.rolul Instantelor Judiciare Si de Arbitraj Internationale In Dreptul International Public

CONSIDERATII GENERALE

1.Notiunea de instanta internationala

“Era necesar”, asa s-a considerat; pentru ca sunt prea multe state care interactioneaza pe lumea aceasta si la un moment dat apar neintelegeri. “Era util” pentru a rezolva mai repede litigiile si a deschide drumul spre noi sectoare de colaborare si, respectiv, de dezvoltare.

Statele dezvoltate au avut rolul de a initia un curent al justitiei si al dreptatii, in acest scop organizand intalniri la nivel inalt in vederea adoptarii unor tratate care ar avea ca rol unificarea dreptatii pe mapamond.

Astfel au luat nastere Curtea Penala Internationala, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, etc. ; cu rolul de a stabiliza situatia internationala si de a impiedica un haos mondial. A trecut deja vremea instantelor internationale speciale, care erau infiintate de urgenta ca urmare a unor stari exceptionale, cum s-a intamplat la Nurenberg, sau tribunalele nascute ca urmare a evenimentelor din Iugoslavia, Ruanda.

Principalul obiectiv al societatii in prezent il reprezinta eficienta, deoarece aceasta aduce cu sine performanta si prosperitate; eficienta este un factor determinant pentru societatea economica- impune standarde de calitate si eficacitate. In concluzie, pentru realizarea obiectivelor sociale, trebuie sa permitem un grad de globalizare care ar avea rolul tocmai de a apara aceste valori si de a impune respectarea lor, inclusive prin intermediul justitiei.

2.Tribunale penale internationale speciale

La nivel international, au fost constituie institutii jurisdictionale penale, cu competenta speciala si cu o durata temporara de activitate, limitata la solutionarea cauzelor pentru care au fost create. Din aceasta categorie de institutii jurisdictionale fac parte:

2.1. Tribunalul Militar International de la Nurnberg

Acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmarirea si pedepsirea principalilor criminali de razboi .

A functionat între 20 noiembrie 1945 si 1 octombrie 1946.

În baza Statutului de functionare, Tribunalul putea sa aplice pedeapsa cu moartea sau orice alta pedeapsa. Statele parti la acordul de înfiintare a Tribunalului aveau obligatia de a preda institutiei , spre judecare, criminalii de razboi.

2.2. Tribunalul penal international pentru judecarea si pedepsirea persoanelor vinovate de încalcarea dreptului international umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii

A fost creat prin rezolutia 808 (1993) a Consiliului de Securitate al O.N.U.. Tribunalul este o instanta jurisdictionala internationala ad-hoc, mandatul sau fiind limitat la judecarea actelor comise în perioada cuprinsa între 1 ianuarie 1991 si pana în momentul restabilirii pacii.

Tribunalul este competent sa se pronunte în legatura cu fapte care constituie grave încalcari ale dreptului umanitar international, reglementate de Conventiile de la Geneva, sau pe cale cutumiara (crime de genocid, crime împotriva umanitatii, epurari etnice, deportari, transfer ilegal de populatie, exterminari, ucideri etc).

Persoanele care raspund în fata Tribunalului sunt autorii, complicii si instigatorii la comiterea faptelor mentionate mai sus, precum si superiorii pentru faptele subordonatilor.

Tribunalul are un organ propriu de instructie si urmarire condus de un procuror, numit de Consiliul de Securitate al O.N.U. pe o perioada de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Tribunalul este constituit din 11 judecatori, alesi de Adunarea Generala a O.N.U., la propunerea Consiliului de Securitate, avand un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit.

Procurorul poate fi sesizat de organele O.N.U., de state si de organizatii guvernamentale sau neguvernamentale. Sunt admisibile si plangerile individuale deferite de victime.

Tribunalul are doua grade de jurisdictie:

-doua camere pentru judecata în prima instanta;

-o camera de apel compusa din 5 judecatori.

O persoana judecata de Tribunal nu mai poate fi judecata de o instanta penala nationala pentru aceeasi fapta, conform principiului “non bis in idem”.

Tribunalul nu poate sa aplice pedeapsa cu moartea.

*La 12 februarie 2002, la Tribunalul International de la Haga pentru sanctionarea crimelor de rãzboi, a început procesul intentat lui Slobodan Milosevic, fostul presedinte al Iugoslaviei. El este acuzat de crime de rãzboi, genocid si încãlcarea drepturilor omului în Croatia, Bosnia-Hertegovina si în Kosovo. Multi observatori au calificat acest proces drept un precedent “istoric”, dar se pune întrebarea ce au adus pînã acum concret audierile?

În urmã cu un an, atentia opiniei publice internationale se concentra asupra unui eveniment la care nu se mai astepta aproape nimeni: fostul despot din Belgrad, care a incendiat întreaga federatie iugoslavã în plin proces de destrãmare, a fost adus în fata unui tribunal international. Multi se temeau cã si în acest caz se va adeveri zicala conform cãreia “cei mici ajung la spânzurãtoare, iar cei mari ies basma curatã”. Numai cã de aceastã datã, Carla del Ponte, sefa corpului de acuzatori ai tribunalului international de la Haga, a reusit, cu ajutorul binevoitor al autoritãtilor Serbiei, sã-l aducã pe banca acuzãrii pe principalul responsabil de violentele comise în fosta Iugoslavie.

Acum, Slobodan Milosevic se aflã în fata justitiei si pare cã nu vrea nici sã vorbeascã, nici sã audã de toate aceste atrocitãti pe care el le-a ordonat. Ca si cum nu s-ar fi petrecut nimic. Dupã o veche metodã comunistã, el încearcã sã transforme victimele, care s-au numãrat cu miile, din martori ai acuzãrii în inculpati. Când judecãtorul îi acordã cuvântul, se poate crede cu uimire cã renaste fantoma unui om politic lipsit de scrupule si obsedat de monopolul puterii, cum a fost el cândva.

Pe cât trece timpul, majoritatea celor care mai sunt interesati de procesul Milosevic sunt multumiti cã fostul dictator se aflã pe banca acuzãrii. Cã a ajuns în spatele gratiilor, transformându-se din despot balcanic în detinut al comunitãtii internationale. Iar acuzatorii din Haga fac tot ce pot ca el sã rãmânã în temnitã. Numai cã asta nu este de ajuns. Pe bunã dreptate se poate pune întrebarea de ce nu toate pãrtile din acea regiune nu folosesc acest proces pentru lãmurirea sincerã si obiectivã a trecutului lor apropiat? Ajunge unor spirite critice constatarea faptului cã un prezumptiv mare criminal de rãzboi se aflã în fata justitiei, atunci când prea multi oameni nu stiu ce nelegiuiri a comis el, iar unii nici nu par interesati sã ia cunostintã de amploarea ororilor de care este acuzat?

Pe acest fundal, se duce în surdinã lupta dintre sârbi, croati si bosniaci pentru cum trebuie sã fie scrise manualele de istorie contemporanã. Din timp în timp, chiar si oameni politici din noua generatie recurg la retorica propagandisticã a lui Slobodan Milosevic si Franjo Tudjman, mai ales când se reia discutia extrãdãrii unor prezumptivi criminali de rãzboi.

În Balcani, mai sunt multe de fãcut în privinta prelucrãrii critice a istoriei. Asa ceva trebuie sã aibã loc – si nu în tribunalul international de la Haga, ci în societatea de acolo, care a avut de suferit. Estimãrile realiste presupun ca termen de încheiere a procesului Milosevic cel mai curând anul 2005 – în cazul în care se va putea pronunta cândva o sentintã. Pânã acum, el a trebuit întrerupt de sase ori din cauza unor maladii ale acuzatului, motiv pentru care nu se poate exclude nici suspendarea definitivã a procedurii judiciare.

Dacã se va ajunge la asa ceva, atunci totul ar fi o catastrofã. Nu mai putin nociv ar fi si dacã acum, cînd existã declaratii precise depuse de multi martori, în regiunea afectatã se va rata sansa unei clarificãri publice si critice a trecutului propriu.

2.3. Tribunalul international penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid si alte violari grave ale dreptului umanitar pe teritoriul Ruandei sau al statelor învecinate

S-a instituit prin rezolutia 955(1994) a Consiliului de Securitate al O.N.U. Organizarea, competenta si procedura de judecata a acestui Tribunal sunt similare cu cele ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavie, cu precizarea ca, în acest caz a fost vorba de un conflict la nivel national, spre deosebire de cel din Iugoslavia care prezinta atat elementele unui conflict national, cat si international.

CAPITOLUL I

Curtea Internationala de Justitie

1.1 Jurisdictia Curtii (C.I.J.)

C.I.J. a fost instituita prin Carta O.N.U. si reprezinta nu numai organul judiciar al organizatiei, ci si al întregii comunitati internationale. Jurisdictia sa a înlocuit pe cea a Curtii Internationale Permanente de Justitie, dizolvata o data cu Societatea Natiunilor.

Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, parti la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni parti la Statutul Curtii în conditii determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizarii Curtii de catre orice stat al comunitatii internationale, chiar daca nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în conditiile stabilite de Consiliul de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga.

Jurisdictia C.I.J. are caracter permanent si este facultativa, fiind determinata de consimtamântul statelor –parti la litigiul cu care a fost sesizata.

1.2 Structura Curtii*

Curtea este compusa din judecatori permanenti, judecatori ad-hoc si camere.

Curtea are ca membrii permanenti 15 judecatori, care functioneaza cu titlu individual, fiind alesi de catre Consiliul de Securitate si Adunarea Generala O.N.U., pe o perioada de 9 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Compunerea corpului de magistrati permanenti reflecta structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curtii. Calitatea de judecator al Curtii este incompatibila cu exercitarea altor functii judiciare într-o cauza anterioara. (reprezentant, consilier, avocat). Magistratii Curtii beneficiaza de privilegiile si imunitatile necesare desfasurarii activitatii lor.

Judecatorii ad-hoc sunt special numiti de catre un stat pentru solutionarea unui anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecatori ai Curtii nu are calitatea de cetatean al sau. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnati.

Camerele Curtii sunt constituite din 3 sau mai multi judecatori, numiti în vederea examinarii unor cauze determinate sau care se pot solutiona în cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mica importanta.

1.3 Competenta Curtii*

Competenta Curtii poate fi analizata sub doua aspecte : al subiectelor de drept international care apar în fata sa – competenta personala – si al litigiilor care i se supun – competenta materiala.

a) Conform Statutului, numai statele pot sa fie parti în cauzele supuse Curtii. Interesele persoanelor fizice si juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protectiei diplomatice. Organizatiile internationale nu pot sa apara ca parti într-un litigiu, dar pot sa fie autorizate de Adunarea Generala a O.N.U. sa solicite Curtii avize consultative sau sa ofere informatii în legatura cu problemele puse în discutie.

b) În Statutul Curtii se prevad doua categorii de cauze care intra în sfera competentei sale materiale: cauzele pe care i le supun partile, precum si toate chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele si conventiile în vigoare. Curtea poate sa examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept international; existenta unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar constitui o încalcare a unei obligatii internationale; natura si întinderea reparatiei datorate pentru încalcarea unei obligatii internationale.

1.4 Consimtamantul statelor**

Exercitarea jurisdictiei Curtii este conditionata de acceptarea ei de catre statele parti. Statele pot sa-si exprime consimtamântul fie anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.

a) Acceptarea anterioara a jurisdictiei Curtii se pl statelor care sunt reprezentate la nivelul Curtii. Calitatea de judecator al Curtii este incompatibila cu exercitarea altor functii judiciare într-o cauza anterioara. (reprezentant, consilier, avocat). Magistratii Curtii beneficiaza de privilegiile si imunitatile necesare desfasurarii activitatii lor.

Judecatorii ad-hoc sunt special numiti de catre un stat pentru solutionarea unui anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecatori ai Curtii nu are calitatea de cetatean al sau. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnati.

Camerele Curtii sunt constituite din 3 sau mai multi judecatori, numiti în vederea examinarii unor cauze determinate sau care se pot solutiona în cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mica importanta.

1.3 Competenta Curtii*

Competenta Curtii poate fi analizata sub doua aspecte : al subiectelor de drept international care apar în fata sa – competenta personala – si al litigiilor care i se supun – competenta materiala.

a) Conform Statutului, numai statele pot sa fie parti în cauzele supuse Curtii. Interesele persoanelor fizice si juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protectiei diplomatice. Organizatiile internationale nu pot sa apara ca parti într-un litigiu, dar pot sa fie autorizate de Adunarea Generala a O.N.U. sa solicite Curtii avize consultative sau sa ofere informatii în legatura cu problemele puse în discutie.

b) În Statutul Curtii se prevad doua categorii de cauze care intra în sfera competentei sale materiale: cauzele pe care i le supun partile, precum si toate chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele si conventiile în vigoare. Curtea poate sa examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept international; existenta unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar constitui o încalcare a unei obligatii internationale; natura si întinderea reparatiei datorate pentru încalcarea unei obligatii internationale.

1.4 Consimtamantul statelor**

Exercitarea jurisdictiei Curtii este conditionata de acceptarea ei de catre statele parti. Statele pot sa-si exprime consimtamântul fie anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.

a) Acceptarea anterioara a jurisdictiei Curtii se poate face printr-o declaratie unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului General al O.N.U. si cuprinde obligatia asumata de stat de a accepta jurisdictia Curtii pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipata a jurisdictiei Curtii poate sa rezulte din tratatele dintre state, care reglementeaza solutionarea pasnica a diferendelor, sau poate sa fie prevazuta într-o clauza compromisorie, inclusa în cuprinsul unui tratat încheiat între state.

b) Acceptarea jurisdictiei Curtii ulterior producerii unui diferend se realizeaza printr-un acord special între state, denumit compromis, în care partile stabilesc obiectul diferendului supus Curtii.

1.5 Dreptul aplicabil

C.I.J. aplica în solutionarea litigiilor dreptul international în vigoare (tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul judiciar, doctrina) sau principiile echitatii, daca exista acordul partilor.

1.6 Procedura

Statutul Curtii prevede procedura de solutionare a litigiilor, respectând principiul contradictorialitatii si al publicitatii dezbaterilor. Procedura cuprinde o faza scrisa (depunerea de memorii) si o faza orala (audierea partilor, dezbateri).

În prima etapa a procedurii partile pot sa ridice exceptia de necompetenta a Curtii în solutionarea cauzei, obiectiune la care Curtea trebuie sa raspunda înaintea judecatii pe fond.

Curtea poate sa dispuna – pe cale de ordonanta – masuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea partilor sau din oficiu, daca exista pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în cauza.

Neprezentarea uneia dintre parti la procedura în fata Curtii nu împiedica continuarea examinarii cauzei.

1.7 Hotarârile Curtii

Curtea adopta hotarârile cu votul majoritatii judecatorilor prezenti. În caz de paritate, votul Presedintelui Curtii prevaleaza. Hotarârea Curtii se motiveaza, iar daca exista opinii separate (cele care difera de hotarârea Curtii) sau individuale ( cele care coincid cu hotarârea Curtii dar se bazeaza pe argumente proprii) ale unor judecatori, acestea se anexeaza hotarârii.

Hotarârile sunt definitive si obligatorii pentru partile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o solutioneaza. Hotarârile Curtii beneficiaza de autoritatea lucrului judecat.

Carta O.N.U. posibilitatea sesizarii Consiliului de Securitate al O.N.U. de catre un stat, daca cealalta parte a litigiului nu executa obligatiile ce-i revin în temeiul unei hotarâri a Curtii.

Statutul Curtii prevede, de asemenea, dreptul unei parti de a solicita interpretarea hotarârii pronuntate, în cazul în care se contesta întelesul sau întinderea dispozitiilor hotarârii. Se admite si posibilitatea revizuirii unei hotarâri, daca ulterior pronuntarii s-a descoperit un fapt nou, de natura a influenta în mod decisiv procesul decizional si care nu a fost cunoscut de catre Curte sau de parte la acea data. Termenul în care poate fi solicitata revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii faptului necunoscut si nu mai târziu de 10 ani de la pronuntarea hotararii.

1.8 Competenta consultativa a C.I.J

Curtea este competenta sa emita avize consultative la solicitarea Adunarii Generale si a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legatura cu orice problema juridica. Cu autorizarea Adunarii Generale mai pot solicita avize si alte organe ale ONU, precum si institutiile specializate. Ramâne la latitudinea Curtii sa accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot sa prezinte expuneri proprii, dupa ce le-a fost notificata de catre grefierul Curtii existenta unei cereri de aviz.

Procedura este mai simpla decât cea contencioasa, dar este în mare masura asimilata acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât daca organismul care le-a solicitat a acceptat în prealabil aceasta.

1.9 Mijloacele pasnice bazate pe constrângere

În cazul în care un stat comite actiuni inamicale fata de un alt stat sau încalca normele dreptului international, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, daca nu reuseste sa rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa recurga la folosirea unor mijloacele pasnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu trebuie sa implice folosirea fortei sau amenintarea cu forta, pentru a nu încalca principiul fundamental al dreptului international – principiul neagresiunii. Dreptul international admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relatiilor diplomatice, ca mijloace pasnice bazate pe constrângere.

1.9.1 Retorsiunea

Consta în masurile de raspuns ale unui stat fata de actele inamicale, contrare curtoaziei internationale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Actul de retrorsiune, ca si actele la care se raspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determina retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecatoresti.

1.9.2 Represaliile

Consta într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului international, prin care acesta raspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin aplicarea represaliilor se urmareste determinarea statului vinovat sa înceteze actele ilegale si sa repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate numai ca raspuns la actiuni ilegale ale unui stat fata de alt stat si doar daca, înainte de a recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat sa repare daunele provocate prin actiunile ilegale si nu o obtinut vreun rezultat, si doar cu respectarea principiului proportionalitatii între actele ilicite si daunele provocate prin acestea si represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor apartinând cetatenilor statului vinovat, întreruperea relatiilor postale, a comunicatiilor cu statul vinovat etc. Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si boicotul.

a) Embargoul reprezinta actiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau iesirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala, pâna când statul vinovat nu înceteaza actiunile sale ilegale si nu îl despagubeste pentru daunele provocate. Tot o masura de embargo o reprezinta si retinerea bunurilor, de orice fel, apartinând statului vinovat.

b) Boicotul consta în masurile de constrângere executate de un stat sau de o organizatie internationala împotriva altui stat, care s-a facut vinovat de încalcarea dreptului international (întreruperea relatiilor economice, stiintifice, culturale si de alta natura).

1.9.3 Ruperea relatiilor diplomatice

Este actul unilateral al unui stat, prin care acesta îsi recheama misiunea diplomatica dintr-un stat si cere statului respectiv sa îsi recheme misiunea diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune capat relatiilor oficiale cu statul vizat prin actiunea sa.

Imagine cu sediul Curtii Internationale de justitie de la Haga*

CAPITOLUL II

CURTEA DE JUSTITIE

2.1 Notiune

Curtea de Justitie "asigura respectul dreptului in interpretarea si aplicarea tratatului"** (conf. art. 164, din T.M.). Spre deosebire de Curtea Internationala de Justitie, careia i se pot adresa numai state si organizatii internationale si ale carei hotarâri nu sunt obligatorii, Curtii de Justitie Europene i se pot adresa atât statele cât si persoanele fizice, iar hotarârile luate sunt obligatorii.

Este formata din 15 judecatori, cu sediul la Luxemburg si asistata de 8 avocati generali. Avocatul general "are ca rol prezentarea publica, cu deplina impartialitate si independenta a concluziilor motivate asupra cazurilor aduse in fata Curtii, in vederea asistarii acesteia in indeplinirea misiunii sale"(art.166, din T.M.).

C.J. se intruneste in plen când este sesizata de un stat sau o institutie comunitara, sau in camere compuse din 3-5 judecatori, pentru alte cazuri, din ratiuni de eficienta.

2.2 Rolul Curtii de Justitie este de a:

veghea asupra relatiilor ce se stabilesc intre competentele atribuite institutiilor comunitare si ale celor ramase statelor;

interpreta dreptul comunitar;

proteja statele, persoanlele fizice sau juridice de eventualele abuzuri in derularea integrarii.

2.3 Competentele Curtii de Justitie*

-"controleaza legalitatea actelor adoptate in comun, de Parlamentul European si de Consiliu, a actelor Consiliului, ale Comisiei si ale BCE, diferite de recomandari si avize si a actelor Parlamentului European destinate sa produca efecte juridice fata de terti."(conf.art.173, din T.M.) In acest sens Curtea de Justitie poate anula, partial sau total, aceste acte, pentru incompetenta, violare a formelor substantiale, violare a prevederilor tratatului sau a oricarei reguli de drept la aplicarea sa, sau deturnare de putere de un stat, Consiliu si Comisie;

-"de a statua cu titlu prejudicial" asupra: interpretarii tratatului;

– "validitatii si interpretarii actelor adoptate de instantele Comunitatii si de BCE";

– interpretarii tratatelor organismelor create de un act al Consiliului (conf.art.177, din T.M.);

– de a se pronunta asupra oricarui litigiu dintre Comunitate si statele membre, in limitele si conditiile stabilite

Dezvoltarea graduala a unui organ al legislatiei europene si al Jurisprudentei interpretative oferita de catre Curte nu a fost prevazuta în procesul de elaborare a Tratatelor; evolutia ei ilustreaza natura revolutionara aproape organica a Uniunii. Nu ar fi gresit sa sugeram ca, în timp ce integrarea europeana a fost tema dominanta de la nasterea Comunitatii, cea mai importanta inovatie institutionala s-a dovedit a fi aplicarea legii europene fara de care Piata Comuna nu s-ar fi putut dezvolta – si cu siguranta nici piata unica. Liderii politici au întâmpinat greutati în atingerea consensului asupra formei constitutionale si politice codificate a viitoarei Comunitati si Uniuni; a existat o problema asemanatoare la alinierea la legislatia europeana .
Legea comunitara a devenit o forta unificatoare puternica. Procesul legislativ este asumat tacit, pacificator, deoarece Curtea nu detine o institutie coercitiva care sa-i impuna legile.

O atentie particulara în structurarea dreptului comunitar merita acordata analizei impactului a trei hotarâri ale Curtii. Prima din 1963 a dispus ca legea Comunitatii Europene sa aiba efect direct în statele membre si se aplica nu numai guvernelor (asa cum se obisnuieste în tratatele internationale) ci si persoanelor fizice si companiilor . Ca si corolar mai înseamna ca persoanele fizice si companiile pot invoca legea comunitara în tribunalele judetene cu consecinte dintre cele mai importante asupra mecanismelor de creare a pietei unice.

