Rolul Iconografiei Si Imnografiei In Misiunea Crestina

I N T R O D U C E R E

Misiunea creștină este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei și a integrării oamenilor în împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt, împărăție ce se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă.

Misiunea creștină își are temeiul său adânc și punctul de plecare în însăși comuniunea veșnică a Sfintei Treimi, în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt și către întreaga lume. Astfel, misiunea este „participare" la trimiterea Fiului (Ioan 20, 21-23) și a Duhului Sfânt (Ioan 14, 26) în lume, Care revelează viața de comuniune a Lui Dumnezeu pentru a ne face părtași la ea.

Trimiterea Fiului și a Duhului Sfânt pentru mântuirea și desăvârșirea lumii întregi se permanentizează în trimiterea Apostolilor (Ioan 20, 21 -23; Matei 28, 18-20) și a Bisericii apostolice. De aceea, misiunea face parte din însuși planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Ea se întemeiază pe universalitatea mântuirii și desăvârșirii în Hristos și „participarea" la trimiterea lui Hristos în lume.

Dar ceea ce contribuie cel mai mult la propovăduirea și apărarea dreptei credințe sunt imnele și cântările bisericești. După cum se știe, imnele au fost alcătuite și introduse în cult, în bună parte, cu scopul de a cânta, lămuri, susține și apăra credința creștină ortodoxă împotriva atacurilor și deformărilor eretice sau sectare. Ele sunt, așa cum s-a afirmat, „însăși credința cântată” a Bisericii. Prin ele, Biserica a pus la îndemâna credincioșilor ei o întreagă teologie popularizată. Bogata și splendida producție a poeziei imnografice creștine, pusă în slujba cultului ortodox, sub formă de tropare, condace, canoane sau diferite stihuri care alcătuiesc astăzi cuprinsul tuturor cântărilor de cult.

Prăznuirea sărbătorilor bisericești și respectarea întregului calendar liturgic sunt, de asemenea, mijloace de apărare a credinței celei adevărate. Datorită ciclului de sărbători din cursul anului bisericesc, cultul reproduce mistic, în fiecare an, fazele vieții Mântuitorului, a Maicii Domnului și a Sfinților. Ele reprezintă popasuri duhovnicești în viața credincioșilor și prilejuri de meditare la adevărurile credinței creștine. Imnele și rugăciunile din rânduielile de slujbă a praznicelor împărătești închinate Mântuitorului, ca și întregul ceremonial al acestor sărbători sunt mijloace de explicare a adevărurilor dogmatice legate de persoana Mântuitorului.

Pe lângă imnografie, misiunea Bisericii se mai bazează pe cultul sfintelor icoane.

Învățătura ortodoxă mărturisește, în întreaga sa existență milenară, că icoana este un simbol sacru. Simbolul sacru e un semn sensibil al prezenței lui Dumnezeu, un obiect în care Dumnezeu și-a arătat puterea și și-o arată în continuare. Dumnezeu poate lucra prin toate făpturile, ca și creaturi ale Lui și lucrează de fapt prin toate.

Iconografia s-a arătat a fi un mijloc important de propovăduire a dreptei credințe, dovedindu-se Biblia neștiutorului de carte și neinițiatului în tainele scrierilor sfinte.

Așadar, imaginea a însoțit totdeauna credința, evlavia și cultul. Iconomahii, falsificatorii sau contestatarii au luat drept „cinstire sau adorare" exagerările cultului, mistica bolnăvicioasă, fanatismul sau bigotismul pe care Biserica însăși le socotește boli religioase. Așa se explică și proveniența așa-ziselor „spuse ale bibliei" sau obiecții împotriva cinstirii icoanelor.

Pretutindeni bisericile creștine ortodoxe, paraclisele și casele credincioșilor sunt împodobite cu sfinte icoane. Mărturii ale credinței și evlaviei creștinilor, icoanele s-au păstrat cu sfințenie din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre dovedind statornicia Bisericii în credința cea adevarată. Ele învață necontenit adevărurile de credință ortodoxă, așa cum au fost formulate de către Sfânta Biserică și cum au fost trăite de către mulțimea credincioșilor de-a lungul veacurilor. Ca un izvor nesecat și un tezaur duhovnicesc neîmpuținat, sfintele icoane cheamă pe fiii credincioși ai Bisericii la desăvârșire.

Sfintele icoane și sfintele cântări și rugăciuni bisericești nu oglindesc numai viața Bisericii în toată varietatea și adâncimea ei, ci sunt o parte integrantă a ei, așa cum sunt ramurile în legatură cu trunchiul. Icoana, nu numai că se inspiră din imnografia Bisericii, ci formeză cu ea un tot omogen, completându-o, explicându-o și mărindu-i acțiunea asupra sufletelor credincioșilor. Sfintele icoane sunt o mărturie a pogorârii lui Dumnezeu către om și a efortului omului de ridicare către Dumnezeu.

Dacă cuvântul și cântarea Bisericii sfințesc sufletul prin auzire, icoana îl sfintește prin văz, căci după cuvântul Sfântului Evanghelist “Luminătorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22).

În cele ce urmează vom prezenta caracteristicile dogmatice și liturgice ale imnografiei și iconografiei ortodoxe, subliniind importanța lor în procesul de răspândire a Evangheliei Domnului Hristos în lume, și rolul pe care ele îl dețin în apărarea dreptei credințe. Fără imnografie și iconografie nu am putea înțelege Ortodoxia, nu am putea să ne rugăm, să intrăm în dialog cu Dumnezeu, ele fiind mijloace de comunicare cu Dumnezeu, Cel în Treime închinat, Maicii Domnului și tuturor sfinților.

*****

C A P I T O L U L I

Misiune creștină și evanghelizare

(misiune, evanghelizare, mărturie, slujire, pastorație)

Misiunea creștină înseamnă proclamarea Evangheliei în lume de către Sfinții Apostoli și urmașii acestora, episcopii și preoții, în lucrarea lor nedespărțită de poporul cel dreptcredincios, de la Cincizecime și până în vremea noastră.

Misiunea Bisericii este actul de încreștinare, de evanghelizare a lumii, o lucrare apostolică, prin care Împărăția iubirii lui Dumnezeu se extinde în timpul și spațiul istoriei umane. Prin misiunea Bisericii, Evanghelia se face cunoscută tot mai extins în spațiu, iar numărul celor ce cunosc și trăiesc în Hristos, prin harul Sfântului Duh, crește neîncetat.

Misiunea Bisericii, evanghelizarea, creștinarea unor comunități întregi, a unor popoare sau culturi, începând de la Ierusalim (Luca 24, 47) a însemnat încorporarea în Trupul Tainic al lui Hristos, a oamenilor, prin credința în adevăratul Dumnezeu și prin sfințirea în apa Botezului și celelalte Sfinte Taine prin care se primește harul sfințitor spre comuninea îndumnezeitoare a oamenilor cu Părintele ceresc.

De aceea înțelegerea conceptului de misiune, în contextul religios al lumii de astăzi, implică o analiză biblică teologică, dogmatică, spirituală și istorică a noțiunii. Aceasta se datoreză faptului că, creștinismul de astăzi, nu mai este doar Biserica una, din primul mileniu creștin, care se continuă cu fidelitate față de tezaurul de învățătură și viață biblic, patristic și neo-patristic în Biserica ortodoxă, Biserica cea una și adevărată a lui Hristos, ci El este reprezentat și de confesiunile istorice, Biserica Romano-catolică și Bisericile protestante, la care se adaugă sectele creștine, denominațiunile numeroase neo-protestante, apărute mai ales în spațiul creștin al Reformei, care este cel mai fertil în formațiuni sectare. Deși Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea oamenilor, a întemeiat o singură Biserică pentru toată lumea, care se continuă în și prin Biserica ortodoxă, paradoxal, lumea creștină de astăzi este divizată în confesiuni și denominațiuni, o realitate istorică determinată de diversitatea culturală și politică, uneori ireconciliabilă a popoarelor și comunităților evanghelizate. Din aceste confesiuni și denominațiuni pot genera, datorită lipsei de consens teologic, dar și ruperii unității eclesiale, datorită unor orgolii umane nemăsurate, secte care plecând de la tipologia confesiunii-mamă păstrează unele din caracteristicile acesteia în manifestarea lor cultică și în improvizațiile lor doctrinare.

Ruperea de Biserică și ieșirea din comuniunea eclesială a dat naștere permanent la tensiuni, pentru că această ruptură a antrenat și o nouă înțelegere a învățăturii Bisericii, opusă învățăturii una a Evangheliei în diversitatea ei, corelată ontologic cu Persoana unică a Mântuitorului Hristos, Adevărul și Viața însăși a Bisericii. Rupându-se de Hristos, unii creștini au pus accentul pe Biblie, fie pe o persoană sau persoane care se interpun între Hristos și comunitatea Bisericii și constituie veritabile ziduri despărțitoare pentru credincioși, ce nu mai au acces direct prin mărturisirea credinței și prin harul lucrărilor sfinte și sfințitoare săvârșite de preoția Bisericii la relația dreaptă cu Hristos în Biserica Sa.

Mântuitorul Iisus Hristos a propovăduit “Împărăția cerurilor” (Marcu 4, 11), o noțiune centrală a întregii Sale slujiri mesianice, exprimată de cele mai multe ori prin parabole, un limbaj care învăluie în mister realitatea enunțată și în același timp o dezvăluie, o revelează. Împărăția cerurilor propovăduită de Mântuitorul Hristos reprezintă scopul întrupării Logosului etern al Tatălui, prin care divinul și umanul nu se mai exclud, ca o consecință a căderii în păcat a omului, ci intră în comunine, se întrepătrund, începând cu persoana divino-umană a lui Hristos, în care Logosul etern al Tatălui ipostaziază firea omenească într-un mod unic necesar și irepetabil, pentru ca întreaga umanitate să fie unită haric în Dumnezeu, să fie mântuită prin răspunsul liber și personal al omului până la Parusie în comunitatea Bisericii.

Cuvintele Evangheliei reprezintă “anunțul misionar” al lui Iisus Hristos despre împărăția lui Dumnezeu, ca dimensiune a comunicării și a comuniunii lui Dumnzeu cu oamenii în har și adevăr (Ioan 1, 17); împărăție ce se realizează mai întâi în Persoana istorică a Logosului întrupat, El însuși fiind împărăția, pentru că în El omenescul a fost glorificat prin moarte și înviere, și umanitatea Sa îndumnezeită reprezintă suprema realizare, împlinire de sine a umanului prin și întru Dumnezeu. În Hristos se inaugurează Împărăția lui Dumnezeu și participarea oamenilor la viața lui Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui; primirea cuvintelor și harul Său reprezintă încorporarea radicală la destinul lui Iisus în numele împărăției lui Dumnezeu. Această încorporare post-pascală în Hristos inaugurată la Cincizecime, când Duhul Sfânt interiorizează spiritual pe Hristos celor care devin ai Lui prin botez, are loc în Împărăția harului și a adevărului, relației măntuitoare cu Dumnezeu în Biserica Sa, întemeiată prin jertfa Sa pe cruce (Fapte 20, 28), când însăși Hristos a devenit Biserica (Ioan 2, 21).

În Hristos, în viața Sa, misiunea Bisericii, a împărăției și Persoana Sa se unesc într-un mod unic și inimaginabil, iar după Învierea, Înălțarea Sa la cer și trimiterea Sfântului Duh (Ioan 15, 26; Fapte 2, 1-4) acest mandat este transmis ucenicilor Săi – apostolii – care primind putere de sus (Luca 24, 49) vor proclama cuvintele Sale însoțiti de puterea Sa miraculoasă și de iubirea Sa divină, și vor extinde Biserica până la marginile lumii: “Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului, Amin”. (Matei 28, 19-20).

Hristos prin puterea și lucrarea Duhului Său, consubstanțial cu Tatăl, acordă ucenicilor Săi, și prin ei membrilor preoției sacramentale a Bisericii Sale, darul de a actualiza și a permanentiza mesajul Său, cuvintele Sale sau Evanghelia Sa pe de o parte, dar și lucrarea Sa mântuitoare și sfințitoare prin care se încorporează în Hristos, ca mădulare ale Bisericii oamenii din generație în generație în toată istoria post-pascală. De aceea doar în Biserică este și prin El Treimea, prin harul și lucrarea Ei. Paradoxal, Hristos este prezent în Biserică, dar prezența Lui este actualizată de ea prin propovăduirea ei și lucrarea ei sacramentală, care este primordial și esențial și una a Duhului Sfânt. Biserica este locul prezenței obiective a lui Hristos și a lucării obiective a lui Hristos și a lucrării mântuitoare a Duhului Sfânt prin invocarea de către membrii ei, de către întreg poporul lui Dumnezeu, a lui Hristos, celui slăvit.

Ea este memoria istorică, dar vie și deschisă, a plinirii eshatologice a lui Hristos Dumnezeu prin credință și har (I Corinteni 11, 25-26) prin mărturia membrilor ei. În Biserică, sacramental și spiritual, membri ei văd și aud pe Cel ce s-a întrupat pentru mântuirea semenilor pentru ca oamenii să participe în comuniunea eclesială la misterul vieții dumnezeiești. În Biserică, prin Evanghelie și Taine, credincioșii experiază întânlirea plină de bucurie sacră și prezența transfiguratoare a lui Dumnezeu, revelat deplin în Hristos. De aceea Biserica se constituie ca spațiul împlinirii și desăvârșirii oamenilor în relație, în comuniune cu Dumnezeu. Ea este spațiul, dimensiunea istorică, penetrată și plină de harul dumnezeiesc, condiția reînnoirii și reconcilierii oamenilor în plan vertical cu Dumnezeu și orizontal în relațiile interumane globale.

De la Cincizecime, în Biserică, omul se mântuiește prin Hristos, Care s-a dăruit omului, iar ea “primește de la Duhul Sfânt misiunea de a păstra actuală până la sfârșitul veacurilor, în istorie, darul mântuirii”. A fi în Biserică înseamnă a participa la existența înnoită prin jertfa lui Hristos. De aceea “întemeierea Bisericii este creațiunea lumii din nou; în ea, după cuvântul proorocului, se crează cerul nou” (Isaia 65, 17), care este tăria credinței în Hristos, precum zice Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 3, 19).

