Rolul Indicatorilor Financiari Si Non Financiari In Managementul Performantei Organizationale
De ce rolul indicatorilor în managementul performanței organizaționale?
Termenul performanță cunoaște astăzi o anumită imprecizie în utilizarea sa. După cum remarcă autoarea Iulia Jianu în articolul său „Performanța – o noțiune care se caută pentru a se regăsi”, împotriva abundenței de utilizări, termenul performanță este foarte rar definit, chiar în lucrările în care performanța reprezintă obiectul de studiu central. Totul se petrece ca și cum sensul cuvântului performanță ar fi atât de evident că definiția sa ar deveni neimportantă. Acesta este și motivul pentru care pe parcursul întregii acestei lucrări am încercat să analizez performanța folosind cele mai pertinente instrumente pentru măsurarea acesteia și să găsesc sau măcar să mă apropii de adevăratul sens al noțiunii de „performanță”.
Se spune că un progres care nu este măsurat nu există, dar măsurarea nu este un scop în sine; ea face ca reușita să fie recurentă în măsura în care generează acțiunea. Ea depășește simpla constatare; are obiectul luării unor decizii care permit ameliorarea condițiilor performanței. Performanța nu există decât dacă se poate descrie printr-un ansamblu de măsuri sau indicatori cu un grad de complexitate mai mult sau mai puțin ridicat.
Obtinerea performantei reprezinta un obiectiv prioritar al oricarei întreprinderi si ca informatiile referitoare la performanta prezinta interes pentru o gama diversificata de utilizatori ai informatiilor financiare.
Care sunt principalele instrumente de măsurare a performanței financiare a întreprinderii? Cum este afectată performanța întreprinderii de nevoile comune și conflictuale a diverselor categorii de utilizatori? Ce reprezintă o întreprindere performantă? sunt întrebări la care voi încerca să răspund pe parcursul acestei lucrări.
CUPRINS:
Partea I. Stadiul cunoașterii în domeniu. Sinteză din literatura de specialitate
Capitolul 1. Aria de definiție și aplicabilitate a temei. Definiții și concepte cheie privind noțiunea de „performanță”……………………………………………………………………………………….pag.5
În căutarea definiției noțiunii de performanță………………………………………………………pag.5
Ce reprezintă o întreprindere performantă?…………………………………………………………pag.7
Cine sunt utilizatorii informației contabile și care este rolul situațiilor financiare în actul lor decizional?………………………………………………………………………………………………….pag.9
Cum este afectată performanța întreprinderii de nevoile comune și conflictuale a diverselor categorii de utilizatori?……………………………………………………………………..pag.12
Capitolul 2. Măsurarea și prezentarea performanței prin situațiile financiare…………..pag.14
2.1.Contul de profit și pierdere în postura de model al performanței întreprinderii………..pag.15
2.2. Contul de profit și pierdere versus Bilanț…………………………………………………………..pag.17
2.3. De la performanța reflectată prin Contul de profit și pierdere la performanța reflectată prin Situația fluxurilor de numerar………………………………………………………………………………….pag.19
2.4. Care este structura cea mai adecvată a noii imagini privind performanța?……………..pag.21
Capitolul 3. Contribuția instrumentelor contabile în măsurarea performanțelor întreprinderii………………………………………………………………………………………………………….pag.24
3.1 Care sunt principalele instrumente de măsurare a performanței financiare a întreprinderii?………………………………………………………………………………………………………………..pag.24
Rezultatul contabil sau rezultatul global?…………………………………………………………..pag.26
Indicatorii cu pertinență maximă în reflectarea performanțelor financiare ale unei întreprinderi la momentul actual…………………………………………………………………………pag.29
Capitolul 4. Performanța întreprinderilor în contextul crizei financiare……………………………………………………………………………………………………………….pag.32
4.1. Unde lovește criza financiară?……………………………………………………………………………pag.32
Capitolul 5 Indicatori non-financiari.
5.1 Indicatori de mediu –eticheta ecologica………………………………………………pag.32
5.2 Indicatori privind personalul…………………………………………………………..pag.32
5.3 Tabloul de Bord……………………………………………………………………….pag.33
Partea II. Contribuții personale. Studiu de caz privind măsurarea performanței întreprinderii: Depozitul de Carte și Distribuție
Capitolul 1. Analiza poziției financiare a întreprinderi relevată de bilanțul contabil………..…pag.38
1.1. Analiza patrimoniului net………………………………………………………………..pag.38
1.2. Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii……………………………………..……pag.39
1.3. Analiza ratelor (vitezelor) de rotație………………………………………………………pag.40
1.4. Analiza lichidității și solvabilității……………………………………..………………….pag.41
1.5. Analiza echilibrului financiar……………….…………………………………………….…pag.43
1.6. Corelația fond de rulment, necesar de fond de rulment, trezorerie netă ………………pag.45
Capitolul 2. Analiza performanțelor financiare relevate de contul de profit și pierdere…..pag.46
2.1. Analiza structurală și în dinamică a rezultatelor…………………………………………………pag.46
2.2. Analiza structurii cheltuielilor întreprinderii……………………………………………………..pag.46
2.3. Analiza indicatorilor de rentabilitate…………………………………………………………………pag.46
2.4 Calculul rezultatului de bază pe acțiune……………………………………………………………..pag.47
Capitolul 3. Performanțele economice ale întreprinderii relevate de întocmirea Situația variației capitalurilor proprii…………………………………………………………………………………………pag.48
Capitolul 4. Analiza stării și evoluției lichidităților întreprinderii prin întocmirea Tabloului fluxurilor de trezorerie prin metoda directă, precum și a Situației performanței globale a întreprinderii………………………………………………………………………………………………………………..pag.49
Capitolul 5. Concluzii finale…………………………………………………………………………………………..pag.51
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..pag.53
PARTEA I
STADIUL CUNOAȘTERII ÎN DOMENIU
Capitolul 1. Aria de definiție și aplicabilitate a temei. Definiții și concepte cheie privind noțiunea de „performanță”
În căutarea definiției noțiunii de performanță.
În încercarea de a găsi, sau măcar de a mă apropia de adevăratul sens al conceptului de performanță, am descoperit că nu există o definiție exhaustivă și universală a acestui termen, însă am selectat câteva opinii din cărțile de specialitate cu privire la această noțiune. Dar pentru a putea pătrunde în esența unui cuvânt, trebuie redate mai întâi semnificațiile sale semantice și originea sa. Cuvântul performanță provine din limba latină, dar semnificația sa este de origine engleză. Termenii cei mai apropiați de performanță sunt „performare” în limba latină, „to perform” și „performance” în limba engleză. În latină, cuvântul “performare” constă în a finaliza o activitate propusă. ”To perform” presupune a realiza ceva care cere abilitate sau o anumita aptitudine. “Performance” traduce maniera cu care o organizație atinge obiectivele care i-au fost propuse.
În domeniul economic, s-au dat mai multe definiții noțiunii de performanță. Spre exemplu profesorii C. Bărbulescu si C. Bâgu au definit performanța astfel: ”un anumit nivel al celor mai bune rezultate obtinute de aceasta”(n.n întreprindere). La rândul său, Didier Noyet considera că performanța constă în „atingerea scopurilor care ți s-au dat în convergență cu orientările întreprinderii”. Iulia Jianu în lucrarea sa “Evaluarea, prezentarea și analiza performanței întreprinderii, o abordare din prisma Standardelor Internaționale de Raportare Financiară”, semnalează multiple aspecte ale noțiunii de performanță:
„Performanța este un rezultat, un obiectiv continuu urmat, a cărui prezență stimulează fără încetare procesul de reușită”;
„Performanța este deci întodeauna produsul unei comparații. A fi performant înseamnă a realiza sau a depăși obiectivele propuse”;
„În sens strict, performanța este un efect, un rezultat al acțiunii; în sens larg, se poate considera că un rezultat nu este nimic în sine, el fiind dependent de mijloacele sale. Performanța este ansamblul etapelor logice elementare ale acțiunii, ale intenției rezultatului efectiv. Performanța este subiectivă pentru că este produsul operației, prin natură subiectivă, care constă în a apropia o realitate de o dorință”.
„Performanța este o stare de competitivitate a entității, care îi asigură o prezență durabilă pe piețele sale prin atingerea obiectivelor strategice putând fi atinsă prin angajarea întreprinderii în procesul dezvoltării durabile, ceea ce presupune crearea de valoare pentru acționari, satisfacerea clienților și a salariaților, respectarea mediului natural și social.”
Deși dificil de definit, literatura de specialitate îi atribue performanței numeroase accepțiuni:
„Performanța înseamnă succes. Performanța nu există prin ea însăși, fiind, în fapt, dependentă de modul de reprezentare a reușitei de către diferitele categorii de utilizatori ai informațiilor contabile;
Privind evoluția în timp a încercărilor de a defini performanța, se remarcă patru direcții: definirea performanței în perioada 1957-1979, definiția performanței în funcție de nivelul de realizare a obiectivelor sale strategice, definiția performanței în funcție de crearea valorii și definiția performanței în funcție de productivitatea și eficacitatea întreprinderii.
Definirea performanței în perioada 1957-1979 are la bază mai multe criterii, atât de natură cantitativă cât și calitativă, însă foarte puțini autori dau o definiție acestui concept. În această perioadă performanța a fost diferențiată de eficiență, observându-se că, dacă eficiența poate fi analizată din punct de vedere economic și tehnic și tradusă în termeni monetari, performanța include nu doar procese economice și tehnice, ci și stăpânirea mediului înconjurător.
Definirea performanței în funcție de crearea valorii este susținută de P. Lorino, care afirmă: ”Performanța în întreprindere reprezintă ceea ce contribuie la ameliorarea cuplului cost-valoare, și nu doar ceea ce contribuie la diminuarea costului sau la creșterea valorii.” Această afirmație se sprijină pe ideea că o întreprindere poate crea două tipuri de valori: o valoare externă și o valoarea internă:
1. Valoarea externă presupune că întreprinderea are o valoare de piață mai mare decât valoarea contabilă a activelor pe care le deține. Diferența între valoarea de piață a unui activ și valoarea sa contabilă este dată de creșterea prețurilor activelor respective pe piață, creștere care nu poate fi influențată de deciziile interne din cadrul întreprinderii, ci de condițiile specifice pieței.
2. Valoarea internă presupune că întreprinderea creează valoarea adaugată economică, deci o valoarea netă pozitivă dupa remunerarea tuturor factorilor de producție, incluzând aici și costul capitalurilor proprii.
Definirea performanței în funcție de productivitatea și eficacitatea întreprinderii este susținută de Mariana Niculescu, care afirma că “o întreprindere este teoretic performantă dacă ea este în același timp productivă și eficace”, productivitatea reprezentând raportul dintre rezultatele obținute și mijloacele angajate pentru obținerea rezultatelor, iar eficacitatea reprezentând raportul dintre rezultatele obținute și rezultatele așteptate.
Performanța = productivitate + eficacitate
În viziunea autorilor din țara noastră conceptului de performanță i se asociază trei noțiuni: economicitatea (procurarea resurselor necesare la cel mai mic cost), eficiența (a maximiza rezultatele obținute, pornind de la o cantitate dată de resurse, fie a minimiza cantitatea de resurse pentru un rezultat prestabilit) și eficacitate (rezultatele obținute să atingă rezultatele prevăzute).
Performanța = economicitate + eficiență + eficacitate
Termenul de eficiență cunoaște mai multe accepțiuni în literatura de specialitate. Astfel, unii autori consideră că o activitate este eficientă atunci când se atinge scopul dorit cu efort minim. Problema care se pune în acest caz este delimitarea gradului de concordanță dintre rezultatele obținute și obiectivul stabilit, de la care activitatea se consideră că este eficientă.
În accepțiunea cea mai generală, eficiența este definită ca fiind raportul direct sau indirect dintre efectele utile obținute și efortul depus:
Eficiență = Efort/Efect sau Efect/Efort
Eficacitatea poate fi definită ca măsura în care întreprinderea reușește să-și satisfacă exigențele sau așteptările externe, respectiv ale clienților, statului, furnizorilor, salariaților, acționarilor. O întreprindere devine eficace atunci când reușește să optimizeze modul de utilizare a surselor externe și interne de dezvoltare, precum și corelația dintre acestea, răspunzând cât mai bine așteptărilor terților sau partenerilor externi. Prin urmare, dacă eficacitatea este o măsură a ceea ce se face, eficiența este o măsură a cum se face.
În zilele noastre asistăm la o nouă abordare a conceptului privind performanța, sub denumirea de dezvoltare durabilă, noțiune care are la baza trei obiective:
creșterea performanței financiare a întreprinderii;
dezvoltarea eficacității mediului său înconjurator;
favorizarea dezvoltării sociale.
În concluzie putem afirma că noțiunea de performanță este multiplă și uneori paradoxală. De-a lungul timpului s-a încercat găsirea unei definiții în funcție de caracteristicile existente, însă în fiecare zi întreprinderile inventeză noi maniere de a fi competitive într-un mediu concurențial care le este propriu. Un lucru este însă cert: „performanța se constată în zilele noastre, ea se construiește în timp”.
1.2 Ce reprezintă o întreprindere performantă?
După ce am enumerat pincipale abordări ce stau la baza definirii noțiunii de „performanță”, ne punem întrebarea ce reprezintă o întreprindere performantă? Un răspuns la această întrebare ar fi acela că: întreprinderea performantă este întreprinderea care creează valoare pentru acționari, care satisface clienții, care ține cont de opinia salariaților săi și care respectă mediul natural. Astfel, acționarul este satisfăcut deoarece întreprinderea sa a obținut rentabilitatea dorită, clienții sunt încrezatori în viitorul întreprinderii și calitatea produselor și serviciilor sale, salariații sunt mândri de întreprinderea în care lucrează, iar societatea se bucură de politica întreprinderii privind protecția mediului.
Performanța a fost multă vreme redusă la dimensiunea ei financiară. Ea consta în realizarea rentabilității dorite de acționari prin cifra de afaceri și partea de piața care ar conduce la perenitatea întreprinderii, după cum afirma Paul Baret. În zilele noastre, are loc o trecere sistematică de la o reprezentare financiară a performanței la demersurile globale care includ atât dimensiunea socială cât și cea de mediu. Își fac apariția alte părți interesate și noțiunea de performanță cunoaște o largă utilizare. În prezent, perenitatea întreprinderilor nu mai depinde numai de aspectul financiar, ci și de modul în care ele sunt conduse. Responsabilitatea acestor entități nu se limitează numai la acționar, ci integrează și asociați, ONG-uri, sindicate, clienți, furnizori etc. În ultima perioadă Comunitatea Europeană pune accent pe responsabilitatea societală a întreprinderii (RSE), concept care reprezintă integrarea de catre întreprinderi a preocupărilor sociale și de mediu cu activitățile comerciale și relațiile cu părțile interesate. Ele așteaptă de la aceste entități să raporteze asupra modului în care iși conduc activitățile și iși asumă impactul asupra salariaților, acționarilor, riveranilor, mediului, societății etc. În acest sens, conceptul de performanță globală este utilizat pentru a evalua aplicarea strategiilor de dezvoltare durabilă și pentru a raporta despre responsabilitățile societale diverșilor perteneri. Performanța globală a întreprinderii (PGE) se definește drept agregarea performanțelor economice, sociale și de mediu sau se formează prin reunirea performanței financiare, a celei sociale și societale. Se spune adesea că atunci când o întreprindere obține profit este rentabilă, în viziunea continentală, sau profitabilă, în viziunea anglo-saxonă. Însă dacă o întreprindere este rentabilă sau profitabilă nu înseamnă din punctul de vedere al autoarei Iulia Jianu, că este performantă, această stare a unei întreprindri este mult mai complexă și nu caracterizează doar rezultatul din exploatare sau rezultatul net, ci include și câștigurile și pierderile imputabile direct capitalurilor proprii. Această nouă abordare a performanței întreprinderii este din ce in ce mai prezentă în zilele noastre, deși după cum aflăm de la aceeași autori, pentru moment instrumentele disponibile de măsurare a performanței întreprinderii oferă o vizune segmentată a acesteia în trei dimensiuni: economică, socială și de mediu, fără a ține cont de corelațiile existente între ele.
1.3. Cine sunt utilizatorii informației contabile și care este rolul situațiilor financiare în actul lor decizional?
Putem defini utilizatorii ca fiind mai multe grupuri de persoane cu obiective variate, motiv pentru care situațiile financiare trebuie sa ofere utilizatorilor informațiilor financiare, privilegiul de a evalua sănătatea întreprinderii în funcție de anumite criterii cum ar fi capacitatea de a-și asigura autofinanțare, de a crea bogăție (valoare adăugată), mărimea garanțiilor oferite terților.