In 1964 Curtea de Justitie a luat o noua hotarâre, – simbolica pentru viitorul Uniunii: în cazul unui conflict între legea nationala si cea comunitara (aspect neclarificat în Tratat) legea comunitara are suprematie fata de cea nationala, "… prin crearea unei Comunitati pe o durata indeterminata, cu propriile institutii, propria personalitate, capacitate legala, cu abilitatea de a avea reprezentanta internationala si, mai ales, cu puteri reale rezultând dintr-o limitare a autoritatii sau dintr-un transfer de atributii dinspre state înspre Comunitate, statele si-au limitat prerogativele de suveranitate – desi doar în domenii restrânse – si astfel au creat un corp legal care leaga atât cetatenii lor cât si pe ele însele".

În 1979 Curtea a luat faimoasa hotarâre în cazul "Cassis de Dijon" pe care, mai târziu, Comisia a folosit-o la completarea pietei unice.

Hotarârea din 1979 a fost luata cu privire la o problema specifica legala conform careia legile germane referitoare la gradul de tarie al bauturilor alcoolice nu trebuie sa constituie o bariera comerciala în calea importurilor din Franta. Din acest caz si din alte similare a derivat conceptul "recunoasterii reciproce" a standardelor nationale. Principiu, vital pentru extensia Pietei Comune în sectorul serviciilor, nu ar fi putut aparea fara jurisprudenta deja existenta a Curtii.

Se observa, asa cum a considerat si Monnet, initial, Comunitatea poate fi conceputa ca o retea de reguli – legi – care strabat granitele nationale ale statelor membre. Curtea are un rol vital în clarificarea, prezentarea si în stabilirea modului lor de aplicare. În interpretarea de zi cu zi a largii game a legilor comunitare si în compararea legilor nationale cu legea comunitara, Curtea exercita – în sfera sa de operare – o autoritate directa mai putin spectaculoasa, dar comparabila cu independenta si puterea Înaltei Autoritati

Tratatul de la Roma a prevazut Curtii competenta de a se pronunta asupra interpretarii actiunilor institutiilor comunitare si, unde este posibil, asupra interpretarii statutului organismelor create de Consiliu. Altfel spus, puterile Curtii sunt bazate pe Tratat, nu are prerogative în pronuntarea problemelor care nu sunt cuprinse în acesta.

Tratatul de la Maastricht, care furnizeaza baza legala noii institutii – Banca Centrala Europeana, a adaugat ca jurisdictia Curtii se întinde si asupra validitatii si interpretarii actelor sale ca jurisdictia Curtii nu se întinde în domeniile politicii de aparare, politicii externe, cooperarii, problemelor legate de justitie si afaceri interne (de exemplu problemele politiei). Cu alte cuvinte, Curtea de Justitie nu se ocupa în mod explicit cu problemele mai ample ale justitiei penale si civile din Uniune, ci doar cu activitatea Comunitatii si a institutiilor sale

Tratatul de la Maastricht a dat Curtii de Justitie puterea de a impune amenzi asupra statelor membre care nu se supun legii comunitare

CAPITOLUL III

CURTEA PENALA INTERNATIONALA

DE LA HAGA

3.1 Înfiintarea Curtii Penale Internationale.

Statutul Curtii Penale Internationale (CPI) a fost adoptat la Roma dupa discutii ce au durat mai mult de o luna, eveniment ce a fost calificat de Secretarul General al Natiunilor Unite, Kofi Annan, drept "un pas imens pe calea dreptatii" si un "act istoric". "De acum incolo crimele nu vor mai ramane nepedepsite si vom avea o instanta ce va judeca delictele cele mai odioase"*, a afirmat Annan, care si-a intrerupt turneul in America Latina pentru a putea fi prezent la Roma la adoptarea statutului Curtii Penale Internationale. Din cele 160 de state care au participat la reuniunea de la Roma, 120 au votat pentru adoptarea statutului, sapte au votat impotriva, 21 s-au abtinut si alte 12 nu au participat la vot. Proiectul final al statutului Curtii Penale Internationale, cu sediul la Haga si care va avea in componenta 18 magistrati, prevede ca aceasta institutie va fi permanenta, urmand a judeca persoanele ce se fac vinovate de delicte grave, cum ar fi genocidul, crime impotriva umanitatii, crime de razboi si agresiuni cu implicatii pe arena internationala. La acest din urma punct, conform Cartei Natiunilor Unite, Consiliul de Securitate va fi cel care va decide care sunt aceste agresiuni. De asemenea, proiectul include printre crimele de razboi, actele criminale comise in timpul conflictelor armate care nu au un caracter international, dar nu se vor aplica in cazul tensiunilor interne din interiorul unui stat.

Totodata, unul dintre punctele cele mai disputate, dar in final adoptate, este cel referitor la faptul ca orice stat semnatar al statutului Curtii Penale Internationale va avea dreptul, pe o perioada de sapte ani sa conteste jurisdictia Curtii in ceea ce priveste crimele de razboi, chiar daca acestea au fost comise de unul dintre cetatenii sai sau pe propriul teritoriu. Mai multi membri ai organizatiilor nonguvernamentale s-au opus acestei prevederi, considerata o grava eroare, deoarece, in cazul concret al situatiei din Kosovo, daca Belgradul aproba statutul, se va putea sustrage, timp de sapte ani, rigorilor Curtii Penale Internationale. În statut nu a fost inclusa cererea Indiei ca folosirea de arme nucleare sa fie considerata drept crima de razboi. Procurorul va putea deschide anchete din propria initiativa pe baza informatiilor de care dispune referitoare la fapte ce cad sub jurisdictia Curtii. in ceea ce priveste condamnarile, pedeapsa cu inchisoarea nu va putea depasi 30 de ani, iar detentia pe viata va fi dictata in cazurile unor delicte extrem de grave. in schimb, Curtea va putea impune amenzi sau va putea confisca averi provenite direct sau indirect din aceste contraventii.

l. CPI trebuie sa aiba jurisdictie asupra infractiunii de genocid;

2. CPI trebuie sa aiba jurisdictie asupra altor crime impotriva umanitatii;

3. CPI trebuie sa aiba jurisdictie asupra incalcarilor grave ale drepturilor omului;

4. CPI trebuie sa asigure justitia pentru femei;

5. CPI trebuie sa aiba jurisdictie automata (in statele care semneaza pentru infiintarea sa);

6. CPI trebuie sa aiba aceeasi jurisdictie asupra infractiunilor mentionate mai sus ca orice stat semnatar;

7. Activitatea CPI nu trebuie impiedicata de nici o interferenta de natura politica;

8. CPI trebuie sa fie un complement efectiv al curtilor nationale;

9. Un procuror independent al CPI trebuie sa aiba autoritatea de a initia anchete pe cont propriu;

10. Nici o autoritate politica, nici macar Consiliul de Securitate, nu trebuie sa poate sa impiedice activitatea acestui procuror;

11. CPI trebuie sa poata initia si coordona programe de protectie a victimelor si martorilor infractiunilor;

12. CPI trebuie sa fie in masura sa acorde reparatii de orice natura victimelor si familiilor lor;

13. Statutul CPI trebuie sa asigure dreptul suspectilor si acuzatilor la un proces corect;

14. Toate statele semnatare trebuie sa accepte cooperarea cu CPI;

15. CPI trebuie sa aiba finantare din bugetul ONU;

16. Aderarea la statutul CPI din partea statelor semnatare trebuie sa fie totala.

CPI, sustinuta financiar si de UE*

Creata pentru a inlocui tribunalele formate ad-hoc, precum cel care a judecat crimele de razboi naziste la Nurnberg, sau curtile Natiunilor Unite, care ii judeca pe autorii genocidului din tari precum Rwanda si Iugoslavia, CPI urmeaza sa fie finantata de tarile fondatoare si, intr-un procent foarte mic, de Natiunile Unite. Autorizata sa judece numai persoane, nu natiuni sau armate, curtea va primi o parte importanta din fonduri de la tarile Uniunii Europene, care vor acoperi trei sferturi din totalul cheltuielilor Curtii, ce se ridica la aproximativ 30 milioane de dolari pe an, se arata in rapoartele financiare ale UE. Aproximativ 400 de persoane vor lucra in CPI, care isi desfasoara activitatea, la ora actuala, in fostul sediu al unei companii olandeze de telecomunicatii de la periferia orasului Haga. Un nou sediu – care va include un spital, un penitenciar si alte facilitati – urmeaza sa fie construit pina in anul 2007.

Pina acum, 74 de tari au ratificat Tratatul de la Roma, iar state precum Marea Britanie, Franta si Germania s-au oferit deja sa finanteze activitatea Curtii. In aprilie 2002, Curtea a primit ratificarea din partea a 60 de state, numarul necesar de tari semnatare pentru intrarea in vigoare a tratatului de creare a Curtii. (Marius Dragomir, Washington, D.C.)

3.2 Semnarea acordului cu SUA privind CPI este criticata de UE**

Cel mai grav semn de alarma este cel tras de Parlamentul European, care a decratat, intr-o rezolutie oficiala, ca ratificarea unui acord de imunitate si calitatea de membru al Uniunii Europene sunt incompatibile. Ratificarea, de catre un stat membru UE, a unui acord “care ar afecta aplicarea Tratatului de la Roma“ privind Curtea Penala Internationala este “incompatibila“ cu apartenenta la Uniune, apreciaza Parlamentul European. In rezolutia institutiei europene se afirma ca “nici un acord de imunitate nu trebuie sa permita unei persoane acuzate de crime de razboi, crime impotriva umanitatii sau genocid sa scape nepedepsita“.

Parlamentul European si-a exprimat speranta ca guvernele si parlamentele tarilor membre UE nu vor adopta nici un acord care sa afecteze buna aplicare a Statutului de la Roma si apreciaza ca “ratificarea acestui acord si statutul de membru UE sunt incompatibile“*.

O cerere similara a fost adresata si tarilor candidate la aderarea la UE, parlamentarii europeni solicitand si tarilor care au semnat deja acorduri bilaterale sa nu le ratifice.

Parlamentul European apreciaza ca Statutul de la Roma ar trebui integrat in legislatia comunitara si cere tarilor membre UE sa mentina sprijinul acordat Curtii Penale Internationale. Rezolutia exprima “profunda preocupare“ fata de punctul de vedere exprimat de mai multe tari europene la reuniunea ministrilor de Externe de la Elsinor, din Danemarca. In cursul acestei intalniri, Italia si Marea Britanie s-au aratat gata sa negocieze un acord bilateral cu Statele Unite, prin care sa garanteze imunitatea cetatenilor americani in fata Curtii de la Haga.

Pe de alta parte, parlamentarii europeni s-au declarat “profund deceptionati“ de decizia Romaniei de “a semna cu Statele Unite un acord care contravine spiritului statutului CPI“. De asemenea, rezolutia exprima nelinistea provocata de faptul ca alte trei tari candidate – Republica Ceha, Lituania si Malta – nu au ratificat Tratatul, iar Turcia nici macar nu a semnat documentul.

3.3 Uniunea Europeana sustine Curtea de la Haga

Presedintele Parlamentului European, Pat Cox, anuntase ca “la solicitarea colegilor mei, am facut schimb de informatii cu omologii mei din Camera Deputatilor si Senatul Romaniei, unde vor avea loc dezbateri privind relatia dintre Romania si Statele Unite si Curtea Penala Internationala. Fiecare dintre noi trebuie sa respecte integritatea parlamentara a celuilalt. Nu am intentionat si nu intentionez sa-mi impun propriile puncte de vedere unui Parlament liber si suveran al altui popor“**, a insistat Cox. Presedintele Parlamentului European a declarat ca a facut apel la liderii celor doua Camere ale legislativului roman sa tina cont de hotararea Uniunii Europene de a sustine Curtea de la Haga. “Le-am cerut sa colaboreze cu noi pentru a promova o reactie europeana coerenta, care sa fie comuna pentru statele membre si cele candidate, astfel incat, in cazul in care se va impune un acord cu prietenii nostri americani, acesta sa fie expresia cauzei europene, nu a unei Europe dezavantajata de diversitate“, a incheiat Pat Cox.

Pozitia Uniunii Europene a fost aspru criticata de mai multi congresmeni americani. ’’ Atitudinea Uniunii fata de eforturile Statelor Unite de a obtine imunitate in fata Curtii Penale Internationale pentru soldatii americani afecteaza relatiile cu administratia americana’’ , se arata intr-o scrisoare semnata de mai multi membri ai Congresului american, si trimisa presedintelui Comisiei Europene, Romano Prodi.

Liderul majoritatii din Camera Reprezentantilor, Dick Armey, si congresmanul american Jeff Miller, afirma ca Uniunea Europeana incearca “sa puna calus“** tarilor candidate, opunandu-se incheierii de acorduri bilaterale intre acestea si Statele Unite.

In afara de Armey si Miller (membru al Comisiei pentru Fortele Armate din Camera Reprezentantilor), alti 22 de congresmeni au semnat scrisoarea adresata lui Romano Prodi.

Semnatarii afirma ca se tem ca trupele americane ar putea deveni obiectul unor persecutii politice din partea Curtii Penale Internationale. “Incercarea de a pune calus tarilor care aspira sa devina natiuni democratice, autoguvernate, contravine principiilor pe care le promoveaza natiunile occidentale“, se arata in textul scrisorii. “Exercitarea de presiuni asupra tarilor candidate la Uniune, in incercarea de a sustine pozitia unor birocrati care nu sunt alesi, este in detrimentul relatiilor transatlantice si pune in discutie chiar respectul pe care il acorda autoritatile de la Bruxelles suveranitatii statelor membre si principiilor democratice in general“.

3.4 Pozitia Comisiei Europeane

Presedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, considera ca acordul CPI este o problema care trebuie tratata distinct de negocierile purtate de tara noastra pentru aderarea la UE. Prodi a anuntat ca raportul anual al Comisiei Europene privind Romania va reflecta progresele obtinute in procesul de aderare la Uniunea Europeana, fara a se referi la acordul incheiat cu Statele Unite privind Curtea Penala Internationala. Romano Prodi a infirmat astfel mai multe declaratii ale unor oficiali europeni.

Declaratia presedintelui Comisiei Europene a venit dupa o intalnire a acestuia cu premierul Adrian Nastase. “Acordul CPI nu va fi reflectat in raportul Comisiei Europene pentru Romania deoarece nu afecteaza in mod special negocierile de aderare. Noi nu santajam pe nimeni, nu acesta este stilul nostru. Mi-a parut, insa, foarte rau pentru incheierea acestui document, pentru ca eu cred ca, daca vrem sa fim membri ai aceleiasi uniuni, trebuie sa impartasim decizii etice comune“*, a mai spus Prodi.

Premierul Adrian Nastase s-a deplasat special la sediul Comisiei Europene din Bruxelles pentru a prezenta presedintelui Romano Prodi progresele inregistrate de Romania in ultimele luni in procesul de integrare in Uniunea Europeana, dar si pentru a-i expune motivele pentru care Romania a decis sa semneze Acordul CPI cu Statele Unite.

Premierul Nastase a aratat ca o consultare mai buna intre Romania si Uniunea Europeana ar putea evita, in viitor, aparitia unor neintelegeri similare si a afirmat ca spera ca problema Acordului CPI sa fie rezolvata o data cu clarificarea relatiilor dintre UE si Statele Unite*.

Intrebat daca apreciaza ca, prin semnarea acestui acord, Romania a decis in favoarea Statelor Unite si in dauna Uniunii Europene, Romano Prodi a afirmat ca nu este de acord cu o astfel de ipoteza, precizand ca acordul CPI a fost “doar o neintelegere“ care s-a clarificat in final. El a evitat, insa, sa precizeze daca anul 2007 poate fi considerat un termen realist de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana.

3.5 APCE a cerut Romaniei sa nu ratifice acordul cu SUA

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (APCE) adoptase o rezolutie referitoare la Statutul Curtii Penale Internationale, solicitand Romaniei sa nu ratifice “acordul de imunitate“ deja semnat cu Statele Unite. Membrii APCE considera ca “CPI este si trebuie sa ramana un organism suprem al justitiei internationale si nu trebuie sa devina subiectul unor presiuni politice sau sa fie folosit in scopuri politice“.

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei si-a exprimat regretul cu privire la faptul ca “unele state incearca sa submineze integritatea Tratatului Curtii Penale Internationale si sa incheie acorduri bilaterale avand drept scop exceptarea oficialilor, personalului militar si a cetatenilor americani de la jurisdictia CPI“. Adunarea Parlamentara considera ca aceste acorduri sunt inadmisibile, conform legislatiei internationale privind tratatele si chiar conform prevederilor Tratatului si solicita aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor, indiferent de functiile oficiale pe care le ocupa acestea.

Rezolutia exprima si ingrijorarea Adunarii in privinta “legaturilor facute de unele state intre jurisdictia Curtii si reinnoirea, in Consiliul de Securitate al ONU, a mandatului unor misiuni de mentinere a pacii, aceasta situatie putand pune in pericol intregul sistem de mentinere a pacii al Natiunilor Unite“**.

Ca urmare, APCE solicita Azerbaidjanului si Turciei sa adere la Tratatul de la Roma de infiintare a CPI; Albaniei, Armeniei, Cehiei, Georgiei, Lituaniei, Maltei, Republicii Moldova, Rusiei si Ucrainei – sa ratifice Statutul de la Roma, iar Romaniei sa nu ratifice acordul bilateral deja incheiat cu SUA.

In privinta tarilor cu statut de observator la Consiliul Europei, rezolutia cere Japoniei sa adere la Statut, iar Statelor Unite si Mexicului sa ratifice Tratatul CPI, in timp ce Israelului i se solicita sa ratifice Statutul de la Roma si sa nu ratifice acordul bilateral incheiat cu SUA.

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a solicitat statelor membre si celor cu statut de observator sa stabileasca o pozitie comuna solidara in vederea asigurarii unei functionari eficiente a CPI; sa se abtina de la orice actiune care ar putea compromite integritatea Tratatului CPI si functionarea eficienta a acesteia; sa nu semneze “acorduri de imunitate“ bilaterale care ar putea compromite sau limita cooperarea statelor cu Curtea Penala de la Haga in anchetarea crimelor care intra in jurisdictia acesteia; sa asigure cooperarea si asistenta necesare pentru inceperea cat mai rapida a functionarii Curtii si sa nu recurga la prevederile Tratatului care permit exceptarea de la jurisdictia Curtii.

Parlamentarii Consiliului Europei “incurajeaza Uniunea Europeana sa adopte, cat mai curand, o pozitie comuna in privinta acordurilor“. Rezolutia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei privind Statutul CPI poarta numarul 1300 si a fost adoptata in urma raportului prezentat de parlamentarul elvetian Dick Marty in comisia juridica si pentru drepturile omului a APCE.

Rezolutia 1.300, publicata pe site-ul Internet al APCE, saluta intrarea in vigoare a Statutului CPI, semnat de 42 de state membre ale Consiliului Europei si ratificat de 33 dintre acestea.

3.6 Autoritatile romane par a-si insusi pozitia europenilor

Presedintele Senatului, Nicolae Vacaroiu, a dat asigurari ca Parlamentul Romaniei va tine seama de pozitia Uniunii Europene privind CPI la ratificarea acordului cu SUA. Vacaroiu a afirmat ca pozitia UE in privinta imunitatii militarilor americani in fata Curtii Penale Internationale va fi preluata de Bucuresti la momentul ratificarii de catre Parlamentul Romaniei a acordului semnat cu SUA. Cu aceasta ocazie vor fi operate si unele “corecturi“ in document. “Punctul de vedere al Uniunii Europene va fi preluat de noi si vom face, la ratificare, corecturile in acord“*, a mai spus Vacaroiu.

El a amintit ca, potrivit pozitiei adoptate de autoritatile romane, acordul nu a fost inaintat celor doua Camere, acest fapt urmand sa aiba loc doar in momentul in care, in urma negocierilor dintre UE si SUA, se va ajunge la un punct de vedere comun.

Intrebat daca neratificarea acestui acord pana la summit-ul NATO de la Praga ar putea fi in dezavantajul Romaniei, dat fiind ca SUA au un cuvant greu de spus in cadrul Aliantei, Vacaroiu a afirmat ca, in opinia sa, acest fapt nu va avea nici un efect. “In fapt, negocierile care au loc intre UE si SUA sunt legate de a se ajunge la o formula comuna si sper ca se va ajunge la o astfel de formula “, a mai spus Vacaroiu. Pozitia presedintelui Senatului este sustinuta si de seful statului roman. Ion Iliescu apreciaza ca UE si SUA nu vor intra in conflict pe tema CPI. Presedintele Ion Iliescu a apreciat ca in momentul de fata negocierile pe aceasta tema merg pe linia gasirii unui numitor comun. “Nu cred ca ne aflam in fata unei situatii in care sa se produca o ruptura, chiar si politica, intre Europa si SUA. Nu asta este calea si nu acesta este spiritul relatiilor“, a afirmat Iliescu.

Seful statului roman a declarat ca pozitia APCE in privinta semnarii de catre Romania a acordului cu Statele Unite referitor la CPI nu este diferita de punctul de vedere al autoritatilor de la Bucuresti. “S-a batut intr-o usa deschisa. Noi insine am spus ca vom astepta o pozitie comuna a institutiilor europene inainte de a-l ratifica in Parlament“, a precizat Ion Iliescu. Presedintele Iliescu nu exclude insa posibilitatea renegocierii acordului incheiat cu SUA. “Nimic nu este rigid si fix in lume sau in viata. Totul se adapteaza la realitati, dar de ce sa ne pronuntam asupra unor chestiuni pana nu avem o realitate obiectiva in fata, asupra careia sa reflectam“, a mai spus seful statului.