Existența umană reînnoită și reconciliată în Biserică implică relația cu Cel ce este întemeietorul Bisericii și Capul ei, Iisus Hristos (Matei 16, 18; I Petru 2, 4), care înnoiește obiectiv și real și astfel, după cum arată Sfântul Grigorie de Nyssa: “cel ce privește spre Biserică, privește spre Hristos, care zidește și se mărește pe Sine însuși prin adăugarea celor care se mântuiesc. Deci cea care a lepădat vălul de pe ochi privește cu ochi curat frumusețea negrăită a Mirelui și din această pricină e rănită de săgeata nematerială și aprinsă a dragostei”.

Așa cum arată părintele Stăniloae, “Fiul lui Dumnezeu nu s-a făcut om pentru Sine ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viață dumnezeiască în noi. Această viață dumnezeiască extinsă din trupul Său în credincioși este Biserica.” În calitatea Sa de Creator și Mântuitor, ce se descoperă oamenilor treptat în Legea Vechiului Testament, “o școală sfântă a cunoștinței de Dumnezeu și a viețuirii duhovnicești” și deplin în Hristos, prin trupul Său comunitar sobornicesc ce se extinde spre dimensiunea Sa finală și se va împlini eshatologic ca Biserică, cu o “precizie aproape geometrică”, Dumnezeu și omul care își sunt paradigmă unul pentru celălalt, comunică haric desăvârșit în temeiul comunicării ipostatice între dumnezeiesc și omenesc în Hristos, între firea Sa cea dumnezeiască și cea omenească.

Biserica este astfel ontologic timpul și spațiul acestei lucrări a lui Dumnezeu de chemare a oamenilor de pretutindeni și dintotdeauna la credința în Evanghelia Sa și la viața harică în Dumnezeu prin adeziunea cu întreaga lor ființă, intelectual, volitiv și afectiv la Hristos. În constituția ei teandrică, Biserica este “comemorare și memorie continuă, memorialul lui Hristos.”

În contextul lumii de astăzi, misiunea Bisericiii are o gamă diversă de conotații, și însuși termenul de misiune este asociat cu cel de apostolat, de evanghelizare, de mărturie sau slujire în spiritul ecumenist și al dialogului inter-teologic și chiar inter-religios, și se fundamentează pe cele cinci elemente constitutive ale comunității creștine primare: adorarea lui Dumnezeu, comuniunea, învățătura, slujirea și mărturia (Fapte 2, 42; 4, 33-35; 6, 1).

– Misiunea (de la cuvântul latinesc “missio, -onis”, ce derivă din verbul “mitto, -ere, -sum, a” – a trimite, căruia îi corespunde în grecește “apostoli”, ce derivă de la “apostollo, ein”) implică o diversitate de lucrări ale Bisericii, atât în interiorul ei, misiunea internă, cât și în exteriorul ei, misiunea externă, prin care necreștinilor li se propovăduiește Evanghelia spre a se constitui ca Biserică. Astfel, misiunea Bisericii, vocația ei misionară și esența de altfel a creștinismului, trebuie căutată în Persoana însăși a Domnului nostru Iisus Hristos, pe care este întemeiată Biserica și a cărui Revelație “constituie un adevăr cu caracter ontologic”.

Stând pe revelația dumnezeiască supranaturală și întrupându-o, Biserica de la origine va realiza pentru oameni încorporarea lor în Hristos, edificarea și creșterea lor întru El în unitate și credință (Efeseni 4, 5), și în sfințenia vieții, efect, rod al unirii cu Hristos în Euharistia săvârșită de Episcop, ce asigură și confirmă unitatea canonică a Bisericii. Apariția, emergența Bisericii în lume, se face într-o unitate indestructibilă între Hristos, credința cea dreaptă, Taine și episcop, spre credința sacramentală a Bisericii, care asigură dintru început și pentru totdeauna unitatea ei, credibilitatea și sensul ei mântuitor pentru oameni prin Hristos în Duhul Sfânt care face din unitatea încorporată sacramental în Hristos “poporul profetic, sacerdotal și mesianic” al lui Dumnezeu.

Misiunea Bisericii se concretizează în credință, în Taine și mărturia vieții înnoite și sfințite prin comuniunea cu Hristos-Dumnezeu și dintru început ea are două înțelesuri, două sensuri:

a) Unul strict de evanghelizare “adică propovăduirea orală a Evangheliei sau slujirea Cuvântului” (Fapte 6, 4), ce stă la baza credinței: “Dar cum vor chema pe Acela în care nu au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care nu au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Și cum vor propovădui dacă nu sunt trimiși?” (Romani 10, 14-15).

b) Un sens larg de mărturie ce se referă la “totalitatea vieții creștine în numele Evangheliei: cult, Taine, rugăciune, spiritualitate, diaconie” prin care ființa oamenilor se înnoiește spiritual și este transfigurată de iubirea lui Dumnezeu, omul sfințit devenind loc teofanic, loc al revelării slavei lui Dumnezeu (I Petru 2, 12).

Misiunea are ca temei revelația dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție pe Dumnezeu însuși experiat în viața creștină, în Biserica, Trupul lui Hristos, în sensul împărtășirii vieții dumnezeiești umanității răscumpărate și al dialogului sfințitor și mântuitor, al relației vii existențiale a creștinului cu Dumnezeu în Biserică.

-Evanghelizare înseamnă proclamarea directă și publică a Evangheliei, anunțarea prin cuvânt și faptă a planului sau iconomiei pe care Dumnezeu o are cu lumea: “Pentru ca Domniile și Stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru ”(Efeseni 3,10-11). “Slujirea cuvântului” (Fapte 6, 4), predicarea explicită, orală a Evangheliei reprezintă chemarea esențială și obligația principală a Bisericii: “Dacă vestesc Evanghelie, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie să o vestesc, și vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!” (I corinteni 9, 16). Aceasta, deoarece convertirea nu este altceva decât ascultarea, prin credință, a cuvântului lui Dumnezeu: “Pavel și Sila i-au răspuns: Crede în Domnul și vei fi mântuit tu și casa ta. Și au vestit cuvântul Domnului, atât lui, cât și tuturor din casa lui” (Fapte 16, 31-32).

-Mărturie ( martyria) este o exigență internă a credinței: “Am crezut și de aceea am vorbit; și noi credem, de aceea vorbim ”(II Corinteni 4, 13), și constă în slujirea Evangheliei prin modul de viață sau faptele bune făcute în numele Evangheliei. Convertirea este adesea rezultatul calitățiii vieții creștine (Fapte 5, 12-16). Sfințenia sau “purtarea frumoasă” (I Petru 2, 12) a creștinilor constituie cea mai puternică metodă de misiune. Astăzi, cuvântul mărturie are un sens foarte larg și se referă la totalitatea vieții creștine: rugăciune: cult, Taine, apostolat social, spiritualitate.

-Slujire (diaconie) înseamnă solidaritate cu toți oamenii, în lupta lor pentru binele comun, pentru transformarea societății. Astăzi nu se mai poate despărți evanghelizarea de slujire, deoarece Biserica nu există pentru ea însăși, ci este în slujba tuturor, pentru a instaura împărăția lui Dumnezeu printre oameni, în sensul Evangheliei, adică, o ordine de reconciliere, libertate și dreptate. Căci Biserica este nu numai “Poporul lui Dumnezeu” care este adunat prin puterea cuvântului Său, ci și semnul sau sacramentul prezenței lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. De aceea, ea luptă în numele tuturor și pentru toți. Separarea care încă se mai face între evanghelizare și acțiune socială, între teologia verticală sau evanghelică și cea orizontală sau a eliberării, este o polarizare artificială și nebiblică. Fiindcă Evanghelia este în același timp proclamarea unui mesaj dumnezeiesc către lume, precum și prezentarea unui mod de viață. A predica “Vestea cea Bună” înseamnă a deveni solitari cu săracii pământului, așa cum afirmă Iisus Hristos, citând un text din proorocul Isaia, la începutul misiunii Sale: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi, vederea; să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului”(Luca 4, 18-19). Fără preocuparea pentru săraci, misiunea și însăși existența Bisericii sunt puse în discuție. Și aceasta, nu pentru că Biserica are competență și mijloace practice să rezolve problema sărăciei economice, ci pentru motivul că Dumnezeu pe care Biserica Îl prezintă lumii este un Dumnezeu sărac: “Căci cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (II Corinteni 8, 9).

-Pastorație

Misiunea este inseparabilă de pastorație, adică de “zidirea Bisericii” (Efeseni 4, 12). Pastorația (pasco, –ere – a hrăni) înseamnă acțiunea de a oferi o hrană, de a păstori sau de a întreține prin mâncare, nu de a conduce sau a guverna. Când Iisus Hristos spune Apostolului Petru: “Paște oile Mele” (Ioan 21, 16-18), îi încredințează anume sarcina de păstor în sensul de săvârșitor al Euharustiei, care este hrana și băutura Bisericii (Ioan 6, 51-58). De altfel, Iisus Hristos Se numește pe Sine “Păstorul cel Bun”, întrucât Își pune viața pentru oile Sale (Ioan 10, 11). Tot așa, preotul este “păstor” în calitatea lui de celebrant al Tainei Euharistiei, restituind actul în care Hristos Însuși pe Sine S-a dat pentru viața lumii. Preotul face pastorație propriu-zisă în lucrarea lui de împărtășire a Sfintelor Taine, care constituie “merindea” Bisericii.

De la început, misiunea Bisericii s-a angajat în două mari direcții: misiune ad intra, sau internă, adică Biserica s-a preocupat de cei botezați, organizând viața internă, liturgică și socială a comunității creștine; și misiunea ad extra, externă, adică Biserica a propovăduit Evanghelia celor din afară, a intrat la cei netăiați împrejur și a mâncat cu ei (Fapte 11, 3). Astfel, Biserica apare atât ca o comunitate euharistică – poporul lui Dumnezeu deja răscumpărat, care se adună să comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mântuirii, trăind o viață nouă în Duhul Sfânt – cât și ca o comunitate apostolică misionară, care are conștiința unei trimiteri speciale la cei necredincioși: “Deci, dacă Dumnezeu a dat lor același dar ca și nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L opresc pe Dumnezeu?” (Fapte 11, 17). Istoria Bisericii primare este o mărturie nedezmințită în această privință.

Așadar, Biserica are două brațe cu care actualizează economia mântuirii: cel pastoral, având disciplina ei internă, euharistică, și cel misionar, având proiectul ei apostolic de a răspândi Evanghelia. Pentru “zidirea Bisericii” (Efeseni 4, 12), aceste două brațe sunt indispensabile. A săvârși Euharistia în vederea hrănirii poporului lui Dumnezeu și a propăvădui Evanghelia în vederea convertirii popoarelor, sunt două cerințe care au caracter de porunci dumnezeiești (Efeseni 3, 6-7).

*****

C A P I T O L U L II

Misiunea și

mijloacele misiunii în Biserica Ortodoxă

(traditie si modernitate)

Istoria creștinismului ortodox a consemnat faptul că Biserica a fost nevoită să activeze de-a lungul vremurilor mai mult de pe poziția minoritară în care a fost nevoită să se apere, iar activitatea ei s-a desfășurat mai mult în spațiul proxim al locașurilor de cult, de aceea se cere, acum, la început de mileniu III o recorelare în plan misionar cu cerințele noi ale lumii moderne.

Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, cu un profund caracter antropocentric și autonom, aduce de la sine necesitatea îmbunătățirii demersului eclezial vis-à-vis de societatea laică dar, în același timp și o alternativă la criza spirituală în care se află lumea.

Omul modern îl izolează pe Dumnezeu într-o transcedență absolută, făcându-l inaccesibil nevoilor sale sufletești și care nu mai are nici o semnificație spirituală pentru viața creștină.

Alternativa în plan misionar a Bisericii trebuie să se axeze pe faptul că Dumnezeu este prezent în imanența lumii ceea ce ar trebui să-l facă pe om să nu mai resimtă lucrarea lui Dumnezeu ca pe o violare a libertății lui personale, ci, dimpotrivă, ca mijloc de dobândire a adevaratei libertăți care îl ridică pe om deasupra cosmosului și a legilor lui naturale.

Misiunea Bisericii trebuie să se axeze pe identificarea măsurilor și mijloacelor de reechilibrare a sistemului de valori, grav afectat de procesul de secularizare a lumii în virtutea căruia valorile materiale ale lumii au luat locul și au împins pe plan secundar valorile spirituale.

În momentul în care religia este eliminată din sfera publică și transformată într-o amplă manifestare de ordin subiectiv se subminează unitatea creștină a Bisericii și se pun bazele unei nesfârșite proliferări sectare, care pulverizează creștinismul în tot atâtea denominațiuni creștine, care nu își mai găsesc unitatea.

În acest cadru general, Biserica trebuie să dea mărturie și să comunice credincioșilor și întregii lumi mesajul Evangheliei Mântuitorului Hristos, învățătura de credință ortodoxă, dar și să răspundă atacurilor eterodoxe, atee și secularizării.

În general, în ortodoxie, majoritatea tratatelor de teologie pastoral-misionară nu conțin capitole speciale despre metodele pastorale, procedee, mijloace de lucru sau soluții gata concepute pentru rezolvarea fiecărui caz în parte dintre cele ce pot surveni în activitatea misionară a Bisericii. Ele ne oferă numai rezultatul unor experiențe verificate de veacuri, sau cel mult principii fundamentale si directive generale pentru o bună misiune pastorală.

Pe baza acestora, cel interesat alege metoda, mijlocul sau soluția cea mai potrivită cerută de împrejurările sau de situațiile speciale în care el se poate afla de fiecare dată și care diferă de la caz la caz.

Majoritatea specialiștilor în probleme misionar-pastorale împart aceste mijloace în două mari categorii:

Mijloace sau metode de misiune (pastorație) colectivă – acelea prin care urmărim să realizăm conducerea sufletească a tuturor enoriașilor sau a marii majorități indiferent de vârstă și sex, nivel moral sau intelectual ori profesia lor. Cele mai des folosite sunt: cultul divin (slujbele săvârșite în biserică), predica și cateheza la care se adaugă materialul intuitiv (icoanele și tablourile religioase din biserică).

b) Mijloace sau metode de misiune individuale care se adresează fiecărui credincios în parte prin contactul direct.

Fără nici o obiecție putem spune că cel mai important mijloc dintre toate acestea este cultul divin, deoarece acesta s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor, astfel încât să cuprindă în diversele sale forme, întreaga învățătură de credință, de o manieră în care să fie înțeleasă de toți credincioșii.