Problema care se pune este cine sunt acești utilizatori ale căror pretenții, din ce în ce mai complexe și din ce în ce mai diversificate, sunt pe cale să zdruncine o profesie despre care se credea ca are temelii foarte solide. Profesorul C.G. Demetrescu a fost primul autor român care în lucrarea „Contabilitatea este sau nu știință”, a adus în centrul atenției utilizatorii de informații contabile și nevoile lor de informare afirmând: „Contabilitatea este utilă prin serviciile pe care le aduce unei varietăți de subiecte interesante, între care menționăm proprietarul întreprinderii, persoanele care lucrează cu întreprinderea, statul și autoritățile publice, personalul întreprinderii”
Contabilitatea produce situații financiare care au impact asupra societății și care modifică comportamentul indivizilor, generând mutații sau schimbări sociale de aceea, în jocul social al contabilității, utilizatorii interpretează un rol extrem de important, ei reprezentând categoria de actori care dinamizează “disputa”, impunând, în anumite contexte, regulile ei. Realitatea social-economică și culturală a fiecărei țări determină o ierarhie de priorități în rândul utilizatorilor.
Importanța lor ne este subliniată în primele pagini ale lucrării “Îmblânzirea junglei contabilității”, unde autorul Niculae Feleagă evidențiază faptul că recunoașterea utilizatorului preferențial a unui sistem contabil ne arată stadiul (nivelul) în care se află progresul contabilității într-o țară sau alta:
Lumea anglo-saxonă, unde contabilitatea financiară este orientată spre satisfacerea cerințelor informaționale ale investitorilor, se plasează la nivelul cel mai înalt;
Țările Europei comunitare continentale, în care Directiva a VI-a și armonizarea legislațiilor naționale cu spiritul ei, au permis detașarea contabilității de caracterul său instrumentalist, în serviciul prioritar al statului, acesta devenind un sistem de informare privind întreprinderea și pentru întreprindere; un astfel de nivel este de părere autorul Niculae Feleagă ar trebui să fie obiectivul către care să se orienteze organismul românesc de normalizare contabilă;
Țările în care contabilitatea își menține, cu prioritate, un rol instrumentalist în folosul realizării interesului statal, prin diferitele pârghii fiscale; acest nivel de “mediocritate contabilă” poate fi depășit printr-o reformă profundă a sistemului de normalizare; o întarire a rolului jucat de profesia contabilă liberală în mediul economic și social al țărilor respective.
Plasat în cea de a treia categorie, sistemul contabil românesc pare, în ultimul timp, să intre într-un nou stadiu al reformei sale. Tentativa deschiderii către investitori, presupusă de fenomenele de privatizare și de restructurare a economiei, dinamizarea activității pieței financiare, introducerea spiritului și soluțiilor normelor contabile internaționale în referențialul contabil românesc, orientarea sistemului de normalizare spre o abordare mai puțin publică sunt tot atâtea speranțe în sprijinul acestei afirmații.
Deși majoritatea sistemelor contabile sunt deschise spre nevoile informaționale ale investitorilor, într-un studiu realizat în 1981, E. Stamp, recenzează nevoile informaționale ale utilizatorilor cărora ar trebui să le răspundă, în mod legitim, situațiile financiare publicate. Este vorba despre: evaluarea rezultatelor globale; evaluarea gestiunii (rentabilitate, eficiență), evaluarea perspectivelor viitoare (profituri, dividende, investiții, finanțare); evaluarea stabilității financiare; solvabilității și lichidității; evaluarea riscurilor si incertitudinilor; facilitarea repartizării resurselor de către acționari, creanțieri și puterea publică; realizarea de comparații în timp și în spațiu; determinarea valorii capitalurilor proprii; evaluarea capacității de adaptare; verficarea respectării normelor și legilor; evaluarea contribuției întreprinderii la economia națională.
Cadrul contabil conceptual al Comisiei internaționale a standardelor contabile (International Accounting Standards Board – IASB) vizează satisfacerea necesităților informaționale ale unui complex de șapte utilizatori: investitorii, angajații, creditorii (cei ce acordă împrumuturi), furnizorii și alți creditori, clienți, guvernele și administrațiile precum și publicul.
O viziune aparte asupra principalelor categorii de utilizatori este întalnită la cercetătorul britanic R.H. Parker, acesta se bazează pe ipoteza că este probabil ca mai mulți utilizatori externi să fie „acționari” ai societății. Ținând cont de această declarație, el clasifică utilizatorii în trei categorii: acționarii primari, care au un interes de proprietate (patrimonial) în societate, acționari secundari (creditori, salariați, parteneri comerciali și colectori de impozite), care au un interes financiar în societate, altul decât interes de proprietate, acționari terțiari (de exemplu, persoanele afectate de poluarea cauzată de activitatea întreprinderii), care nu au interese directe dar care sunt afectați, sau cred ei ca sunt afectați, de modul în care resursele întreprinderii sunt gestionate. În plus, experiența unor țări arată că apariția dezechilibrelor în satisfacerea cererii de informații financiare, în beneficiul exclusiv al unui grup, incită alte grupuri la exercitarea de presiuni pentru satisfacerea drepturilor lor. Din acest motiv, organismele de normalizare contabilă dau dovadă de mai multă flexibilitate în întocmirea listelor de utilizatori privilegiați. Este cazul Franței, prin includerea salariaților, al Germaniei, prin includerea ecologiștilor, și al Canadei, prin includerea categoriei “alți terți”.
Principalii parteneri ai întreprinderilor pe piața financiară sunt investitorii. Investitorii sunt persoanele care furnizează capital în condiții de risc. Ofertanții de capital și consultanții lor sunt preocupați de riscul inerent al tranzacțiilor și de rentabilitatea investițiilor lor. Ca atare, investitorii au nevoie de informații pentru a decide dacă ar trebui să cumpere, să păstreze sau sa vândă. Acționarii sunt interesați de informații care le permit să evalueze capacitatea entității de a plăti dividende, în consecință aceștia raționează, în esență în funcție de fluxurile monetare degajabile, care au o reprezentare tangibilă, și mai puțin în funcție de beneficiul net, care depinzând de convenții contabile, nu reflectă întodeauna, îmbogățirea economică reală a firmei. Creșterea acționarilor, „etici”, grijulii sa investească în firme care respectă mediul, a dus la o cerere sporită de informații privind gestiunea mediului întreprinderii. În mod concret, acționarii solicită informații privind costurile gestiunii mediului (cheltuieli legale, cheltuieli cu decontaminarea unor zone, cheltuieli cu controlul poluării, investiții în echipamente antipoluante etc.), care să le permită calculul datoriei implicate de această gestiune și luarea deciziei de cumpărare, vânzare sau păstrare a acțiunilor. Predominanța investitorilor sau rolul secundar pe care acestia îl joacă în sistemul de finanțare al unei țări are o mare influență asupra normelor și normalizării contabile.
După cel de-al doilea război mondial, în țările occidentale, presiunea exercitată de salariați și sindicatele lor asupra ofertei de informații contabile a crescut necontenit. Interesul angajaților pentru informațiile degajate de situațiile financiare are mai multe motivații: ”informațiile contabile sunt relevante pentru aprecierea perspectivelor viitoare ale firmei, a securității locurilor de muncă și a validității planurilor de pensii; informațiile financiare permit aprecierea corectitudinii salariilor plătite de către întreprindere; informarea îi ajută să-și mărească implicarea în activitatea firmei și interesul pentru munca; informarea este un drept natural a salariaților.” Macintosh precizează că motivele pentru care se procedează la informarea salariaților sunt: ameliorarea relațiilor manageri-salariați, probarea deschiderii în modul de abordare a gestiunii și crearea condițiilor necesare pentru ca salariații sa înțeleagă afacerile firmei.
Creditorii sunt interesați de informații care le permit să determine dacă împrumuturile acordate si dobânzile aferente vor fi rambursate la scadență. De asemenea bancherii acordă o atenție deosebită atributului lichiditate. În mod concret ei se asigură că împrumuturile pe termen scurt nu sunt utilizate pentru finanțarea imobilizărilor, deoarece o asemenea utilizare ar putea plasa societatea debitoare în situația de imposibilitate de rambursare a acestora la scadență. O altă informație de maximă importanță pentru bănci o constitue capacitatea întreprinderii debitoare de a crea profit, aceasta reprezentând singura sursă de acoperire a dobânzilor aferente împrumuturilor. Dar cum o parte din profit rămâne la dispoziția întreprinderii, băncile acordă o atenție particulară dividendelor, veghind ca aceste distribuții să nu amputeze capitalul economic al firmei. De asemenea, bancherii mai pot solicita și informații referitoare la mediu, pe baza cărora să poată aprecia în ce masură fondurile plasate într-o întreprindere ar putea fi afectate de riscurile generate de mediu, cu consecințe financiare semnificative.
Partenerii comerciali ai firmei, reprezentați de clienții și furnizorii săi, sunt interesați de informațiile contabile care le permit formularea unor judecăți asupra situației financiare și perenitatea activității sale. Aceștia sunt interesați de informații care le permit să determine dacă sumele care le sunt datorate vor fi plătite la scadență. Furnizorii sunt, în general, interesați de entitate pe o perioadă mai scută decât creditorii, cu excepția cazului în care ei sunt dependenți de continuitatea activității entității, atunci când aceasta este un client major. Astfel, furnizorii – ca oricare alți creditori – sunt interesați de solvabilitatea întreprinderii și de alte informații care să le permită să aprecieze dacă vor fi respectate termenele de plată. În funcție de aceste informații, ei își pot proiecta politica de vânzări către întreprinderi. Clienții sunt interesați de informații despre continuitatea activității unei entități, în special atunci când au o colaborare pe termen lung cu entitatea respectivă sau sunt dependenți de ea, în vederea aprecierii riscurilor ce grevează securitatea aprovizionării lor.
În calitate de garant al interesului general, statul se implică direct sau indirect în procesul de reglementare al contabilității, pentru a asigura utilizatorilor o calitate minimală a informației publicate și pentru a atenua asimetria informațională existentă între diferiți utilizatori de informatie contabilă (de exemplu, asimetria informatională existentă între salariați și manageri sau între manageri și acționari).
Guvernele și instituțiile acestora sunt interesate de alocarea resurselor și implicit de activitatea entităților. Acestea solicită informații pentru a reglementa activitatea entităților, pentru a determina politica fiscală și ca bază pentru calculul venitului național și al altor indicatori statistici.
Despre deciziile cât si de evoluția activităților întreprinderii se interesează un public din ce în ce mai larg. Astfel, entitățile pot avea o contributie substanțială la economia locală, îndeosebi în ce privește ocuparea și formarea forței de muncă, dar și de impozitele și taxele vărsate de acestea la bugetul local.
1.4. Cum este afectată performanța întreprinderii de nevoile comune și conflictuale a diverselor categorii de utilizatori?
Nevoia de informații provine din partea unor utilizatori diferiți. Unele dintre aceste nevoi sunt comune sau nu. Fiecare dintre categoriile analizate are propriul set de nevoi particulare și orice acțiune a unui grup poate afecta distribuirea activității între diferitele grupuri. În aceste circumstanțe, putem aprecia corectă afirmația potrivit căreia „scopul contabilității nu este în mod unic de a se constitui într-o memorie a operațiilor întreprinderii și într-un mijloc de calcul periodic al unui indicator de performanță economică a întreprinderii, rezultatul“. Cererea de informații a fost pus în evidența de Jenson și Smith prin doi factori:
fiecare grup evaluează, de o manieră diferită, comunicarea și sincronizarea informațiilor.
Un grup individual se opune, în mod normal, comunicării unei informații dacă aceasta îi afecteaza negatv interesul propriu.
situațiile financiare joacă un rol crucial în monitorizarea redistribuirii bogăției între grupuri.
Ca urmare, grupurile a căror bogăție poate fi afectată de acțiunile firmei sau ale managerilor sunt interesate de situațiile financiare. Existența unor conflicte de interse nu semnifică neapărat că fiecare parte va întreprinde acțiuni care dezavantajează alte părți. Teoretic, părțile conflictuale caută, cel puțin într-o primă etapă, să realizeze o congruență a intereselor, însă în cele din urmă, comportamentul individual este ghidat de propriul interes.
Excesul unei abordări de tipul „totul pentru acționar” a demonstrat limitele sale, mai ales când a fost vorba de evenimente și fapte care au frapat omenirea. Managerii celor mai multe întrprinderi se confruntă astăzi mai mult ca niciodată cu o puternică agresivitate a investitorilor în procesul de informare financiară. „Fii performant sau mori”, este deviza acelui tip de conducere care se ghidează după standarde înalte. Informația de tip cash-flow a devenit măsura cheie pentru a judeca performanța unei întreprinderi. Aceasta deoarece fluxul de trezorerie este o realitate de necontestat, pe când profitul este o construcție mai mult sau mai puțin ancorată de această realitate. Practici paradoxale au condus la anunțarea concomitentă de profituri semnificative și de concedieri greu de explicat, din punct de vedere social, sau poluări declanșate de aprovizionări necontrolate, în întreprinderi petroliere astfel rentabile, dar total neatente la condițiile de mediu. Ca o concluzie la interogarea de la care am pornit acest discurs putem afirma că performanța este definită de utilizatori de informație contabilă în raport cu propriile lor obiective (idee ilustrată în anexa nr.1 ).
Astfel o definiție a performanței unei entități economice, concepută într-un context patrimonial (din perspectiva lichidării și a partajului), nu ar putea satisface un utilizator care se plasează într-un context de continuitate a exploatării. De aceea informațiile publicate în situațiile financiare cât și indicatorii de performanță calculați pe seama lor pot fi afectate de diferitele nevoi de informare a utilizatorilor cât și de importanța statului lor în cadrul activității întreprinderii.
Capitolul 2: Măsurarea și prezentarea performanței prin situațiile financiare
Într-un număr al revistei Audit financiar, autorii Ionașcu Ion și Mihaela ne informează asupra faptului că, în septembrie 2011, IASB a decis revizuirea normei IAS 1 „Prezentarea situațiilor financiare”, pentru a nu mai putea permite prezentarea informațiilor privind performanța împreună cu alte elemente. Revizuirea normei IAS 1 s-a făcut în cadrul programului de convergență IASB-FASB influența contabilității americane fiind evidentă, de altfel recunoscută și de către IASB (IAS 1 revizuit). Revizuirea a introdus o nouă situație financiară, situația rezultatului global care recapitulează atât veniturile și cheltuielile recunoscute în profitul sau pierderea perioadei cât și pe cele recunoscute direct în capitalurile proprii, raportând astfel, informații cu privire la performanța globală a entității. Potrivit normei IAS 1 revizuită, performanța companiei poate fi raportată:
Într-o singură situație financiară: situația rezultatului global;
Sau în două situații financiare: contul de profit și pierdere care prezintă componentele profitului sau pierderii perioadei și situația rezultatului global, care începe cu raportarea profitului sau pierderii perioadei și care prezintă componentele incluse în alte elemente de rezultat global.
Informațiile privind situația financiară și performanțele trecute sunt utilizate ca bază de previziune a situației financiare și a performanțelor viitoare, a capacității întreprinderii de a profita de oportunități și de a reacționa la situații nefavorabile, a altor aspecte din domenii de interes direct pentru utilizatori (salarii, dividende, variații de preț la valori mobiliare etc.). Pe plan internațional, forma și fondul situațiilor financiare „pendulează” între reflectarea imaginii unui model cultural patrimonial și traducerea unui model economic orientat spre măsurarea performanței. Informațiile privind performanțele companiilor suscită un interes din ce în ce mai mare. Este și motivul pentru care normalizatorii contabili au fost permanent preocupați pentru găsirea unor modele fiabile de reflectare a acesteia. Cel mai utilizat model în acest sens este contul de profit și pierdere, în cadrul acestuia fiind prezente fluxurile care determină rezultatul, înțeles în principiu, ca variație a capitalurilor proprii în cursul unui exercițiu financiar. Definirea performanțelor unei întreprinderi, se face însă, în mod diferit, în funcție de interesul utilizatorilor, de principiile, convențiile și normele contabile reținute pentru determinarea rezultatului. Documentele de sinteză încearcă să ofere răspunsuri la așteptările evolutive ale utilizatorilor de informații contabile, însă ele sunt incapabile să satisfacă pe deplin aceste așteptări. Se pune întrebarea dacă este necesară întocmirea unui set de documente de sinteză pentru fiecare grup de utilizatori? La acesastă întrebare încearcă autoarea Malciu Liliana să răspundă prin propunerea următoarele căi de ameliorare a documentelor de sinteză:
Furnizarea de către acestea a informațiilor previzionale;
Furnizarea unor informații de tip cash-flow;
Întocmirea unor rapoarte pentru salariați;
Furnizarea de informații privind valoarea adăugată;
Furnizarea de informații privind riscurile ce planează asupra întreprinderii.
