Rolul Hidrokinetoterapiei In Recuperare
Introducere
Cultura fizică medicală sau kinetoterapia, are un domeniu de studiu propriu, acesta constituindu-l omul în situații biologice deosebite sau al cărui potențial fizic nu satisface cerințele optime adaptării sociale și biologice. Accepțiunea de ,,îngrijire,,fizică cuprinde un sistem închegat de cunoștințe teoretice și practice constituite cu scopul păstrării și consolidării potențialului biologic al omului. Are în componența sa trei laturi care se întrepătrund și acestea sunt : educație fizică, activitate sportivă de masă și de performanță și cultura fizică medicală.
Fig.1- Componentele sferei culturii fizice.
Cum reiese și din figura numărul 1, cultura medicală este o parte a culturii fizice care cuprinde în sfera aplicațiilor sale profilactice și terapeutice pe acei indivizi care, din anumite motive, nu pot intra în sfera aplicațiilor celorlaltori laturi ale culurii fizice. Aceste categorii se includ în sfera aplicațiilor culturii fizice medicale astfel:
Aplicațiile profilactice se adresează indivizilor sănătoși, care sunt însă în anumite situații bilogice deosebite, ca de exemplu :copii mici (de la 0-3 ani), femeile în situații biologice speciale determinate de maternitate(femeia garvidă, femeia – mamă, imediat după naștere ) și persoanele cu vârstă înaintată. Toți acești oameni au acută nevoie de efectele binefăcătoare ale sanogenezeiși ale culturii fizice medicale, pentru îmbunătățirea și întreținerea stării lor de sănătate (dezvoltare fizică armonioasă, creștere normală), pentru dezvoltarea și menținerea calitîții psiho-motrice sau pentru formarea, perfecționarea și menținerea deprinderilor, priceperilor sau obișnuințelor de a practica sistematic exercițiile fizice și sportul.
Aplicațiile terapeutice se adresează oamenilor care, dintr-o cauză sau alta și-au pierdut, temporar sau definitiv, starea de sănaătate, acea adaptare echilibrată a organismului la solicitările mediului intern sau extern. Aici sunt cuprinși bolnavii, deficienți (fizici ,organici sau psihici) și convalescenții. Trebuie să remarcăm amploarea pe care a luat-o în ultimul timp, folosirea în scop curativ și terapeutic a exercițiului fizic, în cele mai diverse domenii ale medicinii. Practic, nu există boală, afecțiune, sindrom sau tulburare funcțională care să nu apeleze, sub o formă sau alta, la aportul substanțial pe care-l aduc mijloacele culturii fizice în vindecare. În cadrul tratamentului compex, cultura fizică medicală ocupă astăzi locul său bine stabilit și consolidat.
Cultura fizică medicală dispune de mijloace proprii, acestea fiind : gimnastica medicală sau terapeutică (care se adresează atât indivizilor din sfera terapeuticii, cât și celor din sfera profilaxiei și a recuperării medicale )și masajul.
Fig.2 – componentele sferei medicinei.
De asemenea, kinetoterapia folosește și o serie de alte mijloce pentru realizarea scopurilor sale. Dintre mijlocele ajutătoare, primul loc îl ocupă exercițiile fizice organizate sub formă de gimnastică, jocuri, sporturi, turism, dansuri, dar beneficiază și de aportul unor mijloace asociate, cele mai importante fiind : odihna activă, mecanoterapia și factorii naturali de călire a organismului , precum aerul, soarele și apa. Apa a fost folosită în scop medical încă din antichitate în China, Japonia, India, Roma, Grecia. Cuvântul ,,hidroterapie,, în limba greacă vine de la ,, hydor, hydatos,, – ce înseamnă apă ,și,, therapia,,- ce înseamnă cură, tratament,- fiind o metodă terapeutică în care se utilizează apa, la diferite temperaturi și în diverse stări de agregare (lichidă, solidă sau gazoasă) pentru tratarea unor afecțiuni. În antichitate, apa a fost întrebuințată mai întâi în scopuri igienice, iar mai apoi și în scopuri curative, sub formă de abluțiuni. Pentru diverse tratamente cu apă, romanii au construit vestitele terme. Există o adevărată mitologie a apelor cu efecte vindecătoare; indienii care se scaldă în apele sfinte ale Gangelui, sunt convinși că astfel se purifică de energiile negative și se vindecă de bolile care suferă. Tradițiile milenare se bazează pe proprietatea apei de a fi purtătoarea unei tainice puteri purificatoare.