Modul în care noi întâlnim sedimentat și depozitat cultul divin în Creștinism, dar cu precădere în Ortodoxie nu este altul decât prin cărțile de cult.

Aici găsim sub diferite forme, întregul izvor pastoral-misionar, a cărui cunoaștere minuțioasă constituie una din calitățile esențiale pentru buna întocmire și reușită în tărâmul misiunii creștine.

Cărțile de cult sunt socotite de teologi drept unul dintre cele opt izvoare ce cuprind învațătura apostolică, fixate în cuprinsul statornic al tradiției dumnezeiești . Prin funcția lor didactică, aceste cărți veneau să înlocuiască în parte desființarea catehumenatului de odinioară. Biserica, prin cărțile ei de slujbă, călăuzită fiind de Dumnezeu, încearcă să dea răspuns la toate întrebările care frământă inima omului dornic de mântuire

Pe lângă aceste cărți de cult, o funcție deosebită au avut-o și cele de cântări bisericești pe care sfinții părinți, în majoritatea lor nu le-au despărțit niciodată de cultul divin într-o ramură specială. Marii predicatori ai creștinătății s-au folosit întotdeauna de cărțile de cult ca de unul dintre cele mai valoroase izvoare pentru predicile lor și au luat adesea ca punct de plecare în acestea, chiar texte din cântările bisericești. De altfel, literatura imnografică constituie elementul predominant în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe.

În cuprinsul acestor cărți însă, pe lângă poezia imnografică se mai află psalmi, paremii din diferite scrieri ale Vechiului Testament, sinaxare și alte cuvântări de laudă și de învățătură. Nenumărate figuri de stil și frumuseți literare subliniază valoarea poetică a cărților de slujbă și folosul lor în plan misionar.

Imnografia creștină a apărut la început ca un rezultat firesc al trăirii noi a credincioșilor. Ele au fost turnate mai întâi în formele poeziei populare după modelul cântărilor biblice, drept pentru care imnografia creștină a preferat accentul tonic, muzical corespunzător tradițiilor sinagogii

Știm că imnurile noi, creștine au intrat în slujba bisericii începând cu secolul al IV-lea, socotită a fi epoca de aur a literaturii creștine; veacul al V-lea, este veacul troparului (stihirile de astăzi) așa cum secolul al VI-lea este cel al condacului (trecerea de la tropar la poem), acesta mai fiind numit si o “predică lirică”. În secolul al IX-lea apare o formă de cântare imnografică nouă, numită “Canonul” alcătuit după forme stricte cu diferite teme: Sfânta Treime, Dumnezeirea Mântuitorului și venerarea Sfintei Cruci (această formă imnografică se găsește cu precădere în serviciul celor șapte laude).

Tratând diferite aspecte legate de doctrina și morala ortodoxă, repertoriul imnografic creștin îmbracă teologia într-un asemenea veșmânt, propriu artei cuvântului încât nici un slujitor al altarului nu trebuie să treacă nepăsător pe lângă ele.

În sprijinul lucrării misionare , Biserica trebuie să adopte și aspecte ce privesc și de care se folosește omul contemporan.

Metodele moderne de misiune, nu numai că ușurează lucrarea pastorală a preotului, dar și corelează mesajul Ortodoxiei cu noile cerințe spirituale ale societății aflate în profundă criză spirituală.

Mijloacele ce servesc aceste metode moderne pot fi de mai multe tipuri, precum cele literare (literatura teologică modernă, sapiențială și de zidire sufletească), audio-vizuale( canale de televiziune, reportaje, emisiuni ,internet etc.) și artistice (corelarea mesajului architectural și iconografic la tendințele lumii moderne cu păstrarea elementelor definitorii pentru spațiul creștin ortodox prin intermediul simbolului, des folosit în epoca primară, realizându-se, așadar o punte între tradiție și contemporaneitate).

În virtutea unei cât mai mari reușite în tărâm misionar, Biserica are datoria să ajute la:

1. Pregătirea unor teologi în vederea folosirii și colaborării cu toate mijloacele din sfera audio-vizualului;

2. Participarea acestor teologi în colectivele redacționale ale mijloacelor laice de comunicare în masă;

3. Înființarea unor posturi de radio, la nivelul mitropoliilor și al Patriarhiei Române. Să nu uităm, în acest sens, că de câțiva ani buni, numai în București avem două posturi de radio neo-protestante: "Vocea Evangheliei" și "Vocea Speranței", iar cei care au curiozitatea să treacă pragul librăriei "Stephanus" vor găsi acolo chiar și materiale de îndrumare pentru activitatea unui gazetar creștin;

4. Dezvoltarea presei scrise bisericești la toate nivelurile: eparhial, mitropolitan sau central-bisericesc;

5. Promovarea unor modalități noi de expresie pastoral-misionar, mai ales în parohiile urbane, unde se resimte cel mai mult secularizarea, și în special în cele cu un număr redus de familii;

6. În sfârșit, credem că se impune o atenție deosebită vieții fiecăruia dintre noi, ca slujitori ai Bisericii, ca și al activității și prezenței noastre în parohie, pentru a nu mai deveni, așa cum s-a întâmplat adeseori în ultimii ani subiecte incendiare, alături de tot ceea ce pare că are mai rău societatea românească.

Acestea, și cu siguranță multe altele, vor contribui la ceea ce mass-media numește "imagine de presă" favorabilă Bisericii Ortodoxe Romane, dar mai ales la o misiune vie și dinamică a Bisericii, cerută de vremurile și situațiile cu totul noi ale acestui sfârșit de secol, într-o lume secularizată, care aspiră, chiar dacă nu o mărturisește întotdeauna, la spiritualizare, la transfigurare.

Ortodoxia, așadar, prin întregul său angrenaj cultic, are drept scop principal sensibilizarea și apropierea de sufletele credincioșilor prin acele mijloace care sunt cel mai lesne de folosit și cu cel mai condensat mesaj, astfel încât îndeplinirea lui să aducă după sine, pe lângă sensibilizare și o înțelegere a adevărurilor divine și realităților ce transced rațiunea omenească, astfel încât creștinul să nu ajungă în ipostaza de a se vedea pe sine prada curentelor ideologice care frământă omenirea la început de mileniu.

*****

C A P I T O L U L III

Iconografia ortodoxă, mijloc de

propovăduire a învățăturii creștine

a) Sensul icoanei în Ortodoxie

Către sfârșitul secolului al XVII- lea, o nouă disciplină a apărut în sânul Bisericii, și anume iconografia. Ea a fost înregistrată pentru prima dată în Dictionnaire Universalle. Compus din asemănare, imagine, figură, chip, reprezentare grafică) și scriere, descriere), iconografia se ocupă cu studiul icoanelor și al picturii bisericești în general, dar este și o ramură a științei artelor care elaborează studii privind conținutul intern și cu interpretarea picturii sacre sau bisericești.

Iconografia este, așadar, o artă sacră, care ilustrează mai mult idei și concepte religioase decât obiecte și imagini din lumea înconjurătoare fiind o artă pusă în serviciul Bisericii, al misiunii sale, al ideii creștine dar mai ales în slujba cultului divin al cărui auxiliar este.

Formată și dezvoltată sub îndrumarea Bisericii, iconografia n-a căutat să satisfacă numai gustul sau sentimentul estetic al credincioșilor, adică simțul sau dragostea lor de frumos, ci ea a avut un caracter preponderent didactic, catehetic și misionar.

Grija edificării credincioșilor a trecut întotdeauna înaintea preocupărilor pentru valorile estetice, pictorii celebrii sau zugravii anonimi punându-și geniul și meștesugul lor artistic în slujba religiei, adică străduindu-se să interpreteze, să traducă vizibil în formele și culorile artei lor, simțirile și ideile religioase ale bisericii servind astfel idealurilor sale și învățăturilor de credință revelate.

Întâi de toate iconografia a avut un caracter misionar, instructiv și educativ, de aceea pictura religioasă în general, dar mai ales cea ortodoxă, este prin definiție o pictură simbolică; ea are un conținut lăuntric, un înțeles sau o intenție pe care pictorii au căutat să le exprime în operele lor prin mijlocul chipurilor, formelor și culorilor.

Icoana este “o reprezentare pictată a figurilor sau a scenelor religioase, servind ca obiect de cult”. Sfântul Ioan Damaschin, adâncind și mai mult acest lucru, arată că “icoana este o asemănare, un model, o întipărire a cuiva… și care nu seamănă, întru totul cu originalul, adică cu reprezentarea”. Cuvântul icoană vine de la “”, care este identic, în limba latină, cu “imago”.

Icoana se poate privi și în sens larg și în sens restrâns. Despre ultimul sens al icoanei se ocupă Sfântul Ioan Damaschin, teologul sfintelor icoane, care vorbește de mai multe feluri de icoane. El arată că “prima icoană naturală și cu totul asemănătoare nevăzutului Dumnezeu este Fiul”. Și Sfântul Apostol Pavel arătase, cu multe secole înainte, că Fiul este icoana Tatălui: “Și care este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut” (Col. I, 15); “a doua icoană, arată marele teolog, este gândirea, care există în Dumnezeu, despre lucrurile ce vor fi făcute de El, adică sfatul Lui mai înainte de veci”. Și gândirea noastră este o icoană, că înainte de a face ceva, ne închipuim acel lucru, în mintea noastră, ni-l reprezentăm, apoi îi dăm formă materială, în afară. “Al treilea fel de icoană este cel făcut de Dumnezeu, prin imitare, adică omul”, spune Sfântul Ioan Damaschin. Și Sfânta Scriptură zice : “Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Fac. I, 26). El arată apoi că anumite înfățișări, simboluri din Vechiul Testament: toiagul lui Aaron, ploaia de pe lână etc, ori atribuirea de forme “celor nevăzute și necorporale” și care “sunt prezentate corporal”, ca să le putem sesiza cu slabele noastre puteri, ori faptele trecute, multele virtuți, ideile “scrise în cărți”, sunt tot icoane.

Despre icoană, sau icoane, în sens larg se ocupă și unii sfinți și mari teologi. Nicolae Cabasila arată “că întreaga slujbă este o icoană care ar înfățișa un singur trup al lucrării Mântuitorului în lume”, și mai ales Sfânta Liturghie poate fi văzută “ca o icoană măreață, pe care sunt înfățișate toate scenele vieții Lui”. Unii teologi arată că și Crucea Domnului, primul altar creștin, pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, este cea mai frumoasă icoană ce a strălucit veacurile și “este icoana icoanelor și care ne spune mai mult ca orice icoană”. O icoană cu totul cuprinzătoare este și întregul Univers, cu tot ce vedem în el, icoana creației lui Dumnezeu.

Icoana își are începutul în Vechiul Testament, deoarece Dumnezeu a poruncit lui Moise să-I pună chipuri de heruvimi, zicându-i: “Cortul să-l faci din zece covoare…; în țesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusință” (Ieș. XXVI, 31). Și porunca continuă : “Să faci o perdea…, iar în țesătura ei să aibă chipuri de heruvimi, alese cu iscusință” (Ieș. XXVI, 31). Același Dumnezeu i-a spus să pună heruvimi și la capacul cu chivotul Legii : “Să faci doi heruvimi de aur…r să pui un heruvim la un capăt și un heruvim la celălalt capăt al capacului…, între cei doi heruvimi de deasupra capacului Mă voi arăta ție” (Ieș. XXV, 18—22; Regi III, 6, 23, 29). Aceste chipuri de heruvimi au fost puse, după aceea și “deasupra ușilor templului lui Solomon”. Iată cât de precise și amănunțite sunt poruncile lui Dumnezeu cu privire la acești heruvimi, care erau icoane ale heruvimilor din cer, și dacă Ziditorul a toate ar fi fost împotriva icoanelor, ar mai fi dat oare poruncă marelui legiuitor Moise să-i așeze în locul cel sfânt ? Nicidecum !

Și Mântuitorul, care de atâtea ori s-a rugat în Templu, a aprobat aceste chipuri, precum și marea mulțime de îngeri pictați pe pereți, nu numai ca ornamente, ci fiind chipuri sfinte. Un indiciu că El a aprobat și sfintele icoane de mai târziu și din zilele noastre, este că, după Tradiție, El “a trimis chipul Său lui Avgar, regele Edesei, chip nefăcut de mână”. Și această icoană din Edesa a fost dusă la Constantinopol, unde a făcut multe minuni. Dumnezeiescul Său chip a fost imprimat pe mahrama cu care pioasa Veronica I-a șters fața, chipul de pe Sfânta mahramă rămânând unul dintre cele mai sfinte obiecte de cinstire pentru credincioși, pe care mulți pictori l-au pictat și-l pictează și astăzi. Chiar unul dintre Apostoli, văzând că Mântuitorul nu oprește reprezentarea chipurilor sfinte, a îmbrățișat această artă, și acesta este Sfântul Apostol Luca ce a pictat icoana Sfintei Fecioare, așa cum ne arată Paraclisul Maicii Domnului, precum și alte icoane făcătoare de minuni.

Noi ne închinăm Mântuitorului Iisus Hristos și cinstim pe Maica Domnului și pe Sfinți, și prin icoanele care îi reprezintă.

Pe Maica Domnului și pe Sfinți îi cinstim pentru faptul că în ei strălucește Hristos, pentru faptul că în ei s-a imprimat chipul lui Hristos. Deci cinstim icoanele lor pentru că ele reprezintă pe cei ce sunt locașurile pnevmatizate ale lui Hristos, a cărui umanitate e desăvârșit pnevmatizată prin Duhul Sfânt, unit prin ființă cu ipostasul acestei umanități. Ultima justificare a icoanelor Maicii Domnului și a Sfinților este deci implicată în justificarea icoanei lui Hristos.

Este adevărat că s-a exagerat cultul chipurilor în vechime, ivindu-se disputele iconoclaste (sec. VIII-IX) cărora s-a pus capăt prin hotărârile Sinodului VII ecumenic (787) și s-a înfăptuit restaurarea icoanelor adevărate (843). Materia icoanei poate fi diferită, cinstirea și evlavia pentru aceasta este unică. Icoana este un obiect prin care vine mângâierea, este martora peste timp a celui ce a viețuit în timp sau a săvârșit fapte vrednice de luat în seamă (icoane-acatist). Icoana în sine a primit putere de la cel ce a existat cu adevărat în realitate sau prin descoperire, hristofor sau pnevmatofor, taumaturg sau săvârșitor de fapte și semne minunate.