Mulți ani s-a crezut că rezultatul contabil este indicatorul cel mai relevant pentru analiza performanțelor unei întreprinderi, însă s-a constatat că acesta face obiectul a numeroase deformări. Din acest motiv, utilizatorii externi solicită, tot mai mult, informații de tip cash-flow. Conform lui Witness: „informația de tip cash-flow este una dintre cele mai obiective și inteligibile informații…Ea prezintă faptele fără a lăsa loc judecăților subiective…Și este exprimată în termeni care pot fi familiari tuturor utilizatorilor, indiferent de nivelul de pregătire.” Așadar unul dintre cele mai importante roluri, dacă nu chiar cel mai important al situațiilor financiare, este acela de a-i informa pe utilizatori cu privire la ricurile și avantajele pe care le comportă o entitate, ceea ce se referă în mod general vorbind la informații privind performanța sa.
2.1. Contul de profit și pierdere – în postura de model al performanței întreprinderii
Obiectivul dominant al oricărei activități economice, acela de a fi performantă, a constituit „o provocare”, pentru identificarea unui model de reflectare a acesteia. În condițiile expansiunii piețelor financiare, investitorii devin destinatarii privilegiați ai informațiilor contabile. În acest context, contul de profit și pierdere devine „ofertantul principal”, deoarece furnizează informațiile necesare, pe de o parte evaluării performanțelor trecute și viitoare, iar pe de altă parte, determinării riscului fluxurilor viitoare de numerar. De asemenea, pe baza informațiilor reflectate de contul de profit și pierdere se realizează o analiză pertinentă a performanțelor întreprinderii, se calculează o varietate de indicatori, fie într-un anumit moment în timp, urmând apoi interpretarea lor în timp prin comparații, fie în timp, dar cu corelații cu anumite procedee statistice. Studiile efectuate în ultima perioadă au relevat faptul că, pe piața informațiilor financiare „produsul” cel mai solicitat este contul de profit și pierdere, deoarece arată dacă întreprinderea și-a atins sau nu obiectivul fundamental, acela de a obține un profit acceptabil. O atenție deosebită îi este atribuită și de IASB, „deoarece informațiile despre performanța unei întreprinderi, în special profitabilitatea acesteia sunt necesare pentru evaluarea modificărilor potențiale ale resurselor economice pe care întreprinderea le va putea controla în viitor […] sunt utile în a aprecia capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie existente[…] și pentru formularea raționamentelor despre eficiența cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse.”
Dacă performanța în abordare financiară este centrată pe contul de profit și pierdere ca sinteză a contabilitatii de flux, într-o abordare bilanțieră și patrimonială ea exprimă creșterea patrimonului deținut de întreprindere. Determinarea rezultatului exercițiului prin prisma abordării bilanțiere este criticabilă în perioada de creștere a prețurilor, deoarece ajustările aduse elementelor, ca urmare a variațiilor de prețuri se pot realiza prin metode diferite, ceea ce ar putea duce la furnizarea unor imagini (mărimi) diferite privind performanțele întreprinderii. Performanța unei întreprinderi nu se limitează la marimea rezultatului exercițiului. În sens larg, performanța este definită de utilizatorii de informație contabilă în raport cu propriile lor obiective. Aceasta nu trebuie cautată în mod exclusiv în contul de profit și pierdere. De regulă un indicator relevant privind performanța trebuie să ofere posibilitatea comparării efectului obținut cu efortul depus pentru obținerea lui. O analiză a rentabilității întreprinderii presupune compararea unui element de flux (profitul net spre exemplu) cu un element de stoc (activul bilantier, capitalurile proprii, etc). Regăsim această filosofie în sistemul ratelor de analiză financiară. In plus elementele de performanță nu pot fi întotdeauna măsurate (este vorba de elemente calitative precum nivelul de pregătire profesională a salariaților, etc). În literatura de specialitate, referitor la contul de profit și pierdere, există o dublă abordare care are drept scop găsirea unei metode adecvate pentru a răspunde nevoilor diferite ale utilizatorilor, cea de a măsura performanța activităților, current operating concept, și cea de a măsura îmbogățirea, într-o concepție patrimonială a întreprinderii, all inclusive concept. Considerăm că motivul pentru care există această dublă abordare îl constitue cele două curente care intra în câmpul formării rezultatului: curent operating concept și all inclusive concept. Conform current operating concept în contul de profit și pierdere se includ doar consecințele activităților operaționale, normale, ale perioadei, și raportează asupra capitalurilor proprii operațiile care nu privesc exploatarea. Operațiile din exploatare sunt considerate ca obișnuite, recurente și ca fiind operații care permit să se prevadă performanțele viitoare ale întreprinderii. Partizanii unei evaluări a performanței bazate pe rezultat „current operating concept” tind să măsoare performanța managerilor, reținând într-o manieră restrictivă doar elementele controlate de ei. Conform „all inclusive concept” toate elementele care afectează creșterea sau diminuarea capitalurilor proprii în timpul perioadei, cu excepția distribuirilor de dividende sau micșorărilor de capital prin distribuirea către acționari sau asociați, respectiv a aporturilor din partea acestora, intră în câmpul măsurării performanței financiare.
Potrivit "all inclusive concept", rezultatul cuprinde toate elementele care afectează creșterea sau diminuarea capitalurilor proprii în cursul perioadei, cu excepția distribuirilor de dividende și a mișcărilor de capital social. Chiar dacă se definește prin referire la rezultat, acest concept relevă o prioritate acordată bilanțului. Refuzul excluderii operațiilor extraordinare din contul de profit și pierdere se justifică prin perspectiva transparenței în comunicarea financiară și a eliminării judecăților subiective.
Partizanii „current operating concept” aruncă toate elementele care nu sunt reprezentative pentru reflectarea performanței asupra bilanțului.
Deși este considerat de majoritatea utilizatorilor drept principalul model al performanței, se pune întrebarea dacă informațiile furnizate în mod individual de către contul de profit și pierdere sunt suficiente pentru a reflecta performanța unei entități?
2.2 Cont de profit și pierdere versus Bilanț
Bilanțul arată poziția financiară a întreprinderii doar la un moment dat, respectiv la sfârșitul exercițiului financiar, însă această poziție financiară este consecința rezultatelor obținute de întreprindere de la înființare până la data bilanțului. Poziția financiară reflectată prin intermediul bilanțului ”este influențată de resursele economice pe care întreprinderea le controlează, de structura sa financiară, lichiditatea și solvabilitatea sa, de capacitatea sa de a se adapta schimbărilor mediului în care iși desfășoară activitatea”. Pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera în viitor numerar sau echivalente ale numerarului, utilizatorii apelează la informațiile privind resursele economice controlate de aceasta și de capacitatea sa din perioada anterioară de a modifica resursele economice.
O perspectivă interesantă asupra informațiilor redate în bilanț este enunțată de F.Quairel: „bilanțul este un filtru care transmite semnale cu ajutorul cărora utilizatorii construiesc o a doua reprezentare; în funcție de finalitățile lor ei elaborează noi imagini multiforme, distincte de reprezentările contabile, care includ o înțelegere diferită asupra realității percepute”.
Bilanțul este un instrument de formare a opiniei referitor la situația financiară, fără a se avea pretenția că citirea și analizarea informațiilor prezente în bilanț ne-ar putea conduce la o imagine completă a condiției financiare a firmei. FASB în SFAC 5 „Recognition and Measurement in Financial Statements of Business Entrprises” , definește prezentarea poziției financiare ca o situație ce oferă informații privind activele, datoriile și capitalul propriu al unei întreprinderi și relațiile dintre acestea la un moment dat în timp, ca reflecții ale resurselor economice pe de o parte și a structurii de finanțare pe de altă parte, izvorâtă din nevoile utilizatorilor. Scopului întocmirii bilanțului este surprins într-o manieră interesantă de A.C. Littleton, care consideră că odată cu cerința de auditare a situațiilor financiare, obiectivul întocmirii acestora s-a deplasat de la relevarea poziției financiare (pentru bilanț), la eliminarea neînțelegerilor, la stabilirea limitelor de publicare și la delimitarea strictă în timp a evenimentelor și tranzacțiilor.
Organismul american de normalizare precizează că Situația poziției financiare nu are drept scop prezentarea valorii întreprinderii, ci împreună cu celelalte componente ale situațiilor financiare asigură informații utile celor care doresc să faca propriile analize și estimări legate de întreprindere.
IASB definește poziția financiară prin patru coordonate care oferă și indiciile privind valențele informaționale ale acesteia:
resursele economice pe care întreprinderea le controlează- informațiile despre resursele sunt utile în măsura în care ele ajută la previziunea fluxurilor viitoare de trezorerie;
structura financiară a întreprinderii – informațiile despre structura financiară sunt utile pentru a anticipa nevoile de creditare și modul în care rezultatele și fluxurile viitoare de trezorerie vor fi repartizate celor care au un interes în întreprindere. Acestea sunt utile și pentru anticiparea șanselor întreprinderii de a primi finanțare în viitor.
lichiditatea și solvabilitatea întreprinderii- cadrul conceptual IASB subliniază importanța acestor informații în realizarea de previziuni cu privire la capacitatea întreprinderii de a-și onora angajamentele financiare scadente. Lichiditatea este expresia gestiunii pe termen scurt, în timp ce solvabilitatea vizeaza o perspectivă mai lungă;
capacitatea întreprinderii de a se adapta schimbarilor mediului în care își desfășoară activitatea
O altă viziune asupra bilanțului ne este furnizată de Ștefan Bunea printr-un citat preluat din J. Richard și Christine Colette: ”Bilanțul este documentul contabil care permite cunoașterea la un moment dat a ansamblului resurselor de care beneficiază o întreprindere, precum și a ansamblului utilizărilor corespondente.” În prezent, ne asigură același autor asistăm la o „epurare” conceptuală a bilanțului în Franța, în urma căreia tabloul utilizări-resurse trebuie înlocuit cu tabloul de trezorerie. Se recunoaște că noțiunea de fond de rulment este mai puțin obiectivă decât cea a fluxurilor de trezorerie deoarece este influențată de aplicarea a numeroase convenții contabile. Pertinența poziției financiare a întreprinderii se judecă prin forța activelor financiare și a celor de expolatare de a genera fluxuri viitoare de trezorerie. Activele de exploatare sunt cele în măsură să degaje o rentabilitate superioară celei prevăzută inițial și pe care autorii o califică drept rezultat rezidual.
În paralel, contul de profit și pierdere ca imagine a performanței reflectă în esență, activitatea unei întreprinderi în cursul unei perioade utilizând termeni, precum costuri, cheltuieli, pierderi, venituri, câștiguri, rezultat. Pentru o perioadă lungă de timp, contul de profit și pierdere a fost privit ca o completare a informațiilor oferite prin intermediul bilanțului, însă se poate spune că a existat întodeauna o luptă a primordialității între bilanț și contul de profit și pierdere în oferirea de informații utile celor care iau decizii. Deși bilanțul conține informații privind performanța, nu permite realizarea unor previziuni ale acesteia. Trebuie să acceptăm ideea că majoritatea utilizatorilor externi ai informațiilor din situațiile financiare ale unei întreprinderi își conturează deciziile pornind de la încercarea de a previziona câștigurile viitoare ale societății, iar elementele de bază utilizate în aceste predicții sunt cele legate de veniturile și cheltuielile perioadelor trecute. Adoptarea de către normalizatorii contabili români a noțiunii de bilanț contabil poate fi explicată prin faptul că „dintre toate componentele formației, cea care descrie patrimoniul în totalitatea sa este modelul propriu bilanțului contabil. Celelalte componente sunt segmente care emerg din bilanț, dezvoltând pe plan informațional indicatorii economico-financiari consolidați în modelul de bază bilanț contabil”. Informațiile despre performanța întreprinderii (contul de profit și pierdere) și îndeosebi despre rentabilitatea acesteia, sunt folosite de utilizatori pentru: a evalua potențialele modificări ale resurselor economice ale întreprinderii ce pot fi controlate în viitor de aceasta. Informațiile despre variabilitatea performanțelor sunt, de aceea, deosebit de importante; pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente; pentru a formula raționamente despre eficiența cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse.
Contul de profit și pierdere prezintă un interes dublu:
permite determinarea unui rezultat global și formularea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor economico-financiare ale perioadei;
permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea lui și identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influențat.
O lungă perioada de timp, utilizatorii situațiilor financiare s-au limitat la consultarea contului de profit și pierdere pentru a afla informații privind rezultatul contabil, considerat cel mai semnificativ indicator de măsurare a performanțelor întreprinderii, însă la momentul actual, acesta nu mai reprezintă un indicator pertinent al performanței unei entități, informațiile furnizate de către acesta fiind incomplete.
2.3. De la performanța reflectată prin contul de profit și pierdere la performanța reflectată prin situația fluxurilor de numerar
Dacă bilanțul contabil prezintă starea financiară a întreprinderii la un moment dat, iar contul de profit și pierdere reflectă tranzacțiile efectuate pe parcursul unui exercițiu financiar (cele care dau naștere la venituri și cheltuieli), tabloul fluxurilor de trezorerie și-a impus prezența prin necesitatea informațiilor cu privire la modul de obținere și de utilizare a lichidităților și echivalentelor acestora.
Contul de profit și pierdere indică dacă o întreprindere este performantă sau nu prin prisma obiectivului de a obține un rezultat pozitiv din activitatea sa, însă nu permite oferirea de informații legate de fluxurile de numerar. Situația fluxurilor de numerar reprezintă o situație de flux care spre deosebire de contul de profit și pierdere asigură o protecție asupra posibilităților reale ale societății de a se susține financiar și de a face față achitării datoriilor cu resurse real disponibile și nu cu resursele viitoare.
Obiectivul normei IAS 7 „Situațiile fluxurilor de numerar” este acela de a impune furnizarea de informații referitoare la fluxul de lichidități și echivalente de lichidități prin intermediul tabloului fluxurilor de trezorerie. Limitele în materie de analiză a poziției financiare redate de bilanț și a performanței financiare ale întreprinderii redate de contul de profit și pierdere; impun necesitatea completării analizei cu informații de natura fluxurilor de trezorerie. Adesea în lumea contabilă se susține faptul că profitul este un punct de vedere, în timp ce trezoreria este o realitate. Această informație se bazează pe constatarea că unele întreprinderi raportează profituri impunătoare care nu au corespondent pe măsură în trezorerie. Diferența se datorează pe de-o parte faptului că rezultatul contabil are în spate o serie de convenții, iar pe de altă parte calității managementului întreprinderii. Majoritatea utilizatorilor manifestă un interes deosebit față de trezoreria întreprinderii. Fiecare dintre acești utilizatori revendică o parte din ea sub formă de dividende, dobânzi, salarii, impozite etc. Informații privind trezoreria întreprinderii sunt disponibile în bilanțul contabil. Aceasta prezintă situația trezoreria întreprinderii la începutul și la sfârșitul anului, dar nu și cauzele care au determinat eventualul deficit sau excedent de trezorerie. Contul de profit și pierdere oferă informații despre fluxuri, dar nu despre cele de trezorerie, ci despre cele de venituri și cheltuieli. Utilizat împreună cu celelalte situații financiare, tabloul fluxurilor de trezorerie furnizează utilizatorilor informații mult mai relevante și mai credibile în aprecierea poziției financiare (lichiditate, solvabilitate, structură financiară etc.) și a performanțelor întreprinderii. Pentru a justifica existența tabloului fluxurilor de trezorerie printre situațiile financiare publicate de întreprindere, pot fi invocate trei motive principale: importanța trezoreriei ca indicator de gestiune a întreprinderii și de analiză a riscului de faliment, caracterul obiectiv al fluxurilor de trezorerie, adaptarea tabloului fluxurilor de trezorerie la analiza previzională. Trezoreria este un indicator – cheie în aprecierea gestiunii întreprinderii pe termen scurt și pe termen lung. Prin intermediul ei, întreprinderea își finanțează activitatea și își asigură perenitatea. Mărimea în valori absolute și relative, și evoluția trezoreriei pot să caracterizeze o anumită situație a întreprinderii: echilibru financiar, vulnerabilitate, faliment etc. De asemenea, tabloul fluxurilor de trezorerie se pretează foarte bine la prezentarea de date previzionale, ceea ce face ca acesta să se integreze perfect într-o abordare bugetară. Astfel, el permite o analiză retrospectivă și previzională a dinamicii financiare a întreprinderii. Solvabilitatea, flexibilitatea și performanța financiară a întreprinderii sunt apreciate pe baza capacității acesteia de a genera fluxuri de trezorerie pozitive din activitățile de exploatare.
