pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată.
În privința măsurilor preventive, ca regulă generală, s-a reglementat necesitatea informării scrise a persoanei supuse oricărei măsuri preventive asupra tuturor drepturilor pe care legea i le recunoaște.
De asemenea, codul prevede reglementarea ca măsură preventivă distinctă, controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune. Asfel că, în cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară. Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă este necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiericării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
O altă măsură preventivă, cea a controlului judiciar pe cauțiune, poate fi dispusă de procuror în cursul urmăririi penale, inculpatul depunând o cauțiune a cărei valoare este stabilită de către organul judiciar. Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune față de inculpat. Consemnarea cauțiunii se face pe numele inculpatului, prin depunerea unei sume de bani determinate la dispoziția organului judiciar ori prin constituirea unei garanții reale, mobiliare ori imobiliare, în limita unei sume de bani determinate, în favoarea aceluiași organ judiciar. Cauțiunea garantează participarea inculpatului la procesul penal, dar și a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracțiue, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
Măsura preventivă a arestului la domiciliu este o noutate pentru legislația procesuală penală. Măsura arestului la doniciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a supune unor restricții stabilite de acesta.
Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații : inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte ; inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament ; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să relizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta ; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni sau dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționele prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravitătii faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia.
În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile. Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile.
Este de menționat că prevederile codului impun prezența obligatorie a inculpatului numai la soluționarea cererii de înlocuire a măsurii preventive cu o măsură preventivă mai grea, neprezentarea inculpatului neîmpiedecând judecătorul de drepturi și libertăți să soluționeze propunerea înaintată de procuror privind arestul la domiciliu al inculpatului.
Sunt aduse o serie de prevederi care detaliază procedura de citire, comunicare a actelor procedurale și a mandatului de aducere precum și cele legate de situația specială a destinatarului unui act procedural ( arestat, militar, minor, ori cu locuința în străinătate), crescând totodată sfera persoanelor ce pot fi competente cu înmânarea unei citații :
« Comunicarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agențiiprocedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin indermediul poliției locale ori prin seviciul poștal sau curierat » .
Au fost de asemenea prevăzute modalități noi de citare a unei persoane, în fața organelor judiciare : « Chemarea unei persoane în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată se face prin citație scrisă. Citarea se poate face și prin notă telefonică sau telegrafică, încheindu-se în acest sens un proces- verbal. »
Un alt element de noutate este cel privind reglementarea incidentelor privind reglementarea incidentelor privind citirea, astfel că, în cursul judecății, neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare doar dacă partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitate o invocă termenul următor la care este prezentă sau legal citată, dispozițiile privind sancțiunea nulității aplicându-se în mod corespunzător . Cu excepția situației în care prezența inculpatului este obligatorie, neregularitatea privind procedura de citare a unei părți poate fi invocată de către procuror, de către celelalte părți ori din oficiu numai la termenul la care ea s-a produs.
Spre deosebire de prevederile vechiului cod, se aduc modificări și asupra instituției mandatului de aducere, fiind prezentată în detaliu procedura de emitere și de executare a acestuia. Astfel că, noul cod reglementează că în cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără consimțământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale, mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul.
Noile reglementări ale Codului prevăd de asemenea, consacrarea clară a efectelor nulității actelor procesuale și stabilesc delimitarea nulității absolute de cea relativă :
,,Încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, atrage nulitatea actului în condițiile prevăzute expres de prezentul cod, iar actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci cănd există o legătură directă între acestea și actul declarat nul. Atunci cănd constată nulitatea unui act cu respectarea dispozițiipor legale”.
Rolul procurorului, conform codului de procedură penală, este aceea de a conduce și supraveghea astivitatea organelor de cercetare penală :
supraveghează activitateaorganelor de cercetare penală, astfel că orice infracțiune să fie descoperită și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală
exercită supravegherea activității organelor de cercetare penală astfel ca nici un suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Modalitățile de exercitare a supravegherii sunt următoarele:
Procurorul, în exercitarea atribuției de a conduce și supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale. Organele de cercetare penală sunt obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre activitățile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze.
În exercitarea atribuției de a conduce activitatea de urmărire penală, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri. Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal.
În exercitarea atribuției de supraveghere a activității de urmărire penală, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele și datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării. Procurorul poate reține orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale.
Procurorul poate să dispună cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală de cercetare penală ale poliției judiciare sau de organele de cercetare penală speciale. Dispozițiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii și prioritare pentru organul de cercetare, precum și pentru alte organe ce au atribuții prevăzute de lege în constatarea infracțiunilor. Organele ierarhice superioare ale poliției judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală. În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală a dispozițiilor date de procuror, acesta poare sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligația ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse, ori poate aplica sancțiunea amenziijudiciare pentru abaterile judiciare prevăzute la art. 283 alin. (1) lit. a) sau, după caz, alin. (4) lit. m) ori poate solicita retragerea avizului prevăzut la art. 55 alin. (4) și (5).
Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau plângerea persoanei interesate.
Un aspect ce trebuie precizat este cel privind consacrarea caracterului nepublic al procedurii din cursul urmăririi penale.
În cursul urmăririi penale poate avea loc procedura audierii anticipate atunci când există riscul ca un martor să nu poată fi audiat în cursul judecății. Astfel, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți în vederea audierii anticipate a martorului. Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază cererea întemeiată, stabilește de îndată data și locul audierii, dispunându-se citarea părților și subiecților procesuali principali, perticiparea procurorului fiind obligatorie.
În ceea ce privește acțiunea penală, aceasta se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță , în cursul urmăririi penale, de îndată ce se constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune.
Inculpatul are dreptul de a i se comunica punerea în mișcare a acțiunii penale. Punerea în mișcare a acțiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. Dispozițiile art. 108 se aplică în mod corespunzător, încheindu-se în acest sens un proces- verbal.
Procurorul poate dispune suspendarea urmăririi penale. Astfel, în cazul când se constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale.
Procurorul are și rolul de a verifica lucrările urmăririi penale. De îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului, însoțit de un referat. În termen de 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală, procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale și se pronunță asupra acestora.
În situația în care procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau trimite cauza la alt organ de cercetare penală. Atunci când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii inculpați, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare penală.
Procurorului poate dispune clasarea sau renunțarea. După examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță, dispunând : clasarea, când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată sau renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public în urmărirea penală a inculpatului.
Persoana care a făcut sesizarea, suspectul, inculpatul sau, după caz, alte persoane interesate au dreptul de a fi înștiințați cu privire la dispunerea clasării. Ordonanța de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectul, inculpatului sau, după caz, altor pesoane interesate. Dacă ordonanța nu cuprinde motivele de fapt și de drept, se comunică și o copie a referatului organului de cercetare penală, iar în cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul înștiițează prin adresă administrația locului de deținere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului.
Persoana care a făcut sesizarea, suspectul, inculpatul sau, după caz, alte persoane interesate au dreptul de a fi înștiințate cu privire la dispunerea renunțării. Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.
Procurorul are un rol esențial în efectuarea urmăririi penale. Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege. Procurorul poate dispune preluarea oricărei cauze în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia, pentru a efectua urmărirea penală. În cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanță, organele de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi și libertăți, încuviințarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării.
Procurorul poate dispune preluarea cauzelor de la alte parchete. Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competența perchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.
Procurorul poate dispune trimiterea cauzei la un alt parchet. Când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calității părților ori a subiecților principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Cutre de Casație și Justiție, la cererea părților, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad.
Procurorul are un rol esențial în rezolvarea cauzelor. Atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal sau poate emite ordonanța prin care clasează sau renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale.
Procurorul are și competența de a emite dispozițiile privitoare la măsurile preventive sau asigurării. Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă și propunerea de luare , menținere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asiguratorii. Dacă apreciază că față de inculpat este necesară luarea unei măsuri de siguranță cu caracter medical, procurorul, prin rechizitoriu, propune luarea acelei măsuri.
Dreptul de a face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală este un drept general. Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală dacă prin acesta s-a adus vătămare intereselor sale legitime. Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se dispune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.
Dreptul de a depune plângerea împotriva actelor procurorului este consacrat, de asemenea, de Codul de procedură penală. Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim – procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al parchetului. În cazul când măsurile și actele sunt ale prim – procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului șef de secție al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. În cazul soluțiilor de clasare ori de renunțare la urmărire, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția.
Ordonanțele prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior și se comunică persoanei care a făcut plângerea și celorlalte persoane interesate.
Rolul camerei preliminare este stabilit, de asemenea, de Codul de procedură penală. Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei în instanță. După sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară.
Inculpatul are dreptul de a i se comunica o copie certificată a rechizitoriului, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care poate formula în scris cereri și experții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Copia certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de detenție ori, după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură, aducându-i-se totodată la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcție de complexitatea și particularilățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile. În cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabileste, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. La expirarea termenelor, judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.
Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.
Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părți și avocații au dreptul de a li se asigura apărarea. Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părți și avocații acestora au dreptul să ia cunoștință de actele dosarului în tot cursul judecății. Când persoana vătămată sau una dinte părți se află în stare de deținere, președintele completului ia măsuri ca acesta să își poată exercita dreptul la asigurarea apărării și să poată lua contact cu avocatul său. În cursul judecății, persoana vătămată și părțile au dreptul la un singur tremen pentru angajarea unui avocat și pentru pregătirea apărării. Iar în situația în care persoana vătămată sau una dintre părți nu mai benificiază de asistența juridică acordată de avocatul său ales, instanța poate acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat și pregătirea apărării.
Participarea procurorului la judecată este obligatorie. În cursul judecății, procurorul exercită rol activ, în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale. În cursul judecății, procurorul formulează cereri, ridică excepții și pune concluzii. Cererile și concluziile procurorului trebuie să fie motivate. Când apreciază că există vreuna dintre cauzele care împiedică exercitarea acțiunii penale, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare sau se încetare a procesului penal.
În ceea ce privește participarea inculpatului la judecată, regula generală este că judecata cauzei are loc în prezența inculpatului. Aducerea inculpatului aflat în stare de deținere la judecată este obligatorie. Judecata poate avea loc în lipsa inculpatului dacă acesta este dispărut, se sustrage de la judecată ori și-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoștința organelor judiciare și, în urma verificărilor efectuate, nu i se cunoaște noua adresă. Judecata poate de asemenea avea loc în lipsa inculpatului dacă, legal citat, acesta lipsește în mod nejustificat de la judecarea cauzei. Pe tot parcursul judecății, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu. Dacă apreciază necesară prezența inculpatului, instanța poate dispune aducerea acestuia cu mandat de aducere. Inculpatul poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii.
În ceea ce privește participarea celorlalte părți la judecată, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot fi reprezentate de avocat. Partea civilă și partea responsabilă civilmente pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii.
În ceea ce privește participarea persoanei vătămate și a altor subiecți procesuali la judecată și drepturile acestora, persoana vătămată poate fi reprezentată de avocat. Persoana vătămată poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii în latura penală a cauzei. Persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat și pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii cu privire la măsura confiscării.
În ceea ce privește comunicarea hotărârii, regula este că, după pronunțarea hotărârii, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac. În cazul în care inculpatul nu înțelege limba română, o copie a minutei hotărârii se comunică într-o limbă pe care o înțelege. După redactarea hotărârii, acestora li se comunică hotărârea în întregul său. În cazul în care instanța a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică seviciului de probațiune și, după caz, organului sau autorității competente să verifice respectarea obligațiilor dispuse de instanță.
Codul de procedură penală se dorește a fi un act normativ care să răspundă noilor relități din societete, să ofere o consacrere clară a drepturilor cetățeanului în etapele procesului penal, o garantare și o promovare mai mare a acestora, imperative ale creșterii încrederii justițiabilului în actul de justiție. Astfel că prevederile noului cod de procedură penală aduc în atenția noastă schimbări cu impact asupra rolului procurorului în promovarea și garantarea drepturilor omului, dar și o consolidare a rolului acestuia de a conduce și a supraveghea activitatea de urmărire penală dasfășurată de organele de cercetare penală ale poliției judiciare sau de organele de cercetare penală specială. Totodată, ca un element de noutate în materie de competență a procurorului, noul Cod de procedură penală restrânge categoria infracțiunilor pentru care procurorul este obligat să efecueze urmărire penală proprie.
Instituția procurorului rămâne garantul promovării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului.
Cap. III Instituția procurorului în diverse sisteme de drept
III-1 Aspecte generale legate de atribuțiile procurorului in statele Uniunii Europene
În Recomandarea 2000(19), adoptată de Comitetul Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei din data de 6 octombrie 2000, procurorii sunt definiți ca fiind "autorități publice care, în numele societății și pentru interes public, asigură aplicarea legii acolo unde încălcarea legii atrage sancțiuni penale, luând în considerare atât drepturile individuale cât și necesitatea efectivității sistemului judiciar penal." Fiecare țară are, câteodată sub denumiri diferite, o autoritate publică însărcinată cu stabilirea și derularea cercetărilor penale. Pe de altă parte, în timp ce instituția judecătorului este reprezentată relativ omogen la nivelul țărilor membre, cea a procurorului comportă disparități. Aceasta se datorează diferențelor dintre sistemele inchizitoriale (aplicate în statele de drept civil) și cele acuzatorii (din sistemele de common law). Observând rolul procurorilor în cadrul sistemelor judiciare precum și nivelul de independență a acestora față alte sisteme, se constată că în toate țările europene aceștia joacă un rol important în cercetarea cazurilor penale, evidențiindu-se totuși câteva țări la nivelul cărora procurorii au și responsabilități în aria de drept civil sau chiar administrativ. Un alt aspect important de evidențiat când vorbim despre diferitele nivele de autonomie ale unui procuror este faptul că în unele țări aceștia beneficiază de aceeași protecție a independenței ca și judecătorii, în timp ce în alte țări politicile penale emană de la un Minister al Justiției, iar nivelul de independență este unul limitat. Această dihotomie provine din istoricul Europei și trebuie reținută în contextul înțelegerii diferențelor de statut și funcțiuni ale procurorilor.
Sistemul parchetelor este organizat diferit la nivelul diferitelor țări membre ale Uniunii Europene. În anumite țări, precum Austria, Franța și Polonia, Ministerul Justiției este responsabil de parchet, în timp ce în Belgia și Olanda, o autoritate colectivă conduce serviciile de cercetare, investigare și urmărire penală. Și totuși, în majoritatea țărilor Europei există un Procuror General (la vârful sistemului).
Referitor la rolul și competențele procurorilor, la nivelul tuturor țărilor, procurorul îndeplinește rolul de punere sub acuzare în cauzele penale și introducerea acțiunii la instanță, iar în multe dintre acestea procurorul poate face propune de sentință judecătorului. În ceea ce privește exercitarea căilor de atac, procurorul are dreptul să exercite o cale de atac extraordinară în fața unei instanțe supreme (cu excepția țărilor precum Anglia). Înainte de înaintarea dosarului la instanță și introducerea acțiunii penale, procurorul are un rol important în derularea fazei de investigare a cauzei penale. Solicitările adresate judecătorilor pentru măsuri concrete de investigație (de exemplu percheziția unui imobil pentru găsirea probelor) fac parte din procedura de aplicare a legii. În majoritatea statelor membre, nu este obligatoriu ca procurorul să introducă acțiunea penală în instanță. Sunt posibile și alte opțiuni decât punerea sub acuzare, respectiv închiderea cazului (clasarea lui prin declararea neînceperii urmăririi penale) fără a mai fi nevoie de o hotărâre judecătorească (decizie judiciară) în acest sens, fenomen ce conduce la reducerea volumului de muncă al instanțelor.
Cu privire la rolul procurorului în domeniului legii penale, este evident că acesta are cea mai importantă sarcină în cercetarea, urmărirea penală și investigarea cauzelor penale. Există totuși țări în care procurorul desfășoară și activități în materie civilă sau administrativă. În cazurile civile, procurorul are o importanță specială pentru apărarea intereselor persoanelor vulnerabile. Aceasta este situația în Ungaria, Portugalia, România, și Spania. Procurorii pot apăra drepturile minorilor, ale persoanelor cu dizabilități, ale persoanelor declarate incapabile, ale persoanelor declarate dispărute și ale victimelor. În multe țări procurorul reprezintă interesul general sau interesul statului pe parcursul procedurilor civile și/sau administrative (Franța, Lituania, Luxemburg, Portugalia). O altă arie comună (în special în legătură cu protecția/reprezentarea persoanelor vulnerabile) se referă la dreptul familiei. Procurorii pot avea responsabilitate în ceea ce privește anularea căsătoriilor, obținerea naționalității, modificarea numelui de familie, reinstaurarea unei custodii a copilului, deprivarea de drepturile părintești și adopția unui copil (de exemplu în: Austria, Bulgaria, Cehia, Grecia, Italia, Spania și Suedia). Alte arii de jurisdicție în domeniul dreptului civil sunt: tratamentul instituțional special juvenil, declarația de admisibilitate pentru luarea sau păstrarea unei persoane în cadrul unui institut medical de sănătate (Cehia), proceduri disciplinare împotriva unor anumite profesii (Franța), proceduri referitoare la invaliditatea contractelor (Cehia), declarațiile pentru decesul unor persoane (Cehia), procedurile și cazurile de faliment (Cehia, Luxemburg, Slovacia), procedurile de compensare pentru victime (Suedia), accidente de muncă și boli profesionale (Portugalia). În Danemarca procurorul poate singur să instrumenteze administrativ un caz atunci când o persoană reclamă pagube produse în urma producerii unei acuzări penale eronate. În ceea ce privește cauzele pe fiscalitate, procurorul din Portugalia reprezintă interesele statului în instanță. În Spania procurorii pot emite opinii în materie de juridicție între instanțele administrative.
Cu privire la răspunderea procurorului, în unele state există posibilitatea de a se introduce un recurs împotriva procurorului și de a se solicita contribuția parțială sau totală la recuperarea prejudiciului. În ceea ce privește procurorii, acestă posibilitate este excepțională, cele mai comune sancțiuni fiind de natură disciplinară. Spre deosebire de judecători care se bucură de o independență puternică în exercitarea funcției lor, procurorii fac subiectul unor obligații suplimentare care pot genera acțiuni disciplinare suplimentare. Cu toate acestea, apelând la principiul legalității, procurorii pot fi sancționați numai în cazurile determinate de lege, care trebuie de asemenea să descrie și tipurile de sancțiune corespondente. Procedurile disciplinare pot fi inițiate pe bază de incompetență profesională , pe motive de infracțiuni sau de încălcare a eticii. Inadecvarea profesională poate fi de asemenea, în anumite cazuri, sancționată prin proceduri disciplinare. În aceste cazuri însă este necesară determinarea autorității care să aibă corp disciplinar aferent. În ceea ce privește autoritatea cu atribuții în aplicarea procedurilor disciplinare, spre deosebire de situația judecătorilor, aceasta este de obicei superiorul ierarhic sau un membru al puterii executive (de cele mai multe ori, Ministrul de Justiție), iar justițiabilii nu au în general posibilitatea de a formula o plângere directă împotriva procurorilor. Mustrarea este cea mai frecventă sancțiune, dar și alte sancțiuni pot afecta cariera procurorului, respectiv în ceea ce privește funcțiile exercitate sau nivelul salariului, inadecvarea profesională fiind sancționată cu penalități financiare (amendă 3% sau reducerea salariului cu 10% pentru o perioadă determinată de timp) sau obligația de a schimba funcția ori chiar suspendarea din funcție. Este important de menționat că, după aplicarea unei proceduri disciplinare, procurorul demisionează înainte să fie adoptată o sancțiune (cazuri exemplificate în Belgia și Italia).
Există sisteme de drept în cadrul cărora, alte persoane care pot exercita atribuții similare cu cele ale procurorilor. În Austria, de pildă, anumiți ofițeri judiciari cu pregătire juridică specifică por exercita atribuții de procuror în directa supervizare din partea procurorului (relativ similar cu Rechtspfleger), dar plaja de competențe este restrânsă la activități ce pot fi exercitate cu calificări reduse. Și ofițerii de poliție pot avea anumite competențe comparabile cu cele ale procurorului în următoarele țări: Danemarca, Grecia, Polonia și Franța (officier du ministère public). Anumite țări deleagă competențe de cercetare, investigare și urmărire penală unor autorități publice specifice. De exemplu în Germania autoritățile fiscale au aceleași drepturi și obligații ca și procurorii. În Polonia atribuții de cercetare, investigare și urmărire penală sunt delegate și poliției de coastă, vameșilor, poliției forestiere și a arealului sălbatic precum și jandarmeriei militare. În Anglia autoritățile locale pot acționa cu rol de procuror. În Italia funcționează un număr mare de procurori de onoare, în timp ce în Spania funcționează procurorii de substitut, care similar judecătorilor, acționează pe parcursul unei perioade limitate de timp (referitor la concedii de boală sau de maternitate pentru titularul postului). Cercetarea/investigarea privată sau cea efectuată de părți agreate este menționată la nivelul sistemelor judiciare din Germania și Ungaria.
III.2 Analiză comparativă cu privire instituția procurorului
Instituția procurorului cunoaște diverse reglementări, în funcție de sistemul de drept și tradiția juridică a fiecărui stat. În cadrul acestei secțiuni am urmărit realizarea unei sinteze cu privire la instituția menționata, în diverse state europene, pentru crearea unei imagini de ansamblu a rolului și atribuțiilor instituției procurorului.
În acest sens am încercat să prezint reglementările existente într-un număr semnificativ de state, având diverse tradiții juridice și situații socio-economice, pentru a observa deosebirile, uneori importante, existente în reglementarea instituției procurorului.
III.2.1 Danemarca
Statutul și atribuțiile procurorului sunt reglementate de Legea privind administrarea justiției si de Codul danez de procedură civilă și penală (capitolul 10 -art. 95-107). Procurorul General este numit și poate fi eliberat din funcție de către Ministrul Justiției iar Parchetele (anklagemyngdigheden) se află sub autoritatea Ministrului Justiției, care supraveghează activitatea procurorilor. Ministerul Justiției este responsabil pentru întreg sistemul judiciar, pentru poliție și parchete, organizarea instanțelor, penitenciare și serviciile de probațiune. Ministrul Justiției supraveghează activitatea parchetelor, inclusiv pe cea a Procurorului General și poate dispune asupra retragerii unor sarcini ale procurorilor, potrivit prevederilor Legii privind administrarea justiției. În baza acelorași prevederi, Ministrul Justiției poate da instrucțiuni în legătură cu un anumit caz, inclusiv privind hotărârea începere sau neîncepere a urmăririi penale. Deciziile procurorilor pot fi contestate în fața procurorul general sau, când se considerpă că acesta din urmă nu este imparțial, direct Deciziile procurorului general pot fi contestate
III.2.2 Finlanda
Activitatea procurorului este reglementata de Constituția acestui stat și Legea 199/1997 privind statutul procurorilor. Procurorul General și adjunctul acestuia sunt numiți de Președintele Republicii, la propunerea Guvernului. Procurorii statului sunt numiți de Guvern, la propunerea Procurorului General. Potrivit Constituției finlanleze, Procurorul General conduce parchetele și își desfășoară activitatea independent de Guvern și de Ministerul Justiției, acesta din urmă administrând resursele financiare ale parchetelor. Parchetul General este subordonat Ministerului Justiției.Acțiunea penală împotriva Procurorului General sau a adjunctului acestuia se exercită de către Ministrul Justiției sau de Avocatul Poporului. Procurorul General poate da instrucțiuni cu caracter general procurorilor. Procurorul General poate lua un caz de la un procuror subordonat, dar nu poate interveni direct în soluționarea unui caz de către un procuror ierarhic inferior.
III.2.3 Suedia
În Suedia, activitatea procurorului este reglementata de Constituția acestui stat. Procurorul General este numit de către Guvern, pe baza competențelor profesionale și este inamovibil. Numirea magistraților din cadrul Parchetului este de competența procurorului general. Conducătorii parchetelor regionale sunt numiți de către Guvern, la propunerea Procurorului General. Pentru îndeplinirea funcțiilor sale, fiecare procuror este independent, însă procurorul general și conducătorii parchetelor regionale au dreptul de a revizui decizia unui procuror privitoare la oportunitatea de a începe urmărirea penală. Parchetele se află sub autoritatea Ministerului Justiției. Ministerul Justiției formulează recomandări cu caracter general și definește prioritățile în materia luptei împotriva criminalității. Nu poate interveni în deciziile luate de către procurori.
III.2.4 Germania
În Germania, statutul și atribuțiile procurorului sunt reglementate de Legea privind organizarea instanțelor (Gerichtverfassungsgesetz), Legea privind statutul magistraților (Richtergesetz) și Codul de procedură penală. Procurorii din cadrul Parchetului Federal sunt numiți de către președintele federal, la propunerea Ministrului Federal al Justiției, cu confirmarea Parlamentului (Bundesrat). Procurorii de la nivelul landurilor sunt numiți de către Ministrul de Justiție al landului respectiv, moțiunile procurorilor generali fiind hotărâtoare pentru aceste numiri. Parchetul General Federal nu conduce activitatea parchetelor de la nivelul landurilor, acestea funcționând sub autoritatea Ministerelor de Justiție de la nivelul landurilor. Procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea Ministrului Justiției (la nivel federal, Ministrul Federal al Justiției, iar la nivel de land, Ministrul de Justiție al landului respectiv). Parchetele sunt organe imparțiale. Se constată că statutul procurorului în sistemul judiciar german este de funcționar, nu de magistrat, acesta fiind subordonat Ministerului Justiției. Funcționarii Ministerului Public trebuie să se conformeze ordinelor superiorilor lor. Șeful acestora este ministrul Justiției. Controlul judiciar este accentuat și în faza preliminară procesului. Astfel, persoana vatamata poate să determine acuzarea, chiar dacă procurorul nu este de acord. Ca și în cazul francez, procurorul este subordonat față de Minister, însă în practica, procurorul se bucura de un grad sporit de independență. Germania este un stat federal, iar responsabilitatea acuzării aparține land-ului (Länder). Astfel, Ministerul Public a fost construit ca o contrpondere la potențiala influență din partea unui organ de acuzare central. Ministerul Public german recunoaște deschis că nu reprezintă interesul public, ca în cazul Ministerului Public francez, ci interesul statului, iar activitatea procurorului trebuie să fie în concordanță cu obiectivele și convingerile statului. Ministerul Public este văzut ca un organ al administrației justiției, procurorul și judecătorul având statut asemănător. Libertatea procurorului în raport cu Ministerul de Justiție este redusă. Totuși, chiar dacă procurorul este un funcționar al statului, împotriva abuzului stă supremația principiului legalității. Departamentul de Resurse Umane din cadrul Ministerului Justiției decide în mod autonom cu privire la recrutarea judecătorilor și procurorilor. Niciun consiliu independent nu este implicat în recrutarea tinerilor profesioniști. Condiția formală preliminară pentru obținerea unui post de judecător sau procuror este promovarea primului și a celui de-al doilea examen de stat în drept. Un funcționar din departamentul de personal al Ministerului Justiției susține un interviu cu candidatul. Impresia rezultată în urma acestui interviu este de asemenea importantă în luarea deciziei. După promovarea primului examen de stat în drept, tinerii profesioniști pot lucra în cadrul unui gen de program de stagiu de formare profesională, în sistemul judiciar, în administrația publică și în activitatea juridică a birourilor de avocatură. După promovarea celui de-al doilea examen de stat, absolvenții se pot înscrie pentru postul de procuror sau judecător. Decizia cu privire la numire se ia de către departamentul de personal al Ministerului Justiției. Ministrul Justiției este cel care răspunde de decizia finală cu privire la numire.
III.2.5 Olanda
În Olanda, Legea de organizare judiciară reglementeza activitatea instituției procurorului. Astfel, Procurorul General de pe lângă Curtea Supremă este numit pe viață. Membrii Comitetului Procurorilor Generali, procurorii de pe lângă curțile de apel și procurorii districtuali, cât și procurorii Parchetului Național sunt numiți prin Decret Regal. Parchetul este subordonat Ministerului Justiției. Ministrul Justiției poate da procurorilor instrucțiuni în exercitarea atribuțiilor acestora, inclusiv referitor la cazuri individuale. Ministrul Justiției poate cere Parlamentului oprirea investigațiilor, după consultarea Comitetului Procurorilor Generali.
Politicile de personal intră în atribuțiile Consiliului Judiciar, dar dat fiind că și Coroana (executivul la propunerea Ministerului Justiției) are competențe în ceea ce privește numirea judecătorilor, politicile privind recrutarea, selecția și cariera judiciară sunt de fapt considerate o responsabilitate comună a Ministerului Justiției, a instanței și a Consiliului. Un absolvent de drept, după absolvirea facultății poate solicita să devină „funcționar judiciar aflat în perioada de formare profesională” (RAIO). Procesul de recrutare și selecție cuprinde 4 etape majore (cererea de înscriere, testele și interviul, evaluarea și interviul de selecție și 6 ani de cursuri și formare la locul de muncă), în care numărul candidaților se reduce treptat. Programul de formare de bază constă în participarea la cursuri specifice, împărțite în patru stagii diferite. După 38 de luni de formare profesională de bază, candidații trebuie să opteze pentru o carieră de judecător sau de procuror, apoi trebuie să urmeze o formare profesională aprofundată de 10 luni și o perioadă de doi ani de stagiu în afara organizației judiciare sau într-o funcție juridică din cadrul unei societăți comerciale, iar după cel de-al șaselea an de cursuri, candidații trebuie să solicite un post judiciar. Partea finală o reprezintă un interviu cu judecători de la instanța care are posturi vacante, care poate să fie chiar instanța la care candidatul a efectuat formarea profesională. Prin acest interviu, instanța dorește să se asigure că respectivul candidat se poate încadra în organizație. Cea de-a cincea etapă este diferită pentru procurori: aceștia trebuie să își discute preferințele privind numirea la un parchet districtual cu comisia de plasare în cadrul parchetelor. Ei pot solicita un aviz pozitiv din partea unui prim-procuror adresat unei comisii a parchetelor. Această comisie funcționează sub responsabilitatea Colegiului Procurorilor Generali și cuprinde prim-procurori și ocazional un membru al colegiului.
Modurile de evaluare a judecătorilor și procurorilor sunt diferite. Autoritatea funcțională (colegiul de conducere al instanței) examinează modul în care judecătorul care activează în jurisdicția respectivă își exercită funcția prin intermediul interviurilor de evaluare. Colegiile de conducere ale instanțelor s-au angajat să țină un interviu de evaluare cu fiecare judecător o dată pe an. Nu există criterii specifice la nivel național cu privire la conținutul acestor interviuri. Fiecare instanță este, în principiu, liberă să decidă în ce mod își organizează interviurile de evaluare. Totuși, profilurile aferente diverselor funcții din cadrul sistemului judiciar pot servi ca punct de referință în cursul acestor interviuri. Evaluarea judecătorilor individuali se face pe baza datelor statistice comparative pe sector de activitate ce sunt deseori folosite în evaluarea (producției) judecătorilor individuali (respectiv numărul de hotărâri/ordine/decrete/etc. emise de către judecătorul evaluat poate fi comparat cu producția medie pe judecător în sectorul în care lucrează acesta). În sectorul civil, judecătorii individuali se angajează deseori să emită un număr minim de hotărâri într-o perioadă dată de timp. Atunci când este evaluată producția unui judecător individual, șeful de echipă sau judecătorul președinte poate compara producția judecătorului respectiv cu media producției pe judecător în secția din care face parte judecătorul evaluat. Cifrele privind producția individuală a judecătorului sunt prezentate într-un raport transmis șefului secției și președintelui instanței. Datele privind producția pentru fiecare judecător sunt deseori făcute publice în cadrul echipei, astfel încât fiecare judecător poate să vadă unde se situează (el și colegii săi). În plus, listele hotărârilor/sentințelor emise și listele cazurilor tergiversate sunt deseori făcute publice în cadrul secției. În practică, vicepreședintele coordonator al camerei în care activează judecătorul respectiv se va ocupa de colectarea materialelor necesare pentru evaluarea performanței judecătorului. Consiliul Judiciar nu joacă niciun rol în colectarea materialelor necesare pentru evaluarea performanței judecătorilor individuali. Atunci când se evaluează performanța unui judecător se acordă atenție participării acestuia/acesteia la audieri și/sau modului în care acesta/aceasta își îndeplinește funcțiile în calitate de coordonator al echipei sau de judecător de instrucție. În general, toate activitățile se iau în considerare la evaluarea performanței unui judecător. La evaluarea rezultatului activităților profesionale efectuate de către judecători nu se acordă atenție fondului dispozitivului în legătură cu conținutul specific al hotărârii sau rezultatului la diferite niveluri ale judecății. Judecătorii nu trebuie să susțină examene din momentul în care sunt numiți ca atare, iar salariul lor nu depinde de rezultatul evaluării. Pentru a evalua eficiența activităților efectuate de judecători, datele statistice și comparative sunt considerate a evalua un singur judecător (prin prisma numărului hotărârilor emise de acesta și comparând aceste date cu nivelul mediu al activităților derulate de alți judecători din aceleași sectoare). Astfel, în cursul procesului de evaluare, șeful comisiei compară nivelul activităților profesionale derulate de către judecătorul în cauză cu nivelul mediu al activităților profesionale derulate de colegii săi din sectoare similare. Rezultatul acestei evaluări este inclus într-un raport care este trimis șefului de secție și președintelui instanței. Pentru a face cunoscut fiecărui judecător rezultatele evaluărilor colegilor săi și pentru a da fiecărui judecător posibilitatea de a-și verifica propriul nivel și propria situație profesională (prin compararea datelor profesionale cu cele ale colegului lor), rezultatele evaluărilor judecătorilor sunt distribuite între judecătorii aceleiași instanțe. Consiliul distribuie o dată la patru luni date referitoare la „nivelul mediu” de productivitate profesională al fiecărei secții și al fiecărei instanțe. Șefii sectoarelor de instanță utilizează aceste date pentru a verifica eficiența instanțelor lor prin comparație cu alte secții sau cu secțiile altor instanțe. În plus, în Olanda așa-numitul sistem al intervision” (denumit și evaluare între colegi – peer review sau instruire reciprocă) constituie un alt instrument utilizat pentru evaluarea performanțelor judecătorilor. În principiu, un magistrat, ales la întâmplare din cadrul unei secții, asistă periodic la audierile susținute de un coleg (sau de un complet) din cadrul aceleiași secții, oferind feedback cu privire la calitatea performanței profesionale a acestuia (participarea la audieri, abilitățile de comunicare ale acestuia/acesteia) și comunică rezultatele observațiilor sale. Un alt coleg poate efectua aceeași activitate în ceea ce privește sentințele. Potrivit sistemului, este esențial ca evaluarea să aibă loc între persoane de rang egal și ca scopul acesteia să fie întrajutorarea în vederea optimizării modului de funcționare, fără menționarea calificativelor (satisfăcător sau nesatisfăcător). Parchetele de pe lângă instanțele districtuale și curțile de apel aplică modelul de management EFQM. Cu ajutorul biroului de audit „Prisma” de pe lângă Ministerul Justiției, acestea analizează poziția organizatorică privind conducerea, personalul și politicile de personal, resursele, strategia, politica, orientarea spre client, imaginea în cadrul societății, rezultatele, îmbunătățirile înregistrate în urma analizelor și evaluărilor periodice. Rezultatele acestor proceduri au consecințe asupra politicilor de personal: resursele umane sunt considerate un factor esențial pentru succesul sau eșecul unui departament din cadrul Parchetului și al Parchetelor în general. Procurorii poartă discuții în fiecare an cu privire la modul de funcționare și o dată la trei ani au o întâlnire cu superiorul lor în care discută despre perspectivele lor profesionale, întâlnire fundamentală pentru o promovare ulterioară.
Deciziile privind cariera judecătorilor și a procurorilor au fost stipulate în mod diferit. Judecătorii sunt numiți pe viață. Oficial, deciziile referitoare la cariera acestora nu au legătură cu măsurarea performanței individuale. Autoritatea regală este cea care numește judecătorii. Prin urmare, pentru a fi numit la un nivel mai înalt, candidatul trebuie să candideze pentru o funcție, în cazul în care există un post vacant. În prezent, în urma politicilor de personal nou elaborate, pentru funcțiile manageriale se elaborează profiluri care necesită competențe speciale. Judecătorii care aspiră să își construiască o carieră urmează cursurile de management organizate și finanțate de Consiliul Judiciar. Procurorii sunt funcționari publici care activează în sistemul judiciar, dar nu sunt numiți pe viață, iar funcțiile lor sunt organizate conform unei ierarhii birocratice tipice. Potrivit politicii generale a Colegiului Procurorilor Generali, deciziile referitoare la carieră se bazează pe merit. Autoritatea Regală, la recomandarea prim-procurorului, ia decizii referitoare la carieră în ceea ce-i privește pe procurii pentru cazurile instanțelor cu judecător unic, procurorii supleanți și procurori. Procurii pentru cazurile instanțelor cu judecător unic care doresc să ocupe funcții mai înalte trebuie să urmeze aceeași procedură de evaluare ca cea stabilită pentru numirea ca procuror la o instanță cu trei judecători. În consecință, funcția de procuror pentru cazurile instanțelor cu judecător unic poate fi considerată atât o etapă finală a carierei pentru personalul judiciar mai vârstnic din cadrul unui Parchet, cât și punctul de plecare al unei cariere în cadrul organelor procuratorii pentru funcționarii judiciari talentați care au o experiență profesională de cel puțin 4 ani. Acești procurori coordonatori sunt asistați de un consilier de dezvoltare managerială din cadru Parchetului, care le va evalua capacitățile profesionale. În ceea ce privește funcțiile de Prim-procuror și Procuror General Adjunct, aceștia sunt numiți de autoritatea regală la propunerea Colegiului Procurorilor Generali și în baza avizului Ministerului Justiției. În general, ministrul justiției ține un interviu cu candidații propuși înainte de a aviza numirea cabinetului.
III.2.6 Italia
Cadrul legislativ în acest domeniu este reprezentat de Constituția italiană. Procurorii sunt magistrați de carieră, iar judecătorii și procurorii fac parte din același corp, trecerea de la poziția de judecător la cea de procuror și invers fiind posibilă. Parchetele fac parte din sistemul judiciar și nu din puterea executivă, ideea de control ierarhic fiind considerată în contradicție cu cea de independență judiciară. Procurorii își desfășoară activitatea sub supravegherea Ministerului Justiției. Ministrul Justiției poate intenta o acțiune împotriva unui magistrat, dar instituția care îl sancționează este Consiliul Național al Magistraturii. Se constată astfel că Statutul procurorului în sistemul judiciar italian este unul dintre cele mai aparte dintre sistemele europene, unicitate ce-și are proveniența într-o necesitate a societății. Procurorul este independent, atât în raport cu puterea politică, cât și în raport cu Ministerul Justiției. Instituția Ministerului Public a luat o asemenea formă ca răspuns la fenomenul criminal italian și la corupția politică ce îl însoțea. Poziția sa este esențială în sistemul politic și juridic italian, fiind considerat ca un partid, o parte a sistemului care dă echilibru și se opune puterii politice, când este cazul. Sursa eficienței, în lupta împotriva corupuției și criminalității, vine tocmai din statutul independent al Ministerului Public față de Ministerul Justiției. Fiecare procuror beneficiază de independeță și autonomie absolute, în activitatea sa. Judecătorii nu pot da nici ordine, nici indicații procurorilor. Investigația poate fi condusă fie de poliție, fie de procurorii înșiși. Procurorul este magistrat, ca și în celelalte sisteme europene, bucurându-se, alături de judecători, de inamovibilitate, autonomie și independența. Consiliul Superior al Magistraturii este instituția care gestionează cariera și răspunderea procurorilor și judecătorilor. Inamovibilitatea magistraților parchetului este însoțită de lipsa ierahiei interne în cadrul Ministerului Public, astfel că șeful parchetului nu are decât o autoritate limitată asupra substituților săi. Procurorul este principalul organ al investigației, al interogării și inculpării, din care sunt eliminate toate puterile judecătorești și în special cele privitoare la privarea de libertate. Italia este oferită ca exemplul cel mai bun de separație a acuzării publice de puterea executivă. Conform Constituției Italiei din 1948, procurorul este parte a puterii judecătorești. Membrii Ministerului Public pot aplica pentru funcția de judecător și judecătorii pentru cea de procuror.
În ceea ce privește recrutarea personalului, pentru a deveni magistrat (judecător sau procuror) cu normă întreagă, candidații trebuie să participe la un concurs public. Candidații care dețin o licență în drept și diplomă eliberată de școlile postuniversitare pentru profesiile juridice sunt acceptați la examen. În plus, mai sunt acceptați la examen magistrații în domeniul administrativ și al contabilității, profesorii universitari, funcționarii publici care dețin o licență în drept și au o vechime în activitate de cel puțin cinci ani, avocații care nu au primit sancțiuni disciplinare, magistrații onorifici care au practicat această profesie timp de cel puțin șase ani și nu au fost evaluați ca nesatisfăcători, precum și absolvenții de drept cu un doctorat în probleme juridice. Examenul pentru numirea ca judecător sau procuror este alcătuit din trei probe scrise (drept civil, drept penal, drept administrativ) și o probă orală la mai multe discipline juridice (aproape toate domeniile sistemului juridic și o limbă străină). Cei care promovează examenul menționat trebuie să treacă printr-o perioadă de formare profesională de luni, perioadă în care, aceștia nu pot efectua nicio acțiune judiciară. Formarea constă în cursuri teoretice și stagii practice pe lângă birourile judiciare. Cursurile teoretice sunt organizate de către Școala Superioară de Magistratură, iar magistrații aflați la sfârșitul perioadei de formare inițială nu pot prelua funcția de procuror, judecător unic pe penal, judecător care se ocupă de investigația anterioară procesului sau judecător care se ocupă de audierile preliminare. Aceste funcții pot fi ocupate numai de către magistrați care au trecut cu bine de prima evaluare profesională (după 4 ani în funcții judiciare). CSM apreciază dacă magistrații care au participat la formare dispun de competențele profesionale necesare pentru a prelua funcții judiciare, iar în cazul unei aprecieri pozitive, magistratului i se conferă funcția judiciară de către CSM, în caz contrar fiind obligatorie o nouă perioadă de formare profesională de un an. O a doua apreciere negativă se soldează cu excluderea magistratului în cauză din sistemul judiciar.
Sistemul de avansare profesională este identic pentru judecători și procurori. Toți magistrații trebuie evaluați o dată la patru ani, până când trec de a șaptea evaluare profesională. Evaluarea pozitivă este indispensabilă pentru înregistrarea unui progres din punct de vedere economic și reprezintă o condiție care trebuie îndeplinită pentru a putea candida pentru funcții semnificative în cadrul sistemului judiciar, precum și pe posturile vacante existente la curțile de apel, curțile de casație și parchetele de pe lângă acestea. Independența, imparțialitatea și echilibrul sunt considerate condiții prealabile indispensabile pentru buna exercitare a funcțiilor judiciare. Aceste calități nu pot primi decât un calificativ pozitiv sau unul negativ. Principalii indicatori ai evoluției profesionale a magistraților sunt: capacitatea profesională, meticulozitatea, diligența și devotamentul profesional.
III.2.7 Grecia
În Grecia, activitatea procurorului este reglementată de Constituția acestui stat și de Codul de procedură penală. Procurorii sunt inamovibili, numiți pe viață. Cariera și transferul acestora depinde de Comisia de Serviciu Judiciar, care este alcătuită exclusiv din judecători și procurori sub conducerea Președintelui Curții de Casație. Constituția consfințește independența judecătorilor și procurorilor. Procurorii nu pot să primească instrucțiuni de la autoritățile politice, de Șef al Curții de Apel sau de al Curții de Casație. Acesta din urmă poate solicita cercetarea unei cauze, dar nu poate să dea ordine în acest sens. Procurorul General de pe lângă Curtea de Casație poate emite circulare referitoare la politica penală. Ministrul Justiției poate solicita punerea sub acuzare în anumite cazuri. Ministrul poate solicita suspendarea unei cercetări care ar putea să prejudicieze relațiile cu alte state sau privind anumite cauze politice.