3.7 Romania – intre Europa si SUA

Semnarea de catre Romania a acordului cu Statele Unite privind Curtea Penala Internationala (CPI) a creat discutii in zona europeana. Interesul tarii noastre de a adera la structurile euro-atlantice impune autoritatilor de la Bucuresti o atentie sporita pentru stabilirea unor relatii favorabile atat cu tarile din spatiul europen cat si cu cele din “lumea noua“. Dorinta de a ne integra in UE si de a adera la NATO face ca, adesea, Romania sa se afle intr-o zona plina de contradictii, in care interesele nu sunt tocmai favorabile Romaniei. Orgoliile, adesea exprimate direct, intre europeni si americani, dorinta de a dicta ordinea mondiala fac din tara noastra un element de negociere. Cu atat mai dificil este demersul Guvernului roman de a se alatura partenerilor occidentali in aceste conditii. Acceptarea de catre Romania a acordului cu SUA privind CPI a trezit reactii negative din partea europenilor. Parlamentul European a decretat, intr-o rezolutie oficiala, ca ratificarea unui acord de imunitate si calitatea de membru Uniunii Europene sunt incompatibile. Ratificarea, de catre un stat membru UE, a unui acord “care ar afecta aplicarea Tratatului de la Roma“ privind Curtea Penala Internationala este “incompatibila“ cu apartenenta la Uniune, apreciaza Parlamentul European. Reactia s-a transformat intr-o recomandare ferma catre tarile membre ale UE si catre cele candidate la integrare de a nu ratifica acest acord. Decizia Romaniei a fost aspru amendata de parlamentarii europeni, care s-au declarat “profund deceptionati“ de acceptarea acestui acord. Presedintele Parlamentului European Pat Cox a facut apel la liderii celor doua Camere ale Legislativului roman sa tina cont de hotararea Uniunii Europene de a sustine Curtea de la Haga. Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (APCE) a adopta o rezolutie referitoare la Statutul Curtii Penale Internationale, solicitand Romaniei sa nu ratifice “acordul de imunitate“ deja semnat cu Statele Unite. Urmare a acestor reactii, Legislativul roman, prin vocea presedintelui Senatului, Nicolae Vacaroiu, a afirmat ca acordul nu a fost inaintat celor doua Camere, acest fapt urmand sa aiba loc doar in momentul in care, in urma negocierilor dintre UE si SUA, se va ajunge la un punct de vedere comun. Romania s-a declarat astfel intr-un fel deschisa acceptarii solutiei pe care tarile europene o vor adopta in acest caz.

3.8 Administratia americana si-a indreptat atentia catre Romania

Semnarea, la 1 august, de catre Romania si SUA, a acordului bilateral cu privire la acordarea de imunitate militarilor americani in fata Curtii Penale Internationale a stirnit, la Washington, aprecieri in rindul oficialitatilor din Departamentul de Stat american, dar si critici sarcastice din partea mai multor organizatii civice si avocati specializati in Drept international.

"Semnarea de catre Romania a acestui acord are o insemnatate enorma pentru Administratia Bush", a declarat Darcy Zotter, din partea Departamentului de Stat american. "Romania a facut progrese economice si politice importante, insa deschiderea si promptitudinea cu care a raspuns cererii americane de semnare a acestui tratat a surprins extrem de placut Administratia americana", a declarat o alta oficialitate din Departamentul de stat. "Nici nu va dati seama cita influenta va avea aceasta decizie asupra Presedintiei Bush. Cu o semnatura, Romania a crescut in ochii americanilor cit nu a crescut cu reforme in ultimii cinci ani", a adaugat oficialitatea americana.

3.8.1 Administratia Bush, criticata de organizatiile americane

Creata in urma semnarii, in 1998, a Tratatului de la Roma, Curtea Penala Internationala va avea drept misiune judecarea crimelor de razboi si impotriva umanitatii si cazurile de genocid, comise numai incepind cu data de 1 iulie anul acesta, cind Curtea si-a inceput, oficial, existenta. Functionind ca institutie permanenta, independenta de Natiunile Unite, CPI a atras critici vehemente din partea Statelor Unite, care au semnat tratatul de infiintare a tribunalului, dar au decis ulterior sa isi retraga semnatura din acest acord. Administratia Bush si o parte insemnata din Congresul american se opun infiintarii acestui tribunal, prin care se creeaza posibilitatea ca militarii americani sa fie judecati ca participanti in misiunile multinationale de mentinere a pacii. De aceea, dupa retragerea oficiala din Tratatul de la Roma, Washingtonul a anuntat ca va demara o campanie diplomatica pentru a convinge cit mai multe tari sa incheie acorduri separate de garantare a imunitatii pentru militarii americani participanti la misiunile de pace. Romania si Israelul au fost primele state care au raspuns neconditionat apelului diplomatic american. Human Rights Watch, cea mai mare organizatie americana de aparare a drepturilor omului, a criticat actiunile Statelor Unite, avertizind ca statele semnatare ale Tratatului de la Roma, intre care si Romania, au, la rindul lor, obligatia legala de a nu semna acorduri precum cele propuse de Statele Unite. In opinia reprezentantului Coalitiei pentru Curtea Penala Internationala, Romania a semnat acordul pentru a-si asigura locul in Alianta Nord-Altantica in urmatorul val al extinderii NATO, care va fi decis la summit-ul din noiembrie, de la Praga. Dintre tarile membre NATO, numai Turcia s-a pronuntat impotriva Curtii Penale Internationale. "O prevedere importanta a tratatului, asa-numitul principiu de complementaritate, ofera tarilor cu sisteme legale solide, precum Statele Unite, dreptul de a-si exercita puterea judecatoreasca in cazurile in care sint implicati propriii sai cetateni", a spus Michael Posner, director al Comitetului Avocatilor pentru Drepturile Omului.

Inainte ca un procuror al Curtii Penale Internationale sa inceapa un proces, tribunalul trebuie sa anunte Guvernul tarii de unde provine inculpatul. Statul respectiv are la dispozitie sase luni pentru a conduce o ancheta proprie inainte ca procesul sa fie preluat de Curtea de la Haga. In negocierile de redactare a tratatului, Statele Unite au insistat asupra mai multor capitole din acord si au obtinut aproape tot ce au vrut. Americanii au cerut intre altele ca notiunea de "crima de razboi" sa fie definita in termeni foarte precisi. Conform acordului, crimele de razboi sint acele crime comise ca parte a unui plan sau politici guvernamentale. Ce nu a obtinut Washingtonul a fost imunitate totala pentru toti americanii.

CAPITOLUL IV

Curtea europeana a drepturilor omului

4.1 Notiune*

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost instituită prin Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor și Libertăților Fundamentale, adoptată la Roma în 4 noiembrie 1950. România a devenit parte la Convenție la 20 iunie1994.

Competența Curții acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a Protocoalelor sale, asigurând respectarea de către statele membre ale Consiliului Europei a angajamentelor lor decurgând din documentele internaționale menționate.

Protocolul 11 la Convenție a instituit, într-o nouă formulă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a început să funcționeze la 1 noiembrie 1998.

Conform datelor statistice întocmite de Grefa Curții, România deține în prezent la Curtea Europeană peste 3500 dosare provizorii, din care 500 sunt active, adică aflate pe rolul Curții. 90% din plângeri se referă la chestiuni legate de proprietate (cazul caselor naționalizate). De asemenea, există numeroase plângeri legate de modalitatea de aplicare a Legii 18/1991 a fondului funciar.

După pronunțarea hotărârilor de condamnare a statelor membre pentru încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către Curte, deciziile sunt transmise Comitetului Delegaților Miniștrilor al Consiliului Europei care, în cadrul reuniunilor sale specializate ("D.H."), examinează modul în care statele respectă hotărârile Curții și adoptă măsurile necesare în plan intern ce decurg din decizia de condamnare. Măsurile pot avea caracter individual sau general. Încheierea definitivă a cazului este condiționată de adoptarea măsurilor solicitate.

În cursul anului 2000, Curtea a examinat și a pronunțat hotărâri în 4 cazuri referitoare la România, după cu urmează:

Ignaccolo-Zenide c. România. Curtea a constatat încălcarea dispozițiilor art.8 al Convenției (dreptul la respectarea vieții private și familiale), condamnând statul român la plata a 186.000 FRF, din care 100.000 FRF cu titlul de daune morale.

Constantinescu c. România. În Hotărârea sa din 27.06.2000, Curtea Europeană a constatat o violare a art.6 (1) – dreptul la un proces echitabil. Ea a considerat că instanța de apel română (care l-a condamnat pentru calomnie la adresa unor foști lideri sindicali ai unui sindicat din învățământ) a adus atingere dreptului reclamantului la apărare. S-a constatat că instanța de apel nu l-a audiat și nu i-a dat posibilitatea de a se apăra, întemeindu-și hotărârea exclusiv pe dosarul întocmit în cauză de tribunalul de primă instanță.
Curtea a condamnat statul român la plata a 15.000 FRF pentru daune materiale și morale și 20.000 FRF pentru cheltuieli.

Rotaru c. România. La 4 mai 2000, România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art.8 (dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și corespondenței), a art.13 (dreptul la recurs efectiv în fața unei instanțe naționale) și a art. 6 par.1 (dreptul la un proces echitabil) ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Chimoiu c. România. Aceasta este singura afacere românească finalizată printr-un raport al fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului și transmisă, în vederea luării unei decizii, la Comitetul Miniștrilor. Motivul plângerii îl constituie întârzierea excesivă a autorităților competente de demolare a clădirilor ilegal construite pe terenul proprietate personală. La data de 15 aprilie 2000, delegații miniștrilor au confirmat concluziile Comisiei și au adoptat textul unei rezoluții interimare care constată încălcarea de către România a art. 6 (1) (durata excesivă a procedurii) a Convenției Europene a Drepturilor Omului și condamnarea statului Român la plata a 60.000 FRF.

În cursul anului 2001, au mai apărut, în fața Curții, următoarele cazuri:

Letiția Golea c. România – Curtea a declarat, la 4 mai 2000, ca admisibilă plângerea reclamantei;

Marius Dionisie și Antoaneta Sabina Liuba c. România și Elena, Alexandru-Liviu și Gheorghe Hodoș c. România. Aceste ultime două cazuri au fost declarate ca parțial admisibile.

Ștefan Anghelescu c. România. Acesta face parte din grupul cazurilor române privind casele naționalizate. Cazul a fost examinat, într-o primă fază, de Comisia Europeană a Drepturilor Omului și, în condițiile încetării funcționării acesteia, a fost transferat Curții Europene a Drepturilor Omului.

Emilia Ciobanu c. România. Plângerea reclamantei vizează cuantumul sumei obținute anterior, în baza Legii 112/1996, de către reclamantă de la autoritățile române.

România a mai apărut la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în calitate de intervenient în dosarul Ilașcu, Lesco, Ivanțoc și Petrov-Popa contra Republicii Moldova și Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanții, a căror situație este cunoscută, au invocat violarea articolului 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, afirmând că nu au fost condamnați de către un tribunal competent și că procedura urmată de instanță nu a fost echitabilă. De asemenea, au invocat încălcarea art. 5 (detenție ilegală), art. 2 (nerespectarea dreptului la viață), art. 3 (tortură și a tratamente inumane și degradante) și art. 8 (ingerință în exercitarea dreptului la viață privată și familială) ale Convenției.

Reclamanții consideră autoritățile Republicii Moldova sunt responsabile pentru situația în care se află, deoarece nu au luat nici o măsură în scopul stopării violărilor grave ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, cărora ei le sunt victimă. De asemenea, reclamanții au arătat că ei consideră responsabilă în egală măsură și Federația Rusă, care deține controlul de facto asupra teritoriului Transnistriei. Curtea a invitat România să participe la proces, ca urmare a dobândirii cetățeniei române de către Ilie Ilașcu la
4 octombrie 2000. La 4 iulie 2001, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a declarat admisibilă plângerea “grupului Ilașcu”, atât cu privire la Republica Moldova, cât și cu privire la Federația Rusă.

4.2 DREPTURILE OMULUI – ÎNTRE CONSILIUL EUROPEI SI UNIUNEA EUROPEANA – Rezolutia 1210 (2000)

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei apreciaza ca este necesar sa faca unele obsevatii ca urmare a deciziei luate de Consiliul European al Uniunii Europene la Köln, în zilele de 3 si 4 iunie 1999, de a elabora o Carta a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene care urmeaza sa fie prezentata Consiliului European în decembrie 2000.

În acest stadiu, nestiind care va fi continutul Cartei, APCE considera ca trebuie sa atraga atentia celor care au sarcina elaborarii documentului, în urma deciziei de la Tampere asupra câtorva aspecte si îsi rezerva dreptul de a prezenta observatiile sale asupra continutului Cartei la momentul potrivit.

În momentul în care UE consolideaza puterile sale, doreste, cum subliniaza în decizia de la Köln, sa acorde drepturilor omului o importanta mai vizibila pentru cetatenii Uniunii, considerând ca aceste drepturi se cuvin a fi înscrise într-un text unic. APCE primeste o astfel de initiativa ca o vointa afirmata de a întari respectarea drepturilor omului în Europa.

Adunarea Parlamentara a CE aminteste, în acest cadru, comunicatul Comisiei Comunitatilor Europene din 19 noiembrie 1990 asupra aderarii la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si la unele din protocoalele acesteia, în care se declara ca aderarea nu este de natura a exclude optiunea pentru un catalog al drepturilor fundamentale specifice Comunitatii. Ceea ce permite sa se afirme, a contrario, ca adoptarea unei Carte nu exclude aderarea la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Este de netagatuit ca Uniunea Europeana si Consiliul Europei garanteaza un numar de drepturi care nu sunt incluse în Conventia Europeana a Drepturilor Omului, cum sunt drepturile economice si sociale, si ca viitoarea Carta va trebui sa le includa, ca si pe altele care sunt acceptate ca drepturi fundamentale. Adunarea face trimitere la alte instrumente pentru protectia drepturilor omului din care Carta s-ar putea inspira, de asemenea, în special la Carta Sociala Europeana revizuita care garanteaza drepturile economice si sociale si care este un instrument la care propune Uniunii Europene sa adere.

Aminteste, totodata, ca, în urma Tratatului de la Amsterdam, o referire la Carta Sociala a Consiliului Europei a fost inclusa în Tratatul asupra Uniunii Europene.

Adunarea face referire la raportul UE, elaborat în februarie 1999 de un grup de experti prezidat de profesorul Simitis, care recomanda ca articolele 2 si 13 ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului sa fie incluse în dreptul comunitar asemenea drepturilor continute în protocoalele la Conventie. O asemenea includere a acestor drepturi ar permite evitarea situatiei în care ar exista doua cataloage diferite ale drepturilor în Europa, cu doua categorii de cetateni care se bucura de drepturi diferite.

APCE considera, ca atare, ca drepturile fundamentale nu trebuie sa fie supuse vreunei discriminari în aplicarea lor si ca ele trebuie sa protejeze toate persoanele în cadrul jurisprudentei unui stat membru, asa cum prevad articolele 1 si 14 ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

În concluzie si în lumina celor aratate anterior, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei invita Uniunea Europeana:

-sa încorporeze drepturile garantate de Conventia Europeana a Drepturilor Omului si de protocoalele acesteia în Carta drepturilor fundamentale si sa actioneze pentru punerea lor în practica pentru salvgardarea coerentei si protectiei drepturilor omului în Europa si pentru evitarea interpretarilor divergente;

-sa se pronunte în favoarea aderarii la Conventia Europeana a Drepturilor Omului a Consiliului Europei si sa elaboreze amendamentele considerate necesare la tratatele comunitare;

-sa se asigure ca, în ceea ce priveste domeniul drepturilor sociale, Carta Sociala Europeana revizuita a Consiliului Europei va fi luata în considerare.

4.3 Procedura

Curtea europeana a drepturilor omului este acum direct accesibila persoanelor, iar jurisdictia sa este obligatorie pentru toate statele contractante. Ea functioneaza permanent, ocupandu-se de toate stadiile preliminare si elaboreaza decizii.

Curtea este alcatuita dintr-un numar de judecatori egal cu cel al statelor contractante. Candidatii sunt propusi la inceput de guverne, dar judecatorii se bucura de o independenta totala in indeplinirea obligatiilor lor, fara sa reprezinte statul care i-a propus.

Primele alegeri au avut loc in ianuarie 1998 iar judecatorii au inceput sa-si indeplineasca obligatiile la 3 noiembrie 1998. Actualul presedinte al Curtii este Luzius Wildhaber (Elvetia).

Cazurile care nu prezinta nici o sansa de reusita sunt retrase din sistem, intr-un stadiu incipient, ca urmare a deciziei unanime a Curtii, luate de un comitet alcatuit din 3 judecatori. In marea majoritate a cazurilor, Curtea decide intr-o Camera de 7 judecatori. Daca apoi, cazurile sunt declarate admisibile, Camera se va afla la dispozitia partilor pentru a se ajunge la o intelegere amiabila. In cazul in care partile nu se inteleg, Camera isi formuleaza decizia proprie.

In situatiile exceptionale in care un caz ridica o problema grava de interpretare sau de aplicare a Conventiei, de exemplu, acesta poate fi trimis catre o camera Mare de 17 judecatori, fie de o Camera inainte ca aceasta sa decida, fie de una din parti, in timp de 3 luni dupa decizia unei Camere. Deciziile Camerelor devin definitive dupa 3 luni iar cele ale Marii camere – imediat. Deciziile Curtii sunt obligatorii pentru statele in cauza.

Controlarea executarii deciziilor Curtii si constatarea incalcarilor survenite revine Comitetului Ministrilor, care asigura, in special, adoptarea de catre state a masurilor generale (modificarea legislatiei, jurisprudentei, reglementarilor si practicilor) necesare evitarii noilor incalcari. El asigura, de asemenea, plata catre reclamant/a a satisfacerii echitabile acordate de Curte si, in anumite cazuri, aplicarea masurilor concrete care garanteaza o reparatie integrala (redeschiderea procedurii, ridicarea unei decizii de interdictie sau a unei ordonante de confiscare, stergerea mentiunilor din cazierul judiciar, acordarea unui permis de sedere etc.).

… care acopera toate problemele societatii

Plangerile individuale se refera la chestiuni din ce in ce mai diverse:
· disparitii si asasinate;
· tortura si tratament inuman pentru detinuti;
· privarea arbitrara de libertate;
· lipsa accesului la un tribunal;
· lipsa unui proces echitabil intr-un timp rezonabil;
· ascultarea telefoanelor;
· deportarea si extradarea;
· discriminarea homosexualilor;
· libertatea presei;
· drepturile parintilor copiilor plasati in institutii;
· ingerinte in dreptul la proprietate;
· dizolvarea partidelor politice.

4.4 Implicarea Romaniei

*Dorinta noastrã constantã de regãsire a propriei demnitãti a determinat adoptarea Constitutiei de la 1991 care consacrã pe plan intern principiul apãrãrii drepturilor si libertãtilor fundamentale ale omului. Totodatã, prin aderarea României la Conventia Europeanã a Drepturilor Omului, aceasta îsi reafirmã intentia de a garanta cetãtenilor sãi drepturile si libertãtile fundamentale.

În acest context, în ultimii ani, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, bazându-se pe Conventia Europeanã a Drepturilor Omului si pe cele unsprezece Protocoale Aditionale în vigoare, a pronuntat mai multe hotãrâri în procese intentate de cetãteni împotriva statului român, câteva dintre ele continând solutii de condamnare a acestuia pentru încãlcarea drepturilor si libertãtilor consacrate în articolele tratatului mentionat.

Pe fondul reactiei cetãtenilor si a autoritãtilor statale, la data 30.08.1999 Guvernul României a adoptat Ordonanta nr. 94 privind participarea României la procedurile în fata Curtii Europene a Drepturilor Omului si a Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei si regresul statului în urma hotãrârilor si conventiilor de rezolvare pe cale amiabilã.

În esentã, prin aceastã ordonantã se instituie rãspunderea tuturor persoanelor care se fac vinovate de condamnarea României prin hotãrârile Curtii Europene, inclusiv rãspunderea civilã a magistratilor.

Astfel, potrivit art.12 alin.1 “statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovãtie, au determinat obligarea la plata sumelor stabilite prin hotãrârea Curtii(Europene) sau prin conventii de rezolvare pe cale amiabilã.”

Poate fi considerat judecãtorul responsabil pentru pronuntarea unei hotãrâri pe care Curtea Europeanã o considera ca încãlcând dispozitiile Conventiei Europene?

Afirmarea unei atare vinovãtii si conturarea, pe cale de consecintã, a rãspunderii civile a magistratului, poate fi consideratã oare, o îngrãdire a principiului independentei judecãtorilor?

Desi de aproape un deceniu consacrate, o parte din garantiile independentei judecãtorului au rãmas încã forme cu un continut sãrac. Astfel, concursul de definitivare al judecãtorului îmbracã încã un caracter profund teoretic, viitorului magistrat nefiindu-i testate calitãtile esential umane necesare pentru accederea într-o asemenea functie.

Pe de altã parte, în sistemul nostru de drept, tineri de numai 25-26 de ani, dupã doi ani de stagiu, ajung sã judece cauze de o complexitate si o dificultate sporite, neputându-se vorbi, asadar, de o personalitate formatã sau de o experientã de viatã.

Salarizarea magistratului, subiect controversat, este mult sub nivelul celei occidentale, undeva la limita a ceea ce s-ar numi “un trai decent”.

Corolar al acestor “realitãti” vechea mentalitate aplicã încã functionarului în general, deci si magistratului în particular, eticheta de “corupt”.

De aceea, ne întrebãm dacã nu cumva legiuitorul si apoi executivul nu au pornit în sens invers. În loc sã asigure mai întâi magistratului judecãtor conditiile optime pentru desfãsurarea unei activitãti profesionale ireprosabile, a început prin a-l sanctiona. Rãspunsul stã, probabil, la mijloc – mãsurile ar fi trebuit sã meargã în paralel.

O.G. 94/1999 apare ca un act normativ continând dispozitii neconstitutionale.

Art. 48 alin. 3 din Constitutie limiteazã posibilitatea rãspunderii materiale a magistratului numai la cazurile de “erori judiciare sãvârsite în procesele penale”. Acest cadru constitutional este dezvoltat în art. 504-507 Cod proc. pen.: “Orice persoanã care a fost condamnatã definitiv are dreptul la repararea de cãtre stat a pagubei suferite, dacã în urma rejudecãrii cauzei s-a stabilit prin hotãrâre definitivã cã nu a sãvârsit fapta imputatã ori cã aceastã faptã nu existã”.
De asemenea, “va avea dreptul la repararea pagubei si persoana împotriva cãreia s-a luat o mãsurã preventivã, iar ulterior, a fost scoasã de sub urmãrire penalã sau a fost achitatã”. Ulterior, în temeiul art. 507 Cod proc. pen. “în cazul în care repararea pagubei a fost acordatã (…) statul are actiune în regres împotriva aceluia care cu rea-credintã sau din neglijentã gravã a provocat situatia generatoare de daune”. Curtea Constitutionalã admite exceptia de neconstitutionalitate cu care a fost sesizatã si decide cã dispozitiile art. 504 alin. 1 din Codul de proc. pen. sunt constitutionale numai în mãsura în care se limiteazã la ipotezele prevãzute în text. Extinderea sferei erorilor judiciare, determinã pe cale de consecintã, si extinderea sferei rãspunderii judecãtorului în cazul în care a generat aceste erori “cu rea-credintã” sau, din “gravã neglijentã”. Cu toate acestea, rãspunderea specialã si limitativã nu poate fundamenta, de lege lata, rãspunderea civilã a judecãtorului pentru “erori judiciare”, întrucât ea nu se referã la cazul erorilor judiciare produse în procesele penale. Pe cale de consecintã nu se poate ca o ordonantã de guvern sã extindã cadrul constitutional al acestei rãspunderi.