Nevoile utilizatorilor este motivul pentru care contabilitatea nu trebuie să se limiteze la a furniza doar informații retrospective cu privire la poziția financiară și la performanțele întreprinderii. Ea trebuie să cuprindă formularea de anticipări (previziuni) despre devenirea însăși a întreprinderii. În 1996, PricewaterhouseCoopers a comandat o anchetă asupra a 30 din cele mai importante fonduri de valori mobiliare pentru a determina noile tendințe în evaluarea acțiunilor. Ancheta a confirmat că un model al fluxurilor de trezorerie a devenit crucial. Părerea unuia dintre analiștii care au condus studiul este următoarea: „… cash-flow-ul este într-adevăr cea mai bună și mai precisă măsură a performanței”. Beneficiul pe acțiune, din contră, era perceput ca „punând probleme pe subiectivitatea contabilă”.
Pentru a-și satisface nevoile de informare, decidenții trebuie să apeleze la noi surse de informare. Tocmai de aceea profesia contabilă este chemată să creeze noi instrumente pentru a elimina limitele informaționale ale situațiilor financiare. Alături de situația modificărilor capitalurilor proprii, situația fluxurilor de trezorerie reprezintă „noile produse” ale ofertei contabilității.
2.4 Care este structura cea mai adecvată a noii imagini privind performanța?
Pentru a răspunde la această interogație vom porni de la citatul lui Bourguignon:”performanța este subiectivă pentru că ea este produsul operației, prin natura ei subiectivă, care constă în apropierea unei realități de o dorință, în a constata gradul de reușită a unei intenții.” De asemenea Bescos efectuează o distincție între măsurarea performanțelor și măsurarea rezultatelor. Prima se bazează pe caracterul relativ obiectiv al informațiior, în timp ce cealaltă, mai subiectivă, ar invita la o interpretare prin prisma culturii și a judecății de valoare. În ultimii ani asistăm la o idee devenită din ce în ce mai actuală: aceea de a contabiliza unele elemente la valoarea estimată a fluxurilor viitoare de trezorerie pe care acestea le pot aduce întreprinderii.
Informațiile privind performanțele întreprinderii, oferite de contul de profit și pierdere, reprezintă pentru destinatarii informației financiare, o bază în anticiparea capacității întreprinderii de a genera fluxuri de numerar cu resursele existente și de a utiliza cât mai eficient aceste resurse.
În măsura în care variațiile juste ale anumitor instrumente nu sunt recunoscute la nivelul rubricilor contului de profit și pierdere, ci, în mod direct în structura capitalurilor proprii, a apărut destul de repede ideea că numai contul de profit și pierdere nu ar fi suficient pentru a reda performanța întreprinderii, privind o perioadă. Într-adevăr, trebuie să se cumuleze variațiile în valoare justă, ale tuturor instrumentelor, indiferent că ele sunt recunoscute la rezultat sau la capitaluri proprii. În felul acesta s-a născut reflecția privind posibilitatea unei noi situații financiare referitoare la performanța entității, situație care să prezinte, în același document, toate elementele care au o natură de rezultat, indiferent că ele sunt realizate sau latente, că sunt înregistrate în contul de profit și pierdere sau, direct, la capitalurile proprii.
După cum se afirmă in lucrarea „Provocările contabilitații internaționale la cumpăna dintre milenii”, ierarhia diferitelor situații financiare ar trebui să se schimbe. Contul de profit și pierdere tradițional va pierde, total sau parțial, interesul său, în detrimentul unei noi situații a performanței (deși ne întrebăm, care este structura cea mai adecvată a noii imagini privind performanța?). Bilanțul își va păstra semnificația sa ca „tablou al valorilor de inventar”. În schimb, tabloul fluxurilor de trezorerie ar trebui să fie văzut ca situație financiară principală, pentru că el în viziunea unui terț, traduce performanța anunțată în elemente de trezorerie. În plus, tabloul explică modul în care trezoreria a fost generată și utilizată.
Bilanțul contabil va pierde din interesul său în favoarea contului de profit și pierdere, deoarece traduce mai bine valoarea unei întreprinderi prin capacitatea sa de a genera beneficii, idee evidențiată și în următorul citat: „Contul de profit și pierdere este situația financiară care filmează cauzele normale și accesorii ale gestiunii în intervalul de timp care este exercitiul financiar și care fotografiază efectele acelorași cauze asupra situației întreprinderii la sfârsitul exercițiului financiar”.
Contul de profit și pierdere este considerat de IFRS principala situație financiară pentru reflectarea performanței unei întreprinderii. Însă se pune problema situațiilor în care are loc combinarea costului istoric cu diverse alte baze de evaluare, generând necesitatea recunoașterii în sitauțiile financiare a unor câștiguri sau pierderi nerealizate. Variațiile valorii juste a multor elemente din bilanț nu mai tranzitează rezultatul perioadei (și prin urmare nu mai apar în contul de profit și pierdere), ci sunt recunoscute direct în capitaluri. Astfel se explică abordarea globală a rezultatului, conform căreia rezultatul este generat de modificările în capitalul propriu în cursul perioadei, fiind calculat ca diferență între activul net la sfârșitul perioadei și activul net la începutul perioadei exprimate în valori juste, corectată cu tranzacțiile de capital cu proprietarii. Astfel, prezentarea performanței nu se mai poate realiza numai prin intermediul contului de profit și pierdere, ci apare necesară o situație care să detalieze aceste venituri și cheltuieli nerealizate și recunoscute direct în capital. O astfel de situație este situația modificărilor capitalurilor proprii, pe care IASB o vede separată de contul de profit și pierdere, în timp ce FASB încurajează o prezentare agregată.
Deoarece utilizatorii sunt tentați să acorde o importanță mai mare contului de profit și pierdere decât situației modificărilor capitalurilor proprii atunci când analizează performanța unei întreprinderi s-ar impune realizarea unei situații unice care să reflecte performanța financiară. În acest sens Consiliul pentru Standarde Contabile Internaționale (IASB) a publicat un proiect de discuție privind raportarea performanței financiare, care sugerează un model unic de Situație finaciară pentru prezentarea performanței. O mare parte din aceste propuneri au fost adoptate prin revizuirea din 2004 a IAS 1 ”Prezentarea situațiilor financiare”, însă a fost evitată expunerea unui model privind prezentarea globală a performanței. Astfel, IAS 1 (revizuit în 2004) păstra contul de profit și pierdere ca situație separată prin care se raportează rezultatele tuturor tranzacțiilor ce generează modificări ale beneficiilor economice în cursul perioadei, și venea în completare cu situația câștigurilor sau a pierderilor ce afectează celelalte elemente de capital propriu, fie în cadrul situației modificărilor capitalurilor proprii, fie ca notă explicativă. Pentru a elabora o soluție comună de raportare a performanței globale, IASB și FASB au creat în noiembrie 2004 un grup comun de lucru, numit Joint International Group of Performance Reporting. În septembrie 2012, IASB a decis revizuirea normei IAS 1 „Prezentarea situațiilor financiare” pentru a nu mai permite prezentarea informațiilor privind performanța împreună cu alte elemente. Revizuirea a introdus o nouă situație financiară, situația rezultatului global, care recapitulează atât veniturile și cheltuielile recunoscute în profitul și pierderea perioadei, cât și pe cele recunoscute direct în capitalurile poprii, raportând astfel, informații cu privire la performanța globală a entității.
Deși poate nu am găsit răspunsul la întrebarea: „Care este structura cea mai adecvată a noii imagini privind performanța?”, putem concluziona însă că nici o situație financiară analizată în mod individual nu este în măsură să ofere informații care să contureze imaginea completă a performanței, însă analizate împreună acestea pot „ghida” utilizatorii în a aprecia dacă o entitate este sau nu capabilă să genereze fluxuri de trezorerie și dacă este performantă pe termen lung sau nu.
Capitolul 3: Contribuția instrumentelor contabile în măsurarea performanței întreprinderii
Modul în care o întreprindere măsoară performanța financiară a întreprinderii, afectează deciziile utilizatorilor situațiilor financiare (acționari, membri ai consiliului de administrație, manageri sau creditori financiari). Eficacitatea sistemelor de gestiune este și ea tributară selecției indicatorilor de performanță. Modelul contabil american apreciază pertinența indicatorilor performanței financiare în funcție de utilitatea lor predictivă în materie de fluxuri de trezorerie, iar modelul contabil european în funcție de utilitatea lor predictivă în materie de valoare adăugată. Concluzia este că indicatorii de performanță prezintă proprietăți diferite de la o țară la alta. Astfel, performanța financiară nu pare a fi legată de randamentele bursiere în cazul întreprinderilor franceze. Dimpotrivă, în SUA se remarcă o relație foarte strânsă între toți indicatorii performanței financiare și randamentele bursiere. Această relație se extinde și la fluxurile viitoare de trezorerie.
Selecția indicatorilor în vederea evaluării performanței trebuie realizată în conformitate cu nevoile de informare a partenerilor întreprinderii astfel: acționarii vor să estimeze valoarea întreprinderii, precum și capacitatea managerilor de a crea valoare, membrii consiliilor de administrație vor să evalueze calitatea gestiunii și să conceapă contracte de remunerare care traduc obiectivele strategice ale întreprinderii, managerii trebuie să traducă misiunea și strategia întreprinderii în indicatori concreți și măsurabili, creditorii vor indicatori care să le demonstreze capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri viitoare de trezorerie necesare rambursării datoriilor.
În loc de concluzie privind contribuția instrumentelor contabile în măsurarea performanțelor întreprinderii, îl voi cita pe autorul Ștefan Bunea, care în lucarea sa „Monocromie și policromie în proiectarea politicilor contabile ale întreprinderilor” afirmă: indicatorii de performanță trebuie să servească la aprecierea valorii economice, a creării de valoare și a potențialului de câștiguri viitoare.”
3.1. Care sunt principalele instrumente de măsurare a performanței financiare a întreprinderii?
Complexitatea fenomenelor și proceselor economice, precum și varietatea situațiilor particulare în care se desfășoară activitatea diferitelor întreprinderi fac imposibilă folosirea unui indicator unic de măsurare a performanțelor financiare.
În Franța, fluxurile de trezorerie ale anului curent, rezultatul din exploatare și valoarea adăugată sunt cei mai buni indicatori în previziunea fluxurilor de trezorerie pe când în SUA, fluxul de trezorerie și valoarea adăugată apar ca indicatori previzionali ai fluxului de trezorerie al anului următor.
Printre numeroasele definiții existente în literatura de specialitate enunțate de diverși autori cu privire la indicatori se numără:
„date obiective care descriu un fenomen dintr-un punct de vedere strict cantitativ”
„indicatorii sunt cifre care exprimă fidel fenomenul controlat”
„date cifrice, izvorâte dintr-o activitate sau o acțiune, care pot contribui eficace la îmbogățirea deciziilor de progres sau la punerea lor în aplicare”
Sistemul de indicatori ai performanțelor, oferă managerilor și terților informații cu privire la eficiența activității de producție și comercializare, la eficiența gestionării resurselor materiale și umane, la creșterea valorii întreprinderii, în perioada supusă analizei. Acest sistem de indicatori permite descoperirea punctelor tari și slabe ale activității desfășurate, pe baza cărora se adoptă măsurile pentru îmbunătățirea performanțelor în viitor, și stă la baza elaborării previziunilor referitoare la evoluția rezultatelor întreprinderii în viitor.
Selecția indicatorilor de performanță financiară la nivelul unei întreprinderi este de o importanță majoră deoarece, pe de o parte, afectează deciziile utilizatorilor situațiilor financiare, iar pe de altă parte, influențează eficacitatea sistemelor de gestiune. Conform opiniei lui Cormier D., Magnan M. Și Zeghal D., pertinența indicatorilor de performanță financiară trebuie determinată în raport cu valoarea bursieră, dar și cu valoarea probabilă a cash-flow-urilor de trezorerie și a valorii adăugate. Datorită faptului că fluxurile de trezorerie din exploatare sunt la baza multor evaluări de active, un element cheie în determinarea utilității indicatorilor de performanță financiară este reprezentat de capacitatea de a previziona fluxurile de trezorerie viitoare.
Pe baza unui studiu empiric, realizat pe un eșantion de 300 de întreprinderi din țări cu un nivel diferit de normalizare contabilă (Franța, Statele Unite și Elveția), cei trei specialiști mai sus menționați au concluzionat că indicatorii de pertinență maximă în reflectarea performanțelor financiare ale unei întreprinderi sunt următorii: rezultatul net, rezultatul exploatării, fluxul de trezorerie din exploatare, rezultatul rezidual și valoarea adăugată.
Rezultatul net, deși este cel mai cunoscut, începe a fi mai puțin utilizat datorită statutului său normativ, în permanență supus reglementărilor contabile. La nivel internațional, specialiștii sunt de păreri diferite: în timp ce americanii arată că rezultatul net este legat de cursul titlurilor și că el este un indicator fiabil al fluxurilor de trezorerie viitoare, vest-europenii susțin pertinența rezultatului net ca indicator global al performanței întreprinderii.
Rezultatul din exploatare este un indicator care traduce capacitatea managerilor și a angajaților de a crea valoare, independent de cota de impozit și de structura capitalului, fiind des utilizat în analiza situațiilor financiare.
Valoarea adăugată este considerată măsura randamentului global care este distribuit tuturor partenerilor întreprinderii. Însă crearea de valoare este principalul obiectiv al intreprinderilor performante? H. Bouquin considera că „scopul întreprinderii este acela de a crea valoare”. Se pune însă întrebarea: Pentru cine să se creeze această valoare? Răspunsul este dat de autor: Eficiența urmărește crearea de valoare pentru acționari, în timp ce economicitatea urmărește crearea de valoare pentru clienți. Eficiența și economicitatea, deși reflectă același lucru, și anume crearea de valoare, nu sunt congruente deoarece sunt analizate diferit în funcție de persoana vizată. Consideram că în funcție de natura obiectivului fixat există diferite forme de eficiență: productivitatea dacă scopul fixat este producția; economicitatea dacă scopul fixat este economia, rentabilitatea dacă scopul fixat este profitul.
În SUA și în Fanța, unde managerii au o marjă mare de libertate în aplicarea regulilor contabile, indicatorii de performanță ai anului curent sunt relativ puternici în previziunea fluxului de trezorerie din exploatare al anului următor. În concluzie, puterea predictivă a indicatorilor de performanță este mult mai slabă în țări unde practicile contabile sunt mai puțin reglementate. Cu alte cuvinte, precizia în regulile de calcul depășește orientarea contabilității atunci când ne raportăm la utilitatea predictivă a indicatorilor de performanță.
3.2. Rezultatul contabil sau rezultatul global ?
În interpretarea performanțelor unei societăți punem adesea un semn de echivalență între performanța, pe de o parte și rezultatul obținut, pe de altă parte. Desigur, sunt numeroase elemente de natură calitativă (ca de exemplu gradul de pregătire profesională a personalului) ce nu pot fi evaluate și înregistrate în contabilitate, dar care trebuiesc luate în calculul performanțelor unei societăți. În ce măsură putem aprecia drept favorabilă sau nu situația rezultatului obținut de o societate ținând seama de prezentarea acestuia în mărime absolută prin intermediul bilanțului contabil ? Ce posibilități de corelare a rezultatului cu alți indicatori economico – financiari conferă bilanțul ?
Conceptul de rezultat este însoțit de o notă de subiectivitate în raport cu interesul fiecărei categorii de utilizatori, cu politicile și opțiunile contabile adoptate de către întreprindere. Astfel, privit din prisma proprietarilor întreprinderii, rezultatul va fi diferența între venituri și cheltuieli, inclusiv cele financiare și de personal. Din perspectiva investitorilor întreprinderii (ansamblul aportorilor de capital), rezultatul reprezintă diferența între venituri și cheltuieli, exclusiv dobânzile plătite creditorilor (regăsit în literatura de specialitate sub denumirea de rezultat economic). Din punct de vedere al salariaților și al aportorilor de capitaluri, valoarea adăugată va defini cel mai bine rezultatul. În ceea ce privește politicile și opțiunile adoptate de către întreprindere (evaluarea stocurilor, metodele de amortizare etc.), rezultatul poate cunoaște mărimi diferite, iar întreprinderea va urmări satisfacerea intereselor sale (maximizarea profitului, diminuarea impozitului pe profit etc.).
