Rolul Hormonilor In Timpul Sarcinii

Cuprins

Introducere

Cap. I Rolul hormonilor in organismele vii

I.1. Definiția si clasificarea hormonilor

I.2. Mecanisme generale de acțiune a hormonilor

I.3. Hormoni implicați in procesul reproducerii la om

Cap. II Activitatea hormonala in timpul sarcinii

Cap. III Modificări hormonale in timpul sarcinii

Concluzii

Bibliografie

=== l ===

Cuprins

Introducere

Cap. I Rolul hormonilor in organismele vii

I.1. Definiția si clasificarea hormonilor

I.2. Mecanisme generale de acțiune a hormonilor

I.3. Hormoni implicați in procesul reproducerii la om

Cap. II Activitatea hormonala in timpul sarcinii

Cap. III Modificări hormonale in timpul sarcinii

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Produșii glandelor endocrine au fost denumiți de la cuvântul grecesc hormao – a excita, a stimula, termen propus de Starling in 1905. Hormonii sunt substanțe active cu acțiune specifica, secretate de glandele endocrine si mixte, direct in sânge. Astăzi este bine cunoscuta constituția chimica a hormonilor, iar unii dintre ei au fost chiar sintetizați. Hormonii hipofizari, paratiroidieni si pancreatici sunt polipeptide; cei medulosuprarenalieni și tiroidieni sunt derivați ai acizilor aminați (aminoacizilor) aromatici iar cei corticosuprarenalieni și gonadali sunt derivați sterolici.

Hormonii secretați în sânge în cantități infime ajung pe calea acestuia, la nivelul țesuturilor unde influențează reacțiile enzimatice și procesele de biosinteza și de degradare (biocatalizatori).

În condiții fiziologic normale, fiecare glandă endocrină are o activitate secretoare bazală, constantă, care se modifică de îndată ce se produc anumite modificări umorale specifice. Influențele umorale asupra activității glandelor endocrine se exercită prin mecanismul conexiunii inverse (feed-back), modificarea concentrației umorale a unui constituent umoral, controlat de hormonul unei anumite glande, sau modificarea concentrației sanguine a hormonilor respectivi, influențând activitatea glandei fie direct fie prin intermediul centrilor hipotalamici care controlează activitatea endocrină.

Alături de sistemul nervos, hormonii realizează unitatea organismului, intre acești factori fiind o strânsa interdependenta funcțională.

Pentru realizarea lucrării de diplomă mi-am propus să sistematizez cele mai recente date din literatura de specialitate privind rolul hormonilor în reproducerea umană și modificările endocrinologice în perioada de sarcină

CAP. I. ROLUL HORMONILOR ÎN ORGANISMELE VII

Deși tendința actuală a unor ramuri ale biologiei o constituie aprofundarea mecanismelor moleculare ce stau la baza funcționării celulei vii, nu trebuie să neglijăm faptul că aceste mecanisme se integrează într-un tot unitar deoarece celulele, țesuturile și organele reprezintă părți componente ale organismului viu în ansamblul său și se află într-o strânsă interdependență și interacțiune. Iată de ce, cunoașterea hormonilor sub aspectul structurii lor chimice, rolului biologic și mecanismelor de acțiune este importantă nu numai din punct de vedere practic, în scopul profilaxiei și tratamentului unor disfuncții glandulare ci, mai ales, pentru înțelegerea globală a proceselor biochimice și fiziologice ce au loc în organismele vii. Sistemul endocrin îndeplinește funcția majoră de legătură între sistemul nervos și celelalte sisteme de control, inclusiv cel ce acționează la nivel molecular.

Așadar, sistemul endocrin face parte integrantă din edificiul sistemelor de reglare ce s-au dezvoltat în cursul evoluției și anume:

a) sistemul nervos central (SNC) al cărui rol constă în reglarea rapidă a interrelațiilor mediu extern – organism;

b) sistemul endocrin ce realizează o reglare mai lentă, dar continuă;

c) sistemul imunitar cu rol de apărare față de proteinele străine organismului în cauză.

I.1. Definiția și clasificarea hormonilor

Termenul de hormon este de origine greacă ( = a excita) și a fost introdus (W.Bayliss & E. Starling, 1905) pentru a desemna acele substanțe sintetizate în organism care au proprietatea de a stimula sau excita diferite organe, țesuturi sau procese biochimice și fiziologice. La acea vreme, denumirea de hormon era justificată dacă ținem cont de faptul că nu se cunoșteau decât foarte puțini reprezentanți ai acestei clase (secretina, adrenalina etc.) care manifestau acțiune de excitare. Mai târziu, după descoperirea altor hormoni, s-a demonstrat faptul că acțiunea lor nu constă numai în stimularea diferitelor procese din organism ci, deseori ei le pot și inhiba. Cum însă termenul "hormon" a intrat deja în uz, el este folosit în continuare chiar dacă denumirea generică a acestor compuși nu concordă întotdeauna cu acțiunile lor.

Hormonii sunt definiți ca fiind substanțe organice specifice, sintetizate și secretate de către țesuturi glandulare specializate ce formează glandele cu secreție internă sau glande endocrine ( gr. = interior, = a secreta), care sunt deversate direct în sânge, fiind transportate de către acesta spre diferite organe și țesuturi numite organe țintă, asupra cărora își exercită acțiunea lor specifică. Hormonii, numiți și mesageri sau reglatori chimici, coordonează activitatea diferitelor părți ale organismului, acționând asupra celulelor ce compun țesuturile și organele respective. Acestea din urmă "răspund" în funcție de tipul lor, starea lor funcțională și nutrițională, vârstă etc., integrându-se în ansamblul controlului hormonal și nervos la care sunt supuse.

Receptorul este un element structural al celulei țintă care primește mesajul declanșat, reprezentând deci vectorul de transmisie între semnalul primit și primul răspuns.

În cazul organismului uman, fiecare din cele aproximativ 1013 celule prezintă propriul lor sistem de reglare internă, iar hormonii realizează reglarea externă. Celulele dintr-un organism primesc compușii chimici necesari activității lor metabolice, iar pe cale umorală receptează semnalele necesare reglării acestor procese. Aceste două aspecte sunt interdependente, dat fiind faptul că mulți hormoni sunt direct implicați în reglarea metabolismului, contribuind la menținerea constantelor mediului intern.

Ramura științei care se ocupă cu studiul structurii chimice, mecanismului de acțiune, rolului biologic și efectelor de hipo- și hipersecreție hormonală se numește Endocrinologie. Aspectele fundamentale ce privesc structura chimică, transportul, mecanismele de acțiune, rolul biologic, degradarea și eliminarea din organism a hormonilor reprezintă obiectul de studiu al Endocrinologiei biochimice. Efectele de hipo- și hipersecreție hormonală care reprezintă urmarea, deseori tardivă, a modificărilor biochimice cauzate de insuficiența sau excesul unuia sau mai multor hormoni, constituie obiectul de studiu al Endocrinologiei medicale. Datorită perfecționării aparaturii de laborator și a tehnicilor de investigație clinică și paraclinică, în ultimul timp se observă o întrepătrundere din ce în ce mai mare a acestor două domenii ale endocrinologiei cu rezultate benefice pentru bolnavi, dată fiind posibilitatea diagnosticării precoce a diferitelor hipo- și hipersecreții glandulare.

Hormonii constituie o clasă de substanțe biologic active extrem de eterogenă din punctul de vedere al structurii lor chimice. Din această cauză, o clasificare judicioasă în funcție de acest criteriu este extrem de dificilă. Astăzi se cunosc mai multe clasificări ale hormonilor în funcție de diferite criterii, cum ar fi structura chimică, glandele care îi secretă, mecanismul de acțiune etc.

În funcție de originea lor, hormonii se împart în două clase principale: hormoni propriu-ziși și hormoni tisulari.

Hormonii propriu-ziși sunt sintetizați și secretați numai de către țesuturi specializate ale organismului animal, numite glande endocrine. Uneori, hormonii își exercită acțiunea în organul în care au fost sintetizați. De cele mai multe ori însă ei sunt transportați de către sânge spre alte organe și țesuturi ale căror funcții biochimice și fiziologice le influențează.

Hormonii tisulari sunt sintetizați și secretați de către alte țesuturi ale căror funcții sunt total diferite de cele ale glandelor endocrine. Un exemplu concret în acest sens îl reprezintă hormonii gastrointestinali sau cei placentari.

Un alt criteriu de clasificare a hormonilor îl constituie glanda care îi secretă. Din acest punct de vedere se disting mai multe clase de hormoni: tiroidieni, adenohipofizari, neurohipofizari, hormonii hipofizei intermediare, medulosuprarenali, corticosuprarenali, epifizari, hormonii timusului, paratiroidieni, pancreatici și gonadali.

După natura lor chimică, hormonii se împart în trei clase principale.

a) Hormoni derivați de la aminoacizi. Pentru biosinteza acestora se utilizează în calitate de precursori diferiți aminoacizi, în special cei aromatici. Aceștia sunt utilizați fie sub formă legată în diferite catene polipeptidice (ca în cazul tirozinei ce reprezintă precursorul hormonilor tiroidieni), fie sub formă liberă. În urma unor procese enzimatice ei sunt transformați în hormoni capabili să-și îndeplinească funcțiile lor specifice.

b) Hormoni cu structură polipeptidică și proteică. Din această clasă fac parte hormonii reglatori ai hipotalamusului, hormonii hipofizari, hormonii pancreatici și hormonii paratiroidieni.

c) Hormonii cu structură steroidică sunt hormonii corticosuprarenalei și cei gonadali. Precursorul comun utilizat în biosinteza acestora îl reprezintă colesterolul.

În afară de aceste trei clase, unii autori mai diferențiază și o a patra grupă de hormoni, cei derivați de la acizii grași. Aceștia sunt însă mai puțin numeroși, fiind mai degrabă substanțe cu acțiune hormonală și nu hormoni propriu-ziși.

În prezent se mai utilizează o clasificare a hormonilor în funcție de regn și apartenența sistematică a organismelor la care se face referire, existând din acest punct de vedere hormoni specifici vertebratelor, hormonii insectelor, fitohormonii etc.