Cu privire la constitutionalitatea O.G. 94/1999, în doctrina s-a afirmat si opinia contrarã cã aceasta s-ar încadra în limitele Constitutiei, deoarece “sistemul european de protectie a drepturilor omului are în vedere nu numai sursa conventionalã, dar si sursa jurisprudentialã. Acelasi autor aratã cã: “prin hotãrârile sale, Curtea Constitutionalã considerã obligatorii solutiile Curtii Europene, indiferent dacã au fost pronuntate în cauze care privesc sau nu România.

Ne exprimãm îndoiala fatã de observatia fãcutã de autorul de mai sus în ceea ce priveste jurisprudenta Curtii Constitutionale. Este putin probabil ca aceasta, în calitate de organ de control constitutional ar fi putut introduce jurisprudenta, chiar si a Curtii Europene, printre izvoarele de drept român, schimbând astfel caracterul sistemului de drept în vigoare.

E adevãrat cã hotãrârile Curtii Europene trebuie cunoscute de judecãtorul român acesta putând sã se orienteze în interpretarea unor situatii de fapt dupã punctul de vedere al Curtii Europene pentru a evita o eventualã condamnare a statului.

De altfel, un argument legal în sprijinul ideii cã jurisprudenta Curtii Europene nu constituie izvor de drept este si continutul art.14 din O.G. 94/1999: “agentul guvernamental informeazã pe ministrul justitiei cu privire la modificãrile legislative care se impun în urma evolutiei jurisprudentei Curtii.”

Totodatã, analizând dispozitiile art.12 alin. 1 din O.G.94/1999 observãm cã el are un caracter mult prea general pentru a putea fi aplicat tale quale în practicã. Astfel, notiunea de vinovãtie asa cum este folositã în acest articol îmbracã aspectele intelective de la cele mai grave – intentia – pânã la – culpa simplã, neglijenta, imprudenta. Care este, asadar, sensul pe care, în context, legiuitorul îl dã vinovãtiei?

Rãspunderea civilã a magistratului nu poate fi antrenatã, pentru orice formã de vinovãtie, ea putând opera, ca si în alte state în caz de dol, de fraudã sau de “rea-credintã sau neglijentã gravã.”

Din interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 12 alin.2: “rãspunderea civilã a functionarilor publici se stabileste în conditiile de drept comun care vor fi reglementate prin legea privind statutul functionarilor publici, prin decizie de imputare emisã de ministerul finantelor. Persoana în cauza poate ataca decizia de imputare în conditiile Legii contenciosului administrativ”, rezultã cu claritate cã judecãtorul, nefiind functionar public nu poate fi supus legislatiei referitoare la aceasta, dupã cum rãspunderea acestuia nu poate fi angajatã nici în temeiul dispozitiilor art.998 Cod civ., pentru cã hotãrârile judecãtoresti sunt acte jurisdictionale si nu fapte juridice delictuale pentru a antrena rãspundere civilã delictualã.

Cu alte cuvinte rãspunderea civilã a judecãtorului stabilitã prin O.G. 94/1999 este o rãspundere specialã, care reflectã mari carente legislative, încãlcând atât textul constitutional, cât si principiul independentei judecãtorilor, cãci “ar fi de temut instalarea unor psihoze de responsabilitate si, deci, de partialitate” în conditiile în care judecãtorul nu ar fi protejat mãcar prin instituirea unor criterii clare si situatii limitativ prevãzute de lege în care sã rãspundã.

1. Este normal ca într-o societate democraticã preocuparea pentru respectarea drepturilor si intereselor fundamentale ale omului sã ocupe un loc central. Astfel, apare ca absolut fireascã antrenarea rãspunderii statului ca urmare a condamnãrii sale de cãtre Curtea Europeanã precum si în celelalte cazuri consacrate în Constitutie si dezvoltate în legi speciale.

2. Pentru antrenarea rãspunderii materiale a judecãtorului în situatia prevãzutã în O.G. nr.94/1999, ar trebui, în primul rând, sã intervinã o modificare legislativã la nivelul Constitutiei care sã lãrgeascã sfera rãspunderii civile a judecãtorului.

3. Legiuitorul român, inspirându-se din vechea legislatie internã, precum si din legislatia altor state ar trebui sa defineascã explicit notiunea de vinovãtie, nu orice condamnare de cãtre Curtea Europeana implicând reaua-credintã, frauda, dolul sau grava neglijentã din parte unui judecãtor.

4. Legea pentru organizare judecãtoreascã ar trebui sã indice în mod clar situatiile antrenãrii unei atari rãspunderi.

5. Procedura solutionãrii cauzelor în care este antrenatã rãspunderea exceptionalã a magistratilor, trebuie sã fie una specialã. Nu este de conceput ca asemenea actiuni sã fie date în competenta instantelor de drept comun( ar trebui sa prevadã o competentã derogatorie, asemenea celei din penal – art. 28,29 Cod pen.).

6. Ca o mãsurã fireasca de protectie ar trebui ca aceastã actiune în regres sã fie promovatã într-un termen de prescriptie relativ scurt (6-12 luni).

7. Actiunea în regres prevãzutã de O.G. nr. 94/1999 presupune, de multe ori, contributia mai multor persoane la “condamnarea statului”. Astfel, dacã plângerea adresatã Curtii Europene este exercitatã, conform art.26 din Conventia Europeanã dupã epuizarea tuturor cãilor de atac prevãzute de lege, este de presupus cã judecãtorii tuturor instantelor sesizate au gresit în aprecierea solutiei, astfel încât trebuie indicatã în concret mãsura în care este antrenatã rãspunderea fiecãruia si felul acestei rãspunderi.

În concluzie, afirmând primatul apãrãrii drepturilor si intereselor fundamentale ale cetãteanului, considerãm cã în lumina dispozitiilor constitutionale, apãrarea independentei judecãtorilor rãmâne o coordonatã imposibil de înlãturat sau de limitat într-un stat de drept. Instituirea unei rãspunderi materiale civile exceptionale pentru cazurile expuse nu este admisibilã în prezent.

În cazul în care societatea resimte nevoia unei atari reglementãri, ea trebuie amendatã mai întâi la nivel constitutional si dezvoltatã apoi în cadrul Legii pentru organizare judecãtoreascã.

4.5 „Actiunea juridica la CEDO nu costa nimic“*

Domnule deputat, v-ati specializat ca jurist in dreptul european al drepturilor omului, domeniu in care ati publicat mai multe lucrari, ati aparat petenti romani la CEDO, iar in prezent indepliniti diferite responsabilitati parlamentare la Consiliul Europei.Care sunt competentele CEDO?

Curtea europeana de la Strasbourg este competenta sa constate existenta unei incalcari a drepturilor prevazute de CEDO si sa oblige statul in cauza la remedierea consecintelor unei asemenea incalcari printr-o reparatie integrala a prejudiciului material sau moral suferit, statul „condamnat“ avand doar posibilitatea optiunii adecvate pentru realizarea acestei reparatii. Pe de alta parte, Curtea Europeana nu se pronunta asupra erorilor de drept sau de fapt din legislatia sau practica judiciara interna decat in masura in care incalcarea unui drept prevazut de Conventie este rezultatul unei asemenea erori. De asemenea, Curtea nu se poate pronunta asupra unei cereri care a mai fost examinata de o alta instanta internationala de reglementare sau de ancheta, sau care nu este semnata de petent sau de reprezentantul acestuia, ori care se refera la un drept interpretat diferit de statul in cauza ca urmare a unei rezerve notificate la ratificareaConventiei.

Asadar, cine poate sa se adreseze Curtii Europene de la Strasbourg si cum ajunge el sa-si valorifice „un drept al omului” ignorat in tara ?

Curtea Europeana a Drepturilor Omului poate fi sesizata de orice persoana fizica sau juridica aflata sub jurisdictia statului in cauza, printr-o cerere in care mentioneaza datele sale de identitate, prezentarea rezumata a faptelor care au determinat incalcarea dreptului si a argumentelor privind dreptul incalcat, motivarea epuizarii cailor de atac disponibile si utile prevazute de legislatia interna, cu precizarea obiectului pretentiilor si a respectarii termenului de sase luni de la data ultimei hotarari pronuntate in tara .Cererea se adreseaza grefierului Curtii Europene de la Strasbourg si trebuie insotita de copii ale actelor doveditoare, nefiind obligatorie redactarea acesteia intr-una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei si nici reprezentarea petentului de catre un avocat.

La cat se ridica costurile introducerii unei actiuni la CEDO?

Nu exista cheltuieli speciale. Introducerea actiunii este gratuita. Singura suma de bani pe care petentul o avanseaza este reprezentata de costul postal al trimiterii documentelor la Strasbourg.

Care este deosebirea dintre un proces care are loc la noi in tara si un proces la CEDO?

Am sa ma refer doar la unele proceduri formale. In primul rand, petentul nu se prezinta la CEDO in momentul in care incepe procesul. In mod normal, abia la ultimul termen petentul trebuie sa fie de fata, el, sau eventual avocatul acestuia. Repet, nu este necesara prezenta unui avocat pe durata procesului la CEDO. Normal, in functie de cunostintele in materie juridica ale petentului, acesta poate apela la intocmirea dosarului, in tara, la serviciile unui avocat. Mai este o problema foarte importanta si pe care doresc sa o subliniez. In situatia in care magistratii CEDO considera ca exista un dosar cu foarte multe probleme deosebite, sau, ca sa ma exprim intr-un termen popular, cu multe elemente incalcite, atunci vor solicita prezenta petentului sau a unui aparator. Daca petentul va face dovada ca nu are posibilitatile materiale angajarii unui avocat pentru sustinerea cazului, atunci CEDO va acorda sprijin financiar respectivei persoane.

Pentru acest caz, avocatul va fi unul din oficiu? Va fi din tara sau de la CEDO?

Nu, va fi avocatul pe care si-l alege petentul. In general este vorba de aparatori din tara. Este adevarat, se poate angaja si un avocat strain, dar exista impedimentul unei necunoasteri de catre acesta a tuturor conditiilor si realitatilor din tara petentului.

Care pot fi consecintele pozitive sau negative ale obtinerii unei hotarari de condamnare a autoritatilor statului care au incalcat Conventia?

Precizez ca statul are obligatia de a nu impiedica in nici un fel vreo persoana sa se adreseze Curtii si sa se prezinte in fata acestei jurisdictii atunci cand este invitata. Prin urmare, sesizarea Curtii nu poate produce consecinte negative. Pe de alta parte, obligatia de a respecta Conventia revine in primul rand autoritatilor nationale, inclusiv judiciare, acestea fiind principalele autoritati interesate sa previna pronuntarea hotararilor Curtii de la Strasbourg, cu consecintele lor politice si financiare. Efectele politice ale unor asemenea hotarari sunt usor de imaginat ca urmare a monitorizarii aplicarii deciziilor respective de catre diferitele structuri ale Consiliului Europei, iar efectele financiare inseamna plata unor sume de bani din surse bugetare pentru acoperirea prejudiciului material sau moral suferit de petent.
Hotararile definitive ale jurisdictiei europene pot antrena, desigur, si alte consecinte, ca de exemplu modificarea legislatiei si/sau redeschiderea unor procese judiciare prin promovarea recursului in anulare sau a altor cai extraordinare de atac, chiar dupa definitivarea ciclului procesual.*

4.6 PROTOCOLUL Nr. 2 atribuind Curtii Europene a Drepturilor Omului competenta de a da avize consultative Strasbourg, 6.V.1963*

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol, avind in vedere dispozitiile Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, semnata la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumita in continuare conventia), in special art. 19 care instituie, intre alte organe, o Curte Europeana a Drepturilor Omului (denumita in continuare Curtea), considerind ca este oportun sa atribuie Curtii competenta de a da, in anumite conditii, avize consultative, au convenit asupra celor ce urmeaza:

ART. 1

1. Curtea poate, la cererea Comitetului Ministrilor, sa dea avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea conventiei si a protocoalelor sale.

2. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de continutul sau de intinderea drepturilor si libertatilor definite in titlul I al conventiei si in protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Comisia, Curtea sau Comitetul Ministrilor ar putea sa ia cunostinta ca urmare a introducerii unui recurs prevazut de conventie.

3.Decizia Comitetului Ministrilor de a cere un aviz Curtii este luata prin vot, cu majoritatea de doua treimi din reprezentantii care au dreptul de a face parte din Comitet.

ART. 2
Curtea decide daca cererea de aviz prezentata de Comitetul Ministrilor tine de competenta sa consultativa, asa cum aceasta este definita in art. 1 al prezentului protocol.

ART. 3

1. Pentru examinarea cererilor de avize consultative, Curtea se intruneste in sedinta plenara.

2. Avizul Curtii trebuie motivat.

3. Daca avizul nu exprima, in tot sau in parte, opinia unanima a judecatorilor, oricare judecator are dreptul sa alature acestuia expunerea opiniei sale individuale.

4. Avizul Curtii este transmis Comitetului Ministrilor.

ART.4

Prin extinderea puterii pe care i-o atribuie art. 55 al conventiei si in scopurile prezentului protocol, Curtea poate, daca considera necesar, sa-si stabileasca regulamentul si sa-si fixeze procedura.

ART. 5

1. Prezentul protocol este deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei semnatare ale conventiei, care pot deveni parti prin:
a) semnare fara rezerva ratificarii sau a acceptarii;
b) semnare sub rezerva ratificarii sau a acceptarii, urmata de ratificare sau de acceptare.
Instrumentele de ratificare sau de acceptare vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei.

2. Prezentul protocol va intra in vigoare de indata ce toate statele parti la conventie vor fi devenit parti la protocol, in conformitate cu dispozitiile paragrafului 1 al acestui articol.

3. Incepind cu data intrarii in vigoare a prezentului protocol, art. 1 – 4 vor fi considerate ca facind parte integranta din conventie.

4. Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului:
a) orice semnare fara rezerva ratificarii sau a acceptarii;
b) orice semnare sub rezerva ratificarii sau a acceptarii;
c) depunerea oricarui instrument de ratificare sau de acceptare;
d) data intrarii in vigoare a prezentului protocol, conform paragrafului 2 al acestui articol.
In considerarea celor de mai sus, subsemnatii, avind depline puteri in acest scop, au semnat prezentul protocol.
Incheiat la Strasbourg la 6 mai 1963, in limbile franceza si engleza, ambele texte fiind egal autentice, intr-un singur exemplar care va fi depus in arhivele Consiliului Europei. Secretarul general va transmite copie certificata fiecaruia dintre statele semnatare.

4.7 Deciziile Curtii europene a drepturilor omului in cauze in care este implicat statul roman.

1.HOTARAREA CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

in cauza Brumarescu impotriva Romaniei (Cererea nr. 28.342/95)

MONITORUL OFICIAL nr. 758 din 28 noiembrie 2001

(Satisfactie echitabila)

In cauza Brumarescu impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului, constituita in Marea Camera formata din urmatorii judecatori:

domnul L. Wildhaber, presedinte;

doamna E. Palm;

domnii C.L. Rozakis;

J.-P. Costa;

L. Ferrari Bravo;

L. Caflisch;

L. Loucaides;

P. Kuris;

W. Fuhrmann;

K. Jungwiert;

sir Nicolas Bratza;

doamna N. Vajic;

domnul J. Hedigan;

doamna W. Thomassen;

domnii T. Pantiru;

E. Levits, judecatori;

L. Mihai, judecator ad-hoc;

si, de asemenea, doamna M. de Boer-Buquicchio, grefier adjunct,

dupa ce a deliberat in Camera de Consiliu, in zilele de 18 octombrie 2000 si 10 ianuarie 2001, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la data de 10 ianuarie 2001:

PROCEDURA

1. Curtea a fost sesizata de catre un cetatean roman, domnul Dan Brumarescu (reclamantul), la 3 noiembrie 1998 si de catre Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia) la 6 noiembrie 1998, in termenul de trei luni prevazut de fostele articole 32 alin. 1 si 47 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (conventia). La originea cauzei se afla o plangere (nr. 28.342/95) indreptata impotriva Romaniei, introdusa la Comisie la data de 9 mai 1995 de domnul Brumarescu, in conformitate cu fostul articol 25 din conventie.

2. In hotararea din 28 octombrie 1999 (hotararea cu privire la fondul cauzei) Curtea a concluzionat in unanimitate ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1. In ceea ce priveste art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie a apreciat ca in cauza nu a existat nici o justificare pentru lipsirea de proprietate si ca, in orice caz, nu a fost respectat un just echilibru, reclamantul trebuind sa suporte si continuand sa suporte o sarcina exorbitanta, incompatibila cu dreptul sau la respectarea proprietatii (CEDH 1999-VII, alin. 79-80).

3. In temeiul art. 41 din conventie, reclamantul a solicitat acordarea unei satisfactii echitabile in valoare de cateva sute de mii de dolari S.U.A. (USD), reprezentand despagubiri pentru prejudiciul suferit si, de asemenea, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecata.

4. Avand in vedere ca problema aplicabilitatii art. 41 nu putea fi inca solutionata, prin hotararea principala s-a dispus amanarea discutarii acestei chestiuni. Curtea a invitat Guvernul si pe reclamant sa depuna in termen de trei luni observatii scrise asupra aplicabilitatii art. 41 si a invitat partile sa ii comunice cu precadere orice fel de intelegere la care s-ar fi putut ajunge (ibidem, alin. 84 si pct. 4 din dispozitiv). Prin urmare, presedintele a acordat termen pe data de 15 aprilie 2000.

5. Guvernul a transmis observatiile la datele de 28 ianuarie si 15 martie 2000, iar reclamantul, la datele de 25 ianuarie, 14 martie si 14 aprilie 2000.

6. La data de 8 iunie 2000, in temeiul art. 61 alin. 3 din Regulamentul Curtii, presedintele a acordat domnului Mircea Dan Mirescu permisiunea de a prezenta observatii scrise cu privire la anumite aspecte ale cauzei. Aceste observatii au fost primite de catre Curte la data de 30 mai 2000.

7. In conformitate cu dispozitiile art. 61 alin. 5 din regulament, Guvernul a prezentat in scris raspunsul sau la data de 21 iulie 2000, iar reclamantul, la datele de 11 septembrie, 2 octombrie si 17 noiembrie 2000.

8. Din documentele prezentate de catre parti rezulta ca apelul declarat de reclamant impotriva hotararii din 21 aprilie 1999 (hotararea pe fond, alin. 30) a fost respins de Tribunalul Bucuresti la data de 28 februarie 2000. Sesizat in temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a decis ca, in conformitate cu dispozitiile acestei legi, reclamantul avea dreptul doar la despagubiri. Impotriva acestie decizii reclamantul a declarat recurs la Curtea de Apel Bucuresti. Recursul a fost respins la data de 26 octombrie 2000.

Totusi acesta a cerut amanarea pentru o perioada de 6 luni a executarii sentintei.

IN DREPT

9. Articolul 41 din conventie prevede:

"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciul material

1. Punctul de vedere al reclamantului

10. Reclamantul a aratat ca modalitatea cea mai potrivita prin care Guvernul ar putea sa repare prejudiciul este aceea de restituire a intregului imobil: teren si constructie.

11. In cazul in care Guvernul nu ar putea sa ii restituie proprietatea, reclamantul a declarat ca este dispus sa accepte despagubiri si a pretins o suma reprezentand valoarea proprietatii la pretul pietei. Avand in vedere ca apartamentul ocupat de acesta si partea de teren aferenta i-au fost deja restituite, in conformitate cu hotararea din data de 24 martie 1998 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 (a se vedea hotararea pe fond, alin. 28), a ramas in discutie doar problema diferentei dintre valoarea intregii proprietati si valoarea constructiei si terenului aferent apartinand reclamantului.

Deoarece restul imobilului, cu exceptia apartamentului domnului Mirescu, nu a fost vandut chiriasilor, reclamantul a sustinut ca statul nu poate oferi nici o justificare pentru refuzul restituirii in natura. In consecinta, nu i se pot plati despagubiri decat pentru apartamentul domnului Mirescu.

12. Pentru a-si justifica pretentiile reclamantul a depus o expertiza efectuata de expertul D.S., membru al Corpului Expertilor Tehnici din Romania, si a aratat ca valoarea imobilului la data de 1 septembrie 2000 era de 5.757.000.000 lei, echivalentul a 250.600 dolari S.U.A. (USD). Aceasta suma reprezinta: 126.500 USD valoarea terenului, adica 251 USD/mp, si 124.100 USD valoarea constructiei, adica 216 USD/mp. In ceea ce priveste apartamentul pe care il ocupa, reprezentand 39,3% din ansamblul imobilului, a indicat suma de 48.771 USD.

13. Reclamantul a subliniat faptul ca proprietatea sa, compusa din 503 mp teren si constructie in suprafata de 575 mp (cu suprafata parterului de aproximativ 200 mp), este situata in cartierul Cotroceni din Bucuresti, care face parte din zona "0", dupa cum a fost definita de catre Consiliul Local al Municipiului Bucuresti in mai multe hotarari ce au ca obiect preturile terenurilor in Bucuresti. In orice oras preturile proprietatilor situate in zona "0" sunt dintre cele mai ridicate. Reclamantul a aratat ca intr-o serie de hotarari luate de Consiliul Local al Municipiului Bucuresti pretul unor terenuri similare cu al sau a fost stabilit la aproximativ 300 USD/mp.

In ceea ce priveste constructia a precizat ca aceasta casa, construita in anul 1930, este alcatuita dintr-un demisol amenajat, parter si etaj, plus o mansarda, precum si doua garaje. Pentru a determina valoarea imobilului raportul de expertiza depus de reclamant a avut in vedere criteriile stabilite prin dispozitiile legale care reglementeaza pretul pietei imobilelor. Or, pretul de 216 USD/mp ar fi conform pretului de piata al imobilelor, care uneori poate depasi 300 USD/mp.

14. Din acest punct de vedere reclamantul a criticat decizia din 24 martie 1998 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 si expertiza prezentata de Guvern, care, a sustinut acesta, erau intemeiate pe criteriile stabilite prin Legea nr. 112/1995. Or, aplicarea acestor criterii nu a stabilit valoarea reala a proprietatii, ci o valoare minima, scopul Legii nr. 112/1995 fiind acela de a permite chiriasilor din casele nationalizate sa cumpere la preturi reduse apartamentele pe care le ocupau.