Învățătura ortodoxă mărturisește în întreaga sa existență milenară că icoana este un simbol sacru. Simbolul sacru e un semn sensibil al prezenței lui Dumnezeu, un obiect în care Dumnezeu și-a arătat puterea și și-o arată în continuare. Dumnezeu poate lucra prin toate făpturile, ca și creaturi ale Lui și lucrează de fapt prin toate.

Idolul este o piesă simplă a naturii, sau un obiect confecționat de om. Dar tocmai în această calitate era identificat cu Dumnezeu. Tocmai întrucât ca parte a naturii reprezenta întreaga natură, sau o forță oarecare a naturii, el era considerat că e ca atare identic în esență cu Dumnezeu.

Poporul evreu, în baza Revelației Vechiului Testament, făcea însă o distincție între simbol și Dumnezeu, fie că era vorba de simbolul natural, fie de cel ales printr-un act special al lui Dumnezeu, printr-un act supranatural. De aici putem trage concluzia că nu recunoașterea unei lucrări a lui Dumnezeu în obiectele naturale și cu deosebire în simboalele sacre, indicate de Dumnezeu în mod supranatural era interzisă în Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu însuși.

“Temelia cinstirii icoanelor este puterea activă, comunicată în mod haric icoanei lui Hristos, care devine un loc pentru ideala Lui prezență și, în acest sens, pentru chipul viu al lui Hristos. Hristos, ieșind din lume la înălțare, a păstrat legătura cu ea și apare într-însa în două chipuri: în chip ființial, deși tainic, în Euharistie, și în chip ideal în sfânta Sa icoană. Dogma cinstirii icoanelor trebuie înțeleasă în legătură cu dogma euharistică în sensul că prin amândouă se mărturisește legătura vie a lui Hristos cu lumea, precum și reala Lui prezență într-însa, și pe lângă aceasta în sensul că apare în două chipuri: în chipul Lui și în substanța trupului Lui – în icoană și în Euharistie.”

Fața omenească este prin ea însăși mijlocul de comunicare între oameni. Fața nu e dată omului pentru o existență a lui în izolarea individualistă. Din acest punct de vedere există o mare identitate de rol între față și cuvânt. Amândouă sunt date insului pentru a se comunica altora. Ele sunt date omului pentru că el este persoană, deci subiect comunicabil, subiect pentru alte subiecte. Ca persoană omul nu există numai pentru sine, ci și pentru ceilalți, sau se realizează pe sine în comunicare cu ceilalți. În fața și cuvântul lui se reflectă și se realizează conștiința sa că e pentru alții, că nu se poate realiza decât în comuniunea cu alții, în fața omului se reflectă toate urmele, lăsate de întâlnirea și de convorbirea cu ceilalți oameni. Iar cuvintele lui se îmbogățesc din convorbirea cu ceilalți din învățarea de la ei, din cuvântul lor oral sau scris. în fața și în cuvintele fiecăruia se păstrează urmele și vibrațiile sentimentelor produse de alții, sau sentimentele nutrite și exprimate față de alții.

„Fața ține de om, pentru că el este pentru alții și prin față își arată trebuința să fie cu ei, să se intereseze de ei și alții să știe că el se interesează de ei. Fața nu aparține cuiva în izolare. Fața e proiecția inevitabilă a insului spre ceilalți. Ea ține de el, pentru că el ține de ceilalți. De aceea a luat Fiul lui Dumnezeu față omenească. El a arătat prin aceasta interesul Lui față de noi, voința de a comunica cu noi.”

După întemeierea Bisericii, “creștinii au simțit necesitatea reprezentării persoanelor sfinte și în forme vizuale” și mai ales a Mântuitorului Iisus Hristos, a umanității Sale, care “S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca om” (Filipeni II, 7). Pictorii au putut deci reprezenta, după porunca Bisericii, pe icoane, chipul omenesc al Mântuitorului Hristos.

Despre sfintele icoane au vorbit mai târziu, în secolul VIII, Sfântul Ioan Damaschin, care, după cum am arătat, pentru apărarea lor a scris trei tratate sub titlul „Cultul sfintelor icoane”, apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teodor Studitul etc., după cum s-a vorbit și la ultimul Sinod ecumenic, al VII-lea (787), când s-a hotărât ca toți credincioșii să aibă obligativitatea de a cinsti sfintele icoane printr-un cult de venerare. După mai bine de o jumătate de secol, în 842, Sfinții Părinți au rânduit ca prima Duminică din Postul Mare, Duminica Ortodoxiei, să fie consacrată cinstirii sfintelor icoane. În acea vreme întreaga Biserică din cuprinsul imperiului bizantin, dar mai ales Constantinopolul purta o aleasă haină de sărbătoare. Evenimentul a fost proslăvit printr-o întreagă imnografie, din care reproducem câteva fragmente: “Cu sfintele icoane se luminează acum, împodobindu-se ca o mireasă, Biserica lui Hristos” (Stihira Vecerniei mici) ; sau : “Zi de bucurie și de veselie astăzi s-a arătat” (Stihira de la Laude). Unele imne din această Duminică a Ortodoxiei arată că “Cinstirea arătată sfintelor icoane se înalță la chipul cel dinții, cum arată și Sfântul Vasile cel Mare. Pentru aceasta cu dragoste cinstim icoana Mântuitorului și a tuturor Sfinților” (Stihira de la Vecernia mică). Cinstindu-le, ni se arată în peasna VIII, cinsitim pe acela al cărui chip este reprezentat pe ea.

Și icoanele, deși sunt mijloace sfințite și nu scop în sine, au o mare importanță, în mântuirea noastră. “Prin icoana Sa, Domnul ne privește si lucrează asupra noastră. Prin ea avem fața lui Hristos. Dar cum vom privi fața Lui, dacă nu vom avea icoana lui Hristos . Iar a nu avea fața Lui, ar însemna să ne lipsim “de măreția feței Lui” . Prin icoane avem și fața Maicii Domnului și a sfinților, care ne privesc din ele. Când avem icoana Lui Îl avem și pe El, fiindcă “există o legătură ontologică (o legătură prin ființă) între reprezentare și realitatea reprezentată” . Există o legătură vie între Persoana Lui, icoană și credinciosul ce “se roagă în fața icoanei Lui” . Iar prin icoană, chipul Lui este cu noi și după înălțarea Sa la cer. Prin icoana Lui, Hristos este cu noi și ne ajută. Dar fără fața Lui, icoana Lui, cum am înțelege cuvântul Lui, că între față și cuvânt este o strânsă legătură : când auzim vocea cuiva îl și vedem parcă. Și le cinstim pentru că ele, după sfințire, sunt “semne ale revărsării și prezenței harului” , nu numai în ele ci și în locurile unde sunt așezate, iar aureola din jurul capului sfinților este semn de strânsă legătură, de “colaborare a harului cu firea omenească prin care se ajunge la desăvârșire” .

Sfințirea icoanelor o face preotul, după tipicul rânduit. Iar după sfințire sfintele icoane dobândesc harul divin și autentificarea chipului reprezentat. A nu le cinsti și după aceea, a nu crede în puterea lor, dată de Duhul Sfânt, înseamnă a infirma puterea lui Dumnezeu și puterea Lui de sfințire. Cu alte cuvinte a nu le cinsti pe ele, este a nu cinsti pe Cel ce le-a sfințit. Este o mare corelație între icoana sfințită și Sfințitorul ei!

b) Icoana, izvor omiletic

Sfintele icoane reprezintă o spiritualitate adâncă, și despre ele nu putem vorbi “decât numai cu o evlavie adâncă, pentru că prin ele vorbește Dumnezeu în sufletul credincioșilor, iar acestea se deschid spre veșnicie”.

Multe bogății de cunoștință desprindem din sfintele icoane. Ele ne redau multe scene din viața Mântuitorului, a Maicii Domnului, din viața Sfinților Apostoli, mucenici, cuvioși, sfinte fecioare, scene din Vechiul Testament și din istoria Bisericii, cum este căderea Constantinopolului, în anul 1453, iar în frescele noastre, mai ales, cele din nordul Moldovei, sunt prezentate multe scene și din viața poporului nostru: lupta pentru apărarea patriei, contra invaziei turcești, armele lui de luptă, felul lui de viață, îmbrăcămintea, cetățile zidite cu multă trudă, stiluri arhitectonice. Toate acestea, sunt factori instructivi pentru toate vârstele.

Omiletica a găsit în sfintele icoane un inepuizabil izvor de inspirație. Cine vrea să devină predicator trebuie să fie inițiat în iconografie, lucru susținut și de Sfântul Ioan Gură de Aur, care zice: “Cine vrea să fie un bun teolog și un bun predicator, este nevoie să învețe mai întâi sensul adânc al icoanei creștine.., ea producând un rod Sfânt în cei ce o studiază”.

Icoanele, în predici sunt exemple vii, ca și pildele și povestirile și foarte necesare în intuiție și elementul aperceptiv. Privind sfintele icoane predicatorul poate vorbi despre întrupare, privind la icoana Nașterii; despre Sfânta Treime, privind la icoana Botezului Domnului; despre răbdare, privind icoana unui mucenic; despre atâtea virtuți, privind icoana cu Mântuitorul, când spune Fericirile, etc.

Am vorbit de rolul instructiv al sfintelor icoane și este necesar să evidențiem și pe cel educativ. Este știut că privind mereu un lucru de valoare, cu timpul te cucerește. Și o icoană la care te rogi, și mulți se roagă din moși-strămoși la aceeași icoană, te cucerește, te face un alt om, mai activ duhovnicește, mai bun, mai blând : Privind icoana Maicii Domnului, blândețea ei te pătrunde și-ți dă duh nou și inocența ei te smerește, privind icoana unui sfânt mucenic, spiritul lui de jertfă te face să-l imiți, să te jertfești și tu pentru semenul tău, pentru credința în Hristos, să mergi și tu pe drumul de lumină, pe care a mers el și să te încununezi.

Practicarea cultului icoanelor a dovedit în cursul istoriei milenare a creștinismului că, cu cât cineva privește mai mult la sfinții de pe icoane, își aduce aminte de cel reprezentat pe ea și se silește să-l imite. Privind la orice icoană, indiferent ce sfânt are zugrăvit pe ea, credinciosul este atras de ea și se trezesc în el multe sentimente înalte: de credință puternică, de iubire arzătoare, de nădejde neclintită, de evlavie, de smerenie, de postire și rugăciune, de spirit de dreptate, de pace și de muncă, pentru că orice sfânt nu numai s-a rugat, ci a și lucrat, căci munca este o mare școală și pentru a dobândi cele necesare vieții și pentru a înlătura ispitele și a te mântui.

În fața sfintelor icoane, rămânând mereu sub puterea sfântului reprezentat pe ea, creștinul devine mai sensibil, mai vibrant în cele spirituale, mai cald în rugăciune, mai plin de iubire, credință și de nădejde. De ce? Pentru că ele atrag și prin puterea lor artistică, știind că arta ne cucerește, ne fascinează, dar și prin puterea Duhului Sfânt, care sălășluiește în ele, după sfințire. Amândouă aceste puteri, artă și har, ne învață, ne instruiesc și ne educă, ne transformă în alți oameni, cum am arătat. Prin sfintele icoane, ca prin ferestre, mereu deschise privim cerul și pe sfântul respectiv, reprezentat pe ea.

Se pune, firește, întrebarea, în ce loc, cele două principii, instructiv-educativ, lucrează cel mai puternic asupra ființei noastre? Se înțelege că acolo unde sunt reprezentați toți sfinții și acel loc este sfânta Biserică Ortodoxă, în care sunt toți împreună, cu Mântuitorul. Sus, în Pantocrator, vedem Liturghia cerească cu toate cetele de îngeri, apoi, în restul bisericii atâtea registre de sfinți, în grup și individual, așezați după reguli bine stabilite, tipic consacrați, iar cel mai mult este reprezentată Maica Domnului, în toată desfășurarea vieții ei de la Bunavestire, de când a intrat în planul mântuirii, dând trup Mântuitorului, dar este pictată și în brațele mamei sale Ana, dusă în templu, la trei ani — și până la Adormirea sa, când și-a încheiat viața pământească. Și la alți sfinți le este pictată în biserică întreaga lor viață, mai ales a sfinților mucenici, cum sunt Sfântul Haralambie, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Sfânta Filofteia, Tecla, etc.

Biserica cu atâția sfinți și cu Mântuitorul Iisus, Care este prezent în ea și al cărei cap este, a fost pe drept numită cerul pe pământ. Imnografia ortodoxă, printr-o frumoasă cântare bisericească, de la sfârșitul Utreniei spune că : “În biserica slavei Tale, în cer ni se pare a sta”.

În sfintele icoane, care sunt “mijloace de tâlcuiri artistice prin linii, forme și culori a adevărurilor creștine”, se îmbină armonios “contemplarea și gândirea creștină”, se întâlnește sfințenia cu geniul, frumusețea pământească cu cea cerească într-un tot armonios.

Fără sfintele icoane, care sunt depozite de învățături, nu am putea să înțelegem Ortodoxia, nu am putea să ne rugăm, ele fiind mijloace de comunicare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu toți sfinții, și de unire cu cerul, cu lumea transcendentă și nu am putea să ne sfințim, ele fiind izvoare de sfințenie și de mântuire și cu totul “indispensabile pentru pietatea noastră”; ele sunt și locul, unde ne întâlnim cu toți cei reprezentați pe ele și cinstindu-le cinstim pe Dumnezeu, care le-a dat har și i-a făcut sfinți pe bineplăcuții Lui.

*****

C A P I T O L U L IV

Imnografia ortodoxă, mijloc de apărare

a dreptei credințe

a) Cărțile de cult – colecții de imnografie creștină

Urmând poruncii date de Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină, Sfinții Apostoli săvârșeau la început “frângerea pâinii”, adică Sf. Liturghie, zilnic (Fapte II, 42, 46-47), iar mai târziu o săvârșeau numai duminica. Cu acest prilej ei citeau și tălmăceau din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament și din Epistolele Sfântului Apostol Pavel (I Tim. IV, 13; I Corinteni XIV, 2), la care se adăugau și diferite rugăciuni și cântări luate din Sfânta Scriptură ori compuse de diferiți creștini. Toate aceste citiri din cărțile Sfintei Scripturi, precum și rugăciunile și cântările care erau folosite la săvârșirea sfintelor slujbe, au fost adunate cu timpul în anumite cărți, în care se păstreză atât pericopele biblice folosite în cult, cât și tezaurul de imne și rugăciuni compuse de Sf. Apostoli și de generațiile următoare de creștini. Ele poartă denumirea de cărți liturgice, cărți de ritual sau cărți de cult, cuprinzând tot ceea ce este de trebuință sujitorilor bisericești pentru oficierea cultului divin public al Bisericii Ortodoxe.