O altă clasificare a hormonilor se face în funcție de procesele asupra cărora acționează. Din acest punct de vedere hormonii se împart în patru clase:

a) hormoni metabolici;

b) hormoni morfogenetici;

c) hormoni cinetici sau organotropi;

d) hormoni endocrinocinetici.

Sistemul hormonal intervine în metabolismul glucidelor, lipidelor și proteinelor, în creștere, sexualitate, reglarea temperaturii interne, a glicemiei, calcemiei, echilibrului hidro-mineral etc. Glandele endocrine deversează în sânge hormonii care acționează la distanță asupra organelor țintă în concentrații extrem de mici (de ordinul 1 pM – 1 nM). Timpul de acțiune oscilează între limite foarte largi, fiind mai mic de 5 minute pentru hormonii din hipotalamus și de câteva ore pentru cei steroidici.

Există o serie de substanțe chimice ale căror efecte sunt antagoniste efectelor generate de hormoni, acestea purtând denumirea de antihormoni sau antagoniști hormonali. În calitate de antihormoni pot acționa enzimele participante la catabolismul hormonilor, unele medicamente și substanțe toxice care inhibă procesele de biosinteză a hormonilor, precum și unii produși intermediari de degradare a acestora. În unele situații, în special în cazul hormonilor cu structură polipeptidică și proteică, doze mari ale acestora pot acționa ca antihormoni fiind capabile să inducă formarea de anticorpi specifici ce joacă, la rândul lor, funcții antihormonale

Studiul hormonilor prezintă importanță practică nu numai din punct de vedere medical în scopul înlăturării sau, cel puțin, al diminuării efectelor de hipo- și/sau hipersecreție. Așa cum se întâmplă și în cazul altor descoperiri științifice (și este suficient să amintim în acest context obținerea de plante și animale modificate genetic, clonarea, utilizarea celulelor stem etc.) și în cazul hormonilor, unele aspecte ale utilizării lor practice rămân deocamdată controversate. Un astfel de aspect îl reprezintă utilizarea hormonilor în calitate de activatori de creștere la animale. Evident, sporurile de producție zootehnică sunt considerabile însă hormonii utilizați în acest scop ajung în produsele alimentare și pot avea repercusiuni nedorite asupra sănătății oamenilor.

I. 2. Mecanisme generale de acțiune ale hormonilor

Marea majoritate a hormonilor nu manifestă doar un singur efect biochimic și/sau fiziologic. De regulă ei prezintă un efect principal și unul sau mai multe efecte secundare. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă hormonii gonadali care acționează asupra organelor genitale, dar influențează și unele procese metabolice. La acești hormoni, chiar și acțiunea principală este diversă ei acționând, pe de o parte în sensul stimulării dezvoltării organelor genitale, iar pe de altă parte induc dezvoltarea caracterelor sexuale secundare.

Datorită marii lor diversități structurale, hormonii își exercită acțiunile lor specifice prin mecanisme foarte complexe ce nu sunt elucidate complet nici astăzi. Asupra mecanismelor generale de acțiune a hormonilor au fost formulate mai multe ipoteze. La început s-a considerat că hormonii pot îndeplini rol de cofactori enzimatici în mod similar cu vitaminele hidrosolubile, influențând în felul acesta procesele metabolice. Aprofundarea cercetărilor de endocrinologie a demonstrat însă faptul că hormonii nu sunt enzime sau coenzime, nici substrate sau cosubstrate.

Acțiunea lor metabolică se explică prin faptul că mulți hormoni sunt activatori enzimatici, iar alții mediază conversia zimogenilor în formele active ale enzimelor. Alți hormoni (de exemplu estrogenii) sunt inductori pentru unele enzime cheie.

Conform altei ipoteze, hormonii acționează asupra membranelor celulare modificându-le permeabilitatea. O serie de experimente a confirmat această ipoteză, demonstrând faptul că la baza mecanismului de acțiune a numeroși hormoni stă interacțiunea acestora cu receptori specifici localizați la suprafața externă a membranelor celulare.

Într-o serie de experimente asupra scindării glicogenului cu formare de glucoză la nivel hepatic sub influența glucagonului și catecolaminelor (în special a adrenalinei), Earl Sutherland evidențiază rolul de incontestat al AMPc. Hormonii din circulația sanguină reprezintă primul semnal (mesager). Prin interacțiunea lor cu receptorii membranari se realizează o activare a adenilat – ciclazei. La rândul ei, aceasta catalizează formarea AMPc (al doilea mesager sau mesagerul secundar) care pătrunde în celulă declanșând o cascadă de procese biochimice specifice (fig. 1).

.

Fig. 1. Reprezentarea schematică a mecanismului general de acțiune al hormonilor al căror receptor activează adenilat-ciclaza (după Robison, G.A. et al.,1971)

Are loc totodată un proces semnificativ de amplificare deoarece concentrația hormonului în plasmă este de ordinul 0,1 nM, în timp ce concentrația AMPc în celule este de aproximativ 1 μM. În afară de acesta, efectul fosforilării proteinelor care induc generarea de AMPc prin activarea protein-kinazelor reprezintă încă o modalitate de amplificare a semnalului hormonal inițial. Rolul adenilat-ciclazei (3’,5’- ciclic-AMP sintetaza sau ATP – pirofosfat liaza, E.C. – 4.6.1.1.) este acela de a cataliza conversia ATP în AMPc:

Substratul real al transformării este complexul ATP-Mg2+. Adenilat-ciclaza este un constituent intrinsec nespecific al membranei celulelor eucariote, prezența ei fiind extrem de importantă pentru formarea celui de-al doilea mesager (AMPc).

Cu toate acestea, adenilat-ciclaza este încă parțial studiată. Este interesant faptul că hormonii și receptorii lor asigură specificitatea informației înainte de a se ajunge la adenilat-ciclază (fig. 2), aceeași specificitate asigurându-se și "în aval", după activarea enzimei, prin faptul că răspunsul depinde de tipul celulei.

Până în prezent nu s-a reușit solubilizarea adenilat-ciclazei și se pare că ea este o enzimă foarte labilă. Din această cauză atât masa sa moleculară cât și constanta KM nu sunt cunoscute cu precizie. De asemenea, nu este încă elucidată complet natura interacțiunilor sale cu diferiți receptori hormonali sau cu alți compuși cum ar fi prostaglandinele și toxina holerică.

Între receptor și situsul catalitic al adenilat-ciclazei se pare că există o structură asupra căreia pot acționa diferiți reglatori, în special nucleotidele și prostaglandinele. Principala funcție a AMPc format în celulă este aceea de a activa protein-kinazele. Protein-kinazele AMPc-dependente conțin două tipuri de subunități: subunități reglatoare (R) și subunități catalitice (C).

Fig. 2. Etapele specifice și nespecifice ale mecanismului de acțiune a hormonilor ce activează adenilat-ciclaza (după Krebs, E.C. et al., 1973)

După legarea AMPc, subunitățile reglatoare (R) și catalitică (C) se separă, ceea ce determină activarea subunităților catalitice:

R2C2 + 2 AMPc ———› R2(AMPc) + 2 C

Când acestea intră în contact, enzima este inactivă, subunitatea catalitică fiind inhibată. Atunci când AMPc se leagă de subunitatea reglatoare printr-o interacțiune reversibilă, aceasta devine activă (fig. 3), ceea ce înseamnă că AMPc acționează ca un efector alosteric.

Există o serie de hormoni care își exercită acțiunea diminuând activitatea adenilat-ciclazei. Acest efect a fost sugerat în cazul insulinei și rămâne controversat încă pentru alți hormoni. Unii autori descriu formarea de GMPc sub acțiunea guanilat-ciclazei, fenomen ce dublează, în unele situații, generarea de AMPc. Această simetrie inversă se regăsește la nivelul acțiunii AMPc și GMPc în metabolismul celular, fapt ce demonstrează complexitatea fenomenelor ce se desfășoară în celulă la nivel molecular.

Fig. 3. Mecanismul de acțiune al protein-kinazelor activate de AMPc (după Garren, L.D. et al., 1971).

Prin utilizarea metodei izotopilor radioactivi și a altor metode moderne de investigație biochimică, în ultimul timp s-au adus dovezi concludente privind implicarea unor hormoni în modificarea activității genelor, fenomen ce reprezintă un alt mecanism posibil de acțiune hormonală. Cele mai concludente rezultate experimentale se referă la acțiunea hormonilor steroidici și tiroidieni la nivelul expresiei genice.

Spre deosebire de bacterii, în celulele animale cantitatea de ADN este net superioară. Acesta prezintă multe secvențe repetitive și, în același timp, secvențe nucleotidice extrem de variate, al căror rol rămâne încă neelucidat. Moleculele de ADN interacționează cu histonele, fenomen conservat pe scara evolutivă a eucariotelor, dar și cu un mare număr de proteine non-histonice, fapt ce nu și-a găsit încă o explicație funcțională satisfăcătoare. În mod similar, multitudinea tipurilor de ARN- și ADN-polimeraze nu poate fi încă pe deplin justificată.

Spre deosebire de hormonii ce acționează la nivel membranar prin creșterea nivelului de AMPc și a vitezei de fosforilare a proteinelor, la hormonii steroidici și tiroidieni se observă un răspuns tardiv, ce se percepe abia după câteva ore. Acest răspuns este însă de mai lungă durată și se manifestă prin accelerarea biosintezei de ARN și respectiv a proteinelor corespunzătoare. Studiul acestor aspecte s-a făcut cu ajutorul unor compuși cu acțiune antimetabolică, chiar dacă aceștia dau indicații indirecte asupra fenomenelor studiate.