III.2.8 Spania
În Spania, acest domeniu este reglementat de Legea nr. 50/1981 privind statutul procurorilor, cu modificările ulterioare și art. 124, titlul VI din Constituția Spaniei. Procurorul General este numit de rege, la propunerea Guvernului și după consultarea Consiliului General al puterii judiciare.Potrivit legii de modificare a statului procurorilor, Consiliul Parchetului Național (ca organism reprezentativ al procurorilor) poate să își exprime opinia în privința numirii procurorilor.Procurorii sunt subordonați ierarhic procurorului general. În cazul în care există o diferență de opinie între procurorul general și un procuror subordonat, opinia procurorului general va prevala, însă numai în urma unei proceduri transparente, care presupune consultarea unor instituții relevante. Parchetele sunt organe judiciare în cadrul sistemului judiciar, ale căror atribuții sunt prevăzute de Constituție. Procurorii au obligația de a contribui la garantarea independenței justiției.Potrivit legii de modificare a statului procurorilor, Procurorul General trebuie să prezinte Parlamentului un raport anual de activitate, raport care se publică în Jurnalul Oficial. Guvernul, prin intermediul Ministerului Justiției, poate solicita procurorului național al statului să formuleze cereri în fața instanțelor pentru apărarea interesului public. Procurorul General răspunde în fața Guvernului pentru modalitatea în care a rezolvat solicitarea acestuia, după consultarea Consiliului Parchetului Național. Ministerul Public se compune din funcționari, care sunt atașați administrativ Ministerului Justiției. Instituția este condusă de un procuror general, împreună cu un Consiliu al cărui președinte este. Acest Consiliu gestionează carierele și răspunderea disciplinară a funcționarilor Ministerului Public și este independent de Ministerul de justiție. Principiul ierarhiei interne cunoaște două excepții: situația în care în procurorul se opune ordinului superiorului, se poate adresa adunării generale a Ministerului Public, precum și faptul că procurorul are deplină libertate de exprimare în timpul investigațiilor sale. Originalitatea sistemului spaniol constă în faptul că Ministerul Public nu deține monopolul acțiunii penale, orice persoană putând solicita punerea în mișcare a acțiunii publice, indiferent dacă este sau nu victimă a unei infracțiuni. Procurorii au o oarecare autonomie față de executiv. Ministerul Public este asimilat ca un organ al statului, deși nu este integrat în nici una dintre cele trei puteri, depinzând organic de puterea executivă, dar reclamând autonomie funcțională. Ministerul Public spaniol nu are propriul buget, acesta fiind încorporat în bugetul Ministerului de Justiție.
III.2.9 Portugalia
În Portugalia, activitatea procurorului este reglementată de art. 219 din Constituția Portugaliei și de Legea nr. 60 din 1998 privind statutul procurorilor. Procurorul general al Republicii este numit pentru o perioadă de șase ani de către Președintele Republicii, la propunerea Guvernului. Poate fi revocat numai la inițiativa comună a Guvernului și a Președintelui (ceea ce, în baza prevederilor constituționale este foarte puțin probabil a se realiza). După numire, procurorul general își desfășoară activitatea în deplină independență, fără a primi instrucțiuni sau a accepta intervenții din partea altei autorități.Constituția prevede că parchetele sunt autonome și se supun unor reglementări proprii. Procurorul General nu poate primi instrucțiuni de la un membru al Guvernului și nici de la altă autoritate publică. Numirea, transferul, suspendarea, eliberarea din funcție sau demisia se fac prin intermediul Înaltului Consiliu al Ministerului Public, care este alcătuit din 7 judecători și procurori aleși de către magistrați, 5 membri aleși de către Parlament, doi membri numiți de Guvern și patru prim procurori asistenți care reprezintă parchetele de la nivelul curților de apel. Parchetele sunt independente și nu primesc instrucțiuni din partea autorităților statului.
III.2.10 Franța
În Franța, Constituția (art. 64-66), Ordonanța 58-1270 din 22/12/1958 privind statutul magistraților și Legea privind statutul magistraților asigura cadrul legal al activității procurorului. Numirea procurorilor din afara ierarhiei se face prin decret al Președintelui Republicii, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Procurorii sunt numiți în urma absolvirii Școlii Naționale de Magistratură.Judecătorii și procurorii fac parte din corpul magistraților, aplicându-li-se reguli comune privind cariera. Ministerul Public este agent al puterii executive și acționează în numele societății. Ministerul Public se află sub autoritatea Ministerului Justiției. Ministrul Justiției exercită puterea disciplinară asupra magistraților de parchet. Potrivit Constituției „magistrații din cadrul parchetului se află sub conducerea și controlul șefilor lor ierarhici și sub autoritatea Ministrului Justiției.” Ministrul Justiției poate da instrucțiuni cu caracter general sau linii directoare generale în materia politicii penale. Statutul membrilor Ministerului Public francez se bazează pe trei caracteristici: non-responsabilitatea, indivizibilitatea și natura ierarhică. Conform principiului non-responsabilității, „un membru al Ministerului care ar acționa greșit, în acuzarea unui caz, nu poate fi tras la răspundere pentru cheltuielile procesului, ori pentru daune compensatorii (exceptând situația in care se demonstreaza că a acționat cu rea credință)”. Caracteristica indivizibilității se referă la faptul că statutul interșanjabil al membrilor Ministerului Public, „orice acțiune a unui procuror are loc în numele Ministerului Public”. A treia caracteristică și cea mai importantă este natura ierarhică a ministerului, caracteristică ce are consecințe, dar și limite. Principiul subordonării ierarhice a fost instituit de Napoleon Bonaparte, care a conceput Ministerul Public pornind de la o serie de principii militare. Astfel, procurorii beneficiază de un grad de indepență mai mare decât cel avut în aparență: au propria lor putere de a acuza și, dacă un procuror va refuza să înceapă procedura de acuzare, acest lucru are caracter definiv, întrucât doar procurorul poate face acest lucru. În plus, Ministerul Public poate cere procurorului să inițieze efectuarea de cercetări într-un caz, dar nu-i poate cere procurorului să nu inițieze.
Cu privire la modalitatea de recrutare a procurorilor, în Franța, există două sisteme principale, respectiv recrutare prin “Ecole nationale de la magistrature”(ENM) – Școala Națională de Magistratură și recrutare externă, care prevede cazuri temporare sau permanente. ENM răspunde de formarea inițială și formarea continuă la locul de muncă a tuturor membrilor profesioniști ai sistemului judiciar, cunoscuți sub numele de ”magistrats”. Există trei tipuri de examinări în vederea admiterii în magistratură: prima examinare pentru candidații care dețin o licență în drept obținută de la o instituție de patru ani din Franța sau dintr-o țară membră a Uniunii Europene (condiții pentru înscriere: cetățenie franceză, deținerea drepturilor civile, moralitate și o stare psihică adecvată pentru desfășurarea activităților judiciare); cea de-a doua examinare este deschisă funcționarilor publici care au lucrat patru ani în birourile respective (condițiile generale sunt aceleași ca și cele stabilite pentru prima examinare); cel de-al treilea concurs este deschis candidaților care au fost activi profesionali timp de opt ani ca membri aleși ai consiliilor locale sau ca membri non-profesioniști ai unei instanțe și care în perioada respectivă nu au fost funcționari publici sau membri ai sistemului judiciar.Cele trei concursuri menționate anterior respectă același format, cu câteva excepții, lucru care se datorează caracteristicilor celui de-al doilea și celui de-al treilea sistem. Candidații sunt evaluați de o comisie de examinare compusă din următorii membri: un judecător de de Casație care prezidează comisia, un membru al “Conseil d’Etat”, patru magistrați, un profesor universitar, un avocat, un psiholog, un specialist în domeniul recrutării și un altul într-un domeniu diferit de cele menționate anterior. Alte moduri de a intra în sistemul judiciar se bazează pe recrutare externă, temporară sau permanentă. Modurile de intrare temporară în sistemul judiciar sunt următoarele: funcționarii publici recrutați prin Ecole nationale d’administration (ENA) și profesorii universitari pot fi detașați în sistemul judiciar pentru o perioadă limitată de timp ce nu poate fi reînnoită, după o selecție realizată de către “commission d’avancement”(denumirea acestei proceduri este “détachement judiciaire – detașare judiciară”); candidații care îndeplinesc cerințele speciale și un nivel înalt de profesionalism pot intra în Curtea de Casație fie ca judecător, fie ca membru în Parchet, pentru o perioadă limitată, în aceste cazuri, candidații fiind numiți după primirea unui aviz conform din partea CSM; cel de-al treilea sistem de recrutare temporară a judecătorilor se referă la “magistrats temporaires”. Aceștia pot fi numiți ca judecători la tribunale de primă instanță de către Ministerul Justiției în urma unei avizări din partea CSM. Ei trebuie să aibă mai puțin de 65 de ani și să îi recomande experiența și competența profesională. Aceștia trebuie să fie verificați de “commission d’avancement.” Considerându-se că este vorba despre o ocupație cu timp parțial, persoanelor respective li se permite să desfășoare și activități private. Membrii instanțelor inferioare și ai curților de apel care au ajuns la vârsta pensionării pot, dacă doresc, să rămână în activitate încă trei ani, cu excepția funcțiilor de președinte al curții sau procuror șef. “Juges de proximité” sunt judecători cu timp parțial ai instanțelor inferioare și foști membri ai sistemului judiciar sau ai profesiilor juridice sau persoane cu cel puțin 25 de ani de experiență în domeniul juridic. Ei sunt numiți pentru o perioadă de șapte ani ce nu poate fi reînnoită, după ce sunt verificați de către CSM și beneficiază de formare specială.
Cu privire , acesta se ocupă atât cu formarea inițială, cât și cu formarea profesională continuă. Directorul ENM este numit de guvern și ales din rândul reprezentanților sistemului judiciar. Există multe legături între ENM și sistemul judiciar: directorii școlii au fost întotdeauna membri ai sistemului judiciar; majoritatea membrilor consiliului provin din sistemul judiciar și, de asemenea, toți profesorii și instructorii permanenți sunt membri ai sistemului judiciar. La instanțele inferioare, precum și la curțile de apel, unul sau doi membri aleși de ENM sunt responsabili cu supravegherea formării profesionale a viitorilor judecători în cursul stagiului de formare profesională, cu îndrumarea și evaluarea acestora. Formarea profesională inițială este organizată pe parcursul unei perioade de 135 de săptămâni (aproximativ 33 de luni), în care au loc seminarii și stagii specifice: seminarii de studii juridice, stagii la instanțe penale, civile, tribunale pentru minori și curți de apel, stagii efectuate pe lângă avocați sau polițiști, precum și un stagiu dedicat dobândirii de competențe și îmbunătățirii capacității cu privire la primele funcții judiciare. Scopul este ca ei să utilizeze și să aplice cunoștințele dobândite în timpul seminariilor. Din acest motiv sunt implicați în activitatea practică zilnică a instanțelor: pregătesc cauzele civile sau penale, audiază martorii, iau contact cu poliția și jandarmeria, redactează sentințe și pregătesc ședințele de judecată. Ei sunt evaluați cu atenție de către fiecare conducător de seminar sau profesor și de către judecătorii și procurorii locali de la biroul instanțelor unde și-au realizat formarea profesională. Studenții ENM dau un examen final numit “examen de classement” – examen de clasare, al cărui rezultat determină, împreună cu rezultatul evaluărilor stagiului de formare profesională de , poziția lor în clasament pentru prima numire. Acest examen final este evaluat de o comisie numită de către Ministerul Justiției și compusă din nouă membri: un judecător de de Casație, un director pentru servicii judiciare sau care provine din Ministerul Justiției, un reprezentant al “Conseil d’Etat”, trei magistrați, doi profesori universitari și un avocat. Această comisie este împuternicită să hotărască dacă un “auditeur” trebuie să rămână pentru încă un an sau dacă este nepotrivit pentru intrarea în sistemul judiciar. Comisia poate face și recomandări privind natura primei numiri a unor “auditeur” – studenți. După alegerea primei numiri, studenții petrec 4 luni într-un “stage de pré-affectation” – stagiu de pre-alocare, apoi preiau același post al primei numiri, dar la o altă instanță.
În ceea ce privește formarea continuă, toți magistrații sunt obligați să participe în fiecare an la cursuri de formare organizate de ENM. Pentru a permite judecătorilor să solicite participarea în fiecare an, ENM publică anticipat programul pentru formare la locul de muncă pe anul următor. Programul oferă o varietate de teme și formate: sesiuni, seminarii, conferințe, care durează o săptămână. Condițiile instruirii menționate se stabilesc prin decret al Consiliului de Stat. În ceea ce privește evaluarea formării profesionale, printre parametrii de evaluare ai angajamentului profesional, un criteriu specific este actualizarea și îmbunătățirea cunoștințelor juridice. Acest indicator se referă la activitatea efectuată de magistrat în legătură cu participarea sa la cursul de formare în vederea îmbunătățirii cunoștințelor sale profesionale și a metodei sale de lucru.
În privința aprecierii activității profesionale, evaluarea periodică este obligatorie, dar nu include Președinții Curților de Apel, prim-procurorii de pe lângă curțile de apel și membrii Curții de Casație. Evaluarea periodică are loc o dată la doi ani, iar potrivit jurisprudenței Consiliului de Stat, se pot efectua și alte evaluări, înainte de perioada de doi ani, dacă sunt justificate de anumite circumstanțe legate de activitatea profesională a judecătorilor și procurorilor. Autoritățile având competența finală în cadrul procedurii de evaluare periodică sunt primul președinte al curții de apel pentru judecători și procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel pentru procurori. În ceea ce-i privește pe magistrații având titlul de “conseillers referendaires”, “auditors” și “avocats generals referendaires” ai Curții de Casație, autoritățile competente sunt prim-președintele Curții de Casație (pentru judecători) și Procurorul General de pe lângă parchetul acelei Curți pentru procurori. Un rol semnificativ joacă și comisia intitulată “Commision d’avancement”[Comisia de promovare] în ceea ce privește evaluarea efectuată cu ocazia unei promovări. Procedura de evaluare este întotdeauna precedată de audierea personală a magistratului în cauză. Formularul de evaluare conține o descriere a activității profesionale a acestuia/acesteia și este însoțit de observațiile altor judecători (în fișa utilizată pentru efectuarea evaluării există o rubrică specială în acest sens). Fiecare element care are legătură cu evaluarea trebuie comunicat în prealabil judecătorului sau procurorului supus evaluării. În plus, raportul de evaluare poate conține indicii privind cursurile de pregătire la care magistratul în cauză ar trebui să participe. Întregul set de documente este prezentat magistratului evaluat, apoi trimis Ministerului de Justiție și inclus în dosarul personal. Sistemul judiciar francez este alcătuit din trei niveluri de carieră, gradul 2 (inițial), gradul 1 și gradul superior (hors hiérarchie). Accesul la nivelul superior este decis de CSM. Evaluarea profesională a judecătorilor și procurorilor este relevantă pentru evoluția carierei acestora dacă se ia în considerare faptul că se ține seama de rezultatul evaluării periodice efectuate atât în cazul desemnării într-o funcție specifică, cât și în cazul promovării acestora. De fapt, conținutul evaluării efectuate, în partea referitoare la „evaluările generale”, conține o rubrică specială privind capacitatea specifică a judecătorului/procurorului evaluat de a exercita funcții specifice. Prin urmare, evaluarea periodică reprezintă elementul principal aflat la dispoziția CSM în vederea evaluării aptitudinilor specifice și a capacității unui magistrat de a efectua activități specifice. Datele obținute și observațiile evaluării periodice sunt introduse în dosarul personal.
III.2.11 Belgia
În Belgia, art. 151 și 153 din Constituție și Legea privind parchetele, cu modificările ulterioare asigura cadrul legal al activității procurorului. Regele numește și revocă procurorii, la propunerea Consiliului Superior Judiciar. Independența procurorilor este relativă, potrivit Constituției procurorii fiind în același timp reprezentanți ai puterii executive și membri ai puterii judiciare. Ministrul Justiției poate adresa instrucțiuni cu caracter general procurorilor generali în vederea coordonării diferitelor instrumente de politică penală sau pentru a ordona începerea urmăririi penale în anumite cazuri. Ministrul Justiției nu poate însă solicita încetarea cercetărilor. Colegiul procurorilor generali are obligația de a-l informa pe Ministrul Justiției și de a-și da avizul referitor la orice problemă care are legătură cu activitatea Ministerului Public. Colegiul întocmește anual un raport către Ministrul Justiției privind evaluarea politicii penale a anului precedent și prioritățile pentru anul viitor. Raportul se comunică de către Ministru Camerelor Parlamentului. Evaluările magistraților activi sunt întocmite în scris și fundamentate. Pentru a respecta independența magistraților, evaluările judecătorilor și ale procurorilor nu fac referire la conținutul hotărârilor judecătorești. Judecătorii și procurorii fac obiectul unor evaluări periodice. Este vorba despre evaluarea modului în care și-au exercitat funcția, cu excluderea conținutului hotărârilor judecătorești. Prima evaluare are loc o dată pe an după prima numire; ulterior, evaluările au loc o dată la trei ani. Calificativele intermediare și calificativele generale finale acordate sunt: „foarte bine”, „bine”, „suficient” și „insuficient”. Calificativul „insuficient” duce la o reducere a salariului magistratului. Detaliile evaluării (de exemplu, motivele efectuării evaluării) sunt confidențiale și nu se comunică în afara sistemului judiciar. Numai nota finală este comunicată Ministerului Justiției. Un alt sistem de evaluare este cel al evaluării mandatelor pentru adjuncți (de exemplu ale vicepreședinților instanței) și a mandatelor specifice (de exemplu, ale judecătorilor pentru cauze cu minori) și se efectuează la încheierea mandatului. Evaluarea mandatelor procurorilor generali și ale prim-procurorilor au loc înainte de expirarea mandatului inițial al acestora. Aceste evaluări se referă la modul în care și-au exercitat funcția, precum și la capacitățile lor manageriale (în special în ceea ce privește gestionarea resurselor umane și inițiativele avute în vederea diminuării numărului de cazuri nerezolvate). Evaluarea mandatelor se aplică numai procurorilor generali și prim-procurorilor deoarece curtea constituțională a anulat acele dispoziții ale legii cu aplicabilitate pentru președinții de instanță (prim-președintele/președintele instanței). NAC primește evaluarea și decide dacă mandatul prim-procurorului poate fi prelungit sau nu.
III.2.12 Polonia
Activitatea procurorului este reglementată de Legea Parchetelor. Ministrul Justiției cumulează funcția de procur general și este numit de Parlament, la propunerea Președintelui. Adjuncții acestuia sunt numiți de Primul Ministru la propunerea Ministrului Justiției.Ministrul Justiției îi numește pe ceilalți procurori (în cazul procurorilor militari, la propunerea Ministrului Apărării).Ministrul Justiției are și competența de a promova procurorii. În îndeplinirea atribuțiilor sale, procurorul este independent și imparțial, dar, potrivit organizării ierarhice, este obligat să urmeze ordinele și instrucțiunile superiorului său.
Parchetul emite opinii referitoare la proiectele de legi înaintate Parlamentului.Parchetul este separat de puterea judecătorească. Procurorii sunt subordonați ierarhic procurorului general.
Funcția de Procuror General este exercitată de Ministrul Justiției.Parchetul Național face parte din Ministerul Justiției și este superior tuturor celorlalte parchete.Procurorii superiori pot ordona începerea sau încetarea cercetărilor.Ministrul Justiției face și el parte din această ierarhie. Cu toate acestea, el nu poate ordona încetarea urmăririi penale.
III.2.13 Cehia
În Cehia, activitatea și atribuțiile procurorului sunt stipulate în art.80 din Constituție, Legea privind parchetele, Codul de Procedură penală și Legea referitoare la procedurile disciplinare împotriva judecătorilor și procurorilor. Procurorul suprem este numit și demis de Guvern la propunerea Ministrului Justiției. Ministrul Justiției numește și revocă adjuncții Procurorului suprem, la propunerea acestuia din urmă.Ministrul Justiției numește pe perioadă nedeterminată înalții procurori, la propunerea Procurorului General și procurorii regionali, la propunerea înalților procurori în jurisdicția cărora se face numirea. De asemenea, Ministrul Justiției numește procurorii districtuali, la propunerea procurorilor regionali.Candidații la posturile de procuror sunt selectați de către o comisie compusă din procurori și reprezentanți ai Ministerului Justiției. După o perioadă de pregătire de trei ani se susține un examen, în urma căruia se fac numirile în funcția de procuror. Parchetele fac parte din puterea executivă.
Un procuror nu poate fi membru al Parlamentului.Legea privind parchetele prevede incompatibilitatea dintre funcția de judecător și cea de procuror.În termen de maxim 6 luni, Procurorul Suprem prezintă Guvernului, prin intermediul Ministrului Justiției, un raport privind activitatea parchetelor din anul anterior. Ministerul Justiției stabilește politica penală a statului, supraveghează Parchetul Suprem, administrează parchetele (personal, cerințe economice și financiare, avansări etc).Ministrul Justiției poate solicita oricărui procuror informații privind stadiul procedurilor într-un anumit caz, dacă aceste informații sunt necesare pentru îndeplinirea obiectivelor Ministerului sau dacă acestea sunt necesare ministrului, în calitate de membru al Guvernului.Ministrul are puteri de supraveghere asupra Procurorului suprem și poate să dea instrucțiuni cu caracter specific sau general celorlalți procurori.
Procurorul suprem poate da instrucțiuni cu caracter general, în vederea unificării și orientării activităților parchetelor.Procurorii de rang inferior se pot opune ordinului procurorului superior în cazul în care acesta încalcă legea.
III.2.14 Estonia
În Estonia, activitatea și atribuțiile procurorului sunt stipulate în Legea privind parchetele, care a intrat în vigoare la data de 20 mai 1998. Guvernul numește în funcție Procurorul General, la propunerea Ministerului Justiției, după consultarea Comitetului Juridic din Parlament (Riigikogu).Ministrul Justiției numește procurorii cu funcții de conducere de la nivelul districtelor și orașelor, la propunerea Procurorului General. Ministrul Justiției numește ceilalți procurori pentru o perioadă nedeterminată, la propunerea Comitetului procurorilor pentru concurență și evaluare. Procurorul General și procurorii cu funcții de conducere sunt numiți pentru o perioadă de cinci ani. Ceilalți procurori sunt numiți pe o perioadă nedeterminată și în urma unui concurs. Potrivit Legii privind parchetele, precum și Codului de procedură penală, procurorii sunt independenți în exercitarea atribuțiilor lor și își desfășoară activitatea în baza dispozițiilor legale și potrivit conștiinței. Procurorul General desemnează procurorii care ocupă funcții de conducere și cei care își desfășoară activitatea în cadrul departamentelor Parchetului General. Procurorul General înaintează de două ori pe an un raport de activitate consolidat Ministrului Justiției. Potrivit Legii privind parchetele, Parchetul este o instituție guvernamentală din domeniul Ministrului Justiției. Ministerul Justiției exercită controlul asupra parchetelor, dar nu și asupra deciziilor procurorilor în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, fără a aduce astfel atingere independenței procurorilor. Executivul nu poate da instrucțiuni specifice în cazurile penale. Ministrul Justiției poate cere procurorului general să urmeze anumite priorități în cadrul politicii penale. Obiectivele propuse de Ministrul Justiției sunt analizate de Guvern, iar apoi sunt trimise Parlamentului. Prioritățile sunt confirmate printr-o Hotărâre a Guvernului.
III.2.15 Slovenia
Activitatea procurorului din Slovenia este reglementată de Titlul IV din Constituția acestui stat, de Codul de Procedură Penală și de Legea privind activitatea parchetelor. Procurorii sunt numiți de Guvern, la propunerea Ministrului Justiției, care la rândul său primește propuneri de de personal din cadrul Parchetului.Procurorul General este numit de către Adunarea Națională, la propunerea Guvernului, pentru 6 ani.Actul de numire se publică în Monitorul Oficial. Procurorii au o autonomie extinsă și nu au competențe judiciare. Parchetele, deși în cadrul puterii executive, au o poziție independentă.
III.2.16 Letonia
În Letonia, activitatea procurorului este reglementată de Constituția acestei țări, de Legea Parchetelor și de Codul de Procedură Penală. Procurorul General este numit sau eliberat din funcție de către Parlament, la inițiativa Președintelui Curții Supreme.Procurorii sunt numiți de către Procurorul General pentru o perioadă nedeterminată. Procurorii șefi sunt numiți pe cinci ani, cu avizul comisiei de evaluare. Procurorul General decide cu privire la promovarea procurorilor, în considerarea rezultatelor activității lor, vechimii în muncă și a concluziilor comisiei de evaluare. Există posibilitatea ca procurorii să devină judecători reciproca fiind, de asemenea, valabilă. Procurorii sunt independenți în activitatea lor, cu excepția faptului că procurorul ierarhic superior are dreptul de a prelua orice cauză (nu poate, însă, da instrucțiuni procurorilor subordonați, contrare voinței acestora) Autoritățile statului nu pot interveni în nici un fel în activitatea procurorilor.(art. 6(1) și (2) din Constituție). Relațiile parchetelor cu autoritățile legislative și executive ale statului se stabilesc prin lege. Guvernul poate cere să se investigheze o anumită cauză, dar nu poate influența în nici un fel desfășurarea procedurilor de urmărire penală. Procurorul General are obligația să raporteze Președintelui și Guvernului încălcările legii cu relevanță la nivel național.Procurorul General are dreptul să participe la ședințele de Guvern și să își exprime punctul de vedere, fără drept de vot. Parlamentul are dreptul de a cere cercetarea anumitor cauze, neputând interveni în cursul procedurilor de urmărire penală.Procurorul General are dreptul să participe la ședințele Parlamentului și să își exprime, cu acordul acestuia, punctul de vedere privind probleme de interes pentru activitatea parchetelor. Parchetul reprezintă o parte autonomă a autorității judiciare și este condus de Procurorul General.În prezent funcționează un Comitet de Coordonare între Ministerul Justiției, Ministerul de Interne și Parchetul General. Anual, au loc ședințe de raportare ale Procurorului General și ale Parchetelor, la care iau parte reprezentanții Parlamentului, ai Ministerului Justiției, ai Ministerului de Interne și ai Curții Supreme.
III.2.17 Lituania
În Lituania, activitatea procurorului este reglementată de Constituție și de Legea privind Parchetele, modificată în aprilie 2003. Procurorii sunt numiți în funcție și destituiți de către Procurorul General. Procurorul General este numit de Parlament pentru un mandat de 7 ani și este eliberat din funcție de către Președintele Republicii. Situațiile în care Procurorul General poate fi îndepărtat din funcție sunt enumerate în Legea privind Parchetele.Legislația Lituaniei nu prevede posibilitatea schimbului între profesia de procuror și cea de judecător. Parchetul este organizat ca organ independent al puterii judiciare, fiind structurat ierarhic.Directivele și instrucțiunile Procurorului General sunt obligatorii pentru toți ceilalți procurori. Numai Procurorul General poate să introducă o acțiune administrativă împotriva oricărui alt procuror, având chiar posibilitatea eliberării acestuia din funcție.Parchetul General nu are drept de inițiativă legislativă.Legea privind parchetele prevede dreptul Procurorului General de a participa atât la sesiunile Parlamentului, cât și la ședințele de Guvern. Procurorul General răspunde în fața Parlamentului. Ministrul Justiției nu poate în nici o situație da instrucțiuni Procurorului General. Relația dintre Ministrul Justiției și Procurorul General este una de colaborare.Comisia Juridică Parlamentară este cea care supraveghează activitatea Procurorului General, având posibilitatea de a face recomandări obligatorii și de a lua decizii.
III.2.18 Slovacia
În Slovacia, activitatea procurorului este reglementată de Titlul VIII din Constituție și
Legea privind statutul procurorului. Procurorul General poate fi numit sau destituit de către Președintele Republicii la propunerea Parlamentului. Mandatul său este de șapte ani și poate fi reînnoit o singură dată consecutiv.Procurorul General numește și revocă din funcție pe Prim Procurorul adjunct și pe ceilalți procurori adjuncți. Parchetele nu sunt subordonate Ministerului Justiției, sau altui minister. Procurorul General este obligat să întocmească anual un raport către Parlament cu privire la activitățile desfășurate de Parchet și este obligat să răspundă tuturor întrebărilor formulate de membrii Parlamentului. Procurorul General, împreună cu ceilalți procurori subordonați acestuia își desfășoară activitatea în mod independent. Parchetul nu cunoaște nici o formă de subordonare față de Ministerul Justiției. Parchetul dispune de propriul său buget. Legea privind parchetele recunoaște Procurorului General dreptul de a participa la ședințele de Guvern, cu drept de vot consultativ.
III.2.19 Ungaria
Legea privind parchetele ofera cadrul legal al activității procurorului în Ungaria. Procurorul general este ales de către Parlament pentru o perioadă de 6 ani la propunerea Președintelui Republicii. Ceilalți procurori sunt numiți de procurorul suprem pe o perioadă nedeterminată. Funcțiile de conducere din parchete sunt ocupate prin concurs. Procurorul suprem este responsabil în fața Parlamentului pentru activitatea desfășurată.Parchetele nu fac parte din puterea executivă și nu se supun acesteia. Parchetul este independent de Ministerul Justiției și se supune numai legii.Procurorii sunt subordonați procurorului suprem.
III.2.20 Bulgaria
În Bulgaria, instituția procurorului este reglementată de Constituție, Codul de procedură penală și Legea de organizare judiciară. Procurorul General este numit de Președintele Republicii, la propunerea Consiliului Judiciar Suprem, pentru un mandat de șapte ani. Procurorii sunt numiți, promovați, eliberați din funcție și transferați prin hotărâre a Consiliului Judiciar Suprem. Parchetele sunt subordonate Consiliului Judiciar Suprem și sunt independente în raport cu puterea executivă, care nu poate da instrucțiuni în cazuri specifice procurorilor și nici instrucțiuni cu caracter general.În legea de organizare judiciară și în Constituție sunt prevăzute garanțiile necesare pentru independența procurorilor. Procurorii nu pot fi membri ai partidelor politice și nu pot desfășura activități politice.Procurorii au același statut cu judecătorii și sunt egali în drepturi cu aceștia. Parchetele nu se află în subordinea Ministerului Justiției. Responsabilitățile Ministerului Justiției se exercită prin Consiliul Judiciar Suprem. Ministrul Justiției prezidează Consiliul Judiciar Suprem, dar nu participă la vot. Procurorul-șef pregătește un raport anual pe care îl supune atenției Ministerului Justiției pentru a fi integrat în raportul de activitate.
III.2.21 Concluzii
Față de aspectele anterior expuse se constată existența unei mari varietăți în reglementarea statutului procurorului și a prerogativelor pe care le îndeplinește, acestea variind de la atribuțiile specifice unui funcționar la cele de magistrat. Diferențele menționate se datoresc unei multitudini de factori dintrer care pot fi menționați: tradiția juridică, nivelul criminalității, reglementarea legală a rolului procurorului. Legat de acest ultim criteriu, statutul procurorului este dat de rolul acestuia de a apăra exclusiv interesele statului ( Germania) ori interesele generale ale societatii ( Franța, România, Italia, Portugalia).
III.3 Instituția procurorului în sistemul de drept common-law + note subsol
Timp de secole, dezvoltarea sistemelor juridice a avut loc în paralel, pe continentul european, pe de o parte și în insulele britanice, pe de altă parte, fără contacte reciproce frecvente și mai ales fără ca vreunul din aceste sisteme să exercite o influență reală unul asupra celuilalt. S-au creat în acest mod două medii juridice diferite, două lumi juridice închise – cea continentală si cea insulară, care se ignorau reciproc.
Dreptul englez a jucat un rol important în comerțul internațional. Dominația pe care a exercitat-o mai bine de un secol asupra comerțului mondial a impus în practica relațiilor comerciale tipurile de contracte engleze, chiar atunci când părțile aveau alte naționalități, precum si competența instanțelor arbitrare engleze.
Puternica influența economică a Statelor Unite ale Americii a accentuat ascendentul instituțiilor de common-law. Întregul drept al comerțului internațional este profund tributar tehnicilor contractuale engleze si americane.Contractele de know-how, factoring, leasing, folosesc elemente tehnice ale sistemului de common-law. Common-law reprezintă un sistem juridic care guvernează încă teritorii întinse ce depăsesc cu mult limitele Marii Britanii. Dacă insulele britanice nu sunt guvernate în întregime de acest sistem, dreptul englez s-a impus datorită expansiunii coloniale britanice, pe vaste teritorii din Africa, Asia si America. În majoritatea teritoriilor ce aparținuseră altădată coroanei britanice dreptul introdus de primii colonizatori a găsit un teren vid si si-au impus propriul sistem de drept. În alte teritorii dreptul colonistilor era confruntat cu sistemele juridice locale, adesea arhaice si cutumiare. În alte țări cum ar fi India si Pakistanul din confruntarea dreptului englez cu sisteme juridice bine conturate cum sunt cele hindus si musulman au rezultat reglementări hribide, care au împrumutat atât calitățile, cât si defectele ambelor sisteme. Un rol important l-a avut Comitetul judiciar al consiliului privat britanic care avea statutul de instanță supremă peste toate jurisdicțiile cu excepția Indiei, Pakistanului si Canadei, instanță ce a desfăsurat o amplă si profundă operă de unificare a dreptului teritoriilor coloniale după model englez.
Născut în insulele britanice, acest sistem nu guvernează în întregime aceste insule. Se aplică în Anglia, Țara Galilor si Irlanda, dar nu se aplică în Scoția care are un sistem juridic propriu. Cât priveste teritoriile extraeuropene trebuie distins între două categorii de state. Cea dintâi este formată de dominioanele în care colonizarea britanică nu a succedat celei a vreunei țări europene, cum ar fi Canada, cu excepția provinciei Quebec, în care se aplică un sistem juridic de tip francez. A doua categorie de teritorii au aparținut altor puteri coloniale, cum ar fi Africa de Sus stăpânită inițial de buri sau provincia Quebec fostă colonie franceză. Principiul de la care s-a pornit în aceste regiuni a fost menținerea sistemelor juridice existente înaintea ocupației britanice, în măsura în care nu au fost abrogate prin actele normative ale autorităților coloniale britanice sau printr-o regulă stabilită ulterior de organele locale.
Common-law a fost sistemul juridic al unei societăți feudale în tiparele căruia a fost turnat conținutul unui drept burghez. După expresia lui Bentham, dreptul englez este o „judge made law”, o creație a jurisprudenței.
Desi în zilele noastre locul ocupat de dreptul scris este considerabil, dreptul englez rămâne un drept al precedentelor. Precedentul judiciar reprezintă mecanismul cel mai important în formarea unui sistem. Acest drept al precedentelor cuprinde cel mai adesea reguli extrem de tehnice si formaliste, accesibile doar specialistilor, făcute pentru tribunale, iar nu pentru justițiabili. Aspectul original al common-law-ului este reprezentat de coexistența a trei subsisteme normative, autonome si paralele, care reglementează uneori diferit sau contradictoriu, relațiile sociale: common-law în sens restrâns, equity si statute-law. Ele exprimă cele trei izvoare principale ale dreptului englez.
Cel mai vechi dintre ele este common-law. Acest termen poate fi înțeles prin două accepțiuni. În sens larg este denumit marele sistem de drept de origine engleză. În sens restrâns, termenul indică unul din cele trei izvoare sau subsisteme, dar rămâne “ cea mai fundamentală parte a dreptului englez”. Common-law provine din commune ley –legea comună si îsi găseste în cutumele aflate în vigoare înainte de cucerirea normandă si care au fost menținute printr-o declarație a lui Wilhem Cuceritorul. El reflectă opera de unificare acestor cutume locale într-un drept comun pentru întregul regat, datorată exclusiv Curților regale de cucerirea normandă exista un mare număr de organe jursdicționale, care aplicau fiecare cutume si reglementări diferite. Regele nu exercita decât o “justiție supremă”, care nu opera decât atunci când pacea regatului era amenințată. Curia regală instanța regală, reprezenta o jurisdicție de excepție. Cu timpul de aici s-au desprins Curțile regale de Justiție În secolul al XIII-lea existau trei astfel de curți:
– Curtea esicherului Exchequeur, competentă în materie financiară;
-Curtea plângerilor comune Common Pleas, competentă în materia proprietății funciare si a posesiunii imobiliare;
-Curtea băncii regelui Kings Bench, competentă în materie penală si de tulburare a păcii regelui.
Cu timpul, diviziunea de competență dintre cele trei Curți a dispărut fiecare din ele dobândind o competență generală. Organizarea Curților superioare a variat în decursul timpului. Între anii 1873-1875 aceste curți au fost reorganizate, legile purtând denumirea de Judicature Acts, creînd o curte superioară unică. În anul 1971 o lege intitulată Courts Act a prevăzut organizarea în cadrul Curții Supreme a trei entități judiciare: High Court of Justice, Crown Court si Court of Appeal.
Sistemul judiciar englez este organizat în formă piramidală, în fruntea acestui sistem aflându-se Camera Lorzilor (House of Lords), urmată de Curtea Supremă (Supreme Court), iar la bază se situează curțile de district (County Courts) si tribunalele de primă instanță, denumite Magistrates' Courts.
Actuala organizare judecătorească din Anglia se întemeiază pe Legea de organizare – Judicature Act – din anul 1873, care a fost modificată prin Administration ofjustice Act din anul 1970 si Courts Act din anul 1971. Aceste ultime acte au fost înlocuite parțial prin Supreme Court Act din anul 1981, care determină structura actuală a Curții Supreme.
Una din caracteristicile notabile ale sistemului judiciar englez constă în centralizarea excesivă a jurisdicțiilor, în sensul că, își au sediul principalele instanțe care alcătuiesc cele trei grade de jurisdicție. De aceea, se si spune că Londra este veritabilul centru judiciar nu numai al Angliei, ci si al Regatului Unit.
La baza sistemului judiciar se află însă Magistrates' Courts si County Courts. Magistrates' Courts sunt formate din doi sau mai mulți judecători neprofesionisti (judecători de pace), care sunt numiți de Lordul Cancelar. Ei nu au o pregătire juridică. în prezent există în Anglia circa 30.000 de judecători de pace, de aproximativ 10 ori mai mult decât numărul judecătorilor de profesie3. Din componența acestor instanțe fac parte si judecători salariați (stipendiary magistrate appointea), numiți de Lordul Cancelar dintre solicitors si barristers, cu o vechime de cel puțin 7 ani.
Completul de judecată este format din trei magistrați, care sunt asistați de un grefier ce posedă o pregătire juridică corespunzătoare. Magistrate's courts au competență, în special, în materie penală, dar ea este limitată la faptele mai puțin grave. Instanța are posibilitatea de a aplica doar pedeapsa amenzii până la 2000 de lire sau a închisorii de până la 6 luni. Cauzele mai grave sunt transmise {Crown Court) pentru a fi judecate. În materie civilă, competența acestor instanțe este extrem de redusă. Ele judecă în special unele acțiuni de dreptul familiei, acțiuni privitoare la plata datoriilor si impozitelor locale, precum si cererile privitoare la autorizarea unor întreprinderi (de ex. restaurante) .
County Courts au fost organizate la mijlocul secolului al XIX-iea si ele au competența de a soluționa majoritatea cauzelor civile din Anglia si Țara Galilor. Organizarea acestor instanțe a fost reglementată prin County Court Act din anul 1846. Actuala reglementare datează din anul 1984 (County Court Act 1984). în urma reorganizării curților de comitat, judecătorii au fost înlocuiți cu judecătorii de circuit, fiecare dintre ei deservind mai multe comitate si se pot deplasa de la un circuit la altul. în Anglia si Galilor există, în prezent, circa 300 de county courts. Fiecare judecător este asistat de un registrar, numit de Lordul Cancelar dintre solicitors cu cel puțin 7 ani vechime.
Aceste instanțe sunt prezidate de judecătorii de circuit sau de judecătorii de district (comitat). Primii prezidează doar în cauzele civile mai importante. Competența curților de comitat se întinde asupra cauzelor având ca obiect contracte si delicte, acțiuni posesorii, probleme de dreptul familiei, de adopție si faliment. Uneie dintre aceste instanțe (în special, din marile porturi) au si competență în materia dreptului maritim. Procesele de mai mică importanță privitoare Ia despăgubiri, daune interese si acoperirea unor datorii se judecă după o procedură specială, suplă, si mai puțin costisitoare, căci părțile nu sunt obligate să recurgă la serviciile unui avocat. Cuantumul valoric până la care este atrasă competenta curților de comitat este stabilit în mod periodic.
Crown Court este una din instanțele componente ale Curții Supreme de Justiție. Ea a fost creată în anul 1972. Curtea Coroanei este considerată ca o instanță națională, care are resedința în mai multe orase din Anglia si Țara Galilor.
Competența Curții Coroanei se întinde asupra tuturor cauzelor penale grave, care sunt trimise acestei instanțe de Magistrates' Courts. Cauzele controversate sunt examinate de un judecător si un juriu de 12 persoane, alese la întâmplare. În acelasi timp, Curtea Coroanei este si instanță de apel. Ea are căderea de a judeca apelurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate de Magistrates' Courts. Apelurile se judecă de un magistrat asistat de 4 judecători
neprofes ion isti (nu de un juriu). De notat faptul că se păstrează încă sistemul judecătorilor itineranți, care se deplasează periodic în unele centre importante pentru a prezida sesiunile acestei instanțe. De asemenea, unii judecători de circuit sunt desemnați judecători ai Curții Coroanei, pentru a-si desfăsura în mod permanent activitatea în anumite localități.
High Court este situată în Londra of Justice. îsi poate desfăsura însă activitatea si în peste 100 de grefe din tribunalele de comitat din afara Londrei. Ea este considerată ca o instanță de drept comun în materie civilă. Curtea poate judeca orice acțiune civilă, desi în practică examinează numai cauzele civile cele mai importante si complexe. Curtea este compusă din aproximativ 80 de judecători, denumiți puisne judges, numiți dintre avocații (barristers) cu o vechime de cel puțin 10 ani. Lordul Cancelar poate coopta si judecători de circuit sau recorders, atunci când consideră necesar. High Court este organizată în trei secții sau divizii: Queen's Bench Division, Chancery Division si Family Division. Queen's Bench Division este cea mai mare secție si este condusă de un Lord Chief Justice. Ea este compusă din circa 50 de judecători. De aceea, jurisdicția acestei instanțe se exercită în cadrul mai multor departamente: Ordinary Court, Admiralty Court si Com-mercial Court. Ordinary Court este departamentul care judecă orice cauză civilă, cu excepția acelora date în competența altui departament. Celelalte două departamente au o competență limitată ia materiile maritime (acțiuni civile privind navele, ca de exemplu litigiile privitoare la despăgubiri, coliziuni etc.) si comerciale. Queen's Bench Division este si o instanță competentă în materie de apel. în această privință competența acestei divizii se răsfrânge numai asupra apelurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile inferioare si care nu intră în competența Curții de Apel.
Chancery Division este formată din circa 13 judecători si este prezidată de Lordul Cancelar. în practică, Lordul Cancelar participă extrem de rar la sedințele acestei instanțe. Activitatea practică este coordonată în mod efectiv de vice-cancelar. Competența acestei divizii vizează, în generai, litigiile privitoare la administrarea proprietății persoanelor decedate, ipoteci, interpretarea testamentelor, insolvabilitate si litigii privind întreprinderile. Family Division este compusă dintr-un presedinte si circa 17 judecători. Competența sa de primă instanță vizează litigiile de dreptul familiei, cum sunt cele privitoare la divorț, nulitatea căsătoriei, separarea de patrimonii, adopția, încredințarea minorilor. Ea este însă si o instanță de apel. în această calitate, divizia de dreptul familiei judecă apelurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate de County Courts si Magistrates' Courts cu privire la încredințarea minorilor. De asemenea, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile pentru minori în materia adopțiilor.
Court of Appeal este o instanță unică. Ea are sediul în Royal Courts of Justice si nu judecă, în afara capitalei. Curtea de Apel are două secții: Civil Division si Criminal Division. Secția civilă este compusă dintr-un presedinte, care poartă denumirea de Master of the Rolls (MS) si 27 de judecători de apel (Lords Justices of Appeal (LJA). Lordul Cancelar, fostii lorzi cancelari, Lord Chief of Justice si Presedintele Secției de dreptul familiei de sunt membri de drept ai Curții de Apel. De asemenea, sunt membri de drept si lorzii de apel ordinar (Lords of Appeal in Ordinary, denumiți si Law Lords), Civil Division judecă, în general, în complet format din 3 judecători. în cauzele mai importante, completul este format din 5 judecători. Curtea este competentă să judece apelurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate, în materie civilă, de High Court si de curțile de district {County Courts).
Cu privire la statutul judecătorilor și magistraților, Cariera unui judecător în Anglia și Țara Galilor începe relativ târziu, la vârsta de 45/50 de ani, deoarece judecătorii sunt recrutați din rândul celor două categorii de avocați (solicitors – avocati generaliști care își desfășoară activitatea prin consultații juridice, neavând dreptul de a pleda în fața instanțelor și barristers – avocați pledanți), cu o vechime în profesie de aprox. 20/25 de ani. Nu există așadar în Anglia și Țara Galilor sistemul judecătorilor de carieră (cum este de ex. cel din România), iar intrarea în profesia de judecător este considerată o încununare și o recunoaștere a activității profesionale desfășurate de acești practicieni ai dreptului, deși admiterea în profesia de judecător se realizează prin concurs (examen).
Avantajele unui asemenea sistem de recrutare a judecătorilor sunt:
în profesia de judecător, sunt recrutate persoane cu îndelungată experiență în domeniul dreptului, ceea ce crește gradul de profesionalism al corpului judecătorilor;
fiind vorba de un corp de profesioniști, încrederea publică în sistem este mai mare;
gradul de asumare a responsabilității din partea practicienilor cu experiență în sistem este mai mare.
De asemenea, există 2 categorii de judecători: judecători cu normă întreagă și judecători cu normă parțială. Din totalul de 3500 de judecători, 1500 sunt judecători cu normă întreagă și 2000 sunt judecători cu normă parțială.
Magistrații, spre deosebire de judecători, sunt persoane fără pregătire juridică ce au competența de soluționare a infracțiunilor mai puțin grave (furt simplu, furtul din magazine, de ex.) în cadrul instanțelor magistraților (primul nivel de jurisdicție în materie penală). Sunt recrutați ca magistrați persoane cu capacitate de exercițiu deplină (trebuie să fi împlinit vârsta de 18 ani), care se bucură de o bună reputație în societate. Nu există restricții cu privire la existența unor studii superioare sau o categorie profesională. De regulă, completele formate din 3 magistrați sunt consiliate de către o persoană cu pregătire juridică (consilier juridic sau avocat).