După originea cuprinsului lor le împărțim în cărți extrase din Sfânta Scriptură și cărți alcătuite de Biserică pe baza tradiției bsericești.

Sistematizarea și generalizarea cărților de cult a apărut ca o necesitate în fața apariției pericolului generat de secte și erezii, care amenințau unitatea Bisericii. Biserica a fost astfel silită să ia măsuri canonice și disciplinare petru fixarea formelor cultului, a rânduielii serviciului divin și a textului formularului rugăciunilor de citit la sfintele slujbe (ex. Canoanele Sinodului local din Laodiceea, sec. IV). Pe de altă parte, biserica s-a văzut nevoită să combată pe eretici prin imne noi, introduse în procesiunile și adunările de slujbă, în care era expusă și apărată doctrina creștină adevărată (dogma ortodoxă). Așa a luat naștere, începând cu secolul IV, bogata și splendida poezie imnografică creștină, care se aduagă la cântările mai vechi, de origine biblică (psalmii) și postcreștină, intrând în întrebuințarea cultului mai ales la slujbele de seară și de dimineață (serviciul Vecerniei, respectiv Utreniei), sub forma condacelor, troparelor, stihirilor și canoanelor, compuse de marii melozi și imografi creștini: Roman Melodul, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma, Iosif și Teodor Studitul, etc.

Treptat, cărțile de ritual s-au îmbogățit cu colecțiile de noi imne intrate în serviciul cultului sau cu texte ale rugăciunilor fixate pentru slujbele serviciului zilnic (Ceaslovul), apoi cu Octoihul, Triodul și Penticostarul, a căror alcătuire se datorește în bună parte sfinților Ioan Damaschinul, Teodor și Iosif Studitul (sec. VIII și IX), iar în cele din urmă cu Antologhionul și Miniele redactate în forma actuală, aproximativ între secolele X și XII.

Sistematizarea și fixarea în scris a rândielilor de cult și textul sacru al rugăciunilor a făcut să apară, încă din secolul IV, cele mai vechi cărți de ritual, începând cu Tipicul (atribit Sfântului Hariton Mărturisitorul, sec. III, continuat în sec. V de Sf. Sava Sfințitul) și cu Liturghierul-Molitfelnic de felul Evloghiului lui Serapion din sec. IV, deși rădăcinile lui sunt mult mai vechi, luându-se în considerare diversele “Rânduieli bisericești” ca de exemplu Constituțiile Apostolice care și ele încearcă o reglementare a vieții creștine și în domeniul cultului.

Se mai poate preciza că în fixarea tipicului cărților de slujbă bisericească un rol hotărâtor l-au avut mânăstirile, în special, cele de la Muntele Athos. Aici s-au găsit cele mai multe manuscrise liturgice ale cărților de slujbă ortodoxă: Mineie, Trioade, Penticostare, Liturghiere și Molitfelnice, cărți de Psaltichie, etc, scrise de copiștii care au trăit în mânăstirile respective sau aduse din alte părți și păstrate aici.

Manuscrisele acestea, precum și altele, de mineie, Trioade și Penticostare, sunt de o importanță considerabilă, atât pentru istoria cultului cât și a cărților de slujbă ortodoxe, ele constituind cele dintâi și cele mai mportante izvoare și documente, indispensabile pentru opera de revizuire și reeditare critică a cărților ortodoxe de ritual.

b) Învățătura de credință surprinsă în imnografia creștină

Cultul divin public, constituie totalitatea, formelor, riturilor și ceremoniilor fixate și consfințite de Biserică, prin care comunitatea credincioșilor își exprimă sentimentele sale religioase și de adorație față de Dumnezeu, de cinstire față de sfinți și de supracinstire față de Maica Domnului și prin care se mijlocește împărtășirea harului dumnezeiesc, și ocupă un loc central în viața și spiritualitatea Bisericii Ortodoxe. El este centrul, inima și expresia fundamentală și caracteristică a vieții religioase, este însăși viața Bisericii Ortodoxe care nu se poate concepe fără acest cult.

Ca formă de legătură între credincioși și Dumnezeu, cultul divin public al Bisericii Ortodoxe îndeplinește două scopuri sau funcțiuni principale: 1. funcția latreutică sau cinstitoare, adică cea de adorare a lui Dumnezeu, Căruia îi aducem laudă, mulțumire și cerere, de cinstire a sfinților și de supracinstire a Maicii Domnului; 2. funcția harismatică, sacramentală sau sfințitoare prin care se realizează împărtășirea,, credincioșilor de harul sfințitor al lui Dumnezeu, de darurile și binefacerile Sale.

Pe lângă aceste două scopuri fundamentale, cultul divin public realizează ș instruirea sau edificarea creștinilor în învățătura de credință creștină ortodoxă și promovarea vieții religios-morale. Prin aceasta, cultul îndeplinește și un al treilea scop sau funcție, și anume, cea catehetică. Această funcție ca și celelalte două ale cultului divin public, fie ca aceasta să slujească la propovăduirea și apărarea credinței ortodoxe, la promovarea vieții moral-religioase a credincioșilor.

Cultul divin public este mai întâi mijloc de apărare a dreptei credințe. El contribuie la propovăduirea, instruirea și apărarea credinței adevărate prin formele și rânduielile sale care au un bogat conținut doctrinar. Învățătura de credință nu este formulată în textele liturgice în forma sistematică a unor articole de catehism. Cărțile de cult nu sunt nici tratate de dogmatică, nici colecții de definiții sinodale, dar formele, riturile și ceremoniile cultului reflectă dogma. Formele cultului sunt credința noastră mărturisită, simțită și cântată în rugăciuni. Prin bogatul lor conținut doctrinar și catehetic, formele cultului, nu numai că îmbogățesc cunoștințele credincioșilor în domeniul adevărurilor de credință, dar au menirea de a și apăra și întări dreapta credință în sufletele lor, făcându-i s-o iubească și s-o prețuiască.

Legătura organică dintre cult și doctrină se observă cel mai bine în sânul Bisericii bazată pe revelația supranaturală, Biserica Ortodoxă. Este lesne de observat că dogma ortodoxă a găsit admirabile formule de exprimare în formele cultului nostru, îndeosebi în imnografia bizantină (canoane, condace, tropare, stihiri, etc.), care este o adevărată enciclopedie teologică versificată sau o teologie popularizată sub forma imnelor și a poeziei.

Pe drept cuvânt, s-a spus despre cultul Bisericii Ortodoxe că el constituie o parte sau o formă importantă a Sfintei Tradiții. El este elementul cel mai reprezentativ și definitoriu al unei confesiuni. În Ortodoxie, practica Bisericii, liturghia și viața ei mistică sunt izvoare fundamentale ale Adevărului. În marea comoară a cultului, unde pulsează însăși inima Bisericii și unde se vorbește o limbă mai directă și mai înțeleasă decât a simbolurilor, se revelează o formă a tradiției celei adevărate și care e de o mare autoritate.

Cântările și textele religioase cuprinse în cărțile de cult ale Bisericii noastre Ortodoxe sunt creații ale unor credincioși plini de talent, care inspirați de harul dumnezeiesc au sintetizat, într-o formă admirabilă, care durează din vechime până în zilele noastre, învățătura de credință. Imnologia a avut de la început un caracter mai mult dogmatic, ea fiind stimulată în mare măsură de lupta cu ereticii. În aceste condiții imnologia s-a transformat într-o adevărată replică dogmatică – doctrinară, așa cum putem desprinde din textele mai multor cântări bisericești, ale căror titluri înseși sunt sugestive.

Dacă analizăm rânduielile sfintelor slujbe bisericești, observăm că acestea sunt o cale admirabilă de cunoaștere și de predicare a Sfintei Scripturi, cartea de temelie a credinței noastre creștine, primul și cel mai important mijloc de comunicare a revelației divine. Cultul divin reprezentând întreaga viață și activitate a Mântuitorului și întreaga iconomie a mântuirii, cuprinde textele Sfintei Scripturi, cântări, rugăciuni și povestiri întregi din Noul Testament și Vechiul Testament, care sunt încrustate în corpul rugăciunilor și formulelor de cult. În rânduielile sfintelor slujbe sunt încadrate părți întregi din Sfânta Scriptură. Cel mai mult sunt folosiți psalmii, care nu lipsesc din nici o rânduială a laudelor bisericești (ceasuri, vecernie, pavecerniță, miezonoptică, utrenie), constituind elementul principal al conținutului acestora, întâlnindu-se și în rânduiala ierurgiilor și a diferitelor rânduieli de cult. Grupați în catisme, în grupuri de psalmi izolați sau câte unul singur, în întregime sau sub forma versetelor, din prochimenele și stihurile care se cântă înaintea stihirilor diferitelor laude bisericești, psalmii sunt presărați peste tot în cultul creștin. Alături de ei, și celelalte cărți ale Sfintei Scripturi sunt prezente în cultul creștin sub formă de versete, expresii și aluzii biblice, întinate în rugăciuni și imne, dar mai ales sub forma lecturilor biblice. Paremiile de la vecernia sărbătorilor, sau când aceasta este combinată cu Sfânta Liturghie, ca și cele de la ceasurile împărătești, sau de la sfințirea Aghiasmei mari sunt o cale minunată de popularizare a cărților istorice, didactice și poetice din Vechiul Testament, ca și a unora din epistolele sobornicești din Noul Testament. Forma cea mai obișnuită și mai des întrebuințată, pentru cunoașterea Sfintei Scripturi în cult, o constituie lecturile sau pericopele din Apostol și Evanghelie, din rânduiala Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine, a ierurgiilor sau a laudelor bisericești.

Cultul divin constituie și un mijloc minunat de propovăduire și apărare a adevărurilor de credință cuprinse în Sfânta Tradiție. Simbolul Credinței sau Crezul, unul din izvoarele principale ale Sfintei Tradiții, alcătuit la primele două sinoade ecumenice și care cuprinde, într-o formă concentrată foarte pe scurt, întreaga învățătura dogmatică a Bisericii, este unul din elementele principale ale rânduielilor de cult. Rostit la săvârșirea Tainei Sfântului Botez, la Sfânta Liturghie sau la unele laude bisericești (miezonoptica sau pavecernița), Crezul are marele rol de a contribui la afirmarea și păstrarea credinței celei adevărate, așa cum a fast propovăduită mereu de Biserica Ortodoxă.

Dar ceea ce contribuie cel mai mult la propovăduirea și apărarea dreptei credințe sunt imnele și cântările bisericești. După cum se știe, imnele au fost alcătuite și introduse în cult, în bună parte, cu scopul de a cânta, lămuri, susține și apăra credința creștină ortodoxă împotriva atacurilor și deformărilor eretice sau sectare. Ele sunt, așa cum s-a afirmat, “însăși credința cântată” a Bisericii. Prin ele Biserica a pus la îndemâna credincioșilor ei o întreagă teologie popularizată. Bogata și splendida producție a poeziei imnografice creștine, pusă în slujba cultului ortodox, sub formă de tropare, condace, canoane sau diferite stihuri care alcătuiesc astăzi cuprinsul tuturor cântărilor de cult, dar mai ales al Mineilor, Octoihului, Triodului și Penticostarului, constituie un mijloc la îndemâna tuturor credincioșilor să reflecte la învățătura și preceptele Mântuitorului în forma în care Biserica le-a lămurit și le-a explicat pentru a susține și întări credința ortodoxă. Condacele îndeosebi au fost definite ca “predică poetică”, o “predică lirică”, sau poezia în care este transpusă dogma.

Învățătura Bisericii despre Sfânta Treime este expusă atât de solemn în slujbele diferitelor praznice și sărbători ale anului bisericesc, vorbește clar despre egalitatea și consubstanțialitatea persoanelor Sfintei Treimi. Înțelegerea acestei dogme este absolut necesară pentru creștinism: "Așadar, în primul loc, să fie pusă ca temelie în sufletul vostru, dogma despre Dumnezeu", îndeamna Sfântul Chiril al Ierusalimului, pe cei care se pregăteau să devină creștini prin Taina Botezului.

Botezul Mântuitorului în Iordan prezintă în mod real toate cele trei persoane: Tatăl, care întărește prin glasul Său din ceruri că: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit"; Duhul Sfânt, Care, în chip de porumbel, s-a pogorât peste Iisus; Fiul, Care, deși fără de păcat, primește să fie botezat de la Ioan "ca să se împlinească toată dreptatea" (Matei III, 16-17).

Un alt aspect important al învățăturii Bisericii despre Sfânta Treime este unitatea Persoanelor Treimice într-un singur Dumnezeu: "De aceea nu spunem că Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt trei dumnezei, ci, din contră, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu".

Cum este obișnuit pentru slujbele praznicelor, imnografii au sintetizat cu măiestrie această importantă învățătură a credinței noastre în Troparul Bobotezei, care, de altfel, este una dintre cele mai cunoscute cântări ale imnografiei Bisericii Ortodoxe:

„În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a

arătat, că glasul părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit, întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat mărire Ție”

Prăznuirea sărbătorilor bisericești și respectarea întregului calendar liturgic sunt, de asemenea, mijloace de apărare a credinței celei adevărate. Datorită ciclului de sărbători din cursul anului bisericesc, cultul reproduce mistic, în fiecare an, fazele vieții Mântuitorului, a Maicii Domnului și a Sfinților. Ele reprezintă popasuri duhovnicești în viața credincioșilor și prilejuri de meditare la adevărurile credinței creștine. Imnele și rugăciunile din rânduielile de slujbă a praznicelor împărătești închinate Mântuitorului, ca și întregul ceremonial al acestor sărbători sunt mijloace de explicare a adevărurilor dogmatice legate de persoana Mântuitorului. Așa de exemplu, dogma întrupării este măiestrit expusă de cântările din slujba sărbătorii Nașterii Domului:

“Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, iar pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.”

Sărbătorile închinate Maicii Domnului și sfinților sunt prilejuri de lămurire și de înțelegere a rolului pe care Născătoarea de Dumnezeu și sfinții îl au în viața Bisericii și a credincioșilor. Învățătura Bisericii despre cultul sfinților și despre supracinstirea Maicii Domnului, este formulată simplu, dar sugestiv și pe înțelesul tuturor în imnele și rugăciunile din slujbele alcătuite în cinstea lor.