Puromicina și cicloheximida, care inhibă biosinteza proteică la nivelul translației, suprimă răspunsul hormonilor tiroidieni și steroidici. Aceleași rezultate au fost obținute și prin utilizarea actinomicinei D care intervine la nivelul transcripției. Experimentele in vitro efectuate cu α-amanitină (care, de asemenea inhibă biosinteza ARN-ului și care prezintă afinitate față de polimeraza B) și nuclee izolate din celulele țintă ale hormonului sau ale complexului hormon–receptor, indică o stimulare a biosintezei ARN-ului. Se poate face astfel o legătură de cauzalitate între receptori și răspunsul celulei la stimulul hormonal.

Rezumând cele afirmate mai sus, se pot desprinde o serie de concluzii certe, verificate experimental, atât in vitro cât și in vivo:

– hormonii sunt mesageri chimici sintetizați și secretați de glandele endocrine. Ei sunt transportați în principal pe cale sanguină către organele țintă unde sunt recunoscuți de către receptorii specifici;

– structura chimică a hormonilor este extrem de heterogenă, ei putând fi derivați de la aminoacizi, polipeptide sau proteine (holo- și glicoproteine) și steroidici. În țesuturile glandulare, unii hormoni polipeptidici și proteici sunt sintetizați sub forma unor precursori inactivi numiți pre-hormoni. Aceștia sunt convertiți în hormoni activi prin clivare enzimatică. Se cunosc și unii pre-hormoni steroidici care, după intrarea în circulația sanguină, sunt transformați în hormoni activi (în organe "intermediare"), după care ajung la organele țintă;

– biosinteza și secreția hormonilor se află sub controlul sistemului nervos central. Există patru hormoni hipofizari glandotropi (TSH, LH, FSH și ACTH) a căror biosinteză este controlată de hormonii reglatori corespunzători din hipotalamus (Releasing hormones – RH sau liberine) și anume T-RH, LH-RH, FSH-RH și C-RH. Secreția hormonilor steroidici și tiroidieni este controlată prin mecanism feed back la nivelul hipotalamusului și hipofizei. Secreția altor hormoni hipofizari (GH, PRL și MSH) este inhibată de către hormonii corespunzători din hipotalamus (inhibitor hormones – IH sau statine). Vasopresina și ocitocina (secretate de lobul posterior al hipofizei) precum și adrenalina (medulo-suprarenală) sunt neuro-hormoni. Insulina și glucagonul (sintetizați în pancreas), calcitonina și aldosteronul fac parte din sistemul hormonal periferic, iar secreția lor este controlată (feed back) de produșii activității lor metabolice;

– în sânge, hormonii tiroidieni și steroidici interacționează cu proteinele specifice de transport. O parte din hormonii existenți în circuitul sanguin suferă procese de degradare catabolică, în special în hepatocite;

– la nivelul celulelor țintă, hormonii interacționează cu receptorii lor specifici (R) în mod selectiv. Rolul acestora constă și în generarea răspunsului celular datorită capacității lor de a interacționa cu efectorii (E). Acest lucru este posibil deoarece hormonul este capabil să controleze situsul r al receptorului față de care prezintă o afinitate relativ crescută. Transmiterea mesajului la nivelul situsurilor e determină răspunsul corespunzător emis de efectorul E;

– receptorii hormonilor steroidici și tiroidieni sunt intracelulari. Hormonii steroidici interacționează cu receptorii lor specifici în citoplasma celulelor țintă fiind astfel activați, iar complecșii H–R migrează în nucleu unde interacționează cu structuri acceptoare a căror natură nu este încă definitiv elucidată. În urma acestor interacțiuni are loc o intensificare a biosintezei ARN (în special ARNm), cu repercusiuni asupra vitezei de biosinteză a proteinelor. În continuare acest efect se manifestă printr-o hipertrofie celulară. Aceasta înseamnă că răspunsul la acțiunea hormonilor steroidici implică modificări profunde la nivelul transcripției genice;

– receptorii hormonilor polipeptidici și proteici sunt de tip membranar. Situsurile r ale acestora sunt localizate la suprafața externă a membranelor celulare. În unele cazuri, efectorul E poate fi o enzimă membranară (adenilat-ciclaza) sau un ionofor. AMPc produs în exces sub acțiunea adenilat-ciclazei activate reprezintă al doilea mesager. La rândul său, el activează protein-kinazele accelerând fosforilarea proteinelor.

I. 3. Hormoni implicați în procesul reproducerii la om

Corticosuprarenalele și gonadele sintetizează și secretă o serie de hormoni cu structură steroidică ce manifestă acțiuni profunde asupra metabolismului și cu funcții fiziologice bine determinate. Căile de biosinteză ale acestor hormoni au drept punct comun de plecare colesterolul, care este precursorul tuturor hormonilor de natură steroidică.

I.3.1. Hormonii corticosuprarenalei

Zona corticală a suprarenalelor secretă peste 40 de compuși cu structură steroidică din care un sfert prezintă acțiune hormonală.

Din punctul de vedere al acțiunii lor metabolice, hormonii corticosuprarenali sau corticosteroizii se împart în două grupe principale: glucocorticosteroizii, implicați în reglarea metabolismului glucidic și hormonii mineralocorticosteroizi, al căror rol principal constă în reglarea metabolismului hidro-mineral.

Principalii hormoni glucocorticosteroizi sunt cortizolul (17-hidroxi-corticosteronul sau hidrocortizonul), cortizonul, corticosteronul, 11-dehidrocorticosteronul etc., iar din clasa mineralocorticosteroizilor cei mai importanți sunt aldosteronul, 11-deoxicortizolul (DOC), 11-deoxicorticosteronul etc.

Biosinteza corticosteroizilor are drept punct de plecare colesterolul, atât cel exogen cât și cel endogen. În cel de-al doilea caz are loc o sinteză “la fața locului” în sensul că se utilizează imediat colesterolul sintetizat la nivelul reticulului endoplasmatic al celulelor corticale din acetil-CoA.

Prima etapă a căii biosintetice are loc sub acțiunea desmolazei NADPH–dependente care amputează catena laterală a colesterolului într-un proces oxidativ cu formare de pregnenolonă:

În funcție de hormonii ce urmează a fi sintetizați, pregnenolona poate fi transformată în continuare pe căi diferite. Astfel, dacă produsul final al transformărilor îl reprezintă cortizolul, pregnenolona suferă o reacție de oxidare prin care se introduce o nouă grupare alcoolică la C17. Această reacție este catalizată de enzima numită 17-α-hidroxilază:

Produsul astfel obținut se transformă în cortizol într-o succesiune de reacții enzimatice prin care se oxidează gruparea alcoolică de la atomul de carbon din poziția 1, se mută legătura dublă din ciclul B în ciclul A al nucleului ciclopentanoperhidrofenantrenic și se oxidează radicalul metil din poziția 21.

În urma acestei succesiuni de reacții se formează cortizolul, unul din cei mai importanți corticosteroizi. Oxidarea grupării alcoolice din poziția 11 sub acțiunea 11-β-dehidrogenazei conduce la formarea altui hormon corticosteroid – cortizonul:

Biosinteza aldosteronului se realizează tot din colesterol, prima reacție fiind comună cu cea prin care debutează biosinteza cortizolului și cortizonului.

În cazul biosintezei aldosteronului însă, pregnenolona formată din colesterol trece în progesteronă care, de asemenea, se poate transforma pe două căi: fie că trece în 11-α-hidroxi-progesteronă intrând în calea de biosinteză a cortizolului, fie că se oxidează la 11-deoxi-corticosteronă pentru a forma aldosteronul:

Conversia pregnenolonei în progesteronă se realizează sub acțiunea 3-β-ol-dehidrogenazei, o enzimă NAD+-dependentă ce oxidează gruparea alcoolică a pregnenolonei la grupare cetonică.

Toate aceste procese enzimatice care formează căile de biosinteză ale corticosteroizilor, au loc la nivel mitocondrial. Unii din produșii intermediari ai acestor căi biosintetice servesc drept precursori în biosinteza hormonilor gonadali.

Principalii hormoni ai cortexului suprarenal prezintă o grupare alcoolică în poziția 11, acțiunea 11- β -hidroxilazei reprezentând o etapă specifică a biosintezei lor. 11- β -Hidroxilaza face parte dintr-un complex enzimatic “catenar” ce include o flavoproteină, fier neheminic și citocrom P-450 și care este localizat în membrana internă a mitocondriilor.

Majoritatea corticosteroizilor este transportată spre organele țintă de către plasma sanguină, fie sub formă liberă, fie legată. În acest din urmă caz, transportorii pot fi reprezentați de serumalbumină cu care corticosteroizii interacționează în mod nespecific, precum și de o α-glicoproteină specifică (corticosteroid binding globulin – Cbg) sau transcortină ce are o masă moleculară de 25 kDa. Aldosteronul în schimb este transportat mai mult sub formă liberă, legarea de albumină sau transcortină fiind slabă.

La nivelul celulelor țintă, steroizii disociază din complecșii lor proteici traversând apoi membranele celulare, iar la nivel intracelular interacționează cu receptorii proteici nucleari față de care prezintă o mare afinitate. Sub această formă complexă, steroizii se fixează de cromatină stimulând astfel biosinteza unor proteine specifice care vor produce efectul caracteristici hormonului respectiv. Fixarea hormonului la nivelul cromatinei provoacă și biosinteza unor enzime specifice care induc, la nivelul cromozomilor, biosinteza de ARNm (această acțiune este similară cu cea a ecdizonelor).

În cazul aldosteronului este indusă biosinteza unei Na+-permeaze care are rolul de a mări permeabilitatea membranelor celulare față de Na+, ceea de determină o creștere a concentrației intracelulare a acestui ion. Corticosteroizii sunt supuși degradării catabolice cu viteze variabile în funcție de timpul lor de înjumătățire. Dintre toți hormonii corticosuprarenalei, cel mai bine studiat sub aspectul catabolismului este cortizolul.