Magistrații își desfășoară activitatea la instanțele magistraților pe bază de voluntariat (nu sunt remunerați pentru această activitate), mandatul unui astfel de magistrat fiind de 13 zile lucrătoare /an (26 de jumătăți de zile lucrătoare/an).
Instanțele magistraților au competență de judecată pentru infracțiunile așa zise ușoare (infracțiuni de furt simplu, infracțiuni în legături cu circulația pe drumurile publice, etc.) și, având în vedere faptul că majoritatea infracțiunilor comise intră în această categorie, aceste instanțe soluționează 90% din dosarele penale.
Procurorii nu sunt magistrați și nici nu au același statut cu judecătorii. Principala autoritate de procuratură din Anglia și Țara Galilor este Serviciul procurorilor coroanei, autoritate independentă atât față de instanțe cât și față de poliție.
Activitatea procurorilor în Irlanda este reglementată de Constituția Irlandei și Legea privind activitatea Parchetului. „Attorney General” este desemnat de Președintele țării, la propunerea primului ministru, nu este un membru al Guvernului, deși participă la ședințele Guvernului iar principalele competențe sunt în domeniul luptei împotriva corupției, a formulării de avizeși a supervizării și redactării de texte în acest domeniu. „Director of Public Prosecution” reprezintă o instituție similară Procurorului General și desfășoară activitățile de urmărire penală în numele poporului, conform Legii care reglementează activitatea Parchetului. Conducătorul acestei instituții este numit de Guvern, pe baza listei de candidați selecționați de o Comisie statutară. Instituția Procurorului General desfășoară activitatea de urmărire penală. „Attorney General” nu se implică în deciziile Procurorului General de a începe urmărirea penală. Procurorul General este independent în ceea ce privește opiniile și avizele pe care le emite, iar opiniile și avizele au caracter obligatoriu. Potrivit Constituției irlandeze, “Attorney General” este consilierul Guvernului în materie de drept.
Cu privire la sistemul de drept al Statelor Unite ale Americii, acesta prezintă o serie de proceduri particulare, respectiv cele desfășurate in fața Marelui Juriu (Grand Jury).
Astfel, Grand Jury joacă un rol important în administrarea corectă a justiției americane. Folosit atât în sistemul federal cât și în diferitele instanțe statale, Grand Jury are rolul jurisprudențial de a limita puterea autorității procurorului. The Fifth Amendment (Al Cincelea Amendament) al Constituției Statelor Unite prevede că „nici un cetățean nu va fi tras la răspundere pentru o crimă capitală, sau pentru orice alt fel de crimă infamă, decât dacă va fi acuzat și trimis în judecată de către Grand Jury”. Curtea Supremă a Statelor Unite a interpretat termenul „crimă infamă” ca fiind orice infracțiune pentru care pedeapsa este închisoare mai mare de un an de zile. Ca o garanție a acestei libertăți fundamentale, cetățenii sunt chemați să servească în Grand Jury pentru o perioadă variind între 18 luni și 3 ani. Spre deosebire de Micile Jurii, a căror componență constă în 6 până la 12 jurați), Marile Jurii sunt formate din 16 până la 23 de membri. Deși Regulile Federale de Procedură Penală nu prevăd expres un număr, instanțele au stabilit că numărul minim de jurați pentru a constitui cvorumul necesar pentru Grand Jury este 16. În timp ce micii jurați servesc de cele mai multe ori doar pentru o zi, sau pe durata unui proces, marii jurați servesc pe o perioadă stabilită de către United States Attorney (Procuroul General). Ca o recunoaștere a acestui neajuns, Grand Jury lucrează de obicei doar o zi pe săptămână, sau, în anumite jurisdicții, doar două zile pe lună.
Grand Jury are două responsabiltăți fundamentale: de a investiga faptele și de a pune sub acuzare pe indivizii sau corporațiile care se fac vinovate de comportament criminal. Standardul acestei determinări, cunoscut sub numele de probable cause (probe rezonabile care conduc la concluzia că individul a săvârșit fapta și arestarea este justificată), este mai puternic decât mere suspicion (o simplă suspiciune), dar mai slab decât beyond a reasonable doubt (convingere fără dubiu a săvârșirii faptei).
În sistemul common law (un sistem juridic creat mai mult prin decizii judecătorești decât prin legi), Grand Jury poate acționa independent, fără intermediul procurorului. În această situație, rezultatul investigațiilor se finalizează printr-un act judiciar cunoscut sub numele de presentment (raportul scris de către Grand Jury cu privire la fapta investigată și bazat pe concluziile trase prin propriile observații). Astăzi, procesul este condus de către procurori, care îi ghidează pe marii jurați printr-un proces complex format din examinări de martori și prezentări de probe. După prezentarea cazului de către procuror, jurații votează. Dacă majoritatea dintre ei găsesc probable cause, marii jurați trimit în judecată învinuitul prin emiterea unui set de acuzații cunoscut sub numele de indictment (raportul scris prin care învinuitul este pus sub acuzare pentru săvârșirea unei infracțiuni), într-un proces numit returning of a true bill, termen ce nu are echivalent în dreptul românesc. În situația în care totuși majoritatea marilor jurați ajung la concluzia ca nu există probable cause ca să îl trimită pe învinut în judecată, Grand Jury dispune neînceperea urmăririi penale printr-un proces numit returning a bill of ignoramus, termen provenit din latină care înseamnă de fapt că jurații „ignoră” acuzațiile aduse de procuror.
Un aspect semnificativ este însă că un vot no bill (atunci când jurații consideră că nu există suficiente probe pentru trimiterea în judecată) nu înseamnă automat că învinuitul este în afara oricărui pericol. Spre deosebire de un proces în instanță, în procedura desfășurată în fața Marelui Juriu nu există protecție împotriva așa numitei double jeopardy (punerea sub acuzare a unui individ după ce acesta a fost deja condamnat pentru fapta respectivă). Privilegiul garantat de către Constituția Statelor Unite prin Al Cincelea Amendament îi protejează doar pe cei care au fost expuși la jeopardy (pericolul de a fi condamnați pentru o faptă penală, care există pe parcursul unui proces penal). Se consideră că într-un proces fără jurați pericolul unei condamnări penale ia naștere în momentul în care judecătorul începe administrarea probelor, după ce primul martor depune jurământul, în timp ce într-un proces cu jurați, învinuitul este expus la pericolul unei condamnări în momentul în care jurații depun jurământul pentru a servi ca membri în juriu. Dacă procurorul nu reușește să îi convingă pe membrii unui anumit Grand Jury să dispună trimiterea în judecată, e liber să își prezinte din nou cazul unui alt Grand Jury, format din alți membri. Un procuor perseverent cu siguranță poate găsi până la urmă niște jurați favorabili poziției sale. De aceea, nu e surprinzător faptul că cei mai mulți dintre indivizii care sunt investigați de către Grand Jury sunt ulterior trimiși în judecată. În concordanță cu această concluzie, un fost judecător al Curții de Apel din New York, Sol Wachler, a spus că „un procuror bun poate trimite în judecată și un sandvici cu șuncă”, opinie rămasă celebră în literatura de specialitate.
III. 4 Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la activitatea procurorilor în domeniul penal
De-a lungul timpului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat o bogată jurisprudența referitoare la activitatea autorităților naționale. Fără a urmari o prezentare exhaustivă, în cadrul acestei secțiuni vor fi prezentate o serie de hotărâri care reflecta, în principal, aspecte referitoare la instituția procurorului, în domeniul penal.
În cauza Rupa împotriva României, reclamantul a solicitat Curții să constate încălcarea art. 3, 6 și 13 din Convenție, arătând că, în urma unui conflict avut cu o patrulă formată din polițiști și jandarmi, a fost cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de ultraj si distrugere. Reclamantul a arătat că, în cursul cercetărilor, a fost agresat de către polițiști ce purtau cagule, in biroul procurorului care îl ancheta, în prezența apărătorului din oficiu și de asemenea, faptul ca i s-a refuzat posibilitatea angajării unui avocat.
Cu privire la alegațiile reclamantului referitoare la agresarea sa de către polițiști, in biroul procurorului, Curtea a constatat că fișa medicală întocmită cu ocazia introducerii reclamantului în arest nu menționează niciun fel de leziune. De asemenea, în afară de declarațiile și plângerile reclamantului, singurul element din dosar care indică faptul că acesta ar fi putut fi bătut de polițiști, este mențiunea din fișa medicală întocmită in penitenciar, conform căreia acesta a fost tratat pentru o nevralgie intercostală, ceea ce ar putea constitui dovada unei coaste fisurate sau rupte în timpul agresiunii pretinse, însă reclamantul a primit aceste îngrijiri abia după trei luni de la agresiunea pretinsă. Mai mult, reclamantul nu s-a plâns niciodată de un refuz din partea autorităților penitenciarului de a-i oferi îngrijiri medicale în timpul detenției sale.
De asemenea, Curtea a mai reținut și aspectele contradictorii din declarațiile făcute de reclamant în ceea ce privește tratamentele la care a fost supus: în plângerea sa din 29 martie 2002, acesta pretindea că a suferit lovituri la cap și coaste, în vreme ce, în plângerea sa din 4 aprilie 2004, acesta pretindea că a primit lovituri la cap, nas și stomac.
Prin urmare, față de aceste argumente, Curtea a considerat că reclamantul nu a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că a fost supus de către autorități unor tratamente contrare art. 3 din Convenție și a statuat că, în speță, nu a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material.
În plângerea adresată Curții, reclamantul s-a plâns și de modul în care autoritățile au răspuns acuzațiilor sale cu privire la relele tratamente la care a fost supus și de rezultatul cercetărilor efectuate considerând că ancheta efectuată de procuror, ca urmare a alegațiilor sale că ar fi fost agresat, nu a fost eficientă.
Curtea a observat că autoritățile interne nu au dispus efectuarea unei expertize cu privire la eventuale leziuni prezentate de către reclamant, fapt de natură a diminua șansele efectuării unei anchete riguroase, precum și faptul că procurorul nu a audiat decât doi dintre avocații desemnați din oficiu iar reclamantul nu a fost audiat în persoană de procuror, nefiind audiați nici alți martori, în special codeținuții reclamantului. Astfel, având în vedere gravitatea acuzațiilor formulate de reclamant, Curtea a considerat că era obligația procurorului să ia toate măsurile necesare pentru a elucida faptele, considerând totodată că ancheta desfășurată de autorități a fost insuficientă, constatând astfel încălcarea art. 3 din Convenție sub aspect procedural.
În plângerea sa, reclamantul invocă și încălcarea art. 6 și 13 din Convenție, pretinzând că procurorul i-a refuzat asistența din partea unui avocat ales și că apărătorul desemnat din oficiu nu i-a oferit o asistență corespunzătoare, având în vedere că acesta a asistat la agresarea sa. În plus, acesta consideră că instanțele nu au încercat să clarifice circumstanțele incidentului din noaptea de 17 spre 18 septembrie 2000, ci s-au limitat să țină seama de mărturiile polițiștilor. De asemenea, invocând art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 3, reclamantul se plânge de faptul că, în dreptul român, nu există o cale de atac efectivă care i-ar fi permis să se plângă de relele tratamente la care a fost supus și să remedieze încălcările pretinse.
Cu privire la încălcarea dreptului la apărare, Curtea a constatat că reclamantul a avut alături, în fața instanțelor, apărător ales, care avea posibilitatea de a remedia eventualele iregularități legate de reprezentarea sa în fața parchetului, cu atât mai mult cu cât reclamantul și-a menținut declarațiile pe tot parcursul procedurii și nu s-a plâns de eficiența apărării sale din oficiu, considerând ca nu a fost încălcat art. 6 din Convenție.
În cauza Trăilescu împotriva României, reclamantul se plânge că, la ședințele din fața instanțelor interne, era plasat, cum este regula, în partea de jos a sălii de ședință, la un nivel inferior judecătorilor, iar reprezentantul Ministerului Public se afla pe o platformă ridicată lângă completul de judecată, reclamantul considerănd acest fapt drept o încălcare a principiului egalității armelor și a obligației de imparțialitate și independență a instanței.
Curtea a statuat faptul că situația expusă referitoare la locul procurorului în sala de judecată nu este suficientă prin ea însăși pentru a pune în discuție principiul egalității armelor ori lipsa de imparțialitate și independență a judecătorului, în măsura în care, chiar dacă reprezentantul Ministerului Public avea o poziție «fizică» privilegiată în sala de judecată, acest lucru nu plasa «acuzatul» într-o situație concretă dezavantajoasă pentru apărarea intereselor sale. Având in vedere aceste considerente, instanța europeana a decis respingerea, ca evident nefondată a plangerii reclamantului.
În aceeași ordine de idei, nu trebuie omisă tradiția sistemelor de drept, fundamental diferite, respectiv sistemul romano – germanic continental și sistemul anglo – saxon. În sistemul european clasic, procurorul și avocatul, chiar dacă au drepturi egale în sala de judecată, sub toate aspectele, nu sunt membri ai aceluiași barou, în timp ce, în common law, "procurorul" (district attorney) este de fapt un avocat, înscris în același barou cu apărătorul, care însă iși exercita atribuțiile având în vedere interesele comunității pe care o reprezintă. În Europa continentală procurorul exercită funcția de reprezentant al autorității de stat, așadar un funcționar (în sens larg) al statului, care trebuie să vegheze nu doar la trimiterea în judecată a infractorilor, ci și la apărarea drepturilor acestora, în cursul procesului penal și a legalității în general (de pildă, în acest tip de sistem, procurorul trebuie să exercite caile de atac atunci când hotărârea instanței este nelegală, indiferent dacă aceasta profită sau nu infractorului).
De altfel, în literatura de specialitate s-a subliniat că principiul egalității armelor nu are menirea de a garanta o egalitate matematică între părți, acest principiu nu impune ca pentru fiecare martor propus de procuror și admis de către instanță să se admite unul și avocatului apărării. De aceea, s-a afirmat că dreptul înscris în art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenție nu este un drept absolut, el neputând să confere acuzatului dreptul de a convoca orice martor, judecătorul național având o marjă largă de apreciere în ceea ce privește oportunitatea citării unui martor al apărării, cu condiția ca martorii acuzării să fie convocați cu respectarea acelorași condiții. Astfel, instanțele naționale au libertatea de a decide asupra admisibilității probelor atât timp cât prin exercitarea acestui drept de apreciere nu se încalcă principiul egalității armelor și dreptul la un proces echitabil al acuzatului. Astfel, judecătorul național are posibilitatea de a refuza audierea unui martor al apărării, dacă apreciază că declarația acestuia nu are aptitudinea de a contribui la procesul de stabilire a adevărului. Comisia a subliniat că nu intră în competența sa posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei încuviințării mijloacelor de probă, admisibilitatea probelor fiind o chestiune care ține de competența legiuitorului național, revenind jurisdicțiilor naționale sarcina de a administra mijloacele de probă, Rolul Comisiei și al Curții fiind acela de a verifica dacă procedura judiciară în ansamblul său, incluzând modalitatea de administrare a probelor, a fost echitabilă. Având în vedere că probațiunea ține de esența procesului penal, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are competența de a aprecia calitatea procesului de probațiune.
În hotărârea Begu împotriva României , reclamantul arată, inter alia, faptul ca, masura arestării preventive, dispusă împotriva sa de catre un procuror militar, nu a fost supusa cenzurii instanței de judecată, într-un termen rezonabil. Curtea observă că reclamantul a fost arestat preventiv în baza deciziei procurorului la 2 iulie 2001 și că legalitatea arestării sale a fost examinată pentru prima dată de către tribunalul militar la 10 iulie 2001. În măsura în care reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac pentru a contesta arestarea sa preventivă dispusă de procuror și primul control al unei instanțe asupra arestării a avut loc la 10 iulie 2001. Așadar, în acest caz, deși se constată trecerea unui termen de 8 zile, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze acest capăt de cerere Curții în termen de 6 luni de la încetarea situației incriminate, în cazul de față, cererea fiind introdusă la 15 aprilie 2002, adică la mai mult de 6 luni de la data la care temeinicia măsurii arestării preventive dispuse împotriva reclamantului de către un procuror a fost examinată pentru prima dată de o instanță. În consecință, instanța europeană a statuat că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție.
În cauza Predică împotriva României , reclamantul a sesizat instanța europeana cu privire la pasivitatea autorităților interne fața de decesul fiului său, survenit in timp ce acesta se afla in custodia acestora, respectiv internat intr-un centru pentru minori. Cu privire la ancheta desfășurata de autoritățile române, Curtea a constatat că art. 2 din Convenție prevede obligația procedurală de anchetare a circumstanțelor decesului fiului reclamantului, arătând că ancheta penală privind decesul lui Marian Predică, fiul reclamantului, a evidențiat grave inconsecvențe și nereguli. Astfel, Curtea observă, de la început, că ancheta privind decesul fiului reclamantului este încă la poliția judiciară, după mai mult de șapte ani de la deschiderea acesteia de către un procuror militar. În cursul acestei perioade, autoritățile de anchetă au refuzat în mai multe rânduri să înceapă urmărirea penală, dar aceste decizii au fost anulate ulterior de instanțele interne și cauza a fost înaintată pentru cercetări suplimentare, cu instrucțiuni detaliate referitoare la probele care trebuie obținute și circumstanțele care trebuie stabilite în contextul anchetării morții lui Marian Predică, fără ca aceste instrucțiuni să fi fost respectate pe deplin de autoritățile de anchetă. În plus, dosarul este încă la procuror, care a decis să delege întreaga activitate de cercetare poliției judiciare și între timp, să înregistreze cauza în arhivele secției de omucideri a serviciilor poliției la secțiunea „cauze penale cu autori neidentificați”.
Mai mult, anumite elemente ale anchetei nu au îndeplinit minimum de cerințe privind independența și obiectivitatea, având în vedere că anumite elemente de probă din dosar au fost prezentate în timp ce ancheta penală era pendinte în fața procurorului militar, a cărui lipsă de independență instituțională a fost recunoscută de Curte în multe cauze. Curtea a subliniat, de asemenea, că reclamantul nu a fost implicat în mod corespunzător în procedura de anchetă, acesta nefiind informat sau consultat cu privire la probele propuse ori la martori și, de multe ori, acesta nu a primit nicio informație referitoare la evoluția anchetei. În consecință, ancheta și rezultatele acesteia nu au beneficiat de un control public suficient, iar acestea nici nu au protejat interesele rudelor de gradul I. În această privință, Curtea observă că unele dintre neregulile menționate anterior, precum și faptul că ancheta nu a îndeplinit cerințele prevăzute de Convenție, au fost recunoscute de instanțele naționale, care au decis să anuleze rezoluțiile procurorilor de neîncepere a urmării penale și au dat indicații precise cu privire la probele care trebuie obținute și circumstanțele care trebuie clarificate în cauză.
Cu toate acestea, până în prezent, în ciuda probelor medicale din dosar, care atestă o moarte violentă, și a instrucțiunilor instanțelor interne, nu a fost trasă la răspundere nicio persoană pentru faptele incriminate și autoritățile competente nu au prezentat nicio clarificare a circumstanțelor decesului, motive care permit Curții să concluzioneze că autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a realiza o anchetă eficientă privind decesul fiului reclamantului și că art. 2 din Convenție a fost încălcat și în această privință.
Referitor la aceeași problematică a eficienței anchetei autorităților interne, în cauza Soare și alții împotriva României, reclamanții au contestat modul în care autoritățile naționale au anchetat un eveniment in cursul căruia unul dintre reclamanți a fost impușcat de către un agent de poliție. Astfel, Curtea a constatat că a avut loc o anchetă în cauză, respective fpatul că Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar București s-a sesizat în privința cauzei și a anchetat atât susținerile potrivit cărora agentul de poliție trăsese în reclamant, cât și cu privire la acuzația de ultraj adusă împotriva acestuia din urmă. Întrucât normele privind competența au fost modificate, continuarea anchetei a fost încredințată parchetului civil. Acesta a pronunțat o ordonanță de încetare a urmăririi penale privind rana cauzată reclamantului pe motiv că agentul de poliție acționase în legitimă apărare. Cu privire la caracterul efectiv al anchetei și a diligenței cu care a fost desfășurată, Curtea a reamintit că, pentru ca o anchetă efectuată cu privire la fapte de omor sau rele tratamente comise de agenți ai statului să poată fi definită drept efectivă, este necesar ca persoanele însărcinate cu efectuarea anchetei și cele care efectuează investigațiile să fie independente de cele implicate în evenimente, ceea ce presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituționale, ci și o independență practică.
Pentru început, Curtea a constatat că independența procurorului militar care a condus ancheta este pusă la îndoială în ceea ce privește reglementarea națională în vigoare la momentul faptelor. Într-adevăr, aceasta a avut ocazia să constate că a fost încălcat art. 3 sub aspect procedural din cauza lipsei de independență a procurorilor militari însărcinați cu conducerea anchetei penale deschise în urma unor acuzații de rele tratamente îndreptate împotriva unor agenți de poliție. A constatat că, la momentul respectiv, aceștia din urmă erau cadre militare active, la fel ca procurorii militari, dețineau, prin urmare, grade militare, beneficiau de toate privilegiile aferente funcțiilor lor, erau răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară și făceau parte din structura militară constituită pe principiul subordonării ierarhice. Pe de altă parte, Curtea a luat act de faptul că, deși cauza a fost trimisă Parchetului de pe lângă Tribunalul București la 13 iunie 2003, acesta din urmă s-a mulțumit să îl audieze pe polițistul respectiv și să pronunțe încetarea urmăririi penale o lună mai târziu, la 23 iulie 2003. Intervenția acestui parchet nu este suficientă, conform Curții, să atenueze lipsa de independență a procurorilor militari care obținuseră majoritatea probelor în cursul primelor etape ale anchetei care au o importanță deosebită.
În continuare, instanța a observt că lipsa de independență a procurorilor militari, rezultând din existența acestei legături de natură instituțională, s-a tradus concret, în speță, prin lipsa de imparțialitate în modul în care aceștia au condus ancheta deschisă pentru actele agentului de poliție, subliniind că, în loc să interogheze polițiștii implicați în incidentul din 19 mai 2000, procurorul însărcinat cu ancheta s-a mulțumit să le solicite redactarea de rapoarte cu privire la faptele în litigiu, Curtea apreciind că acestea nu puteau în niciun caz să înlocuiască audierea persoanelor în cauză în cadrul unei anchete penale. În această privință, Curtea constată că, din elementele aflate la dosarul anchetei penale, aflate în posesia sa, reiese că agentul de poliție nu a fost audiat de parchet decât la 11 iulie 2001, și anume la un an și două luni de la deschiderea anchetei. În plus, Curtea a observat că desfășurarea anchetei a făcut obiectul unor amânări evidente. Astfel, expertiza medico-legală nu a fost dispusă de parchet decât la 26 septembrie 2000, și anume la mai mult de patru luni de la deschiderea anchetei. Expertiza în cauză a fost realizată după mai mult de cinci luni, la 28 februarie 2001, iar comisia de control a INML nu a confirmat-o decât la 15 mai 2002, și anume după aproximativ un an și trei luni, în pofida contradicțiilor flagrante care existau între observațiile și concluziile raportului de expertiză. La aceasta se adaugă faptul că parchetul a transmis INML originalul dosarului de anchetă, ceea ce a provocat o întrerupere de mai multe luni în conducerea investigațiilor. În cele din urmă, în ceea ce privește asocierea reclamanților la procedură, Curtea a reamintit că divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliției și a unor elemente privind anchetele poate să ridice probleme sensibile și să aibă efecte prejudiciabile pentru persoane particulare sau pentru alte anchete. Prin urmare, nu se poate considera, ca o cerință care rezultă în mod automat din art. 2 al Convenției, faptul că rudele unei victime pot avea acces la anchetă pe întreaga durată a desfășurării acesteia. Accesul de care trebuie să beneficieze publicul sau rudele victimei poate fi acordat în alte stadii ale procedurilor existente. În speță, Curtea a constatat că decizia de încetare a urmăririi penale din 24 iulie 2001 nu a fost comunicată reclamantului. Parchetul s-a limitat să comunice persoanei în cauză dispozitivul deciziei printr-o scrisoare care, de altfel, nu i-a parvenit, iar cererea de comunicare a unei copii integrale a deciziei în cauză, formulată de reclamant la 10 octombrie rămas fără răspuns. Avocata persoanei în cauză, care formulase o cerere identică, a fost, de asemenea, refuzată și nu a putut consulta această decizie și nici dosarul integral la fața locului decât la 7 martie 2002. Or, nemotivarea unei decizii de încetare a urmăririi penale, pronunțată într-o cauză care face obiectul unei controverse, poate în sine să afecteze încrederea publicului și riscă să priveze victimele, precum și rudele acestora, de acces la informații privind o chestiune crucială pentru acestea și să împiedice orice contestație eficace a deciziei. Prin urmare, controlul publicului și accesul familiei la anchetă, care au un caracter imperativ, au lipsit în speță. Fața de aceste considerente, Curtea a apreciat că procedurile privind incidentul din 19 mai 2000 nu pot fi considerate drept o anchetă rapidă și efectivă, constatând încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural.
În cauza Samoila și Cionca împotriva României, reclamanții au invederat instanței europene, între altele, faptul ca declarațiile publice ale procurorului militar care îi ancheta, referitoare la faptele imputate reclamanților, au fost de natura sa afecteze principiul prezumției de nevinovație. În fapt, urmare a unei plângeri, Poliția din Oradea a ordonat o anchetă internă și, printr-un comunicat din 10 ianuarie 2002, presa a fost informată că reclamanții fuseseră transferați din motive disciplinare în alte unități ale poliției. Comunicatul menționa de asemenea: „Potrivit primelor investigații, reiese că cei doi polițiști au comis abuzuri în exercitarea funcțiilor lor (…) și, în funcție de concluziile anchetei, va fi sesizat Parchetul Militar”.
La 16 ianuarie 2002, un săptămânal local a publicat un interviu cu comandantul Poliției din Oradea, care ar fi declarat: „Sunt vinovați. Nu am nicio îndoială. Sunt vinovați de abateri foarte grave. Avem această certitudine. Rămâne de stabilit, la sfârșitul anchetei, întinderea și gravitatea faptelor”.
La 11 februarie 2003 la știrile unei televiziuni locale procurorul I.M. a declarat: „Arestarea preventivă a fost dispusă deoarece, în opinia noastră, deși sumele respective nu au fost foarte ridicate [1000 mărci germane], ordinea publică (…) a fost grav afectată; încrederea în poliție, care este prima verigă a lanțului care asigură ordinea publică într-un stat de drept, trebuie să fie absolută și neviciată de asemenea comportamente. Al doilea motiv menționat în ordonanță este faptul că au încercat să împiedice descoperirea adevărului influențând, ba chiar amenințând martorii. Exact în acest moment avem un martor care a dat o declarație mincinoasă și care este interogat de ofițeri. Dacă nu revine asupra declarației, sunt hotărât să-l acuz, să-l arestez și să-l trimit în fața instanței”.
Curtea a constatat că declarațiile incriminate au fost pronunțate într-un context independent de procesul penal în sine, și anume în cursul unui interviu difuzat la jurnalul televizat. Subliniind încă o dată importanța alegerii termenilor folosiți de agenții statului, Curtea a concluzionat că expresiile folosite de procurorul I.M. indicau clar că reclamanții se făcuseră vinovați de instigare la mărturie mincinoasă, încurajau publicul să creadă în vinovăția lor, prejudiciind aprecierea faptelor de către judecătorii competenți.
În ceea ce privește declarația comandantului poliției, Curtea a observat că a făcut obiectul unei controverse între părți, contestându-se realitatea acesteia. Curtea a constatat totuși că autorul său pretins nu a revenit public asupra declarației sale și nu a cerut publicarea unei dezmințiri. Aceste elemente conduc Curtea la presupunerea că cuvintele în litigiu au fost cu adevărat rostite. Curtea nu putut fi de acord cu Guvernul atunci când acesta a susținut că discursul nu făcea referire decât la greșelile profesionale ale reclamanților. În această privință, ea a amintit că ceea ce contează în înțelesul art. 6 parag. 2 din Convenție este sensul real al declarațiilor respective și nu forma lor textuală. În speță, deși comandantul poliției a vorbit de „greșeli”, fără a preciza natura acestora, acestea nu puteau viza decât acțiunile calificate de Parchet drept fapte de corupție pentru care reclamanții au fost trimiși în fața Curții de Apel. Or, trebuie constatat că comandantul poliției a indicat reclamanții, fără niciun fel de rezervă, ca fiind vinovați de aceste fapte.
Ansamblul acestor aprecieri a determinat Curtea să concluzioneze că s-a încălcat principiul prezumției de nevinovăție.
In cauza Marinescu împotriva României, reclamanta s-a plâns, inter alia, cu privire la refuzul procurorului de a da curs plângerilor sale penale cu constituire de parte civilă împotriva terților, invocând în acest scop art. 6 § 1 din Convenție.
În ceea ce privește aspectul penal al plângerilor formulate de către reclamantă împotriva terților, Curtea amintește că art. 6 § 1 nu implică dreptul de a iniția urmărirea penală sau a condamna un terț, nici obligația de rezultat presupunând că orice urmărire penală trebuie să se încheie cu o condamnare, adică prin pronunțarea unei anumite pedepse. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 și trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ce analizează activitatea procurorilor din afara domeniului penal
În cadrul acestei secțiuni voi prezenta o imagine de ansamblu a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la rolul procurorilor în afara domeniului penal.
Până în iunie 2008 ,Curtea nu părea să aibă o abordare specifică în ceea ce privește activitățile procurorilor în cadrul procedurilor civile sau administrative și nici nu se părea să se stabilească ca regulă generală că acele state membre ai căror procurori sunt împuterniciți să acționeze în afara dreptului penal au o practică necorespunzătoare sau ar trebui să reconsidere schimbarea sistemele lor. De fapt, Curtea a părut să aplice aceleași cerințe generale ale statului de drept și ale Convenției în acele cazuri în care procurorii au intervenit în zonele din afara domeniului penal.
Cu toate acestea, începând cu anul 2009, Curtea a emis trei hotărâri împotriva Rusiei privind rolul procurorilor în cadrul procedurilor civile. În două dintre aceste hotărâri, Curtea a făcut referire la avizul nr. 3 (2008), adoptat de Consiliul Consultativ al al Procurorilor Europeni.
În cursul preyentării voi face distincție între diferitele tipuri de drepturi materiale care pot fi afectate, atunci când procurorii își exercita atribuțiile ce exced domeniului penal, toate derivate din articolul 6 al Convenției: dreptul la un tribunal independent și imparțial, dreptul la o procedură contradictorie, dreptul la egalitate de arme și dreptul de acces la o instanță. Principiul securității juridice, inerent articolului 6 din Convenție, are implicații importante pentru rolul procurorului în cadrul unei proceduri de supraveghere. În cele din urmă, voi prezenta rolul procurorilor într-un domeniu specific dreptului familiei: stabilirea și contestarea paternității.
Accesul la o instanță independentă și imparțială
Curtea a refuzat, în general, să ia în considerare procurorul ca echivalent al unui tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Acest principiu a fost justificat prin diferite motivații: interventia procurorului nu prezintă garanțiile unei proceduri judiciare (cum ar fi participarea persoanei în cauză sau desfășurarea de audieri publice); procurorul ia decizii din oficiu, în timp ce un tribunal ar deveni în mod normal competent să soluționeze o problemă în cazul în care se face referire la ea de către o altă persoană sau entitate; procurorul se bucură de o putere discreționară considerabilă în a stabili ce curs de acțiune să urmărească; și, în cele din urmă, procurorii pot fi considerați cu greu ca fiind suficient de imparțiali deoarece aceștia pot acționa ulterior în cadrul procedurilor penale împotriva persoanei în cauză. Faptul că recursurile pot fi făcute împotriva deciziilor procurorilor la instanțe superioare Parchetului nu poate compensa în niciun fel lipsa de garanții judiciare, deoarece superiorii ierarhici fac parte din același sistem centralizat și nu au parte nici ei de constrânerile unor garanții procedurale. Potrivit Curții, „simplul fapt că procurorii au acționat în calitate de gardian al interesului public nu poate fi suficient pentru conferirea unui statut juridic de actori independenți și imparțiali".
Pentru a se conforma articolului 6, deciziile procurorului ar trebui să facă obiectul unei revizuiri de către un organ judiciar care are competență deplină. Nu a fost cazul în Zlínsat, spol. s ro, v. Bulgaria, în care suspendarea executării unui contract de privatizare de către Biroul procurorului din oficiu din Sofia nu a fost supusă controlului jurisdicțional. În Vasilescu c. România, Curtea a statuat că faptul că un membru al departamentului procurorului general a avut competența exclusivă de a face o cerere de restituire a constituit o încălcare a articolului 6 din Convenție.
Din motive similare, reținerea unei persoane prezentând tulburări psihice, ordonată de un procuror, care a devenit ulterior parte la procedura prin care se solicita internare într-un amplasament psihiatric, și al cărui ordin a fost supus exclusiv apelului din partea procurorilor ierarhic superiori, a fost considerată ca ocazionând o încălcare a articolului 5 § 4 al Convenției. De fapt, această dispoziție garantează oricărei persoane reținute dreptul de a face apel la o instanță, și nu numai în materie penală (în acest caz, detenția sa dispus în baza Actului de Sănătate Publică).
Rezultă astfel, din jurisprudența Curții, faptul că procurorii nu ar trebui să aibă în putere de decizie de principiu atunci când iau măsuri referitoare la „drepturile și obligațiile civile", cu excepția cazului în măsurile lor sunt supuse controlului jurisdicțional complet.
Dreptul de a beneficia de o procedură contradictorie
Acest drept, așa cum este interpretat de către Curte, înseamnă, în principiu, posibilitatea ca părțile la un proces să aibă cunoștințe și observații cu privire la toate probele prezentate sau observațiile depuse, „chiar de către un membru independent al serviciului juridic național", cu o scopul de a putea influența deciziei instanței. După aplicarea acestor principii procedurilor penale, Curtea a extins această cerință și la procedurile din afara domeniului penal.
În toate aceste cazuri, Curtea a examinat dacă susținerile „unui membru independent al serviciului juridic național" au fost comunicate solicitantului / părții și dacă părțile au avut posibilitatea de a răspunde la ele. Cu toate acestea, faptul că avocații părților au posibilitatea de a cere procurorului să indice sensul general al observațiilor sale în avans și să răspundă la acestea prin intermediul unei memorandum pentru deliberări, sau posibilitatea de a suspenda cauza pentru a permite părților să comenteze un nou punct ridicat de „ un membru independent" poate conduce Curtea să constate că nu a existat o încălcare a principiului contradictorialității. Acest lucru este însă mai dificil atunci când în instanță nu are loc o audiere orală.
Pentru a aplica aceste principii este irelevant dacă „un membru independent al serviciului juridic național" este sau nu este privit ca un „o parte". În cele mai multe din cazurile menționate, procurorul nu a avut în mod strict calitatea de parte la procedură, ci o calitate de amicus curiae care acționează în interesul public sau pentru a se asigura că jurisprudența a fost respectată în mod consecvent.
Principiul egalității armelor
Aplicând „teoria aparențelor" și analizând rolul concret jucat de procuror în cadrul procedurilor judiciare, Curtea a considerat că aceasta, în ipoteza în care recomandă ca un recurs in interesul legii să fie admis sau respins, devene în mod obiectiv aliatul sau adversarul a părților. Prin urmare, prezența sa la deliberări îl oferă, chiar dacă uneori doar în mod aparent, o oportunitate suplimentară de a-și susține observațiile, fără teama de a contradicție". Acest lucru poate crea „o senzație de inegalitate" a părților și, prin urmare, conduce la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției. Curtea a precizat că simpla prezență a procurorului la deliberări, fie că este vorba despre o prezență „activă" (de exemplu, în calitate de consultant) sau „pasivă", este considerată a fi o încălcare a acestei prevederi.
Curtea a considerat, de asemenea, că divulgarea de observații sau informații exclusiv procurorui, fără a fi comunicate părților, încalcă principiul egalității armelor. Același principiu se aplică și la procedurile din afara domeniului penal (de exemplu în litigiile comerciale în fața Curții de Casație din Franța Lilly c. Franței, nr. 53892/00, § 25, 14 octombrie 2003).
Curtea a luat în considerare poziția globală a procurorului în cadrul procedurii, nu numai în ceea ce privește prezența sa la deliberări sau faptul că el este informat în prealabil cu privire la raportul judecătorului raportor. De exemplu, în Martinie c. Franței, Curtea a observat că poziția procurorului în procedura în fața Curții de Conturi a creat un „dezechilibru" între el și una dintre părți (contabil), deoarece, printre alte motive, Consiliul de Stat a fost prezent la ședință și a participat totalitate în cadrul procedurii, exprimându-și propriul punct de vedere oral, fără a fi contrazis de contabil. În cazul Ruiz Mateos c. Spania, Curtea a constatat că neparticiparea reclamantei din acțiunea Curții Constituționale (întrebare preliminară depusă de un judecător asupra constituționalității unei legi care a afectat reclamantul personal), în timp ce avocatul statului a fost capabil să comenteze argumentele în ultimă instanță în fața acestei instanțe, a constituit o violare a articolului 6 § 1. În speța Yvon c. Franței, hotărârea din 24 aprilie 2003, Curtea a considerat că poziția comisarului Guvernului în cadrul procedurilor de expropriere, în calitatea sa de expert și de parte la aceste proceduri a creat un dezechilibru în detrimentul părții care a fost expropriată, dezechilibru incompatibil cu principiul egalității armelor.
Poziția privilegiată a procurorului în ceea ce privește rambursarea cheltuielilor de judecată poate afecta, de asemenea, dreptul la un proces echitabil. Deși este adevărat că un astfel de privilegiu poate fi justificat pentru protecția ordinii juridice, acesta „nu ar trebui aplicat astfel încât să pună una dintre părțile la procedurile civile într-un dezavantaj nejustificat vis-a-vis de organele de urmărire penală".
Regula că un termen nu va curge în defavoarea statului (Consiliul juridic de stat) în timpul vacanței judecătorești, în timp ce acelai termen curge în continuare pentru partea civilă a fost, de asemenea, de natură să creeze un dezavantaj substanțial incompatibil cu Articolul 6.
Cu toate acestea, nu toate inegalitățile sau dezechilibrele între părți și procuror sunt considerate a fi incompatibile cu Convenția. De exemplu, în materie penală, faptul că termenul de recurs este mai scurt pentru persoanele fizice și juridice decât pentru procurorul public nu îi suituează pe primii, în opinia Curții, într- un „dezavantaj substanțial" față de acesta din urmă. Curtea a considerat, de asemenea, că principiul egalității armelor nu a fost încălcat prin faptul că termenul pentru depunerea de observații ale persoanelor fizice și juridice fost mai restrictiv decât cel pentru Parchet. În același context de drept penal, faptul că partea civilă nu poate face singură apel de Casație în cazul în care procurorul nu face apel nu încalcă în mod necesar principiul egalității armelor, deoarece partea civilă și procurorul nu poate fi considerați adversari sau aliați în cursul procedurilor penale. Faptul că numai procurorul poate depune un recurs împotriva unei decizii de inadmisibilitate a Curții Constituționale spaniole în cadrul procedurilor amparo nu încalcă articolul 6 § 1 al Convenției.
Începând cu anul 2009, Curtea a dezvoltat o jurisprudență specifică privind participarea procurorilor în cazurile din afara sferei dreptului penal. În trei hotărâri împotriva Rusiei, Curtea a examinat dacă participarea procurorului în procedura civilă de partea adversarului reclamantului a încălcat principiul egalității armelor.
Astfel, în cazul Menchinskaya c. Rusiei, nr. 42454/02, 15 ianuarie 2009, referindu-se la avizul Comisiei de ția privind Legea Parchetelor (2005) și Rezoluția Adunării Parlamentare 1604 (2003) privind rolul Parchetului într-o societate democratică guvernată de statul de drept, Curtea a stabilit că sprijininul acordat de către procuror uneia dintre părți în procedurile civile poate fi justificat în anumite împrejurări, „de exemplu în cazul protecției drepturilor grupurilor vulnerabile – copii, persoane cu handicap și așa mai departe – care se presupune că se află în imposibilitatea de a-și proteja propriile interese sau în cazul în care un numpr mare de persoane sunt afectate de infracțiunile în cauză, sau în cazul în care interesele statului trebuie să fie protejate "(§ 35). În acest caz, procurorul a introdus un recurs, susținând că prima instanță a aplicat în mod eronat dispozițiile de drept civil la dreptul muncii și, prin urmare, a acordat în mod ilegal dobânzi pentru plățile întârziate (indemnizații de șomaj), în favoarea reclamantului. Curtea a considerat că nu au existat circumstanțe speciale care să justifice intervenția procurorului și că intervenția sa a subminat aparențele unui proces echitabil și principiul egalității armelor (concluzionând că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție). Este de observat că, în acest caz, spre deosebire de cazurile anterioare examinate (Martinie, Lobo Machado), procurorul nu a participat la deliberările instanței de apel și recursul său a fost comunicat reclamantei, care a folosit această ocazie pentru a răspunde la argumentele procurorului. În consecință, Curtea a considerat că simpla intervenție a procurorului în procedura civilă de partea adversarului reclamantului (Centrul pentru ocuparea forței de muncă) a subminat principiul egalității armelor.
În cazul Korolev c. Rusiei (nr. 2), nr. 5447/03 din 1 aprilie 2010, Curtea a ajuns la aceeași concluzie. Astfel, procurorul a intervenit în procedura de recurs, în sprijinul adversarilor reclamantului – autoritățile militare, în materia cererilor de despăgubire formulate de către reclamant (ofițer în concediu), în ceea ce privește refuzul de rambursare a unui bilet de avion. Singura diferență față cazul anterior analizat este faptul că reclamantul nu a avut o posibilitate de a comenta declarația făcută de procuror la sfârșitul ședinței. Curtea a invocat în acest caz avizul nr. 3 (2008), adoptat de Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni.
În schimb, în cazul Batsanina v. Russia, nr. 3932/02 din 26 mai 2009, Curtea a admis participarea procurorului în procedură. Deși adversarii reclamantului (o organizație de stat și o persoană privată) au fost reprezentate în fața instanței, Curtea a considerat că procurorul a acționat în interes public atunci când a introdus o acțiune împotriva reclamantului. Procurorul, acționând în numele Institutului de Oceanologie al Academiei Ruse de Științe și al unei persoane private, a introdus o acțiune împotriva reclamantei și a soțul acesteia pentru a-i evacua din apartamentul care le fusese acordat. Soțul reclamantei, membru al personalului al Institutului, a semnat un acord de schimb cu angajatorul său pentru a obține un apartament mai mare de , prin care s-a convenit că reclamanta ar transfera Institutului dreptul de proprietate asupra propriului său apartament. Institutul a descoperit ulterior că reclamanta își vânduse deja apartamentul. Prin urmare, procurorul a intervenit pentru a proteja bunurile din proprietatea statului aflate în dispută.
Aceste cazuri demonstrează faptul că Curtea nu examinează in abstracto participarea procurorului în cadrul procedurilor civile obișnuite. Aceasta examinează de la caz la caz dacă participarea procurorului în procedură a respectat principiul egalității armelor.
Dreptul de acces la instanță
Procurorul poate fi desemnat în anumite circumstanțe în calitate de reprezentant al unei persoane în fața instanțelor judecătorești naționale. Prin urmare, modul în care își exercită această funcție în care este învestit oficial poate angaja responsabilitatea statului în raport cu Convenția. De exemplu, faptul că procurorul care a reprezentat reclamanta a informat-o pe acesta din urmă asupra hotărârii pronunțate doar după ce aceasta a devenit definitivă, împiedicând-o astfel pe reclamantă să depună recurs, poate afecta dreptul de acces la o instanță derivat din articolul 6 din Convenție.
Într-un caz în care reclamanții, minori la acea dată, au făcut plângere pentru eșecul Parchetului de a se achita de obligația sa juridică în conformitate cu articolul 45 din Codul român de procedură civilă de a le reprezinta interesele pe parcursul procedurilor interne și de a cere despăgubiri în numele lor, Curtea a considerat că dispoziția relevantă prevăzută în cazul minorului sau persoanei puse sub interdicțieprevede că Parchetul „poate" introduce o acțiune civilă în cazul în care consideră că aceata este necesară pentru protejarea drepturile și intereselor superiore ale persoanei minore sau puse sub interdicție. Prin urmare, Curtea a apreciat că Parchetul nu are o obligația legală de a introduce acțiunea în scopul de a proteja toți minorii și persoanele aflate sub interdicție în general. Era, într-adevăr, posibil din punct de vedere juridic ca procurorul să își exercite aceeastă prerogativă, însă Parchetul nu a considerat că este necesar în cazul reclamanților. Curtea a constatat, în plus, că toți reclamanții au avut părinți sau reprezentanți legali care au fost fie ei înșiși părți la procedură sau ar fi putut introduce reclamanții în procedura civilă în calitate de părți, dar nu au făcut acest lucru. Ca urmare, a considerat că nicio restricție nu a fost impusă dreptului de acces la instanță al reclamanților.