Edmond Marques afirmă că scopul contabilității nu este un mod unic de a se constitui într-o „memorie” a operațiilor întreprinderii ci într-un mijloc de calcul periodic al unui indicator de performanță a întreprinderii: „rezultatul”.
În ce măsură putem aprecia drept favorabilă sau nu situația rezultatului obținut de o societate ținând seama de prezentarea acestuia în mărime absolută prin intermediul bilanțului contabil? Ce posibilități de corelare a rezultatului cu alți indicatori economico- financiari conferă bilanțul? La această întrebare am putea răspunde prin afirmația lui B. Colasse:”nu există rezultat adevărat, ci rezultat aranjat cu ajutorul tehnicilor de contabilitate creativă.”
Rezultatul contabil a fost considerat principalul indicator pentru măsurarea performanței financiare a întreprinderii. Prin modul său de calcul este orientat spre trecut, servind ca bază a evaluării rezultatelor obținute în urma desfășurării unui proces, în decursul unei perioade de timp trecute. Prin simpla diferență între cheltuieli și venituri, rezultatul devine o dată parțial aleasă. Contabilitatea creativă permite evident modelarea rezultatului întreprinderii de manieră sensibilă. Când această întreprindere aparține unui grup, posibilitățile de utilizare ale contabilității creative apar încă și mai largi. În consecință, rezultatul contabil sau consolidat nu mai apare astăzi ca o variabilă pertinentă în informarea piețelor financiare asupra valorii firmei și a activității sale.
Rezultatul contabil are și alte utilizări: ghid al politicii de dividend și de acumulare ; mijloc de predicție a rezultatelor viitoare, cu scopul de a lua decizii de investire sau dezinvestire; mijloc de evaluare a capacității managementului de a conduce întreprinderea; mijloc de evaluare a deciziilor luate de alte grupuri legate de întreprinderea în cauză; instrument managerial într-o serie de domenii din interiorul sau din afara întreprinderii (credibiliatea în fața organismelor de credit, reglementarea prețurilor în condiții de monopol).
Rezultatul contabil se poate determina atât din punct de vedere financiar, ca diferență între veniturile și cheltuielile înregistrate în cursul perioadei, cât și din punct de vedere patrimonial, ca diferență între activul net de la sfârșitul și de la începutul perioadei, excluzând tranzacțiile cu proprietarii, privind aportul sau distribuirea de capital. Însă calculul rezultatului contabil, prin cele doua variante, nu conduce întotdeauna la același rezultat. Motivul este ca în ultima perioadă autoritățile au permis includerea unui număr tot mai mare de elemente, care îmbracă forma de câștiguri sau pierderi nerealizate, intre capitalurile proprii, fara a mai tranzita contul de profit si pierdere. Este vorba de diferențele din reevaluare, diferențele din conversie, câștigurile și pierderile latente asupra instrumentelor financiare, câștigurile și pierderile actuariale aferente pensiilor, efectul schimbărilor metodelor contabile și corecțiile erorilor fundamentale. Întrebarea este: ce metodă de calcul trebuie adoptată pentru reflectarea performanței întreprinderii?
Dacă se urmărește măsurarea performanței activităților desfășurate de întreprindere, în decursul unei perioade de timp, performanța financiară se poate determina ca diferență între venituri și cheltuieli. Dacă utilizatorii informației contabile urmăresc măsurarea îmbogățirii patrimoniale a unei întreprinderi, atunci performanța se poate măsura ca diferență între activul net de la sfârșitul și începutul perioadei, excluzând aporturile din partea proprietarilor și distribuirile față de aceștia. Dacă judecă, rezultatul din perspectiva proprietarilor întreprinderii, acesta va fi diferența între venituri și cheltuieli, inclusiv cele financiare și de personal. În viziunea aportorilor de capitaluri (fie ei proprietari sau creditori bancari), rezultatul este diferența între venituri și cheltuieli, exclusiv dobânzile vărsate creditorilor. Dacă lărgim aria și ne raportăm la interesele atât ale salariaților, cât și ale aportorilor de capitaluri, rezultatul va fi cel mai bine definit de valoarea adăugată. În lucrarea sa „Evaluarea, prezentarea și analiza performanței întreprinderii, o abordare din prisma Standardelor Internaționale de Raportare Financiară”, Iulia Jianu, asocia noțiunea de profit cu cea de bogăție națională argumentând:”dacă la sfârsitul procesului de producție valoarea creată este superioară celei distruse prin consumul factorilor muncă și capital, diferența reprezintă profit”. Rezultatul întreprinderii comportă un rezultat din utilizarea factorilor de producție prezentat în contul de profit și pierdere și un rezultat din deținerea factorilor de producție ce generează câștiguri și pierderi latente.
A integra câștigurile și pierderile latente în performanța întreprinderii implică, pe de o parte, a răspunde la întrebarea dacă evoluțiile parametrilor de piață, precum rata dobânzii, cursul de schimb, cursul valutar, trebuie sa fie luate în considerare în evaluarea performanței întreprinderii. A integra câștigurile și pierderile latente în performanța întreprinderii presupune renunțarea la criteriul de realizare, ca bază pentru reflectarea performanței întreprinderii. Realizarea reprezintă numai confirmarea câștigului. Câștigurile și pierderile realizate și nerealizate trebuie tratate în același mod.
Rezultatul contabil devine astfel un concept desuet în evaluarea performanței financiare a unei întreprinderi, deoarece înglobează doar elementele înregistrate în contul de profit și pierdere, fără a lua în considerare câștigurile și pierderile latente înregistrate direct în capitalurile proprii. Este motivul pentru care, pe plan internațional, a aparut un nou concept menit să măsoare performanța globală a întreprinderii. Este vorba de rezultatul economic, care reprezintă traducerea termenului englezesc de “comprehensive income”, apărut în 1980 în SUA. Trecerea de la rezultatul contabil la rezultatul global se consideră a fi o trecere de la evaluarea la costuri istorice la evaluarea la valoare justă, respectiv de la abandonarea conceptului de rezultat al perioadei trecute și prezente la conceptul de performanță, care redă perspectiva viitoare a întreprinderii, deoarece performanța înseamna trecut, prezent și viitor.
Performanța financiară a întreprinderii a fost multă vreme măsurată prin rezultatul contabil obținut de întreprindere. Astfel, dacă o întreprindere obținea profit se considera că ea este performantă. S-a evidențiat faptul că, în ziua de astăzi rezultatul contabil este influențat de metodele de evaluare, de intenția întreprinderii, de regulile care au fost fixate în mod arbitar de către normalizatori. Nu mai este posibil astăzi să judecăm corect performanța unei întreprinderi plecând de la situațiile financiare dacă nu stăpânim în detaliu politica contabilă a întreprinderii.
În contextul expansiunii companiilor multinaționale, utilizatorii informațiilor financiare sunt interesați de performanța întreprinderii determinată nu pe baza rezultatului contabil, ci a rezultatului global / economic. Acest ultim indicator nu poate fi evidențiat de contul de profit și pierdere, deoarece are o structură mult mai cuprinzătoare decât rezultatul contabil, incluzând și elemente care nu tranzitează contul de profit și pierdere. Tabloul variației capitalurilor proprii lansează conceptul de rezultat global ca o alta dimensiune a analizei performanțelor. “Rezultatul economic este o măsură extensivă a efectelor tranzacțiilor și a altor evenimente ale unei entități, întelegând toate variațiile activului net cu execepția celor rezultând din aporturi sau distribuiri față de proprietari”.
Cadrul general american definește rezultatul global ca fiind variația capitalului propriu al întreprinderii de-a lungul unui exercitiu financiar, care rezultă din tranzacții și evenimente, altele decât cele cu acționarii.
Este un indicator mai cuprinzător decât rezultatul reliefat de Contul de Profit și Pierdere, deoarece include în plus, elemente constatate în capitalurile proprii, dar care nu tranzitează conturile de venituri și cheltuieli. Standardul IAS l „Prezentarea situațiilor financiare " apreciază în mod întemeiat că rezultatul din contul de profit și pierdere nu evidențiază în mod complet performanța întreprinderii. Pentru a depăsi această situație, în IAS l „Prezentarea situatiilor financiare" se specifică: „Pentru a veni în întâmpinarea cerințelor utilizatorilor pentru informații mai cuprinzătoare asupra performanței, evaluată mai general decât profitul din contul de profit si pierdere, Standardul stabilește o nouă cerință de a prezenta într-o situație financiară primară acele câștiguri și pierderi neprezentate în mod curent în contul de profit și pierdere.
Cea mai completă accepțiune a conceptului de Rezultat global este oferită de IFRS 1. În această viziune, „granițele” rezultatului contabil sunt depășite, incluzându-se și „diferențele din reevaluare, diferențele din conversie, câștiguri sau pierderi latente asupra instrumentelor financiare, câștiguri și pierderi actuariale aferente pensiilor, efectul schimbărilor metodelor contabile și corecțiile erorilor fundamentale.
3.3 Indicatorii cu pertinență maximă în reflectarea performanțelor financiare ale unei întreprinderi la momentul actual
La momentul actual printre indicatorii cu pertinență maximă în reflectarea performanțelor financiare ale unei întreprinderi se află rezultatul pe acțiune, acesta fiind considerat de IFRS principalul indicator în analiza performanței întreprinderii. Rezultatul pe acțiune reprezintă rezultatul unitar care revine acționarilor grupului reprezentat de societatea mamă. Acest indicator are o semnificație dublă. În primul rând, evoluția acestuia permite să se aprecieze profitabilitatea cu care o întreprindere utilizează banii investitorilor. În cel de-al doilea rând, beneficiul pe acțiune este asociat în analiza investițiilor cu prețul de piață al unei acțiuni pentru a determina coeficientul de capitalizare bursieră (PER – Price Earnings Ratio). Organismul internațional (IASB) precum și cel american (FASB) de normalizare recomandă calculul rezultatului pe acțiune de bază și a rezultatului pe acțiune diluat, regăsite pe două linii distincte în cadrul contului de profit și pierdere. Cei doi indicatori sunt prezentați și în cazul în care înregistrează valori negative. Dacă întreprinderile prezintă o formă simplă de capital (doar acțiuni ordinare), rezultatul pe acțiune nediluat poate fi prezentat sub două forme: pe baza rezultatului exploatării și pe baza rezultatului net. În caz contrar cele două tipuri de rezultat sunt folosite în determinarea atât a rezultatului de bază, cât și diluat pe acțiune. Dacă apar următoarele situații: oprirea unei activități, un element extraordinar sau efectul cumulat al unei schimbări de metode/principii contabile, cele două tipuri de rezultat pe acțiune trebuie adaptate situațiilor prezentate. Prin publicarea rezultatului pe acțiune se urmărește să se : „evidențieze puterea câștigului pe o acțiune ordinară, astfel încât să permită investitorilor să aprecieze prețul pe piață în funcție de rezultatul pe acțiune.”
De asemenea, pentru orientarea deciziilor investiționale, compania DuPont Powder a dezvoltat criteriul rentabilității investiției (ROI), adică raportul dintre profiturile nete (după amortizări, dar înainte de deducerea dobânzilor aferente datoriilor pe termen lung) și active nete (total active minus fondul comercial și alte active necorporale, datoriile curente și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli). Valorile acestui indicator se regăsesc printre criteriile după care se orientează investitorii în aprecierea performanțelor unei întreprinderi.
Rezultatul rezidual, calculat ca diferență între rezultatul net și costul capitalului investit, are și el partizanii săi; el este utilizat în principiu ca bază pentru remunerarea managerilor. În scopul implementării acestei măsuri a performanței, managerii trebuie să specifice costul capitalului ajustat în funcție de gradul de risc. Acesta este multiplicat cu baza netă de investiții, obținându-se cheltuielile de capital (sau costul capitalului). Cheltuielile de capital sunt deduse din profitul înaintea impozitării, ceea ce rămâne reprezentând acest profit rezidual sau valoarea economică adăugată (EVA). Indicatorul EVA va crește întotdeauna atunci când se realizează investiții a căror rentabilitate depășește costul capitalului sau atunci când se elimină acele investiții care generează o rată de rentabilitate sub costul capitalului. O corporație va prefera ca diviziunile sale să aibă un profit rezidual cât mai ridicat. Conform acestei perspective, EVA are avantaje semnificative comparativ cu ROI. Indicatorul EVA este mai flexibil deoarece procente diferite pot fi aplicate investițiilor cu diferite grade de risc. În pofida puterii de atracție a calculului EVA și a aparentei superiorități teoretice compartaiv cu ROI, nici o companie nu a exegerat în utilizarea sa ca indicator al măsurării performanței Îndreptarea atenției spre conceptul de profit rezidual a fost accentuată și de o puternică mediatizare în momentul în care acest indicator a fost redenumit printr-un termen mult mai accesibil și acceptabil (valoarea economică adăugată) de către societatea de consultanță Stern Stewart. Toate studiile ulterioare au descris aparentul succes pe care numeroase companii l-au avut prin utilizarea EVA în motivarea și evaluarea managerilor de la toate nivelurile ierarhice.
Analiza diferitelor instrumente de măsurare utilizate de întreprinderi pentru înțelegerea performanțelor arată că nici unul dintre acestea nu este capabil să măsoare în totalitate performanța unei întreprinderi. De asemenea, la momentul actual se remarcă din ce în ce mai mult existența unei relații pozitive între performanța financiară și unele notații societale privind în special salariații, clienții sau societatea civilă. Distingându-se prin performanța lor societală, întreprinderile pot spera la obținerea unei performanțe financiare pe termen lung. În aceste condiții, este din ce în ce mai greu alegerea unor indicatori care să corespundă tuturor dimensiunilor performanței (economică, socială și de mediu).
4.1. Unde lovește criza financiară?
Cuvântul de ordine pe piața forței de muncă și în mai toate domeniile în acest an și pe termen scurt va fi "performanță". Primii care vor fi nevoiți să iși revizuiască organigramele vor fi exportatorii, pe fondul scăderii consumului pe piețele externe. Oamenii de business iși vor reanaliza regulile de risc și de funcționare și se vor uita cu mai mare atentie la business plan-uri. Presiunea pe bugete va ridica presiunea de pe piața forței de muncă, puternic afectată de criza de personal în ultimii ani. Rata ridicată a inflației va pune o și mai mare presiune pe creșterea valorii nominale a salariilor. În termeni reali, este de așteptat ca anul 2012 să aducă creșteri salariale moderate în comparație cu perioada anterioară. Companiile vor fi obligate sa intre într-un profund proces de cost-cutting bazat pe eficientizarea operațiunilor. Angajatorii vor începe sa se orienteze spre angajările pe proiecte pentru a-și asigura necesarul de personal în perioadele de vârf de activitate. De asemenea piața imobiliară și cea a instituțiilor de credit este grav afectată de criză. O trăsătură aparte a acualei crize, este caracterul contagios în întreg sistemul financiar. Însă după cum afirma Mădălina Gîrbină: “Toate crizele financiare sunt crize ale succesului și fac parte din mecanismul de funcționare a piețelor financiare. Crizele financiare sunt cauzate de excesul de neîncredere generat de creșterea economică, vechile legi economice nu se mai aplică, lipsa de reglementări, supraveghere.”
5.1 Indicatori de mediu –eticheta ecologica
Modelul de "dezvoltare durabilă" este definit ca acea dezvoltare care îndeplinește necesitățile prezentului fără a compromite abilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Protecția mediului constituie o condiție fundamentală a dezvoltării durabile a societății, un obiectiv prioritar, de interes național și se realizează printr-un cadru instituțional-administrativ în care, pe baza normelor legale, se autorizează desfășurarea activităților cu impact asupra mediului și se exercită controlul asupra acestora.
Eficiența politicilor de reformă economică poate fi evaluată prin compararea indicatorilor sintetici tradiționali cu cei rezultați prin integrarea datelor de mediu. Simpla comparație a acestor indicatori nu poate furniza o înțelegere adecvată a introducerii parametrilor de mediu într-un sistem economic.