Textele rânduite de imnografii creștini pentru venerarea Maicii Domnului ne prezintă, prin conținutul lor, motivele pentru care Fecioara Maria este vrednică de laudele noastre, de preacinstirea pe care suntem datori să i-o purtăm:

“Tu ești propovăduirea credincioșilor, slava apostolilor și lauda mucenicilor și a tuturor pământenilor înnoirea, Fecioară Maica lui Dumnezeu. Că prin tine cu Dumnezeu ne-am împăcat. Pentru aceasta cinstim intrarea ta în Tempul Domnului și împreună cu toți îngerii, cu cântări strigăm: Bucură-te cea preacurată, cu rugăciunea ta mântuindu-ne”.

Troparul praznicului Adormirii Maicii Domnului consemnează în câteva cuvinte, simple dar foarte cuprinzătoare, pururea fecioria Maicii Domnului, ca fapt extraordinar în istoria omenirii, și neîncetata lucrare de rugăciune către Fiul său pentru mântuirea noastră:

“Întru naștere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnzeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viață, fiind Maica Vieții; și cu rugăcuinile Tale, izbăvești din moarte sufletele noastre”.

Prea cinstirea Maicii Domnului constituie în Biserica Ortodoxă un act de cult. Ea nu înseamnă adorare – care se aduce numai lui Dumnezeu – ci o deosebită apropiere a credinciosului de Maica Domnului, prin rugăciune, pentru a dobândi de la Mântuitorul Hristos binefaceri în viața pământească și petrecerea cu aleșii lui Dumnezeu în viața viitoare.

Cinstirea Sfintei Cruci, credincioșii au învățat-o tot din cultul Bisericii. Ceremonialul solemn și impresionant al scoaterii Sfintei Cruci din slujba înălțării ei (14 septembrie) și din Duminica Crucii (a treia din Post), sau ritualul scoaterii și purtării solemne a Sfintei Cruci la slujba deniilor din Joi în Săptămâna Patimilor, ca și frumoasele stihiri sau podobii care se cântă la sărbătorile Crucii, au darul de a demonstra însemnătatea ei în viața credincioșilor ortodocși și de a întări credința în cinstirea Crucii. Îmbinând lauda puterii intrinsece a crucii cu permanentizarea puterii ei, Biserica cântă:

“Bucură-te, cruce de viață purtătoare, biruința creștinătății cea nebiruită, ușa raiului, întărirea credincioșilor, îngrădirea Bisericii, prin care stricăciunea a pierit și s-a sfârșit și puterea morții s-a călcat și ne-am înălțat de pe pământ la cer, armă nebiruită, ceea ce ești luptătoare împtriva diavolilor, lauda mucenicilor cu adevărat, podoaba cuvioșilor, limanul mântuirii, care dăruiești lumii mare milă”

Înțelegerea acestei stihiri ne este dată de considerarea ei ca lemnul opus lemnului din paradis, prin care omenirea a căzut. Acolo lemnul a fost pomul din paradis care s-a făcut pierzător lui Adam, prin dulceața cu care l-a ademenit. Aici lemnul este cruce mântuitoare pin faptul că Hristos primește să sufere pe el.

În slujba Utreniei praznicului Înălțării Sfintei Cruci imnografii au descris prin cuvinte bine alese faptul că răstignirea și învierea sînt evenimente reale, dar în fața unei analize și demonstrații raționale intră în categoria «tainei», a misterului și orice încercare de penetrație în substanța misterului constituie o teologhisire, adică o interpretare emotiv-poetică a evenimentelor din partea credincioșilor:

«O, prea mărită minune. Pomul cel de viață purtător, preasfânta Cruce, la înălțime ridicată se arată astăzi. Toate marginile o măresc ; și toți demonii se îngrozesc. O, ce dar S-a dăruit pământenilor !»

«O, preaslăvită minune : …O, preacinstit lemn, prin care ne împărtășim de nemuritoarea haină, cea din Eden, pe Hristos mărind».

«O, preaslăvită minune ! Lățimea și lungimea Crucii cu a cerului se aseamănă, căci cu dumnezeiescul dar sfințește toate… O, dumnezeiască scară, prin care ne-am suit la ceruri, înălțînd întru cîntări peHristos Domnul».

Alte teme de bază ale imnografiei creștine sunt cinstirea sfinților și a icoanelor, învățătura despre învierea morților și judecata viitoare. Pe acestea imnele și cântările bisericești le propovăduiesc și le apără. Frumusețea stilistică a imnelor, bogăția de figuri de stil, comparații, metafore, antiteze, contribuie la exprimarea mai vie, mai plastică și mai ușor de înțeles a adevărurilor de credință, mai greu de explicat teoretic.

De asemenea, cinstirea sfintelor icoane și apărarea cultului lor au fost învățate tot din cult, din rugăciunile care se citesc la sfințirea lor sau din cântările slujbelor din Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul VII ecumenic care au restabilit cultul sfintelor icoane sau din Duminica Ortodoxiei.

Există acuzația că cel ce se roagă în fața icoanei o îndumnezeiește, îmbrățișând într-o singură închinare icoana și pe Hristos. La aceasta Sfântul Teodor Studitul răspunde: “Nu se poate găsi aceasta în epistola mea, ci că nu trebuie adorată icoana lui Hristos (în sine). Căci aceasta este un gând idolatru și nu se acordă adorație decât Sfintei Treimi. Și că Hristos adorat în sfânta icoană este adorat împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în timp ce (întrucât) icoanei îi dăm o venerație relativă”.

Mai clar explică această legătură rugăciunea pentru sfințirea icoanei lui Hristos, conținută în Molitfelnicul Bisericii Ortodoxe. Această explicare e vie și în evlavia poporului. În această rugăciune se menționează aplicarea ștergarului lui Avgar de Edesa pe fața lui Hristos, care a imprimat în el împreună cu chipul Lui și puterea Lui, datorită căreia a vindecat pe prințul Edesei căruia i l-a trimis. Prin aceasta se confirmă ceea ce s-a zis, că chipul și cuvântul cuiva sunt legate de subiectul aceluia printr-o iradiere de putere din el. Apoi, în rugăciune se cere : “O, Bunule Mântuitor, privește cu milostivire spre noi și spre această icoană și trimite asupra ei binecuvântarea Ta cerească și darul Prea Sfântului Tău Duh și dă-i ei puterea de a vindeca și de a alunga toate uneltirile drăcești, umple-o pe ea de binecuvântarea și de puterea chipului sfânt și nefăcut de mână, pe care prin alipirea de prea curata față a Fiului Tău preaiubit a dobândit-o cu îmbelșugare, pentru ca prin ea să fie săvârșite puterile și minunile pentru întărirea dreptei credințe și mântuirea poporului Tău”.

Se cere deci, ca și icoana sfințită acum să se împărtășească

de puterea dată icoanei nefăcută de mână prin alipirea ștergarului de fața lui Hristos; de a se prelungi deci puterea acelei icoane și în icoana sfințită acum. Iată cum fața vie a lui Hristos, păstrată de El în veci, lucrează cu puterea ei în icoanele feței Lui, rămânând prezentă nevăzut, dar prin puterea ei, în icoanele Lui.

Apoi rugăciunea se termină cu afirmarea că înaintea icoanei se aduce adorare lui Dumnezeu în Treime: “Ca închinându-ne cu credință înaintea ei, Ție Atotputernicule și Fiului Tău Unul-Născut și Preasfântului Duh, și chemându-Te pe Tine cu stăruință prin rugăciune, să fim auziți și să aflăm mila iubirii Tale către noi și să dobândim darul Tău”.

Alături de imne, rugăciunile din rânduielile cultului divin public alcătuiesc un mijloc eficace de propovăduire a dreptei credințe, de întărire și de apărare a ei. În foarte multe din aceste rugăciuni, al căror conținut este grefat în general pe un fond scripturistic, se află concentrată o întreagă teologie. Dacă ne oprim numai la rugăciunea Sfintei Jertfe sau anaforaua din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, ne dăm seama că ea este o expunere admirabilă a atributelor divine și o recapitulare a istoriei mântuirii, iar conținutul rugăciunii sfințirii apelor din rânduiala Aghiasmei mari de la Bobotează, în care se zugrăvește opera creației și providența divină, ne convinge de bogăția doctrinară a rugăciunilor și de puterea intuitivă de exprimare a adevărurilor învățăturii creștine:

„Apele Te-au cunoscut Dumnezeule, Te-au cunoscut și s-au temut. Iordanul s-a întors înapoi văzând focul dumnezeirii coborând trupește și intrând în el. Iordanul s-a întors înapoi văzând Duhul Sfânt, pogorându-se în chip de porumbel și zburând împrejurul Tău. Iordanul s-a întors înapoi văzând pe cel nevăzut, făcându-se văzut, pe Creatorul întrupat, pe Stăpânul în chip de rob. Și munții au săltat văzând pe Dumnezeu în trup.”

Ascultate cu evlavie și cu regularitate, la toate serviciile cultului divin public, rugăciunile ca forme de exprimare a învățăturilor de credință, rămân paveze sigure în apărarea dreptei credințe.

Un mijloc de intensificare a misionarismului prin intermediul imnografiei, care are ca efect păstrarea, adâncirea și apărarea dreptei credințe, îl constituie cântarea bisericească în comun. Cântarea în general îndeplinește un oficiu eminent în edificarea și instruirea credincioșilor în adevărurile de credință, pentru că muzica dă textului sau conținutului imnelor, rugăciunilor și cântărilor bisericești o mai mare forță de sugestie și impresionare. Cântarea bisericească executată în comun unește, atrage și transmite fluidul care leagă suflet de suflet. Cântarea bisericească în comun, care angajează pe toți credincioșii prezenți la slujbe, așa cum se practică azi în parohiile Bisericii Ortodoxe Române, ca rod al inițiativei Întâistătătorului Bisericii noastre, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, contribuie la realizarea, păstrarea și adâncirea unității bisericești și spirituale a credincioșilor Bisericii noastre, cultivând în același timp spiritul de frățietate, de solidaritate creștină și umană în general.

Imnografia creștină, specifică Bisericii noastre ortodoxe nu este numai un mijloc de propovăduire și de apărare a dreptei credințe, ci și de promovare a vieții religioase a credincioșilor. Mulțimea alcătuirilor imnografice, pline de simboluri și sensuri adânci, constituie pentru credincioși mediul necesar promovării vieții religioase și morale. Ele sunt izvoare care alimentează viața religioasă a credincioșilor. Urmărind sfințirea credincioșilor și împărtășirea cu harul sfințitor al Sfântului Duh, ca și îmbunătățirea vieții lor religioase și morale, imnografia ortodoxă oferă mijloace sigure și potrivite pentru realizarea acestui scop. Legătura vie cu Hristos, izvorul harului și al vieții religioase, se asigură prin mijloacele pe care Mântuitorul și Biserica le-au instituit în acest scop și le-au pus la îndemâna credincioșilor, adică prin Sfintele Taine și ierurgii, care împărtășesc credinciosului harul divin necesar progresului său spiritual. Frecventarea bisericii, participarea la slujbele cultului divin, Taine și ierurgii, ca și oficierea lor în diferite momente din viața credincioșilor asigură continuitate în viața religioasă, îi țin în legătură permanentă cu Dumnezeu și Biserică, prin care vine harul.

Pentru viața religioasă, a credincioșilor este, deci, necesară participarea acestora la toate formele cultului divin. Pentru marea majoritate a credincioșilor, viața religioasă se manifestă și se traduce prin această participare frecventă la formele de cult, uneori reducându-se exclusiv la aceasta.

Slujbele cultului divin public ortodox înfățișează de-a lungul anului liturgic modele variate de virtuți, dând numeroase îndemnuri și exemple de viețuire creștină, pentru edificarea vieții religioase a credincioșilor. Acestea se găsesc presărate din belșug în rânduielile de slujbă urmărind tocmai cultivarea virtuților creștine. Începând cu Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți și trecând la martiri, sfinți și mărturisitori, cuvioși și cuvioase, imnele bisericești descriu în cadențe ritmate credința și virtuțile lor pe care sinaxarele de la Utrenie le completează. Modelul absolut de desăvîrșire rămîne însă Mîntuitorul. în acest sens, cultul divin, în general, și Sfînta Liturghie, în special, este o adevărată seră în care germinează începutul tuturor virtuților.

În același timp, cultul divin public este și un mijloc de combatere a păcatelor și viciilor personale, care dăunează mântuirii.

Prin nenumăratele exemple, pe care anul liturgic ni le prezintă prin pericopele evanghelice care se aud în duminicile și sărbătorile de peste an, prin parabolele Mântuitorului, pline de înțelepciune și de idei moralizatoare, cultul divin este un minunat remediu al păcatelor și viciilor și un imbold la părăsirea vieții păcătoase. În această privință, cântările și imnele bisericești au o putere de impresionare și convingere de neîntrecut.

Imnografia ortodoxă îndeamnă la slujirea aproapelui și a păcii și cultivă în formele ei, ideea iubirii aproapelui ca poruncă evanghelică supremă și virtute creștină de bază. Textele biblice în care a fost formulată porunca iubirii fac parte din serviciul cultului sub forma lecturilor din rânduiala slujbelor, adică paremii, apostole și Evanghelii, și citite în diferite ocazii și sărbători. Porunca iubirii se face auzită la fiecare slujbă a Sfintei Liturghii prin îndemnul de a ne iubi unii pe alții, adresat înainte de rostirea Crezului. Expresia iubirii aproapelui o constituie, în cult, sărutarea păcii sau a iubirii ca și ritualul iertării și ai împăcării din ziua de Paști, iar la marile sărbători din cursul anului liturgic, faptele iubirii creștine și ale carității și actele de binefacere.

Propovăduirea dragostei urmărește instaurarea bunei înțelegeri

și a păcii între oameni și popoare, propovăduită de cultul creștin. Pacea, ca ideal sfânt, la instaurarea căreia este angajată astăzi lumea toată, a constituit întotdeauna și obiect al rugăciunilor și imnelor Bisericii care au intrat în cele mai vechi rinduieli de cult. În ecfonisele ecteniilor și în rugăciuni, Dumnezeu este invocat ca “împărat al păcii”, iar imnul îngeresc, care poartă mesajul păcii din noaptea Nașterii Domnului, răsună și acum de atâtea ori în cursul sfintelor slujbe (Slavă, întru cei de sus lui Dumnezeu, și, pe pământ pace, între oameni bunăvoire). Rugăciunea pentru pace este foarte frecventă în cultul ortodox. Cea mai lămurită exprimare a ei o găsim în ectenia mare, întâlnită în toate slujbele, unde pacea constituie obiectul primelor trei cereri, ca și în aliniatul pentru vremuri pașnice. Ideea păcii o găsim și într-un aliniat din ectenia Litiei, ca și la Proscomidie, în ectenia cererilor, unde rugăciunea pentru pace se exprimă de cinci ori și în rugăciunea amvonului care cuprinde, printre altele, și invocarea păcii.