Aproximativ 90% din cortizolul plasmatic se află sub formă legată de Cbg, cu care formează interacțiuni reversibile. Aceste legături reprezintă factorul limitant al acțiunii fiziologice și biochimice a cortizolului deoarece doar forma liberă poate traversa membrana celulară, ea reprezentând deci forma activă. Cortizolul se poate degrada pe trei căi diferite cu formare de 6-β-hidroxi-cortizol, 11-β-hidroxi-etioco-lanolonă și, respectiv, 11-ceto-etiocolanolonă. În primul caz, calea catabolică constă în hidroxilarea cortizolului la carbonul C6:

A doua cale de degradare debutează prin saturarea ciclului A al nucleului steranic din molecula cortizolului cu formare de dihidrocortizol care se transformă în continuare printr-o succesiune de reacții enzimatice de oxidoreducere și amputare a catenei laterale:

.

A treia cale de degradare a cortizolului începe prin conversia acestuia în cortizon care suferă apoi o serie de procese redox, cu formare de cetoetiocolanolonă.

.

Degradarea corticosteroizilor este foarte rapidă. Aproximativ 1 – 5% din hormonii corticosuprarenali trec direct în urină sub formă liberă. Restul se catabolizează în ficat unde se formează derivați sulfo- și glucurono-conjugați solubili. Aceștia sunt secretați pe cale urinară sub două forme majore.

17-Hidroxi-steroizii sunt compuși cu 21 atomi de carbon și reprezintă principala formă sub care sunt secretați glucocorticosteroizi și în special cortizolul. La nivel hepatic au loc reacții de hidrogenare cu formare de tetrahidrosteroizi (cortol, cortolonă etc.) și chiar hexahidrosteroizi care se elimină sub formă glucuronoconjugată. În condiții fiziologic normale, valorile 17-hidroxisteroizilor urinari (glucurono-conjugați) oscilează între 2 – 5 mg/24 de ore la femei și 4 – 6 mg/24 de ore la bărbați.

17-Cetosteroizii sînt compuși cu 19 atomi de carbon în moleculă. Dintre aceștia, androsteronul și etiocolanolona sub formă de sulfo- și glucurono-conjugați reprezintă principalele forme sub care se elimină hormonii androgeni, dar și o anumită cantitate de cortizol (1 – 5%).

Valorile normale sunt cuprinse între 6 – 10 mg/24 de ore la femei și provin exclusiv din androgenii de origine corticosuprarenală, iar la bărbați între 12 – 20 mg/24 de ore din care 2/3 sunt de origine suprarenală și 1/3 de origine testiculară. În acest din urmă caz, dehidroepiandrosteronul, care este de origine exclusiv corticosuprarenală, reprezintă aproximativ 15% din 17-cetosteroizii totali. Acesta se elimină parțial sub formă liberă (sulfat de dehidroepi-androsteron) și parțial sub formă de androstendion.

Funcțiile biochimice și fiziologice ale corticosteroizilor sunt diferite în funcție de grupa de care aparțin acești hormoni. Astfel, glucocorticosteroizii influențează metabolismul bazal și, în primul rând cel glucidic. Ei stimulează gluconeogeneza prin utilizarea aminoacizilor în calitate de precursori. Această acțiune este însă indirectă, ea realizându-se prin intermediul glucagonului.

În același timp, glucocorticosteroizii limitează catabolismul glucozei la nivel periferic. Aceste două efecte sunt antagoniste cu acțiunea insulinei, fapt demonstrat practic prin provocarea unui diabet zaharat experimental la câine în urma unui tratament prelungit cu cortizon. Datorită acestor efecte, hormonii glucocorticosteroizi permit menținerea constantă a glicemiei în organismul supus unei agresiuni (de exemplu în starea de stres). Acest efect este însă lent, spre deosebire de acțiunea adrenalinei care este imediată.

În metabolismul proteic, glucocorticosteroizii joacă un rol catabolic, ei stimulând proteoliza cu eliberarea amino-acizilor corespunzători. La acest nivel, ei inhibă transportul transmembranar al aminoacizilor. La nivel sanguin, glucocorticosteroizii provoacă eozinopenie (în condiții normale se întâlnesc 100 – 300 eozinofile/mm3 de sânge) și limfopenie. Fiind imunodepresori, hormonii glucocorticosteroizi se utilizează în chirurgie, mai exact în grefele diferitelor organe. Datorită aceluiași efect însă, ei scad rezistența organismului față de infecții.

Utilizarea practică a cortizonului, cortizolului și altor hormoni glucocorticosteroizi în tratamentul diferitelor tipuri de reumatism este datorată activității lor inhibitoare asupra proceselor din țesuturile bogate în colagen și, implicit, a acțiunii antiinflamatoare la nivelul articulațiilor.

În general, acești hormoni manifestă o acțiune inhibitoare asupra tuturor mediatorilor inflamațiilor: inhibă biosinteza, eliberarea și acțiunea histaminei și a intermediarilor căii acidului arahidonic, diminuarea rolului protector față de derivații toxici ai oxigenului și în special a radicalilor superoxid etc. Glucocorticosteroizii mai acționează și asupra receptorilor și antigenelor membranare precum și asupra proceselor de biosinteză a interleukinei.

Mineralocorticosteroizii acționează preponderent asupra metabolismului hidro-mineral. Dintre aceștia, acțiunea cea mai importantă o are aldosteronului care controlează schimbul ionic între Na+ din tubul renal distal și K+ filtrat și reabsorbit în tubul proximal, provocând retenția sodiului și mobilizarea potasiului și, implicit, hipernatremie și respectiv hipokalemie.

Aldosteronul reglează de asemenea schimbul ionic Na+/H+. În acest sens el determină o alcaloză extracelulară prin transferul ionilor de H+ din mediul intern. Excreția renală de H+ este de asemenea stimulată, dar reacția urinei rămâne slab alcalină datorită stimulării amoniogenezei. Aldosteronul mai acționează și asupra mucoasei intestinale, a glandelor sudoripare în sensul modificării compoziției în electroliți a sudorii și asupra glandelor salivare.

Secreția de glucocorticosteroizi se află sub controlul direct al ACTH, fapt demonstrat prin aceea că administrarea de ACTH provoacă la animalele de experiență hiperplazia zonelor fasciculată și reticulată. Ca toți hormonii polipeptidici, ACTH interacționează cu o proteină receptoare membranară care determină stimularea activității adenilat-ciclazei.

Creșterea concentrației AMPc activează una sau mai multe proteinkinaze care generează noi cantități de NADPH necesar steroidogenezei. Se pare că acțiunea reglatoare specifică a ACTH intervine la nivelul clivării catenei laterale a colesterolului, deci la nivelul acțiunii desmolazei. Cortizolul mobil din circulația sanguină inhibă secreția de ACTH, realizându-se deci și un retrocontrol, efect absent la androgeni a căror creștere nu inhibă secreția de ACTH.

I. 3.2. Hormonii gonadali

Spre deosebire de toate celelalte glande endocrine care sintetizează și secretă hormoni identici din punct de vedere structural și funcțional la ambele sexe, gonadele secretă hormoni diferiți, specifici fiecărui sex. Hormonii gonadali sunt secretați în principal de testicule și respectiv ovare, gonadele având o funcție secretoare dublă. Una dinele constă în producerea de spermatozoizi la masculi și ovule la femele, iar a doua funcție este tipic endocrină și constă în secreția de hormoni sexuali.

Deși sunt secretați preponderent de către gonade, hormonii sexuali pot fi sintetizați și secretați și de alte glande sau țesuturi aglandulare. De exemplu, hormonii sexuali masculini sunt sintetizați și secretați de către testicule dar ei pot fi sintetizați și de către corticosuprarenală, ovare și placentă. În mod similar, hormonii sexuali feminini sunt secretați preponderent de ovare, dar și de placentă. O altă particularitate a hormonilor gonadali constă în faptul că în afară de reglarea funcțiilor organelor sexuale, ei manifestă o acțiune puternică și asupra metabolismului.

Din punct de vedere structural, hormonii gonadali sunt de natură steroidică, iar pentru biosinteza lor se utilizează colesterolul în calitate de precursor ca și în cazul hormonilor corticosteroizi. În funcție de activitatea lor biologică, hormonii gonadali se clasifică în a) hormoni sexuali masculini (androgeni) și b) hormoni sexuali feminini. La rândul lor, aceștia din urmă se împart în alte două grupe: hormoni estrogeni și respectiv hormoni gestageni sau progestageni.

Hormonii sexuali masculini (androgeni)

Androgenii sunt sintetizați și secretați preponderent de către testicule dar ei pot fi secretați și de către corticosuprarenale și ovare. Cu toate acestea, efectul masculinizant al acestora nu se produce decât la mascul deoarece hormonii sexuali feminini au o acțiune antagonistă androgenilor, iar masculinizarea organismului femel nu se produce decât în diferite cazuri patologice speciale. În aceeași ordine de idei, cantitatea și viteza de biosinteză a androgenilor în organismul femel sunt net inferioare.

Androgenii sunt sintetizați de către celulele interstițiale Leydig ale testiculelor în căi metabolice specifice, plecând de la colesterol. Cel mai important hormon androgen sub aspect cantitativ și funcțional este testosteronul, dar funcții similare sunt îndeplinite și de către dehidroepiandrosteron, androstendion etc.

.

Androgenii pot fi sintetizați prin două căi diferite, în ambele cazuri utilizându-se colesterolul drept precursor.

Calea principală se realizează în testicule și ovare și debutează prin acțiunea desmolazei care amputează catena laterală a colesterolului cu formare de pregnenolonă, această transformare realizându-se în trei etape:

Pregnenolona astfel formată este convertită în progesteronă sub acțiunea 3- β -dehidrogenazei NAD+-dependente. Asupra acesteia acționează în continuare 17-α- hidroxilaza NADPH-dependentă, o enzimă activă în prezența oxigenului, când se formează 17-hidroxi-progesterona. Acționează apoi 17-desmolaza ce clivează doi atomi de carbon dând naștere androstendionului care este redus de o cetohidrogenază la nivelul grupării C=O din poziția 17 rezultând testosteron.

Calea secundară se realizează în cortexul suprarenal și debutează prin aceeași reacție de conversie a colesterolului în pregnenolonă ca și în calea principală. Sub acțiunea 17-α-hidroxilazei, aceasta trece în 17-α-hidroxi-pregnenolonă care pierde apoi catena laterală din poziția 17 concomitent cu oxidarea grupării -OH din aceeași poziție la grupare cetonică cu formare de dehidroepiandrosteron.