5.2 Indicatori privind personalul
Conform noului concept de eficiență, se arată că, în economia modernă au prioritate indicatorii care au legătură cu clientul/consumatorul iar indicatorii de performanță, fără a fi neglijați, sunt puși pe un alt plan.
Experiența țărilor dezvoltate din ultimele decenii, evidențiază rolul tot mai important al factorului uman în restructurarea economică. Baza oricărei restructurări sunt oamenii, atitudinea lor față de viață, de muncă și autoritate, motivarea și antrenarea lor în amplificarea și accelerarea schimbărilor. În procesul de restructurare, personalul este principala resursă și trebuie astfel gestionată încât să devină un “factor motor” al restructurării și nu unul perturbator al acesteia.
Principalele critici aduse acestor tip de raportãri sunt lipsa de relevantã a unor indicatori, opacitatea
instrumentelor utilizate (care nu sunt întotdeauna explicate de autori) si lipsa de continuitate de la un an la altul, care poate sugera ocultarea anumitor evenimente nefaste.
În concluzie, considerãm importantã analiza performantelor întreprinderii în strânsã legãturã cu însusirile mediului în care este transmisã informatia financiar-contabilã, cu scopul de a identifica limitele acesteia si mai ales punctele sale sensibile.
O altã problemã-cheie, conturatã în prezent este aceea a costurilor de informare, care plaseazã problema informatiei financiar-contabile într-o logicã de eficientã.
5.3. Tabloul de bord
Tabloul de bord echilibrat „traduce misiunea organizatiei într-un set complet de mãsuri ale performantei care creeazã cadrul pentru un sistem strategic de mãsurã si de gestiune” (Kaplan, 1996). Tablou de bord tine cont de patru perspective echilibrate (în sensul cã nu se acordã importantã disproportionatã niciuneia dintre ele, cu atât mai puþin celei financiare): perspectiva financiarã, perspectiva axatã pe clientelã, perspectiva internã si perspectiva de inovatie si învãþare continuã.
Tablou de bord al managementului durabil – Integrarea functiilor intreprinderii si organizatiei intr-un tablou de bord de management durabil
Teoriile clasice ale economiei si ale organizatiei se pliaza foarte greu pe ceea ce inseamna factor social, factor de mediu ,factor de inovatie in viata de zi cu zi a organizatiei. Practicile de audit de gestiune nu doar ca nu sunt adaptate la aceasta noua informatie pe care managementul durabil o impune, insa in majoritatea cazurilor, confunda obiectivele, strategiile, mijloacele logistice, trasabilitatea si controlul in adoptarea lor metodica. Teoria generala a managementului durabil a fost dezvoltata in ultima jumatate de veac, plecandu-se de la lucrarile lui Ludwig von Bertalanffy. Acesta a formulat o prima varianta a „Tabloului de bord al managementului durabil” ce studiaza sistemele deschise care schimba fara discontinuitate materie si energie cu mediul exterior. In anii 1950 – 1970, alti cercetatori s-au preocupat sa puna la punct aparatul logic – conceptual matematic al „Tabloului de bord al managementului durabil”.
Intentia teoriei generale a sistemelor este de a dezvalui proprietati, principii si legi care sunt caracteristice sistemelor in general, independent de varietatea lor sau de natura elementelor lor componente. Principala consecinta a Teoria Generala a Sistemelor. o constituie introducerea unei noi viziuni stiintifice (denumita "sistemica"), gratie virtutilor metodologice ale triadei conceptuale "sistem-structura-functie" in cercetarea totalitatilor (ansamblurilor organizate).
Din aceasta perspectiva, obiectele, fenomenele, proprietatile si procesele, indiferent de natura lor, pot fi considerate drept sisteme care poseda o anumita structura in masura in care reprezinta un intreg ale carui elemente se afla in relatii logic determinate unele fata de altele si poseda, astfel, insusiri ireductibile la elemente sau relatii. Organizatia ar putea fi definita , in mod cu totul general, ca fiind o multime de elemente care regasesc intr-o legatura organizata si intre care se stabilesc relatii dinamice. Rolul intreprinderii si al organizatiei in societate este acela de a transforma resursele ,nici mai mult nici mai putin. Aceste resurse sunt in numar de sase iar intrebari se pun in legatura cu fiecare dintre ele:
Resursele financiare
Cum sa procedam pentru a fructifica capitalurile investite sausa respectam bugetul alocat?
Resuresele umane
Cum sa dezvoltam inteligenta si credibilitatea oamenilor si a femeilor organizatiei,dand atentie nevoilor lor materiale esentiale?
Resursele de mediu
Cum sa procedam pentru a expoata bogatia pamantului si a naturii , prin restituirea permanenta a starii sale anteriaore si pentru regiunile industrializate din secolul al-XIX-lea si al-XX-lea , restabilindu-l.
Resursele de realizare
Cum sa procedam pentru a produce, a construi, a stapani mijloacele de transport, imobilele, sectorul agro-alimentar, serviciile de care avem nevoie, prin simpla integrare intr-un cadru de dezvolatare durabila?
Resursele pietei
Cum sa procedam pentru aseduce consumatorul, cum sa convingem cumparatorul intr-o economie de piata, ca produsul si serviciul sau este mai bun decat cel concurential, doar demonstrandu-i ca acestease integreaza intr-o politica de dezvoltare durabila?
Resursele de inovatie
Cum sa procedam pentru a pregati industria si serviciile pentru deficitele secolelor XXI si XXII? Pentru ce tip de nevoi, de populatie, sau de oportunitati?
Strategia, rezultat indispensabil al negocierii conflictuale a obiectivelor celor sase resurse.
Mijloacele si logistica, care nu reprezinta decat executivul indispensabil al obiectivelor si al strategiei, dar care nu pot in nici un caz sa indeplineasca functia de paliativ in absenta obiectivelor si a strategiei .
Trasabilitatea si comunicarea ,datorita indispensbilitatii lor, reprezinta doua oglinzi ale obiectivelor, ale strategiei si ale mijloacelor puse in practica ,dar care nu pot din pacate sa ia locul unei politici.
Controlul este indispensabil, de preferinta independent, insa este un auxiliar al deciziei, acolo unde acsta tinde prea des sa devina vectorul de justete al persoanei care va lua acea decizie. Este faza finala a procesului planificarii strategice si incepe cu analiza variabilelor care influenteaza implementarea strategiilor si tacticilor alese (urmarirea indicatorilor pe masura realizarii lor).
Prin control se incearca stapanirea unor forte din mediul extern si intern, inainte ca ele sa afecteze in mod nedorit organizatia. Elementele principale ale controlului sunt monitorizarea si adecvarea (actualizarea): Monitorizarea este un procedeu (sistem de procedee) de evaluare, raportare si analiza a evolutiei implementarii strategiilor si tacticilor intr-o perioada data. Ea trebuie sa permita masurarea rezultatelor in etape succesive si la sfarsitul perioadei. Aceasta masurare se face, de regula, cu ajutorul rapoartelor asupra vanzarilor, datelor de evidenta contabila.
Pe baza informatiilor obtinute prin monitorizare se actioneaza pentru ajustarea implementarii strategiilor si tacticilor, realizandu-se adecvarea acestora la mutatiile intervenite in mediul organizatiei.Putem astfel stabili un tablou synoptic al managementului ,care impune persoanelor inarcinate cu luarea deciziei sa-si puna intrebari utile asupra caracterului complet al dispozitivului de management durabil.
Profesorul R.S. Kaplan de la Universitatea Harvard afirmã în cartea “Evoluția contabilitãții d egestiune”: “în cazul în care managerii pun prea mare accent pe gestionarea numerelor, viabilitatea petermen lung a organizației poate fi amenințatã.” Sã oferi factorilor de decizie corporative indicatori exclusiv financiari însemna sã oferi un setincomplet de instrumente manageriale. Procesul corporativ trebuie privit sub dublu aspect. În primul rând ,nu toate aspectele unei activitãți corporative pot fi exprimate în termeni monetari; În al doilea rând,dacã managerii țintesc spre excelențã în afaceri profitul o sã survinã în mod natural.”
Indicatori non- financiari, în funcție de natura exactă a procesului de producție, ar putea include următoarele:
Indicatori care decurg din studii de timp și de mișcare;
1. eficiența liniei de producție;
2. abilitatea de a schimba planul de producție atunci când intervin schimbãri în planul de marketing;
3. fiabilitatea componentelor liniei de producție;
4. minimizarea producției de rebuturi;
5. capacitatea de a produce în raport cu planul de marketing;
6. ciclul de viață al produsului
Indicatori privind controlul calitãții producției:
1. mãsurarea rebuturilor;
2. teste pentru componente, subansamble și produse finite;
3. analiza defectelor de fabricație/producție;
4. “cele mai probabile motive”("most likely reasons" ) pentru eșecurile de producție;
5. ratele reale de eșec versus ratele de eșec țintă;
6. plângerile primite cu privire la asigurarea calitãțiiprogramului de testare;
7. eșecuri/rebuturi anuale exprimate ca și procent din valoarea vânzãrilor;
8. eșecuri/rebuturi exprimate ca și procente din unitãțile livrate;
9. diverși indicatori ce mãsoarã calitatea produsului/serviciului;
10. diverși indicatori ce mãsoarãfiabilitatea produsului/serviciului.
Indicatori privind relațiile departamentului de achiziții cu furnizorii:
1. nivelurile de inventar și calendarul livrărilor;
2. mãsuri de control cu ajutorul inventarului “just in time”;
3. viteza de rotație a stocurilor;
Partea II. Contribuții personale. Studiu de caz privind măsurarea performanței întreprinderii Depozitul de Carte și Distribuție
În partea a doua a acestei lucrări, mi-am propus să analizez performanța întreprinderii Depozitul de Carte și Distribuție, reflectată prin situațiile financiare întocmite de aceasta și prin indicatorii care pot fi calculați pe baza lor. Având ca suport bilanțul, contul de profit și pierdere și anexele, voi întocmi noile modele de reflectare a performanței (situația modificărilor capitalurilor proprii, tabloul fluxurilor de trezorerie și o nouă situație a performanței globale) pe baza acestora, și voi efectua calculul principalilor indicatori privind performanța.
Prezentarea întreprinderii:
Depozitul de Carte și Distribuție (DDC) este o societate comercială pe acțiuni a cărei activitate preponderentă este comerțul cu amănuntul al cărților, ziarelor și articolelor de papetărie. Lider pe piața distribuitorilor de carte din România, DDC este cel mai mare depozit de carte, menit să asigure aprovizionarea și distribuția de carte la nivel național. “Într-o piață în care existau doar editorii și rețele de vânzare cu amănuntul, DDC a dovedit necesitatea existenței en-gross-iștilor”. Este unic distribuitor pentru magazinele Diverta, pentru hypermarketurile Real – Metro, pentru Kaufland, Trident, Penny Market, Interex, HDS Inmedio și magazinele HDS Inmedio. Distribuie cărți și la Carrefour, Cora și alți peste 200 de reselleri, precum și în Republica Moldova, prin librăriile Pro Noi. DDC lucrează cu cele mari edituri românești la ora actuală. Clienții săi pot alege dintr-o ofertă de la 250 de edituri, însumând 30.000 de titluri. DDC are ca parteneri și 17 edituri străine, dintre care menționăm: Random House, Harvard, Oxford, Harper Collins, John Wiley și care îmbogățesc gama cu beletristică, dicționare, carte pentru copii sau carte business în limba engleză.
Capitolul 1. Analiza poziției financiare a întreprinderi DDC relevată de bilanțul contabil
Analiza patrimoniului net
Situația netă pozitivă și crescătoare, înregistrată de întreprinderea noatră de la an la an reflectă o gestiune economică sănătoasă. După cum se poate observa din anexa 2, patrimoniul net al întreprinderii în perioada analizată a avut următoarea evoluție: 514 185 lei în 2010; 998 747 lei în 2012 și 1 284 889 lei în 2012.
Această creștere este consecința reinvestirii unei părți din profitul net. Creșterea situației nete reflectă de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, și anume maximizarea valorii întreprinderii, respectiv a valorii capitalurilor proprii.
1.2. Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii
a) Structura activelor
Ponderea imobilizărilor totale la sfârșitul anului 2012 este de 0,47 %, din total active, situație ce poate fi explicată prin absența terenurilor din bilanțul întreprinderii și prin cantitatea redusă de mijloace fixe aflate în proprietatea sa. Rata ridicată a imobilizarilor necorporale indică o pondere semnificativă a activelor intangibile în total active.
Ponderea stocurilor în total active este variată de la o perioadă la alta, înregistrându-se o tendință fluctuantă de la un an la altul. Astfel în 2010, stocurile reprezentau 27,16% din total active pentru ca în 2012 să scadă la 24,19 %, iar în 2012 să ajungă la 26,64%. Rata stocurilor exceptând anul 2012 crește, stocurile crescând mai rapid decât activele circulante, ceea ce corelat cu scăderea vitezei de rotație a stocurilor în anul 2012, are drept consecința reducerea gradului de lichiditate al întreprinderii. Valorile ridicate înregistrate de rata stocurilor este de asemenea o consecință a specificului activitații firmei, întreprinderea analizată aparținând sferei comerțului cu amănuntul. Având în vedere specificul societății, majoritatea stocurilor reprezintă produse finite destinate comercializării.
Ponderea cea mai mare în totalul activelor revine creanțelor, astfel că de la 63,70% în 2010, aceastea au ajuns în 2012 la 73,17%, iar apoi s-au redus până la 67,92% in 2012. Rata înregistrează valori ridicate deoarece întreprinderea realizează decontări fără numerar, neavând contact direct cu clientii. Această situație poate fi determinată de creșterea volumului de activitate de acordare a unor termene de plată mai confortabile pentru clienți, dar si de apariția unor creanțe incerte.
b) Structura capitalului utilizat:
Majoritatea capitalului utilizat este de natura resurselor atrase (datoriile totale au reprezentat 95,5% în 2010, 93,14% în 2012 și 94,14% în 2012 din total pasiv). Referitor la structura surselor de finanțare a patrimoniului net, se observă faptul că ponderea capitalului social scade. Recurgerea la împrumuturi poate comporta riscuri pentru entitate și acționarii săi, însă acest mod de finanțare poate produce totuși destule avantaje propietarilor întreprinderii, din simplul motiv că au posibilitatea de a deține un activ mai important decât valoarea capitalurilor proprii, sporind puterea lor economică. Pondere capitalurilor proprii în total pasiv este rezultatul politicii financiare promovate de întreprindere, aceasta înregistrând valori inferioare pragului minim de 30%, ceea ce denotă un echilibru financiar nesatisfăcător.
1.3. Analiza ratelor (vitezelor) de rotație
Analiza vitezelor de rotație a structurilor patrimoniale a societății comerciale pe orizontul de timp analizat evidențiază atât schimbări în politica financiară a societății comerciale, cât și influențe date de factorii externi, inclusiv factori legați de conjunctura macroeconomică, de raportul de forțe cu partenerii (furnizori, clienți) etc. Pentru conducerea unei întreprinderi, indicatorii rotației stocurilor prezintă o importanță deosebită, întrucât interesul acesteia e de a avea o rotație a stocurilor cat mai rapidă posibil.
Creșterea cifrei de afaceri într-un ritm superior comparativ cu creșterea stocurilor a asigurat o creștere a vitezei de rotație a acestora în perioada 2010-2012 de la 6,6 rot/an la 8,35 rot/an, iar în perioada 2012-2012 situația a fost inversă, viteza de rotație reducându-se. Viteza de încasare a creanțelor înregistrează o dinamica fluctuantă: de la 2,22 rot/an în 2005 la 3,09 rot/an în 2010 si 2,78 rot/an în 2012. Durata medie de încasare a clienților reprezintă un instrument de politică economică și financiară la latitudinea agentului economic. Orice întreprindere va consimți la majorarea duratei numai în măsura în care vânzările (fiind și cazul întreprinderii noastre) cresc, iar vânzările suplimentare sunt generatoare de profituri suplimentare. Pentru a-și asigura mijloacele de plată, întreprinderea trebuie să promoveze o politică de diminuarea a creditelor acordate clienților săi, dar și de prelungire a termenelor de achitare a datoriilor către furnizori.
Comparând nivelul duratei de achitare a obligațiilor cu cel de încasare a creanțelor se constată o durată mai ridicată a primei categorii de decontări, tendința fiind ca ciclul comercial net (bani-marfă-bani) să se situeze la niveluri destul de favorabile firmei. În situația de față durata de încasare a creanțelor este mai mică decât durata de achitare a furnizorilor, înregistrându-se o atragere de surse relativ gratuite din partea furnizorilor pentru finanțarea ciclului de exploatare.