2. Punctul de vedere al tertului intervenient

15. Tertul intervenient, domnul Mirescu, a aratat ca este proprietarul apartamentului de la parterul constructiei, pe care statul l-a vandut unchilor sai in anul 1973 si pe care acesta l-a mostenit. Prin urmare, statul nu il poate restitui reclamantului fara sa comita o noua injustitie. Domnul Mirescu a apreciat ca statul ar trebui sa acorde reclamantului despagubiri pentru acest apartament.

3. Punctul de vedere prezentat de Guvern

16. Guvernul a subliniat faptul ca "bunul" reclamantului, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 – pierderea acestuia determinand Curtea sa constate o incalcare a acestui articol -, nu include si apartamentul domnului Mirescu. Cu privire la acest fapt a aratat ca Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti nu putea recunoaste in mod legal dreptul de proprietate al reclamantului asupra intregului imobil.

17. Guvernul a sustinut, de asemenea, ca reclamantul ar fi putut obtine restituirea in natura a proprietatii sale prin inaintarea unei actiuni in revendicare catre instantele interne.

18. In ceea ce priveste evaluarea proprietatii Guvernul a contestat atat criteriile avute in vedere de expertul D.S., cat si suma finala stabilita.

La randul sau, Guvernul a depus o expertiza efectuata de V.S., membru al Corpului Expertilor Tehnici din Romania. Conform acestui raport de expertiza, alcatuita conform criteriilor stabilite de Legea nr. 112/1995, valoarea imobilului la data de 1 martie 1999 a fost apreciata la 108.058 USD, ceea ce reprezinta 110 USD/mp pentru constructie si 87 USD/mp pentru teren.

In ceea ce priveste hotararea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112 din 24 martie 1998 Guvernul a subliniat faptul ca reclamantului i s-a restituit apartamentul pe care il ocupa si terenul aferent in suprafata de 168 mp. Guvernul arata ca valoarea apartamentului si a terenului aferent este de 38.578 USD. Prin urmare, reclamantului ar trebui sa i se acorde despagubiri corespunzatoare diferentei dintre valoarea proprietatii (108.058 USD) si valoarea apartamentului si terenului deja restituite (38.578 USD), adica suma de 69.480 USD.

4. Aprecierea Curtii

19. Curtea reaminteste ca o hotarare in care se constata o incalcare a conventiei impune statului parat obligatia juridica de a pune capat incalcarii si de a repara consecintele, astfel incat sa restabileasca pe cat posibil situatia existenta inaintea incalcarii.

20. Statele contractante, parti intr-o cauza, sunt in principiu libere sa aleaga mijloacele prin care sa se conformeze unei hotarari care constata o incalcare. Aceasta libertate de apreciere in ceea ce priveste modalitatea executarii unei hotarari reflecta libertatea de alegere acordata o data cu obligatia fundamentala impusa prin conventie statelor contractante, aceea de a asigura respectarea drepturilor si libertatilor garantate (art. 1). Daca in urma incalcarii dreptului de proprietate restituirea in natura este totusi posibila, statul este obligat sa o dispuna. Daca, pe de alta parte, dreptul intern nu permite sau permite doar partial inlaturarea consecintelor incalcarii, art. 41 imputerniceste Curtea sa acorde partii vatamate, daca este cazul, despagubirile pe care le considera necesare [a se vedea hotararea din 31 octombrie 1995 in cauza Papamichalopoulos si altii impotriva Greciei (art. 50), seria A nr. 330-B, alin. 34].

21. In hotararea cu privire la fondul cauzei Curtea a aratat: "(…) Curtea constata ca nu s-a oferit nici o justificare pentru situatia creata in urma deciziei Curtii Supreme de Justitie. In special, nici aceasta instanta, nici Guvernul nu au prezentat motive serioase care sa duca la concluzia ca lipsirea de proprietate a fost justificata pentru <<cauze de utilitate publica>>. In plus, Curtea constata ca reclamantul a fost lipsit de proprietatea bunului sau de mai bine de patru ani, fara sa fi primit despagubiri care sa reflecte valoarea reala a acestuia, si ca eforturile depuse pentru redobandirea dreptului de proprietate s-au dovedit pana in prezent inutile." (alin. 79)

22. Curtea considera ca, date fiind circumstantele cauzei, restituirea proprietatii aflate in litigiu, asa cum s-a dispus prin hotararea definitiva a Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti la 9 decembrie 1993, l-ar situa pe reclamant, in masura in care acest lucru este posibil, intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca nu se constata o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Din acest punct de vedere Curtea nu poate accepta argumentele oferite de Guvern, conform carora reclamantul ar fi trebuit sa introduca o noua actiune in revendicare. Curtea reaminteste faptul ca Guvernul a pus deja in discutie aceasta problema sub forma exceptiei de neepuizare a cailor interne de atac, exceptie respinsa de Curte in hotararea prin care s-a pronuntat asupra fondului (alin. 55).

Avand in vedere ca apartamentul pe care il ocupa reclamantul i-a fost restituit si ca masura restituirii a fost confirmata prin decizia din 26 octombrie 2000 a Curtii de Apel Bucuresti (alin. 8 de mai sus), statul trebuie, prin urmare, sa restabileasca dreptul de proprietate al reclamantului pentru restul imobilului. Aceasta nu trebuie sa impieteze asupra oricarei pretentii pe care domnul Mirescu ar putea-o avea cu privire la dreptul de proprietate asupra apartamentului de la parter si care nu poate fi valorificata decat in fata instantelor interne.

23. In cazul in care statul parat nu procedeaza la restituire in termen de sase luni de la pronuntarea prezentei hotarari, Curtea hotaraste ca va trebui sa plateasca reclamantului, cu titlul de prejudiciu material, valoarea actuala de circulatie a imobilului, din care trebuie dedusa valoarea bunului deja restituit reclamantului.

24. In ceea ce priveste determinarea valorii acestei despagubiri Curtea constata o diferenta considerabila intre metodele de calcul folosite in acest scop de expertii desemnati de catre parti.

Luand in considerare informatiile puse la dispozitie privind preturile de pe piata imobiliara din Bucuresti, Curtea apreciaza ca valoarea constructiei si terenului, in functie de pretul pietei, este de 215.000 USD, din care 78.795 USD reprezinta valoarea apartamentului si partii de teren deja restituite reclamantului. Prin urmare, valoarea despagubirii pe care Guvernul trebuie sa o plateasca reclamantului se ridica la 136.205 USD, din care suma de 42.100 USD reprezinta valoarea apartamentului ocupat de domnul Mirescu. Aceasta suma urmeaza sa fie platita in lei romanesti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul platii.

B. Prejudiciul moral

25. Reclamantul a solicitat de asemenea 75.000 USD cu titlu de prejudiciu moral pentru suferintele "grave, insuportabile si incomensurabile", cauzate de decizia din 1995 a Curtii Supreme de Justitie, cand a fost privat pentru a doua oara de proprietate, desi reusise in anul 1993 sa remedieze incalcarile comise de catre autoritatile comuniste timp de 40 de ani. Acesta a solicitat despagubiri si pentru pierderea dreptului de folosinta asupra proprietatii sale, din anul 1995 pana in prezent, ca urmare a hotararii Curtii Supreme de Justitie. Nu a indicat insa o anume suma in aceasta privinta.

26. Guvernul a respins aceasta cerere, estimand ca nu se poate retine existenta vreunui prejudiciu moral. In plus, Guvernul a sustinut ca ar fi contrar jurisprudentei instantelor romanesti sa acorde despagubiri pentru pierderea dreptului de folosinta si dispozitie, cu titlul de prejudiciu moral.

27. Curtea considera ca situatia de fapt analizata a avut ca rezultat grave atingeri ale dreptului de proprietate, dreptului de acces la o instanta si dreptului la un proces echitabil, motiv pentru care apreciaza ca suma de 15.000 USD reprezinta o reparatie echitabila a prejudiciului moral suferit. Aceasta suma va fi platita in lei romanesti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul platii.

C. Cheltuieli de judecata

28. Reclamantul a solicitat restituirea sumei de 2.450 USD, pe care i-a justificat dupa cum urmeaza:

a) 1.644 USD pentru onorariile avocatilor care l-au reprezentat in fata Curtii, atat pe fond, cat si in problema acordarii satisfactiei echitabile;

b) 50 USD pentru cheltuieli diverse (telefon, fotocopii, notar etc.);

c) 700 USD pentru plata unei expertize (500 USD pentru expertiza propriu-zisa si 200 USD pentru completarea expertizei, cu scopul evaluarii proprietatii la data de 1 septembrie 2000);

d) 300 franci francezi (FRF) pentru plata vizei franceze necesare pentru deplasarea ocazionata de audierile in sedinta publica de la Strasbourg.

29. Guvernul nu a ridicat obiectii fata de restituirea sumelor cheltuite, cu conditia prezentarii documentelor justificative.

30. Curtea considera ca toate cheltuielile pretinse, pentru care au fost depuse acte doveditoare, au fost reale, necesare si rezonabile ca valoare. In aceste conditii apreciaza ca reclamantului trebuie sa i se restituie suma ceruta, de 2.450 USD, mai putin de 3.900 FRF primiti din partea Consiliului Europei cu titlu de asistenta juridica. Aceasta suma urmeaza sa fie platita in lei romanesti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul platii.

D. Dobanzi

31. Avand in vedere ca despagubirile acordate au fost fixate in dolari S.U.A., Curtea va stabili o rata a dobanzii de 6% pe an.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

1. hotaraste ca statul parat trebuie sa restituie reclamantului, in termen de sase luni, casa in litigiu si terenul pe care este amplasata, cu exceptia apartamentului si a partii de teren care au fost deja restituite;

2. hotaraste ca, in cazul in care restituirea nu va avea loc, statul parat va plati reclamantului, in acelasi termen de 6 luni, 136.205 (o suta treizeci si sase de mii doua sute cinci) dolari S.U.A., cu titlu de prejudiciu material, urmand sa fie platiti in lei romanesti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul platii;

3. hotaraste ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de trei luni, urmatoarele sume ce vor fi platite in lei romanesti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul platii:

a) 15.000 (cincisprezece mii) dolari S.U.A., cu titlul de prejudiciu moral;

b) 2.450 (doua mii patru sute cincizeci) dolari S.U.A., din care se scad 3.900 (trei mii noua sute) franci francezi, primiti pentru asistenta juridica, cu titlu de cheltuieli de judecata;

4. hotaraste ca pentru sumele mentionate la pct. 2 si 3 se va percepe o dobanda anuala de 6%, cu incepere de la expirarea termenelor pana la momentul platii;

5. respinge acordarea satisfactiei echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limbile engleza si franceza, apoi comunicata in scris la data de 23 ianuarie 2001, in aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din regulamentul Curtii.

Luzius Wildhaber,

presedinte

Maud de Boer-Buquiccho,

grefier adjunct

2.HOTARARE din 28 septembrie 1999in cauza I. Dalban impotriva Romaniei

CONSILIUL EUROPEI

MONITORUL OFICIAL nr. 277 din 20 iunie 2000

In cauza "I. Dalban" impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului, constituita conform art. 27 din Conventia pentru apararea drepurilor omului si a libertatilor fundamentale (conventia), astfel cum a fost modificata prin Protocolul nr. 11*1) , si conform dispozitiilor aplicabile din regulamentul interior*2) , in Marea Camera compusa din urmatorii judecatori:

domnii L. Wildhaber, presedinte;

A. Pastor Ridruejo;

L. Makarczyk;

P. Kuris;

R. Turmen;

J.- P. Costa;

doamna F. Tulkens;

V. Straznicka;

domnii M. Fischbach;

V. Butkevych;

doamna H. S. Greve;

domnii A. B. Baka;

R. Maruste;

E. Levits;

doamnele S. Botoucharova;

R. Besteliu, judecator ad-hoc;

precum si dl P. J. Mahoney, grefier adjunct,

dupa ce a deliberat in Camera de Consiliu in zilele de 8 ianuarie, 24 ianuarie si 9 septembrie 1999,pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la 9 septembrie 1999:

PROCEDURA

1. Curtea a fost sesizata, in conformitate cu fostul art. 19 din conventie*3), de catre Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 27 aprilie 1998 si apoi la data de 5 mai 1998, de catre doamna Elena Dalban, vaduva reclamantului, decedat la data de 13 martie 1998, in termenul de 3 luni prevazut de fostele art. 32 alin. 1 si art. 47 din conventie. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 28.114/95) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Ionel Dalban, a sesizat Comisia la data de 20 aprilie 1995, in temeiul art. 25.

Pentru motive de ordin practic prezenta hotarare va continua sa il numeasca pe domnul Dalban "reclamant", desi aceasta calitate ar trebui sa fie atribuita doamnei Dalban (Hotararea Ahmet Sadik impotriva Greciei din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotarari si decizii, 1996-V, pag. 1.641, alin. 3).

Cererea Comisiei face trimitere la dispozitiile fostelor art. 44 si 48, astfel cum au fost modificate de Protocolul nr. 9*4), pe care Romania l-a ratificat, precum si la declaratia romana, prin care se recunoaste jurisdictia obligatorie a Curtii (fostul articol 46). Cererea citata si plangerea reclamantului au ca obiect obtinerea unei decizii cu privire la chestiunea de a sti daca situatia de fapt este de natura sa duca la concluzia ca statul parat a incalcat exigentele art. 6 alin. 1 si ale art. 10 din conventie.

2. Doamna Dalban a fost reprezentata [art. 31 alin. 1 din fostul regulament B*5)], de domnul I. Popa, avocat in Baroul Bacau, pe care domnul Thor Vilhjalmsson, vicepresedintele Curtii la acea data, l-a autorizat sa foloseasca limba romana in procedura scrisa.

–––

Notele grefierului:

*1, *2) Intrat in vigoare la data de 1 noiembrie 1998.

*3) Incepand cu data intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11, care a amendat aceasta prevedere, Curtea functioneaza permanent.

*4) Intrat in vigoare la data de 1 octombrie 1994, Protocolul nr. 9 a fost abrogat prin Protocolul nr. 11.

*5) Regulamentul B, intrat in vigoare la data de 2 octombrie 1994, s-a aplicat pana la data de 31 octombrie 1998 tuturor cauzelor privind statele vizate de Protocolul nr. 9.

3. In calitate de presedinte al Camerei care fusese initial constituita (fostul art. 43 din conventie si art. 21 din fostul regulament B) pentru a analiza in special chestiunile de procedura care s-ar putea ridica inaintea intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11, domnul Thor Vilhjalmsson i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe domnul Aurel Ciobanu-Dordea, agent al Guvernului roman (Guvernul), avocatul reclamantului si pe domnul C. Barsan, delegatul Comisiei, cu privire la organizarea procedurii scrise. Conform ordonantei emise in urma acestor demersuri grefierul a primit memoriile Guvernului si ale reclamantului la data de 30 iulie si, respectiv, la data de 31 august 1998.

4. In urma intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11 la data de 1 noiembrie 1998 examinarea cauzei a fost incredintata, in aplicarea art. 5 alin. 5 din protocolul citat, Marii Camere. Marea Camera a fost compusa din domnul C. Barsan, judecator ales in numele Romaniei [art. 27 alin. 2 din conventie si art. 27 alin. 4 din regulament, domnul L. Wildhaber, presedinte al Curtii, doamna E. Palm, vicepresedinta a Curtii, domnul J.-P. Costa si domnul M. Fischbach, ambii vicepresedinti ai sectiei (art. 27 alin. 3 din conventie si art. 24 alin. 3 si 5 a) din regulament)]. In afara de acestia au mai fost desemnati: domnul A. Pastor Ridruejo, domnul G. Bonello, domnul J. Makarczyk, domnul P. Kuris, domnul R. Turmen, doamna F. Tulkens, doamna V. Straznicka, domnul V. Butkevych, doamna H. S. Greve, domnul A. B. Baka, domnul R. Maruste si doamna S. Botoucharova. Ulterior s-a constatat ca domnul Barsan, care participase la examinarea cauzei de catre Comisie, nu mai era compatibil cu calitatea de membru al Marii Camere (art. 28 din regulament). Prin urmare Guvernul a desemnat-o pe doamna R. Besteliu pentru a participa in calitate de judecator ad-hoc (art. 27 alin. 2 din conventie si art. 29 alin. 1 din regulament).

5. Presedintele a hotarat ca nu era necesar ca in aceasta cauza Comisia sa desemneze un delegat (art. 99 din regulament).

6. Dupa ce i-a consultat pe Agentul guvernamental si pe avocatul doamnei Dalban Marea Camera a hotarat ca nu era nevoie sa se tina o audiere publica.

7. La data de 16 si, respectiv, 22 decembrie 1998 grefierul a primit observatiile complementare ale reclamantului si ale Guvernului. Acesta din urma ruga Curtea sa amane pronuntarea, avand in vedere recursul in anulare cu care Parchetul a sesizat Curtea Suprema de Justitie si prin care s-a solicitat anularea celor doua hotarari prin care reclamantul a fost condamnat.

8. Prin urmare domnul E. Levits, membru supleant, l-a inlocuit pe domnul Bonello aflat in imposibilitate de a participa [art. 24 alin. 5 b) din regulament].

9. La data de 8 ianuarie 1999 Marea Camera a hotarat suspendarea examinarii cauzei.

10. La data de 21 mai 1999 Guvernul, prin intermediul noului sau agent, domnul C.-L. Popescu, a trimis grefei textul deciziei Curtii Supreme de Justitie din 2 martie 1999. La data de 6 mai si, respectiv, 1 iunie 1999 reclamantul si Guvernul au depus, la cererea presedintelui, comentariile lor cu privire la aceasta decizie.

11. Ulterior domnul L. Ferrari Bravo, membru supleant, a inlocuit-o pe doamna Palm, aflata in imposibilitate de a participa [art. 24 alin. 5 b) din regulament].

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei

12. Ziarist si director al revistei saptamanale locale "Cronica Romascana", domnul Ionel Dalban a locuit la Roman pana la moartea sa, survenita la data de 13 martie 1998.

13. La data de 23 septembrie 1992 reclamantul a publicat in nr. 90/1992 al respectivei reviste un articol intitulat "Fraude de zeci de milioane la I.A.S. Roman", in care dezvaluia fraudele care ar fi fost comise de directorul Intreprinderii Agricole de Stat "Fastrom" Roman (fosta I.A.S.), G.S. Citand rapoartele directiei economice din cadrul Politiei Generale, ziaristul a scris: "(….) o noua frauda de proportii incredibile se dezvaluie la Societatea Comerciala ®Fastrom¯ S.A. Roman, fost I.A.S., avandu-l in prim plan pe un alt rasfatat al nomenclaturii comuniste locale, domnul G.S. Valoarea pagubei produse de dumnealui […] se ridica, dupa estimarile politiei economice din Inspectoratul General al Politiei si ale altor experti din capitala, la peste 23 milioane lei! Frauda consta in documente intrate in gestiunea depozitului central al I.A.S. Roman, dar marfurile propriu-zise nu sunt de gasit in inventarele unitatilor din subordine. S-a stabilit ca multe dintre aceste marfuri au fost inlocuite cu ce au avut nevoie domnul Smintina si apropiatii sai sau pur si simplu au fost transformate in lei, impartiti apoi frateste. Jaf ca in codru!

Opinia publica romascana se intreaba: cum a fost posibil? Poate ne va spune domnul senator R.T., care pana in acest an […] a fost imputernicit al statului la ®Fastrom¯ Roman. In aceasta calitate, domnia sa a ridicat pe statele de plata, luna de luna, insumat, sute de mii de lei. Pentru ce sau, altfel spus, cum a aparat interesele statului s-a vazut […]."

14. La data de 6 ianuarie 1993 reclamantul a publicat (in nr. 104/1993 al revistei) un articol in care se putea citi:

"Dacia break cu numar de inmatriculare 2-NT-173, apartinand ®Fastrom¯ a fost ®achizitionata¯ timp de un an si jumatate de catre domnul senator R.T., de vineri pana luni, pentru a-l duce si a-l aduce la Aeroportul de la Bacau (sofer R.M.), poveste deja terminata, dar care inca nu a fost uitata."

15. Apreciind aceste afirmatii ca defaimatoare, G.S. si R.T. au formulat plangeri penale prealabile impotriva domnului Dalban, invocand art. 206 din Codul penal.

16. La data de 24 iunie 1994 Judecatoria Roman l-a condamnat pe reclamant la 3 luni inchisoare pentru savarsirea infractiunii de calomnie, dispunand suspendarea executarii pedepsei si obligarea acestuia la plata unei sume de 300.000 lei partilor civile R.T. si G.S. In plus reclamantului i-a fost interzisa exercitarea profesiei pe o durata nedeterminata.

17. Instanta a motivat ca, desi G.S. a fost cercetat penal in doua cauze, parchetul a dispus la data de 7 septembrie 1990 si la data de 10 decembrie 1992 neinceperea urmaririi penale pentru infractiunile de delapidare si de abuz in serviciu contra intereselor obstesti (art. 248 din Codul penal).

In ceea ce il priveste pe R.T. instanta a constatat ca, in calitatea sa de membru al Consiliului reprezentantilor statului, primise o indemnizatie de 55.000 lei in perioada iunie 1991 – iulie 1992 si nu "sute de mii" de lei. In plus, conform regulamentului interior al Senatului, "prefecturile, in scopul exercitarii activitatilor senatoriale, vor pune la dispozitie senatorilor un mijloc de transport si o secretara", iar prin adresa nr. 4.849/1991 Prefectura Judetului Neamt a solicitat conducerii Intreprinderii Agricole de Stat "Fastrom" Roman sa puna la dispozitie biroului senatorial Roman o masina. Judecatorii au constatat ca afirmatiile reclamantului nu corespundeau realitatii.

18. Reclamantul a declarat recurs. Din punctul sau de vedere rapoartele Directiei economice a politiei, care au stat la baza acuzarii lui G.S., procesele-verbale intocmite de inspectori financiari la datele de 19 iunie, 26 iunie si, respectiv, 18 decembrie 1992, precum si declaratiile membrilor consiliului de administratie si ai sindicatului Societatii Comerciale "Fastrom" Roman constituiau probe ale operatiunilor contabile ilegale efectuate de G.S., directorul societatii comerciale. Sumele in discutie se ridicau, conform acestor documente, la mai mult de 23 milioane lei.

19. In ceea ce-l priveste pe R.T. reclamantul a subliniat ca Judecatoria Roman a constatat prin hotararea din 24 iunie 1994 ca folosea o masina a Societatii Comerciale "Fastrom" Roman. Cu privire la afirmatiile referitoare la indemnizatia primita de R.T. domnul Dalban a negat orice caracter defaimator, desi a indicat o suma gresita.