În continuare se oxidează gruparea -OH de la atomul de carbon C3 concomitent cu deplasarea legăturii duble din ciclul B în ciclul A al nucleului steranic formându-se androstendionul. Gruparea cetonică de la C17 se reduce din nou la grupare -OH în ultima etapă cu formare de testosteron:

Catabolismul hormonilor androgeni se realizează cu formarea unor compuși din categoria 17-cetosteroizilor, cei mai importanți fiind androsteronul și etiocolanolona care se elimină prin urină (la femei aceștia sunt de origine exclusiv corticosuprarenală și se elimină în cantități ce oscilează între 7 – 10 mg/24 de ore. Concentrația normală a 17-cetosteroizilor la bărbați, determinată prin metode radio-imunologice, este de 6,1 – 9,7 ng/ml.

Hormonii sexuali masculini prezintă o acțiune dublă: acțiune androgenă și respectiv metabolică. Androgenii stimulează biosinteza proteică, mai ales la nivel muscular și osos, ceea ce determină o dezvoltare staturo–ponderală mai puternică la masculi decât la femele. Ei declanșează creșterea puberală explozivă prin stimularea activității cartilajelor.

Din punct de vedere fiziologic, hormonii androgeni stimulează dezvoltarea și funcționarea organelor sexuale masculine precum și cea a caracterelor sexuale secundare masculine (pilozitate, îngroșarea vocii etc.). Datorită acțiunii lor virilizante, precum și rolului lor metabolic, au fost obținuți mai mulți derivați de sinteză cu rol anabolizant. La toți acești compuși însă nu s-a reușit pe deplin eliminarea efectelor virilizante la femei.

Reglarea biosintezei și secreției de hormoni sexuali masculini de către testicule se află sub control hipofizar. În timp ce FSH stimulează gametogeneza, hormonul luteinizant – LH (sau ICSH – interstitial cells stimulating hormone) stimulează celulele Leydig în producția de androgeni. Există o reglare a androgenilor prin mecanism feed back oarecum paradoxală, deoarece castrarea stimulează mai mult secreția de FSH decât cea de LH. Hormonii androgeni inhibă secreția de LH-RH de către hipotalamus de asemenea prin feed back precum și răspunsul hormonului luteinizant față de liberina sa (LH-RH).

Inhibarea secreției hormonului foliculostimulant (FSH) se realizează prin intermediul unei ciberine (inhibine) de origine testiculară, secretată de către celulele Sertoli. În afară de acțiunea sa principală, inhibina acționează și la nivelul testiculului unde diminuează rata de multiplicare a spermatozoizilor.

Transportul androgenilor pe cale sanguină se face sub formă legată de 3 proteine: albumina serică, CBG (corticosteroid binding globulin) și respectiv SBG (sex hormone binding globulin), iar la bărbați, concentrația plasmatică normală se situează în jurul valorii de 5 ng/ml. Acțiunea testosteronului asupra celulelor țintă are loc numai după legarea sa de o proteină nucleară specifică numită “receptor de androgeni”. Acest receptor are o afinitate mai mare față de derivatul redus al testosteronului – dihidro-testosteron (DHT) care se formează în cursul catabolismului intracelular al hormonului sub acțiunea unei 5–α-reductaze specifice.

De fapt, această formă redusă (DHT) manifestă acțiunea virilizantă propriu-zisă. La foetus, 5-α-reductaza nu apare decât foarte târziu, iar diferențierea masculină (menținerea canalelor Wolf) reprezintă rezultatul acțiunii testosteronului. Dihidrotestosteronul legat de receptorul său acționează asupra materialului genetic nuclear printr-un mecanism încă incomplet elucidat (fig. 4).

Studiul hormonilor sexuali masculini prezintă o importanță practică deosebită și pentru obținerea elementelor contraceptive hormonale. Se știe că spermatogeneza necesită prezența unor concentrații plasmatice normale de FSH și LH. Inhibiția acestor hormoni, fie direct, fie prin intermediul blocării prolactoliberinei (LH – RH) determină o reducere drastică a producerii de spermă.

Fig. 4.. Reprezentarea schematică a modului de acțiune a testosteronului (după Idelman, S., 1990) (DHA – dehidroepiandrosteron; Δ4A – androstendion; DHT – dihidrotestosteron).

Acest lucru determină o diminuare a secreției de testosteron și, indirect a libidoului și potenței sexuale. De aceea, testosteronul sau derivații săi sintetici pot fi utilizați în vederea diminuării, prin feed back, a secreției de hormoni hipofizari, fără a afecta libidoul. Într-o anumită doză, testosteronul sau derivații săi suprimă spermatogeneza și compensează carența în testosteron endogen provocată prin retroinhibiție.

Acest mecanism stă la baza acțiunii anticoncepționalelor pentru bărbați, cel mai adesea utilizându-se esterii testosteronului administrați intramuscular, testosteronul implantat subcutanat în microcapsule de silicon, asociații testosteron – progestageni etc.

Hormonii sexuali feminini

Spre deosebire de hormonii sexuali masculini, cei feminini sunt de două tipuri: hormoni estrogeni (sau foliculari) și hormoni gestageni (sau progestageni) care diferă atât structural cât și funcțional. În același timp, ovarul este capabil să producă și hormoni androgeni. De aceea, din acest punct de vedere, ovarul poate fi divizat în două compartimente capabile să producă hormoni sexuali:

compartimentul interstițial care, sub acțiunea reglatoare a hormonului luteinizant produce androgeni (androstendion și DHA);

compartimentul folicular capabil să producă estradiol și progesteronă.

Celulele endocrine ale ovarului conțin receptori membranari ai LDL (low density lipoproteins) ca principal transportor colesterolului sanguin. Acești receptori sunt capabili să lege lipoproteinele cu densitate mică, ceea ce determină un aport continuu de colesterol. În felul acesta este asigurat în permanență precursorul necesar biosintezei hormonilor estrogeni.

Hormonii estrogeni

Principalii hormoni estrogeni la specia umană sunt estrona, estradiolul și estriolul:

Estrona (E1) numită și foliculină, este de origine preponderent placentară. Ovarul secretă cantități mult mai mici de estronă (aproximativ 30 ng/ml lichid folicular).

Estradiolul (E2) sau dihidroxifoliculina este principalul hormon estrogen.

Estriolul (E3) sau trihidroxifoliculina este absentă în sânge și este detectată în lichidul folicular în faza luteală a ciclului în concentrație de aproximativ 2,4 µg/g lichid. Hormonii estrogeni au mai fost identificați și în glandele sexuale și urina masculilor.

Deși originea estrogenilor este preponderent foliculară, acești hormoni mai sunt secretați de celulele interstițiale ale ovarului, corpul galben, placentă, testicul și, în unele afecțiuni patologice, de cortexul suprarenal. Prin utilizarea colesterolului în calitate de precursor se sintetizează mai întâi androstendionul și testosteronul care, la rândul lor vor constitui precursorii în căile de biosinteză ale estrogenilor (fig. 5).

Fig. 5. Schema generală a căilor de biosinteză a hormonilor estrogeni

Celulele glandulare nu conțin 17-hidroxilază și desmolază, în schimb posedă echipamentul enzimatic necesar aromatizării nucleului A din structura androgenilor pe care îi transformă în hormoni estrogeni sub acțiunea reglatoare a hormonului foliculostimulant (FSH).

Biosinteza hormonilor estrogeni se realizează în trei etape:

conversia colesterolului în pregnenolonă;

transformarea pregnenolonei în progesteron;

conversia androgenilor în estrogeni.

Biosinteza pregnenolonei din colesterol

Calea Δ–4 de conversie a pregnenolonei în progesteronă

Conversia androgenilor în estrogeni

Celulele producătoare de estrogeni conțin totodată și receptori specifici pentru estradiol, ceea ce explică acțiunea “mitotică” care antrenează diviziunea celulară. Acest efect este independent de acțiunea FSH dar, favorizând multiplicarea celulelor foliculare este amplificată acțiunea FSH asupra receptorilor. De aceea, din acest punct de vedere, FSH și estradiolul acționează sinergic.

Aproximativ 20% din estrogeni se elimină pe cale urinară sub formă sulfo- și glucurono-conjugată. La nivel hepatic are loc catabolismul estradiolului când se formează estrona și estriolul ca produși intermediari de degradare care mai posedă încă acțiune hormonală.

Ca și androgenii, hormonii estrogeni prezintă o acțiune metabolică generală și o acțiune asupra tractului genital femel.

În privința rolului metabolic, estrogenii favorizează în primul rând retenția apei și a sodiului, ceea ce determină deseori apariția edemelor premenstruale. Ei mai facilitează fixarea calciului și intensifică activitatea osteoblaștilor însă creșterea oaselor este limitată de osificarea concomitentă a cartilajelor de creștere. Estradiolul stimulează biosinteza și secreția de prolactină fapt ce explică variațiile fiziologice ale PRL la femei. Asupra celulelor hipofizare, estradiolul manifestă o acțiune antidopaminergică.

La nivel genital, estrogenii stimulează creșterea organelor sexuale feminine, amplifică forța și frecvența contracțiilor uterine prin mărirea sensibilității musculaturii netede față de ocitocină etc. În timpul fazei foliculare provoacă contracții mai puțin frecvente dar de o amplitudine sporită. Administrarea estrogenilor în doze mari în timpul fazei luteale poate provoca sterilitatea feminină prin absența nidației. La nivel vaginal, estrogenii favorizează proliferarea celulelor epiteliale, iar la nivelul glandelor mamare ei stimulează dezvoltarea sistemului canalicular (galactofori).

Acțiunea asupra ovarului se manifestă prin stimularea creșterii foliculare. Dozele mari de estrogeni provoacă însă o atrofie ovariană atât prin acțiune directă cât și prin feed back hipofizar.