Achitarea obligațiilor se face la termene destul de ridicate, perioada de achitarea a datoriilor fiind în anul 2010 de circa 170 zile, în 2011 de 130 zile, iar în 2012 de 175 zile, ceea ce este alarmant pentru situația întreprinderii, deoarece ponderea majoritară a datoriilor este formată din datorii către furnizori. Aceasta prelungire a termenelor de plată poate fi considerată mai degrabă un “termen de grație” decât un termen de creditare. Durata de achitare a furnizorilor, evidențiază o situație nefavorabilă, care poate fi datorată reducerii termenelor de plată consimțite de furnizori din cauza lipsei de solvabilitate a întreprinderii sau dezvoltării economice slabe, și nu datorită unei situații de trezorerie satisfăcătoare autorizând întreprinderea analizată să plătească mai rapid furnizorii.
1.4. Analiza lichidității și solvabilității
Lichiditatea unei firme poate fi definită ca fiind capacitatea de a face față obligațiilor la scadență, pe seama activelor sale curente.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face față datoriilor sale totale (în caz de lichidare).
Pentru a caracteriza lichiditatea și solvabilitatea unei întreprinderi, în studiile de bonitate realizate de bănci, în cazul solicitării de credite, precum și în studiile de evaluare se folosesc următorii indicatori: rata lichidității imediate, rata lichidității generale, rata solvabilității pe termen lung.
Valoarea supraunitară a ratei lichidității generale din cei trei ani, dovedește că, cel puțin pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile. Această constitue pentru bancă, un grad de siguranță, în acordarea noilor credite, concretizat în existența unui fond de rulment care îi permite întreprinderii să facă față incidentelor care apar în mișcarea activelor circulante, sau unor deteriorări în valoarea acestora. Cu cât raportul este mai mare ca 1, cu atât mai mult întreprinderea este pusă la adăpost de o insuficiență de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea creanțierilor. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci când rata lichidității generale are o mărime supraunitară (cuprinsă între 2 si 2.5). Deși firma noastră înregistrează valori mai mari ca 1 în fiecare an, touși ea nu se încadrează în intervalul stabilit pentru ca din punct de vedere al lichidității situația să fie favorabilă, mai ales că se observă scăderea acestui indicator de la an la an.
Rata lichidității imediate, sau rata capacității de plată imediată, caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, tinând cont de încasarile (disponibilitățile) existente. Ea asigură interfața elementelor cele mai lichide ale activului cu obligatiile imediat exigibile ale pasivului. Teoria economică apreciază corespunzătoare o rată a lichidității imediate mai mare de 0.3. Capacitatea de plată este o rezultantă a fluxurilor materiale și bănești, un efect si o condiție a rotației de ansamblu a fondurilor și a echilibrului financiar, fiind satisfăcătoare atunci când firma dispune de lichidități și alte valori transformabile imediat în moneda corespunzătoare acoperirii obligațiilor scadente. În cazul firmei noastre rata lichiditatii imediate nu se încadrează în intervalul considerat optim, de unde putem deduce că firma noastră nu este capabilă să-și ramburseze instantaneu datoriile din disponibilitățile existente în acel moment. Se remarcă un al doilea punct negativ in evoluția firmei DDC: de la an la an indicatorul privind lichiditatea imediată scade ceea ce conduce la o agravarea a stării de ansamblu a întreprinderii privind capacitatea sa de rambursare a datoriilor.
1.5. Analiza echilibrului financiar
Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelații prin care se stabilesc anumite proporționalități în cadrul, și între diferite fluxuri financiare. El reprezintă o premisă dar și o consecință a desfășurării normale a activității firmei, în conformitate cu obiectul său.
Ca premisă, trebuie avute în vedere corelațiile obiective dintre necesitățile de resurse materiale (în sens general) și posibilitățile de finanțare; de modul în care sunt utilizate și valorificate aceste resurse depinde asigurarea echilibrului economico-financiar sau dereglarea acestuia. Evident, pentru fiecare corelație și flux financiar există indicatori specifici, care au fost utilizați în cadrul acestui diagnostic.
Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelații implicate de echilibrul financiar, literatura de specialitate oferă o mulțime de indicatori (uneori calculați în mod diferit sau cu diverse denumiri).
În practică se utilizează cu precădere următorii indicatori:
O valoare supraunitară a ratei de finanțare a imobilizărilor semnifică faptul că, ansamblul imobilizărilor este finanțat din resursele durabile, respectiv din capitalurile permanente. În cazul întreprinderii Depozitul de Carte și Distribuție se observă că acest principiu nu se aplică, ceea ce denotă a gestiune nesănătoasă a întreprinderii din punct de vedere financiar.
Rata de autofinanțare a capitalurilor proprii înregistrează valori supraunitare, situație din care putem deduce faptul că în cea mai mare parte firma noastră își finanțează nevoile din resurse proprii. Rata autonomiei financiare are o tendință fluctuantă de la an la an, situație determinată de nivelul de îndatorare a societății pe termen lung. În anul 2012, se observă că suma datoriilor pe termen lung are o valoare destul de ridicată (3 413 059), ceea ce determină scăderea ratei autonomiei financiare cu 1% față de anul 2012, situație nefavorabilă pentru întreprinderea Depozitul de Carte și Distribuție, aceasta fiind nevoită sa rambursesze pe termen lung datorii mai mari precum și dobânzile aferente.
1.6. Corelația fond de rulment, necesar de fond de rulment, trezorerie netă
Societatea Depozitul de Carte și Distribuție, are un fond de rulment pozitiv în toți anii, ceea ce denotă o influență pozitivă deoarece întreprinderea este lichidă, în sensul că are capacitatea de a plăti datoriile scadente în anul următor din activele care se vor transforma în numerar în aceeași perioada. Totuși, valoarea ridicată a fondului de rulment arată ca întreprinderea fie nu iși utilizează eficient activele curente, fie iși finanțează activele curente din datoriile pe termen lung.
Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente finanțează o parte din activele circulante, după finanțarea integrală a imobilizărilor nete. Această situație pune în evidență fondul de rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfaptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
Din anexa nr. 3 se poate observa că nevoia de fond de rulment este pozitivă în toți cei trei ani, ceea ce semnifică un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situația în care nevoia de fond de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este cazul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor, pe de o parte și exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasarilor și urgentarea plăților.
Trezoreria netă pozitivă obținută în toți cei trei ani este rezultatul echilibrului financiar al întreprinderii, în consecință excedentul brut din exploatare, expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităților bănești în conturi bancare și în casă. Această situație favorabilă se concretizează într-o îmbogățire a trezoreriei, întrucat întreprinderea dispune din abundență de lichidități care îi permit, atât rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt, cât și efectuarea diverselor plasamente eficiente și în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiar.
Se observă că în anul 2012, fluxul monetar net, respectiv cash-flow-ul perioadei , este pozitiv, aceasta semnifică o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor, în consecință o îmbogățire a activului net real, o confirmare a majorării valorii proprietății. Valoarea negativă aferentă anului 2012 denotă o situație inversă.
RMS, rata marjei de securitate, înregistrează valori cuprinse în intervalul optim de 30 si de 90 de zile, scăzând de la an la an. În consecință se poate aprecia că întreprinderea analizată își majorează de la an la an resursele durabile. Reducerea duratei de rotatie a necesarului de fond de rulment se apreciază ca fiind favorabilă, permițând o recuperare mai rapidă a capitalului investit. Întreprinderea înregistreaza valori >100 a ratei de finanțare a necesarului de fond de rulment, ceea ce semnifică capacitatea sa de a se folosi de resurse proprii pentru finanțare.
Analiza corelației creanțe-obligații
În anul 2012 creanțele au crescut într-un ritm mult superior celui aferent cifrei de afaceri, ceea ce influențează nefavorabil fluxul de disponibilități. Această influență este atenuată parțial de raportul dintre creanțe și obligații, care deși este în creștere, este subunitar. În anul următor se înregistreaza o îmbunătățire a situației, cifra de afaceri având o evoluție mult mai accentuată, în sensul creșterii, față de creanțe și obligații. Acest lucru va duce la reducerea gradului de imobilizare a capitalului firmei.
Capitolul 2: Analiza performanțelor financiare relevate de contul de profit și pierdere:
2.1. Analiza structurală și în dinamică a rezultatelor întreprinderii
Din punct de vedere al rezultatelor obținute, dacă este pozitionată în matricea privind analiza rezultatului curent, firma noastră se încadrează în categoria profit curent "manager întreprindere". Datorită politicii financiare promovată de întreprindere, aceasta realizează un rezultat curent pozitiv, nefiind absorbit de cheltuieliile financiare. Se pun întrebările: întreprinderea a investit suficient? promovează ea o politică de independență financiară "bun manager al întreprinderii", beneficiind de efectul de levier care să îi permită ameliorarea rentabilității financiare, fără să fie afectată de riscul financiar?
2.2. Analiza structurală a cheltuielilor întreprinderii:
Depozitul de Carte și Distribuție își menține statutul de lider pe piața de distribuție de carte, fapt destul de evident în evoluția cifrei de afaceri care în anul 2010 a fost de 19 872 358 ron, a continuat în 2012 cu o creștere până la 27 652 751 ron, iar în 2012 a atins 35 515 398 ron, preconizându-se ca în 2012 să crească cu 30 %.
Din punct de vedere al structurii costurilor rezultă: cea mai mare pondere o au cheltuielile privind mărfurile după cum se observă din anexa nr.4 (fapt ce reprezintă o situație normală având în vedere specificul activității întreprinderii), urmate de cele cu serviciile executate de terți, acestea din urmă înregistrând o scădere bruscă în anul 2012, situație datorată atât majorării cifrei de afaceri, cât și reducerii cheltuielilor de această natură de către întreprindere. Ponderea celorlalte cheltuieli se încadrează în limite normale în toți cei trei ani analizați.
2.3. Analiza indicatorilor de rentabilitate
Rentabilitatea comercială, prin intermediul indicatorilor calculați, evidențiază strategia întreprinderii cu privire la activitatea de comerț: abilitatea acesteia de a-și atrage noi clienți prin practicarea de prețuri competitive și comercializarea de produse de calitate, creșterea puterii de negociere cu clienții, îndreptarea către produse cerute de piață etc., precum și capacitatea acesteia de a gestiona cheltuielile de producție. Se constată un trend descendent al acestei rate de la an la an, ceea ce constitue o situație defavorabilă pentru firma noastră. Rata rentabilității resurselor consumate permite aprecierea rezultatului obținut în corelație cu resursele (cheltuielile) utilizate (efectuate) pentru realizarea acestuia. Se constată ca această rată scade în anul 2012 cu 3 puncte procentuale față de anul precedent, fiind o consecință a creșterii cheltuielilor efectuate de către întreprindere. Rentabilitatea activelor (rentabilitatea economică) măsoara suma profiturilor obținute corespunzătoare unei unități monetare investite. În economiile dezvoltate, se consideră o rentabilitate economică mai mare decât 29%, ceea ce înseamna ca întreprinderea îsi poate reînnoi activele în minimum 4 ani. Este și cazul întreprinderii noastre care realizează rate ridicate în fiecare an, deși se constată că în 2011 față de 2012, această rate scade, contribuind la periclitarea situației privind rentabilitatea în ansamblu. Scăderea în timp a indicatorului se apreciază ca fiind negativă.
Rentabilitatea capitalurilor proprii (rentabilitatea financiară) dezvaluie cât profit s-a obținut corespunzător unei unități monetare investite de proprietar. Creșterea în timp se apreciază ca fiind pozitivă. În cazul societății analizate, se constată o scădere a acesteia de la an la an, ceea ce denotă o scădere a investițiilor efectuate de către proprietar.
2.4 Calculul rezultatului de bază pe acțiune:
Întreprinderea Depozitul de Carte și Distribuție, prezintă în anul 2012 un rezultat net (obținut numai din activități continue) de 286 142. Societatea deține un număr de 4000 de acțiuni ordinare la data de 01.01.2012 neînregistrându-se modificări privind numărul acestora pe parcursul anului. De asemenea societatea deține un număr de 500 de acțiuni privilegiate, emise la începutul anului 2012, cu o valoare nominală de 100 u.m./ acțiune, care dau dreptul la un dividend fix de 20%.
Rezultatul de bază pe acțiune = 286 142 – 500*100*20% = 69,0355 u.m/acțiune.
4000
Capitolul 3. Analiza performanțelor economice relevate de întocmirea situației variației capitalurilor proprii
Întocmirea situației variației capitalurilor proprii are la bază informații atât financiare (bilanțul și contul de profit și pierdere ale întreprinderii Depozitul de Carte și Distribuție), cât și informații nefinanciare (numărul și tipul acțiunilor din care este alcătuit capitalul social).
Situația modificărilor capitalurilor proprii prezintă creșterea economică a întreprinderii în cursul unui exercițiu financiar. Inițial performanța unei întreprinderi era măsurată prin intermediul rezultatului prezentat în contul de profit și pierdere. Această abordare „tinde să piardă teren” în favoarea noțiunii de rezultat global. Rezultatul global este o măsură extensivă a efectelor tranzacțiilor și a altor evenimente ale unei entități, înțelegând toate variațiile capitalului propriu, cu excepția celor rezultând din aporturi sau distribuiri față de acționari.
Rezultatul global poate fi prezentat ca parte componentă a situației modificărilor capitalului propriu, tocmai de aceea prin întocmirea acestei situații s-a încercat evidențierea acestui tip de rezultat prin prezentarea elementelor care nu tranzitează contul de profit și pierderi și care sunt recunoscute direct în elementele de capital, afectând performanța întreprinderii.
Capitolul 4. Analiza stării și evoluției lichidităților întreprinderii prin întocmirea Tabloului fluxurilor de trezorerie, precum și a Situației performanței globale a întreprinderii
În interpretarea conținutului Tabloului fluxurilor de trezorerie trebuie ținut cont de anumite aspecte: Ce capacitate are întreprinderea de a genera fluxuri de trezorerie din activitatea de exploatare? Dispune întreprinderea de active imobilizate? Sunt reînnoite sau este urmărită extinderea activității ? Gradul de îndatorare al întreprinderii este ridicat? Din ce motive? Metoda de calcul a fluxurilor de numerar din activitatea de expolatare (metoda directă), activitatea de finanțare și cea de investiții se regăsește în cadrul anexei nr. 5.
Tabloul fluxurilor de trezorerie (anexa nr.6) poate oferi o imagine asupra schimbărilor intervenite în cadrul activității desfășurate de întreprindere, datorită informațiilor cu privire la strategiile adoptate, nu tocmai aparente la lecturarea bilanțului sau a contului de profit și pierdere.
Deși definit prin apel la finanțare si investiții, fluxul de numerar generat de activitatea de exploatare apare ca un indicator vital pentru măsurarea performanței financiare a întreprinderii, de mărimea lui depinzând aprecierea capacității întreprinderii de a genera suficiente lichidități în scopul realizării de noi investitii, de a acorda dividende, de a rambursa împrumuturi, toate acestea fără a se apela la surse externe de finanțare. Nu trebuie uitată nici importanța previziunii fluxurilor viitoare de trezorerie aferente exploatării. În definirea componentei fluxului generat de activitatea de exploatare IAS 7 „Situațiile fluxurilor de numerar” creează o primă legatură cu rezultatul întreprinderii: fluxurile aferente activității de exploatare rezultă în general din tranzacțiile și alte evenimente ce intră în determinarea profitului net sau a pierderii. Putem afirma, prin urmare, că situația fluxurilor de numerar transformă rezultatul contabil al întreprinderii într-un rezultat efectiv încasat.
Pe baza metodei directe prezentarea informațiilor constă în detalierea încasărilor și plăților brute în numerar determinate direct, din înregistrările contabile. Normalizatorii încurajează alegerea metodei directe pentru a răspunde rațiunii întocmirii unei situatii de flux, aceea de a raporta prin paralelism intrarile si iesirile de lichidități. Aceleași cerințe sunt regăsite și în normalizarea americană.
Prin întocmirea tabloului fluxurilor de trezorerie pe baza situațiilor întreprinderii Depozitul de Carte și Distribuție, se constată următoarele:
fluxul de numerar din activitatea de exploatare este pozitiv, având o valoare mare (+ 9 015 026 lei), ceea ce denotă eficiența operațională a întreprinderii. Valoarea mare înregistrată de către acesta se datorează în mare parte mărimii semnificative a elementelor calculate (încasări provenind de la clienți de 47 426 815 Ron).
fluxul de numerar din activitatea de investiții este de asemenea pozitiv. Acesta poate indica o intenție de restructurare a activității întreprinderii care își poate disponibilizează activele imobilizate sau credite comerciale mari acordate de furnizorii de imobilizări. Cea mai mare valoare se înregistrează la încasările din vânzarea de investiții pe termen scurt ( + 593 277).