Principiul securității juridice
Procedura de recursul în anulare prezentă în unele țări din Europa de Est, cum ar fi Rusia, Republica Moldova sau Ucraina a ridicat anumite probleme în ceea ce privește respectarea articolului 6 al Convenției și a principiului securității juridice. Curtea a constatat, în general, că desființarea hotărârilor definitive în aceste sisteme (care are loc nu numai în dreptul penal) încalcă principiul autorității de lucru judecat și al securității juridice și, în consecință, articolul 6. Cu toate acestea, încălcarea rezultă din hotărârile judecătorești de desființare a hotărârilor definitive și nu din poziția specială a Procurorului General în cadrul respectivei proceduri. În fapt, procedura de recurs în anulare poate fi pusă în mișcare fie de către Ministerul Public, chiar dacă acesta nu a fost parte în proces, sau de către președintele sau vicepreședinții Curții Supreme de Justiție. Curtea nu pare a avea o abordare specifică în cazurile în procedura a fost demarată de Procurorul General. Cu toate acestea, într-un caz al Marii Camere privind corectitudinea procedurilor penale în cazul în care guvernul rus a contestat statutul de victimă al reclamantului în urma redeschiderii procedurii, Curtea a observat că într-un număr de cazuri ale cetățenilor ruși au fost redeschise procedurile penale și civile interne la scurt timp după comunicarea unui caz Guvernului, dar după multe luni sau chiar ani de la închiderea cazurilor inițiale. În acest sens, se menționează că într-un anumit caz (Nurmagomedov c. Rusiei (dec.), Nr. 30138/02, 16 Septembrie 2004), procurorul nu introdus un recurs în anulare până când Curtea nu a intervenit, în timp ce mai devreme, același procuror a respins plângerea reclamantului cu privire la aceeași hotărâre, argumentând că aceasta a fost „bine motivate și legală". De asemenea, Curtea a luat act de faptul că, în cazul cu care a fost sesizată, eforturile proprii ale reclamantei de a obține un recurs în anulare al primei hotărâri au fost zadarnice până în momentul în biroul Procurorului General s-a simțit obligat să intervină în urma notificării că reclamantul a apelat a Drepturilor Omului. Prin urmare, Curtea a considerat că procedurile naționale au fost redeschise la inițiativa autorităților ruse după ce au aflat că acest caz a fost admis spre examinare în vedere ușurința cu care Guvernul folosește această procedură, Curtea a considerat că există un risc de abuz. În acest sens, a apreciat că, dacă ar fi să accepte necondiționat că simpa redeschidere a procedurii ar avea ca efect automat îndepărtarea statutul de victimă al reclamantului, statul pârât ar fi capabil să zădărnicească examinarea oricărui caz în curs, prin recurgerea repetată la procedura recursului în anulare, mai degrabă decât prin corectarea încălcărilor de drepturi și prin a-i oferi reclamantului dreptul la un proces echitabil. În consecință, obiecția Guvernului în ceea ce privește calitatea de victimă a reclamantului a fost respinsă de Curte.
Intervenția procurorilor în dreptul familiei: stabilirea și de contestarea paternității
Vom analiza în continuare o serie de cazuri în care Curtea a examinat rolul procurorului în litigiile referitoare la stabilirea și contestarea paternității în conformitate cu articolul 8 din Convenție (dreptul la respectarea vieții private și de familie). În aceste cazuri, procurorul acționează în interesul public sau în interesul copilului. Procurorul poate fi învestit cu puterea de a contesta paternitatea după expirarea termenului în cauza în care tatăl se putea iniția procedura. În acest context, procurorul este obligat să găsească un echilibru just între interesele reclamantului (tatăl presupus) și cele ale societății, luând în considerare împrejurări precum vârsta, situația personală și atitudinea părților interesate. De exemplu, refuzul procurorului de a introduce o acțiune în tăgada paternității nu poate afecta dreptul reclamantului la respectarea vieții private în cazul în care un copil risca să piardă dreptul la întreținere la care ar fi obligat reclamantul, iar identitatea tatălui biologic a rămas incertă, sau în cazul în care acțiunea reclamantului în tăgada paternității înaintată procurorului nu a fost susținută de probe. În schimb, în Paulik c. Slovaciei (nr. 10699/05, CEDO 2006-XI), refuzul procurorului de a introduce o acțiune în tăgada paternității a încălcat dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private, deoarece fiica sa presupusă avea aproape 40 de ani, nu a fost dependentă de el pentru întreținere și nu a avut nici o obiecție la contestarea de către acesta a paternității.
În plus, în unele sisteme de drept, procurorii pot depune o acțiune pentru stabilirea paternității în numele tatălui. În aceste cazuri, procurorii ar trebui să țină seama de interesele reclamantului în calitatea sa de tată biologic, precum și de cele ale copilului și a familiei legale. Procurorii au astfel obligația de a examina aceste interese în contextul faptic fără a respinge în mod automat cererile reclamantului numai pe baza faptului că paternitate a fost deja recunoscută de către o terță persoană.
Deși este adevărat că în aceste cazuri Curtea nu a pus în discuție competențele discreționare conferite procurorilor în acest tip de litigii, a solicitat totuși ca procurorii care intervin în aceste spețe să țină seama de diferitele interesele implicate și de drepturile protejate de Convenție în temeiul articolului 8.
IV. Aplicabilitatea principiului non bis in idem față de soluțiile de netrimitere în judecată ale procurorului
O ultimă problema ce urmează a fi abordată se referă la soluțiile de neurmărire sau de netrimitere în judecată ale Ministerului Public. Doctrina franceză s-a pronunțat în sensul că decizia procurorului de neîncepere a urmăririi penale nu constituie o decizie jurisdicțională, ci o simplă decizie administrativă, neavând caracteristicile unei adevărate judecăți și prin urmare fără caracter definitiv, ci numai provizoriu. Această afirmație se întemeiază, însă, pe o caracteristică particulară a sistemului judiciar francez, împotriva unei astfel de decizii neputând fi exercitat decât controlul ierarhic al Procurorului General și nu un control al unei instanțe de judecată.
În ceea ce privește doctrina internă, s-a apreciat că se bucură de autoritate de lucru judecat și soluțiile procurorului de netrimitere în judecată, dispuse pentru motive de drept și care sunt confirmate de către judecător în cadrul soluționării plangerii exercitate de părțile interesate împotriva acestor soluții.
În jurisprudența sa, CJUE a statuat că principiul non bis in idem este aplicabil și acelor proceduri prin care Ministerul Public, fără intervenția unei instanțe, renunță la continuarea urmăririi penale și impune anumite obligații acuzatului, în special achitarea unei sume de bani stabilită de către Ministerul Public, considerând că o asemenea dispoziție este o manifestare a lui ius punendi, o formă de administrare a justiției care culminează cu impunerea unei pedepse, indiferent dacă decizia de renunțare la urmărirea penală este aprobată de către o instanță. Bineînțeles, atât în cauza analizată de către Curte, dar și în sistemul național, acuzatul are dreptul de a se adresa unei instanțe independente și imparțiale care va hotărâ asupra legalității și temeiniciei acuzației.
Cap. IV- Instituția procurorului în România
În cadrul acestui capitol voi prezenta instituția procurorului din punct de vedere organizatoric, detaliind atribuțiile și particularitățile fiecărei structuri a Ministerului Public.
IV.1 Organizarea Ministerului Public
În dreptul pozitiv, organizarea și atribuțiile Ministerului Public sunt reglementate prin Legea nr. 304/2004, în concordanță cu art. 131 din Constituția României care prevede că rolul acestuia este de a reprezenta interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.
În literatura de specialitate este acreditată ideea că noțiunea de Minister Public "desemneaza de regulă ansamblul constituit dintr-o ierarhie a agenților statului, numiți procurori, care, în calitate de reprezentanți ai societății și ai statului, sunt împuterniciți, în principal, să descopere încălcările legii penale, să sesizeze instanțele judecătorești competente și să susțină în fața acestora acuzația, în vederea sancționării celor vinovați.
Potrivit articolului 62 din Legea nr. 304/2004, Ministerul Public își exercită atribuțiile în temeiul legii și este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casație și Justiție; parchetele sunt independente în raporturile cu instanțele judecătorești și celelalte autorități publice, iar procurorii iși desfășoară activitatea cu respectarea unui set de principii – al legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.
IV.1.1 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Potrivit Titlului III al Legii nr.304/2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție coordonează activitatea parchetelor din subordine, îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege, are personalitate juridică și gestionează bugetul Ministerului Public, fiind condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, ajutat de un prim-adjunct și un adjunct.
În activitatea sa, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție este ajutat de 3 consilieri, este ordonator principal de credite, reprezintă Ministerul Public în relațiile cu celelalte autorități publice și cu orice persoane juridice sau fizice, din țară sau din străinătate și exercită, direct sau prin procurori anume desemnați, controlul asupra tuturor parchetelor.
De asemenea, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție desemnează, dintre procurorii acestui parchet, pe procurorii care participă la ședințele Curții Constituționale, în cazurile prevăzute de lege.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție are în structură secții conduse de procurori șefi, care pot fi ajutați de adjuncți. În cadrul secțiilor pot funcționa servicii și birouri conduse de procurori șefi. În exercitarea atribuțiilor ce-i revin, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție emite ordine cu caracter intern.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție funcționează colegiul de conducere, care hotărăște asupra problemelor generale de conducere ale Ministerului Public. Acest colegiu este constituit din procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, prim-adjunctul si 5 procurori aleși în adunarea generală a procurorilor.
Adunarea generală a procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție se convoacă de către procurorul general, anual sau ori de câte ori este necesar.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție elaborează anual un raport privind activitatea desfășurată, pe care îl prezintă Consiliului Superior al Magistraturii și ministrului justiției, nu mai târziu de luna februarie a anului următor. Ministrul justiției va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție.
IV.1.2 Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție funcționează Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalității organizate și terorismului. Direcția se încadrează cu procurori numiți prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcții, aprobat potrivit legii. Pentru a fi numiți în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, procurorii trebuie să aibă o buna pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, o vechime de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător și să fi fost declarați admiși în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop. La interviu poate participa orice procuror care îndeplinește condițiile anterior menționate.
IV.1.3 Direcția Națională Anticorupție
Direcția Națională Anticorupție este specializată în combaterea infracțiunilor de corupție și potrivit legii, își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României și funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție.
Direcția Națională Anticorupție se organizează ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public și este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, are personalitate juridică și sediul în municipiul București.
Direcția Națională Anticorupție iși desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic și este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.
Direcția Națională Anticorupție este condusă de un procuror general, asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, ajutat de 2 adjuncți, asimilați adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție. În activitatea sa, procurorul general al Direcției Naționale Anticorupție este ajutat de 2 consilieri, asimilați consilierilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, fiind și ordonator principal de credite.
În cadrul Direcției Naționale Anticorupție se pot înființa servicii teritoriale, servicii, birouri și alte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului general al acestui parchet.
Direcția Națională Anticorupție se încadrează cu procurori numiți prin ordin al procurorului general al acestei Direcții, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcții, aprobat potrivit legii. Pentru a fi numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, procurorii trebuie să aibă o buna pregătire profesională, o conduita morala ireproșabilă, o vechime de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător și să fi fost declarați admiși în urma unui interviu organizat de comisia constituită în acest scop.
IV.1.4 Parchetele de pe lângă Curți de Apel, Tribunale și Judecătorii
Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori si familie si judecătorie funcționează un parchet, cu sediul în localitățile în care își au sediul instanțele pe lângă care funcționează și au aceeași circumscripție cu acestea.
Parchetele de pe lângă curțile de apel și parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică, în timp ce parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori și familie și parchetele de pe lângă judecătorii nu au personalitate juridică.
Parchetele de pe lângă curțile de apel și tribunale au în structură secții, în cadrul cărora pot funcționa servicii și birouri. Parchetele de pe lângă curțile de apel au în structura și câte o secție pentru minori si familie. În raport cu natura și numărul cauzelor, în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii pot funcționa secții maritime și fluviale. Birourile, serviciile ori alte compartimente de specialitate din cadrul parchetelor se stabilesc de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu avizul ministrului justiției.
În localitățile unde funcționează sediile secundare ale tribunalelor și judecătoriilor se înființează sedii secundare ale parchetelor, cu activitate permanentă, având aceeași circumscripție cu sediile secundare ale instanțelor pe lângă care funcționează.
Parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori generali iar Parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori și familie și judecătorii sunt conduse de prim-procurori.
Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel și prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale exercită și atribuții de coordonare și control al administrării parchetului unde funcționează, precum și al parchetelor din circumscripție.
Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În funcție de volumul de activitate, la parchetele de pe lângă curțile de apel si tribunale, procurorul general sau, după caz, prim-procurorul poate fi ajutat de 1-2 adjuncți, iar la parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori și familie și judecătorii, prim-procurorul poate fi ajutat de un adjunct.
În cadrul parchetelor funcționează colegii de conducere, care avizează problemele generale de conducere ale parchetelor. Aceste colegii ale parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunale, tribunale pentru minori și familie și judecătorii au în componență procurori care dețin funcții de nivelul celor prevăzute pentru colegiile de conducere ale instanțelor.
IV.1.5 Parchetele militare
Pe lângă fiecare instanță militară funcționează un parchet militar. Astfel, pe lângă Curtea Militară de Apel București funcționează Parchetul Militar de pe lângă Curtea de Apel Bucuresti, pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București funcționează Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, iar pe lângă tribunalele militare funcționează parchetele de pe lângă tribunalele militare. Parchetele militare anterior menționate au, fiecare, statut de unitate militară, cu indicativ propriu. Parchetele militare sunt conduse de un prim-procuror militar ajutat de un prim-procuror militar adjunct. Parchetul Militar de pe lângă curtea de apel București este condus de un procuror general militar, ajutat de un procuror general militar adjunct.
Parchetele militare efectuează urmărirea penală în cauzele privind fapte penale comise de militari români dislocați pe teritoriul altor state, în cadrul unor forțe multinaționale, în condițiile în care, potrivit unei convenții internaționale, pe teritoriul statului primitor poate fi exercitată jurisdicția română. Procurorii militari participa la ședințele de judecată. De asemenea Parchetele militare dispun de organe de cercetare specială puse în serviciul lor și față de care exercită atribuțiile prevăzute de lege. Când inculpatul este militar activ, procurorul militar care efectuează urmărirea penală trebuie să facă parte cel puțin din aceeași categorie de grade. Când gradul procurorului nu face parte din aceeași categorie cu gradul învinuitului sau inculpatului, acesta va fi asistat de un alt procuror cu grad din categoria corespunzătoare, numit de conducătorul parchetului la care este înregistrată cauza.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcției Naționale Anticorupție funcționează secții sau servicii de combatere a infracțiunilor săvârșite de militari care au, fiecare, statut de unitate militară, cu indicativ propriu. Pentru prevenirea și combaterea criminalității, precum și pentru stabilirea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea în rândul militarilor, secțiile sau serviciile din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție si Direcției Naționale Anticorupție organizează și desfășoară activități comune ale procurorilor militari cu organele de control din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației si Internelor, precum și din cadrul altor structuri militare, pe bază de protocoale.
IV.2 Statutul procurorului + relația cu puterile în stat
IV. 3 Garanții ale independenței procurorului
Referitor la instituția procurorului și a rolului acesteia intr-o societate democratica, în Recomandarea (2000) 19 a Comitetului de Miniștri al Statelor Membre, privind rolul urmăririi penale în sistemul de justiție penală, se stipulează că „procurorii publici” reprezintă autorități publice care, în numele societății și al interesului public, asigură aplicarea legii atunci când încălcarea acesteia atrage o sancțiune penală, luând în considerare atât drepturile individului cât și eficacitatea necesară sistemului de justiție penală.
În toate sistemele de justiție penală, procurorii publici:
decid dacă să inițieze sau să continue urmărirea penală;
să aducă urmărirea în fața instanței;
pot face apel sau să urmeze un apel privind toate sau unele din deciziile instanței.
În anumite sisteme de justiție penală, procurorii publici, de asemenea:
implementează politica națională privind infracțiunile în timp ce o adaptează, atunci când este cazul, la circumstanțele regionale și locale;
conduc, direcționează sau supraveghează investigațiile;
se asigură că victimele sunt asistate eficient;
decid asupra alternativelor la urmărirea penală;
supraveghează executarea hotărârilor instanței.
Cu privire la garanțiile oferite procurorilor publici pentru îndeplinirea funcțiilor lor, Statele ar trebui să adopte măsuri eficiente pentru a garanta că procurorii publici sunt capabili să își îndeplinească îndatoririle și responsabilitățile profesionale în virtutea condițiilor adecvate legale și organizaționale ca și condițiilor adecvate în ceea ce privește mijloacele, în special mijloacele bugetare la dispoziția lor. Astfel de condiții ar trebui stabilite în cooperare strânsă cu reprezentanții procurorilor publici.
Statele ar trebui să ia măsuri astfel încât:
Recrutarea, promovarea și transferul procurorilor publici să fie efectuate conform unor proceduri corecte și imparțiale care îndeplinesc garanțiile împotriva oricărei abordări care favorizează interesele unor grupuri specifice, și exclud discriminarea pe orice motiv de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de altfel, origine socială sau națională, asociere cu o minoritate națională, proprietate, naștere sau alt statut;
Cariera procurorilor publici, promovarea și mobilitatea lor să fie guvernate de criterii obiective și cunoscute, cum ar fi competența și experiența;
Mobilitatea procurorilor publici să fie guvernată, de asemenea, de necesitățile serviciului;
Procurorii publici să aibă condiții rezonabile de serviciu cum ar fi remunerația, durată a serviciului și pensie corespondente cu rolul lor crucial, ca și o vârstă de pensionare adecvată și aceste condiții fiind guvernate de lege;
Procedurile disciplinare împotriva procurorilor publici să fie guvernate de lege și ar trebui să garanteze o evaluare și o decizie corectă și obiectivă care ar trebui să facă obiectul unei revizuiri independente și imparțiale;
Procurorii publici să aibă acces la o procedură satisfăcătoare de plângere, inclusiv atunci când este adecvat accesul la tribunal, dacă statutul lor legal este afectat;
Procurorii publici, împreună cu familiile lor, să fie protejați fizic atunci când este amenințată securitatea lor personală ca rezultat al îndeplinirii adecvate a funcțiilor lor.
Statele ar trebui, de asemenea, să ia măsuri pentru a se asigura că procurorii publici au un drept efectiv la libertatea de exprimare, credință, asociere sau adunare. În special, ei ar trebui să aibă dreptul să ia parte la discuții publice pe chestiuni de drept, administrarea justiției și promovarea și protecția drepturilor omului și să se alăture sau să formeze organizații locale, naționale sau internaționale și să participe la întrunirile acestora în calitate particulară, fără a suferi dezavantaje profesionale din cauza acțiunii lor legale sau a calității de membru al unei organizații legale. Drepturile menționate mai sus pot fi limitate doar atunci când aceasta este prevăzută de lege și este necesară păstrarea poziției constituționale a procurorilor publici. În cazul în care drepturile menționate mai sus sunt încălcate, ar trebui să fie disponibilă o reparație eficientă.
Referitor la pregătirea profesionala, se menționează că aceasta este atât o datorie cât și un drept al tuturor procurorilor publici, înainte de numirea lor cât și în mod permanent. Statele ar trebui astfel să ia măsuri eficiente pentru a asigura că procurorii publici au o educație și o pregătire adecvate, atât înainte cat și după numirea în funcție. În special, procurorii publici ar trebui să cunoască:
principiile și îndatoririle etice ale funcției lor;
protecția constituțională și legală a suspecților, victimelor și martorilor;
drepturile omului și libertățile după cum au fost stabilite în Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în special drepturile stabilite în Articolul 5 și 6 din această Convenție;
principiile și practicile organizării activității, management și resurse umane în context juridic;
mecanismele și materialele care contribuie la consecvența în activitatea lor.
Mai mult decât atât, statele ar trebui să adopte măsuri eficiente pentru a oferi pregătire suplimentară pe chestiuni specifice sau în domenii specifice, având în vedere condițiile prezente, luând în considerare în special tipurile și dezvoltarea infracționalității, ca și cooperarea internațională pe probleme penale.
Pentru a răspunde mai bine formelor în dezvoltarea ale infracționalității, în special ale crimei organizate, specializarea ar trebui privită ca o prioritate, în ceea ce privește organizarea procurorilor publici, ca și în ceea ce privește pregătirea și cariera lor. Ar trebui de asemenea dezvoltată recurgerea la o echipă de specialiști, inclusiv echipe multi-disciplinare menite să asiste procurorii publici în desfășurarea activităților lor.
În ceea ce privește organizarea și funcționarea internă a Procurorilor Publici, în special atribuirea și re-atribuirea cazurilor, aceasta ar trebui să îndeplinească cerințele de imparțialitate și independență și să maximizeze funcționarea adecvată a sistemului de justiție penală, în special nivelul de calificare legală și de specializare pentru fiecare domeniu.
Toți procurorii publici au dreptul de a solicita ca ordinele ce le sunt adresate să fie exprimate în scris. Atunci când acesta consideră că un ordin este ilegal sau împotriva conștiinței sale, ar trebui să fie disponibilă o procedură internă care să ducă la o eventuală înlocuire a sa.
Cu privire la relația dintre procurorii publici și puterea executivă și legislativă se consideră că Statele ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a asigura că procurorii publici își pot efectua îndatoririle și responsabilitățile profesionale fără intervenție nejustificată sau expunere la responsabilitate civilă, penală sau de alt tip. Totuși, procurorii publici trebuie să dea socoteală în mod periodic și public pentru activitățile lor și în special pentru modul în care au fost efectuate prioritățile și de asemenea, procurorii publici nu ar trebui să interfereze cu competența puterilor legislative și executive.
Atunci când procurorul face parte din, sau este subordonat guvernului, statele ar trebui să adopte măsuri eficiente pentru a garanta că:
natura și întinderea puterilor guvernului față de urmărirea penală sunt stabilite de lege;
guvernul își exercită puterile într-un mod transparent și în conformitate cu tratatele internaționale, legislația națională și principiile generale de drept;
atunci când guvernul dă ordine de natură generală, astfel de ordine trebuie exprimate în scris și publicate într-un mod adecvat;
atunci când guvernul are puterea de a da ordine în privința urmăririi penale a unui caz, astfel de ordine trebuie să poarte garanții adecvate de respectare a transparenței și echității în conformitate cu legea internă, guvernul având datoria, de exemplu:
de a solicita înainte avizul în scris de la procurorul public respectiv sau de la organul care se ocupă de urmărirea penală;
să explice ordinele sale scrise, mai ales atunci când acestea nu urmează avizul procurorului public și să le transmită prin intermediul canalelor ierarhice;
să urmărească ca, înainte de proces, avizul și ordinele să facă parte din dosar astfel ca cealaltă parte să le ia la cunoștință și să le comenteze;
procurorul public să fie liber să supună instanței argumentele legale la alegerea sa, chiar și atunci când au îndatorirea ă reflecte în scris ordinele primite;
ordinele de a nu porni urmărirea penală într-un anumit caz, ar trebui să fie în principiu interzise. Dacă nu este cazul, astfel de ordine trebuie să fie excepționale și să facă obiectul cerințelor din paragrafele d. Și e de mai sus și al unui control specific în vederea garantării transparenței.
În țările în care urmărirea penală este independentă de guvern, statul ar trebui să adopte măsuri eficiente pentru a garanta că natura și întinderea independenței procurorului public să fie stabilite de lege.
Pentru a promova corectitudinea și eficacitatea politicii infracționale, procurorii publici ar trebui să coopereze cu agențiile și instituțiile guvernamentale în măsura în care acesta se conformează legii.
Procurorii publici ar trebui, în orice caz să aibă posibilitatea de a efectua urmărire penală fără a fi obstrucționați, împotriva funcționarilor publici pentru infracțiuni comise de aceștia, în special corupție, folosirea nelegitimă a puterii, grave încălcări ale drepturilor omului și alte infracțiuni recunoscute de dreptul internațional.
DECLARAȚIA DE LA BORDEAUX „JUDECĂTORII ȘI PROCURORII ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ” (20 Septembrie 2009)
La solicitarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei de a-și exprima avizul cu privire la relația dintre judecători și procurori, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) și Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) au fost de acord cu următoarele:
1. Interesul societății necesită ca statul de drept să fie garantat de către o justiție echitabilă, imparțială și eficientă. Procurorii și judecătorii se vor asigura că drepturile și libertățile individuale vor fi garantate în toate fazele procedurii și că ordinea publică este protejată. Acest lucru implică respectul absolut al drepturilor învinuiților și victimelor. Decizia procurorului de netrimitere în judecată trebuie să poată fi supusă revizuirii judiciare. Una din opțiuni ar putea fi să i se permită victimei să înainteze cauza direct instanței.
2. O justiție echitabilă necesită respectarea egalității de arme dintre acuzare și apărare, cât și respectarea independenței curții, a principiului separării puterilor și a forței obligatorii a hotărârilor definitive ale instanței.
3. Rolul distinct, dar complementar al procurorilor și judecătorilor este o garanție necesară pentru o justiție echitabilă, imparțială și eficientă. În exercițiul funcțiilor lor, judecătorii și procurorii trebuie să se bucure de independență, și, de asemenea, trebuie să fie și să apară independenți unii de ceilalți.
4. Resurse organizaționale, financiare, materiale și umane adecvate trebuie puse la dispoziția sistemului național de justiție.
5. Rolul judecătorilor – și, unde este cazul, al juraților – este să judece corect cauzele aduse înaintea lor de către serviciul procuraturii, fără nici o influență ilicită din partea acuzării sau a apărării sau din orice altă sursă.
6. Aplicarea legii și , unde este cazul, puterile discreționare ale procurorilor din faza premergătoare a procesului impun ca statutul procurorilor să fie garantat prin lege, la cel mai înalt nivel posibil, într-o manieră similară cu cel al judecătorilor. Aceștia vor fi independenți și autonomi în luarea deciziilor și își vor exercita atribuțiile într-un mod echitabil, obiectiv și imparțial.
7. CCJE și CCPE fac referire la jurisprudența constantă a Curții Europene pentru Drepturile Omului în ceea ce privește articolul 5 alineatul 3 și articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În special, se referă la deciziile în care Curtea a recunoscut exigența independenței de puterea executivă și de partide, pentru toți ofițerii autorizați prin lege să exercite puterea judiciară, ceea ce nu exclude, însă, subordonarea către o autoritate judiciară superioară independentă. Orice competență a funcțiilor judiciare ale procurorilor trebuie să fie limitată la cauzele implicând, în special, sancțiuni minore, nu ar trebui să fie exercitată cumulativ cu puterea de a efectua urmărirea penală în aceeași cauză și nu ar trebui să aducă atingere dreptului învinuiților de a obține în aceleași cauze o decizie din partea unei autorități independente și imparțiale exercitând atribuții judiciare.
8. Statutul independent al procurorilor necesită unele exigențe minime, în special:
– poziția și activitățile lor nu trebuie supuse influenței sau imixtiunii din partea niciunei surse din afara serviciului de procuratură;
– recrutarea lor, evoluția carierei, siguranța postului, cât și transferul se vor îndeplini numai în conformitate cu legea sau prin consimțământul lor, cât și remunerarea lor trebuie să fie asigurată prin garanții prevăzute de lege.
9. Într-un stat de drept, când structura serviciului de procuratură este ierarhizată, eficiența cercetării este, în ceea ce privește procurorul, puternic legată de necesitatea unor instrucțiuni transparente emanând de la autoritatea ierarhică, de obligația de a răspunde în fața acesteia și de răspunderea profesională. Instrucțiunile către procurori trebuie să fie scrise, conform legii și, unde este cazul, în conformitate cu directivele și criteriile de cercetare disponibile în mod public. Orice reexaminare în concordanță cu legea a unei decizii a procurorului de începere sau de neîncepere a urmăririi penale trebuie să fie îndeplinită într-un mod imparțial și obiectiv. În orice caz, se vor avea în vedere interesele victimei.
10. Împărtășirea unor principii juridice și valori etice comune de către toți profesioniștii implicați în procesul judiciar, este esențială pentru administrarea adecvată a justiției. Formarea, inclusiv formarea în domeniul managementului, este atât un drept cât și o obligație pentru judecători și procurori. O astfel de formare trebuie să fie organizată într-o manieră imparțială, și evaluată într-o manieră obiectivă și regulată în ceea ce privește eficiența ei. Unde este cazul, formările comune pentru judecători, procurori și avocați pe teme de interes comun, pot contribui la realizarea unei justiții de înaltă calitate.
11. De asemenea, interesul societății impune ca presei să i se furnizeze informațiile necesare pentru a informa publicul cu privire la funcționarea sistemului de justiție. Autoritățile competente vor oferi aceste informații respectând în special prezumția de nevinovăție a învinuitului, dreptul la un proces echitabil, și dreptul la viața privată și de familie al tuturor persoanelor implicate în procedură. Atât judecătorii, cât și procurorii ar trebuie să elaboreze un cod de bune practici sau de linii directoare pentru fiecare profesie în relația sa cu mass-media.
12. Atât judecătorii, cât și procurorii sunt actorii cheie în privința cooperării internaționale în materie judiciară. Îmbunătățirea încrederii reciproce între autoritățile competente din diverse țări este necesară. În acest context, este imperativ ca informațiile strânse de procurori prin intermediul cooperării internaționale și utilizate în cadrul procedurilor judiciare să fie transparente în ceea ce privește conținutul și originea lor, și puse la dispoziția judecătorilor și tuturor părților, având în vedere protejarea eficientă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
13. În Statele Membre, în care procurorii au atribuții și în afara domeniului dreptului penal, principiile menționate aici se aplică și acestor atribuții.
NOTĂ EXPLICATIVĂ
I. INTRODUCERE
a. Scopul Avizului
Una din sarcinile esențiale ale unui stat democratic fondat pe principiul statului de drept este să garanteze că atât drepturile și libertățile fundamentale, cât și egalitatea în fața legii sunt respectate în deplinătate conform, în special, Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (CEDO), cât și jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului (Curtea). În același timp, este foarte importantă garantarea securității și justiției în societate prin asigurarea unor măsuri eficiente în ceea ce privește comportamentul infracțional. Securitatea în cadrul societății trebuie să fie de asemenea garantată într-un stat democratic prin aplicarea eficientă a pedepselor impuse pentru comportamentul infracțional (alineatul 1 din Declarație).
Așadar, este misiunea Statului să stabilească și să garanteze funcționarea unui sistem de justiție eficient care să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale. În ceea ce privește numărul de actori participanți la această misiune, care aparțin fie organismelor publice, fie celor private cum ar fi avocații, un rol cheie în garantarea funcționării justiției, într-o manieră independentă și imparțială, este jucat de judecători și de procurori.
În Avizele lor anterioare, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) și
Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) s-au concentrat pe mai multe aspecte importante privind eficiența justiției cu accent pe drepturile omului și pe libertățile fundamentale. Trebuie subliniat că scopul comun al judecătorilor și al procurorilor, inclusiv al procurorilor care au atribuții în afara domeniului dreptului penal, este garantarea unei justiții echitabile, imparțiale și eficiente. Noutatea acestui Avizul este că a fost elaborat de judecători și de procurori reprezentându-i pe colegii lor naționali și se preocupă de chestiuni asupra cărora judecătorii și procurorii au convenit, pe baza experienței lor practice.
Așadar, textul este concentrat asupra aspectelor esențiale ale celor două misiuni și anume: independența, respectarea drepturilor și libertăților individuale, obiectivitatea și imparțialitatea, etica și deontologia, formarea și relația cu mass-media.
Conținutul prezentului Aviz trebuie considerat în contextul relațiilor judecătorilor și procurorilor cu ceilalți profesioniști care intervin în diferite faze ale procedurilor judiciare, cum ar fi avocații, experții judiciari, grefierii, aprozii, poliția, așa cum se arată în Programul Cadru de Acțiune Globală pentru judecători în Europa, adoptat de Comitetul de Miniștri la 7 februarie 2001 și Recomandarea (2000)19 privind rolul procuraturii în sistemul justiției penale, adoptat de Comitetul de Miniștri la 6 octombrie 2000.
b. Diversitatea sistemelor naționale
În cadrul Statelor Membre ale Consiliului Europei, coexistă mai multe sisteme judiciare:
(i) sistemele „common law” în care există o separare clară între judecători și procurori și alte sisteme în care puterea de a investiga nu este combinată cu alte funcții;
(ii) sistemele dreptului continental în care se pot observa mai multe modalități în care judecătorii și procurorii fac parte din „corpul judiciar” sau, dimpotrivă, acelea în care numai judecătorii fac parte din acest corp.
În plus, în diferite sisteme, autonomia procuraturii față de executiv poate fi totală sau limitată.
Scopul acestui Aviz este să identifice, în lumina jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului, o bază de principii și abordări aplicabile ținând cont în același timp de punctele comune, dar și de diferențe.
Garanția separării funcțiilor reprezintă o condiție esențială a imparțialității judecătorului față de părțile din proces. Imparțialitatea, așa cum este enunțată în Avizul nr.1 a CCJE referitoare la standardele privind independența și inamovibilitatea judecătorilor (2001), este prima dintre garanțiile instituționale care definește poziția judecătorului. Mai mult, implică faptul ca procuraturii să-i fie repartizată sarcina probei și emiterea rechizitoriilor, care constituie una din primele garanții procesuale a deciziei finale.
În fiecare sistem, rolul judecătorului este, deci, diferit de cel al procurorului. Cu toate acestea, sarcinile lor rămân complementare. Nu există legături ierarhice între judecători și procurori.
Independența procuraturii constituie un corolar indispensabil al independenței autorității judecătorești. Rolul procurorului de a afirma și de a proteja drepturile omului, atât ale suspecților și învinuiților, cât și ale victimelor, poate fi desfășurat în cea mai bună modalitate, când procurorul este independent în luarea deciziilor față de puterea executivă și legislativă și când rolul diferit al judecătorilor și procurorilor este vegheat în mod corect. Într-o democrație bazată pe statul de drept, legea este cea care oferă baza politicii procuraturii (alineatul 3 din Declarație).
c. Particularitățile funcțiilor
Procurorii și judecătorii trebuie să-și exercite funcțiile într-o manieră echitabilă, imparțială, obiectivă și coerentă, trebuie să respecte și să se străduiască să protejeze drepturile omului și să caute să garanteze că sistemul justiției operează prompt și eficient.
În exercitarea funcțiilor lor, procurorii se bazează fie pe un sistem al investigării discreționare (principiul oportunității) sau pe un sistem al investigării obligatorii (principiul legalității), dar în ambele cazuri procurorii nu acționează numai în numele societății ca întreg, de asemenea desfășoară obligații față de anumite persoane, respectiv față de învinuit căruia i se datorează o obligație de corectitudine, cât și victimelor infracțiunii cărora li se datorează obligația de a garanta că drepturile lor sunt avute în vedere. În acest sens și fără a aduce atingere respectării principiului egalității de arme, procurorul nu poate fi considerat egal cu celelalte părți (alineatul 2 din Declarație). De asemenea, procurorul trebuie să țină cont în mod adecvat de părerile și preocupările victimelor și să inițieze sau să încurajeze acțiuni care să garanteze că victimele sunt informate atât despre drepturile lor, cât și despre evoluția procedurii. Aceștia nu trebuie să inițieze sau să continue cercetarea, atunci când investigația imparțială sau probele disponibile indică faptul că acuzația este netemeinică.
d. Instrumentele internaționale existente
La nivel european, câteva texte cât și jurisprudența Curții se preocupă direct sau implicit de subiectele legate de relația dintre judecători și procurori.
Mai întâi, Curtea atribuie sarcini judecătorilor în calitatea lor de garanți ai drepturilor și libertăților, în special în articolul 5 (dreptul la libertate și securitate) și în articolul 6 (dreptul la un proces echitabil), și de asemenea, procurorilor (ca rezultat al articolului 5 alineatele 1a) și 3, și 6).
Curtea, printre ale cărei sarcini se află și interpretarea CEDO, s-a pronunțat prin mai multe hotărâri asupra unor chestiuni privind relația dintre judecători și procurori.
16. În special a tratat problema potrivit căreia aceeași persoană a desfășurat succesiv funcția de procuror și de judecător în aceeași cauză (hotărârea de la 1 octombrie 1982, în cauza Piersack v. Belgia, §§ 30-32), necesitatea de a garanta că nici o presiune politică nu va fi exercitată asupra instanțelor și autorităților procuraturii (hotărârea din 12 februarie 2008, în cauza Guja v. Moldova, §§ 85-91), necesitatea de a proteja judecătorii și procurorii în contextul libertății de opinie (hotărârea din 8 ianuarie 2008, în cauza Saygili și alții v. Turcia, §§ 34-40), obligațiile procesuale ale instanțelor și departamentelor procuraturii de a cerceta, investiga și pedepsi încălcarea drepturilor omului (hotărârea din 15 mai 2007, în cauza Ramsahai și alții v. Olanda, §§ 321-357), și în sfârșit, contribuția autorităților procuraturii la standardizarea jurisprudenței (hotărârea din 10 iunie 2008, în cauza Martins de Castro și Alves Correia de Castro v. Portugalia, §§ 51-66).
În domeniul procedurii penale, Curtea a examinat statutul și puterile departamentelor procuraturii și cerințele din articolul 5 alineatul 3 CEDO (cu privire la alți ofițeri „autorizați prin lege să exercite puterea judiciară”), în contextul diferitelor circumstanțe faptice (din, inter alia, hotărârile din 4 decembrie 1979, în cauza Schiesser v. Elveția, §§ 27-38, în cauza De Jong, Baljet și Van den Brink v. Olanda, §§ 49-50, în cauza Assenov și alții v. Bulgaria, §§ 146-150, în cauza Niedbala v. Polonia, §§ 45-47, în cauza Pantea v. România, §§ 232-243 și 10 iulie 2008, în cauza Medvedyev și alții v. Franța, §§ 61,67-69). De asemenea, Curea a examinat statutul, jurisdicția și puterile de control ale autorităților procuraturii în cazurile privind supravegherea convorbirilor telefonice (hotărârea din 26 aprilie 2007, în cauza Dumitru Popescu v. România, §§ 68-86) și prezența autorităților procuraturii la deliberările Curții Supreme (hotărârile din 30 octombrie 1991, în cauza Borgers v. Belgia, §§ 24-29 și din 8 iulie 2003, în cauza Fontaine și Berlin v. Franța, §§ 57-67).
În cele din urmă, în afara sferei penale, Curtea a stabilit foarte bine o jurisprudență cu privire la „doctrina aparențelor”, conform căreia prezența procurorilor la deliberările instanțelor este contrară articolului 6 alineatul 1 al CEDO (hotărârile din 20 februarie 1996, în cauza Lobo Machado v. Portugalia, §§ 28-32 și din 12 aprilie 2006, în cauza Martinie v. Franța [GC], §§ 50-55).
Alte texte relevante elaborate de Consiliul Europei în același domeniu sunt următoarele:
– Recomandarea Rec(94)12 a Comitetului de Miniștri privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, recunoaște că legăturile dintre judecători și procurori, cel puțin în țările în care cei din urmă au autoritate judiciară în sensul dat acestei expresii de către Curte;
– Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului de Miniștri privind rolul procuraturii în sistemul justiției penale, subliniază explicit relația dintre judecători și procurori, în timp ce evidențiază principiile generale care sunt cruciale pentru a garanta că aceste relații contribuie într-o manieră neechivocă la îndeplinirea adecvată a sarcinilor judecătorilor și procurorilor. Subliniază în special, obligația Statelor de a „lua măsurile adecvate pentru a garanta că statutul juridic, competențele și rolul procesual al procurorilor să fie stabilite prin lege, într-o manieră în care să nu permită îndoieli întemeiate cu privire la independența și imparțialitatea judecătorilor de la instanță.”
– Recomandarea Rec(87)18 a Comitetului de Miniștri privind simplificarea justiției penale oferă diferite exemple ale unor atribuții anterior date numai în competența judecătorilor și, în prezent, atribuite procuraturii (a cărei sarcini principale constă, încă, în inițierea și coordonarea urmăririi). Aceste noi atribuții creează exigențe suplimentare privind organizarea serviciilor de procuratură și selectarea persoanelor care să-și asume aceste funcții.
II. STATUTUL JUDECĂTORILOR ȘI PROCURORILOR
a. Garanțiile independenței interne și externe a judecătorilor și procurorilor; statul de drept ca o condiție necesară a independenței lor
Judecătorii și procurorii trebuie să fie independenți unii de alții și, de asemenea, să se bucure de independență efectivă în exercițiul funcțiilor lor respective. Aceștia desfășoară funcții diferite în cadrul sistemului de justiție și în societate, în ansamblul său. De aceea, există perspective diferite cu privire la independența instituțională și funcțională (alineatul 3 din Declarație).
Puterea judecătorească se bazează atât pe principiul independenței de orice putere externă și de orice comandă venită din orice sursă, cât și pe absența ierarhiei interne. Rolul său și, unde este cazul, cel al juraților, este judecarea corectă a cauzelor aduse înaintea lor de către serviciul procuraturii sau de către părți. Aceasta implică absența oricărei influențe ilicite din partea procurorului sau a apărătorului. Judecătorii, procurorii și avocații apărării trebuie să respecte fiecare rolul celuilalt(alineatul 5 din Declarație).
Principiul fundamental al independenței judecătorilor este consacrat în articolul 6 din CEDO și subliniat în avizele anterioare ale CCJE.
Funcția de a judeca implică responsabilitatea de a lua o decizie obligatorie pentru persoanele în cauză și rezolvarea litigiului în baza legii. Ambele sunt prerogativele judecătorului, autoritate judiciară independentă de celelalte puteri ale Statului. Aceasta nu este, în general, sarcina procurorilor, care sunt responsabili de inițierea și continuarea cercetării penale.
CCJE și CCPE se referă la jurisprudența constantă a Curții cu privire la articolul 5, alineatele 3 și 6 din CEDO. În special, se referă la hotărârea din cauza Schiesser v. Elveția, prin care Curtea a recunoscut exigența independenței față de executiv și de partide pentru toți „ofițerii autorizați de lege să exercite puteri judiciare”, dar care nu exclude, totuși, subordonarea către o autoritate ierarhică judiciară independentă. (alineatul 7 din Declarație)
Unele state membre atribuie procurorilor puterea de a lua decizii obligatorii în unele domenii în locul urmăririi penale sau în vederea protejării anumitor interese. CCJE și CCPE consideră că toate atribuirile de funcții judiciare procurorilor ar trebui limitate la cauzele care implică sancțiuni minore, nu ar trebuie să fie exercitate cumulativ cu puterea de cercetare penală în aceeași cauză și nu ar trebui să aducă atingere drepturilor învinuitului la o hotărâre din partea unei autorități independente și imparțiale exercitând funcții judiciare, într-o astfel de cauză. Sub nici o formă, aceste sarcini nu vor permite procurorilor să ia măsuri de natură să restrângă libertățile individuale și să ia decizii definitive privative de libertate fără dreptul de a apela la un judecător sau la o instanță (alineatul 7 din Declarație).
Serviciul de procuratură este o autoritate independentă a cărei existență trebuie bazată pe lege la cel mai înalt nivel posibil. În statele democratice, nici Parlamentul și nici o altă instituție guvernamentală nu ar trebui să încerce să influențeze în mod ilicit anumite decizii luate de procurori în legătură cu o anumită cauză pentru a determina cum ar trebui condusă cercetarea într-o cauză anume, sau pentru a forța procurorii să-și modifice deciziile (alineatele 8 și 9 din Declarație).
Independența procurorilor este indispensabilă pentru a le permite să-și desfășoare sarcinile. Consolidează rolul lor în statul de drept și în societate și, de asemenea, garantează că sistemul de justiție va funcționa echitabil și eficient și că toate beneficiile independenței judiciare vor fi realizate (alineatele 3 și 8 din Declarație). Astfel, asemănătoare independenței asigurate judecătorilor, independența procurorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu conferit în interesul procurorilor, ci o garanție în interesul unei justiții echitabile, imparțiale și eficiente care protejează atât interesele publice, cât și cele private ale persoanelor în cauză.
Funcția procurorului care poate fi caracterizată de principiile investigării discreționare sau obligatorii diferă în funcție de sistemul național existent, statutul procurorului în cadrul instituțional și în procesul penal.
Oricare ar fi statutul lor, procurorii trebuie să se bucure de o independență funcțională totală în desfășurarea atribuțiilor lor legale penale sau extrapenale ). Fie că se află sau nu sub o autoritate ierarhică pentru a permite răspunderea și pentru prevenirea instituirii procedurilor într-o manieră arbitrară sau netemeinică, procurorii trebuie să ofere linii directoare clare și transparente în ceea ce privește cercetarea (alineatul 9 din Declarație). În privința aceasta, CCJE și CCPE doresc să amintească în special Recomandarea (2000)19, care recunoaște că pentru a favoriza echitatea, coerența și eficiența în activitatea procuraturii, statele trebuie să încerce să definească principii și criterii generale care să fie utilizate ca referință la deciziile luate de procurori în cauzele individuale.
Instrucțiunile către procurori trebuie date în scris, conform legii și, unde este cazul, în conformitate cu liniile și criteriile directoare trasate în mod public pentru procuratură (alineatul 9 din Declarație).