20. Prin decizia din 7 decembrie 1994 Tribunalul Neamt a mentinut, cu opinia separata a unui judecator, pedeapsa cu inchisoarea si despagubirile acordate partilor civile in prima instanta. Constatand ca fata de G.S. s-a dispus de doua ori neinceperea urmaririi penale, instanta a considerat, fara a examina rapoartele politiei furnizate de reclamant pentru a-si justifica afirmatiile, ca acestea nu corespundeau realitatii. In ceea ce il priveste pe senator instanta a constatat ca folosirea masinii era legala.

Interdictia exercitarii profesiei de ziarist a fost in schimb inlaturata "datorita comportamentului corespunzator al reclamantului".

21. Judecatorul M.C. a motivat opinia separata dupa cum urmeaza:

"(….) Dezvaluirea adevarului este o conditie sine qua non pentru indepartarea lacunelor si pentru apararea intereselor societatii. Aceste interese sunt prioritare apararii cu orice pret a propriilor noastre reputatii. Constiinta ridicata a cetatii, ziaristul are dreptul si obligatia de a pune in discutie institutiile si oamenii acestora, pentru a controla daca munca lor este satisfacatoare, daca ei isi justifica mandatul cu care au fost investiti si daca prestigiul cu care sunt inconjurati este autentic sau fals. Nimeni nu este infailibil si nici nu poate pretinde ca este.

Mi se pare nedrept sa-l condamnam pe ziaristul Ionel Dalban atata vreme cat el nu a facut decat sa-si indeplineasca datoria de ziarist in mod obiectiv, dornic sa contribuie la asanarea climatului moral al orasului in care traieste si munceste (….)."

22. In ciuda acestei condamnari reclamantul a continuat sa publice informatii cu privire la frauda pretinsa a fi fost comisa de G.S.

De altfel reclamantul nu a achitat despagubirile catre partile civile.

23. In urma acestor dezvaluiri Comisia de ancheta a abuzurilor de pe langa Parlamentul Romaniei a sesizat Parchetul Neamt.

24. Pe de alta parte, organizatia neguvernamentala "Liga democratica pentru dreptate" a reluat aceste dezvaluiri, iar ca urmare, Parchetul de pe langa Judecatoria Roman a dispus la data de 20 iulie 1994 o noua cercetare penala impotriva lui G.S.

25. Dupa condamnarea reclamantului articole asupra aceluiasi subiect au fost publicate si de alte ziare, dintre care cotidianul national de mare tiraj "Adevarul".

26. Numerosi ziaristi au considerat condamnarea reclamantului o "incercare de intimidare" a presei.

27. La data de 24 aprilie 1998 parchetul a sesizat Curtea Suprema de Justitie cu recurs in anulare impotriva celor doua hotarari judecatoresti in discutie, cu motivarea ca nu erau intrunite elementele constitutive ale infractiunii de calomnie.

28. Prin decizia din 2 martie 1999 instanta suprema a admis recursul in anulare. In ceea ce priveste fapta de calomnie savarsita in dauna partii vatamate G.S., instanta suprema l-a achitat pe reclamant, apreciind ca acesta actionase cu buna-credinta. In ceea ce priveste fapta de calomnie savarsita in dauna partii vatamate R.T. Curtea a anulat cele doua hotarari, considerand intemeiata condamnarea domnului Dalban, dar, avand in vedere decesul acestuia din urma, a pronuntat incetarea procesului penal.

II. Elemente de drept intern

29. Dispozitiile aplicabile din Codul penal sunt urmatoarele:

ARTICOLUL 206

"Afirmarea ori imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda.

Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

Impacarea partilor inlatura raspunderea penala."

ARTICOLUL 207

"Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie."

30. Dispozitiile aplicabile din Codul de procedura penala sunt urmatoarele:

ARTICOLUL 385^9

"Hotararile sunt supuse casarii in urmatoarele cazuri:

(…..)

10. instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esentiale pentru parti, de natura sa garanteze drepturile lor si sa influenteze solutia procesului;(…..)."

ARTICOLUL 504

"Orice persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, daca in urma rejudecarii cauzei s-a stabilit prin hotarare definitiva ca nu a savarsit fapta imputata ori ca acea fapta nu exista.(…….)

Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, in cursul urmaririi penale sau al judecatii, cu intentie sau din culpa grava a stanjenit sau a incercat sa stanjeneasca aflarea adevarului.

Persoanelor aratate in alin. 1 si 2, care inainte de arestare erau incadrate in munca, li se calculeaza la vechimea in munca si timpul cat au fost arestate, iar persoanelor aratate in alin. 1 li se calculeaza la vechimea in munca si timpul cat au executat pedeapsa la locul de munca."

ARTICOLUL 505

"Actiunea pentru repararea pagubei poate fi pornita de persoana indreptatita potrivit art. 504, iar dupa moartea acesteia poate fi continuata sau pornita de catre persoanele care se aflau in intretinerea sa.

Actiunea poate fi pornita in termen de un an de la ramanerea definitiva a hotararii de achitare sau de la data ordonantei de scoatere de sub urmarire."

PROCEDURA IN FATA COMISIEI

31. Domnul Dalban a sesizat Comisia la data de 20 aprilie 1995. Invocand art. 6 alin. 1 si art. 10 din conventie, el s-a plans de caracterul inechitabil al procesului si de o incalcare a dreptului la libertatea de exprimare.

32. Comisia a retinut cererea (nr. 28.114/94) la data de 9 septembrie 1996. In raportul din 22 ianuarie 1998 (art. 31) a constatat in unanimitate ca a existat o incalcare a art. 10 si ca nu a fost nevoie sa examineze daca a avut loc si o incalcare a art. 6 alin. 1 (31 de voturi, impotriva un vot). Textul integral al opiniei Comisiei figureaza in anexa la prezenta hotarare*).

–––

Nota grefierului:

*) Din ratiuni de ordin practic textul nu va aparea decat in editia tiparita (Colectie de hotarari si decizii, 1999), dar oricine si-l poate procura de la grefa.

Concluzii prezentate Curtii

33. Avocatul doamnei Dalban a invitat Curtea sa constate incalcarea art. 10 din conventie si sa acorde clientei sale o despagubire echitabila de 250 milioane lei pentru daune materiale si morale.

34. Guvernul a rugat Curtea, in principal, sa radieze cauza de pe rol, din moment ce vaduva reclamantului nu poate invoca, in opinia sa, un interes personal pentru continuarea procedurii. In subsidiar acesta nu contesta ca a avut loc o incalcare a art. 10 din conventie, dar invita Curtea sa radieze cauza, cu motivarea ca decizia Curtii Supreme de Justitie din 2 martie 1999 ar fi reparat respectiva incalcare. In ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 6 alin. 1 din conventie Guvernul cere Curtii sa constate ca aceste dispozitii nu au fost incalcate. In final solicita respingerea pretentiilor formulate de doamna Dalban in virtutea art. 41 din conventie.

IN DREPT

I. Cu privire la obiectul litigiului

35. Intr-o scrisoare din data de 16 decembrie 1998 adresata Curtii avocatul Popa a reclamat spargerea cabinetului sau de avocat si furtul unor documente care priveau cauza de fata, precum si interceptarea de catre niste necunoscuti a doua scrisori adresate Curtii.

36. Guvernul subliniaza faptul ca, "avand in vedere obiectul cererii (…..)", plangerea avocatului este neintemeiata.

37. Deoarece aceste capete de cerere nu au fost facute cunoscute Comisiei in etapa admisibilitatii, ele nu pot face obiectul de examinare a Curtii (a se vedea in special, mutatis mutandis, Hotararea Janowski impotriva Poloniei din 21 ianuarie 1999, Colectie de hotarari si decizii, 1999).

II. Cu privire la cererea de radiere de pe rol

38. In observatiile sale din data de 1 iunie 1999 adresate Curtii Guvernul solicita radierea cauzei de pe rol, cu motivarea ca vaduva reclamantului, in memoriul sau din data de 31 august 1998, nu ar invoca, asa cum a facut-o in cererea sa din data de 5 mai 1998, un interes personal pentru continuarea procedurii, ci s-ar referi la interesul defunctului sau sot.

39. Curtea constata mai intai ca reclamantul a fost condamnat de instantele romane pentru calomnie prin presa. Ea considera ca vaduva domnului Dalban are un interes legitim pentru a se constata ca a avut loc o incalcare a dreptului la libertatea de exprimare datorita condamnarii acestuia.

Prin urmare cererea Guvernului, prin care se solicita radierea de pe rol a cauzei, trebuie respinsa. Curtea recunoaste calitatea procesuala a doamnei Dalban.

III. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 10 din conventie

40. Conform sustinerilor reclamantului condamnarea sa pentru calomnie a adus atingere dreptului sau la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din conventie, care prevede urmatoarele:

"1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti."

A. Cu privire la pierderea calitatii de "victima"

41. Curtea constata, in primul rand, ca decizia Curtii Supreme de Justitie din 2 martie 1991, care a admis recursul in anulare al parchetului, a anulat cele doua hotarari de condamnare aflate la originea cererii intemeiate pe art. 10 din conventie (a se vedea alin. 28 de mai sus).

42. In observatiile sale din data de 1 iunie 1999 Guvernul sustine ca in ceea ce priveste condamnarea reclamantului pentru calomnierea lui G.S. instanta suprema a pronuntat achitarea, considerand ca domnul Dalban actionase cu buna-credinta. Aceasta concluzie, alaturi de posibilitatea pe care o avea vaduva de a recupera pe cale judiciara civila daunele pretinse a fi fost suferite, constituie, conform Guvernului, o recunoastere "in substanta a unei eventuale incalcari a conventiei si permite din plin despagubirea in conformitate cu dreptul intern". Guvernul invita prin urmare Curtea sa respinga cererea pentru pierderea calitatii de "victima".

In ceea ce priveste condamnarea pentru calomnierea senatorului R.T. Guvernul subliniaza ca cele doua hotarari care faceau obiectul recursului parchetului au fost casate de Curtea Suprema de Justitie "si, dupa o noua judecata, [aceasta] a pronuntat incetarea procesului penal ca urmare a decesului inculpatului". Considerand ca in acest mod a reparat pretinsa incalcare a art. 10 din conventie, Guvernul "lasa la aprecierea Curtii" faptele respective.

43. Avocatul doamnei Dalban considera decizia Curtii Supreme "un adevarat rechizitoriu la adresa" defunctului reclamant si "o apologie explicita a lui R.T.".

44. In Hotararea sa Amuur impotriva Frantei din 25 iunie 1996 Curtea a reafirmat ca "o decizie sau o masura favorabila reclamantului nu este in principiu suficienta pentru a-si pierde calitatea de victima, decat daca autoritatile nationale au recunoscut, in mod explicit sau in substanta, si apoi au reparat incalcarea conventiei" (Culegere, 1996-III, pag. 8-46, alin. 36).

In cazul de fata, chiar daca decizia Curtii Supreme de Justitie, care a anulat hotararile atacate cu motivarea ca reclamantul actionase cu buna-credinta, pe baza unor documente oficiale privitoare la G.S. (a se vedea mai sus alin. 28), ar putea trece drept o recunoastere in substanta a limitarii nejustificate a "dreptului la libertatea de exprimare", Curtea apreciaza ca decizia mentionata nu constituie o reparatie adecvata in sensul propriei sale jurisprudente. Intr-adevar, pe de o parte, desi Guvernul citeaza art. 998 si 999 din Codul civil si art. 505 din Codul de procedura penala (a se vedea alin. 30 de mai sus), nu este clar daca si prin ce mijloace doamna Dalban va putea obtine vreo despagubire. Pentru ca responsabilitatea civila sa fie angajata, calea deschisa de Codul civil prevede existenta unei culpe. Doamna Dalban afirma, fara a fi contrazisa de Guvern, ca trebuie platita o taxa de timbru consistenta. In ceea ce priveste calea prevazuta de Codul de procedura penala nu ar fi rezonabil sa se solicite doamnei Dalban sa declanseze o noua procedura cu un final cel putin incert, dupa ce cercetarea judecatoreasca s-a finalizat printr-o condamnare confirmata in recurs.

In ceea ce priveste concluziile privindu-l pe senatorul R.T., inserate in decizia din data de 2 martie 1999, Curtea constata ca instanta suprema romana a considerat intemeiata condamnarea reclamantului, intrucat acesta actionase in scopul crearii unui prejudiciu, fara a verifica inainte informatiile publicate in articolele incriminate (a se vedea alin. 28 de mai sus). Decizia prin care s-a incetat procesul penal nu a fost pronuntata decat datorita decesului domnului Dalban. Este evident ca nu exista nici o recunoastere explicita sau implicita din partea autoritatilor nationale a incalcarii art. 10.

45. In concluzie Curtea apreciaza ca vaduva reclamantului poate sa se pretinda "victima" in sensul art. 34 din conventie.

B. Cu privire la temeinicia plangerii

46. Nimeni nu contesta in fata Curtii ca a existat o ingerinta a unei autoritati publice in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, garantat de primul alineat al art. 10 din conventie, datorata condamnarii in litigiu. Nu se poate contesta faptul ca ingerinta era "prevazuta de lege" si urmarea un scop legitim, "apararea reputatiei (…) altora", si ca raspundea deci la doua dintre conditiile care permit ca ingerinta sa fie considerata ca justificata din punct de vedere al alin. 2 al art. 10 din conventie. Curtea a facut aceleasi constatari pe care le-a facut deja Comisia.

47. In ceea ce priveste chestiunea de a sti daca atingerea era necesara "intr-o societate democratica", Curtea reaminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta constanta, trebuie stabilit daca atingerea in litigiu corespundea unei nevoi sociale imperioase, daca era proportionala cu scopul legitim urmarit, daca motivele invocate de autoritatile nationale pentru a o justifica sunt intemeiate si suficiente (a se vedea, intre altele, Hotararea Bladet Tromso si Stensaas impotriva Norvegiei din 20 mai 1999, Colectie de hotarari si decizii, 1999). Curtea nu are sarcina de a se substitui instantelor nationale, ci de a verifica din perspectiva art. 10, avand in vedere toate circumstantele cauzei, deciziile pe care acestea le-au pronuntat in virtutea puterii lor de apreciere (ibidem, alin. 60, si, printre altele, Hotararea Fressoz si Roire impotriva Frantei din 21 ianuarie 1999, Colectie de hotarari si decizii-I, 1999.

48. Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului si modul in care oamenii politici isi indeplinesc mandatul. Primul articol dadea informatii extrase din dosarele de cercetare penala ale directiei economice a politiei, punand in discutie gestionarea Intreprinderii Agricole de Stat "Fastrom", al carei director a fost G.S., R.T. fiind reprezentantul statului in consiliul de administratie. Al doilea articol mentiona indemnizatia primita in aceasta calitate de senatorul R.T., precum si faptul ca a folosit un autoturism pus la dispozitia sa de catre societate (a se vedea pct. 13 si 14 de mai sus).

49. Pentru a se pronunta in cauza Curtea trebuie deci sa tina seama de un element deosebit de important: rolul esential jucat de presa intr-o societate democratica. Daca presa nu trebuie sa depaseasca anumite limite, indeosebi in ceea ce priveste reputatia si drepturile celorlalti, precum si necesitatea de a impiedica divulgarea unor informatii confidentiale, sarcina sa este totusi comunicarea, cu respectarea datoriilor si responsabilitatilor proprii, a informatiilor si ideilor referitoare la orice problema de interes general. Mai mult, Curtea este constienta de faptul ca libertatea in domeniul presei scrise include, de asemenea, si recurgerea la o anume doza de exagerare, chiar de provocare. In cauze asemanatoare celei de fata marja de apreciere a autoritatilor nationale se circumscrie interesului unei societati democratice de a permite presei sa isi joace rolul indispensabil de "caine de paza" si sa isi exercite aptitudinea de a da informatii cu privire la problemele de interes general (Hotararea in cauza Tromso si Stensaas impotriva Norvegiei, citata mai sus la alin. 59). Intr-adevar, este inadmisibil ca un ziarist sa nu poata formula judecati critice de valoare decat sub conditia demonstrarii veridicitatii (Hotararea Lingens impotriva Austriei din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pag. 28, alin. 46).

50. In acest caz Curtea constata, la fel ca si Comisia, ca nu s-a facut dovada ca faptele descrise in articole erau in totalitate false si ca serveau alimentarii unei campanii de defaimare a lui G.S. si a senatorului R.T. Articolele domnului Dalban nu se refereau la aspecte ale vietii particulare ale lui R.T., ci la comportamentul si atitudinea sa in calitate de ales al poporului (a se vedea alin. 13 si 14 de mai sus). Formulele folosite de reclamant pentru a-si exprima parerea asupra practicilor sus-numitului senator si asupra modului in care acesta si-a indeplinit mandatul au fost considerate de instantele nationale ca necorespunzatoare realitatii si deci calomnioase. In ceea ce il priveste pe G.S., acestea au apreciat ca neinceperea urmaririi penale dispusa de catre parchet era suficienta pentru a stabili ca informatiile continute in articole erau false, si aceasta fara sa se fi examinat anterior probele furnizate de reclamant (a se vedea alin. 17 si 20 de mai sus).

51. Guvernul nu contesta concluzia Comisiei, conform careia, avandu-se in vedere chiar indatoririle si responsabilitatile unui ziarist atunci cand acesta se prevaleaza de dreptul pe care i-l garanteaza art. 10 din conventie (….), condamnarea reclamantului nu poate fi considerata ca "necesara intr-o societate democratica".

52. Curtea ia act de aceasta si constata si ea ca, in raport cu scopul legitim urmarit, condamnarea penala a domnului Dalban la o pedeapsa cu inchisoarea a constituit o incalcare disproportionata a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist.

In consecinta a existat o incalcare a art. 10 din conventie.

IV. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie

53. Reclamantul afirma ca nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului ca instantele nationale nu au avut in vedere probele administrate in aparare, respectiv documentele oficiale care au servit ca sursa articolelor sale (a se vedea alin. 17 si 20 de mai sus). El invoca art. 6 alin. 1 care prevede urmatoarele:

"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, (….) de catre o instanta (…..), care va hotari (…..) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa (…..)"

54. Guvernul invita Curtea sa declare ca nu a existat o incalcare a acestor dispozitii, deoarece "absenta unor trimiteri explicite la argumentele invocate de domnul Dalban" nu poate fi considerata o neexaminare a argumentelor sale. Faptul ca documentele in discutie au fost admise ca proba si depuse la dosar conduce la concluzia ca judecatorii nationali au examinat si au avut in vedere toate actele depuse de reclamant.

55. Avand in vedere concluzia in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 10 din conventie, Curtea, la fel ca si Comisia, considera ca nu este necesar ca examineze faptele retinute si din punct de vedere al art. 6 alin. 1.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din conventie

56. Conform art. 41 din conventie:

"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al Inaltei Parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Despagubiri

57. Doamna Dalban solicita acordarea sumei de 250 milioane lei romanesti (ROL) ca reparatie a prejudiciului moral cauzat de condamnarea care a condus la discreditarea defunctului sau sot si a prejudiciului material care ar decurge din pierderile suferite in urma disparitiei revistei "Cronica Romascana". Ea precizeaza ca "aceasta suma reprezinta o recompensa minima, destinata exclusiv reaparitiei ziarului", si nu o sporire a averii personale.

58. Guvernul subliniaza in primul rand absenta oricarei legaturi de cauzalitate intre pretentiile formulate si prejudiciul material pretins si considera ca suma indicata ar fi oricum exagerata. In ceea ce priveste prejudiciul moral, simpla constatare a incalcarii art. 10 din conventie ar constitui in sine o satisfactie echitabila suficienta. In privinta despagubirilor la care a fost obligat reclamantul, Guvernul sustine ca ele nu au fost niciodata achitate, reamintind posibilitatea pe care o are doamna Dalban de a le recupera printr-o actiune civila.

59. Curtea impartaseste punctul de vedere al Guvernului cu privire la pretinsul prejudiciu material. In ceea ce priveste daunele morale, ea considera, dimpotriva, ca reclamantul si vaduva sa au suferit un asemenea prejudiciu care nu poate fi reparat suficient prin simpla constatare a incalcarii. In cauza, decesul domnului Dalban, intervenit inaintea introducerii de catre parchet a recursului in anulare, este un element care trebuie luat in considerare la evaluarea prejudiciului. Tinand seama de rata ridicata a inflatiei in Romania, Curtea va exprima suma acordata in franci francezi (FRF), convertibili in lei romanesti la cursul zilei. Curtea acorda doamnei Dalban 20.000 FRF. In ceea ce priveste al treilea argument al Guvernului Curtea se limiteaza sa constate ca doamna Dalban nu solicita rambursarea despagubirilor la care a fost obligat reclamantul, cu atat mai mult cu cat ele nu au fost platite (a se vedea alin. 22 de mai sus).

B. Taxe si cheltuieli

60. Reclamantul a beneficiat de asistenta judiciara in fata Comisiei si apoi a Curtii, iar vaduva sa nu a solicitat rambursarea unor taxe si cheltuieli suplimentare.

C. Dobanzi

61. Curtea considera necesar sa retina dobanzile legale aplicabile in Franta la data adoptarii prezentei hotarari, adica 3,47% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, IN UNANIMITATE:

1. Hotaraste ca mostenitoarea reclamantului are calitatea de a se substitui in drepturile sale.

2. Hotaraste ca vaduva reclamantului poate sa se pretinda "victima" in sensul art. 34 din conventie.

3. Hotaraste ca a avut loc o incalcare a art. 10 din conventie.

4. Hotaraste ca nu se impune examinarea cauzei din punct de vedere al art. 6 alin. 1.

5. Hotaraste:

a) ca statul parat trebuie sa plateasca vaduvei reclamantului, in termen de 3 luni, 20.000 (douazeci de mii) franci francezi cu titlu de prejudiciu moral, convertibili in lei romanesti la cursul din momentul platii;

b) ca aceasta suma va fi majorata cu o dobanda simpla de 3,47% pe an, incepand cu data expirarii termenului mai sus mentionat si pana la data achitarii sumei.

6. Respinge celelalte cereri privind acordarea de despagubiri.

Redactata in limbile franceza si engleza, apoi pronuntata in sedinta publica la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la data de 28 septembrie 1999.