Pentru instaurarea păcii însă, este nevoie de înlăturarea urii și a vrajbei , statornicirea înțelegerii și a unor raporturi cinstite și drepte între oameni. În acest scop, Biserica a întocmit și rugăciuni pentru împuținarea urii și înmulțirea dragostei, citite la diverse nevoi. Alungarea din inimă și curmarea oricărei forme sau urme de ură, de vrăjmășie, de invidie sau orice gând rău împotriva semenilor, ca și împăcarea celor certați și restabilirea raporturilor firești de dragoste și înțelegere între oameni, constituie condiția participării cu vrednicie la Sfânta Jertfă, fiind promovate în cultul ortodox mai ales prin ritualul împăcării dinainte de spovedanie. Rugându-se pentru pace și promovând instaurarea dragostei și înlăturarea vrăjmășiei și a neînțelegerilor dintre credincioși, Biserica Ortodoxă îndeamnă și l-a înlăturarea neînțelegerilor dintre oameni și popoare și a războaielor.

De asemenea, Biserica Ortodoxă a cultivat, prin formele cultului ei, ideea spiritului de dreptate. În textele rugăciunilor unor slujbe, Dumnezeu apare ca “Tatăl celor năpăstuiți”, iar Sfânta Fecioară Măria este invocată ca ocrotitoare a celor asupriți și necăjiți. Unul din aliniatele ecteniei mari ne îndeamnă să ne rugăm pentru “cei ce se ostenesc” (cei împovărați) și pentru “cei robiți”. Rugăciunea pentru cei săraci și asupriți, pentru dezmoșteniți și surghiuniți, a constituit obiectul permanent al cultului ortodox. Biserica a osândit prin formele cultului, asuprirea și exploatarea. Ba a introdus și popularizat în cult pericope în care se recomandă îngrijirea bolnavilor, ajutorarea celor lipsiți, a orfanilor și a văduvelor, încetarea nedreptăților și a asupririi. Cântările liturgice, care cuprind aceste idei, sunt numeroase.

Toate aceste idei transpuse în imnografia ortodoxă au avut rolul de a transforma profund sufletul celui credincios.

Putem aprecia că cultul Bisericii Ortodoxe, prin caracterul său a constituit un mijloc de promovare a unității ortodoxiei și a unității spirituale a poporului nostru. Slujbele cultului divin ortodox, și îndeosebi Liturghia, au fost concepute și practicate ca rugăciuni colective ale Bisericii adunate în același locaș de cult, în jurul aceluiași slujitor și altar, în unitate de duh și de credință. Aceasta a dus la întărirea simțului de solidaritate frățească și a cultivat spiritul de comunitate și frățietate. Cultul ortodox a fost mijloc de propovăduire și de apărare a dreptei credințe și pilon de susținere a unității spirituale a tuturor românilor. Unitatea și uniformitatea acestui cult a contribuit și la unitatea trupului Bisericii și la unitatea sufletească a credincioșilor.

Cunoscând importanța cultului divin public ortodox, pentru apărarea dreptei credințe, și pentru viața religios-morală a credincioșilor și slujirea unor idealuri scumpe nouă, suntem datori, ca slujitori ai cultului ortodox, să-i prețuim mai mult valoarea și rostul lui în viața noastră religioasă. Suntem datori să-i păstrăm unitatea și uniformitatea, să-l săvârșim cu evlavie, după rânduielile tipiconale tradiționale, antrenând participarea credincioșilor la săvârșirea lui. De asemenea, suntem datori să arătăm semnificația cultului ortodox, în apărarea credinței noastre ortodoxe.

*****

C A P I T O L U L V

Locașul de cult

-centrul misiunii creștine-

(liturghia ca misiune)

Manifestarea teandrică preponderentă a lucrărilor Bisericii, din cele mai vechi timpuri s-a petrecut în spațiul sacru delimitat de locașul de cult care este biserica.

Ea înglobează, prin multitudinea actelor cultice pe care le desfășoară, majoritatea metodelor și mijloacelor care însoțesc misiunea și răspândirea învățăturilor sfinte credincioșilor ei.

Cântarea bisericească și sfintele icoane, despre care am facut referire în materialul de față, au dovedit încă de la începuturile Bisericii potențialul pastoral și misionar imens, dar totodata și prezența tainică în aceste mijloace a harului divin care încălzește și sensibilizează inimile oamenilor.

Problema cea mai complexă a mărturiei creștine în spațiul de cult, este poate aceea a modului în care este transmis mesajul Evangheliei, adaptat la un nou context cultural și ideologic.Locașul de cult, este alesul vas în care preceptele creștine și mijloacele ei de comunicare se contopesc armonios cu cerințele spirituale ale societății moderne.

Se știe că fiecare generație face receptarea tradiției și adevărurilor de credință creștine în felul ei propriu, dar niciodată această înțelegere nu se depărtează de conținutul dogmatic al creștinismului tocmai deoarece, aceasta se petrece în spațiul infailibil al “trupului lui Hristos” care este Biserica.

Iconomia și acrivia sunt termenii în jurul cărora Biserica își clădeste mesajul pastoral-misionar pentru lumea începutului de mileniu III. În general, Biserica Ortodoxă nu promovează nici acomodarea fără limite, cu orice preț pentru a nu-și pierde identitatea ei dar nici tradiționalismul rigid, care să o facă inaccesibilă pentru societatea de azi.

Locașul de cult este spațiul dinamic în care misiunea Bisericii este susținută activ de prezența tainică a Mântuitorului Iisus Hristos prin intermediul cultului divin, care este izvorul harului dar mai ales prin lucrarea de bază a acestuia, care este reprezentată de Sfânta Liturghie.

Sfnta Liturghie înseamnă mai înainte de toate, misiune și pastorație prin excelență; Liturghia este puntea care a străbătut nealterată veacurile istoriei creștine și în care au găsit răspuns toate generațiile de aproape 2000 de ani și pe care Biserica a păstrat-o și a transmis-o mai departe prin intermediul sfintelor locașuri și a slujitorilor ei.

Limitată la spațiul și timpul liturgic, Biserica antrenează pe credincioșii ei, prin cult în general, într-o dublă mișcare: adunarea publică pentru liturghia euharistică și alte forme de cult colectiv, dar și trimiterea credincioșilor pentru mărturia creștină în mod discret prin calitatea vieții lor morale și spirituale. Actele liturgice nu se limitează, așadar, numai la slujbele din biserică, ci ele trebuie să continuie în viața credincioșilor implicând toate dimensiunile acesteia. De însăși natura Bisericii ține ca aceasta să dea mărturie despre Evanghelie în lume.

Întreaga viață și rugăciune a credincioșilor gravitează în jurul Jertfei Euharistice. Spre ea converg și toate actele liturgice dar și mijloacele misiunii creștine desfășurate de Biserică; aici își descoperă Biserica adevărata ei identitate. În toată spiritualitatea creștină, spiritualitatea euharistică generează o pietate dinamică, legături tainice cu Hristos care înving răul prin realizarea deplină a tainei Întrupării și îndumnezeirii în toate dimensiunile ei. Ființa umană euharistică, este, de fapt, o ființă umană care depășește starea firii noastre căzute. În slujirea liturgică ce se prelungește în viața cotidiană a credincioșilor, Biserica vestește și înfăptuiește venirea Împărăției Sfintei Treimi. În toate, ea pomenește pe Hristosul slăvit și mulțumește lui Dumnezeu în Iisus Hristos: "Întreaga tradiție a Bisericii, cultul ei, teologia ei și predica ei, constituie o doxologie, o continuă mulțumire, o mărturisire a credinței în triumful pascal al lui Hristos și eliberarea noastră de toate forțele care ne apasă și ne ruinează".

Trimiterea credincioșilor la sfârșitul Liturghiei are o semnificație simbolică și sacramentală profundă. Această "trimitere" a credincioșilor: “Ite, missa est!” -în misa romană, sau "Cu pace să ieșim!" -în Liturghia bizantină, nu este decât anunțarea sfârșitului primei etape a Liturghiei, adică adunarea Bisericii (enarxis). În acest moment nu are loc "ieșirea" Bisericii, ci "intrarea" Bisericii în lume, continuând astfel trimiterea discipolilor să predice pe Iisus cel Înviat (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15-20), în puterea Duhului de la Cincizecime.

Focul iubirii lui Hristos este experimentat și împărtășit într-o continuă mișcare: de adunarea credincioșilor și de ieșirea lor în afară către alții. Adunarea comunității de credință se realizează în gradul cel mai înalt în actul comun de rugăciune și cult, care hrănește, înnoiește și dă putere Bisericii. Dar Euharistia este adusă (oferită) pentru viața lumii, de aceea nu trebuie să fie separată de viață, în consecință, ea conduce la o "Liturghie după Liturghie", adică misiunea către lume în diverse slujiri și forme variate.

Liturghia este punctul de plecare al unei noi înțelegeri a misiunii și acțiunii creștine în lume, aceasta este bazată pe ceea ce lumea urmează să devină în împărăția lui Dumnezeu. Nu este o negare cultică a istoriei, ci o înțelegere a semnificației ei din perpectiva împlinirii viitoare. Când teologii ortodocși vorbesc de centralitatea Liturghiei în viața Bisericii ei înțeleg că Liturghia este mai mult decât adorare și cult. Ea este o cale de viață în care "sacrul" și "secularul" nu sunt despărțite unul de altul. Mai de grabă viața în integritatea ei este concepută ca o continuare, ca o "prelungire a ceea ce este relevant și comunicat în cult."

Teologia ortodoxă mai nouă a scos în evidență natura liturghiei euharistice, ca fiind revelarea comuniunii Sfintei Treimi, precum și rolul ei de mediator între modul existență trinitar și modul de exeistență comunitar. Liturghia în acest fel reevaluată în funcția ei de transmitere a vieții de comuniune, care există în Dumnezeu, în viața de comunitate a Bisericii și a umanității, sau în sens invers în funcția pe care o are, de a introduce lumea, indivizii și comunitatea, în viața lui Dumnezeu. Modul divin trinitar trece astfel în modul uman comunitar prin actul liturgic.

Misiunea se înscrie în această revelare și extindere a prezenței vieții lui Hristos, sub forma Bisericii, în istorie:

"Sfânta moștenire de adevăr și de dragoste a Întemeietorului Bisericii, a cărei expresie o constituie credința Bisericii și al cărei transmițător a fost Biserica de-a lungul veacurilor, constituie răspunsul viu, trebuincios căutării umane din toate timpurile. Dragostea nemărginită a Sfintei Treimi ni se comunică prin puterea Duhului Sfânt. Învățătura și predica Bisericii să nu fie altceva decât o antrenare în dragostea vie față de Dumnezeu, manifestarea vizibilă a prezenței lui Hristos în viața noastră: "O, copii mei, pentru care sufăr din nou durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi!" (Galateni 4, 19). Singurul scop al misiunii Bisericii, în ultimă analiză, este de a evidenția prezența lui Hristos și a dragostei Lui în viața creștinilor, atât individual cât și în comun, ca și în mărturia întreprinsă de ei în lume prin propria lor viață, lucrare și dragoste”. Î "În procesul Liturghiei nu sunt atrași numai creștinii ca indivizi, ci și comunitatea ca atare. Mai mult, vocația misionară a Bisericii este comună, colectivă, nu numai individuală. Comunitatea liturgică este o comunitate misionară, în sensul că este ca atare o mărturie vizibilă pentru convertirea altora."

Așadar, prin spiritul ei comunitar Liturghia nu este numai un loc de refugiu, ci un loc unde creștinii se pregătesc pentru misune, unde li se oferă sfintele Taine ca hrană pentru pelerinaj. Liturghia euharistică este astfel din ce în ce mai mult înțeleasă în prelungirea ei în afara spațiului și timpului liturgic, ceea ce denotă caracterul pastoral-misionar al Liturghiei .

Se poate pune întrebarea: De ce ni se cere să redobândim de urgență simțământul misiunii și să invităm pe alții la credință? Pentru că simțământul misiunii ține de natura Evangheliei.

Nu avem opțiunea de a ține vestea cea bună doar pentru noi. Împărtășirea din Cuvânt, transmiterea cuvântului și mărturisirea credinței date deja sfinților constituie parte integrantă din plinirea chipului și asemănării cu Dumnezeu și din realizarea îndumnezeirii (theosis). Ca și sfântul apostol Pavel, credinciosul trebuie să fie în stare să spună, despre toți cei care nu cunosc viața în Hristos, ceea ce acela zicea despre conaționalii săi: "… bunăvoința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire"(Romani 10, 1). Evanghelia (Vestea cea Bună), netransmisă, este o contradicție în termeni .

Având în vedere bogăția doctrinei și a cultului divin, precum și frumusețea formelor sale, în care este formulat pe înțelesul tuturor întreaga teologie ortodoxă, având în vedere inestimabila lor valoare, cuvântul de ordine ce se adresează creștinilor, nu este decât acela de a valorifica acest tezaur inestimabil al Bisericii, pentru ca el să redevină sau să rămână ce a fost în trecut, adică nu numai un mijloc sacru de împărtășire a harului divin și de sfințire a vieții creștinului ci și o adevărată școală și pedagogie creștină prin care credincioșii au învățat să trăiască și să creadă creștinește.

*****

C O N C L U Z I I

Expresie a Bisericii Apostolilor, misionară prin însăși natura ei teandrică, Biserica Ortodoxă nu există pentru ea însăși, ci pentru mântuirea lumii, aducând oamenilor de astăzi, așa cum a făcut și va face totdeauna, mesajul mântuirii, al iubirii lui Dumnezeu pentru om.

Biserica, între Cincizecime și Parusie, are misiunea de a face cunoscută lumii Vestea cea Bună a mântuirii, a iubirii lui Dumnezeu – ca temei al păcii, al comunicării interumane, al bucuriei și al dreptății pentru umanitatea aflată în criză spirituală.