Orice decizie de începere sau de neîncepere a urmăririi penale trebuie să fie întemeiată legal. Orice revizuire în conformitate cu legea a deciziei procurorului de a începe sau nu urmărirea penală trebuie îndeplinită cu imparțialitate și obiectivitate, fie că se desfășoară în cadrul procuraturii, fie că este îndeplinită de o autoritate judiciară independentă. Interesul victimei, cât și interesul legal al altor persoane trebuie avut în vedere în mod corespunzător (alineatul 9 din Declarație).
Complementaritatea funcțiilor judecătorului și procurorului implică faptul că fiecare dintre aceștia este conștient că o justiție imparțială necesită egalitatea de arme între serviciul procuraturii și apărare, și că procurorii trebuie să acționeze întotdeauna cu onestitate, obiectivitate și imparțialitate. Întotdeauna, judecătorii și procurorii trebuie să respecte atât integritatea suspecților, persoanelor acuzate și victimelor, cât și dreptul la apărare (alineatele 2 și 6 din Declarație).
Independența judecătorilor și a procurorilor este inseparabilă de statul de drept. Judecătorii, cât și procurorii acționează pentru binele comun, în numele societății și ai cetățenilor ei, care își doresc garantarea drepturilor și libertăților lor sub toate aspectele lor. Aceștia intervin în domenii în care cele mai sensibile drepturile ale omului (libertatea individuală, viața privată, protecția bunurilor, etc.) merită cea mai bună protecție. Procurorul trebuie să verifice că probele sunt strânse conform legii și că procedura este inițiată și continuată conform legii. În desfășurarea acestei activități, trebuie să respecte principiile consacrate de CEDO și de celelalte instrumente juridice internaționale, mai ales, respectarea prezumției de nevinovăție, dreptul la apărare și la un proces echitabil. Judecătorul trebuie să vegheze la respectarea acestor principii în procedurile care îi sunt înaintate.
Dacă procurorilor le este permis să se adreseze judecătorului cu acțiuni și cereri definite prin lege, aceștia nu pot interveni în nici un fel în procesul decizional al judecătorului și sunt obligați să respecte hotărârile judecătorului. Nu se pot opune aplicării hotărârilor, decât dacă o fac în exercițiul unei acțiuni prevăzute de lege (alineatele 4 și 5 din Declarație).
Acțiunea și conduita procurorului și judecătorului nu trebuie să lase nici o urmă de îndoială cu privire la obiectivitatea și imparțialitatea acestora. Judecătorii și procurorii trebuie să se bucure de independență în ceea ce privește funcțiile lor și trebuie să fie și să apară independenți unii de ceilalți. În ochii justițiabililor și ai societății ca întreg, nu trebuie să fie nici o suspiciune a complicității între judecători și procurori sau vreo confuzie între cele două funcții.
Respectarea principiilor de mai sus înseamnă ca statutul procurorilor să fie garantat prin lege la nivelul cel mai înalt posibil, într-o manieră similară cu cel al judecătorilor. Proximitatea și complementaritatea naturii sarcinilor judecătorilor și procurorilor creează exigențe și garanții similare în ceea ce privește statutul lor și condițiile de angajare, respectiv cu privire la recrutare, formare, dezvoltarea carierei, disciplină, transferul numai în condițiile legii sau prin consimțământ, remunerarea, încheierea funcției și libertatea de a înființa asociații profesionale (alineatul 8 din Declarație).
Conform sistemelor naționale în vigoare, atât judecătorii, cât și procurorii trebuie să fie direct asociați administrației și managementului serviciilor lor respective. În acest scop, mijloace financiare suficiente, cât și infrastructură și resurse materiale și umane adecvate trebuie puse la dispoziția judecătorilor și a procurorilor și trebuie utilizate și gestionate sub autoritatea lor (alineatul 4 din Declarație).
b. Etica și deontologia judecătorilor și procurorilor
Judecătorii și procurorii trebuie să fie persoane cu o integritate deosebită și cu aptitudini profesionale și organizaționale adecvate. Datorită naturii funcției lor pe care au acceptat-o în cunoștință de cauză, judecătorii și procurorii sunt expuși constat criticilor publice și, în consecință, trebuie să stabilească ei înșiși datoria de a-și restrânge, fără prejudiciu, în cadrul legal, dreptul de a face comunicări cu privire la cauzele lor. Principalii actori din administrarea justiției trebuie să mențină întotdeauna onoarea și demnitatea profesiei lor și trebuie să se comporte în orice situație într-o manieră demnă pentru funcția lor (alineatul 11 din Declarație).
Judecătorii și procurorii trebuie să se abțină de la orice acțiune sau conduită care le-ar putea afecta imparțialitatea. Aceștia trebuie să aibă în vedere cauzele înaintate lor cu diligență și într-un timp rezonabil.
Procurorii trebuie să se abține de la comentariile și declarațiile publice prin intermediul mass-media, care ar putea crea impresia că instanța este supusă unei presiuni directe sau indirecte în vederea luării unei anumite decizii sau care poate afecta echitatea procedurii.
Judecătorii și procurorii trebuie să facă tot posibilul pentru a se familiariza cu normele etice care guvernează funcția celuilalt. Acest lucru va spori înțelegerea și respectul pentru sarcinile celuilalt, ceea ce ar putea conduce către garantarea unei relații adecvate între judecători și procurori.
c. Formarea judecătorilor și procurorilor
Cel mai înalt nivel al aptitudinilor profesionale este una din condițiile prealabile încrederii publice atât în judecători, cât și în procurori, și pe care își fundamentează, în principal, rolul și legitimitatea. Formarea profesională adecvată joacă un rol crucial din moment ce permite îmbunătățirea activității acestor două categorii de protagoniști ai justiției, astfel sporind calitatea actului de justiție în ansamblu. (alineatul 10 din Declarație).
Formarea judecătorilor și procurorilor nu vizează numai însușirea aptitudinilor profesionale necesare accesului în cadrul profesiei, dar, în egală măsură, și o formare permanentă de-a lungul carierei lor. Aceasta înfățișează cele mai diverse aspecte ale vieții lor profesionale, inclusiv managementul administrativ al instanțelor și departamentelor procuraturii, și trebuie, de asemenea, să răspundă necesităților de expertiză. În interesul unei administrări adecvate a justiției, formarea permanentă cerută pentru a menține nivelul ridicat de calificare profesională și pentru a o completa este atât un drept, cât și o obligație pentru judecători și procurori (alineatul 10 din Declarație).
Când se consideră adecvat, formări comune pentru judecători, procurori și avocați pe teme de interes comun pot contribui la îndeplinirea unei justiții de cea mai înaltă calitate. Această formare comună trebuie să facă posibilă crearea unei baze pentru o cultură juridică comună (alineatul 10 din Declarație).
Diferitele sisteme juridice europene se ocupă de formarea judecătorilor și procurorilor potrivit mai multor modele. Unele țări au înființat o Academie, o Școală Națională sau alte instituții specializate; altele au atribuit competența unor organisme specifice. Ar trebui organizate cursuri de formare profesională internațională a judecătorilor și procurorilor. În toate cazurile, este esențial caracterul autonom al instituției însărcinate cu organizarea acestei formări, ca o garanție a pluralismului cultural și a independenței.
În acest context, o importanță majoră a fost acordată participării directe a judecătorilor și procurorilor la cursurile de formare, din moment ce le permite să-și exprime opiniile formate pe baza experienței lor profesionale. Cursurile trebuie să cuprindă nu numai domenii precum dreptul și protecția libertăților individuale, dar să includă și module privind practicile de management și să cuprindă o reflectare asupra sarcinilor judecătorilor și procurorilor. În același timp, contribuția suplimentară a avocaților și academicienilor este esențială pentru a evita o abordare îngustă. În sfârșit, calitatea și eficiența formării trebuie evaluate în mod regulat și într-o manieră obiectivă.
III. ROLURILE ȘI FUNCȚIILE JUDECĂTORILOR ȘI PROCURORILOR ÎN PROCEDURA PENALĂ
a. Rolurile judecătorilor și procurorilor în faza premergătoare
În faza premergătoare, judecătorul în mod independent sau uneori împreună cu procurorul supraveghează legalitatea acțiunilor investigative în principal în ceea ce privește cercetările care afectează drepturile fundamentale (decizia cu privire la arestarea preventivă, luarea în custodie, sechestrul, implementarea tehnicilor speciale de investigare, etc.).
Ca regulă generală, procurorii trebuie să controleze legalitatea investigațiilor și să monitorizeze respectarea drepturilor omului de către anchetatori, atunci când aceștia se vor pronunța dacă urmărirea penală trebuie să înceapă sau să continue.
Recomandarea Rec(2000)19 prevede că atunci când poliția se află sub autoritatea procurorilor sau când cercetările poliției sunt fie conduse, fie supravegheate de procuror, statul trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta că procurorul poate da instrucțiuni și poate desfășura evaluări și controale și poate sancționa încălcările legii. Când poliția este independentă față de procurori, recomandarea prevede numai că statele trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta că există o cooperare adecvată și funcțională între procurori și autoritățile investigative.
Chiar și în sistemele în care investigația este supravegheată de către procuror al cărui statut îl învestește cu autoritatea judiciară, este esențial ca măsurile luate în acest context și care constituie importante încălcări ale libertăților, în special când este vorba despre detenția provizorie, să fie monitorizate de judecător sau de instanță.
b. Relațiile dintre judecători și procurori pe parcursul investigației și audierilor în fața instanței
În unele state, procurorii pot regla fluxul cauzelor exercitând puterea discreționară care le permite să decidă ce cauze vor ajunge în fața instanței și ce cauze vor fi administrate prin alte metode decât procedurile în fața instanței (împăcarea dintre acuzat și victimă, înțelegeri preprocesuale în cauză cu acordul părților, negocieri referitoare la proceduri simplificate sau scurtate, mediere, etc.) – care contribuie la reducerea încărcăturii de dosare și permite stabilirea priorităților de trimitere în judecată.
Aceste metode utilizate de procurori, care reflectă modernizarea, socializarea, umanizarea și raționalizarea administrării justiției penale, sunt utile pentru reducerea încărcăturii cu dosare în instanțe. Pe de altă parte, având în vedere că au și dreptul de a nu prezenta o anume cauză în instanță, este necesară evitarea acțiunilor arbitrare, a discriminării sau a posibilelor presiuni nelegale din partea puterii politice pentru a proteja drepturile victimelor. De asemenea, este necesar să se permită oricărei persoane interesate, în special victimei, să atace decizia procurorului de neîncepere a urmăririi penale. O opțiune ar fi să se permită victimei să prezinte cauza direct în fața curții.
În consecință, în țările în care operează un sistem al investigării discreționare, procurorul trebuie să acorde o atenție deosebită începerii sau neînceperii urmăririi, având în vedere orice linie directoare sau criteriu, care au fost adoptate pentru a asigura coerența deciziilor referitoare la urmărire.
Imparțialitatea procurorilor pe parcursul procedurii trebuie înțeleasă în sensul că aceștia trebuie să acționeze într-o manieră echitabilă și obiectivă pentru a garanta că instanței i se prezintă toate faptele relevante și argumentele juridice și, în special, să garanteze că probele favorabile acuzatului vor fi relevate; trebuie să aibă în vedere și poziția persoanei acuzate și a victimei; să verifice că toate probele au fost obținute prin mijloace care vor fi admise de judecător conform regulilor unui proces echitabil și să refuze administrarea probelor obținute prin încălcarea drepturilor omului, cum ar fi tortura (alineatul 6 din Declarație).
Atunci când o investigație imparțială sau o revizuire a probelor arată că acuzațiile sunt neîntemeiate, procurorii nu vor iniția sau continua urmărirea penală și vor face toate eforturile pentru a pune capăt procedurii judiciare.
În esență, pe parcursul procedurilor judecătorii și procurorii își îndeplinesc funcțiile în vederea unui proces penal echitabil. Judecătorii veghează asupra respectării legalității probelor strânse de procurori sau de anchetatori și pot achita inculpatul de acuzații atunci când probele sunt obținute nelegal sau sunt insuficiente. Procurorii au, de asemenea, dreptul de a face apel împotriva hotărârii instanței.
c. Drepturile apărării în toate fazele procedurii
Judecătorii trebuie să aplice regulile procedurii penale respectând totodată drepturile apărării (acordându-le învinuiților posibilitatea de a-și exercita drepturile, încunoștințându-i pe învinuiți de acuzațiile ce li se aduc, etc.), drepturile victimelor în procedură, principiul egalității de arme și dreptul la o audiere publică, pentru ca astfel să fie garantat un proces echitabil în toate cazurile (alineatele 1,2,6 și 9 din Declarație).
Rechizitoriul joacă un rol important în procedura penală: din momentul emiterii lui învinuiții sunt încunoștințați oficial prin notificare scrisă de motivele legale și faptice ale acuzațiilor împotriva lor (Hotărârea din 18 decembrie Curții Europene pentru Drepturile Omului în cauza Kamasinski v. Austria, § 79). În materie penală, o „audiere echitabilă”cerută conform articolul 6 alineatul 1 din CEDO prevede că învinuiții trebuie să aibă dreptul de a ataca atât probele împotriva lor, cât și baza legală a acuzațiilor.
În țările în care procurorii supraveghează investigația, este sarcina procurorului să se asigure că drepturile apărării sunt respectate. În țările în care ancheta penală este supravegheată de poliție sau de alte autorități de aplicare a legii, judecătorii intervin ca garanți ai libertăților individuale (habeas corpus), în special în ceea ce privește detenția provizorie, și lor le revine sarcina de a se asigura că drepturile învinuitului sunt respectate.
Totuși, în multe țări, judecătorul și procurorul devin răspunzători pentru monitorizarea exercitării drepturilor apărării numai în momentul în care investigația a fost încheiată și a început examinarea acuzațiilor ce se aduc. În acest moment, procurorul este cel care primește procesele-verbale de la anchetatori, și judecătorul este cel care cercetează acuzațiile aduse și probele strânse, pentru a garanta mai ales că toți cei acuzați de săvârșirea unei infracțiuni au fost informați în mod adecvat, într-o limbă pe care aceștia o înțeleg, și detaliat despre natura și cauza acuzațiilor împotriva lor.
În funcție de rolul lor într-o țară anume, procurorii și judecătorii trebuie să se asigure, apoi, că persoana a beneficiat de suficient timp și de facilitățile necesare în vederea pregătirii apărării sale, că este apărată în mod corespunzător, dacă este necesar de către un avocat numit din oficiu plătit de stat și să aibă acces, dacă este necesar, la un interpret și să poată solicita luarea unor măsuri necesare aflării adevărului.
De îndată ce cauza a fost înaintată instanței, puterile judecătorului și procurorului variază în funcție de rolul pe care îl joacă în cursul procesului. În orice caz, dacă lipsește una din componentele respectării drepturilor apărării, fie judecătorul, fie procurorul, sau amândoi, în funcție de specificul sistemului național, trebuie să atragă atenția cu privire la această situație și să o soluționeze în mod obiectiv.
IV. RELAȚIA DINTRE JUDECĂTORI ȘI PROCURORI ÎN AFARA DOMENIULUI DREPTULUI PENAL ȘI ÎN FAȚA CURȚILOR SUPREME
În funcție de statul în care își desfășoară activitatea, procurorii pot să aibă sau să nu aibă sarcini și funcții în afara domeniului dreptului penal. Acolo unde au astfel de sarcini și funcții, acestea pot include inter alia, procedura civilă, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul comercial, dreptul social, dreptul electoral, cât și protecția mediului, drepturile sociale ale unor grupuri vulnerabile precum minorii, persoanele cu handicap și persoanele cu un venit foarte scăzut. Rolul procurorului în acest sens nu trebuie să permită acestuia să exercite o influență nepotrivită asupra procesului decizional final al judecătorilor (alineatul 13 din Declarație).
De asemenea, este de menționat rolul pe care îl au procurorii în fața instanței supreme în unele țări. Acest rol este comparabil cu cel al avocaților generali în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene. În fața acestor jurisdicții, procurorul general (sau echivalentul) nu este parte și nu reprezintă Statul. Acesta este un organ independent care pune concluzii în fiecare cauză sau numai în cauzele care prezintă un interes special pentru ca instanța să clarifice cu privire la toate aspectele juridice care îi sunt înaintate în vederea aplicării corecte a legii.
Conform regulilor unui stat de drept într-o societate democratică toate aceste competențe ale procurorilor, cât și procedurile de exercitare a acestor competențe trebuie să fie stabilite cu precizie de către lege. Când procurorii acționează în afara sistemului justiției penale, ei trebuie să respecte competența exclusivă a judecătorului sau a instanței și să ia în considerare principiile expuse în special în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, după cum urmează:
i. Participarea procuraturii la ședințele de judecată nu trebuie să afecteze independența instanței;
ii. Principiul separării puterilor trebuie respectat în legătură cu sarcinile și activitățile procurorilor în afara domeniului dreptului penal, pe de-o parte, și pe de altă parte, și în legătură cu rolul instanțelor de a proteja drepturile omului;
iii. Fără a aduce atingere prerogativelor lor de a reprezenta interesul public, procurorii trebuie să se bucure de aceleași drepturi și obligații ca orice altă parte și nu ar trebui să se bucure de o poziție privilegiată în cadrul ședințelor de judecată (principiul egalității de arme);
iv. Acțiunea serviciilor de procuratură în numele societății de a apăra interesul public și libertățile individuale nu va încălca principiul forței obligatorii a hotărârilor judecătorești definitive (res judicata) cu unele excepții stabilite conform obligațiilor internaționale inclusiv jurisprudența Curții.
Celelalte principii menționate în Declarație se aplică tuturor funcțiilor procurorilor în afara domeniului dreptului penal mutatis mutandis (alineatul 13 din Declarație).
V. JUDECĂTORII, PROCURORII ȘI MASS-MEDIA (alineatul 11 din Declarație)
Mass-media joacă un rol esențial într-o societate democratică, în general și în special, în relație cu sistemul judiciar. Percepția societății privind calitatea justiției este influențată masiv de evaluarea mass-media a felului în care operează sistemul de justiție. De asemenea, publicitatea contribuie la realizarea unui proces echitabil, deoarece protejează justițiabilii și învinuiții de o administrare netransparentă a justiției.
Atenția opiniei publice și a presei mereu în creștere asupra procedurilor penale și civile a condus la nevoia crescândă de furnizare a informației obiective către mass-media atât din partea instanțelor, cât și din partea procurorilor.
Este de o importanță fundamentală ca instanțele dintr-o societate democratică să inspire încredere publicului. Caracterul public al ședințelor este unul din mijloacele esențiale de a menține încrederea în instanțe.
În cadrul Consiliului Europei există două documente principale care se ocupă de această problemă: a) Recomandarea Rec(2003)13 privind furnizarea informațiilor referitoare la procesul penal prin mass-media, b) Avizul nr. CCJE privind justiția și societatea (2005).
Având în vedere dreptul publicului de a primi informații de interes general, jurnaliștilor trebuie să li se ofere informațiile necesare pentru a putea comunica și comenta cu privire la funcționarea sistemului de justiție, să fie supuși obligațiilor discreției judecătorilor și procurorilor privind cauzele pe rol și restricțiilor prevăzute de legile naționale și în conformitate cu jurisprudența Curții.
Atât mass-media, cât și judecătorii și procurorii, vor respecta principiile fundamentale precum prezumția de nevinovăție și dreptul la un proces echitabil, dreptul la viața privată al persoanelor în cauză, necesitatea de a evita o încălcare a principiului și de aparența de imparțialitate a judecătorilor și a procurorilor implicați în cauză.
Reportajele mass-media despre cauzele în curs de cercetare sau în curs de judecată pot constitui o cale de imixtiune pertinentă și pot exercita o influență inadecvată și o presiune la adresa judecătorilor, juraților și procurorilor care se ocupă de anumite cauze. Pentru a putea face față acestei provocări, judecătorilor și procurorilor le sunt necesare aptitudini profesionale corespunzătoare, standarde etice ridicate și auto-controlul puternic de a nu face comentarii premature cu privire la cauzele în curs de soluționare.
Legăturile cu media, cum ar fi ofițerii de informare publică sau un grup de judecători sau procurori instruiți pentru contactul cu mass-media, ar putea ajuta presa să ofere informații corecte referitoare la lucrările și hotărârile instanței, și, de asemenea, ar putea ajuta judecătorii și procurorii.
Judecătorii și procurorii trebuie să respecte reciproc rolul specific al celuilalt în sistemul de justiție. Atât judecătorii, cât și procurorii ar trebui să întocmească linii directoare sau un cod de bune practici pentru fiecare profesie privind relația cu mass-media. Unele coduri naționale de etică impun judecătorilor să se abțină de la comentariile publice privind cauzele în curs de soluționare, pentru a nu face afirmații care ar putea determina publicul să pună sub semnul întrebării imparțialitatea judecătorilor și să evite încălcarea prezumției de nevinovăție. În orice caz, judecătorii trebuie să se exprime înainte de toate prin hotărârile lor; dacă vor da declarații presei, conform legii, referitoare la cauzele în curs de soluționare sau la cauzele soluționate, discreția și cuvintele alese de judecători sunt foarte importante. Procurorii trebuie să fie precauți dacă vor comenta procedura urmată de judecător sau hotărârea emisă, afirmându-și dezaprobarea privind hotărârea prin căile de atac.
VI. JUDECĂTORII, PROCURORII ȘI COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ (alineatul 12 din Declarație)
În vederea garantării unei protecții eficiente a drepturilor umane și libertăților fundamentale, este important să subliniem necesitatea unei cooperări internaționale eficiente mai ales între statele membre ale Consiliului Europei pe baza valorilor consacrate de instrumentele internaționale relevante, în special CEDO. Cooperarea internațională trebuie să se întemeieze pe încredere reciprocă. Informațiile strânse prin intermediul cooperării internaționale și utilizate în procedurile judiciare trebuie să fie transparente cu privire la conținutul și originea lor și de asemenea să fie puse la dispoziția judecătorilor, procurorilor și celorlalte părți. Este necesar să se prevină înfăptuirea cooperării internaționale fără o monitorizare judiciară și fără a lua în considerare, în mod corespunzător, în special drepturile apărării și protecția datelor personale.
Instituția procurorului și Comisia de
În mai multe opinii, Comisia de a avut ocazia de a face recomandări privind dispozițiile constituționale și legislative cu privire la parchete (a se vedea partea a doua a proiectului Vademecum privind sistemul judiciar CDL-JD(2008)001.
Cu privire la relația dintre procurori și judecători,
Diversitate de modele
Sistemele de justiție penală variază în Europa și la nivel global. Aceste sisteme diverse își au originile în culturi juridice diferite și nu există un model uniform la nivelul tuturor statelor. Există, de exemplu, diferențe importante între sistemele care sunt adversariale ca natură și cele care sunt inchizitoriale, între sistemele în care un ofițer judiciar controlează cercetarea penală și cele în care un procuror nonjudiciar sau poliția controlează cercetarea penală. Există sisteme în care urmărirea penală este obligatorie (principiul legalității) și altele în care procurorul are dreptul discreționar de a decide să nu exercite acțiunea penală atunci când interesul public nu impune acest lucru (principiul oportunității). În unele sisteme sunt persoane din afara profesiei care participă la activitatea de descoperire a faptelor și/sau de aplicare a legii, cum ar fi, prin participarea juraților, asesorilor sau alții decât magistrații de scaun cu consecințe pentru regulile de procedură penală și probatoriu. Unele sisteme permit acuzarea privată în timp ce altele nu recunosc sau limitează această posibilitate numai la anumite cazuri. Unele sisteme permit participarea victimei în procesului penal ca parte civilă, în timp ce alte sisteme nu recunosc decât participarea procurorului ce reprezintă publicul sau statul în contradictoriu cu persoana acuzată.
Relația dintre poliție și organele de urmărire penală, de asemenea, variază. În multe state poliția, în principiu, se supune ordinelor procurorului, deși în practică se bucură de independență funcțională. În altele, polița este în principiu independentă. Într-un al treilea model de sistem, poliția și parchetele fac parte din aceeași structură.
De-a lungul secolelor, sistemele europene de justiție penală au împrumutat foarte mult unele de la altele astfel încât astăzi nu exista un sistem pur care să nu fi importat elemente importante din alte sisteme. De exemplu, participarea juraților care își are originile în sistemul common law a fost adoptată la scară largă și în alte culturi. Instituția parchetului era necunoscută în common law, dar azi exista în orice sistem de common law, astfel încât originea sa în dreptul continental este deseori uitată de către juriștii din common law. De aceea, este probabil adevărat că aceste împrumuturi între sisteme au determinat un anumit grad de convergență care nu este întotdeauna recunoscut.
Convergența sistemelor
Varietatea sistemelor de urmărire penală poate părea arbitrară și fără formă, dar în realitate, este conturată și reflectă însăși varietatea sistemelor de justiție penale existente. Este posibil să fie identificate trăsături și valori care sunt teoretic comune, pentru toate sistemele de justiție penală existente.
În primul rând, toate statele consideră urmărirea penală ca o funcție esențială ce revine statului. Orice infracțiune aduce vătămare societății în ansamblu său, deși în multe situații același act generează o vătămare privată unei victime individuale. Dacă răul produs are mai degrabă un caracter privat, atunci nu este vorba de infracțiune. Oricum, definiția delictelor care au numai un caracter privat variază foarte mult de la o jurisdicție la alta.
Din acest motiv, majoritatea sistemelor au instituit un monopol al statului sau al unui organ al statului pentru a efectua urmărirea penală. Sistemul common law, care inițial permitea acuzarea privată a tins să restrângă dreptul de a iniția urmărirea penală de către persoane fizice sau juridice private sau chiar să renunțe la el.
Având în vedere natura infracțiunii ca un act îndreptat împotriva societății, sancțiunile rezultate dintr-o condamnare penală sunt mai severe decât consecințele suportate de către autorul unui delict civil. Ultima situație presupune restituirea și compensarea în timp ce justiția penală presupune pe lângă alte scopuri incluzând pedepsirea și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și limitarea capacității de acțiune a făptuitorului. Din acest motiv, condamnarea penală presupune un sistem probatoriu mai strict decât în cazul unui proces civil, iar stigmatul atașat unei condamnări penale este mai mare decât o hotărâre pentru comiterea unui delict civil. Condamnarea penală atrage și alte consecințe, cum ar fi incapacitatea de a deține anumite funcții publice sau private sau anumite restricții privind libertatea de circulație în alte state.
B.Calitățile cerute procurorului
Având în vedere faptul că procurorul acționează în numele societății ca întreg și datorită consecințelor grave ale condamnării penale, acesta trebuie să acționeze la standarde mai înalte decât părțile din procesele civile.
Procurorul trebuie să acționeze în mod corect și imparțial. Chiar și în sistemele care nu recunosc calitatea de magistrat a procurorului, acesta trebuie să acționeze într-o manieră judiciară. Rolul procurorului nu este acela de a obține o condamnare penală cu orice preț. Procurorul trebuie să pună la dispoziția instanței toate probele credibile și disponibile și nu poate alege ceea ce se potrivește. Procurorul trebuie să dezvăluie tot probatoriul relevant inculpatului și nu numai probele care sprijină acuzarea. Atunci când probele care tind să favorizeze acuzatul nu pot fi dezvăluite (de exemplu fiindcă ar compromite siguranța unei alte persoane) este obligația procurorului de a înceta urmărirea penală.
Având în vedere consecințele grave ale unei condamnări penale pentru o persoană, chiar și atunci când procesul penal se finalizează printr-o achitare, procurorul trebuie să decidă în mod corect atunci când decide punerea sub acuzare și pentru ce anume.
Un procuror, la fel ca și judecătorul, nu poate instrumenta un caz în care are un interes personal și poate fi supus unor anumite restricții cu scopul de-i asigura imparțialitatea și integritatea sa.
Aceste atribuții arată cu necesitate faptul că pot ocupa funcția de procuror numai persoanele cu un caracter bun și înaltă ținută morală. Calitățile cerute unui procuror, sunt similare cu cele ale judecătorilor și impun existența unor proceduri adecvate de numire și promovare. La nevoie, procurorul, ca și judecătorul, va avea ocazia de a lua anumite decizii nepopulare care pot fi subiectele criticii în mass media și pot de asemenea deveni subiect de controversă politică. Din aceste motive, este necesar să se asigure un mandat adecvat și proceduri specifice pentru promovarea, răspunderea disciplinară și eliberarea din funcție care vor garanta astfel că procurorii nu vor fi victimizați pentru luarea unor decizii nepopulare.
Bineînțeles, atunci când procurorul nu respectă standardele ce i se cer, un judecător imparțial poate fi abilitat să remedieze răul astfel produs. Cu toate acestea, nu poate fi garantat un astfel de remediu, iar prejudiciile produse pot fi foarte mari. Este evident că un sistem în care atât judecătorul cât și procurorul acționează respectând cele mai înalte standarde de integritate și imparțialitate presupune o mai mare protecție a drepturilor omului decât un sistem care se bazează pentru aceasta numai pe judecători.
Pericolul luării de decizii incorecte și al influențelor
Influența politică în urmărirea penală este probabil la fel de veche ca și societatea însăși. Într-adevăr, în societățile timpurii urmărirea penală a fost, de regulă, în totalitate, sub controlul regilor care o puteau folosi pentru a-și pedepsi dușmanii și recompensa prietenii. Istoria oferă multe exemple în care acuzarea a fost folosită în scopuri improprii sau de ordin politic. Nu trebuie decât să privim în Anglia din timpul dinastiei Tudorilor sau în Franța, atât înainte cât și ulterior Revoluției, și la sistemul sovietic din estul Europei. Europă modernă occidentală a evitat problema unei urmăriri penale abuzive în timpurile noi recente, dar acest lucru s-a produs din cauză că au fost adoptate mecanisme care să asigure că nu sunt exercitate presiuni politice inadecvate. În statele totalitare sau în dictaturile moderne, urmărirea penală continuă să fie utilizată ca un instrument de represiune și de corupție. Existența unor sisteme democratice de control nu oferă un răspuns complet la problema influenței politice asupra procurorilor în urmărirea penală. Tirania majorității se poate extinde la utilizarea urmăririi penale ca un instrument de opresiune. Majoritatea poate fi suspusă manipulării și oamenii politici din statele democratice pot fi supuși unor presiuni populiste cărora să nu le poată rezista, în mod special atunci când acestea sunt sprijinite prin campanii în media.
Există două tipuri diferite, dar totuși în legătură, de abuzuri, care pot fi legate de influența politică și sunt relaționate cu influența politică și deciziile eronate ale procurorilor. Primul se referă la desfășurarea urmăririi penale în cazuri în care nu se justifică acest lucru fie pentru că nu există probele necesare fie pentru că probele sunt obținute în mod ilegal sau sunt nerelevante. Un al doilea tip de abuz, mai subtil și probabil mai frecvent, este atunci când procurorul nu exercită acțiunea penală, deși aceasta trebuie exercitată. Situația este, de regulă, asociată cu corupția, dar poate fi întâlnită și acolo unde guvernele acționează într-un mod ilegal sau acolo unde, din cauza intereselor puternice, nu se poate rezista presiunii politice. În principiu, o decizie incorectă de a nu demara urmărirea penală poate fi mai dificil de combătut, deoarece nu este supusă unui control judiciar facil. Pentru a rezolva aceste probleme trebuie dezvoltat dreptul victimelor de a contesta în justiție decizia de încetare a procesului penal sau de demarare în justiție trebuie dezvoltat pentru a combate această problemă. Oricum, prezentul raport nu va intra în detalii cu privire la aceste aspecte.
De aceea, Comisia se axează pe metode de limitare a riscului de influențare nepotrivită, care variază de la conferirea independenței pentru procurori – care pot fi insa supuși unor modalități de reanalizare, inspecție sau control a deciziilor intr-un mod adecvat – până la interzicerea formulării unor ordine în anumite cauze individuale și chiar până la existența unor proceduri care să permită formularea de instrucțiuni în scris și în mod public. Sub acest aspect, prezintă o importanță deosebită existența unor mecanisme adecvate de a asigura consistența și transparență în procesul de luare a deciziilor.
D. Principale modele de organizare a organelor de urmărire penală
În sistemele unde parchetele nu sunt independente de executiv, textele de referință importante se concentrează pe necesitatea existenței la nivelul cauzelor a unor garanții individuale privind transparența instrucțiunilor ce ar putea fi date.
24. Cu toate acestea, dintotdeauna, întinderea sau gradul de independență de care ar trebui să beneficieze parchetele a provocat dezbateri. Acest lucru își are originea în mare parte în faptul că standardele europene permit două modalități de stabilire a poziției parchetelor în raport cu alte organisme de stat: „Europa juridică este împărțită în privința acestui aspect între sistemele în care parchetele se bucură de independență totală față de parlament și guvern și cele în care parchetele sunt subordonate uneia dintre aceste autorități, beneficiind totuși de un anumit grad de independență de acțiune. În prezent este prematur să se vorbească de o armonizare europeană cu privire la un singur model de parchet .”
În consecință, Recomandarea (2000)19 permite o pluralitate de modele. Paragraful 13 conține principiile de bază pentru statele în care parchetele sunt parte sau sunt subordonate Guvernului.
Cu toate acestea, doar câteva dintre statele membre ale Consiliului Europei au parchete care aparțin autorității executive și care sunt subordonate Ministerului Justiției (ex. Austria, Danemarca, Germania și Olanda). Comisia constată faptul că mai degrabă există o tendință generalizată pentru a avea parchete independente, decât pentru cele care să fie subordonate sau în legătură cu executivul. De exemplu, în Polonia, modificările recente aduse Legii privind parchetele au separat rolul Ministerului Justiției de cel al Procurorului General. Este de asemenea important de reținut faptul că, în unele state, subordonarea parchetelor față de autoritatea executivă este mai degrabă o chestiune de principiu decât o realitate, în sensul că executivul este de fapt foarte atent în a nu interveni în cauze individuale. Totuși, chiar și în aceste sisteme, problema fundamentală persistă având în vedere că ar putea să nu existe remedii formale împotriva unor astfel de intervenții. Aparența de intervenție poate fi la fel de dăunătoare ca și o imixtiune reală, așa cum poate fi observat în dezbaterea de azi din Austria în ceea ce privește puterea executivului de a da instrucțiuni procurorilor.
Tendința descrisă mai sus poate fi observată nu doar în statele cu sistem de drept continental membre ale Consiliul Europei ,dar și în țările cu sistem de common law. Sistemul federal al organelor de urmărire penală din Canada s-a reorientat recent de la modelul unui serviciu ca parte integrata în Ministerul Justiției către un model independent de parchet (D.P.P-Director of Public Prosecutors). Irlanda de Nord și-a stabilit, de asemenea, un birou D.P.P. Anglia, Tara Galilor și Irlanda au eliminat gradual atribuția poliției de a realiza de a efectua urmărirea penală, fapt ce constituia o caracteristica tradițională a sistemului common law, în favoarea procurorului.
Dincolo de aceste tendințe, există diferențe esențiale cu privire la modul în care este perceput conceptul de independentă sau autonomie aplicabil judecătorilor față de cel aplicabil parchetelor. Chiar și atunci când este parte din sistemul judiciar, parchetul nu reprezintă o instanță. Independența puterii judecătorești și separația acesteia fața de autoritatea executivă reprezintă baza statului de drept, fapt de la care nu poate exista nici o excepție. Independența justiției are două dimensiuni: una instituțională, în care puterea judecătorească ca sistem este independentă, și una la nivel individual în care judecători sunt independenți în luarea deciziilor (incluzând independența lor față de influența altor judecători).Totuși, independența sau autonomia parchetelor nu este la fel de categorică ca cea a instanțelor. Chiar și acolo unde parchetul este o instituție independentă, poate exista un control ierarhic asupra deciziilor și activităților procurorilor, alții decât procurorul general.
a. Independența “internă” și “externă”
Trebuie realizată o distincție clară între o posibilă independență a parchetelor sau Procurorului General față de statutul procurorilor, alții decât procurorului general, care sunt mai degrabă „autonomi“ decât independențe. „Autonomia“ se referă la parchete, iar „independența“ privește procurori considerați în mod individual.
30. Orice fel de „independență” a parchetelor, în însăși esența sa, diferă ca întindere de cea a judecătorilor. Elementul principal al acestei independențe „externe” a parchetelor sau a Procurorului General, constă în imposibilitatea executivului să dea instrucțiuni în cauze individuale Procurorului General (și desigur, direct altor procurori). Instrucțiunile de ordin general, cum ar fi de exemplu cele de a instrumenta cu severitate și celeritate anumite tipuri de infracțiuni, sunt mai putin problematice. Asemenea instrucțiuni pot fi considerate ca un aspect de politică care poate fi decis în mod corespunzător de Parlament sau Guvern.
Independența organului de urmărire penală trebuie privită distinct, de orice fel de “independență internă“ a procurorilor, alții decât Procurorului General. Într-un sistem de subordonare ierarhică, procurorii sunt obligați să respecte ordinele, îndrumările și instrucțiunile date de superiorii lor. Independența, în acest sens restrâns, poate fi privită ca un sistem unde exercitarea activităților legale de către procurori, alții decât procurorul general, nu necesită obținerea aprobării prealabile a superiorilor sau o confirmare a acțiunilor lor. Procurorii, alții decât procurorului general, se bucură adesea mai degrabă de garanții în privința neimplicării superiorului ierarhic.
Pentru a evita instrucțiuni neadecvate, este esențială dezvoltarea unei liste care să cuprindă asumarea de garanții de neinfluențare a activităților procurorului. Neinfluențarea presupune asigurarea faptului că activitățile procurorului în faza de judecată nu sunt supuse nici presiunilor externe nici altor presiuni nepotrivite sau ilegale interne venite din interiorul sistemului de parchet. Asemenea garanții ar trebui să vizeze numirea, răspunderea disciplinară/eliberarea din funcție, dar și reguli specifice privind managementul de caz și mecanisme de luare a deciziilor.
În capitolele următoare ale prezentului raport vor fi dezbătute garanțiile privind Procurorul General, ceilalți procurori și câteva dintre elementele structurale (Consiliul Procurorilor, formarea profesională). Așa cum s-a menționat anterior, raportul se referă atât la standardele existente cât și la propuneri pentru standarde viitoare.
E. Procurorul General
a. Numirea și eliberarea din funcție
Modalitatea în care este numit și revocat Procurorul General joacă un rol foarte important în cadrul sistemului menit să garanteze funcționarea corectă a parchetelor. În cadrul avizului privind conceptul regulator al Constituției Ungariei, Comisia de a statuat:
„Este important ca metoda de selecție a procurorului general să fie de așa natură încât să câștige încrederea publicului și respectul puterii judecătorești și al celorlalte profesii juridice. Astfel, în acest proces de selecție trebuie luată în considerare experiența profesională și neapartenența politică. Cu toate acestea, datorită importantei activității de urmărire penală în asigurarea ordinii și funcționării eficiente a statului este de așteptat ca Guvernul să își dorească să aibă un anumit control în privința numirii, și să nu dorească să dea un ‘cec în alb’ pentru procesul de selectare de către un alt organ oricare ar fi el. De aceea, este recomandat luarea în considerare a posibilității constituirii unei comisii pentru numire, care sa fie compusă din persoane care se bucura atât de încrederea publicului cât și de cea a Guvernului. ”
În situația în care Procurorul General nu este subordonat Guvernului nu poate fi formulat un principiu unic și categoric dacă acesta ar trebui numit de Președinte sau de Parlament. Această chestiune este soluționată în mod variat în diferite state. Acceptarea principiului cooperării între instituțiile statului pare o soluție bună care ar permite evitarea unor numiri politice unilaterale. În asemenea cazuri, ar trebui atins un consens. În orice caz, dreptul de a numi candidatul ar trebui definit în mod clar. Ar trebui solicitată o părere în privința calificării profesionale a candidaților din partea unor persoane relevante, cum ar fi reprezentanții comunității juridice (incluzând procurori) și ai societății civile.
În statele în care Procurorul General este ales de Parlament, pericolul evident de politizare a procesului de numire ar putea fi redus prin pregătirea alegerii de către o comisie parlamentară care ar trebui să ia în considerare părerea experților. Utilizarea unei majorități calificate pentru alegerea procurorului general ar putea fi privit ca un mecanism pentru atingerea consensului în privința numirii. Totuși, ar trebui prevăzut un mecanism alternativ atunci când nu poate fi obținută o majoritate calificată pentru a evita riscul unui impas.
Este important ca Procurorul General să nu poată fi reinvestit, cel puțin nu de către puterea legislativă sau executiv. Există un risc potențial ca un procuror și care urmărește reinvestirea sa de către un organism politic să aibă o conduită de așa natură încât să obțină favoarea acelui organism ori cel puțin să fie perceput în acest sens. Un Procuror General ar trebui să fie numit permanent sau pentru o perioadă de timp relativ mare fără posibilitatea de a fi reinvestit la finalul mandatului. Perioada mandatului nu ar trebui să coincidă cu mandatul Parlamentului. Acest lucru ar asigura o mai mare stabilitate a procurorului și l-ar face independent de schimbările politice.
Dacă se vor face pregătiri pentru continuarea activității (de ex. ca judecător) după expirarea mandatului, acest lucru ar trebui să fie clarificat înainte de numire astfel încât, din nou, să nu apară discuții cu privire la favoritisme din partea politicienilor. Pe de altă parte, nu ar trebui să existe o interdicție generală privind posibilitățile Procurorului General de a candida pentru alte funcții publice în timpul sau după expirarea mandatului.
Legea privind parchetele ar trebui să prevadă în mod clar condițiile de revocare din funcție a procurorului mai înainte de expirarea mandatului. În avizul privind proiectul de lege pentru modificarea dispozițiilor din Constituția Ucrainei în privința Parchetelor, Comisia a constatat că:
„Motivele pentru revocarea din funcție ar trebui să fie prevăzute de lege. (…) Comisia de ar prefera să meargă chiar mai departe în sensul că motivele pentru o posibilă revocare să fie prevăzute chiar în Constituție. Mai mult, ar trebui să existe o cerință obligatorie în sensul că, mai înainte de luare oricărei decizii, un organism format din experți să exprime o opinie cu privire la suficiența motivelor pentru revocare” .
În orice caz, Procurorul General ar trebui să beneficieze de o audiere echitabilă în cadrul procedurii de revocare, inclusiv în fața Parlamentului.
b. Responsabilitatea publică a Parchetului
La fel ca orice autoritate de stat, inclusiv judecătorii, parchetul trebuie să fie responsabil în fața publicului. Un mijloc tradițional de a asigura această responsabilitate este controlul exercitat de către executiv, care oferă legitimitate democratică indirectă prin dependența executivului de cei aleși în Parlament. Un alt mijloc este controlul de către un consiliu al procurorilor, dar acesta nu poate fi un instrument de pură auto-guvernare, ci unul a cărui legitimitate democratică provine din alegerea a cel puțin unei părți din membrii săi de către Parlament.
În multe sisteme există un sistem de responsabilitate în fața Parlamentului. În țările în care procurorul general este ales de către Parlament, aceasta are adesea și puterea de a-l demite. În această situație se impune o procedură echitabila de audiere. Chiar și cu o astfel de garanție, în acest caz există un risc de politizare: "Trebuie luat în considerare faptul că există un risc de presiune populistă în anumite cauze ce pot apărea în fața Parlamentului, dar și faptul că responsabilitatea în fața acestuia poate pune presiune indirectă asupra unui procuror care să evite să ia decizii nepopulare sau care să ia decizii care vor fi populare pentru legislativ." Prin urmare, ar trebui exclusă responsabilitatea în fața Parlamentului în cauze individuale cu privire la decizii de urmărire sau neurmărire penală.
Este important să se clarifice care aspecte din activitatea procurorului impun sau nu impun să fie făcute independent. Elementul crucial pare a fi cel privind decizia cu privire la inceperea urmăririi penală, dacă să fie numai a procurorului, nu și a executivului sau a legislativului. Cu toate acestea, realizarea politicii de urmărire penală (de exemplu, acordând prioritate anumitor tipuri de cazuri, termene limită, cooperare mai strânsă cu alte instituții, etc) pare a fi o chestiune în care Legislativul și Ministerul Justiției sau Guvernul să poată avea un rol decisiv.
Unele instrumente specifice de responsabilitate par a fi necesare în special în cazurile în care parchetul este independent. Prezentarea de rapoarte publice de către Procurorul General ar putea fi un astfel de instrument. Prezentarea unor astfel de rapoarte către Parlament sau către autoritatea executivă ar putea depinde de cadrul legal în vigoare, precum și de tradițiile naționale. În astfel de cazuri, în astfel de rapoarte Procurorul General ar trebui să prezinte intr-o modalitate transparentă modul în care orice indicație generală dată de către executiv a fost pusă în aplicare. Existența unor linii directoare pentru exercitarea funcției de urmărire penală și a unor coduri de etică pentru procurori au un rol important în stabilirea unor standarde. Acestea pot fi adoptate chiar de către autoritățile parchetului ori pot fi adoptate de către Parlament sau de Guvern.
45. Faptul că multe aspecte din activitatea procurorului reprezintă subiectul verificării de către instanțele de judecată reprezintă, de asemenea, o formă de responsabilizare. În sistemele în care procurorul nu supraveghează ancheta, relația dintre procuror și anchetator creează în mod necesar un grad de responsabilitate. Cea mai mare problemă privind responsabilitatea (sau mai degrabă lipsa ei) apare în cazul în care procurorii iau decizia de neurmărire penală. Dacă în această situație nu există vreun remediu judiciar – de exemplu, din partea celor care sunt victime ale faptelor penale – atunci există un risc ridicat cu privire la lipsa responsabilității.