Hormonii gestageni

Hormonii gestageni, cunoscuți și sub denumirile de hormoni progestageni, luteali, hormoni de sarcină etc. sunt strict specifici și predomină în faza a doua a ciclului sexual precum și în perioada de gestație. Principalul hormon gestagen este progesterona. Din aceeași clasă mai fac parte pregnenolona și pregnandiolul care însă nu prezintă activitate hormonală:

Hormonii progestageni sunt sintetizați de ovare dar și de către corticosuprarenală și placentă. Progesterona este principalul hormon gestagen dar, în același timp, ea reprezintă precursorul tuturor hormonilor steroidici. În corpul galben, procesul biosintetic este stopat la acest stadiu (colesterol ——> progesteronă). Din acest punct de vedere, funcțiile ovarului sunt înlocuite cu cele exercitate de placentă începând cu luna a II-a de sarcină, ceea ce determină o involuție a corpului galben până la naștere.

Ovarul mai sintetizează doi hormoni cu acțiune progestagenă: 20-α- și 20-β-hidroxiprogesteronele.

Progesterona este catabolizată foarte rapid în hepatocite cu formare de pregnenolonă (5%) și pregnandiol (95%) care se elimină apoi prin urină sub formă glucuronoconjugată. Organele țintă ale hormonilor gestageni sunt ovarele și uterul. Ei pregătesc mucoasa uterină pentru fixarea ovulului (nidație), favorizează nidația și inhibă contractibilitatea uterului (provocată de ocitocină și estrogeni).

Acțiunea progestagenilor asupra glandei mamare se realizează în sinergism cu acțiunea estrogenilor. La nivelul trompelor uterine, excesul de progesteronă determină o diminuare a tranzitului în timp ce un deficit îl accelerează. În aceste două cazuri poate să apară sterilitatea feminină prin dereglarea nidației.

Hormonii gonadotropi

Adenohipofiza secretă o serie de hormoni cu structură glicoproteică pe măsura maturizării sexuale. Principala lor funcție constă în controlul creșterii și dezvoltării glandelor sexuale masculine și feminine din care cauză ei se mai numesc și hormoni sexotropi. Secreția hormonilor gonadotropi se realizează continuu la masculi și ciclic la femele. Din punct de vedere funcțional, hormonii gonadotropi se deosebesc net de cei sexuali deoarece ei stimulează activitatea glandelor genitale fără deosebire de sex.

Hormonii gonadotropi sunt glicoproteine cu molecula alcătuită din două subunități notate α și β și prezintă proprietăți structurale comune cu hormonul tireotrop și gonadotropinele corionice.

a) Hormonul foliculostimulant-FSH (Follicle Stimulating Hormone)

FSH este secretat de celulele β ale adenohipofizei. Din punct de vedere structural, hormonul foliculostimulant diferă de la o specie la alta. Astfel, masa sa moleculară este de 20 kDa în cazul hormonului din adenohipofiza de porc și 29 kDa în cazul hormonului uman. Perioada de înjumătățire este de aproximativ 170 minute, iar concentrația plasmatică normală oscilează între 2 – 5 mU.I./ml, dar urcă până la 10 mU.I./ml în momentul ovulației.

La femei, FSH stimulează creșterea și maturarea foliculilor Graff până în momentul ovulației, intervine în secreția hormonilor estrogeni și formarea corpului galben.

Prin secreția de estradiol, FSH manifestă o acțiune indirectă "foliculinică" asupra tractului genital, în special asupra uterului și vaginului. De asemenea, stimulează celulele tecale interne care sintetizează enzima numită aromatază implicată în conversia androgenilor în hormoni estrogeni.

La bărbați, hormonul foliculostimulant manifestă o acțiune de stimulare a dezvoltării tubilor seminiferi și activare a spermatogenezei.

b) Hormonul luteinizant – LH (Luteinizing Hormone) sau ICSH (Interstitial Cells Stimulating Hormone)

Hormonul luteinizant este secretat de către celulele γ ale adenohipofizei și este o glicoproteină cu masa moleculară de 28 – 30 kDa.

Molecula hormonului luteinizant este formată din două subunități notate cu și , fiecare cu masa moleculară de 15 kDa. În subunitatea , componenta glucidică este alcătuită din două catene N-oligozaharidice a câte 2,5 kDa fiecare și o catenă polipeptidică cu 92 – 96 resturi de aminoacizi în funcție de specie. Subunitatea este comună mai multor hormoni polipeptidici (FSH, TSH și HCG).

Subunitatea este responsabilă de specificitatea de acțiune a hormonului care se manifestă însă numai atunci când cele două subunități sunt asociate prin interacțiuni slabe, necovalente. Din punct de vedere structural, subunitatea este reprezentată de o catenă polipeptidică ce conține 117 – 120 resturi de aminoacizi în funcție de specie și o singură catenă N-oligozaharidică cu masa moleculară de aproximativ 2,5 kDa.

Are perioada de înjumătățire de aproximativ 50 minute, iar concentrația sanguină normală este de 2 – 5 mU.I./ml, dar crește la 16 – 25 mU.I./ml în timpul ovulației.

La femei, hormonul luteinizant provoacă ovulația și stimulează formarea corpului galben prin acumularea de carotenoizi. El se găsește în ambele faze ale ciclului genital și stimulează maturarea foliculilor cu secreția corespunzătoare de hormoni estrogeni, în special progesteron și estradiol. Efectul este amplificat după ovulație când celulele foliculare, devenite luteinice, sunt hipersecretoare. Secreția combinată de estradiol și progesteron favorizează nidația ovulului în uter.

La bărbați, hormonul luteinizant stimulează secreția testosteronului de către celulele interstițiale ale testiculelor (celulele Leydig). Odată secretat, testosteronul acționează pe de o parte asupra celulelor Sertoli care formează bariera hemato-testiculară a tubilor seminiferi (celulele Sertoli fiind celule somatice care joacă un rol central în reglarea spermatogenezei), iar pe de altă parte acționează la nivel hipotalamo-hipofizar în sensul controlării secreției hipofizare de hormon luteinizant (acțiune de tip feed back).

Mecanismul de acțiune al LH este AMPc-dependent, însă structura chimică a receptorului specific nu este pe deplin elucidată. El poate avea o structură variabilă la diferite specii, având masa moleculară cuprinsă între 70 și 200 kDa.

Hormonii placentari

În urina femelelor gestante și a femeilor gravide au fost evidențiați o serie de hormoni cu o acțiune asemănătoare cu cea a hormonilor gonadotropi care au primit numele de gonadotropine urinare. Din punct de vedere structural, ei sunt glicoproteine cu mase moleculare de aproximativ 30 kDa cu o structură foarte asemănătoare cu cea a hormonului luteinizant.

În seria gonadotropinelor urinare, cea mai importantă este gonadotropina umană corionică (Human Chorionic Gonadotrophin – GCH) a cărei moleculă conține 231 resturi de aminoacizi și 55 resturi de monoglucide.

În afară de GCH, placenta mai secretă și alți hormoni tisulari cum ar fi hormonul lactogenic placentar (HPL) și tireotropina corionică (HCT), iar ovarele sintetizează relaxina.

Hormonii placentari apar în urină începând cu a 30-a zi de sarcină și ating valorile maxime în luna a III-a (aproximativ în a 70-a zi de sarcină).

Funcțiile biochimice și fiziologice ale gonadotropinelor urinare sunt asemănătoare cu cele ale hormonilor gonadali de origine hipofizară. În cadrul unui ciclu uterin, HCG favorizează implantarea ovulară, iar HPL activează continuu biosinteza și secreția de insulină, chiar și în inaniție. În perioada de sarcină, HPL stimulează acumularea lactozei în lapte acționând ca un factor diabetogen.

Relaxina este un hormon cu structură peptidică secretat de către placentă dar și de către ovare și țesutul mamar. Ea acționează asupra musculaturii uterului în vederea relaxării acestuia, a ligamentelor pelviene și a simfizei pubiene stimulând astfel expulzarea fătului. Relaxina mai este secretată și de către testicule fiind prezentă și în spermă unde favorizează migrarea spermatozoizilor în căile genitale ale femeii.

Cap. II. ACTIVITATEA HORMONALĂ ÎN TIMPUL SARCINII

Studiul unei astfel de problematici trebuie să pornească de la un adevăr cunoscut, acela al existenței a numeroase și complexe adaptări anatomice, fiziologice și biochimice ale corpului femeii în perioada de sarcină. Modificările mai sus menționate se pot semnala încă imediat după fertilizare și continuă pe toată durata gestației, ele nefiind altceva decât răspunsuri la țesuturile fetale și de făt.

Analiza literaturii de specialitate indică faptul că cei mai importanți hormoni ce cunosc o dinamică profundă în perioada de sarcină sunt următorii:

Gonadotropina – Acest hormon este secretat numai în timpul sarcinii, mai întâi de ovare și apoi de placentă. Secreția crescută de gonadotropina, în timpul primului trimestru de sarcină poate să provoace amețeli și stări de voma. Acest hormon împiedică eliberarea altor ovule și stimulează secreția de estrogen și progesteron.

Hormonul lactogen placentar – Acest hormon, produs de placentă, asigură dezvoltarea normală a fătului și stimulează glandele mamare în timpul sarcinii.

Estrogenul – Acest hormon este responsabil pentru dezvoltarea caracteristicilor sexuale feminine. Este secretat de obicei de ovare, dar și de placentă în timpul sarcinii, ajutând la menținerea cursului normal al sarcinii.

Progesteronul – Acest hormon este secretat de ovare, iar în timpul sarcinii și de placentă. Stimulează îngroșarea peretelui uterin înaintea fixării unui embrion. În timpul sarcinii progesteronul este responsabil pentru funcționarea placentei. Secreția de progesteron va scădea la sfârșitul celor nouă luni, pentru ca travaliul să se poată instala.

Alți hormoni implicați în sarcină și lactație sunt prolactina care, împreună cu ocitocina, stimulează secreția de lapte. Ocitocina este implicată și în travaliu, ajutând la contractarea mușchilor uterini, în timpul nașterii. Cortizonul și insulina sunt implicați de asemenea în secreția mamară.