Luzius Wildhaber,

presedinte

Paul Mahoney,

grefier adjunct

3. HOTARARE din 27 iunie 2000 cauza Constantinescu impotriva Romaniei,

MONITORUL OFICIAL nr. 279 din 30 mai 2001

CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
Sectia I
(Plangerea nr. 28.871/1995)

In cauza Constantinescu impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (sectia I), constituita in Camera formata din urmatorii judecatori:
doamna W. Thomassen, presedinte,
domnul L. Ferrari Bravo,
domnul Gaukur Jorundsson,
domnul R. Turmen,
domnul J. Casadevall,
domnul B. Zupancic, judecatori,
domnul S. Beligradeanu, judecator ad-hoc,
si domnul M. O'Boyle, grefier al sectiei,
dupa ce a deliberat in Camera de Consiliu, in zilele de 21 martie si 6 iunie 2000, a pronuntat urmatoarea hotarare, adoptata azi, 27 iunie 2000:

PROCEDURA

1. La 27 iulie 1999 si la 11 septembrie 1999 cetateanul roman Mihail Constantinescu (reclamantul) si Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia) au sesizat Curtea, in termenul de trei luni prevazut de fostele articole 32 alin. 1 si 47 din conventie.

2. La originea cauzei se afla plangerea (nr. 28.871/1995) formulata impotriva Romaniei la 4 aprilie 1995 de catre domnul Constantinescu, Comisia fiind sesizata in temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (conventia). Reclamantul a invocat incalcarea dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din conventie, incalcare datorata condamnarii pentru savarsirea infractiunii de calomnie. A mai invocat lipsa unui proces echitabil si deci o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie, precum si incalcarea dreptului la libertatea de asociere, garantat de art. 11 din conventie.

La 23 octombrie 1997 Comisia a declarat cererea admisibila numai cu privire la incalcarea dreptului la libertatea de exprimare si la lipsa unui proces echitabil. In raportul din 19 aprilie 1999 (fostul articol 31 din conventie) Comisia a constatat in unanimitate ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1 si ca nu a existat o incalcare a art. 10 (21 de voturi impotriva a 7 voturi).

3. Reclamantul, care a beneficiat de ajutor judiciar, este reprezentat in fata Curtii de catre domnul Dinu, avocat in Baroul Bucuresti (Romania).
Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau care functioneaza in cadrul Ministerului Justitiei, doamna Rizoiu.

4. In urma intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11 la data de 1 noiembrie 1998 si conform art. 5 alin. 4 din protocol, coroborat cu art. 100 alin. 1 si art. 24 alin. 6 din regulamentul Curtii (regulamentul), Marea Camera a hotarat la 7 iulie 1999 trimiterea cauzei spre examinare uneia dintre camerele constituite in cadrul sectiilor Curtii.

5. Conform art. 52 alin. 1 din regulament, presedintele Curtii, domnul L. Wildhaber, a repartizat ulterior cauza sectiei I. Camera, constituita in cadrul sectiei mentionate mai sus, ii includea cu drepturi depline pe domnul C. Birsan, judecator ales pentru Romnania [art. 27 alin. 2 din conventie si art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament], si pe domnul J. Casadevall, care a preluat presedintia sectiei in cadrul deliberarilor din data de 21 martie 2000, si implicit presedintia Camerei [art. 12 si art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. Ceilalti membri desemnati au fost domnul L. Ferrari Bravo, domnul G. Jorundsson, domnul R. Turmen, doamna W. Thomassen si domnul R. Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b) din regulament].

Ulterior, domnul Birsan a formulat cerere de abtinere, deoarece participase la examinarea cauzei in cadrul Comisiei (art. 28 din regulament). In consecinta, Guvernul l-a desemnat in calitate de judecator ad-hoc pe domnul Serban Beligradeanu (art. 27 alin. 2 din conventie si art. 29 alin. 1 din regulament). La data de 6 iunie 2000 doamna W. Thomassen a preluat presedintia sectiei si implicit a Camerei [art. 12 si art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. Domnul Maruste, din motive personale, a fost inlocuit de domnul M. Zupancic [art. 24 alin. 5 lit. b) si art. 28 din regulament].

6. Reclamantul si Guvernul au depus cate un memoriu la data de 6 si, respectiv, la data de 9 noiembrie 1999.

7. Asa cum a decis Camera, la data de 21 martie 2000 a avut loc audierea in sedinta publica la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Au fost prezenti la audiere:

– din partea Guvernului:

doamna R. Rizoiu,agent,

doamna C. Tarcea, Ministerul Justitiei,

domnul T. Corlatean, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri;
– din partea reclamantului:

domnul C. Dinu, avocat in Baroul Bucuresti,
avocat.
Domnul Dinu si doamnele Rizoiu si Tarcea au prezentat concluzii orale in fata Curtii.

IN FAPT
I. Circumstantele cauzei

8. La data de 8 iunie 1992 adunarea generala a Sindicatului Invatamantului Preuniversitar din Sectorul 2 Bucuresti (in continuare, sindicatul) a procedat la alegerea noii conduceri. Reclamantul a fost ales presedinte.

9. La data de 29 iunie 1992 sindicatul a introdus o plangere impotriva cadrelor didactice A.P. si R.V., foste casiere, si M.M., fosta lidera a sindicatului, invinuindu-le pentru savarsirea infractiunilor de delapidare, inselaciune si furt in paguba avutului obstesc. Sindicatul a aratat ca la preluarea functiilor de catre noua conducere persoanele mentionate mai sus au refuzat sa restituie bunurile si documentele contabile ale sindicatului, folosindu-le pentru infiintarea unei noi organizatii sindicale.

10. Printr-o adresa din data de 2 octombrie 1992 reclamantul a solicitat, in numele sindicatului, informatii de la Parchetul Municipiului Bucuresti cu privire la desfasurarea anchetei, dar nu a primit nici un raspuns. Printr-o noua scrisoare din data de 9 decembrie 1992 reclamantul si-a reinnoit demersul pe langa parchet, plangandu-se si de ritmul lent de desfasurare a anchetei penale. Si aceasta scrisoare a ramas fara raspuns.

11. La data de 8 februarie 1993 procurorul a dispus scoaterea de sub urmarire penala a lui A.P., R.V. si M.M. Solutia a fost comunicata la data de 18 ianuarie 1994 doar partilor vatamate.

12. In anul 1993 reclamantul, in calitate de lider al sindicatului, a chemat-o in judecata pe R.V. la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, solicitand obligarea acesteia, in temeiul art. 998 si 999 din Codul civil, privind raspunderea civila delictuala, sa restituie sindicatului suma de 170.000 lei, reprezentand cotizatii sindicale.

13. La o data neprecizata reclamantul a avut o discutie cu un ziarist, discutie in cursul careia si-a exprimat nemultumirea cu privire la desfasurarea greoaie a cercetarilor penale. La data de 23 martie 1993 in ziarul "Tineretul Liber" a fost publicat urmatorul articol:

"Sindicatul Invatamantului Preuniversitar din Sectorul 2, afiliat la Federatia Sindicatelor Autonome ale Invatamantului Preuniversitar din Romania, este cel mai "rau" sindicat, fiindca se bate cu toata lumea pentru respectarea legii si pentru drepturile cadrelor didactice. Asa sustine presedintele sau, prof. Mihail Constantinescu, de la liceul "Mihail Sadoveanu", explicand: "Am dat in judecata Inspectoratul Scolar al Municipiului Bucuresti pentru nerespectarea contractului colectiv de munca; procesul este fixat pentru 29 aprilie. Pregatim darea in judecata a politiei si a procuraturii, implicate in actiuni antisindicale, de tergiversare a cercetarii penale in cazul unor delapidatori – V.R., P.A., M.M., profesoare in sectorul 2, impotriva carora avem marturii scrise si recunoasterea a doua dintre ele ca au asupra lor bani ai sindicatului pe care nu i-au predat. Actiunile antisindicale sunt premeditate (…)."

14. La data de 22 aprilie 1993 A.P., R.V. si M.M. au sesizat Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti cu o plangere penala prin care reclamantul era acuzat de savarsirea infractiunii de calomnie.

15. Dezbaterile au avut loc la data de 25 februarie 1994. Instanta, in complet de judecator unic, a pronuntat hotararea la data de 18 martie 1994.

16. Dupa ce a audiat reclamantul, partile vatamate, pe cei 6 martori propusi de acuzare si 3 propusi de aparare, judecatorul a hotarat achitarea reclamantului. S-a constatat ca la data aparitiei articolului in discutie cele 3 cadre didactice erau cercetate penal pentru savarsirea infractiunii de furt in dauna avutului public si ca solutia de scoatere de sub urmarirea penala nu le-a fost comunicata decat dupa aparitia articolului, adica la 18 ianuarie 1994. In plus, judecatorul a aratat ca au existat anumite sume de bani apartinand sindicatului care nu au fost predate la timp de partile vatamate, din diferite motive. Prin urmare, instanta a considerat ca reclamantul nu avusese intentia de a calomnia pe cele 3 cadre didactice, ci a adus la cunostinta publicului ca sindicatul urma sa cheme in judecata politia si procuratura, acuzate de tergiversarea cercetarilor.

17. A.P., R.V. si M.M. au declarat recurs. Tribunalul Bucuresti a admis recursul, a casat hotararea din 18 martie 1994 si a retinut cauza spre rejudecare.

18. Dezbaterile au avut loc la data de 26 septembrie 1994. Din totalitatea documentelor puse la dispozitie Curtea nu a putut sa stabileasca cu certitudine daca instanta a permis avocatului reclamantului sa pledeze. Totusi in concluziile scrise a aratat ca reclamantul actionase in numele sindicatului, ca scopul urmarit era acela de a reconstitui patrimoniul sindicatului si ca noua organizatie sindicala creata de cadrele didactice fusese declarata ilegala de justitie. A facut referire la declaratiile martorilor audiati la fond, din care se puteau deduce neglijenta celor 3 cadre didactice in administrarea patrimoniului sindicatului, precum si refuzul lor de a restitui anumite sume de bani si documente. A subliniat ca, desi articolul nu a relatat in mod fidel declaratiile facute ziaristului, reclamantul nu dorea sa se angajeze intr-un proces impotriva presei.

19. Reclamantul, desi a fost prezent, nu a fost audiat de instanta. Nu a fost administrata nici o alta proba. Incheierea de sedinta nu mentiona participarea la dezbateri a procurorului, care se pare ca ar fi cerut achitarea reclamantului, ci consemna doar faptul ca s-a dat cuvantul avocatilor partilor.

20. Pronuntarea deciziei s-a amanat la data de 3 octombrie 1994 si apoi la 10 octombrie 1994. Pronuntarea a avut loc la aceasta din urma data, in absenta reclamantului si a avocatului sau. Instanta a constatat ca reclamantul a avut intentia sa aduca atingere onoarei si reputatiei celor 3 cadre didactice, incalcand astfel art. 206 din Codul penal, deoarece si-a exprimat punctul de vedere in presa dupa ce procuratura a dispus scoaterea de sub urmarire penala la 8 februarie 1993. Tribunalul a mai retinut ca dupa aceasta data reclamantul s-a deplasat la institutiile in care erau angajate A.P., R.V. si M.M., acuzandu-le ca au fugit cu banii sindicatului.

21. Reclamantul a fost condamnat pentru savarsirea infractiunii de calomnie la o amenda penala de 50.000 lei si la plata sumei de 500.000 lei catre fiecare dintre cele 3 cadre didactice, cu titlu de despagubiri pentru prejudiciul moral cauzat.

22. La data de 19 octombrie 1994 reclamantul a declarat apel impotriva deciziei tribunalului. Curtea de Apel Bucuresti, prin decizia din 18 noiembrie 1994, a respins apelul ca inadmisibil, constatand ca hotararea atacata nu era susceptibila de a fi atacata cu apel.

23. La o data neprecizata reclamantul a platit celor 3 cadre didactice sumele la care fusese condamnat. La 28 martie 1995 a achitat amenda penala in cuantum de 50.000 lei.

24. La o data necunoscuta reclamantul a formulat un memoriu prin care a solicitat procurorului general de pe langa Curtea Suprema de Justitie sa introduca recurs in anulare impotriva hotararii din 10 octombrie 1994.

25. La data de 26 mai 1995 reclamantului i s-a comunicat faptul ca solutia este legala si temeinica si ca nu este cazul sa se declare recurs in anulare.

26. Prin incheierea de sedinta din 28 ianuarie 1997 Tribunalul Bucuresti, examinand cauza din oficiu in camera de consiliu, a indreptat erorile materiale strecurate in incheierea din 26 septembrie 1994 si in hotararea din 10 octombrie 1994.

27. In ceea ce priveste incheierea de sedinta din 26 septembrie 1994 tribunalul a dispus mentionarea faptului ca la dezbateri a participat procurorul L.S. care, prin concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat admiterea recursului declarat de partile vatamate si condamnarea reclamantului la o pedeapsa cu amenda penala pentru savarsirea infractiunii de calomnie, precum si obligarea acestuia la plata despagubirilor civile pentru prejudiciul moral cauzat. S-a mai consemnat faptul ca la termenul din 26 septembrie 1994 inculpatului i s-a acordat ultimul cuvant.

28. Instanta a decis, de asemenea, rectificarea hotararii din 10 octombrie 1994, in sensul ca pronuntarea a fost amanata de la 3 octombrie la 10 octombrie 1994, cu participarea procurorului de sedinta L.S.

29. Partile nu au fost citate si nu au fost prezente la sedinta din camera de consiliu din 28 ianuarie 1997.

30. Printr-o sentinta din 12 martie 1997 Judecatoria Bucuresti a admis cererea de acordare de despagubiri civile, introdusa in anul 1993 de catre sindicat impotriva lui R.V., si l-a obligat pe acesta din urma sa restituie suma de 170.000 lei, precum si dobanzile legale aferente sumei. Instanta a retinut ca intre 1990 si 1992 R.V. fusese trezorierul sindicatului si ca in aceasta calitate a incasat suma de 170.000 lei reprezentand cotizatiile membrilor sindicatului. Instanta a aratat, de asemenea, ca dupa plecarea sa din functie R.V. a refuzat sa restituie sindicatului documentele ce dovedeau depunerea in banca a sumei mentionate, suma neputand fi recuperata.

31. La data de 6 ianuarie 1998, la cererea Comisiei Guvernul a transmis o copie de pe condica de sedinte din 3 si 10 octombrie 1994. Acest document mentioneaza numai amanarea pronuntarilor pentru 3 si 10 octombrie 1994, precum si solutia pronuntata.

32. Prin scrisoarea din 14 decembrie 1998 Guvernul a informat Comisia ca nu se putea transmite si o copie de pe caietul grefierului cuprinzand mentiunile din sedinta publica din data de 26 septembrie 1994, deoarece, in aplicarea Ordinului ministrului justitiei nr. 991/C/1993, acestea sunt pastrate doar pe o perioada de 3 ani.

33. La data de 11 decembrie 1998 procurorul general de pe langa Curtea Suprema de Justitie a introdus recurs in anulare impotriva deciziei din 10 octombrie 1994. El a cerut achitarea reclamantului, motivand ca in speta nu erau intrunite elementele constitutive ale infractiunii de calomnie.

34. La audierea din 21 martie 2000 Guvernul a prezentat Curtii decizia din 4 februarie 2000 a Curtii Supreme de Justitie, prin care s-a admis recursul in anulare introdus de procurorul general impotriva deciziei din 10 octombrie 1994. Curtea Suprema de Justitie a casat decizia Tribunalului Bucuresti si, dupa rejudecare, a respins recursurile declarate de cele 3 parti vatamate, constatand ca nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii de calomnie.

35. Guvernul a prezentat, de asemenea, Curtii copia de pe o adresa din 6 martie 2000 prin care Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti a solicitat Administratiei financiare a sectorului 3 restituirea catre reclamant a sumei de 50.000 lei, reprezentand amenda achitata de reclamant in urma condamnarii sale din 10 octombrie 1994.

II. Legea interna aplicabila

A. Codul penal

36. Dispozitiile aplicabile din Codul penal sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 206

"Afirmarea ori imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda. (…)."
ARTICOLUL 207

"Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie."

37. Dispozitiile aplicabile din Codul de procedura penala sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 385^6 ALIN. 2

"Instanta de recurs examineaza cauza numai in limitele motivelor de casare prevazute (…)."

ARTICOLUL 385^9

"Hotararile sunt supuse casarii in urmatoarele cazuri:
(…)

10. instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esentiale pentru parti, de natura sa garanteze drepturile lor si sa influenteze solutia procesului;(…)."

ARTICOLUL 385^15

"Instanta, judecand recursul, pronunta una din urmatoarele solutii:
(…)

2. admite recursul, casand hotararea atacata si (…)
d) dispune rejudecarea de catre instanta de recurs (…)."

ARTICOLUL 385^16

"Cand instanta de recurs caseaza hotararea si retine cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunta si asupra probelor ce urmeaza a fi administrate, fixand termen pentru rejudecare.
(…)."

ARTICOLUL 385^19

"Rejudecarea cauzei dupa casarea hotararii atacate se desfasoara potrivit dispozitiilor cuprinse in partea speciala, titlul II, capitolele I si II, care se aplica in mod corespunzator."

IN DREPT

I. Cu privire la exceptia preliminara a Guvernului

38. La sedinta publica din 21 martie 2000 Guvernul a sustinut ca hotararea din 4 februarie 2000 a Curtii Supreme de Justitie prin care reclamantul a fost achitat constituie o recunoastere "in substanta a unei eventuale incalcari a conventiei". In consecinta, a solicitat Curtii sa respinga plangerea, deoarece reclamantul a pierdut calitatea de "victima".

39. Reclamantul nu a formulat observatii cu privire la aceasta exceptie.

40. Curtea reaminteste ca "o hotarare sau o masura favorabila, in principiu, nu este suficienta pentru ca reclamantul sa piarda calitatea de victima decat atunci cand autoritatile nationale au recunoscut in mod explicit si apoi au reparat pentru incalcarea unui drept garantat de conventie" (Hotararea Dalban impotriva Romaniei [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI).

41. In speta Curtea observa ca la 4 februarie 2000 Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare introdus de parchet si a anulat hotararea de condamnare pe care a invocat-o reclamantul in sustinerea cererii privind incalcarea art. 6 si 10 (paragraful 34 de mai sus).

42. Curtea constata ca prin hotararea de achitare, pronuntata in urma redeschiderii procedurii, la mai mult de 5 ani de la condamnarea reclamantului printr-o hotarare definitiva, s-a apreciat ca faptei ii lipseste unul dintre elementele constitutive ale infractiunii de calomnie, respectiv intentia. Aceasta hotarare nu contine nici o referire la modul in care s-a desfasurat procedura de judecata la Tribunalul Bucuresti si nici la criticile reclamantului referitoare la aceasta.

In opinia Curtii, decizia din 4 februarie 2000 a Curtii Supreme de Justitie nu reprezinta o recunoastere explicita sau in substanta a unei incalcari a art. 6 alin. 1 din conventie si, in orice caz, nu ofera o reparatie in sensul jurisprudentei Curtii.

43. In ceea ce priveste invocata incalcare a art. 10, chiar presupunand ca hotararea Curtii Supreme de Justitie ar constitui o recunoastere in substanta, curtea apreciaza ca aceasta nu ofera o reparatie adecvata in sensul jurisprudentei sale. Astfel reclamantului nu i-a fost acordata nici o despagubire pentru condamnare, iar sumele platite de reclamant celor 3 cadre didactice, cu titlu de daune morale, nu i-au fost restituite. Cat despre amenda penala, Curtea retine ca, desi de la achitarea acesteia de catre reclamant au trecut 5 ani, adresa din 6 martie 2000, trimisa de Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti Administratiei financiare a sectorului 3 Bucuresti, prin care se solicita restituirea sumei respective (paragraful 35 de mai sus), nu are in vedere inflatia din ultimii ani.

44. In concluzie, Curtea apreciaza ca reclamantul se poate considera "victima" in sensul art. 34 din conventie.
II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie

45. Reclamantul sustine ca nu a beneficiat de un proces echitabil in fata Tribunalului Bucuresti, fiind incalcat art. 6 alin. 1 din conventie, care prevede:
"1. Orice persoana are dreptul la judecare in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (…) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. (…)".

46. Reclamantul a criticat faptul ca a fost condamnat de Tribunalul Bucuresti fara ca instanta sa il audieze. A aratat ca tribunalul s-a pronuntat doar in baza pieselor din dosarul judecatoriei, si anume depozitiile martorilor si declaratia sa, rezumata "in 5 randuri". In sedinta publica din 26 septembrie 1994, care ar fi durat "cel mult 4 minute", nici el si nici avocatul sau nu au putut lua cuvantul. Reclamantul mai sustine ca mentiunile din incheierea de sedinta din 26 septembrie 1994 nu sunt reale, deoarece avocatul sau nu a putut pleda, permitandu-i-se doar sa puna concluzii scrise.

47. Reclamantul contesta si adevarul mentiunilor facute in incheierea de rectificare a erorilor materiale din 28 ianuarie 1997, aratand ca nu a luat cuvantul la sedinta publica din 26 septembrie 1994, iar procurorul ar fi cerut achitarea, si nu condamnarea sa, asa cum sustine Guvernul parat. Mai arata ca incheierea din 28 ianuarie 1997 nu i-a fost niciodata comunicata, luand cunostinta de aceasta numai atunci cand i-a fost comunicata de Comisie.

48. In sfarsit, reclamantul se plange de faptul ca decizia din 10 octombrie 1994 a Tribunalului Bucuresti face referire numai la declaratiile martorilor partilor vatamate, trecand sub tacere depozitiile celor 4 martori propusi in aparare, esentiale de altfel, in masura in care acestia au afirmat ca cele 3 cadre didactice nu au restituit sindicatului banii si documentele si ca reclamantul fusese imputernicit de catre sindicat sa le recupereze.

49. Guvernul apreciaza ca hotararea de condamnare a reclamantului, pronuntata numai pe baza probelor administrate in prima instanta, nu incalca exigentele unui proces echitabil in sensul art. 6 alin. 1 din conventie. Acest articol nu impune ca acuzatul sa fie audiat nemijlocit de catre instanta de recurs atunci cand aceasta trebuie sa examineze doar chestiuni de drept. Desi Tribunalul Bucuresti, in mod teoretic, avea competenta sa examineze atat chestiuni de fapt, cat si chestiuni de drept, totusi in cauza de fata nu trebuia sa dispuna cu privire la chestiuni de fapt, deoarece situatia de fapt stabilita de judecatorie nu a fost contestata de parti. Prin urmare, tribunalul trebuia sa se pronunte numai asupra problemei de drept privind elementele constitutive ale infractiunii, respectiv existenta intentiei de a calomnia. Or, pentru a stabili existenta acestui element tribunalul nu avea nevoie sa il audieze pe reclamant.