Fluxul din activitatea de finanțare este negativ (-722 809). Explicația principală rezidă din rambursări de credite (în special pe termen lung), care au devansat sumele primite din alte credite, precum și sumele primite de la acționari, în afara surselor proprii. Se observă politica de finanțare echilibrată (utilizarea cu precauție a creditelor, apelul la acționari și utilizarea în mică măsură a rezultatului curent.
Creșterea netă de numerar și echivalente ale numerarului este pozitivă (+ 8 960 899), reflecând eficiența și lichiditatea rezultatului generat de activitatea de exploatare, care permite acoperirea nevoilor curente și a celor pe termen lung (nefinanțate din vânzarile de imobilizări și beneficii ale investițiilor financiare), precum și o politică de finanțare echilibrată.
În ceea ce privește situația integrată a performanței, autoarea Camelia Lungu propune un model care să răspundă tuturor cerințelor privind raportarea informațiilor globale privind rezultatul, dar și a informațiilor privind atât natura, cât și destinația cheltuielilor. Prin construcția acestui model, s-a urmărit găsirea unei soluții unice care să se plieze pe multiplele cerințe formulate în timp în ceea ce privește nevoia de informații privind performanța.
Pe baza situațiilor financiare a întreprinderii Depozitul de Carte și Distribuție am încercat să întocmesc situația intergrată a performanței, prezentă in anexa nr. 7.
Prin întocmirea acestui model s-a realizat o raportare detaliată referitoare la rezultatul operațiilor continue și a operațiilor discontinue (cerință caracteristică viziunii FASB și preluată de IASB în IAS 1, versiunea decembrie 2003), integrarea prezentării clasificării costurilor atât după funcție, cât și după natură, raportarea tuturor modificărilor în rezultatul întreprinderii (curent sau reportat) generate de tranzacțiile și evenimentele generate de activitatea întreprinderii, calculul și prezentarea indicatorului rezultat pe acțiune.
În acest capitol s-a încercat o abordare privind modelele considerate cele mai pertinente în analiza performanței financiare a întreprinderii. S-a început cu modelul calcului ratelor de rentabilitate, lichiditate, exigibilitate, un trio aproape perfect în evaluarea performanței trecute, prezente și viitoare. De asemenea a fost calculat și rezultatul pe acțiune de bază, un indicator pertinent în evaluarea performanței trecute, dar puțin util în previzionarea performanței.
Această încercare de evaluare a performanței întreprinderii Depozitul de Carte și Distribuție, s-a încheiat prin întocmirea modelelor de reflectare a performanței: situația modificărilor capitalurilor proprii, tabloul fluxurilor de trezorerie și o nouă situație a performanței globale.
Capitolul 5. Concluzii finale
Măsurarea și raportatea performanței atât a celei trecute cât și a celei anticipate, este o metodă managerială esențială în lumea interconectată de astăzi, lumea „știrilor de 24 de ore”, în care totul circulă cu o viteză maximă. Acesta este și motivul pentru care pe parcursul întregii acestei lucrări am încercat să analizez performanța folosind cele mai pertinente instrumente pentru măsurarea acesteia și să găsesc sau măcar să mă apropii de adevăratul sens al noțiunii de „performanță”.
De-a lungul timpului s-a încercat găsirea unei definiții în funcție de caracteristicile existente, însă în fiecare zi întreprinderile inventează noi maniere de a fi competitive într-un mediu concurențial care le este propriu.
Pornind de la definițiile enunțate în lucrarea mea privind performanța putem concluziona că aceasta reprezintă gradul în care o întreprindere reușește să satisfacă atât cerințele mediului intern cât și cerințele mediului extern, printr-o combinație optimă între eficacitate și eficiență. Performanța este o stare de competitivitate a întreprinderii atinsă printr-un nivel de eficacitate și de productivitate (eficiență) care îi asigură o prezență durabilă pe piață.
Din multitudinea politicilor contabile oferite de Standardele Internaționale de Contabilitate cu impact asupra performanțelor financiare, este dificil să o alegi pe cea considerată relevantă. Performanța financiară a unei societăți capătă imaginea dorită sub bagheta profesioniștilor contabili inzestrați cu „harul creativității” și „protecția” deficienței normelor contabile.
Transparența și dialogul deschis privind performanțele, prioritățile și planurile viitoare de dezvoltare, contribue la întărirea parteneriatelor și la consolidarea încrederii. În concluzie, măsurarea performanțelor reprezintă o condiție necesară pentru asigurarea progresului unuei entități, dar nu suficientă. Se spune că un progres care nu este măsurat nu există, dar măsurarea nu este un scop în sine; ea face ca reușita să fie recurentă în măsura în care generează acțiunea. Ea depășește simpla constatare; are obiectul luării unor decizii care permit ameliorarea condițiilor performanței.
Contabilitatea nu înseamnă doar a gestiona și a întocmi situații centralizatoare, ci și a „traduce” aceste situații pe înțelesul tuturor, reprezentând astfel un aliat în aprecierea evoluției performanței trecute și viitoare a întreprinderii.
Situațiile financiare devin utile în măsura în care induc o viziune sau o punte de legătură orientată spre viitor, respectiv daca-i ajută pe utilizatori să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri viitoare de trezorerie, precum și momentul și certitudinea generării acestora. Într-un mediu economic aflat în permanent dinamism, situațiile financiare anuale nu se mai pot cantona în a descrie trecutul.
Noul vocabular contabil gravitează în jurul noilor tendințe privind comparabilitatea situațiilor financiar-contabile ale întreprinderii în vederea transmiterii unei imagini fidele a performanțelor companiei care să poată fi citită și interpretată în orice colț al lumii. Tocmai de aceea profesia contabilă este chemată să creeze noi instrumente pentru a elimina limitele informaționale ale situațiilor financiare. Alături de situația modificărilor capitalurilor proprii, situația fluxurilor de trezorerie reprezintă „noile produse” ale ofertei contabilității.
Performanța nu există decât dacă se poate descrie printr-un ansamblu de măsuri sau indicatori cu un grad de complexitate mai mult sau mai puțin ridicat. Nu se poate în nici un caz ca măsurarea performanței să se limiteze la cunoașterea unui rezultat. Nu trebuie confundată performanța cu indicatorii care o descriu.
Deși abordarea aleasă privind analiza instrumentelor care măsoară performanța, a fost realizată în această lucrare numai din prisma contabilă, țin să menționez că pentru ameliorarea performanțelor și controlul factorilor cheie ai succesului, o întreprindere trebuie să dispună de toți indicatorii de pilotaj în funcție de startegia aleasă. Pentru aceasta sursele de informare necesare analizei performanței sunt: contabilitatea financiară, contabilitatea de gestiune, situațiile financiare anuale, date statistice privind cheltuielile, veniturile și rezultatele, informații externe privind piața muncii, piața capitalului etc.
Pe parcursul lucrării am încercat de asemenea să evidențiez că indiferent de forma sub care este prezentată, rentabilitatea este o formă de caracterizare a stării de performanță a unei entități.
Se spune adesea că atunci când o firmă obține profit este rentabilă, în viziunea continentală, sau profitabilă în viziunea anglo-saxonă, însă a fi profitabil sau rentabil nu este de ajuns pentru a fi performant. Performanța este o noțiune mai complexă, care nu caracterizează doar rezultatul din exploatare sau rezultatul net, ci include și câștigurile și pierderile imputate direct capitalurilor proprii.
Metodele diferite care conduc la rezultate diferite nu afectează performanța întreprinderii, ci aspectul calitativ al informației contabile privind comparabilitatea. Motivul pentru care rezultatul contabil a început să piardă „teren” în măsurarea performanței financiare a întreprinderii este apariția rezultatului global. Trecerea de la rezultatul contabil la rezultatul global se consideră a fi o trecere de la evaluarea la costuri istorice la evaluarea la valoare justă, respectiv de la abandonarea conceptului de rezultat al perioadei trecute și prezente la conceptul de performanță, care redă perspectiva viitoare a întreprinderii.
În această lucrarea am încercat să realizez o abordare privind instrumentele contabile considerate a fi cele mai pertinente în analiza performanței financiare a întreprinderii. Deși poate nu am găsit răspunsul la întrebarea: „Care este structura cea mai adecvată a noii imagini privind performanța?” prin analiza diferitelor instrumente de măsurare utilizate de întreprinderi pentru înțelegerea performanțelor am constatat că nici unul dintre acestea nu este capabil să măsoare în totalitate performanța unei întreprinderi. De asemenea, la momentul actual se remarcă din ce în ce mai mult existența unei relații pozitive între performanța financiară și unele notații societale privind în special salariații, clienții sau societatea civilă. Distingându-se prin performanța lor societală, întreprinderile pot spera la obținerea unei performanțe financiare pe termen lung. În aceste condiții, este din ce în ce mai greu alegerea unor indicatori care să corespundă tuturor dimensiunilor performanței (economică, socială și de mediu).
BIBLIOGRAFIE:
A. Cărți
Albu C., Albu N. – „Instrumente de management al performanței”, Ed. Economică, București, 2004;
Kaplan Publishing- ACCA Paper P5 „Advance Performance Management”, 2013
Baret Paul – „L’evaluation contingente de la Performance Globale des Entreprises: Une méthode pour fonder un management sociétalement responsable? 2éme journeé de recherche du CEROS, 2010;
Bunea Ștefan – „Monocromie și policromie în proiectarea politicilor contabile ale întreprinderilor”, Ed Economică, 2010;
Demian Mariana, Ristea Mihai -”Modele noi privind contabilitatea performanței financiare a întreprinderii”, Ed. Tribuna Economică, București, 2005;
Feleagă Niculae, Liliana Malciu –„ Provocările contabilității internaționale la cumpăna dintre milenii – modele de evaluare și investiții imateriale”, Ed. Economică, București, 2004;
Feleagă Niculae – „Sisteme contabile comparate”, Editia a II a, vol. II, București, Ed. Economică, 2000
Feleagă N., Feleagă L. – „Contabilitate financiara – o abordare europeana și internațională”, vol. I, Ed. InfoMega, 2005
Feleagă Niculae – ”Îmblâmzirea junglei contabilității”, Ed.Economică, Bucuresti, 1996;
Feleagă N. – „Dincolo de frontierele vagabondajului contabil”, Editura Economică, București, 1997;
Feleagă N. – „Îmblânzirea junglei contabilității – concept și normalizare în contabilitate” Editura Economică, București 1996
Gîrbină Maria Mădălina, Ștefan Bunea – „Sinteze, studii de caz și teste grilă privind aplicarea IAS (revizuite) – IFRS”, volumul III, Editura CECCAR, București, 2012;
Ionașcu I. – „Epistemologia contabilității”, Editura Economică, București, 1997;
Ionașcu M., Ionașcu I. – „Raportarea financiară conform normelor contabile internaționale”, Ed. Tribuna economică, București, 2012;
Jianu I. – “Evaluarea, prezentarea și analiza performanței întreprinderii, o abordare din prisma Standardelor Internaționale de Raportare Financiară”, Editura C.E.E.C.A.R, 2012 ;
Lungu Camelia Iuliana – „Teorie și practici privind întocmirea și prezentarea situațiilor financiare”, Editura C.E.C.C.A.R, 2012;
Lavalette, Niculescu M. – „ Stratégies de croissance”, Ed. Organisation, Paris, 1999;
Malciu L. – „Cererea și oferta de informații contabile în jocul social al contabilității”, Editura Economică, București, 1998 ;
Needles B., Anderson H., Caldwell J. – „Principles of accounting”, Traducere la Editura ARC, 2001
Niculescu M. – „Diagnostic financiar”, vol II, Editura Economică, București, 2005;
Olimid L. -”Măsurarea rezultatului contabil”, Ed. Economică, București,1998;
Ristea M. -”Contabilitatea rezultatului întreprinderii”, Ed. Tribuna Economică, București;
Ștefănescu Aurelia – „Performanța financiară a întreprinderii între realitate și creativitate , Ed. Economică”, București, 2005 ;
Vâlceanu Gh., Robu V. si Georgescu N. – „Analiză economico – financiară”, Ed. Economică, București, 2005;
B. Teze de doctorat:
Bunea Ștefan – „Optimizarea poziției financiare și a performanțelor întreprinderii între strategiile de conservatorism și de optimism contabil”, conducător științific: prof. univ. dr. Niculae Feleagă, București, 2004;
Lungu Ionuț – Cosmin – „Politici și tratamente contabile privind evaluarea performanței financiare a întreprinderii”, conducător științific: prof. univ. dr. Octavian Bojian, București, 2010;
Munteanu V. Marilena Roxana (Zuca) – „Tratamente contabile de bază și alternative privind întocmirea și prezentarea situațiilor financiare”, conducător științific: prof. univ. dr. Octavian Bojian, București, 2012;
Negescu Mihaela Diana – „Valorificarea valențelor de informare ale bilanțului contabil”, conducător științific: prof. univ. dr. Niculae Feleagă, București, 2005;
Ștefănescu Aurelia – „Principii și modele de reflectare a performanțelor întreprinderii în documentele contabile de sinteză”, conducător științific: prof. univ. dr. Eugeniu Țurlea, București, 2004;
C. Periodice:
Burja Camelia – „Tribuna economică”, nr. 3, an 2010, pag. 62 – 63;
Busuioc L. – „Gestiunea și contabilitatea firmei”, nr. 11 – 12, an 2012, pag. 105 – 108;
Cristescu F. – „Revista de comerț”, nr. 11 – 12, an 2012, pag. 8 – 10;
Ionașcu I., Ionașcu M. –„Audit financiar”, nr.12, an 2012, pag. 18 – 26;
Jianu I. – „Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor”, nr. 5, pag. 18 – 23;
Petrea F. – „Piața financiară”, nr. 5, an 2012, pag. 36 – 37;
Petrescu S. – „Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor”, nr. 11, an 2012, pag. 48-56;
Popescu C. – „Raporturi de muncă”, nr.2, an 2010, pag. 36 – 43;
Preda G. – „Biz”, nr. 146, an 2012, pag. 64 – 67;
Tabără N. – „Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor”, nr. 8, an 2012, pag. 46 – 53;
Verboncu I. – „Tribuna economică”, nr. 26, an 2005, pag. 21 – 23;
Morariu Ana, Crecană Dumitru – Audit Financiar, nr.5, an 2012, București, pag. 39 – 42;
Hrebenciuc A., Socol C. Economie teoretică și aplicată, București, 2012, pag. 31 – 42;
D. Site-uri internet
www.pwc.com
www.iasb.org
http://www.prprogress.ro/opinii/id-200/criza_si_testul_de_performanta_in_pr.html
http://www.zf.ro/profesii/cum-afecteaza-criza-financiara-piata-fortei-de-munca-din-romania-3291732/
http://www.caon.ro/stiri/im:caon:news-caras/articol/impozitul-forfetar-ar-putea-fi-anulat/cn/news-20120508-07062434
ANEXE:
Anexa nr. 1
Anexa nr.3
Anexa nr 4:
Calculul trezoreriei de la sfârșitul anului
Anexa nr. 6
Anexa nr.7
Bilanț Depozitul de Carte și Distribuție 2012
Informații suplimentare bilanț:
a)Stocurile sunt reprezentate de mărfuri.
b)La sfârșitul exercițiului N-1, stocurile de mărfuri au fost depreciate pentru suma de 10 000. În cursul exercițiului N aceste stocuri au fost vândute
c) Stocurile existente la sfârșitul exercițiului N nu au facut obiectul unei deprecieri.
d) Întreprinderea și-a achitat integral privind datoria de TVA de 3 382 000 aferentă activităților de exploatare, și a încasat (recuperat) TVA aferentă activităților de investiții de 126 000
e) Amortizarea aferentă imobilizărilor corporale existente la începutul anului au fost de 24 000,
iar cea aferentă imobilizărilor existente la sfârsitul anului a fost de 18 000.
f) În cursul exercitiului N s-au primit credite pe termen scurt de 100 000.
g) Partea din rezultatul net din 2012 care a fost distribuita la dividende este de 200 000.
Cont de profit și pierdere Depozitul de Carte și Distribuție 2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Indicatorilor Financiari Si Non Financiari In Managementul Performantei Organizationale (ID: 146234)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.