Cauză a misiunii, Biserica reprezintă în același timp și un scop esențial al acesteia (al acestei misiuni), căci misiunea înseamnă și zidire a Trupului lui Hristos prin extinderea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ și încorporarea tuturor în Trupul tainic-Biserica.

Așa după cum am observat în tratarea temei acestei lucrări, iconografia și imnografia ortodoxă sau dovedit a fi două elemente absolut necesare în procesul de consolidare a dreptei credințe și de răspândire a Evangheliei lui Hristos în lume.

a) Iconografia s-a arătat a fi un mijloc important de propovăduire a dreptei credințe, dovedindu-se Biblia neștiutorului de carte și neinițiatului în tainele scrierilor sfinte.

Icoanele, imaginile sau scenele biblice au fost totdeauna cinstite nu numai la mozaici și creștini, ci la toate popoarele cu o civilizație înaltă. Omul căzut în păcat a căutat permanent „chipul și asemănarea reală” (Facere I, 27). Aici se află întâia imagine inspirată, artistică, de transparență, de amintire a omului a ceea ce a fost sau a ceea ce a avut de suferit și a văzut (șarpele, animalele, Pomul vieții, etc.).

Sfânta Tradiție ne dă mărturie că în practica de totdeauna a Bisericii, icoanele au fost cinstite de creștini. Și dacă așa mărturisesc documentele și tradiția, atunci cultul icoanelor în Biserică nu este superfluu, pentru că icoanele comemorează trecutul și stimulează prezentul, devenind martori fideli ai tuturor mărturisirilor făcute de creștini.

Teologia contemporană justifică cinstirea icoanelor ca fiind pentru om o trebuință reală, care decurge din caracterul concret al sentimentului religios. Însăși dubla structură a ființei umane dovedește că singura contemplație spirituală și mistică nu este suficientă celui care își exprimă dorința fierbinte de a se apropia de Dumnezeu și de a intra în comuniune cu El. Cu ochii trupești omul intuiește chipul văzut în icoană, iar cu ochii sufletești se urcă până la prototip. Scrierile Părinților ortodocși dovedesc cu prisosință cât de adânc erau sădite dragostea și respectul pentru icoane, în sufletele credincioșilor ortodocși, la care , mai mult ca oriunde, respectful față de icoane este mai viu. A nega icoana bisericească înseamnă a nu înțelege că „după cum dogmele sunt trăite în viață prin puterea dragostei, iar Sfânta Liturghie este dogma vorbită, așa și sfintele icoane sunt aceeași credință pictată. Și dacă operele Sfinților Părinți sunt comentariul pe plan practic în trăirea aceleiași cărți, iar cărțile de ritual și de rugăciune sunt trăirea în cult și în adorarea lui Dumnezeu și a Sfintei Scripturi pe plan tradițional, atunci sfintele icoane sunt intuirea cu ochii trupesti a vieții de mântuire dată nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos”.

b) Prin intermediul frumoaselor creații imnografice, atribuite „făcătorilor de cântări” ai Ortodoxiei, slujbele cultului divin public ortodox înfățișează de-a lungul anului liturgic modele variate de virtuți, dând numeroase îndemnuri și exemple de viețuire creștină, pentru edificarea vieții religioase a credincioșilor. Acestea se găsesc presărate din belșug în rânduielile de slujbă urmărind tocmai cultivarea virtuților creștine. Începând cu Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți și trecând la martiri, sfinți și mărturisitori, cuvioși și cuvioase, imnele bisericești descriu în cadențe ritmate credința și virtuțile lor pe care sinaxarele de la Utrenie le completează. Modelul absolut de desăvîrșire rămîne însă Mântuitorul.

În acest sens, cultul divin, în general, și Sfânta Liturghie, în special, este o adevărată seră în care germinează începutul tuturor virtuților. „Cultul este totalitatea formelor, a riturilor și a ceremoniilor fixate, stabilite și consfințite sau acceptate de Biserică, prin care ea împărtășește credincioșilor harul sfințitor al lui Dumnezeu și prin care comunitatea sau obștea credincioșilor ortodocși își exprimă atitudinea și sentimentele ei față de Dumnezeu, adică Îl cinstește sau Îl slăvește, Îi mulțumește și I se roagă”. Orice formă de cult nu este altceva decât o formă de exprimare sau revărsare în afară a unui fond sufletesc, având ca izvor ideea religioasă despre divinitate, idee care inspiră și conturează caracterul cultului de care se leagă și semnificația cântării bisericești.

De aceea „nicăieri nu se vede mai bine strânsa legătură organică dintre cult și religie, ca în ortodoxie . Într-adevăr, dogmele ortodoxe au găsit în formele cultului nostru – dar mai ales în bogata imnografie bizantină, care este o adevărată antologie teologică versificată, admirabile forme de exprimare și popularizare. Cele două suporturi sau temeiuri ale oricărui cult, adică pe de o parte dogma sau învățătura, iar pe de alta, pietatea sau simțirea și trăirea religioasă, se întrepătrund în chip desăvârșit în formele cultului..”.

Deci, una dintre multele forme de exprimare a cultului este și cântarea religioasă sau imnografică, care are menirea de a întări puterea cuvântului și a exprima prin sunete, într-un mod simbolic, mișcarea inimii și a o deștepta, servind astfel atît cuvântului exprimat prin rugăciune cât și simțului religios.

*****

B I B L I O G R A F I E

Noul Testament cu Psalmii, EIBMBOR, București, 1992;

Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, III, 12, în Scrieri I, col. PSB, nr. 15, trad., introd. și note de Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1987;

Bel, Pr. Prof. Dr., Valer, Misiune, parohie, pastorație, Editura “Renașterea”, Cluj-Napoca Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 1991;

Idem, Temeiurile teologice ale misiunii creștine, în vol. “Pastorație și Misiune în Biserica Ortodoxă”, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2001;

Bobrinscoi, B., în vol. Persoană și comuniune. Prinos de cinstire lui D. Stăniloae. Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, 1993;

Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Idei, principii și preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe, în „Studii Teologice”, IV, (1952), nr. 7-8;

Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe Române față de cultul celorlalte confesiuni creștine și al sectelor din țara noastră, în «Studii Teologice», III (1951)

Idem, Iconografia crestina ca disciplina de studiu si cercetare, in “Studii teologice” 1962 nr. 5-6

Idem, Mijloace si metode de lucru in activitatea pastorala si misionara a preotimii de azi, in B.O.R. (1981) nr. 1-2

Idem, Liturgica generală, EIBMBOR, București, 1993;

Idem, Temeiuri biblice și tradiționale pentru cântarea în comun a credincioșilor, în “Studii Teologice”, VI, (1954), nr. 1-2;

Bria, Pr. Prof Dr., Ioan, Slujirea Cuvântului, în “Glasul Bisericii”, XXXI (1972), nr. 1-2;

Idem, Conferința misionară mondială – Mântuirea azi, în “Biserica Ortodoxă Română”, XCI, (1973), nr. 1

Idem, Învățătura ortodoxă despre Dumnezeu, Sfânta Treime, în “Glasul Bisericii”, (XXIX)1973, nr. 1-2;

Idem, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, București, 1981;

Idem, Credința pe care o mărturisim, EIBMBOR, București, 1987;

Idem , Curs de Teologie și practică misionară, Geneva, 1982

Idem, Imperativul unitatii crestine, in “vestitorul Ortodoxiei” nr. 138, 1995

Idem, Liturghie după Liturghie, Editura Atena, București, 1996

Bulgakov, Pr., Serghei, Icoana și cinstirea sfintelor icoane, trad. de Ierom. Paulin Lecca, Editura Anastasia, București, 2000;

Cabasila, Nicolae,Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. de Diac. Ene Braniște, EIBMBOR, București, 1946

Sfântul Chiril al Alexandriei, Cateheza IV, 4, colecția PSB, trad. Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1992;

Costin, Dr. Arhiepiscopul Târgoviștei, Vasile, Semnificația icoanei bizantine în Ortodoxie, Editura Arhiepiscopiei Târgovișzei, Târgoviște, 1997;

David, Diac., P. I., Călăuză creștină -Sectologie-, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994;

Ganea, Arhid. Prof. Ioasaf, Despre sfintele icoane, în “Ortodoxia”, XXXIV, (1982), nr. 1;

Sfântul Grigore de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Căntărilor, Omilia a XIII-a, în PSB, 29, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1982;

Sfântul Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane, trad. de D. Fecioru, Editura “Tipografia Cărților Bisericești”, București, 1937;

Idem, Dogmatica, I, 7, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, București, 1993;

Ioanicescu, Pr., I., Iconografia creștină ca izvor omiletic, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII, (1978), nr. 1-3;

Nifon Mihăiță, IPS Prof. Univ. Dr., Arhiepiscopul Târgoviștei, Misiologie creștină, Editura Asa, Târgoviște, 2002;

Leon, Pr. Dr., Iftode, Cinstirea Sfintelor Icoane, în „Mitropolia Olteniei”, XXV, (1975), nr. 3-4;

Mehedințu, Drd., V., Dogma euharistică în Sfânta Liturghie, în „Studii Teologice”, XIX, (1967), nr. 5-6;

Necula, Pr. Asist. Nicolae Cultul divin, mijloc de apărare a dreptei credințe, în „Glasul Bisericii”, XXXV, (1976), nr. 9-12;

Pietraru, Pr. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei , Iași, 1996;

Popescu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Teologie și cultură, EIBMBOR, București, 1993;

Popescu, Magistrand, Mihai-Gabriel, Carțile de cult ca izvor al predicii, in Studii Teologice” , 1962 nr.5-6

Popescu, Dumitru, Ortodoxie si contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucuresti 1996

Predea, Pr., Vasile, Cinstirea Sfintelor icoane, în „Mitropolia Olteniei”, XXI, (1971), nr. 3-4;

Rămureanu, Pr. Prof., I., Cinstirea sfintelor icoane, în primele trei secole, în „Studii Teologice”, XXIII, (1971), nr. 9-10;

Stan, Pr. Asist., Alexandru I., Prea Cistirea Maicii Domnului, în "Îndrumător pastoral", Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1981;

Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Crucea în teologia și cultul Bisericii Ortodoxe, în “Ortodoxia”, XXVIII, (1975), nr. 3;

Idem, Icoanele în cultul ortodox, în rev. „Ortodoxia”, XXX, (1978), nr. 3;

Idem, Sinteză Eclesiologică, în rev. “Studii Teologice”, VII, 1955, nr. 5-6;

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, București, 1991;

Stoinea, Pr. Liviu, Pentru o teologie a comunicarii, in Vestitorul Ortodoxiei, nr. 4/1996

Șesan, Pr. Prof. M.,Cinstirea sfintelor icoane,«Candela», LIII-p. 608. LIV (1942-1943)

Vasilescu, Diac. Prof., Emilian, Locașuri de cult în creștinism și celelalte religii, în rev. “Glasul Bisericii”, XIV, (1962), nr. 10-12;

Vintilescu, Pr. Prof., Petre, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântare bisericească, EIBMBOR, București, 1937;

Idem, Liturghia credincioșilor privită istoric în structura și rânduiala ei, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXI, (1943), nr. 4-6;

***Catavasier, EIBMBOR, București, 1991;

***Dicționarul explicativ al limbii române – DEX, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996;

***Îndrumări misionare, EIBMBOR, București, 1986;

***Liturghier, EIBMBOR, București, 1994;

*** Mineiul lunii Ianuarie, EIBMBOR, București, 1993;

***Mineiul lunii August, EIBMBOR, București, 1974;

*** Mineiul lunii Septembrie, EIBMBOR, București, 1973;

***Mineiul lunii Noiembrie, EIBMBOR, București, 1971;

***Mineiul lunii Decembrie, EIBMBOR, București, 1971;

***Molitfelnic, EIBMBOR, București, 1991;

***Triod, EIBMBOR, București, 1970;

***Dicționarul explicativ al limbii române – DEX, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996

*****

CURRICULUM VITAE

Sunt născut la 10 Mai 1976 în orașul Târgoviște, județul Dâmbovița, din părinți credincioși : Nicolae – preot în parohia Produlești, și Viorica – funcționar C.E.C.

Am absolvit cursurile Școlii Generale Nr. 2 în orașul Târgoviște.

Între anii 1991-1992 am urmat cursurile anului I de seminar la Seminarul Teologic București.

Între anii 1992-1996 am urmat cursurile anilor II-V la Seminarul Teologic „Sfântul Ioan Gură de Aur“ din Târgoviște.

Între anii 1999-2004 am urmat cursurile Facultății de Teologie Litere din Târgoviște, specializarea Pastorală, lucrarea de față constituind Lucrarea de Licență în vederea absolvirii cursurilor.

În anul 1998 m-am căsătorit cu Ramona Cristea, având acum împreună două fete.

Am fost hirotonit întru diacon la 11 August 1998 și întru preot la 15 August 1998, pe seama Parohiei Produlești, Protoieria Găești (actualmente Târgoviște Sud).

Am încercat în 6 ani de pastorație să slujesc lui Dumnezeu, Bisericii și oamenilor în problemele lor cele mai delicate, slujind fără pretenția de a mi se recunoaște eventuale merite.

Rămân, cu ajutorul lui Dumnezeu, în continuare, în slujba Bisericii și a țării, a lui Dumnezeu și a oamenilor.

*****

DECLARAȚIE

Subsemnatul Preot ANTON DAMIAN-LAURENȚIU declar că lucrarea „Rolul iconografiei și imnografiei în misiunea creștină“ pe care o prezint ca Lucrare de Licență, reprezintă în întregime operă personală.

În afara lucrărilor menționate în note și bibliografie, nu am folosit nici un alt studiu.

Pr. ANTON DAMIAN-LAURENȚIU

*****

C U P R I N S

Introducere – pag. 1.

1. Misiune creștină și evanghelizare – pag. 5.

2. Misiunea și Mijloacele misiunii în Biserica Ortodoxă (traditie si modernitate) – pag. 18.

3. Iconografia ortodoxă, mijloc de propovăduire a învățăturii creștine – pag. 24.

4. Imnografia ortodoxă, mijloc de apărare a dreptei credințe – pag. 40.

5. Locasul de cult-centrul misiunii crestine (liturghia ca misiune) – pag. 63.

Concluzii – pag. 70.

Bibliografie – pag. 74.

Curriculum Vitae – pag. 79.

Declarație – pag. 80.

Cuprins – pag. 81.

*****