În cele din urmă, parchetele ca și celelalte organe de stat sunt responsabile pentru cheltuielile publice prin orice mecanisme de audit public care au loc și care ar trebui să se desfășoare în orice jurisdicție.
F. Procurorii, alții decât Procurorul General
a. Numirea
În scopul de a permite procurorilor să își exercite atribuțiile în conformitate cu legea, sunt indispensabile existența unor calități juridice adecvate pentru toate nivelurile ierarhic de procurori, inclusiv pentru procurorul general.
Având în vedere calitățile speciale necesare pentru procurori, pare a fi nerecomandabil ca procesul de numire a lor să fie lăsat în întregime în seama procurorilor ierarhici superiori. Sunt diferite metode care pot ajuta în eliminarea pericolului din cadrul unui sistem de urmărire penală monolitic în care instrucțiunile venite de sus contează mai mult decât legea. În vederea pregătirii pentru numirea unor procurori competenți ar fi utilă contribuția unui expert. Aceasta – în mod ideal – poate fi realizată în cadrul unui organism independent cum ar fi un Consiliu al Procurorilor sau unui corp de procurori cu mare vechime (procurori seniori) a căror experiență le va permite să propună candidați potriviți pentru numire. Un astfel de organism ar putea acționa la recomandarea Procurorului General, având dreptul ca pentru motive întemeiate să refuze a numi o persoană.
În unele țări, cariera procurorilor este reglementată prin lege, care arată modul de evoluție prin promovare sau prin numire într-o altă funcție. În acest caz, procurorii au drepturi și interese care sunt stabilite prin lege și ar trebui să beneficieze de garanții, în sensul de a avea posibilitatea să conteste în fața unei instanțe acele deciziile care nu respectă prevederile legii.
Procurorii ar trebui să fie numiți până la pensionare. Numirile pentru perioade limitate cu posibilitatea de reînvestire în funcție prezintă riscul ca procurorul să ia decizii nu pe baza legii, ci pe baza ideii de a face pe placul celor care îl vor renumi.
b. Disciplina
Sistemul disciplinar este strâns legat de modul de organizare ierarhic a
parchetelor. Într-un astfel de sistem, măsurile disciplinare sunt de obicei inițiate de către superiorul persoanei în cauză.
În cazurile disciplinare, incluzând excluderea din funcție, procurorul respectiv ar trebui să aibă, de asemenea, dreptul de a fi audiat în cadrul unei proceduri contradictorii. În sistemele unde există un Consiliu al Procurorilor, acest consiliu, sau un comitet disciplinar din cadrul său, ar putea fi învestit cu soluționarea cauzelor disciplinare. Trebuie să fie disponibilă o cale de atac împotriva sancțiunilor disciplinare aplicate.
c. Garanții cu privire la influențarea activității procurorilor, alții decât procurorul general
Așa cum s-a arătat mai sus, "independența" procurorilor, alții decât procurorul general, spre deosebire de cea a judecătorilor, nu este o valoare absolută. Există o tensiune între necesitatea de a decide cu privire la abordarea fiecărei cauze în parte, pe baza conștiinței procurorului, și necesitatea de a asigura consistență abordării și aplicării principiilor și indrumărilor date în acea cauza. Este legitim să existente un sistem de urmărire penală, care să fie organizat pe structură ierarhică, și în care o soluție a unui procuror să poată fi infirmată de către un procuror ierarhic superior atunci când este contrară instrucțiunilor generale.
Un element-cheie pentru a stabili dacă instrucțiunile date în cazuri individuale procurorilor, alții decât procurorului general, sunt permise, este problema procurorilor care au atribuția discreționară de a decide neurmărirea atunci când aceasta nu este în interesul public, ca în țările în care se aplică principiul oportunității, sau, alternativ, în cazul în care se aplică principiul legalității, dacă procurorii sunt obligați să înceapă urmărirea în cauzele care sunt în competența lor. În timp ce în țările cu sistem de common-law operează invariabil principiul oportunității, în țările în care este specific sistemul de drept continental operează atât principiul legalității, cât și principiul oportunității.
În sistemele în care se aplică principiul legalității, ordinele de neurmărire pot fi ilegale atunci când condițiile de finalizare a unui caz nu sunt îndeplinite. Aceasta este, de asemenea, situația în sistemele în care se aplică principiul oportunității, dacă ancheta se bazează pe motive neadecvate. În schimb, în toate sistemele, sunt ilegale ordinele pentru a începe urmărirea, atunci când elementele necesare (suspiciune, dovada, etc) nu sunt îndeplinite.
În cele mai multe cazuri, decizia de desfășurare a urmăririi penale se va lua pe baza existenței unor probe suficiente pentru analize. În unele cazuri, pot exista aspecte fără vreo legătură cu relevanța probelor, care tind să sugereze că urmărirea penală poate fi inoportună. Acestea se pot referi la circumstanțele privind infractorul sau victima, sau la pericolul pe care o urmărire penală l-ar putea cauza intereselor unui terț. În mod excepțional, pot exista cazuri în care o urmărire penală ar risca să provoace daune unor interese mai largi, de natură socială, economică sau referitoare la problemele de securitate. În cazul în care apar astfel de chestiuni de interes public, e necesară atenția sporită pentru a nu încălca regula statului de drept, și, în timp ce procurorul ar putea aprecia că ar fi înțelept să se consulte cu persoanele care au o pregătire specială, acesta trebuie să își păstreze puterea de a decide dacă urmărirea penală este, de fapt, de interes public. În cazul în care procurorului i se poate da un ordin într-un asemenea caz, atunci ordinele ar trebui să fie motivate și, dacă este posibil, disponibile pentru o examinare publică.
Într-un sistem ierarhic al parchetului, ordinele pot fi date la nivelul unei cauze individuale cu condiția îndeplinirii anumitor garanții. Punctul 10 din Recomandarea 2000 (19) prevede: "Toți procurorii au dreptul de a solicita ca ordinele adresate lor să fie date în formă scrisă. În cazul în care procurorul consideră că un ordin este ilegal sau este în contradicție cu conștiința sa, trebuie să fie prevăzută o procedură internă adecvată care să poată duce la o eventuală înlocuire a procurorului. "
Prin urmare, atunci când un procuror, altul decât procurorul general, primește o instrucțiune, acesta are dreptul de a primi ordinul redactat în scris, dar Recomandarea 2000(19) nu împiedică ca ordinele presupuse a fi ilegale să fie totuși date. Procurorul are, de asemenea, dreptul de a iniția o procedură pentru a i se permite înlocuirea sa de către un alt procuror în cazul în care un ordin este considerat a fi Ilegal sau contrar conștiinței lui. De asemenea, formularea de la punctul 10, de asemenea, lasă deschisă posibilitatea ca o astfel de procedură să fie inițiată de superiorul ierarhic care ar avea un interes în înlocuirea unui procuror, altul decât procurorul general, care a avut îndrăzneala să conteste legalitatea ordinului dat.
Comisia de la Veneția a fost de părere că aceste garanții nu sunt adecvate și ar trebui să fie
în continuare dezvoltate. O afirmație precum că un ordin este ilegal e foarte gravă și ar trebui nu doar să aibă nu aibă un rezultat simplu constând în luarea cauzei de la procurorul care s-a plâns. Orice ordin care este contrar punctului de vedere al unui procuror inferior ar trebui motivat și în cazul unei plângeri referitoare la ilegalitatea unui ordin, o instanță sau o structură independentă, ca de exemplu, un Consiliu al Procurorilor ar trebui să decidă cu privire la legalitatea ordinului.
Un mijloc de influențare a unui procuror este transferarea sa la un alt parchet
fără consimțământul său. Amenințările cu astfel de transferuri pot fi folosite ca un instrument pentru a pune presiune asupra procurorului sau un procuror "neascultător" poate fi îndepărtat dintr-un caz delicat. Din nou, ar trebuie sa fie disponibilă o cale de atac adresată unui organism independent – ca, de exemplu, un Consiliu al Procurorilor sau un alt organism similar.
d. Imunitate, constrângeri și securitate
Procurorii nu ar trebui să beneficieze de o imunitate generală, care ar putea duce chiar la corupție, ci de o imunitate funcțională pentru acțiunile desfășurate cu bună credință, în conformitate cu îndatoririle lor.
Exista diverse standarde cu privire la acceptabilitatea implicării funcționarilor publici în chestiuni politice. Un procuror nu ar trebui să dețină alte funcții în stat sau să efectueze alte atribuții de stat, dintre cele care sunt considerate neadecvate pentru judecători. Procurorii ar trebui să evite activitățile publice care ar fi în conflict cu principiul imparțialității lor.
Un alt aspect practic, care este important atât pentru procurori cât și pentru judecători, este problema securității. Evident, este important ca procurorii și judecătorii să nu fie intimidați de nimeni și să li se ofere protecția fizică necesară pentru a le permite să își îndeplinească atribuțiile în mod imparțial și fără favoritisme. Asociația Internațională a Procurorilor a adoptat recent standarde în ceea ce privește securitatea pentru procurori.*
G. Consiliul Procurorilor
Consiliul Procurorilor devine din ce în ce mai răspândit în cadrul sistemelor politice ale statelor individuale. Un număr de țări au înființat consilii ale procurorilor, dar nu există un standard în acest sens.
Dacă sunt formate într-un mod echilibrat, spre exemplu din procurori, avocați și reprezentanți ai societății civile, și dacă sunt independente de alte organe ale statului, asemenea consilii au avantajul de a furniza expertiză în procesul de numire și disciplinare și să-i apere pe procurori cel puțin de influențele politice. În funcție de procedura de numire a membrilor consiliului, ei pot oferi legitimitate democratică pentru sistemul de urmărire penală. Acolo unde există, în plus față de participarea la procedura de numire a procurorilor, consiliile joacă un rol important în procedura disciplinară, inclusiv cu privire la demiterea din funcție a procurorilor.
În sistemele în care există, componența Consiliului Procurorilor ar trebui să includă procurori de la toate nivelurile, dar și alți practicieni ai dreptului precum avocați sau profesori de drept. Dacă membrii unui asemenea consiliu sunt aleși de Parlament, acest lucru ar trebui făcut, preferabil, de o majoritate calificată. În situația în care consiliile judecătorilor și ale procurorilor stabilesc un organism unic, trebuie să se ia măsuri astfel încât judecătorii și procurorii să nu voteze decât în cadrul secției căreia îi aparțin, cu privire la numirile și procedurile disciplinare. Aceasta întrucât procurorii – datorită specificului activității lor curente – pot avea o atitudine diferită față de judecători cât privește independența judiciara și, în mod special, în privința procedurilor disciplinare. În asemenea situație, Consiliul poate fi organizat în două secții, după modelul Franței, unde Consiliul Superior al Magistraturii cuprinde două secții, cu competențe distincte pentru judecători, respectiv procurori.
Efectele hotărârilor adoptate de Consiliile procurorilor pot fi diferite. Aceste hotărâri pot avea un efect direct asupra procurorilor sau pot avea numai un caracter consultativ, necesitând aplicarea lor de către Ministerul Justiției. Primele sunt de preferat, întrucât înlătură puterile discreționare ale ministerului și restrânge posibilitatea interferenței politicului în cariera procurorilor.
Este dificil de impus un model unic privind asemenea Consilii în cadrul tuturor statelor membre ale Consiliului Europei. Mai mult, existența unui asemenea tip de Consiliu nu poate fi privită drept un standard uniform, obligatoriu pentru toate statele europene.
H. Salarizarea și pregătirea profesională
La fel ca în cazul judecătorilor, remunerarea procurorilor în acord cu importanța sarcinilor îndeplinite este esențială pentru un sistem de justiție penală eficient și corect. Salarizarea la un nivel corespunzător este de asemenea necesară pentru reducerea riscurilor de corupție a procurorilor.
Procurorii, de-a lungul carierei lor profesionale, trebuie să aibă acces la forme adecvate de pregătire profesională. În mod cert, pregătirea profesională a procurorilor este la fel de importantă precum cea a judecătorilor. Aceste forme de pregătire profesională trebuie să cuprindă pregătire juridică (inclusiv privind drepturile omului), precum și pregătire de tip managerial, în special pentru procurorii cu experiență. Și în această situație, un organism specializat de tipul unui Consiliu al Procurorilor ar putea juca un rol important în stabilirea programelor de pregătire. Pentru rațiuni de cost și eficiență, se pot gândi sesiuni comune de pregătire profesională destinate judecătorilor și procurorilor.
I. Pericolele unor puteri excesive ale parchetelor pentru independența puterii judecătorești
Trebuie făcută o distincție între interesele celor care reprezintă puterea în stat și interesul public. Într-un anumit număr de sisteme judiciare europene, există prezumția de identitate între cele două aspecte de mai sus. Ar fi ideal ca exercitarea atribuțiilor de interes public (inclusiv urmărirea penală) să nu se combine sau să nu se confunde cu atribuțiile care se referă la protecția intereselor guvernului în exercițiu, ale altor instituții publice și chiar ale unui partid politic. În multe state, aspectele legate de deservirea interesului public – excluzându-le pe cele legate de urmărirea penală – rămân în competența unui avocat al poporului, or ale unui oficial de tipul Cancelarului pentru Justiție din Finlanda. Există un număr de state democratice în care cele două atribuții ale apărării intereselor statului și ale interesului public se întrepătrund, precum modelul oferit de Procurorul General (the Attorney General) în anumite state cu sistem juridic de tip common law. Funcționarea unui asemenea sistem depinde de cultura juridică respectivă și, în special în noile democrații, în care există o istorie a abuzurilor exercitate de fostele procuraturi din rațiuni politice, este nevoie de precauții deosebite în exercitarea sa.
Pe parcursul activității sale cu privire la anumite state, Comisia de a criticat uneori puterile excesive ale parchetelor. În sistemul sovietic, parchetul a reprezentat un mijloc puternic de a controla puterea judecătorească și, câtorva state,încă există rămășițe ale acestui sistem. Există riscul ca un parchet ultra-puternic să devină o autoritate distinctă, fără niciun fel de responsabilitate. Unul dintre scopurile prezentului raport este tocmai evitarea acestui risc.
Aspectul de mai sus este strâns legat de întrebarea: ce prerogative (puteri) trebuie să aibă parchetul? Există argumente foarte puternice pentru a conferi parchetelor prerogativele urmăririi penale, dar nu și alte prerogative de supervizare care se întâlneau mai ales în sistemele de tip „procuratura”. Această problemă este de fapt o problemă de ”checks and balances” în interiorul sistemului. În orice caz, actele procurorilor care au implicații asupra drepturilor omului, cum sunt percheziția sau arestarea, trebuie să rămână sub controlul judecătorilor. În unele state, exista o „înclinație spre urmărire” căci se pare că astfel de cereri din partea procurorilor sunt admise aproape automat. Aceasta reprezintă un pericol nu numai pentru respectarea drepturilor persoanelor în cauză, dar mai ales pentru independența puterii judecătorești ca sistem.
Deși este normal și permisibil ca organelor de urmărire penală să controleze cercetarea penală, în anumite situații neexercitarea de către procuror a acestui control reprezintă, în sine, o posibilitate de reducere a puterilor excesive de care poate abuza această autoritate. Deși, există deficiențe ale sistemelor în care procurorul și anchetatorul sunt separați, un avantaj al acestui model este reducerea riscului abuzului de putere din partea unei instituții excesiv de puternice. Pe de alta parte crește riscul ca poliția să abuzeze de puterile sale.
Cu privire la independența judecătorilor, Comisia de la Veneția a insistat deja în cadrul Părții I a acestui raport, că: „ Hotărârile judecătorești nu trebuie să fie subiectul nici unei modificări în afara căilor de atac, în mod special nu unei obiecțiuni a procurorului sau al oricărei alte instituții a statului, în afara termenelor de exercitare a căilor legale de atac”.
Aceasta exclude sistemul sovietic de tip „nadzor”, care conferă procurorului general prerogativa de a supraveghea legalitatea hotărârilor judecătorești și chiar de a redeschide cauzele – inclusiv în materie civilă între persoane private – cu privire la care s-a pronunțat o hotărâre definitivă, atunci când procurorul consideră că p legea a fost aplicate incorect. Desigur, opoziția puternică a Comisiei de cu privire la asemenea atribuții nu exclude problema de a formula o cerere unei instanțe pentru a redeschide un dosar. Oricum, hotărârea de a redeschide un dosar trebuie să fie a judecătorului, nu a procurorului.
Atribuții ale procurorilor din afara domeniului penal
Comisia de a argumentat substanțial – chiar dacă nu în termeni absoluți – cu privire la faptul că organele de urmărire penală trebuie să aibă în principal competențe în domeniul dreptului penal. Nu este ceva neobișnuit ca parchetele să îndeplinească și alte atribuții. Totuși, în situația în care sunt exercitate și alte atribuții, ele nu trebuie să interfereze sau să înlocuiască puterea judecătorească, în vreun fel. În situațiile în care procurorii au atribuții de a contesta o hotărâre a instanței, ei trebuie să realizeze acest lucru prin intermediul căilor de atac, la fel ca oricare parte din proces. Trebuie înțeles că și în cadrul unui proces civil poate exista un interes public care trebuie apărat sau afirmat în fața instanței, și nu există o obiecțiune de principiu cu privire la prerogativa procurorului în acest sens, dar hotărârea finală trebuie să aparțină instanței.
În avizul nr. 3 (2008) cu privire la rolul organelor de urmărire penală în afara domeniul penal, Consiliul Consultativ European al Procurorilor, a stabilit în mod corect că „nu există norme juridice sau reguli internaționale cu privire la sarcinile, atribuțiile și organizarea organelor de urmărire penală în domeniile care exced celui penal”. Avizul subliniază, că „este dreptul suveran al statului în a defini cadrul său instituțional și legal pentru realizarea funcțiilor de protecție a drepturilor omului și a intereselor publice…”.
În timp de Comisia de este în totalitate de acord asupra importanței majore a respectării drepturilor omului de către procurori, totuși Avizul 3 pare a sugera că, în anumite condiții, protecția „femeilor și copiilor” ar putea fi nu numai o sarcina nu numai pentru avocatul poporului, ci și a procurorilor.
În Avizul său cu privire la proiectul de lege a organizării parchetelor în Republica Moldova, Comisia a avut ocazia să formuleze opinii referitoare la atribuția procurorului de a „iniția proceduri civile în scopul asigurării protecției drepturilor, libertăților și intereselor minorilor, persoanelor în vârstă sau cu dizabilități, ori persoanelor care, datorită stării de sănătate, sunt incapabile să inițieze aceste proceduri”. Comisia a considerat că „având în vedere că principala atribuție a procurorului este să reprezinte interesul statului și interesul general, este discutabil dacă procurorul este în mod necesar persoana cea mai potrivită pentru a exercita o asemenea atribuție”.
Mai departe, în Avizul referitor la proiectul de lege privind Ministerul Public din Ucraina, Comisia de a considerat că: „În opinia Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni, istoria constituțională și tradiția juridică a unui stat poate justifica atribuirea de atribuții din afara domeniului penal, unui procuror. Această motivație poate să fie utilizată numai cu respectarea tradițiile juridice democratice,care sunt conforme cu valorile Consiliului Europei. În Ucraina, singurul model istoric existent este modelul sovietic (și țarist) al „Procuraturii”. Acest model reflectă un trecut nedemocratic și nu este compatibil cu standardele europene și valorile Consiliului Europei. Acesta este motivul pentru care Ucraina, odată cu aderarea , și-a luat angajamentul de a transforma această instituție într-un organism care să fie în acord cu standardele Consiliului Europei. […] Sistemul general al protecției drepturilor omului nu reprezintă un domeniu de activitate adecvat pentru parchet. El trebuie realizat mai degrabă de către un avocat al poporului, decât de parchet”.
Cele de mai sus corespund Recomandării Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1604 (2003) cu privire într-o Societate Democratică Guvernată de Statul de Drept; aceasta subliniază că diferitele atribuții ale procurorilor, din afara domeniului penal, „oferă motiv de îngrijorare cu privire la compatibilitatea lor în raport cu principiile de bază ale Consiliului Europei” și că „este esențial ca puterile și responsabilitățile procurorilor să fie limitate la efectuarea urmăririi penale prin cauzele penale, precum și la rolul general de apărare a interesului public prin mijloacele sistemului de justiției penală, cu asigurarea existenței unor organisme separate, localizate în mod adecvat și efectiv, create pentru a prelua oricare alte atribuții” (paragraful 7).
În mod special, în situația în care procurorul trebuie să ia măsuri împotriva statului – revendicând, spre exemplu, beneficiile sociale ale persoanelor vulnerabile mai sus amintite – el se va afla într-un clar conflict de interes între interesele statului, pe care procurorul le reprezintă, și interesul particular individual al persoanei pe care trebuie să o apere. Această poziție exprimată de Comisia de în sensul restrângerii atribuțiilor procurorilor în domeniul penal, nu se referă la alte atribuții ale procurorilor, cum ar fi reprezentarea intereselor financiare ale statului, unde un asemenea conflict de interese nu poate apărea. Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei și CDCJ lucrează la acest moment la redactarea unei recomandări în scopul limitării unor astfel de puteri.
IV. Concluzii
Situația cu privire la independența judecătorilor, discutată în Partea I a prezentului raport, este una clară. Separația puterilor și dreptul la un proces echitabil sunt de neconceput fără judecători independenți. Acest lucru este însă mai puțin evident în cazul procurorilor, mai ales în lumina unei diversități de sisteme ce variază de la independență la o deplina înglobare în puterea executivă.
Având în vedere această diversitate, prezenta Parte a II-a a Raportului, care se referă la organele de urmărire penală, se concentrează pe garanțiile acordate organelor de urmărire penală împotriva presiunile externe. Mai ales când există sistemul subordonării parchetelor față de puterea executivă, asemenea garanții sunt necesare pentru a le proteja pe primele de orice influență politică nepotrivită din partea celorlalte. Printre alte garanții dezbătute în acest raport, un instrument des folosit este înființarea unui organism independent de procurori, sau Consiliul procurorilor, care să se ocupe de numiri, promovări și disciplină.
“Independența” procurorilor nu are aceeași natură ca și independența judecătorilor. Deși există o tendință generală de a acorda o mai mare independență organele de urmărire penală, nu există un standard comun care sa fie invocat. Independența sau autonomia nu sunt un scop în sine și ar trebui justificate în fiecare caz prin referirea la obiectivele care se doresc a fi atinse.
Pentru a asigura garanțiile de neinfluențare, Comisia de recomandă:
1. În cadrul procedurii de numire a Procurorului General, ar trebui dat un aviz cu privire la calitățile profesionale ale candidaților de către persoane relevante, cum ar fi reprezentanți ai comunității juridice (inclusiv procurori) și ai societății civile.
2. În țările unde Procurorul General este ales de către Parlament, pericolul de politizare a procedurii de numire poate fi redus prin pregătirea alegerilor de către o comisie parlamentară.
3. Alegerea Procurorului General cu majoritatea calificată a Parlamentului poate fi văzută ca un mecanism de promovare a unui consens mai larg privind asemenea numiri.
4. Un Procuror General ar trebui numit permanent sau pe o perioadă relativ lungă de timp, fără posibilitatea de reînnoire a mandatului. Durata mandatului pentru Procurorul General nu ar trebui să coincidă cu durata mandatului pentru Parlament.
5. Dacă după expirarea mandatului se dorește numirea Procurorului General în alte funcții (spre exemplu, judecător), acest lucru trebuie lămurit mai înainte de numirea în funcția de Procuror General. Oricum, n-ar trebui să existe o interdicție privind dreptul persoanei care a ocupat funcția de Procuror General de a candida pentru o altă funcție publică în timpul sau după terminarea mandatului.
6. Motivele pentru revocarea Procurorului General trebuie să fie prevăzute în lege, iar un organism de experți trebuie să-și exprime opinia cu privire la suficiența motivelor de revocare.
7. Procurorul General trebuie să beneficieze de o audiere corectă în cadrul procedurii de revocare, inclusiv în fața Parlamentului.
8. Trebuie exclusă responsabilitatea Procurorului General în fața Parlamentului pentru deciziile de declanșare a urmăririi sau de neurmărire luate în cauze individuale. Decizia de urmărire sau de neurmărire trebuie să aparțină doar parchetului și nu executivului sau legislativului. Cu toate acestea, alcătuirea de politici publici în domeniul urmăririi penale pare să fie o chestiune în care Legislativul și Ministerul Justiției ori Guvernul pot avea un rol decisiv.
9. Ca un instrument de răspundere, se poate solicita Procurorului General să trimită un raport public Parlamentului. Atunci când este cazul, în asemenea rapoarte Procurorul General trebuie să prezinte într-un mod transparent modalitatea de implementare a instrucțiunilor generale emise de executiv.
10. Cele mai mari probleme privind responsabilitatea (sau mai degrabă lipsa ei) apar când procurorii decid să nu efectueze urmărirea penală. Dacă nu există o cale de atac– care ar putea fi, de exemplu, exercitată de victimele infracțiunilor – atunci există un risc ridicat de lipsă a responsabilității.
11. Pentru a pregăti numirea în funcție a unor procurori calificați, alții decât Procurorul General, de asemenea ar fi util implicarea experților.
12. Procurorii, alții decât Procurorul General, trebuie numiți până la pensionare.
13. În procedura disciplinară, procurorul în cauză trebuie să aibă dreptul de a fi audiat.
14. De asemenea, trebuie să fie prevăzută posibilitatea de a contesta în instanță sancțiunile disciplinare.
15. Garanția prevăzută în Recomandarea 2000(19) împotriva presupuselor ordine ilegale nu este adecvată și ar trebui să fie în continuare dezvoltată, deoarece ea nu previne totuși emiterea unui ordin potențial ilegal. Orice ordin de modificare a opiniei unui procuror aflat pe o poziție ierarhică inferioară trebuie să fie argumentată, iar în cazul în care se presupune că un asemenea ordin este ilegal, atunci o instanță sau un organism independent precum Consiliul Procurorilor ar trebui să decidă asupra legalității acestui ordin.
16. Amenințările cu transferul procurorilor pot fi folosite ca un instrument de presiune asupra procurorului sau poate fi un mijloc ca un procuror "neascultător" să fie îndepărtat dintr-un caz delicat. De aceea, trebuie să fie disponibilă o cale de atac la un organism independent, precum Consiliul Procurorilor sau altul similar.
17. Procurorii nu ar trebui să beneficieze de imunitate generală.
18. Un procuror nu ar trebui să ocupe alte posturi în stat sau să îndeplinească alte funcții de stat, dintre cele care ar fi considerate nepotrivite pentru judecători, iar procurorii ar trebui să evite activitățile publice ce ar putea intra în conflict cu principiul imparțialității lor.
19. Acolo unde există, componența Consiliului Procurorilor trebuie să includă procurori de la toate nivelurile, dar și alți actori, cum ar fi avocați sau profesori de drept. Dacă membrii unui astfel de consiliu sunt aleși de Parlament, decizia ar trebui să se ia cu votul unei majorități calificate.
20. Acolo unde consiliile judecătorilor și ale procurorilor formează un singur organism, ar trebuie să se asigure că judecătorii și procurorii nu pot influența unii celorlalți procedurile de numire și procedurile disciplinare.
21. Remunerarea procurorilor în concordanță cu importanța sarcinilor îndeplinite este esențială pentru un sistem judiciar penal, eficient și just.
22. Un organism de experți precum Consiliul Procurorilor poate juca un rol important în stabilirea programelor de pregătire profesională.
23. Acțiunile procurorilor care afectează drepturile omului, precum percheziția sau arestarea, trebuie să rămână sub controlul judecătorilor.
24. În unele state, o „înclinație spre urmărire” face ca astfel de cereri din partea procurorilor sa fie admise aproape automat. Acesta constituie un pericol nu numai pentru drepturile persoanelor în cauză, dar și pentru independența puterii judecătorești ca sistem.
25. Activitatea organelor de urmărire penală trebuie să se axeze în principal pe domeniul dreptului penal.
Capitolul V- Atribuțiile Ministerului Public
Potrivit art. 131 din Constitutia României, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii, iar acestea funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii.
V.1 Participarea Ministerului Public în procesul civil
Art. 92 din Codul de procedură civilă stabilește modalitățile de participare a procurorului în procesul civil. Astfel, procurorul poate porni orice actiune civila, ori de cate ori este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor, precum si in alte cazuri expres prevazute de lege. Conform art. 92 (2) C.p.c, procurorul poate sa puna concluzii in orice proces civil, in oricare faza a acestuia, daca apreciaza ca este necesar pentru apararea ordinii de drept, a drepturilor si intereselor cetatenilor. In cazurile anume prevazute de lege, participarea si punerea concluziilor de catre procuror sunt obligatorii, sub sanctiunea nulitatii absolute a hotararii. Procurorul poate sa exercite caile de atac impotriva hotararilor pronuntate in cazurile prevazute la alin. (1), chiar daca nu a pornit actiunea civila, precum si atunci cand a participat la judecata, in conditiile legii. Procurorul poate sa ceara punerea in executare a oricaror titluri executorii emise in favoarea persoanelor prevazute la alin. (1): a minorilor, a persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor, precum si in alte cazuri expres prevazute de lege.
In toate cazurile, Ministerul Public nu datoreaza taxe de timbru si nici cautiune.
Art. 93 din Codul de procedură civilă prevede efectele fata de titularul dreptului ale acțiunilor întreprinse de procuror. Astfel, în cazurile prevazute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus in proces si se va putea prevala de dispozitiile art. 406, 408, 409 si art. 438-440, iar daca procurorul isi va retrage cererea, va putea cere continuarea judecatii sau a executarii silite.
V.2 Atribuțiile Ministerului Public prevazute de Legea 304 din 2004
conform Legii de organizare judiciară, Ministerul Public își exercită atribuțiile în temeiul legii și este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, procurorii își exercită activitatea cu respectarea celor trei principii importante: principiul legalității, imparțialității și controlului ierarhic și cu respectarea și protejarea demnității umane și apărara drepturilor persoanei. Totodată trebuie specificat că în relațiile cu instanțele judecătorești, precum și cu celelalte autorități publice, parchetele sunt independente.
Textul legii de organizare judiciară subliniază principalele atribuții exercitate de Ministerul Public prin procurori după cum urmează :
– efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și participă, potrivit legii, la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative ;
– conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală ;
– sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii ;
– exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege ;
– participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată ;
– exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege ;
– apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor personae, în condițiile legii;
– acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului justiției, pentru relizarea unitară a politicii penale a statului ;
– studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu ;
– verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă ;
– exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.
Totodată, în exercitarea atribuțiilor, dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adaptarea soluției. Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Procurorii din fiecare perchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție.
V.3 Atribuțiile Ministerului Public în procesul penal
Art. 299 din din Codul de procedură penală stabilește obiectul supravegherii procurorului. Astfel, conform art. 299 (1), procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracțiune să fie descoperită și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală. De asemenea, procurorul exercită supravegherea activității organelor de cercetare penală astfel ca niciun suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Modalitățile de exercitare a supravegherii sunt prevăzute expres în art. 300 din Codul de procedură penală. Procurorul, în exercitarea atribuției de a conduce și supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale. Organele de cercetare penală sunt obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre activitățile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze. În exercitarea atribuției de a conduce activitatea de urmărire penală, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri. Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal.
De asemenea, în exercitarea atribuției de supraveghere a activității de urmărire penală, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele și datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării. Procurorul poate reține orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale.
Art. 301 din Codul de procedură penala stabilește atribuția procurorului privind trimiterea la organul competent. Astfel, atunci când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, procedând potrivit art. 63. În acest caz, actele sau măsurile procesuale legal efectuate rămân valabile. Când procurorul constată că există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 43, dispune reunirea cauzelor, trimițând ulterior cauza organului competent.
Art. 302 prevede modalitățile prin care procurorul poate dispune trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul. Astfel, procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză urmărirea penală să fie efectuată de un alt organ de cercetare decât cel sesizat. Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza.
În ceea ce privește dispozițiile date de procuror, conform art. .p.p, acesta poate să dispună cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală de organele de cercetare penală ale poliției judiciare sau de organele de cercetare penală speciale, după caz. Dispozițiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii și prioritare pentru organul de cercetare, precum și pentru alte organe ce au atribuții prevăzute de lege în constatarea infracțiunilor. Organele ierarhic superioare ale poliției judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală.
În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală a dispozițiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligația ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse, ori poate aplica sancțiunea amenzii judiciare pentru abaterile judiciare prevăzute la art. 283 alin. (1) lit. a) sau, după caz, alin. (4) lit. m) ori poate solicita retragerea avizului prevăzut la art. 55 alin. (4) și (5).
Art. 304 stabilește procedura de infirmare a actelor procesuale sau procedurale. Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior.
În ceea ce privește începerea urmăririi penale, art. .p.c prevede că, atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă. Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanță care cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a)-c) și g). Când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect.
Față de persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată de obținerea unei autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obținerea autorizației ori după îndeplinirea condiției.
Art. .p.p stabilește obligațiile organelor de urmărire penală. Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 și 101. Organele de cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală.
După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și administrează probele, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului. Organul de urmărire penală se pronunță, prin ordonanță motivată, în condițiile art. 100 alin. (3) și (4) C.p.p, asupra cererilor de administrare a probelor, în limita competenței sale.
Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei.
Secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.
Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru identificarea bunurilor și valorilor supuse confiscării speciale și confiscării extinse, potrivit Codului penal.
Art. .p.p prevede procedura prin care are loc aducerea la cunoștință a calității de suspect. Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Procedura audierii anticipate este stabilită de art. .p.p. Atunci când există riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecății, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți în vederea audierii anticipate a martorului. Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază cererea întemeiată, stabilește de îndată data și locul audierii, dispunându-se citarea părților și subiecților procesuali principali. Participarea procurorului este obligatorie.
Art. .p.p prevede procedura punerii în mișcare a acțiunii penale. Astfel, acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1). Punerea în mișcare a acțiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. Dispozițiile art. .p.p se aplică în mod corespunzător, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanței prin care a fost dispusă măsura. Atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului și la comunicarea prevăzute la alin. (2).
Organul de urmărire penală continuă urmărirea și fără a-l audia pe inculpat atunci când acesta lipsește nejustificat, se sustrage sau este dispărut.
Art. .p.p prevede anumite dispoziții privind luarea unor măsuri față de făptuitor. Astfe, în cazul infracțiunii flagrante, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor. Dacă făptuitorul a fost prins în aceste condiții, persoana care l-a reținut trebuie să îl predea de îndată, împreună cu corpurile delicte, precum și cu obiectele și înscrisurile ridicate, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces-verbal.
În ceea ce privește extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice, art. .p.p stabilește că, în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice.
Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale.
Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.
În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de urmărire penală are obligația să procedeze față de aceste persoane potrivit art. .p.p.
Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu cu privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate dispune extinderea acțiunii penale cu privire la aspectele noi.
Cazurile în care este posibilă emiterea soluțiilor de neurmărire și netrimitere în judecată sunt prevăzute în art. .p.p.
Astfel, după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispozițiilor art. .p.p, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță, dispunând:
a) clasarea, când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1);
b) renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public în urmărirea penală a inculpatului.
(2) Procurorul întocmește o singură ordonanță chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulți suspecți sau inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite conform alin. (1).
Clasarea se dispune când:
a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării;
b) există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C.p.p.
Ordonanța de clasare cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind:
a) ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției;
b) restituirea bunurilor ridicate sau a cauțiunii;
c) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale;
d) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris;
e) sesizarea instanței competente potrivit dispozițiilor legii speciale în materia sănătății mintale, în vederea dispunerii internării nevoluntare;
f) cheltuielile judiciare.
(3) Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranță prevăzute de lege, se va face mențiune despre aceasta.
(4) În ordonanță se va face mențiune și cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză.
(5) Menționarea motivelor de fapt și de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu își însușește argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă în cursul urmăririi penale suspectului i-a fost adusă la cunoștință această calitate, potrivit art. 307.
Ordonanța de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. Dacă ordonanța nu cuprinde motivele de fapt și de drept, se comunică și o copie a referatului organului de cercetare penală.
În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul înștiințează prin adresă administrația locului de deținere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului.
Restituirea dosarului organului de cercetare penală se efectuează, conform art. 317, de către procurorul sesizat cu propunerea de clasare de către organul de cercetare penală, atunci când constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a dispune clasarea sau când dispune clasarea parțial și disjunge cauza conform art. 46.
Art. .p.p stabilește cazurile în care este posibilă renunțarea la urmărirea penală. Astfel, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.
Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.
Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:
a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
d) să frecventeze un program de consiliere.
În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligațiile prevăzute la alin. (3), stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței.
Ordonanța de renunțare la urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C.p.p, precum și dispoziții privind măsurile dispuse conform alin. (3) din prezentul articol și art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligațiile prevăzute la alin. (3) din prezentul articol și sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum și cheltuielile judiciare.
În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (4), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului. O nouă renunțare la urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este posibilă.
Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.
Art. .p.p prevede procedura continuării urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului. În caz de clasare ca urmare a constatării faptului că a intervenit amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile sau a existenței unei cauze de nepedepsire, precum și în cazul renunțării procurorului la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale.
Dacă după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netrimitere în judecată decât cele prevăzute la alin. (1), procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă nu se constată situația prevăzută la alin. (2), se va adopta prima soluție de netrimitere în judecată.
Art. .p.p stabilește posibilitățile de restituire a cauzei sau de trimitere la alt organ de urmărire penală. În situația în care procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau trimite cauza la alt organ de cercetare penală potrivit dispozițiilor art. .p.p.
Atunci când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii inculpați, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare penală.
Ordonanța de restituire sau de trimitere cuprinde, pe lângă mențiunile arătate la art. 286 alin. (2), indicarea actelor de urmărire penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate și a mijloacelor de probă ce urmează a fi administrate.
Art. .p.p reglementează efectuarea urmăririi penale de către procuror. Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege. Procurorul poate dispune preluarea oricărei cauze în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia, pentru a efectua urmărirea penală. În cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală.
Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi și libertăți, încuviințarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării prevăzute la alin. (3).
Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.
Când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calității părților ori a subiecților procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părților, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, dispozițiile art. 73 și 74 fiind aplicabile în mod corespunzător.
Cu privire la rezolvarea cauzelor, art. .p.p stabilește că, atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul:
a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal;
b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale.
Cuprinsul rechizitoriului este reglenentat în art. .p.p. Astfel, rechizitoriul se limitează la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde în mod corespunzător mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C.p.p, datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile prevăzute la art. 330 și 331, dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei. Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive.
În rechizitoriu se arată numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor în proces, și locul unde urmează a fi citate.
Procurorul întocmește un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulți suspecți și inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. .p.p.
V.4 Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, precum și împotriva soluțiilor dispuse de către procuror
Dreptul de a face plângere este prevăzut în art. .p.p. Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii.
Când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu explicațiile sale, atunci când acestea sunt necesare.
Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire și să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea un exemplar al ordonanței.
Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al parchetului.
În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului șef de secție al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.
În cazul soluțiilor de clasare ori de renunțare la urmărire, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția.
Ordonanțele prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior și se comunică persoanei care a făcut plângerea și celorlalte persoane interesate.
Dispozițiile art. 336-.p.p se aplică în mod corespunzător, dacă legea nu dispune altfel.
Art. .p.p stabilește procedura plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. .p.p poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.
Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.
Soluționarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară este prevăzută de art. .p.p. După înregistrarea plângerii la instanța competentă, aceasta se trimite în aceeași zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greșit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent. Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și părților, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluționare. Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.
Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării, transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei. În situația în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanței competente. Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților.
În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții:
a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;
c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
În cauzele în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:
1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;
2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii și:
a) respinge plângerea ca nefondată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;
c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie;
d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6) și la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) este definitivă.
În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c) C.p.p, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Contestația nemotivată este inadmisibilă.
Contestația se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se înaintează spre soluționare judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori, când instanța sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casație și Justiție, completului competent potrivit legii, care se pronunță prin încheiere motivată, fără participarea procurorului și a inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluții:
a) respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată și menține dispoziția de începere a judecății;
b) admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate.
Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.
V.5 Considerații privind mijloacele speciale de supraveghere și cercetare
Am ales să dedic o secțiune distinctă mijloacelor speciale de supraveghere și cercetare, având în vedere importanța acestora în activitatea de urmărire și cercetare a savârșirii unor infracțiuni, cât și faptul că folosirea acestora este susceptibilă de a a aduce atingere unor drepturi și libertăți fundamentale, motiv pentru care acestea cunosc o reglementare detaliată.
Astfel, într-o societate democratică, în cazurile de investigare a crimei organizate, corupției sau terorismului ori în cazurile care constituie amenințări la securitatea națională, procurorul joacă un rol important, deoarece el trebuie să conducă ancheta și să coordoneze atât ofițerii de poliție judiciară, în culegerea probelor, cât și ofițerii de informații, în culegerea de informații. De asemenea, procurorul are același rol în prezentarea și susținerea cazului în instanță, unde se va confrunta cu reale provocări în interpretarea legii, atât din punct de vedere formal cât și constituțional. De aceea, într-o cauză în care se efectuează urmărirea penală de autoritățile abilitate cu aplicarea legilor, trebuie să se urmărească îndeplinirea a trei funcții principale :
– protejarea drepturilor omului, așa cum sunt enumerate în Constituție și în celelalte acte normative, inclusiv în Convențiile internaționale la care România este parte ;
– intervenția în apărarea drepturilor altuia ;
– apărarea ordinii publice și a siguranței statului.
Dealtfel, noul Cod de procedură penală prevede încă din art. 1 alin.(2) că normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și a pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Practica judiciară a relevat faptul că, în cauzele de criminalitate organizată, corupție, spălarea banilor și terorism, tehnicile și metodele tradiționale s-au dovedit a fi insuficiente pentru combaterea acestor forme de infracționalitateși de aceea atât la nivelul legislațiilor naționale, cât și la nivelul legislației internaționale, au apărut noi tehnici de investigare, menite a nu leza drepturile fundamentale și nici garanțiile constituționale. Apelarea la aceste metode impune însă realizarea unui echilibru între interesele menținerii ordinii publice, care le justifică dreptul la viața privată.
La nivel intern în fiecare stat sunt reglementate tehnicile speciale de anchetă și definiția acestora, iar la nivel internațional sunt reglementate instrumentele de cooperare între state.
Noțiunea de tehnică specială de anchetă nu se pretează unei definiții formale întrucât conținutul său are un caracter evolutiv. Un grup de cercetători au emis un raport, în care au definit ancheta ca fiind ,,activitatea de colectare, înregistrare și analiză de către funcționarii competenți, de probe și informații asupra delictelor prezumate și a delictelor grave iminente, care au fost sau sunt comise într-un cadru organizat în vederea aplicării unei sancțiuni penale’’.
În același raport sunt menționate ca și caracteristici ale tehnicilor special de anchetă :
– tehnicile speciale de anchetă sunt metode de cercetare a infracțiunilor comise sau despre care există indicii serioase că se vor comite, precum și metode de identificare a autorilor acestor infracțiuni ;
– aceste tehnici sunt speciale, întrucât aplicarea lor poate restrânge drepturile și libertățile fundamentale ;
– reglementarea acestor tehnici nu este accesibilă cetățenilor și nici chiar unor magistrați ;
În ceea ce privește reglementarea legală a tehnicilor speciale de anchetă CEDO a statuat că legea trebuie să conțină termeni foarte clari, pentru a da cetățenilor indicații cu privire la condițiile în care autoritățile au puterea de a utiliza în secret aceste resurse, cu potențial dăunător în interferența cu dreptul de a respecta viața privată și corespondența. Este esențial a avea reguli clare, detaliate cu privire la tehnologia disponibilă, care este continuu tot mai sofisticată.
CEDO a dezvoltat un minimum de garanții pentru implementarea efectivă a acestor tehnici speciale, cu referire la monitorizarea convorbirilor telefonice, dar considerăm că acestea pot să fie prevăzute în legislația națională :
– prevederea naturii infracțiunilor care sunt susceptibile a fi investigate folosindu-se tehnici speciale de anchetă ;
– definirea categoriilor de persoane susceptibile de a fi investigate folosindu-se tehnici speciale de anchetă ;
– limitarea duratei folosirii tehnicilor speciale de anchetă ;
– procedura de obținere, examinare, folosire și conservare a datelor obținute prin folosirea tehnicilor speciale de anchetă ;
– folosirea precaută a datelor obținute care se referă la alte părți ;
– circumstanțele în care datele obținute pot ori trebuie șterse sau înregistrările distruse;
– prevederea unor protecții împotriva arbitrariului interferenței cu dreptul regulament de art. 8 din Convenție.
Legislația românească prevede toate garanțiile minime statuate de CEDO, rămânând ca, de la caz la caz să se interpreteze dacă tehnicile special au fost folosite de către magistrații români cu respectarea jurisprudenței CEDO.
Drepturile omului reprezintă astăzi nu doar o realitate filosofică, politică sau sociologică, specific evoluției societății modern, ci îndeosebi o realitate juridică exprimată prin norme de drept international și de drept national care impugn un anumit tip de comportament.