Hormonul de sarcină. În timpul sarcinii, acesta este secretat în cantitate foarte mare. Acest hormon se elimină prin urină. Dacă urina femeii gravide se injectează la un broscoi (reacția Galli-Mainini) atunci în urina animalului apar niște modificări care se pun în evidență prin examenul microscopic al urinei. Reacția este pozitivă chiar după 2-3 săptămâni de la instalarea sarcinii. Analiza nu este necesară în sarcina normală care se stabilește de orice medic și chiar de către gravidă, ci numai în cazul unei sarcini anormale, în special în sarcina extrauterină. În acest caz, analiza de laborator arată că este vorba de o sarcină, ajută să se pună diagnosticul de sarcină extrauterină și să se ia măsuri rapide de tratament pentru a feri femeia de o hemoragie gravă care i-ar putea pune viața în pericol.

De asemenea, analiza se mai face pentru a stabili dacă o amenoree (absența ciclului menstrual) se datorează unei sarcini sau unei boli endocrine. Mai nou, în locul broaștelor, care nu reacționează prompt la hormonul de sarcină, s-au introdus teste imunologice de analiză, mult mai precise care sunt preparate de către Institutul I. Cantacuzino, București.

Evoluția normală a gravidității se desfășoară pe fondul unor importante transformări ale sistemului endocrin. Pe lângă modificările tractului genital, care sunt generate de dezvoltarea embrionului și fătului, organismul femeii însărcinate va trece printr-o perioadă în care activitatea hormonală va fi mult mai intensă.

Cea mai solicitată glandă endocrină pe toată perioada sarcinii este ovarul. Ovarul va produce o cantitate mai mare de foliculină dar și de progesteron, în special în primele 3-4 luni de sarcină. Foliculina are o acțiune trofică pozitivă asupra dezvoltării uterului și a fătului. Greutatea uterului va crește în cursul gravidității de aproape 35 de ori, iar foliculina este factorul determinant al acestei evoluții. Progesteronul asigură viabilitatea oului fecundat și nidarea sa în mucoasa uterină, iar apoi favorizează menținerea și prelungirea sarcinii.

Pe lângă activitatea intensă pe care o desfășoară ovarul pe toată perioada celor 9 luni de sarcină, acesta nu poate acoperi toate necesitățile de hormoni sexuali. Organismul își creează o nouă sursă de hormoni, care este reprezentată de placentă. Activitatea secretorie a placentei începe din primele sale stadii de dezvoltare și se intensifică până la sfârșitul sarcinii. Placenta va produce progesteron, în special începând din a treia lună de sarcină, foliculina și un hormon nou: hormonul gonadotrop. Acțiunea acestui nou hormon este asemănătoare cu cea a hormonului luteinostimulant hipofizar.

Sarcina determină modificări ale activității hipofizei, tiroidei, corticosuprarenalei. Hipofiza va produce hormonul de creștere (STH), hormonii tireotrop și corticotrop (ACTH) și va bloca parțial producerea de hormoni gonadotropi. Tiroida va crește în volum și își va mări activitatea secretorie, iar corticosuprarenalele suferă, de asemenea, o stimulare morfo-funcțională.

Datorită acestor modificări hormonale se poate stabili diagnosticul precoce al gravidității prin metode care pun în evidență creșterea concentrației de hormoni gonadotropi și estrogeni în urină.

Date din literatura de specialitate atestă faptul că, în perioada sarcinii, au loc modificări profunde ale majorității parametrilor biochimici, inclusiv în ceea ce privește nivelul plasmatic al hormonilor. Pentru o interpretare corectă din punct de vedere științific a acestor modificări, toți specialiștii raportează datele lor experimentale la valorile considerate fiziologic normale, existente în sângele femeilor aparținând acelorași categorii de vârstă dar neînsărcinate.

Odată cu modernizarea și diversificarea metodelor și tehnicilor de analiză biochimică, nivelul diverșilor parametri biochimici în perioada de sarcină se raportează la valorile normale cu specificarea obligatorie a metodelor prin care acestea au fost obținute.

În ultimul timp, în marea majoritate a laboratoarelor de analize medicale din lume se folosesc metodele imunoenzimatice de analiză a hormonilor bazate pe tehnica ELISA, metode care sunt considerate a fi extrem de precise și înalt specifice. În tabelul I sunt redate valorile biologic normale ale nivelului sanguin al principalilor hormoni detectați prin astfel de metode.

Tabelul I

Valorile fiziologic normale ale concentrațiilor sanguine ale unor hormoni, dozați prin metode ELISA

În perioada de sarcină se înregistrează modificări profunde ale concentrației plasmatice ale estradiolului (tab. II) și progesteronei (tab. III). Mai mult de atât, aceste valori diferă consistent și în funcție de vârsta fătului.

Tabelul II

Concentrația plasmatică a estradiolului la femei în diferite stări fiziologice

Tabelul III

Concentrația plasmatică a progesteronei la femei în diferite stări fiziologice

Studii efectuate în dinamică atestă faptul că oscilațiile înregistrate în modificarea concentrației hormonilor steroidici nu depind de accelerarea sau încetinirea catabolismului lor ci, mai degrabă de viteza cu care se sintetizează (tab. IV).

Tabelul IV

Viteza de biosinteză și concentrațiile plasmatice medii fiziologic normale ale unor hormoni steroidici

Eliminarea pe cale renală a pregnandiolului în timpul sarcinii este în strânsă interdependență cu nivelul progesteronei plasmatice, aceasta fiind precursorul inițial al pregnandiolului (tab. V).

Tabelul V

Nivelul mediu al progesteronei plasmatice și al pregnandiolului urinar în timpul sarcinii

*) dozare prin metode radioimunologice

**) dozare prin cromatografie gazoasă

În mod similar, eliminarea pe cale renală a estriolului se modifică profund în timpul sarcinii și depinde direct de concentrația estriolului plasmatic (tab. VI).

Tabelul VI

Nivelul mediu al estriolului plasmatic și urinar în timpul sarcinii

O imagine mai clară a modificărilor ce intervin în metabolismul hormonilor steroidici în general și a celor sexuali în special în timpul sarcinii se obține prin analiza produșilor finali de degradare a acestora și evaluarea nivelului lor urinar. În tabelul VII am redat aceste valori pe care le-am raportat la nivelul acelorași produși de degradare la bărbați.

Tabelul VII

Nivelul mediu al principalilor metaboliți steroidici urinari

*) f.p. – faza proliferativă; f.s. – faza secretore a ciclului

Cap. III Modificări hormonale in timpul sarcinii

Studiul unei astfel de problematici trebuie sa porneasca de la un adevar cunoscut, acela al existentei a numeroase si complexe adaptari anatomice, fiziologice si biochimice ale corpului femeii in perioada de sarcina. Modificarile mai sus mentionate se pot semnala inca imediat dupa fertilizare si continua pe toata durata gestatiei, ele nefiind altceva decat raspunsuri la tesuturile fetale si de fat. Dintre cele mai importante modificari, putem aminti:

1. hipertrofia si dilatarea uterului;
2. modificarea marimii, formei si pozitiei uterului;
3. modificari biomoleculare si biochimice;
4. modificari ale contractilitatii;
5. modificari ale fluxului sangvin uteroplacentar;
6. modificarile colului uterin.

1. HIPERTROFIA SI DILATEREA UTERULUI
Pe masura ce sarcina progreseaza, uterul dezvolta o capacitate deosebita de a creste rapid in marime si de a reveni la starea initiala, si aceasta, in decurs de 4-6 saptamani. O femeie negravida are un uter cu greutate de 50-70 g si o cavitate de 10 ml sau mai putin. in perioada sarcinii, peretii uterului se subtiaza, cavitatea trebuind sa devina suficienta pentru a gazdui fatul, placenta si L.A. Volumul total al continutului uterin este de 5 l (la termen) in medie; acesta poate ajunge pana la 20 l. S-a constatat ca un uter ajuns la termen are o cavitate de 500-1.000 ori mai mare decat in cazul unei femei negravide. Masa uterina creste si ea, in paralel, pana la 1.100 g la termen. Marirea uterului atrage dupa sine alte modificari:
a. alungirea si hipertrofia marcata a miocitelor existente (insotita de acumulare de tesut fibros si de crestere a tesutului elastic);
b. cresterea marimii si a numarului vaselor sangvine si limfatice (venele care dreneaza placenta sunt transformate in sinusuri uterine largi);
c. hipertrofierea nervilor (de exemplu, cresterea dimensiunii ganglionului cervical Frankenhauser);
d. cresterea rapida a majoritatii sau a tuturor tesuturilor (insotita de sinteza crescuta de poliamine, spermidina, spermina si precursorul lor, putresceina);
e. cresterea activitatii diaminoxidazei din sange (in saptamanile 13-14 de gestatie s.a.).

Peretii uterini suporta unele modificari: considerabil mai grosi (in primele luni de sarcina) si subtiati gradat, pe masura avansarii gestatiei, avand, la termen, doar 1,5 cm grosime sau mai putin. Astfel:
– la inceputul sarcinii, uterul nu mai este la fel de ferm si de rezistent ca acela al unei femei negravide;
– pe parcursul sarcinii, uterul devine o cavitate musculara cu pereti subtiri si moi, permitand palparea cu usurinta a fatului;
– marirea uterului este asimetrica: mai marcata la fund datorita insertiei diferite a trompelor uterine, a ligamentului ovarian si rotund (in primele luni de sarcina, acestea se insera putin mai jos de fundul corpului uterin, apoi putin deasupra mijlocului uterului);
– hipetrofierea uterina este influentata de pozitia placentei (portiunea corespunzatoare acesteia se mareste mai rapid decat restul miometrului);
– musculatura uterina cunoaste si ea, in perioada de sarcina, unele modificari. Ea este dispusa in 3 straturi:
a . stratul extern (deasupra fundului uterin, pana in diversele ligamente);
b. stratul intern (cu fibre similare sfinctelor si inconjurand orificiile trompelor si ale ostiumului intern);
c. un strat intermediar (o retea de fibre musculare, cu doua curburi, care, impletite, formeaza un „8').