50. In orice caz, sustine Guvernul, reclamantului i s-a acordat ultimul cuvant, aspect consemnat in incheierea din 28 ianuarie 1997, data in urma solutionarii cererii de indreptare a erorilor materiale.

51. De altfel Guvernul contesta afirmatia reclamantului, in sensul ca procurorul a cerut respingerea recursului invocand mentiunile din incheierea din 28 ianuarie 1997, in sensul ca procurorul a cerut admiterea recursului si condamnarea reclamantului. Guvernul apreciaza ca judecatorii sunt independenti, iar pozitia procurorului in timpul procesului nu poate influenta judecatorul.

52. In sfarsit, Guvernul dezminte faptul ca avocatul reclamantului nu ar fi luat cuvantul in sedinta publica din 26 septembrie 1994 si arata ca, in orice caz, avocatul a depus concluzii scrise.

53. Curtea reaminteste ca aplicarea art. 6 intr-o cale de atac ordinara difera in functie de specificul procedurii in discutie; se vor avea in vedere astfel intreaga procedura interna si rolul pe care il are instanta de control judiciar in sistemul national de drept. Daca a avut loc o dezbatere publica in prima instanta, lipsa acesteia intr-o cale de atac poate fi justificata prin particularitatile procedurii in cauza, avandu-se in vedere natura sistemului intern de atac, limitele competentelor atribuite instantei de control judiciar, modul in care drepturile reclamantului au fost expuse si aparate efectiv si in special natura chestiunilor care trebuie solutionate (Hotararea Botten impotriva Norvegiei din 19 februarie 1996, Culegere de hotarari si decizii, 1996-I, nr. 2, pag. 141, alin. 39).

54. In fata unei instante de control judiciar care se bucura de plenitudine de jurisdictie art. 6 nu garanteaza neaparat dreptul la o sedinta publica, iar in cazul in care o astfel de sedinta publica a avut loc, nici dreptul de a participa personal la dezbateri (a se vedea, de exemplu, Hotararea Fejde impotriva Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A, nr. 212-C, pag. 69, alin. 33).

55. In schimb Curtea a hotarat ca atunci cand o instanta de control judiciar este competenta sa analizeze atat situatia de fapt, cat si chestiunile de drept si sa studieze in ansamblu problema vinovatiei, ea nu poate, din motive ce tin de echitatea procedurii, sa transeze asupra chestiunilor respective fara o apreciere nemijlocita a declaratiilor persoanei care sustine ca nu a comis actul considerat ca infractiune (Hotararea Ekbatani impotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. 32).

56. Prin urmare, pentru a stabili daca a existat o incalcare a art. 6 in speta Curtea va examina competentele Tribunalului Bucuresti si natura problemelor asupra carora acesta trebuia sa se pronunte.

57. Curtea reaminteste ca in speta competentele Tribunalului Bucuresti, ca instanta de recurs, sunt stabilite prin art. 385^15 si 385^16 din Codul de procedura penala. Conform art. 385^15 , tribunalul, ca instanta de recurs, nu era obligat sa pronunte o noua hotarare pe fond, dar avea aceasta posibilitate. La 10 octombrie 1994 Tribunalul Bucuresti a casat hotararea din 18 martie 1994 si a pronuntat o noua hotarare pe fond. Fata de dispozitiile legale citate mai sus procedura desfasurata la Tribunalul Bucuresti a fost o procedura complexa, asemanatoare unei proceduri de fond, instanta analizand atat situatia de fapt, cat si problemele de drept. Tribunalul putea fie sa confirme achitarea reclamantului, fie sa il condamne, dupa o examinare completa a problemei vinovatiei sau a nevinovatiei, administrand la nevoie noi mijloace de proba (paragraful 37 de mai sus).

58. Curtea constata ca in cauza, dupa ce a casat hotararea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul Bucuresti s-a pronuntat cu privire la temeinicia acuzatiei, constatand ca inculpatul se face vinovat de savarsirea infractiunii de calomnie, fara sa il audieze nemijlocit. Curtea nu poate accepta punctul de vedere al Guvernului, conform caruia este suficient faptul ca inculpatului i s-a acordat ultimul cuvant. Pe de alta parte Curtea subliniaza ca exista diferente intre sustinerile reclamantului si ale Guvernului referitoare la faptul acordarii cuvantului. Se mai retine ca dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvant are o importanta semnificativa, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat in timpul dezbaterilor de catre o instanta.

59. Prin urmare, Curtea constata ca Tribunalul Bucuresti s-a pronuntat cu privire la temeinicia acuzatiei si l-a condamnat pe reclamant pentru savarsirea infractiunii de calomnie fara ca acesta sa fi fost audiat si fara a i se permite sa aduca probe in aparare. Curtea apreciaza ca tribunalul trebuia sa il audieze pe reclamant avand in vedere mai ales faptul ca a dispus pentru prima data condamnarea.

60. Aceasta cerinta nu a fost satisfacuta, motiv pentru care Curtea constata ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1. In aceste conditii ea nu considera utila o examinare suplimentara care sa stabileasca daca alte elemente ale procedurii din fata Tribunalului Bucuresti erau conforme sau nu cu aceasta prevedere.

61. A existat deci o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie.
III. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 10 din conventie

62. Reclamantul sustine ca prin condamnarea sa pentru savarsirea infractiunii de calomnie s-a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din conventie, care prevede urmatoarele:
1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.

63. Din punctul de vedere al reclamantului condamnarea sa nu a fost conforma dispozitiilor art. 10 din conventie. Pe de o parte, Tribunalul Bucuresti nu i-a permis sa dovedeasca adevarul afirmatiilor sale. Pe de alta parte, neinceperea urmaririi penale dispuse de parchet fata de cele 3 cadre didactice si care nu i-a fost comunicata nu dovedeste ca acestea au restituit banii sindicatului.

64. Guvernul apreciaza ca hotararea de condamnare a reclamantului este conforma cerintelor alin. 2 al art. 10 din conventie. In primul rand, s-a urmarit protejarea reputatiei si a drepturilor altor persoane, deoarece reclamantul afirmase ca cele 3 cadre didactice sunt "delapidatoare", desi nu au fost condamnate pentru savarsirea acestei fapte. In ceea ce priveste pedeapsa aplicata, aceasta nu era deloc excesiva, avandu-se in vedere suma rezonabila a amenzii aplicate si a despagubirilor acordate.

65. Comisia a apreciat ca atingerea adusa dreptului la libertatea de exprimare a fost "necesara intr-o societate democratica", deoarece era de preferat ca reclamantul sa gaseasca o alta modalitate de a-si exprima parerea decat afirmand despre partile vatamate ca sunt "delapidatoare", desi nu au fost condamnate pentru comiterea acestei fapte.

66. Curtea ia act de faptul ca partile au fost de acord ca hotararea de condamnare pentru savarsirea infractiunii de calomnie a reprezentat o atingere adusa libertatii de exprimare a reclamantului, in sensul art. 10 din conventie.

67. Urmeaza deci sa se determine masura in care o asemenea atingere se justifica fata de prevederile alin. 2 al art. 10, si anume daca era "prevazuta de lege", urmarea un scop legitim si era "necesara" "intr-o societate democratica" (Hotararea Lingens impotriva Austriei din 8 iulie 1986, Seria A, nr. 103, pag. 24-25, alin. 34-37).

68. Curtea apreciaza ca atingerea era "prevazuta de lege", aspect necontestat de nimeni din moment ce condamnarea reclamantului se intemeia pe dispozitiile art. 206 din Codul penal (paragraful 36 de mai sus). Aceasta limitare a urmarit un scop legitim, prevazut de alin. 2 al art. 10, si anume protejarea reputatiei si a drepturilor altor persoane. Ramane sa se examineze daca limitarea criticata a fost "necesara intr-o societate democratica" pentru atingerea unui astfel de scop.

69. In lumina jurisprudentei constante a Curtii se va analiza daca limitarea dreptului la libertatea de exprimare corespundea unei nevoi sociale imperioase, daca era proportionala cu scopul legitim urmarit si daca justificarile prezentate de autoritatile nationale sunt pertinente si suficiente. Curtea nu are sarcina de a se substitui instantelor nationale, ci de a verifica din punctul de vedere al art. 10, fata de toate circumstantele cauzei, hotararile care au fost pronuntate (a se vedea Hotararea Dalban impotriva Romaniei citata mai sus, paragraful 47). Prin urmare, Curtea va examina afirmatiile ce au constituit obiectul acuzarii, avand in vedere toate circumstantele cauzei.

70. Curtea observa ca declaratiile reclamantului contineau doua elemente: criticarea activitatii politiei si parchetului, in sensul ca nu au vrut sa finalizeze plangerea depusa impotriva lui A.P., R.V. si M.M., si afirmatia ca aceste persoane au "delapidat" fondurile sindicatului.

71. Curtea arata ca incalcarea dreptului la libertatea de exprimare se refera doar la al doilea element. Tribunalul Bucuresti a avut in vedere atunci cand a dispus condamnarea doar termenul folosit de domnul Constantinescu pentru a caracteriza actiunile celor 3 cadre didactice, termen considerat calomnios, nu si faptul ca reclamantul a facut unele aprecieri critice cu privire la functionarea justitiei in materie de conflicte sindicale.

72. Chiar daca aprecierile reclamantului au fost puse in contextul unei dezbateri asupra independentei sindicatelor si asupra functionarii administratiei justitiei, vizand deci un interes public, exista totusi anumite limite in exercitarea dreptului sau la libertatea de exprimare. In ciuda rolului special pe care l-a avut reclamantul in calitate de reprezentant al unui sindicat, trebuia sa actioneze in limitele stabilite, mai ales cu scopul "protejarii reputatiei sau drepturilor altor persoane", inclusiv a dreptului la prezumtia de nevinovatie. Prin urmare, trebuie stabilit in ce masura reclamantul a depasit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice.

73. In opinia Curtii expresia delapidator desemneaza acele persoane care au fost condamnate pentru savarsirea infractiunii de delapidare si era de natura sa le ofenseze pe cele 3 parti vatamate, deoarece nu fusesera condamnate de nici o instanta.

74. Curtea apreciaza ca reclamantul putea sa isi formuleze opiniile critice si astfel sa contribuie la o discutie publica libera asupra problemelor sindicale fara a folosi cuvantul "delapidator".

75. In acel moment interesul legitim al statului de a proteja reputatia celor 3 cadre didactice nu ar fi intrat in conflict cu interesul reclamantului de a contribui la dezbaterea mentionata mai sus.

76. Prin urmare, Curtea este convinsa ca motivele invocate de autoritatile nationale erau "pertinente si suficiente" in sensul alin. 2 al art. 10.

77. In plus, Curtea constata ca, date fiind circumstantele cauzei, atingerea adusa dreptului la libertatea de exprimare a fost proportionala cu scopul legitim urmarit. Intr-adevar, pedeapsa aplicata de 50.000 de lei amenda penala si obligarea reclamantului la plata a cate 500.000 lei pentru fiecare cadru didactic, cu titlu de despagubiri, pentru prejudiciul moral, nu sunt exagerate.

78. Prin urmare, Tribunalul Bucuresti nu a depasit marja de apreciere permisa autoritatilor nationale si se constata ca art. 10 nu a fost incalcat.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din conventie

79. Conform art. 41 din conventie:

"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor la aceasta si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Daune

80. Reclamantul solicita acordarea a 100 milioane dolari S.U.A., cu titlu de despagubiri, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea sa. In ceea ce priveste despagubirile materiale reclamantul solicita restituirea amenzii penale, precum si a despagubirilor civile platite celor 3 cadre didactice. Mai pretinde si un alt fel de prejudiciu, aratand ca datorita stresului si angoasei provocate de procedurile judiciare diverse in care a fost implicat nu a putut publica o carte pe care o scrisese si care fusese acceptata de o editura. In concluzie, solicita 2 miliarde lei (ROL) cu titlu de despagubiri materiale.

81. Guvernul arata ca hotararea pe care o va pronunta Curtea constituie prin ea insasi o satisfactie echitabila.

82. In primul rand Curtea constata ca sustinerile reclamantului privitoare la castigul nerealizat nu au fost in nici un fel dovedite. Singurul temei care trebuie avut in vedere pentru acordarea unei satisfactii echitabile consta in faptul ca reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil in fata Tribunalului Bucuresti. In mod cert Curtea nu poate prevedea ce s-ar fi intamplat daca procedura ar fi fost echitabila, dar apreciaza ca este rezonabil sa se considere ca reclamantul a pierdut o sansa reala. (Hotararea Pelissier si Sassi impotriva Frantei [GC], nr. 25.444/94, alin. 80 CEDO 1999-II). Judecand in echitate, in conformitate cu exigentele art. 41, Curtea acorda reclamantului suma de 15.000 FRF convertibili in lei romanesti la cursul de schimb aplicabil in ziua efectuarii platii.

B. Cheltuieli de judecata

83. Reclamantul solicita restituirea tuturor cheltuielilor de judecata efectuate in cadrul procedurilor nationale, adica echivalentul a 200.000 ROL la nivelul anului 1994.

84. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la aceasta problema.

85. Curtea observa ca reclamantul si-a sustinut singur cauza la Comisie si ca a fost asistat de un avocat doar la sedinta publica ce a avut loc in fata Curtii. Curtea mai constata ca domnul Constantinescu a beneficiat de ajutor judiciar acordat de Consiliul Europei in cuantum de 10.806 FRF. Avand in vedere constatarea incalcarii art. 6 alin. 1 din conventie, Curtea, judecand in echitate, acorda reclamantului 20.000 FRF, din care se va scadea suma deja platita de Consiliul Europei cu titlu de ajutor judiciar. Suma este convertibila in lei romanesti la cursul de schimb in vigoare la data efectuarii platii.

C. Dobanzi

86. Curtea considera ca trebuie avute in vedere dobanzile legale practicate in Franta la data adoptarii prezentei hotarari, adica 2,47% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:

1. hotaraste, in unanimitate, ca reclamantul se poate considera "victima" unei incalcari a art. 6 alin. 1 din conventie in sensul art. 34 din conventie;

2. hotaraste, cu 5 voturi pentru si 2 impotriva, ca reclamantul se poate considera "victima" unei incalcari a art. 10 din conventie in sensul art. 34 din conventie;

3. hotaraste, in unanimitate, ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie;

4. hotaraste, cu 6 voturi pentru si 1 vot impotriva, ca nu a existat o incalcare a art. 10 din conventie;

5. hotaraste, in unanimitate:

a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni, 15.000 (cincisprezece mii) franci francezi, cu titlu de despagubiri materiale si morale, si 20.000 (douazeci de mii) franci francezi, cu titlu de cheltuieli de judecata, mai putin 10.806 FRF si 10 (zece) centime, convertibili in lei romanesti la rata de schimb de la data efectuarii platilor;

b) ca aceste sume vor fi majorate cu o dobanda simpla de 2,47% pe an incepand cu data expirarii termenului mentionat mai sus si pana la data efectuarii platilor;

6. respinge, in unanimitate, celelalte capete de cerere privind acordarea de despagubiri.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la 27 iunie 2000, conform art. 77 alin. 2 si 3 din regulamentul Curtii.

Michael O'Boyle Wilhelmina Thomassen
grefier presedinte

La prezenta hotarare se afla anexata, conform art. 45 alin. 2 din conventie si art. 74 alin. 2 din regulamentul Curtii, opinia separata a domnului judecator Casadevall.

OPINIA PARTIAL SEPARATA A JUDECATORULUI CASADEVALL:

1. Am votat alaturi de majoritate in favoarea constatarii incalcarii art. 6 alin. 1 din conventie; in schimb, nu am aceeasi opinie in ceea ce priveste art. 10 care, dupa parerea mea, a fost de asemenea incalcat.

2. Din moment ce Curtea a constatat o incalcare a art. 6 alin. 1 datorita faptului ca reclamantul nu a fost audiat de instanta, analiza globala a faptelor duce, prin forta lucrurilor, si la constatarea incalcarii art. 10. Partea de hotarare ce analizeaza exceptia preliminara a Guvernului, in special paragraful 43, vine in sprijinul opiniei mele.

3. Daca art. 6 alin. 1 nu ar fi fost incalcat, adica, daca in timpul dezbaterilor din fata Tribunalului Bucuresti care l-a condamnat pentru calomnie, reclamantul ar fi avut posibilitatea sa dea o declaratie, sa isi apere cauza, sa invoce buna sa credinta si mai ales sa stabileasca adevarul afirmatiilor sale, asa cum permite oricarui acuzat art. 207 din Codul penal roman, rezultatul procedurii penale ar fi putut fi altul. De altfel, evenimentele ulterioare confirma aceasta teza.

4. Asa cum a constatat Curtea (paragraful 72), afirmatiile litigioase au fost efectuate in cadrul unei discutii libere asupra independentei primelor sindicate create in Romania dupa caderea fostului regim si asupra functionarii administratiei justitiei. Aprecierea calificativului "delapidatori" folosit in ceea ce le priveste pe A.P., R.V. si M.M. trebuie sa aiba in vedere cauza in ansamblu si contextul in care acest cuvant, reluat si publicat de ziarist, a fost pronuntat de reclamant. Nimeni nu poate pune la indoiala faptul ca in discutie este o chestiune de interes public.

5. Nu se poate considera ca termenii folositi de reclamant erau lipsiti de temei, din moment ce prima instanta, achitandu-l, a aratat ca respectivele cadre didactice nu restituisera anumite sume de bani apartinand sindicatului. Reaua-credinta a reclamantului nu poate fi nici ea stabilita, din moment ce aceeasi instanta a constatat ca la momentul la care s-au facut afirmatiile in litigiu solutia de scoatere de sub urmarirea penala dispusa de parchet nu fusese comunicata nici celor 3 cadre didactice vizate, nici reclamantului (paragrafele 16 si 63).

Aceste doua elemente (afirmatii nu lipsite de temei si absenta relei-credinte) nu au fost contestate de Tribunalul Bucuresti, care l-a condamnat pe reclamant fara a examina macar problema exceptio veritatis, adusa in discutie de acesta din urma.

Apreciez ca o astfel de incalcare nu era necesara; in special existenta unei "nevoi sociale importante", conditie stabilita si reiterata in mod constant de jurisprudenta Curtii, nu a fost demonstrata. Intr-adevar, daca nu se pot face speculatii asupra hotararii pronuntate de Tribunalul Bucuresti daca ar fi examinat cererea reclamantului de a dovedi adevarul afirmatiilor sale, apreciez ca lipsa examinarii de catre instanta respectiva a acestui mijloc de proba de o importanta incontestabila (conform art. 207 din Codul penal roman, afirmatiile al caror adevar a fost dovedit nu constituie afirmatii calomnioase in sensul art. 206 din acelasi cod) echivaleaza cu o incalcare a dreptului la libertatea de exprimare, incalcare ce nu raspunde exigentei necesitatii.

6. In sfarsit, este semnificativ faptul ca la mai mult de 2 ani Tribunalul Bucuresti a dispus din oficiu indreptarea erorilor materiale (sau, mai degraba, a omisiunilor) strecurate in incheiere si in hotararea de condamnare din 10 octombrie 1994. Este si mai important faptul ca la 5 ani de la condamnare Curtea Suprema de Justitie, admitand un recurs in anulare introdus tot din oficiu de procurorul general, l-a achitat pe reclamant cu motivarea ca intentia de a calomnia, element constitutiv al infractiunii, nu fusese dovedita (paragraful 34). Aceasta tardiva hotarare din oficiu (pronuntata cu 45 de zile inaintea sedintei publice de la Curte) constituie cu siguranta o recunoastere implicita a incalcarii art. 10 din conventie.

7. Prin urmare, contrar opiniei majoritatii, nu sunt convins de necesitatea incalcarii si nici de caracterul "pertinent si suficient" al motivelor invocate de autoritatile nationale in speta.

Alte cauze in care Curtea a dat solutii:

– HOTARARE din 25 ianuarie 2000 in cauza Ignaccolo-Zenide impotriva Romaniei.

MONITORUL OFICIAL nr. 6 din 8 ianuarie 2001

– HOTARARE din 4 mai 2000 in cauza Rotaru impotriva Romaniei

MONITORUL OFICIAL nr. 19 din 11 ianuarie 2001

Bibliografie

O perspectivă istorică – Virgil Constantin Ivan, Revista de Drept

nr. 4/2001, p. 177-182,

Cazul Brumărescu împotriva României, Revista lunară de drept

Nr. 1/2000, p. 26-30

Considerații asupra art. 16 din statutul C.P.I., asist. univ. drd. Beatrice Onicu Jarko, Dreptul nr 11/2002, p.104-110

Revue Internationale de Droit Penal, prof. Cherif Bassiouni, nr. 2/2002, p.185-186

Curtea Internațională de Justiție- Agenția Națională de Presă Rompres, Col. “ Statele lumii”, v. 6-7

Conflictul de interese, Belu Magdo, Revista de Drept Comercial nr. 9/2000, p. 42-66

Plângerea dresată CEDO, dr. Posdarie Aurelian, Revista de Drept Penal nr. 2/2002, p. 114-116

Privire succintă asupra efectelor hotărârilor CEDO, dr. Voicu Marin, Revista de Drept Comercial nr. 6/2001 p.72-83

Organizare, natură și funcționarea justiției comunitare, Cătălin Ciubotă, Studii de drept roman, dec. 2000 p.307-312

Constitutionnalisation de l’Union Europeenne et des droits fundamentaux, Lucia Serena Rossi, prof. l’Universite de Bologne

Revue trimestrielle de droit europeen nr. 1/2002, p. 27-52

Cazul Rotaru împotriva României, PRO LEGE, nr. 1/2002 p. 149-178

Tribunalul Penal Internațional pentru Ruanda, Costin Horia Rogoveanu, Revista de drept umanitar nr. 3/2002, p.38

Interviu cu dep. PSD Ionel Olteanu, redactor Lucian Gheorghiu

Scrisoarea adresată de congresmanii americani lui Romano Prodi

Rezoluția APCE privind adoptarea de tratate bilaterale ce ar putea submina autoritatea CPI

Extrase de presă: Adevărul, Libertatea, Evenimentul Zilei,

Site-ul oficial Curtea Internațională de Justiție, Curtea Penală Internașională, CEDO

Tratatul de la Maastricht

Comunicate de presă ale organizațiilor europene, Guvernului României, Parlamentului României

Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție

Practica judiciară a CEDO

Referat: Implicarea României în cadrul CEDO, asist. Univ. Maria Dumitru și Oana Zaharia Lefter

Procese-verbale privind ordinea de zi a Consiliului Europei