Pentru a asigura apărarea internațională a drepturilor omului normele juridice internaționale în materie instituie o serie de proceduri internaționale de protecție a drepturilor omului.
Spre deosebire de tratatele internaționale de tip clasic, Convenția europeană cuprinde nu numai simple angajamente dinte Statele contractante, ci creează obligații obiective care, în termenii Preambulului, beneficiază de o garantare colectivă.
Convenția europeană a drepturilor omului integrează pe deplin drepturile omului în sfera dreptului pozitiv și pune bazele protecției europene a drepturilor omului, oferindu-le indivizilor beneficiul unui control jurisdicțional al respectării drepturilor lor. Interpretată și aplicată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Convenția dă naștere dreptului Convenției europene a drepturilor omului, care se inspiră atât din sursa convențională, cât și cea jurisprudenței.
Specificul protecției europene a drepturilor omului este dat de sancționarea mai eficientă a violării drepturilor garantate, aplicată prin intermediul organelor judiciare interne sau europene, după caz. Mai mult, subiectul titular al dreptului garantat este persoana ca individ uman, cu identitate, personalitate și demnitate recunoscute și protejate. Pe de altă parte, statul nu are doar obligația pozitivă evidentă de a acționa în vederea respectării standardelor minime ale dreptului omului prin asigurarea condițiilor necesare potrivit angajamentelor asumate cu prilejul ratificării diferitelor convenții europene aplicabile. O asemenea obligație și-a găsit consacrarea mai ales pe cale jurisprudențială.
În ordinea internațională în privința Convenției europene a drepturilor omului, Curtea Europeană a afirmat net prioritatea acesteia asupra tuturor actelor interne, indiferent de natura și de calitatea organului de la care provin. De aceea, în practica judecătorescă ar trebui să se citeze, atunci când este cazul pe lângă prevederea din legea națională, și prevederea normativă corespunzătoare din cuprinsul Convenției europene.
De altfel, acest principiu rezultă clar din însuși conținutul art. 1 al Convenției, intitulat ,,Obligația de a respecta drepturile omului’’.
Potrivit acestui articol, Înaltele Părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor, drepturile și libertățile definite în Titlul I al prezentei Convenții.
Totodată, Înaltele Părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți, hotărârea definitivă a CEDO fiind transmisă de Comitetul Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei, care supraveghează executarea ei (art. 46 parg.1 din Convenție).
În practica judiciară a CEDO aceste articole au fost interpretate în sensul că, prin ratificarea Convenției, părțile contractante au înțeles să se asigure că legislația națională va fi compatibilă cu prevederile Convenției, iar în contextul executării hotărârilor CEDO, statul are obligația legală de a pune capăt încălcării dispozițiilor Convenției și de a efectua reparațiile necesare pentru a restaura pe cât este posibil situația anterioară existentă înaintea încălcării dispozițiilor Convenției, precum și de a evita încălcările similare care ar putea interveni ulterior. Dacă se pot semnala deficiențe structurale ale sistemului legislativ sau a practicii judiciare, CEDO recomandă, printr-o hotărâre – pilot, adaptarea rapidă a unor soluții de reglare a problemei.
Această din urmă obligație presupune pentru stat fie abrogarea normei interne încălcate, fie modificarea acesteia în acord cu dispozițiile Convenției.
Statul este liber să își aleagă mijloacele pentru a înlătura consecințele, pentru a se achita de obligațiile sale juridice, sub controlul Comitetului de Miniștri.
Prin Recomandarea Rec(2004)5 , parg. 28, Comitetul de Miniștri evidențiază că judecătorul național poate verifica compatibilitatea legislației și a practicii judiciare cu standardele impuse de Convenție .
Legislația României, în speță NCPP, în art. 465 prevede că:
,,Hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate,,.
România a semnat Convenția europeană a drepturilor omului la data de 7 octombrie 1993, chiar în ziua aderării sale , și a ratificat-o prin Legea nr. 30/1994.
Potrivit art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne au dispoziții mai favorabile.
Prin urmare, Constituția stabilește interpretarea și aplicarea dispozițiilor sale referitoare la drepturile omului în lumina tratatelor internaționale în această materie. Este vorba de orice fel de tratate internaționale care conțin dispoziții referitoare la drepturile omului, specializate sau nu, multilaterale sau bilaterale, universale sau regionale europene.
Obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului, în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, există pentru toate autoritățile publice, nu numai pentru Curtea Constituțională. Întrucât Constituția este de directă aplicare, ea este interpretată și aplicată nu numai de instanța de contencios constituțional, ci și de orice altă jurisdicție și autoritate publică, toate fiind ținute să aplice și să respecte dispozițiile art. 20 alin. (1).
În practica judiciară, Curtea Constituțională a constatat că ,, secretul corespondenței nu este un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale, deoarece societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive pe teritoriul lor. De aceea, asemenea dispoziții legislative devin necesare în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni’’.
Sistemul internațional de protecție a drepturilor omului creat în cadrul Consiliului Europei, prin Convenția Europeană a Drepturilor omului, este, din punct de vedere al surselor, un sistem mixt, îmbinând elementele sistemului continental, fundamentat pe legea scrisă (în speță, Convenția europeană a drepturilor omului) și elementele sistemului de drept anglo-sacxon, bazat pe precedentul judiciar (în speță, jurisprudența CEDO).
Pe cale de consecință, rezultă că în dreptul intern român, jurisprudența CEDO ocupă aceeași poziție cu dispozițiile convenționale corespunzătoar, fiind direct aplicabilă și având o forță constituțională și supralegislativă, indiferent dacă este vorba despre decizii sau hotărâri aplicate în cauze privind România sau în orice alte cauze .
CEDO a reinterat că art. 13 din Convenție nu poate fi interpretat în sensul instituirii unui remediu împotriva unei legi naționale, în caz contrar CEDO ar impune Statelor părți obligația de a încorpora Convenția în legislația lor națională.
Așa cum s-a precizat, pentru țările membere ale Consiliului Europei, jurisprudența CEDO are un rol esențial în definirea și protecția drepturilor fundamentale, dar constituie și un element de integrare al Uniunii Europene. Datorită CEDO, au avut loc multe reforme ale codurilor de procedură penală ale statelor europene, crescând numărul garanțiilor procedurale acordate indivizilor de către state, iar reglementările de procedură penală au devenit mai transparente.
Constituția României prevede în art. 53 că ,,exercițiul unor drepturi sau a unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru :
– apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice și a libertăților cetățenilor;
– desfășurarea instrucției penale;
– prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesar într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății [ art. 53 alin.(2) din Constituția României].
Raportat la tematica lucrării noastre, considerăm că prin folosirea abuzivă a tehnicilor speciale de anchetă, în cauzele penale în care aplicarea acestora este prevăzută de lege, se pot încălca, în special, dreptul la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 și dreptul la respectarea vieții private de familie , prevăzut în art. 8 din Convenție.
Referitor la dreptul la un proces echitabil, în practica CEDO s-a subliniat că elementele de probă trebuie, în general să fie prezentate în fața acuzatului, în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, dar folosirea depozițiilor din etapa anchetei preliminare nu este contrară art. 6 parag. 1 și 3 lit. d), sub rezerva respectării drepturilor apărării. Dar cerințele art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenție reprezintă ,,aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag.1 și prin urmare cele două paragrafe trebuiesc coroborate’’.
Dacă art. 6 garanteză dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, această materie intrând sub incidența dreptului intern. De aceea, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanța internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut să încalce drepturile și libertățile protejate de Convenție.
Sarcina Curții constă în a cerceta dacă procedura examinată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă a avut un caracter echitabil și dacă drepturile apărării au fost respectate.
Dispozițiile art. 92 alin. (1) lit. a) NCPP, care prevăd că în cursul urmăririi penale avocatul nu are dreptul să asiste în situațiile în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, sunt în deplină concordanță cu practica CEDO, deoarece dreptul de a avea acces la probe relevante nu este absolut . În orice proces penal pot exista diferite interese cum ar fi : securitatea națională, necesitatea de a proteja martorii împotriva represaliilor sau păstrarea secretului metodelor de investigație utilizate de organele de urmărire penală, dar aceste interese trebuiesc corelate cu drepturile învinuitului.
În unele cazuri, se pot impune necesitatea de a refuza apărării accesul la anumite probe pentru a proteja drepturile fundamentale ale unei alte persoane sau pentru a asigura un interes public important. Însă în baza art. 6 parag. 1 pot fi permise numai acele măsuri limitând drepturile apărării care sunt necesare. De aceea, pentru a asigura că învinuitul va avea parte de un proces echitabil, orice dificultăți cauzate apărării prin limitarea drepturilor acesteia trebuie compensate în mod suficient prin procedura în fața instanței de judecată.
Astfel, în cazul în care, la cererea procurorului, instanța decide că apărarea este informată despre faptul că materialul de urmărire penală conține și un material secret, care nu va fi divulgat apărării din motive de interes public ( se dezvăluiau sursele de informații) , CEDO a decis că nu se încalcă dreptul la un proces corect, dacă apărării i se prezintă un rezumat al materialului secret și i se permite să facă solicitări și să participe la procesul de luare a deciziilor. Faptul că necesitatea de nedivulgare a fost întotdeauna evaluată de judecător a condiționat obligația acestuia de a monitoriza pe parcursul judecării cauzei justețea sau injustețea nedezvăluirii probelor.
De asemenea, CEDO a decis că nu se încalcă dreptul la un proces corect, dacă într-o cauză complexă (47 de persoane învinuite, dosar cu 80 de volume), în care urmărirea penală durează câțva ani , nu i se comunică de îndată învinuitului copii ale pieselor din dosar, deoarece, după ce i s-a adus la cunoștință învinuirea, a avut timp suficient pentru a-și pregăti apărarea. Până în momentul începerii urmăririi penale, situația învinuitului nu a fost afectată de investigațiile efectuate, deoarece numai din acest moment începe garanția oferită de art. 6 parag. 1 lit. a), și anume de a fi informat asupra acuzației.Ori, raportat la acel moment, învinuitul a fost informat în mod complet despre acuzația îndreptată împotriva sa, astfel că omisiunea anterioară nu poate fi luată în seamă sub aspectul art. 6 din Convenție.
În ceea ce privește interdicția unui membru al familiei de a depune mărturie împotriva altui membru al familiei, învinuit în cauză și prin aceasta nici acuzarea și nici apărarea nu au avut posibilitatea de a-i adresa întrebări în ședința de judecată, CEDO a decis că această prevedere nu este în mod evident incompatibilă cu art. 6 din Convenție, deoarece se ține seama de problemele speciale care ar apărea într-o confruntare între membrii familiei și este menită să protejeze un astfel de martor prin evitarea punerii lui într-o dilemă morală.
Totuși, în cauza menționată, cei doi membri ai familiei ( soța și cumnata) au fost audiați în faza de urmărire penală, iar în fața instanței au fost citite cele două declarații, fără ca apărarea să poată pune întrebări.
Deși au mai fost administrate și alte probe, inculpatul a fost condamnat în baza celor două declarații, astfel că acesta nu a avut parte de un proces echitabil, încălcâdu-se dispozițiile art. 6 parag. 1 lit. d) din Convenție.
CEDO a reinterat faptul că atunci când o depoziție poate servi într-o măsură substanțială drept temei pentru o condamnare, indiferent dacă a fost făcută de către un martor, în sens strict, sau de către un coinculpat, aceasta constituie o probă pentru partea acuzării la care se aplică garanțiile art. 6 parag. 1 și 3 lit. d) din Convenție.
În ceea ce privește depozițiile martorilor care nu s-au prezentat în fața instanței pentru a fi audiați în prezența inculpatului și a apărătorului său, CEDO a reamintit că art. 6 parag.1 coroborat cu parag. 3 din Convenție cere Statelor Contractante să întreprindă măsuri pozitive pentru a-i da posibilitatea învinuitului să audieze martorii acuzării. Cu toate acestea, dacă autoritățile nu pot fi învinuite de lipsă de diligență în eforturile de a-i acorda inculpatului posibilitatea de a audia martorii respectivi, imposibilitatea martorilor de a se prezenta, ca atare, nu condiționează necesitatea de a înceta urmărirea penală. Probele obținute de la un martor , în condițiile în care drepturile apărării nu pot fi asigurate în măsura prevăzută de Convenție, ar trebui tratate cu grija și în orice caz, condamnarea inculpatului nu poate fi bazată în exclusivitate pe depozițiile unui astfel de martor.
Referitor la audierea unui martor în cadrul procedurii asistenței juridice internaționale, CEDO a considerat că, deși instanțele naționale au examinat diferite modalități de obținere a declarațiilor martorilor și au optat pentru audierea prin mecanismul de asistență juridică internațională, față de care apărarea nu a obiectat, procedura urmată putea fi apreciată ca o procedură rezonabilă. Totuși, CEDO a considerat că, date fiind circumstanțele cauzei ( inculpatul a fost condamnat pentru infracțiuni deosebit de grave, în baza declarațiilor luate prin comisie rogatorie internațională) și că instanțele naționale și apărarea nu au putut adresa întrebări, tehnologiile moderne pot oferi o modalitate interactivă a audierii martorilor peste hotare, cum ar fi conferințele audio/video.
Cu toate că apărarea nu a întreprins măsuri disponibile pentru a se implica mai activ în audierea martorilor și nici nu a invocat vreun motiv în acest sens, CEDO a considerat că autoritățile naționale urmau să se asigure, cel puțin, că ei au fost informați despre data și locul audierii, precum și despre întrebările formulate de instanțele naționale în cauză. Aceasta, deoarece o asemenea informație ar asigura apărării posibilitatea rezonabilă de a solicita clarificarea și completarea anumitor întrebări, care după părerea lor prezentau importanță. În consecință, în cazul sus menționat CEDO a stabilit că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil.
Art. 6 parag. 1 nu exclude ca instanța de judecată, pentru a stabili tot adevărul, să se sprijine și pe probe indirecte, atâta timp cât utilizarea acestor probe nu este inechitabilă în circumstanțele respective.
Convenția europeană a drepturilor omului este descrisă ca un ,,instrument viu’’, ceea ce înseamnă că natura și conținutul drepturilor pe care le protejează depind de valorile societății contemporane, și se aplică în mod special scopului art. 8, precum și conceptului de viață privată.
Protecția datelor cu caracter personal joacă un rol fundamental în exercițiul dreptului la respectarea vieții private și de familie, consacrate de art. 8 din Convenție.
CEDO remintește că noțiunea de ,,viață privată’’este foarte largă, nefiind posibilă elaborarea unei definiții exhaustive care să acopere în întregime problemele legate de integritatea fizică și morală a persoanei.
Astfel, CEDO a statuat că intră în sfera noțiunilor de ,,viață privată și corespondență’’ conversațiile telefonice, astfel că publicarea în presă a unor pasaje din conversațiile telefonice și citirea cu voce tare, la proces, a conținutului unor interceptări constituie o încălcare a art. 8 din Convenție , deoarece deși figurile publice se expun inevitabil și cu bună știință unei analize atente, atât din partea ziariștilor cât și a publicului larg, totuși și aceste figuri publice au dreptul să se bucure de garanțiile prevăzute de art. 8 din Convenție, la fel ca și orice persoană. Acest fapt trebuie avut în vedere de ziariși atunci când comunică informații privind o acțiune penală pendinte, iar presa ar trebui să se abțină de la publicarea informațiilor care sunt de natură să prejudicieze, intenționat sau nu, dreptul persoanelor la respectarea vieții private și a corespondenței.
CEDO a reamintit că obiectivul esential al art. 8 este Acela de a proteja persoanele particulare împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice; acesta nu se limitează la a obliga statul să se abțină de la asemenea ingerințe, ci statul trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura protecția efectivă a dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private și a corespondenței.
În acest context, CEDO consideră că ar trebui să fie disponibile garanții adecvate pentru a preveni orice divulgare cu caracter privat care poate fi contrară garanțiilor de la art. 8 din Convenție, iar atunci când o astfel de divulgare a avut loc, obligația pozitivă inerentă respectării efective a vieții private presupune obligația de a efectua investigații eficiente pentru a rectifica problema, în măsura posibilului.
De asemenea, intră în conținutul noțiunilor de ,,viață privată’’ și elementele referitoare la dreptul la imagine sau la amprentele digitale și eșantioanele celulare.
Simplul fapt al păstrării de date referitoare la viața privată a unei persoane constituie o ingerință în sensul art. 8 din Convenție, fără a conta dacă informațiile păstrate vor fi sau nu folosite în continuare, sau că informațiile, fiind codificate, nu devin inteligibile decât după prelucrarea informatică și în acest fel nu pot fi interpretate decât de un număr redus de persoane.
Însă CEDO va ține cont de particularitățile contextului în care aceste informații au fost colectate și stocat, de natura datelor, de maniera în care sunt utilizate și prelucrate și de consecințele care ar putea rezulta.
De aceea, CEDO acceptă că păstrarea datelor referitoare la amprentele digitale și genetice poate urmări un scop legitim, și anume depistarea și, pe cale de consecință, prevenirea infracțiunilor, iar dacă prelevarea inițială are ca scop stabilirea unei legături între o anumită persoană și infracțiunea care se bănuiește că ar săvârși-o, conservarea are un scop mai larg, și anume de a contribui la identificarea viitorilor delincvenți. Conform principiilor generale în materie, conservarea datelor trebuie să fie proporțională cu scopul în vederea căruia au fost colectate și perioada de stocare să fie limitată.
CEDO a statuat că, la fel ca și în cazul ascultării convorbirilor telefonice, supravegherii secrete și culegerii secrete de informații, și în cazul amprentelor digitale și eșantioanele celulare prelevate de la o persoană în timpul urmăririi penale este necesar să fie stabilite reguli clare și detaliate care să prevadă domeniul de aplicare a măsurilor și un minim de garanții referitoare, în special, la durată, stocare, utilizare, accesul terților, procedurilor de distrugere a acestora, astfel încât justițiabilul să dispună de suficiente garanții contra abuzurilor și arbitrariului.
Interesul persoanelor în cauză și cel al colectivității în ansamblu, pentru protejarea datelor cu caracter personal, inclusiv a celor referitoare la amprentele digitale sau genetice, poate fi minimalizat în fața interesului legitim al prevenirii infracțiunii.
De aceea, pentru CEDO, este în afara oricărei discuții faptul că lupta împotriva criminalității și în special a crimei organizate și terorismului, depinde în mare măsură de utilizarea tehnicilor științifice moderne de anchetă și investigație, dar protecția oferită de art. 8 din Convenție ar fi diminuată dacă ar fi autorizată folosirea tehnicilor științifice moderne în sistemul justiției penale, indiferent de preț și fără a pune atent în balanță, pe de o parte, avantajele posibile ale utilizării pe scară largă a acestor tehnici, și pe de altă parte, interesele esențiale legate de viața privată.
În concluzie, pentru evitarea interpretării lor abuzive și a golirii de conținut a drepturilor și libertăților garantate, jurisprudența CEDO a stabilit următoarele condiții obligatorii pentru ca ingerința autorităților statului să fie justificată:
– limitarea trebuie prevăzută de lege. Noțiunea de lege este interpretată în sens larg ca act normativ sau jurisprudență consolidată și aplicată, iar legea trebuie să îndeplinească criteriile accesibilității (să fie publicată și ușor de înțeles) și previzibilității (destinatarii legii să înțeleagă comportamentul care li se cere și efectele acestuia) ;
– limitarea trebuie să urmărească un scop legitim. Scopul poate fi legitim dacă decurge atât din măsuri privind protecția interesului public sau comunitar, cât și din măsuri privind protecția altor persoane :
– limitarea trebiue să fie necesară într-o societate democratică.
Caracteristicile unei astfel de societăți în jurisprudența CEDO sunt pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, iar o măsură poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică doar atunci când este în același timp rezultatul unei nevoi sociale imperioase și proporțională cu scopul urmărit.
În ceea ce privește elementele necesare pentru aplicarea principiului proporționalității măsurilor procesuale dispuse în timpul urmăririi penale, acestea pot fi : gradul de pericol social al infracțiunii, indiciile temeinice asupra vinovăției persoanei, perspectiva ca măsura dispusă să producă efect util al rezultatelor obținute pentru desfășurarea procesului penal.
În cazul acestor drepturi autoritățile naționale se bucură de o largă marjă de apreciere, cu precizarea că trebuie să se încadreze în condițiile enumerate și să răspundă exigențelor jurisdicției CEDO.
Amploarea și diversificarea fenomenului infracțional, în general, a criminalității organizate și a teorismului, în special caracterul transfrontalier al rețelelor criminale, resursele logistice deosebite alocate de acestea pentru consolidarea activităților ilicite au făcut ca procedeele investicative clasice folosite de organele de urmărire penală să devină practic ineficiente și nerealiste. De aceea, societatea modernă a impus creearea unor instrumente investigative complexe, dublate de adoptarea unor decizii – standard la nivel național și internațional, menite a conferi autorităților statale capacități sporite de control și combatere a infracționalității grave, chiar dacă, de multe ori, adoptarea și utilizarea unor astfel de mijloace au ridicat serioase controverse în materia încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În abordarea tehnică a acestei teme de analiză trebuie plecat și de la ideea că, pentru forme speciale de criminalitate – și criminalitate organizată, ca cea mai gravă formă de criminalitate pe care a cunoscut-o vreodată omenirea, are această caracteristică, trebuie găsite forme speciale de combatere. Statul, confruntat cu această revoluție a informației, trebuie să identifice noi tipuri de pattern – uri acționale, care să se plieze pe nevoia de răspuns, flexibilitate și organizare ce s-au impus în lumile postmoderne.
Toate procedeele investigative circumscrise noțiunii generale de tehnici speciale de investigație sunt unanim aplicabile, în sensul că utilizarea lor poate avea loc în combaterea infracțiunilor grave, așa cum sunt ele definite de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, dar și în materia infracțiunilor de drept comun ; este adevărat că, date fiind implicațiile de ordin cauzal (caracterul complex al faptelor cercetate),dar și cele ce țin de costurile propriu – zise, folosirea acestor tehnici se relizează preponderent în materia instrumentării infracțiunilor de criminalitate organizată.
Având în vedere că, pe de o parte, tehnicile speciale de investigare sunt ingerințe în viața privată, iar pe de altă parte, aplicarea lor efectivă atrage costuri bănești semnificative, utilizarea lor trebuie făcută cu respectarea a două principii standard : principiul proporționalității (alegerea graduală a uneia sau unora dintre procedee, prin raportare la gravitatea faptelor săvârșite), dar și
principiul oportunității (ele trebuie utilizate doar dacă faptele cercetate sunt de o anumită complexitate).
Potrivit recomandării (2005) Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, prin noțiunea de ,,tehnici speciale de investigare’’ se înțelege tehnicile aplicate de autoritățile competente în cadrul anchetelor penale, vizând depistarea sau anchetarea unor infracțiuni grave și a unor suspecți, în vederea strângerii de informații, de așa manieră încât persoanele în cauză să nu aibă cunoștință de acest lucru.
Și alte instrumente internaționale fac referire la tehnicile speciale de investigare. Astfel, prevederile art. 17-19 din cel de-al doilea Protocol adițional europrană de asistență judiciară în materie penală menționează supravegherea transfrontalieră, livrările supravegheate, anchetele sub acoperire ; art. 4 din Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii vorbește despre competențe și tehnici speciale de investigare ; art. 23 din Convenția penală privind corupția prevede măsuri care vizează facilitarea strângerii de probe și confiscarea produselor.
În general, sunt considerate tehici speciale de investigare :
– interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicațiilor;
– supraveghera video, audio sau prin fotografiere;
– localizarea sau urmărirea prin GPS ori prin alte mijloace tehnice de supraveghere;
– obținerea listei apelurilor telefonice efectuate de la un anumit post telefonic;
– reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
– conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul informational;
– accesul într-un sistem informatic;
– reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului ori rețele publice de comunicații ;
– utilizarea investigatorilor sub acoperire ;
– livrarea supravegheată ;
– percheziția.
Tehnicile speciale de investigare sunt instrumente vitale în lupta împotriva infracțiunilor grave. Acestea presupun, prin modul de realizare, ingerințe în dreptul la viață privată, fiind astfel necesar să fie respectate standardele europene de protecție prevăzute în art.8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Supravegherea prin intermediul agenților statului sau prin mijloace tehnice a activităților cotidiene ale persoanei, a convorbirilor telefonice, a corespondenței constituie o ingerință în dreptul la viață privată și la corespondență. Simpla supraveghera în locuri publice a activităților unei persoane, ce se desfășoară pe o durată scurtă de timp, fără ca autoritățile să înregistreze imagini sau să facă fotografii, nu constituie prin ea însăși o ingerință în viața privată.
Actualul cod de procedură penală folosește numai noțiunile de ,,probă” și ,,mijloc de probă”, la care se adaugă și reglementarea unor ,,procedee probatorii”, fără însă a le denumi sau defini ca atare. Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , în Titlul IV- ,,Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii”, reglementează în Capitolul IV metode speciale de supraveghere sau cercetare.
Potrivit art. 138 NCPP, constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele :
– interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță ;
– accesul la un sistem informatic ;supravegherea video, audio sau prin fotografiere ;
– localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice ;
– obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei personae;
– reținerea, predarea, sau percheziționarea trimiterilor poștale;
– utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;
– participarea autorizată la anumite activități;
– livrarea supravegheată ;
– obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de către aceștia în temeiul legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.
În legătură cu natura juridică a acestor instituții noi, trebuie precizat că nu sunt nici probe, nici mijloace de probă. Ele seamănă mai degrabă cu procedee probatorii clasice regăsite de multă vreme în reglementările juridice penale. Aici apare o notă specifică, în sensul că o cercetare la fața locului, reconstituie, confruntare, ridicare de obiecte sau percheziție are loc cu deplina cunoaștere a acestei activități de către persoana investigată, pe când, în cazul tehnicilor speciale, ele rămân oculte pentru subiectul vizat.
În activitatea procesual penală, tehnicile speciale de investigare constituie ingerințe ale autorității în exercițiul unor drepturi fundamentale ale individului, având, pe cale de consecință, un caracter de excepție. Introducerea acestor excepții de la inviolabilitatea convorbirilor telefonice și a comunicațiilor, de la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței, dacă măsurile sunt necesare pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, este prevăzută și de Convenția europeană a drepturilor omului. În schimb, în materie procesuală, tehnicile speciale de investigare răspund funcțiilor și scopului procesual penal, astfel cum sunt ele arătate la art. 1 alin. (1) C. proc. pen. – constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procedeele investigative speciale utilizate în procesul penal reprezintă modalități pentru culegerea de informații. Chiar dacă dispozițiile art. 911 alin. (1) C. proc. pen. vorbesc despre stabilirea situației de fapt ori despre identificarea sau localizarea participanților la săvârșirea infracțiunii, fiind procedee probatorii, tehnicile speciale de investigare în materie procesual penală au rolul de a evidenția probele pe care le conțin mijloacele de probă. Ori, probele sunt elemente cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale, entități de fapt extrajudiciare care conțin elemente de informație ce pot arunca o lumină asupra infracțiunii și vinivăției participanților la comiterea faptului penal-cu alte cuvinte, informații.
Pe lângă tehnicile speciale de investigare cunoscute în activitatea procesual penală, există și tehnici speciale de investigare în materia securității naționale, atât unele, cât și celelalte fiind apte de a furniza probe în cadrul procesului penal.
În materia securității naționale sunt considerate tehnici special de investigare:
– interceptarea și înregistrarea comunicațiilor;
– accesul într-un loc, la un obiect sau document;
– ridicarea și repunerea la loc a unui obiect ;
– instalarea de obiecte ;
– reținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de servicii de comunicații electrinice destinate publicului sau rețele publice de comunicații.
După cum rezultă din dispozițiile art. 53 din Constituție, tehnicile speciale de investigare prevăzute de art. 20 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului sunt impuse de necesitatea apărării securității naționale, fiind subsumate rolului pe care trebuie să îl îndeplinească în societate serviciile de informații, ele având, prin urmare, o funcție preponderent preventivă pe linia unor situații excepționale, care periclitează securitatea națională. Aceste tehnici speciale de investigare prevăzute la art. 20 din Legea nr. 535/2004 constituie componente ale activității de informații pentru asigurarea securității naționale, ele având o natură administrativă.
Natura juridică a tehnicilor speciale de investigare utilizate în materia securității naționale constituie o problemă doctrinară controversată, majoritatea autorilor apreciind că aparțin procedurii penale, optând fie pentru încadrarea lor exclusiv în faza actelor premergătoare urmăririi penale , fie în faza actelor premergătoare sau în cea a urmăririi penale, după caz . În spijinul acestor teze se aduc următoarele argumente :
– majoritatea faptelor calificate de art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a Romăniei ca amenințări pentru securitatea națională constituie în același timp și infracțiuni ;
– din momentul în care se dețin date sau indicii privind existența unei amenințări la adresa securității naționale (ceea ce constituie și condiția prealabilă și obligatorie pentru autorizarea procedeelor investigative speciale) se naște, erga omnes și de îndată, sub sancțiunea prevăzută la art. . pen., obligația de a denunța fapta organelor judiciare, acestea urmând să înceapă, chiar și în rem, urmărirea penală
– dispozițiile art. 224 alin. (2) și (3) C. proc. pen., conform cărora, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale,pot efectua acte premegătoare și lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnați în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale, procesul-verbal constatator putând fi mijloc de probă.
Alți autori au opiniat în sensul că procedeele investigative speciale de securitate națională nu pot fi incluse în sfera procesului penal. Deși majoritatea faptelor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991 sunt incriminate, există și o parte care nu intră în sfera procesului penal. Spre exemplu, deținerea ilegală de date sau documente secrete de stat, în orice scop neautorizat de lege, reprezintă amenințare pentru securitatea națională, dar constituie infracțiune numai dacă este de natură să pună în pericol siguranță statului [ art. 169 alin. (2) C. pen. ]. Tot astfel, sunt calificate ca amenințări pentru securitatea națională acțiunile care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români, deși nu întotdeauna acestea întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni. Deși nicio prevedere legală nu exclude utilizarea tehnicilor speciale de investigare în materia securității naționale în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale, totuși, acestea constituie o categorie sui generis de acte sau proceduri administrative, ce pot fi valorificate în condiții strict și limitativ prevăzute de lege în procesul penal.
În consecință, tehnicile speciale de investigare în materia securității naționale nu sunt acte de urmărire penală (chiar dacă în situația prevăzută de art. 224 alin. (2) C. proc. pen. lucrătorii operative din organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale pot efectua acte premergătoare în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale), întrucât potrivit art. 13 Legea nr. 14/1992 privind organizarea și Funcționarea Serviciului Român de Informații și art. 29 alin. (2) din Legea nr. 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază , nici unul dintre aceste servicii nu poate efectua acte de cercetare penală.
Tot astfel, potrivit pct. B iii) din liniile directoare ale Recomandării Adunării Parlamentare a Consilului Europei nr. 1402 (1999) privind controlul serviciilor de securitate internă în țările membre ale Consiliului Europei , serviciilor de informații nu trebuie să li se acorde competența efectuării de acte de urmărire penală. Sfera de aplicare a acestora în materie procesuală este mai cuprinzătoare decât în domeniul securității naționale. În cazul existenței unei amenințări la adresa siguranței naționale, serviciile de informații nu pot proceda la înregistrări de imagini în spațiul privat al suspectului și nici la procedeul localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere – modalități la care pot recurge însă organele de urmărire penală în cazul în care dețin indicii concrete privind pregătirea ori comiterea unei infracțiuni .
Prin prisma apartenenței lor la activitatea de informații desfășurată în scopul realizării securității naționale, toate operațiunile aferente tehnicilor speciale de investigare utilizate de serviciile de informații intră în categoria informațiilor secrete de stat, în accepțiunea dată acestei noțiuni prin dispozițiile art. 15 lit. d) și e) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate. Chiar dacă și în materie procesuală întâlnim norme ce obligă la păstrarea secretului asupra operațiunilor [o asemenea îndatorire este stipulată la art. 912 alin. (1) C. proc.pen. în privința persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptările și înregistrările convorbirilor ori comunicărilor] , acestea vizează preponderent secretul profesional, eventual secretul de serviciu și numai prin excepție informația secret de stat. Potrivit art. 913 alin.(2) coroborat cu art. 97 alin. ( 3) C. proc. pen., dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin informații secrete de stat, consemnarea se face procese-verbale separate, în condiții care să asigure păstrarea secretului sau confidențialității.
Domeniul special al combaterii criminalității organizate, multitudinea de forme și tipuri sub care se manifestă, dar și specificul investigativ propriu fiecărei astfel de infracțiuni- trafic de droguri, trafic de personae, criminalitatea informatică, terorismul și finanțarea acestuia, criminalitatea afacerilor, fenomenul spălării banilor au determinat, sub aspect legislativ, adoptarea unor reglementări multiple, cele mai multe dintre acestea regăsindu-se în norma cu caracter general – Codul de procedură penală.
Pe de altă parte, în contextul modificărilor legislative impuse de necesitatea noii politici penale a statului, cea mai mare parte a normelor procesual penale din legile speciale au fost preluate și unificate în dispozițiile noului Cod de procedură penală, lucru cu efecte pozitive, lesne de anticipat, mai ales pentru practicienii dreptului. Atunci când acest lucru nu a fost posibil, în principal, datorită caracterului complex al reglementărilor juridice speciale, s-a recurs la varianta completării acestora prin Legea de punere în aplicare a noului cod.
Prin urmare, în actuala formă legislativă, tehnicile speciale de anchetă reglementate de legislația română – Codul de procedură penală și legile speciale sunt următoarele :
Punerea sub supraveghere, interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, accesului la sisteme informatice:
Codul de procedură penală;
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate;
Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism;
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism ;
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri ;
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane ;
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției , Titlui III privind prevenirea și combaterea criminalității informatice.
Investigații sub acoperire :
Codul de procedură penală ;
Legea nr. 39/2003 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism;
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri ;
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane.
Folosirea informațiilor și colaboratorilor.
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate;
Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Livrarea supravegheată:
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate;
Legea nr. 508/2004 privind înfințarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terotism;
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri;
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism.
Punerea sub supraveghere a conturilor bancare.
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate;
Legea nr. 508/2004 privind înfințarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism;
Legea nr. 656/2002 pentru prrevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism.
Protecția martorilor.
Codul de procedură penală;
Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor ;
Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Instrumente juridice de cooperare internațională.
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală .
Cap. VI Relația Ministerului Public cu societatea civilă
Societatea civilă este un factor de presiune asupra autorităților și intituțiilor publice. Prin îndeplinirea acestui rol, societatea civilă urmărește ca autoritățile și instituțiile statului să-și respecte obligațiile fată de cetățeni, să rezolve problemele de interes general într-un mod transparent, prin implicarea acestora într-un dialog permanent cu societatea civilă. Presiunea exercitată de societatea civilă are ca obiectiv satisfacerea intereselor generale ale cetățenilor dar și crearea de presiune pentru contestarea acelor măsuri ale statului care au efecte nefavorabile asupra populației, care vulnerabilizează respectarea principiilor democrației și ale statului de drept.
Pentru a beneficia de drepturile care ți se cuvin în cadrul societății, este important ca în primul rând să le cunoști, astfel încât, să poți solicita respectarea lor atunci când acestea sunt încălcate. Informarea, cunoașterea propriilor drepturi fiind cea mai importantă ,,armă’’ pentru a ne asigura că în relație cu instituțiile, autoritățile statului, acestea sunt respectate. Astfel că, rolul educativ al societății civile reprezintă o component esențială în societatea prezentă. Îndeplinirea acestui rol presupune:
Elaborarea de materiale informative, studii, rapoarte, cercetări și analize cu scopul de a prezenta cetățeanului drepturile și libertățile fundamentale ale acestuia în raport cu instituțiile și autoritățile statului, principalele instrumente prin care acesta poate solicita anumite drepturi, mecanismele prin care cetățeanul poate solicita o anumită conduit sau informație din partea instanței.
Organizarea de campanii de informare cu privirela drepturile pe care cetățeanul le are în relația cu instituțiile statului.
Îndeplinirea acestui rol de către societatea civilă constă în informarea instituțiilor și
autorităților statului cu privire la problemele existente în societate, pledând astfel pentru schimbare. Societatea civilă este cea care ia pulsul real al principalelor probleme și nemulțumiri ale cetățenilor și le aduce în atenția instituțiilor și autorităților statului. Este vocea proactivității și solidarității cetățenilor, care urmărește să răspundă principalelor provocări ale societății în materia respectării drepturilor și libertăților cetățeanului, prin crearea unui dialog permanent între instituțiile statului și catățenii acestuia. Totodată, un rol important al organizațiilor este acela de a realiza pe baza studiilor și analizelor făcute propuneri de modificare a legislației, propuneri de politici publice care să răspundă principalelor probleme și nemulțumiri ale cetățenilor.
Promovarea valorilor și principiilor în societate de către instituțiile și autoritățile statului pare să fie un domeniu căruia nu i se acordă suficientă atenție. Valorile și principiile stau la baza statului de drept, la baza respectării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului. Astfel că, suntem de părere că un rol esențial în promovarea și conștientizarea atât a instituțiilor și autorităților statului, cât și a cetățenilor cu privire la existențe valorile și principiile, îl are societatea civilă. Este însă imperativ necesar să devenim conștienți cu toții de impactul negativ pe care îl are asupra drepturilor noastre lipsa respectării de valori și principii și să reacționăm împotriva unei atitudini de ignoranță. În acest context, recomandăm ca instituțiile și autoritățile publice să promoveze și să asume în desfășurarea activităților un compartiment care să respecte un set de valori și principii.
În cadrul demersului nostru ștințific am considerat necesară identificarea rolurilor societății civile în promovarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului în relație cu instituțiile și autoritățile statului, fără a ne limita strict la instituția Ministerului Public, activitatea organizațiilor este limitată, acestea nu depun eforturi vizibile în vederea exercitării acestora.
Protecția și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului de către instituțiile și autoritățile statului este o condiție sine qua non într-o societate democratică care promovează statul de drept, impunându-se astfel un dialog constant cu societatea civilă, promovarea și susținerea proactivității catățenilor pentru întărirea comunicării dintre stat și catățeni.
Într-o societate democratică, rolul societății civile rămâne unul semnificativ, fiind vehicolul de comunicare dintre instituțiile statului de drept și cetățean, care are ca singur scop promovarea interesului general.
Drepturile omului sunt inerente persoanei umane, recunoscute prin forța legii, extemsibile pe măsură ce societatea omenescă evoluează. Sunt inerente persoanei fiindcă ea, persoana umană a fost dotată de la natură cu anumite prerogative de care individualitatea ei nu ar putea fi realizată.Sunt deci drepturi naturale întrucât derivă din natura fizică și psihică a omului, fiindcă îi aparțin încă de la naștere.
În consecință omul se naște cu drepturi pe care le deține din propria sa natură, nu din bunăvoință divină, nici din cea umană. Sunt drepturi nederivate, neatribuite , legate de însăți natura omului, independente față de orice putere, anterioare dreptului pozitiv. Drepturile naturale preexistă oricărei puteri.
O dotare a celor mai vechi urme a drepturilor omului nu este posibilă, descifrarea lor trebuie căutată în concepția despre lume a oamenilor, în relația om – divinitate și evident în relația putere – om. Din amândouă au izvotât comandamentele morale, adică atitudinile umane care definesc buna conduită, care prescriu reguli de comportament cărora oamenii trebuie să li se supună, să li se conformeze în raporturile dintre ei. Abordarea științifică din acest punct de vedere trebiue să plecede la două premise : de la constatarea sociabilității naturale a persoanei umane, iar alta, de la constatarea că puterea este inerentă oricărei formațiuni, chiar dacă tipul de organizare este diferit. Istoria emancipării omului cuprinde un proces lung, dramatic , ce a privit toate popoarele și a avut ca martor câteva principii fundamentale, de drept și de libertate, care sunt patrimoniul moral al umanității. Eate vorba de principii care s-au maturizat în mintea unor reformatori savanți, principii care pe parcurs s-au ordonat în sisteme coerente din care s-a năsut dreptul modern și astfel s-au stabilit privilegiile omului în cadrul îndatoririlor lui, printr-o trecere lentă, greoaie dar progresivă, spre ceea ce avea să însemne un triumf ale drepturilor omului.
Drepturile omului au format obiectul revendicărilor unor mișcări largi. O serie de fapte progresiste în adevăratul sens al cuvântului, adică forțe care au înțeles direcția progresului umanității și le-au asumat. De aceea paternitatea lor este revendicată de mișcări foarte diferite care au avut marele merit nu de a inventa drepturile omului – acestea au făcut-o filozofii de a milita pentru ele.
Cap. VII Proiectul de revizuire a Constituției României
Denumirea articolului va fi: "Rolul și organizarea".
Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Autoritatea Judecătorească înfăptuiește justiția în numele împlinirii umane, al binelui social și al dreptății, cu respectarea adevărului și a legii."
După alineatul (2) se introduc zece noi alineate, cu următorul cuprins:
"(2.1) Autoritatea Judecătorească se organizează pe instanțe judecătorești, parchete ale procurorilor, barouri ale avocaților și birouri notariale, potrivit legii.
(2.2) Autoritatea Judecătorească este condusă de un președinte, ales de popor.
(2.3) Președintele Autorității Judecătorești este garantul independenței, calității și corectitudinii justiției.
(2.4) Președintele Autorității Judecătorești numește în funcție judecătorii, procurorii, avocații și notarii, la propunerea Consiliului Autorității Judecătorești.
(2.5) Prevederile articolelor 81 alineatul (1) și alineatele (2) – (4), 82, 83, 84, 95, 96, 96.1 și 97 se aplică, în mod corespunzător, și președintelui Autorității Judecătorești.
(2.6) Candidații la funcția de președinte al Autorității Judecătorești trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
a) să prezinte electoratului documente care să ateste numele și prenumele părinților și bunicilor, precum și declarația lor pe propria răspundere din care să rezulte dacă au cunoștință despre funcțiile deținute în statul român sau în alt stat de către părinții și bunicii lor;
b) să aibă pregătire superioară juridică;
c) să se fi remarcat ca buni profesioniști și ca cetățeni de moralitate desăvârșită;
d) să se fi remarcat ca luptători activi pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor României;
e) să prezinte electoratului activitatea lor profesională, politică și civică desfășurată până la data depunerii candidaturii pentru funcția de președinte al Autorității Judecătorești;
f) să prezinte electoratului Programul Legislativ pentru realizarea căruia se obligă să acționeze, în calitate de președinte al Autorității Judecătorești, dacă vor fi aleși.
(2.6) Documentul prevăzut la alineatul (2.6) litera f) constituie contractul electoral al candidatului. El va fi semnat de candidatul la funcția de președinte al Autorității Judecătorești, va fi tipărit și pus la dispoziția electoratului, pe toată durata campaniei electorale. Câte un exemplar al acestui document va fi depus , Autoritatea Morală și Avocatul Poporului, cu cel puțin 30 de zile înainte de începerea campaniei electorale.
(2.7) Alegerile pentru funcția de președinte al Autorității Judecătorești se desfășoară în prima duminică a lunii octombrie a anului în care expiră mandatul președintelui României sau tot într-o zi de duminică, în cel mult 60 de zile de la data când a intervenit vacanța funcției de președinte al Autorității Judecătorești.
(2.8) Dacă funcția de președinte al Autorității Judecătorești devine vacantă ori dacă președintele Autorității Judecătorești este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură de un parlamentar desemnat de Camera Reprezentanților, cu votul majorității membrilor săi.
(2.9) În exercitarea atribuțiilor sale, președintele Autorității Judecătorești emite decizii care se publică pe site-ul Autorității Judecătorești și în Monitorul Oficial al României.
(2.10) Organizarea și funcționarea Autorității Judecătorești se stabilesc prin lege."
Alineatul (3) se abrogă.
139. Articolul 125 se modifică și se completează astfel:
Alineatele (1) și (2) vor avea următorul cuprins:
"(1) Judecătorii sunt independenți și se supun numai adevărului și legii.
(2) Propunerile de numire, promovare, transferare și sancționare a judecătorilor sunt de competența Consiliului Autorității Judecătorești, în condițiile legii."
După alineatul (2) se introduc două noi alineate, cu următorul cuprins:
"(2.1) Candidații la funcția de judecător trebuie să aibă pregătire juridică superioară și înaltă competență profesională. Criteriile de numire și promovare a judecătorilor se stabilesc prin lege.
(2.2) Judecătorii care s-au făcut vinovați de decizii greșite sunt revocați din funcție și nu mai pot practica această meserie. Decizia de revocare se ia de către președintele Autorității Judecătorești, după consultarea Consiliului Autorității Judecătorești, potrivit legii."
Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată."
După alineatul (3) se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:
"(3.1) Statutul judecătorilor se aprobă prin lege."
140. Articolul 126 se modifică și se completează astfel:
Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
"(1) Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Curțile cu Jurați și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege."
Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
"(3) Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, fără să aducă atingere independenței judecătorilor, potrivit competenței sale."
Alineatul (4) va avea următorul cuprins:
"(4) Compunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție și regulile de funcționare a acesteia se stabilesc prin lege. Vor putea intra în compunerea acestei instanțe numai judecători cu o vechime de cel puțin 15 ani la instanțele inferioare".