2. MODIFICAREA MARIMII, FORMEI SI POZIމEI UTERULUI
Forma uterului este de para in primele saptamani de sarcina, ulterior capatand forma din ce in ce mai globulara, aproape sferica in a III-a saptamana de sarcina. Dupa luna a III-a, organul creste mai ales in lungime decat in latime, devenind ovoidal.

Marimea uterului
– in saptamana a 12-a, uterul devine atat de mare, incat nu mai poate ramane in totalitate in pelvis.
– Pe masura ce creste, uterul:
a. vine in contact cu peretele abdomenului;
b. deplaseaza lateral si superior intestinul;
c. continua sa creasca pana ajunge in apropierea ficatului;
d. exercita presiune pe ligamentele largi si pe ligamentele rotunde.

Pozitia uterului
Se stie ca, in timpul sarcinii, uterul este deplasabil. in ortostatism, axul longitudinal al uterului coincide cu axul inelului pelvian. Peretii abdominali sustin uterul si mentin relatia dintre cele doua axe.

In decubit dorsal, uterul se sprijina pe coloana vertebrala si pe vasele mari (vena cava inferioara si aorta, in special). Pe masura ascensiunii, uterul se roteste spre dreapta, in mod obisnuit, spre dreapta, ajungand pe marginea stanga anterior (dextrorotatie – care se datoreaza, in special, rectosigmoidului).

3. MODIFICARI BIOMOLECULARE SI BIOCHIMICE
Modificarile hormonale endogene prelungite semnalate in timpul sarcinii determina cresterea unor enzime precum: glicogen fosforilaza sau lactat dehidrogenaza. Moleculele de fosfodiesteraza (catalizator al degradarii AM Pc) ar putea predomina in anumite faze ale sarcinii. Studiile au evidentiat modificarea lantului usorde miozina: se schimba, practic, incarcatura electrica a acestei subunitati. O data cu progresia sarcinii, cantitatea de miozina aproape se dubleaza. Miozina poate fi regasita in uterul la termen, avand filamente eventual mai stabile si mai lungi, ceea ce contribuie la realizarea unei activitati contractile mai eficiente. Pe de alta parte, se considera ca modificarile structurale ale actinei participa la profilul contractilitatii uterine din sarcina.

4. MODIFICARI ALE CONTRACTILITATI
Activitatea uterina are valori sub 30 U.M. pana in saptamana a 30-a (aceasta corespunde unei contractii foarte slabe):
– Contractiile uterine apar inca din primul trimestru de sarcina, fiind neregulate si nedureroase;
– Din trimestrul al II-lea, ele pot fi detectate prin examinare bimanuala. Sunt contractii ceva mai ample (Braxton Hicks), apar aleator si sporadic, sunt aritmice;
– Dupa saptamana a 30-a, contractiile cresc in intensitate si in frecventa; sunt mai ordonate, cu valori de pana la 50 U.M. Frecventa creste cel mai mult in ultimele doua saptamani (la 10-20 de minute);
– Spre sfarsitul sarcinii, contractiile Braxton Hicks pot cauza disconfort (asa-zisul „fals travaliu'). De multe ori s-a considerat, eronat, in absenta examinarii colului, ca acest travaliu-pretermen este un travaliu prematur;
– Cresterea in intensitate a contractiilor uterine se inregistreaza cu aproximativ 3 zile inainte de declan sarea spontana a travaliului prematur, la termen sau pos-termen.

5. FLUXUL SANGVIN UTEROPLACENTAR
Se cunosc foarte putine lucruri despre circulatia sangelui in uterul uman gravid. in gestatie exista o crestere progresiva a fluxului sangvin uteroplacentar; acesta ajunge, spre sfarsitul sarcinii la 500 ml/min. Modificari apreciabile ale fluxului uterin pot fi induse si de pozitia corpului. Ecografia Doppler a ajutat la masurarea vitezei sangelui in arterele uterine in timpul travaliului. Astfel, vitezele scazute au fost puse in legatura cu inregistrarile presiunii intrauterine. Factorii care regleaza perfuzia uteroplacentara sunt, in mare masura, necunoscuti, pentru cercetare folosindu-se modelele animale si mijloacele indirecte de evaluare a perfuzarii uteroplacentare umane. S-a constatat, astfel, ca vasele sangvine sunt refractare in mod normal la efectele presoare ale AII (angiotensina II). Nu se cunosc exact nici implicatiile fiziologice ale refractaritatii vaselor uterine ale AII. Daca ar exista concluzii clare in acest sens, ar exista, se pare, avantaje reale pentru fat (cand exista o refractaritate scazuta a vaselor sistemice la agentii presori).

La femeile cu hipertensiune indusa de sarcina s-ar putea inregistra o crestere a perfuzarii uteroplacentare. Pe masura avansarii sarcinii si a agravarii hipertensiunii, scade si fluxul uteroplacentar (rezistenta vasculara uterina creste si ea, paralel cu cea sistemica). Pentru femeile cu hipertensiune cronica (aflate sub tratament antihipertensiv), e nevoie de o grija accentuata pentru a nu scadea marcat fluxul sangvin uterin, ca urmare a scaderii rezistentei vasculare sistemice decat uterine.

6. MODIFICARILE COLULUI UTERIN
Primele modificari suferite de colul uterin sunt inmuierea si colorarea violacee (doua dintre cele mai precoce semne fiziologice de sarcina). Vascularizatia bogata, edemul cervical, hipertrofia si hiperplazia glandelor cervicale sunt cauzele acestor modificari.

ALTE MODIFICARI:
a. proliferarea marcata a glandelor cervicale (la termen, ele ocupa cam jumatate din masa colului);
b. septurile ce separa spatiile glandulare devin din ce in ce mai subtiri, avand o structura cu cavitati pline cu mucus vascos;
c. glandele din vecinatatea ostiumului extern prolifereaza sub epiteliul scuamos multistratificat; cervixul dobandeste o consistenta de catifea, caracteristica sarcinii;
d. aparitia asa-ziselor eroziuni cervicale (rosii, cu aspect catifelat, acoperite de epiteliu columnar);
e. modificare a consistentei mucusului cervical (la unele femei este caracterizat de cristalizarea fragmentata, tipic efectului progesteronic); la alte femei, se observa absorbtia cristalelor;
f. componenta majoritara a colului uterin – tesutul conjunctiv – sufera o redispozitie, menita sa reduca de 10 ori forta mecanica.

Putem conchide, asadar, ca in perioada de sarcina organismul femeii, privit ca un tot, sufera nenumarate modificari, fie ele anatomice, fiziologice sau biochimice, uterul femeii gravide fiind, poate, cel care resimte cel mai mult consecintele fazelor prin care trece. Am cautat sa surprindem cele mai importante dintre modificari (adaptari ale uterului la conditiile de sarcina), evidentiind, in masura in care se cunosc, si cauzele acestora. Studiul in cauza s-a vrut unul comparativ, care nu a ignorat nici faza fertilizarii, nici pe cea de dupa nastere. S-a incercat sintetizarea a tot ce se cunoaste in acest sens, vechi si nou, in scopul clarificarii multora dintre aspectele presupuse de tema propusa. si, inainte de toate, am plecat de la un adevar cunoscut: „Cea mai frumoasa femeie e femeia gravida'.

CONCLUZII

Analiza datelor din literatura de specialitate referitoare la modificările ce intervin în metabolismul hormonal în perioada de sarcină ne permite formularea următoarelor concluzii:

În perioada de sarcină au loc modificări profunde la nivelul metabolismului în general și al metabolismului hormonilor în special.

Dacă modificările concentrației celorlalți hormoni nu sunt semnificative, hormonii steroidici în general și cei sexuali în special suferă modificări profunde fapt ce demonstrează o dată în plus rolul acestora în evoluția normală a sarcinii.

Concentrațiile plasmatice ale hormonilor diferă nu numai comparativ cu condițiile fiziologic normale ci și în funcție de vârsta fătului.

BIBLIOGRAFIE

– ABRAHAM, A.D., 1997 – Mecanismul de acțiune al hormonilor steroizi, Ed. Did. și Ped., București.

– ARTENIE, VL., 1991 – Biochimie, Ed. Universității "Alexandru Ioan Cuza" Iași.

– BAULIEU, E.E., 1978 – Hormones. Aspects fondamentaux et physio-pathologiques, Ed. Hermann, Paris.

– BEDELEANU, D. D., MANTA, I., 1985 – Biochimie Medica și Farmaceutică, Vol. I. Biochimie structurală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.

– BORRELLI, FRANCESCA, 2005 – Pregnancy Morning Sickness – Ginger as Effective as vitamin B6, Obstetrics & Gynecology, Vol. 105, pp. 849 – 856.

– COJOCARU, D.C., COJOCARU, DOINA-IRINA, CIORNEA, ELENA, 1999 – Biochimia hormonilor, Ed. Corson, Iași.

– DUMITRU, I.F., 1980 – Biochimie, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

– ENESCU, L., 1978 – Biochimie Medicală, Vol. I și II, Litografia U.M.F. Iași.

– ENESCU, L., BAZGAN, L., 1978 – Biocatalizatori, Litografia U.M.F.Iași.

– HEFCO, V., 1997 – Fiziologia animalelor și a omului, Ed. Did și Ped., București.

– IDELMAN, S., 1990 – Endocrinologie, Fondements Physiologiques, Presses Universitaires de Grenoble.

– LEHNINGER, A.L., 1972 – Biochemistry. The molecular basis of Cell structure and Function, Worth Publischer Inc., New York.

– POPESCU, AURORA, DINU, VERONICA, TRUȚIA, E., POA, CRISTEA, ELENA, 1996 – Biochimie medicală, Ed. Medicală, București.

– SIMIONESCU, LIGIA, 1982 – Radioimunodializa hormonilor, Ed. Medicală, București.

– TAMAȘ, VIORICA, BOITOR, I., 1977 – Hormonii și funcțiile lor biochimice, Ed. Ceres, București.