După alineatul (4) se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:
"(4.1) Organizarea și funcționarea Curților cu Jurați se stabilesc prin lege."
Alineatul (5) va avea următorul cuprins:
"(5) Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare."
După aliniatul (6) se adaugă trei noi alineate, cu următorul cuprins:
"(7) În cazul în care victima unui abuz administrativ obține despăgubiri în urma unui contencios administrativ, statul este obligat să se îndrepte în regres împotriva funcționarului vinovat, pentru recuperarea pagubelor.
(8) Judecătorii sunt obligați să asigure folosirea în proces a unui limbaj inteligibil pentru părțile în proces.
(9) Toate dosarele sunt repartizate în mod aleator instanțelor de judecată. Fraudarea sau încercarea de fraudare a sistemului de repartizare a dosarelor se sancționează potrivit legii."
141. Articolul 127 se modifică și va avea următorul cuprins:
"(1) Ședințele de judecată sunt publice.
(2) Discuțiile din ședințele de judecată sunt înregistrate, în scris, de către grefier, precum și video.
(3) Partea publică din dosar va putea fi consultată de orice cetățean cu drept de vot.
(4) Probele dosarului vor putea fi folosite, oricând, în analiza prestației judecătorilor și procurorilor.
(5) Conținutul dosarelor va fi pus la dispoziția publicului, pe internet.
(6) Este interzisă distrugerea dosarelor judecate, pe o perioadă de 50 de ani de la încheierea procesului, când o comisie specială va decide care dosare vor fi conservate în continuare.
(7) Printr-un sistem de rotație și sondaj, stabilit potrivit legii, postul public național de televiziune va transmite, în direct, procese de la instanțele de judecată."
142. Articolul 128 se modifică astfel:
Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
"(2) Cetățenii au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii."
143. Articolul 129 se modifică și va avea următorul cuprins:
"Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Procuratura au dreptul să exercite căile de atac, fără excepție, în condițiile legii."
144. Articolul 130 se modifică și va avea următorul cuprins:
"Instanțele judecătorești dispun de poliția pusă în serviciul lor, care se organizează potrivit legii".
145. Denumirea secțiunii a 2-a din capitolul III va fi: "Procuratura".
146. Articolul 131 se modifică și se completează astfel:
Denumirea articolului va fi: "Rolul Procuraturii".
Alineatele (1) și (2) vor avea următorul cuprins:
"(1) În activitatea judiciară, Procuratura apără legalitatea și reprezintă interesele generale ale societății.
(2) Procuratura își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii."
După alineatul (3) se introduc două noi alineate, cu următorul cuprins:
"(3.1) Competența parchetelor și procedura exercitării acesteia sunt prevăzute numai prin lege.
(3.2) Parchetul General al României, care funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte parchete, fără să aducă atingere independenței procurorilor, potrivit competenței sale. Își vor putea desfășura activitatea în cadrul acestuia numai procurori cu o vechime de cel puțin 15 ani în parchetele de pe lângă instanțele de judecată inferioare."
147. Articolul 132 se modifică și va avea următorul cuprins:
"(1) Procurorii sunt independenți și se supun numai adevărului și legii.
(2) Propunerile de numire, promovare, transferare și sancționare a procurorilor sunt de competența Consiliului Autorității Judecătorești, în condițiile legii.
(3) Candidații la funcția de procuror trebuie să aibă pregătire juridică superioară și înaltă competență profesională. Criteriile de numire și promovare a procurorilor se stabilesc prin lege.
(4) Procurorii care s-au făcut vinovați de nerespectarea obligației de autosesizare, nefinalizarea dosarelor sau de decizii greșite sunt revocați din funcție și nu mai pot practica această meserie. Decizia de revocare se ia de către președintele Autorității Judecătorești, după consultarea Consiliului Autorității Judecătorești, potrivit legii.
(5) Statutul procurorilor se aprobă prin lege."
148. După secțiunea a 2-a se introduce o nouă secțiune, secțiunea a 3-a, astfel:
Denumirea secțiunii va fi: "Avocatura".
Secțiunea a 3-a va avea următorul cuprins:
"Art. 132.1 – Rolul avocatului
(1) Persoanele fizice și juridice au dreptul să fie asistate, gratuit, de avocați, în fața instanțelor judecătorești, în condițiile legii.
(2) Avocații sunt constituiți în barouri, care funcționează pe lângă instanțele judecătorești, sub coordonarea Uniunii Naționale a Barourilor din România, potrivit legii.
(3) Constituirea și funcționarea de barouri de avocați în afara Uniunii Naționale a Barourilor din România sunt interzise.
(4) Cererile de asistență adresate de părțile în proces barourilor sunt repartizate avocaților prin tragere la sorți, organizată conform legii. Părțile în proces au dreptul să refuze avocații trași la sorți de maximum 5 ori. Un avocat refuzat în peste jumătate din cazurile unui an este eliminat din barou.
(5) Orice parte în proces are dreptul să se apere singură.
"Art. 132.2 – Statutul avocaților
(1) Avocații sunt independenți și se supun numai adevărului și legii.
(2) Propunerile de numire, promovare, transferare și sancționare a avocaților sunt de competența Consiliului Autorității Judecătorești, în condițiile legii. Criteriile de numire și promovare a avocaților se stabilesc prin lege.
(3) Candidații la funcția de avocat trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională, vechime în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior, stabilită prin lege.
(4) Avocații care și-au încălcat atribuțiile legale sunt revocați din funcție și nu mai pot practica această meserie. Decizia de revocare se ia de către președintele Autorității Judecătorești, după consultarea Consiliului Autorității Judecătorești, potrivit legii.
(5) Funcția de avocat este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată.
(6) Statutul avocaților se aprobă prin lege."
149. După secțiunea a 3-a se introduce o nouă secțiune, secțiunea a 4-a, astfel:
Denumirea secțiunii va fi: "Notariatul de stat".
Secțiunea a 4-a va avea următorul cuprins:
"Art. 132.3 – Rolul notarului
(1) Activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea. Activitatea notarială este un serviciu public oferit gratuit de către statul român cetățenilor săi.
(2) Activitatea notarială se realizează de notari prin acte notariale și consultații juridice notariale, în condițiile legii.
(3) Notarii sunt constituiți în birouri notariale, care funcționează pe lângă judecătorii, sub coordonarea Uniunii Naționale a Notarilor din România și a Camerelor Notarilor, constituite pe lângă tribunale și curțile de apel, potrivit legii.
(4) Funcția de notar se exercită numai de către notarii membri ai Uniunii Naționale a Notarilor din România.
(5) Constituirea și funcționarea de forme de organizare a profesiei de notar, altele decât birourile notariale coordonate de Uniunea Națională a Notarilor din România și de Camerele Notarilor, sunt interzise.
"Art. 132.4 – Statutul notarilor
(1) Notarii sunt independenți și se supun numai adevărului și legii.
(2) Propunerile de numire, promovare, transferare și sancționare a notarilor sunt de competența Consiliului Autorității Judecătorești, în condițiile legii. Criteriile de numire și promovare a notarilor se stabilesc prin lege.
(3) Candidații la funcția de notar trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională, vechime în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior, stabilită prin lege.
(4) Notarii care și-au încălcat atribuțiile legale sunt revocați din funcție și nu mai pot practica această meserie. Decizia de revocare se ia de către președintele Autorității Judecătorești, după consultarea Consiliului Autorității Judecătorești, potrivit legii.
(5) Funcția de notar este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată.
(6) Statutul notarilor se aprobă prin lege."
150. Articolul 133 se modifică și va avea următorul cuprins:
"(1) Consiliul Autorității Judecătorești este organ consultativ al președintelui Autorității Judecătorești.
(2) Consiliul Autorității Judecătorești este alcătuit din 33 de membri, din care:
a) 24 sunt aleși în adunările generale ale judecătorilor, procurorilor, avocaților și notarilor și sunt validați de către președintele Autorității Judecătorești; aceștia fac parte din patru secții, una pentru judecători, una pentru procurori, una pentru avocați și una pentru notari; prima secție este compusă din 9 judecători, cea de a doua din 5 procurori, cea de a treia din 5 avocați, cea de a patra din 5 notari;
b) 5 reprezentanți ai Uniunii Naționale a Asociațiilor Comunitare, specialiști în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputație profesională și morală, validați de președintele Autorității Judecătorești;
c) președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, procurorul general al României, președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România și președintele Uniunii Naționale a Notarilor din România.
(3) Președintele Consiliului Autorității Judecătorești este ales de membrii Consiliului, pentru un mandat de un an, ce nu poate fi prelungit sau înnoit, dintre membrii prevăzuți la alineatul (2) litera a) și este validat de către președintele Autorității Judecătorești.
(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Autorității Judecătorești este de 4 ani.
(5) Hotărârile Consiliului Autorității Judecătorești se iau prin vot deschis și se publică pe site-ul Consiliului și în Monitorul Oficial al României."
151. Articolul 134 se modifică și va avea următorul cuprins:
"(1) Consiliul Autorității Judecătorești propune președintelui Autorității Judecătorești numirea în funcție a judecătorilor, procurorilor, avocaților și notarilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii.
(2) Consiliul Autorității Judecătorești propune președintelui Autorității Judecătorești promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor, procurorilor, avocaților și notarilor.
(3) Consiliul Autorității Judecătorești îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor, procurorilor, avocaților și notarilor, potrivit procedurii stabilite prin lege. În aceste situații, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, procurorul general al României, președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România și președintele Uniunii Naționale a Notarilor din România nu au drept de vot.
(4) Hotărârile Consiliului Autorității Judecătorești în materie disciplinară pot fi atacate la un alt complet al Consiliului Autorității Judecătorești format dintr-un număr mai mare de judecători.
(5) Hotărârile Consiliului Autorității Judecătorești se publică pe site-ul Consiliului Autorității Judecătorești și în Monitorul Oficial al României."
Cap. VIII Concluzii și propuneri
Consider că este necesară întărirea actualului statut al procurorului, prin stabilirea, pe cale constituțională a independenței sale, precizând că este nevoie de înlăturarea controlului desfășurat de ministrul Justiției asupra activității Ministerului Public.
„În actuala arhitectură constituțională, Ministerul Public este o componentă a autorității judecătorești, procurorii fiind, potrivit Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, magistrați și nu “agenți” ai puterii executive. Situarea Ministerului Public sub autoritatea ministrului justiției are repercusiuni față de îndeplinirea în deplină legalitate și imparțialitate a atribuțiilor care i se conferă prin lege în activitatea judiciară în cauzele penale”.
Apreciez că, la nivel constituțional, trebuie reglementată independența procurorului, atât prin înlăturarea controlului desfașurat de ministrul Justiției asupra activității Ministerului Public, cât și prin renunțarea la controlul ierarhic în interiorul instituției. „Statutul de independență al procurorului deriva în principal din atribuțiile sale, acesta fiind singurul care poate decide asupra lucrărilor intr-un dosar. Nimeni nu poate interveni in modul de desfașurare a activității, cu excepția instanței de judecată. Astfel, procurorul conduce și supravegheaza activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală. Această atribuție este specifică unui magistrat, fiind insărcinat cu apărarea ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, obligat la strângerea probelor atât în apărare, cât și în acuzare”.
Cu privire la critica referitoare la obținerea unor puteri discreționare de către procuror, este de remarcat faptul că activitatea acestuia , precum și soluțiile pe care le pronunță sunt supuse, în continuare, controlului instanței de judecată, fiind eliminat doar controlul ierarhic in interiorul institutiei.
Astfel, faptul că funcțiile unui judecător și procuror sunt complementare implică faptul că „fiecare dintre ei este conștient că o justiție imparțială necesită egalitate de instrumente între Ministerul Public și apărare și că procurorii trebuie să acționeze, de fiecare dată, onest, obiectiv și imparțial”, astfel încât independența procurorului este direct proporțională cu responsabilitatea și răspunderea aferente acestui statut.
Cu privire la răspunderea material a magistratilor, consider că această problematică ar trebui sa fie reglementata, la nivelul legii organice.
Actualmente, articolul 52 alineatul (3) din Constitutie stabilește că „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii, inclusiv în ceea ce privește magistrații care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență. Statul exercită dreptul de regres, în condițiile legii”.
În legatura cu acest text de lege, consider ca se impune eliminarea din Constituție a răspunderii materiale a magistraților, urmând ca această problemă să fie reglementată la nivelul legii organice. În caz contrar, ar trebui reglementata, tot la nivel constituțional, și răspunderea materială pentru prejudiciile cauzate de reprezentanții celorlalte puteri în stat.
Prin urmare, articolul 52 alineatul (3) din Constitutia Romaniei ar trebui sa aibă urmatorul cuprins: „Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”. Altfel spus, precizeaza membrii Consiliului, raspunderea materiala a judecatorului sau a procurorului nu poate fi angajata in mod obiectiv, similar modului in care raspunde statul, ci numai subiectiv, respectiv doar in situatia savarsirii de catre acesta a unei fapte personale grave, facuta cu intentia de a produce un prejudiciu, ori in cazul in care acesta a comis o eroare judiciara prin care s-a produs un prejudiciului”.
In Raportul Comisiei de se sustine ca judecatorii ar trebui sa poata fi trasi la raspundere doar in cazul savarsirii unor infractiuni; in ceea ce priveste insa „actiunile civile indreptate impotriva lor pentru actiuni savarsite cu buna-credinta in exercitarea functiei lor”, ei trebuie sa fie protejati.
Referitor la această problematică, o serie de principii au fost statuate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, în hotărârea din 19 noiembrie 1991, în cauzele conexate C-6/90 și C-9/90, Andrea Francovich și alții c. Republicii Italiene, Curtea a statuat dreptul general al indivizilor de a iniția proceduri judiciare îndreptate împotriva acțiunilor sau inacțiunilor imputabile statului prin conduita instituțiilor sale, care sunt în contradicție cu unele prevederi ale dreptului comunitar și a stabilit condițiile care trebuie îndeplinite pentru o atare răspundere.
Hotărârea din 5 martie 1996, în cauzele reunite C-46/93 și C-48/93, Brasserie du pecheur c. Bundesrepublik Deutschland și The Queen c. Secretary of State for Transport, ex. parte:Factortame Ltd.: statul răspunde pentru repararea pagubelor cauzate prin constatarea unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept comunitar, cu repercusiuni asupra drepturilor indivizilor.
Hotărârea din 30 septembrie 2003, Gerhard Kobler/Austria, C-224/01, se referă posibilitatea angajării răspunderii statului pentru hotărârile pronunțate de instanțele judiciare naționale. Curtea a distins între răspunderea personală a judecătorilor și răspunderea statului pentru actele emise de autoritățile judiciare naționale, afirmând că recunoașterea dreptului general la repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a erorilor judiciare comise de o instanță națională de ultim grad ar reprezenta un pas înainte pe calea perfecționării actului de justiție și ar contribui la sporirea încrederii publice în actul de justiție. De asemenea, Curtea a stabilit că nu pot fi reținute nici argumentele bazate pe independența și autoritatea puterii judecătorești. În ceea ce privește independența judecătorului, Curtea a subliniat că principiul răspunderii supuse analizei vizează răspunderea statului, iar nu răspunderea personală a judecătorului. În ceea ce privește autoritatea puterii judecătorești, Curtea arată că aceasta nu este diminuată ca efect al punerii în discuție, în mod implicit, a hotărârilor sale irevocabile, întrucât se poate considera că existența unui drept la acțiune în cadrul procedurilor de tragere la răspundere a statului pentru aceste hotărâri care permite, în anumite condiții, repararea efectelor prejudiciabile ale unei erori judiciare pot fi privite ca o sporire a calității unui sistem legal și, în final, a autorității judecătorești.
În Hotărârea din 13 iunie 2006, Tragetti Mediterraneo SpA/Republica Italiana,
specificul funcției judecătorești, Curtea a stabilit că răspunderea statului nu este nelimitată. Responsabilitatea poate fi angajată numai în cazuri excepționale în care instanța națională care judecă în ultimă instanță a încălcat în mod vădit legea aplicabilă.
Aceste considerații, dar, de asemenea, necesitatea de a garanta persoanelor fizice o protecție a
drepturilor efective legale pe care li le conferă dreptul comunitar se opun faptului conform căruia responsabilitatea statului nu ar putea fi angajată pe motiv de încălcare a dreptului comunitar, care este imputabilă unei instanțe naționale care judecă în ultimă instanță, care a rezultat din interpretarea legii care a fost realizată de către această instanță.
Curtea statuează în același mod cu privire la o legislație națională care ar exclude
în general, orice răspundere a statului atunci când încălcarea imputabilă unei instanțe a acestui stat ar rezulta dintr-o evaluare a faptelor și a probelor.
Curtea recunoaște că legislația națională poate stabili criterii, referitoare la natura sau
gradul de încălcare, care trebuie îndeplinite pentru ca responsabilitatea statului
să poată fi angajată din cauza unei încălcări a dreptului comunitar imputabile unei
instanțe care judecă în ultimă instanță. Cu toate acestea, aceste criterii nu pot, în nici un caz, să impună cerințe mai stricte decât cele care rezultă din hotărârea pronunțată în cauza Köbler.
BIBLIOGRAFIE
Lucrări de specialitate
– Irina Moroianu Zlătescu, Human Rights- a dynamic and evolving process, ed. Prouniversitaria 2015
– Codruț Olaru, Mijloace specifice de investigare a infracțiunilor de criminalitate organizata, ed. Hamangiu 2014
– Remus Jurj-Tudoran, Metode speciale de supraveghere și protecția martorilor în cauzele penale complexe, ed. CH Beck, 2014
– Georgio del Vecchio, Diritto naturale e unita europea, Roma 1959
– Bogdan Adrian Toma : Școala sofistă și moștenirea ei in filosofia occidentală, ed. Grinta, Cluj-Napoca 2013
– Aristotel, Politica, Ed. Nationala, Bucuresti 1924
– Hugo Grotius, “Despre dreptul razboiului si al pacii”, Cartea prima, Ed, Stiintifica, Bucuresti 1968
– John Locke, Eseu asupra guvernului civil 1689
– Giorgio del Vecchio, des droits de l’Homme et du citoyen dans la revolution francaise, Ed Nagard 1979
– Ioan Demeter, Declaratia drepturilor omului, schita istorică, Ed. Politica, Bucuresti, 1968
– Mitică Daniela Ruxandra, teză doctorat SNSPA 2014 – Ministerul Public. Organizare, administrare și relația cu societatea civilă
– Budu Ionel, Modernizarea justiției în principatele române. De la teorie la practică (1831 – 1865), teză de doctorat, 2010, București
– Sorina Siserman, Drept procesual penal. Note de curs, Universitatea “Dimitrie Cantemir” București, Facultatea de Drept Cluj-Napoca
– Vasile Sorin Curpăn, Cosmin-Ștefan Burleanu, Privire specială asupra organizării puterii judecătorești și a consacrării principiulul independenței judecătorilor în România modern și contemporană, teză de doctorat
– Kálmán György, „The Public Prosecutor’s Office in the Transitional Period”, în Legfőbb Ügyėszsėg (coord.), The transformation of the prokuratura into a a body compatible with the democratic principles of law : proceedings, Council of Europe Publishing, 1996
– Alessandro Pizzorusso, Italian Studies in Law: A Review of Legal Problems, Springer, Volumul 11, 1994
– George A. Bermann, Étienne Picard, Introduction to French law, Kluwer Law International, 2008
– D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența C.E.D.O., Ed. All Beck, București, 2005
– R. Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu și explicații, ed. a II.-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008
– M. Udroiu, O. Predescu – Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Editura C.H. Beck, 2008
– Gavril Iosif Chiuzbaian, "Sistemul puterii judecatorești", Ed.Continent XXI,Bucureștiti,2002
– Ionel Cloșcă, Ion Suceavă în Tratat de Drepturile omului, ed. a II-a , Ed. V.I.S. Print, București, 2003
– N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2007
– I. Olteanu, Drept European al drepturilor omului, vol.I Ed. Fundației ‘’România de Mâine” , 2004, p. 9.
– C.L. Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului. Curs universitar, Ed.A II Beck, București, 2000
– Fr. Sudre, Drept European și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iași, 2006
– G.C. Maior, Un război al minții, inteligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în sec. XXI, Ed.RAO, București,2011
– M. Udroi, R Slăvoiu, O. Predescu, Tehnici special de investigare în justiția penală, Ed, C.H.Beck, București, 2009
– D.I. Cristescu, Investigarea criminalistică a infracțiunilor contra securității naționale și de terorism, Ed. Solness, , 2004
– Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului un sistem în evoluție, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007
– N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat. Art. 62-135. Probele și mijloacele de probă, Ed. Hamangiu, București, 2007
– Toma D'aquino, Summa theologica, ed. Polirom 2009
Articole, studii, monografii
– Oscar Handlin, Declaratia drepturilor omului. Contextul elaborarii ei. SINTEZA Nr.99/1994
– Gheorghiță Mateuț-Statutul procurorului in legislatia romana. Istoric, actualitate, tendinte.Univ.Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Drept- 2007
– Paul Negulescu, George Alexianu, Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldovei. Colecția vechilor legiuiri administrative, vol.I, Ed. Întreprinderile Eminescu S.A., București, 1994, p. 181 apud Cosmin Lucian Gheorghe, Regulamentele Organice și dezvoltarea vieții constituționale românești, Revista de științe politice, nr. 30-31, 2011
– Cosmin Lucian Gheorghe, Regulamentele Organice și dezvoltarea vieții constituționale romănești, Revista de științe politice, nr. 30-31, 2011
– Richard Tuck, Natural rights theories: their origin and development, Cambridge University Press, 1979
– Andreea Simona Straub, Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, rezumat teză de doctorat, București, 2013
– Irina Moroianu Zlătescu, Promovarea și protecția drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană, Revista Drepturile Omului, nr. 1, Ed. IRDO, București, 2013
– Bogdan Dima, Roxana Ogaru –Natura juridică a Ministerului Public,Fundația Horia Rusu
– Horia Diaconescu, Dan Claudiu Dănișor, „Poziția Ministerului Public față de puterea executivă în dreptul unor state vest-europene și în România”, Dreptul, nr. 5, 2006
– Vicente Gimeno Sendra, „L’accusation publique en Espagne”, în Revue de science criminelle, 1994
– Carlos Castresana Fernandez, “Role of the public prosecution office in the criminal field”, The role of the public prosecution office in a democratic society, Council of Europe, 1998
– Jean-Paul Sudre, Conseil Supérieur de (France), European Network Of Councils For The Judiciary, 2-3 June 2005, Working group on evaluation of judges, Final report, 2005
– M.Ruja, "Natura juridică a Ministerului Public ", Revista "Dreptul" nr.4/I995
– L. Bachmaier Winter, Limitarea dreptului la viața privată în cursul urmăririi penale, Jurisprudența CEDO, în LESIJnr. XVI, vol. 2/2009
– I. Doltu, Considerații în legătură cu sistemul probator în dreptul procesual penal, în Dreptul nr. 6/2001
– Irina Moroianu Zlătescu. Drepturile sociale în Uniunea Europeană, Revista Drepturile Omului, nr. 2 Ed. IRDO, București 2011
Materiale consultate on – line
– Un cod săpat în piatră – http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/un-cod-sapat-piatra,consultat la 17.01.2015.
– Filosofia dreptului în antichitate- http://studopedia.org/6-90479.html
– Protectia juridica a dreptului la libertate- Cordos Ana Maria-http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/cordos_ro.pdf
– Roxana Gheorghe- Rolul modernizator al Regulamentelor organice în Plan instituțional în țara Românească și , http://www.utgjiu.ro/revista/lit/pdf/2009-03/7_ROXANA_GHERGHE.pdf
– Analiză Comparativă Privind Politicile De Resurse Umane De Memebre Ale Uniunii Europene http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/06_01_2011__38047_ro.pdf
– Lect.univ. dr. Flaviu Ciopec- Examen al jurisprudenței CEDO împotriva României în materia prezumției de nevinovăție, http://drept.uvt.ro/documents/Analele-2-2012-Examen-al-jurisprudentei-C.E.D.O-impotriva-Romaniei.pdf
– Council of Europe / European Court of Human Rights Research Division, „The role of public prosecutor outside the criminal law field in the case-law of the European Court of Human Rights”, 2011, p. 4, disponibil la adresa http://www.echr.coe.int/Documents/Research_report_prosecutor_ENG.pdf
– Victor Constantinescu- Aplicarea pricipiului non bis in idem în jurisprudența europeana și națională-http://www.euroquod.ro/ue/files/pubs/VCnonbis.pdf
– M Livescu, D Iivescu, Efectele juridice ale hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și controlul executării acestora (revistadrept.com/articole/efectele_juridice_ale_hot_curții_europene_și_controlul_executării_acestora.pdf)
– M.H. Murphy, The Relationship between the European Court of Human Rights and national Legislative Bodies: Cosidering the Merits and the Risks of the Approach of the court în Surveillance Cases ( www.ijls.ie/Articles/IJLS_Vol_3_Issue_2_Article_8_4_Comparative_Murphy.pdf)
– Cristi Dănileț – Răspunderea magistraților-sinteză de documente internaționale- https://cristidanilet.files.wordpress.com/2011/05/rasp-mag-instrum-inter.doc, consultat la 9.05.2015
Acte normative
– Legea nr.985din 1865 privind organizarea judecătorescă, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I din 04/07/1865
– Codul Penal al Principatelor Unite Române de la 1864, publicat în Monitorul Oficial din 30.10.1864, Partea I
– Codul de procedură penală al Principatelor Unite Române din 1864, Publicat în Monitorul Oficial din 2 Decembrie 1864
– Decretul nr.2 din 22 aprilie 1948 pentru organizarea și funcționarea parchetului, Publicat în Monitorul Oficial nr. 95 din 22 aprilie 1948
– Legea nr. 6 din 1952 pentru înființarea și organizarea Procuraturii, Buletinul Oficial nr. 8 din 4 martie 1953, abrogată de legea 60/1968 pentru organizarea și funcționarea Procuraturii Republicii Socialiste România
– Constituția Republicii Socialiste România din 1965, publicată în buletinul Oficial din 21.08.1965
– Constituția Românei din 1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.233 din 21 noiembrie 1991
– Legea nr.92 din1992 pentru organizarea judecătorească, publicată în Monitorul official nr.197 din 13 august 1992
– Legea 304 din 2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul, Oficial nr. 515 din 14.08.2004
– Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010
– Protocolul nr.7 pentru apărarea Drepurilor Omului și a Libertăților fundamentale, Strasbourg, 1984
– Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal publicată în Monitolul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009
– Codul de Procedură Penală din 1997, publicat în Buletinul Oficial nr. 145 – 146 din 12 noiembrie 1968, republicat în Buletinul Oficial nr. 58 – 59 din 26 aprilie 1973
– Recomandarea (2000)19, adoptată de Comitetul de Miniștri la data de 6 octombrie 2000 la cea de-a 724-a reuniune a delegaților Miniștrilor
– Avizul nr. 1 (2001) a CCJE despre standardele privind independența puterii judecătorești și inamovibilitatea judecătorilor
– Recomandarea Rec(94)12 privind independența, eficiența și rolul judecătorilor
– Liniile directoare europene privind etica și conduita procurorilor (Liniile directoare de ) adoptate de Procurorii Generali ai Europei la 31 mai 2005, de
– Avizul nr.8 (2006) a CCJE privind rolul judecătorilor în protejarea statului de drept și drepturilor omului în contextul terorismului
– Legea nr. 30 /1994 pentru ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție (M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994).
– Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism- M. Of. nr. 1089 din 23 noiembrie 2004
– Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism- republicată în M. Of. nr.702 din 12 octombrie 2012
– Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri – M. Of. nr. 362din 3 august 2000
Jurisprudența instanțelor naționale și internaționale
– Decizia Curții Constituționale nr. 962/2009 în M.Of. nr. 563 din 13 august 2009
– Decizia Curții Constituționale nr. 410/2008 în M. Of. Nr. 338 din 10 aprilie 2008
– Rupa impotriva României, hot. CEDO din data de 19 iulie 2011,în M. Of. nr. 10 din 5 ianuarie 2012
– Trăilescu împotriva României, decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 31 august 2012, în M. Of. nr. 625 din 31 august 2012
– Engels și alții împotriva Olandei, hot. CEDO din data de 8 iunie 1976
– X împotriva Republicii Federale Germania, hot. de admitere a Com. EDO din data de 7 martie 1964
– Begu împotriva României, hot. CEDO din data de 15 martie 2011, în M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012
– Predică împotriva României, hot. CEDO din data de 7 iunie 2011
– Bursuc împotriva României, hot. CEDO din 12 octombrie 2004
– Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, hot. CEDO din 4 mai 2001.
– Soare și alții împotriva României, hot. CEDO din data de 22 februarie 2011.
– Gülec împotriva Turciei, hot. CEDO din data de 27 iulie 1998.
– Kelly și alții împotriva Regatului Unit, hot. CEDO din 4 mai 2001.
– Velcea și Mazăre împotriva României, hot. CEDO din 1 decembrie 2009
– Samoila și Cionca împotriva României, hot. CEDO din data de 4 martie 2008
– Maria Marinescu împotriva României, decizia de inadmisibilitate a cererii depuse in 10 mai 2002
– Zlínsat, spol. S ro, vol. , nr. 57785 / 00, § 78, 15 iunie 2006.
– Hotărâre din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-III.
– Varbanov v. Bulgaria, nr. 31365/96, CEDO 2000-X
– Guigue și SGEN-CFDT v. Franța (dec.), nr. 59821/00, 06 ianuarie 2004.
– Ewert v. Luxemburg, nr. 49375/07, § 98, 22 Iulie 2010.
– Berger c. Franței, nr. 48221/99, CEDO 2002-X.
– Blanco Callejas v. Spania (decembrie), nr. 64100/00, 18 iunie 2002
– Ferreira Alves v. Portugalia (nr. 3), nr. 25053/05, din 21 iunie 2007
– Asito c. Moldovei, nr. 40663/98, 8 noiembrie 2005
– Yildirim v. Austria (dec.), nr. 34308/96, 19 octombrie 1999.
– Darmon v. Polonia (dec.), nr. 7802/05, 17 noiembrie 2009
– CEDO, cauza Maestri c. Italia, nr. 39748/98, hotărârea din 17 februarie 2004
– CEDO, cauza Viașu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008
– CEDO, Cauza Iordachi și alții c. Moldova, nr. 25198/02, hotărârea din 10 februarie 2009
– CEDO, cauza Rowe and Davis c. Regatul Unit, nr. 28901/95, hotărârea din 16.02.2000
– CEDO, cauza Fitt c. Regatul Unit, nr. 29777/96, hotărârea din 16.02.2000
– CEDO, cauza Padin Gestoso c. Spania, dosarul 39519/98, hotărârea din 8 decembrie 1998
– CEDO, cauza Unterpertinger c. Austria, dosarul 9120/80, hotărârea din 24 noiembrie 1996
– CEDO, cauza Kaste și Mathisen c. Norvegia, dosarele 18885/04 și 211166/04, hotărârea din 9 noiembrie 2006
– Hotărârea CJUE în cauza Gözütok și Brügge, C-187/01 și C-385/01, hotărârea din data de 11 februarie 2003
BIBLIOGRAFIE
Lucrări de specialitate
– Irina Moroianu Zlătescu, Human Rights- a dynamic and evolving process, ed. Prouniversitaria 2015
– Codruț Olaru, Mijloace specifice de investigare a infracțiunilor de criminalitate organizata, ed. Hamangiu 2014
– Remus Jurj-Tudoran, Metode speciale de supraveghere și protecția martorilor în cauzele penale complexe, ed. CH Beck, 2014
– Georgio del Vecchio, Diritto naturale e unita europea, Roma 1959
– Bogdan Adrian Toma : Școala sofistă și moștenirea ei in filosofia occidentală, ed. Grinta, Cluj-Napoca 2013
– Aristotel, Politica, Ed. Nationala, Bucuresti 1924
– Hugo Grotius, “Despre dreptul razboiului si al pacii”, Cartea prima, Ed, Stiintifica, Bucuresti 1968
– John Locke, Eseu asupra guvernului civil 1689
– Giorgio del Vecchio, des droits de l’Homme et du citoyen dans la revolution francaise, Ed Nagard 1979
– Ioan Demeter, Declaratia drepturilor omului, schita istorică, Ed. Politica, Bucuresti, 1968
– Mitică Daniela Ruxandra, teză doctorat SNSPA 2014 – Ministerul Public. Organizare, administrare și relația cu societatea civilă
– Budu Ionel, Modernizarea justiției în principatele române. De la teorie la practică (1831 – 1865), teză de doctorat, 2010, București
– Sorina Siserman, Drept procesual penal. Note de curs, Universitatea “Dimitrie Cantemir” București, Facultatea de Drept Cluj-Napoca
– Vasile Sorin Curpăn, Cosmin-Ștefan Burleanu, Privire specială asupra organizării puterii judecătorești și a consacrării principiulul independenței judecătorilor în România modern și contemporană, teză de doctorat
– Kálmán György, „The Public Prosecutor’s Office in the Transitional Period”, în Legfőbb Ügyėszsėg (coord.), The transformation of the prokuratura into a a body compatible with the democratic principles of law : proceedings, Council of Europe Publishing, 1996
– Alessandro Pizzorusso, Italian Studies in Law: A Review of Legal Problems, Springer, Volumul 11, 1994
– George A. Bermann, Étienne Picard, Introduction to French law, Kluwer Law International, 2008
– D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența C.E.D.O., Ed. All Beck, București, 2005
– R. Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu și explicații, ed. a II.-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008
– M. Udroiu, O. Predescu – Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Editura C.H. Beck, 2008
– Gavril Iosif Chiuzbaian, "Sistemul puterii judecatorești", Ed.Continent XXI,Bucureștiti,2002
– Ionel Cloșcă, Ion Suceavă în Tratat de Drepturile omului, ed. a II-a , Ed. V.I.S. Print, București, 2003
– N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2007
– I. Olteanu, Drept European al drepturilor omului, vol.I Ed. Fundației ‘’România de Mâine” , 2004, p. 9.
– C.L. Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului. Curs universitar, Ed.A II Beck, București, 2000
– Fr. Sudre, Drept European și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iași, 2006
– G.C. Maior, Un război al minții, inteligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în sec. XXI, Ed.RAO, București,2011
– M. Udroi, R Slăvoiu, O. Predescu, Tehnici special de investigare în justiția penală, Ed, C.H.Beck, București, 2009
– D.I. Cristescu, Investigarea criminalistică a infracțiunilor contra securității naționale și de terorism, Ed. Solness, , 2004
– Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului un sistem în evoluție, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007
– N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat. Art. 62-135. Probele și mijloacele de probă, Ed. Hamangiu, București, 2007
– Toma D'aquino, Summa theologica, ed. Polirom 2009
Articole, studii, monografii
– Oscar Handlin, Declaratia drepturilor omului. Contextul elaborarii ei. SINTEZA Nr.99/1994
– Gheorghiță Mateuț-Statutul procurorului in legislatia romana. Istoric, actualitate, tendinte.Univ.Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Drept- 2007
– Paul Negulescu, George Alexianu, Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldovei. Colecția vechilor legiuiri administrative, vol.I, Ed. Întreprinderile Eminescu S.A., București, 1994, p. 181 apud Cosmin Lucian Gheorghe, Regulamentele Organice și dezvoltarea vieții constituționale românești, Revista de științe politice, nr. 30-31, 2011
– Cosmin Lucian Gheorghe, Regulamentele Organice și dezvoltarea vieții constituționale romănești, Revista de științe politice, nr. 30-31, 2011
– Richard Tuck, Natural rights theories: their origin and development, Cambridge University Press, 1979
– Andreea Simona Straub, Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, rezumat teză de doctorat, București, 2013
– Irina Moroianu Zlătescu, Promovarea și protecția drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană, Revista Drepturile Omului, nr. 1, Ed. IRDO, București, 2013
– Bogdan Dima, Roxana Ogaru –Natura juridică a Ministerului Public,Fundația Horia Rusu
– Horia Diaconescu, Dan Claudiu Dănișor, „Poziția Ministerului Public față de puterea executivă în dreptul unor state vest-europene și în România”, Dreptul, nr. 5, 2006
– Vicente Gimeno Sendra, „L’accusation publique en Espagne”, în Revue de science criminelle, 1994
– Carlos Castresana Fernandez, “Role of the public prosecution office in the criminal field”, The role of the public prosecution office in a democratic society, Council of Europe, 1998
– Jean-Paul Sudre, Conseil Supérieur de (France), European Network Of Councils For The Judiciary, 2-3 June 2005, Working group on evaluation of judges, Final report, 2005
– M.Ruja, "Natura juridică a Ministerului Public ", Revista "Dreptul" nr.4/I995
– L. Bachmaier Winter, Limitarea dreptului la viața privată în cursul urmăririi penale, Jurisprudența CEDO, în LESIJnr. XVI, vol. 2/2009
– I. Doltu, Considerații în legătură cu sistemul probator în dreptul procesual penal, în Dreptul nr. 6/2001
– Irina Moroianu Zlătescu. Drepturile sociale în Uniunea Europeană, Revista Drepturile Omului, nr. 2 Ed. IRDO, București 2011
Materiale consultate on – line
– Un cod săpat în piatră – http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/un-cod-sapat-piatra,consultat la 17.01.2015.
– Filosofia dreptului în antichitate- http://studopedia.org/6-90479.html
– Protectia juridica a dreptului la libertate- Cordos Ana Maria-http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/cordos_ro.pdf
– Roxana Gheorghe- Rolul modernizator al Regulamentelor organice în Plan instituțional în țara Românească și , http://www.utgjiu.ro/revista/lit/pdf/2009-03/7_ROXANA_GHERGHE.pdf
– Analiză Comparativă Privind Politicile De Resurse Umane De Memebre Ale Uniunii Europene http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/06_01_2011__38047_ro.pdf
– Lect.univ. dr. Flaviu Ciopec- Examen al jurisprudenței CEDO împotriva României în materia prezumției de nevinovăție, http://drept.uvt.ro/documents/Analele-2-2012-Examen-al-jurisprudentei-C.E.D.O-impotriva-Romaniei.pdf
– Council of Europe / European Court of Human Rights Research Division, „The role of public prosecutor outside the criminal law field in the case-law of the European Court of Human Rights”, 2011, p. 4, disponibil la adresa http://www.echr.coe.int/Documents/Research_report_prosecutor_ENG.pdf
– Victor Constantinescu- Aplicarea pricipiului non bis in idem în jurisprudența europeana și națională-http://www.euroquod.ro/ue/files/pubs/VCnonbis.pdf
– M Livescu, D Iivescu, Efectele juridice ale hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și controlul executării acestora (revistadrept.com/articole/efectele_juridice_ale_hot_curții_europene_și_controlul_executării_acestora.pdf)
– M.H. Murphy, The Relationship between the European Court of Human Rights and national Legislative Bodies: Cosidering the Merits and the Risks of the Approach of the court în Surveillance Cases ( www.ijls.ie/Articles/IJLS_Vol_3_Issue_2_Article_8_4_Comparative_Murphy.pdf)
– Cristi Dănileț – Răspunderea magistraților-sinteză de documente internaționale- https://cristidanilet.files.wordpress.com/2011/05/rasp-mag-instrum-inter.doc, consultat la 9.05.2015
Acte normative
– Legea nr.985din 1865 privind organizarea judecătorescă, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I din 04/07/1865
– Codul Penal al Principatelor Unite Române de la 1864, publicat în Monitorul Oficial din 30.10.1864, Partea I
– Codul de procedură penală al Principatelor Unite Române din 1864, Publicat în Monitorul Oficial din 2 Decembrie 1864
– Decretul nr.2 din 22 aprilie 1948 pentru organizarea și funcționarea parchetului, Publicat în Monitorul Oficial nr. 95 din 22 aprilie 1948
– Legea nr. 6 din 1952 pentru înființarea și organizarea Procuraturii, Buletinul Oficial nr. 8 din 4 martie 1953, abrogată de legea 60/1968 pentru organizarea și funcționarea Procuraturii Republicii Socialiste România
– Constituția Republicii Socialiste România din 1965, publicată în buletinul Oficial din 21.08.1965
– Constituția Românei din 1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.233 din 21 noiembrie 1991
– Legea nr.92 din1992 pentru organizarea judecătorească, publicată în Monitorul official nr.197 din 13 august 1992
– Legea 304 din 2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul, Oficial nr. 515 din 14.08.2004
– Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010
– Protocolul nr.7 pentru apărarea Drepurilor Omului și a Libertăților fundamentale, Strasbourg, 1984
– Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal publicată în Monitolul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009
– Codul de Procedură Penală din 1997, publicat în Buletinul Oficial nr. 145 – 146 din 12 noiembrie 1968, republicat în Buletinul Oficial nr. 58 – 59 din 26 aprilie 1973
– Recomandarea (2000)19, adoptată de Comitetul de Miniștri la data de 6 octombrie 2000 la cea de-a 724-a reuniune a delegaților Miniștrilor
– Avizul nr. 1 (2001) a CCJE despre standardele privind independența puterii judecătorești și inamovibilitatea judecătorilor
– Recomandarea Rec(94)12 privind independența, eficiența și rolul judecătorilor
– Liniile directoare europene privind etica și conduita procurorilor (Liniile directoare de ) adoptate de Procurorii Generali ai Europei la 31 mai 2005, de
– Avizul nr.8 (2006) a CCJE privind rolul judecătorilor în protejarea statului de drept și drepturilor omului în contextul terorismului
– Legea nr. 30 /1994 pentru ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție (M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994).
– Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism- M. Of. nr. 1089 din 23 noiembrie 2004
– Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism- republicată în M. Of. nr.702 din 12 octombrie 2012
– Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri – M. Of. nr. 362din 3 august 2000
Jurisprudența instanțelor naționale și internaționale
– Decizia Curții Constituționale nr. 962/2009 în M.Of. nr. 563 din 13 august 2009
– Decizia Curții Constituționale nr. 410/2008 în M. Of. Nr. 338 din 10 aprilie 2008
– Rupa impotriva României, hot. CEDO din data de 19 iulie 2011,în M. Of. nr. 10 din 5 ianuarie 2012
– Trăilescu împotriva României, decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 31 august 2012, în M. Of. nr. 625 din 31 august 2012
– Engels și alții împotriva Olandei, hot. CEDO din data de 8 iunie 1976
– X împotriva Republicii Federale Germania, hot. de admitere a Com. EDO din data de 7 martie 1964
– Begu împotriva României, hot. CEDO din data de 15 martie 2011, în M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012
– Predică împotriva României, hot. CEDO din data de 7 iunie 2011
– Bursuc împotriva României, hot. CEDO din 12 octombrie 2004
– Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, hot. CEDO din 4 mai 2001.
– Soare și alții împotriva României, hot. CEDO din data de 22 februarie 2011.
– Gülec împotriva Turciei, hot. CEDO din data de 27 iulie 1998.
– Kelly și alții împotriva Regatului Unit, hot. CEDO din 4 mai 2001.
– Velcea și Mazăre împotriva României, hot. CEDO din 1 decembrie 2009
– Samoila și Cionca împotriva României, hot. CEDO din data de 4 martie 2008
– Maria Marinescu împotriva României, decizia de inadmisibilitate a cererii depuse in 10 mai 2002
– Zlínsat, spol. S ro, vol. , nr. 57785 / 00, § 78, 15 iunie 2006.
– Hotărâre din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-III.
– Varbanov v. Bulgaria, nr. 31365/96, CEDO 2000-X
– Guigue și SGEN-CFDT v. Franța (dec.), nr. 59821/00, 06 ianuarie 2004.
– Ewert v. Luxemburg, nr. 49375/07, § 98, 22 Iulie 2010.
– Berger c. Franței, nr. 48221/99, CEDO 2002-X.
– Blanco Callejas v. Spania (decembrie), nr. 64100/00, 18 iunie 2002
– Ferreira Alves v. Portugalia (nr. 3), nr. 25053/05, din 21 iunie 2007
– Asito c. Moldovei, nr. 40663/98, 8 noiembrie 2005
– Yildirim v. Austria (dec.), nr. 34308/96, 19 octombrie 1999.
– Darmon v. Polonia (dec.), nr. 7802/05, 17 noiembrie 2009
– CEDO, cauza Maestri c. Italia, nr. 39748/98, hotărârea din 17 februarie 2004
– CEDO, cauza Viașu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008
– CEDO, Cauza Iordachi și alții c. Moldova, nr. 25198/02, hotărârea din 10 februarie 2009
– CEDO, cauza Rowe and Davis c. Regatul Unit, nr. 28901/95, hotărârea din 16.02.2000
– CEDO, cauza Fitt c. Regatul Unit, nr. 29777/96, hotărârea din 16.02.2000
– CEDO, cauza Padin Gestoso c. Spania, dosarul 39519/98, hotărârea din 8 decembrie 1998
– CEDO, cauza Unterpertinger c. Austria, dosarul 9120/80, hotărârea din 24 noiembrie 1996
– CEDO, cauza Kaste și Mathisen c. Norvegia, dosarele 18885/04 și 211166/04, hotărârea din 9 noiembrie 2006
– Hotărârea CJUE în cauza Gözütok și Brügge, C-187/01 și C-385/01, hotărârea din data de 11 februarie 2003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Institutiei Procurorului In Administrarea Justitiei (ID: 129703)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.