Apa este mediul în care se petrec toate procesele vieții vegetale, animale și umane, ea fiind un solvent biologic universal, având rolul cel mai important în desfășurarea tuturor reacțiilor biochimice din organismele vii. Apei îi revine rolul esențial în ceea ce privește apariția și menținerea vieții pe pământ. De asemenea circuitul apei în natură este de o mare însemnătate: din precipitațiile atmosferice, apa ajunge în râuri, iar de aici în lacuri, mări și oceane; prin evaporare se ridică apoi în atmosferă pentru a recădea din nou în pământ sub formă de precipitații.
Marele savant și artist Leonardo da Vinci firma că „ apei i-a fost dată puterea magică de a deveni seva vieții pe pământ și orice ființă vie este, din anumite puncte de vedere, creația soarelui și a apei”. Apa este cel mai simplu mijloc terapeutic pentru vitalizarea organismului, transportă substanțele nutritive spre toate organele, asigură capacitatea de funcționare și de reproducere a tuturor celulelor, intră în compoziția sângelui și a limfei, reglează temperatura corpului, contribuie la eliminarea toxinelor.
CAPITOLUL I. FUNDAMENTAREA TEORETICO-ȘTIINȚIFICĂ A HIDROTERAPIEI
Hidroterapia este o știință interdisciplinară, ce își fundamentează teoriile științifice, bazându-se pe cunoștințe din domeniile biomedicale,socio-psihopedagocice și metodice, din care și-a extras propriile baze teoretice. Ca și metodă terapeutică hidroterapia a trecut de-a lungul timpului prin mai multe etape, de la etape empirice la etape fundamentate științific . Bazele stiintifice ale hidroterapiei au fost puse de W. Winternitz, de la Facultatea de Medicina din Viena, prin lucrarea “Die Hydrotherapie auf physiologischer und klinischer Grundlage : vorträge für praktische Ärzte und Studierende (1877)”. În dezvoltarea bazei științifice și a tehnicilor de hidroterapie o contribuție importantă au avut-o și lucrările unor medici germane și francezi precum : Liebermeister și Zimssen, Fleury Dalmas, Robin, Beni-Barde. În țara noastră, prima lucrare stiintifică de hidroterapie – Hidroterapie medicală, publicată în anul 1904, apartine doctorului Gh. Baiulescu, care se specializase la clinica lui Winternitz. Tratatul descrie procedurile idriatice, influența acestora asupra sistemului nervos, a circulației sangvine, condițiilor morfologice ale sângelui, schimbului organic, respirației, forței musculare, temperaturii, secrețiilor și excrețiilor. Doctorul face o prezentare a procedurilor idriatice, a celor folosite de școala vienezã, de cea francezã și cea americanã. Pricipiul acestei metode terapeutice are la baza proprietățile fluidelor: mecanice (termoconductibilitatea apei este de treizeci de ori mai mare decât a aerului și termocapacitatea, de opt ori mai mare decât a aerului), termice și chimice. O dată importantă în trecut hidroterapiei din țara noastră este înființarea la Cluj , în anul 1930 , a celei dintâi Catedre de Balneologie. În secolul al XVIII-lea , dar mai ales în secolul al XIX-lea , hidroterapia era în mare vogă în centru Europei . Printre cei mai cunoscuți medici hidroterapeutici ai secolului al XIX-lea s-au aflat doi autodidacți: țăranul Vincez Prissnitez și abatele Sebastian Kneipp.
CAPITOLUL II. HIDROTERAPIA – NOȚIUNI GENERALE.
Ca definiție putem afirma că hidroterapia este acea ramură a medicinei naturiste care se bazează pe utilizarea externă a apei, în scop terapeutic sau profilactic. Este o metodă terapeutică nemedicamentoasă , care folosește un remediu la îndemâna oricui :apa(gr , hudor=apă) , sub diferite forme : băi , dușuri , comprese , afuziuni , etc. Este metoda terapeutică în care apa se folosește atât în cura internă cât și în cura externă sub diferite forme, acționând prin intermediul temperaturii, pe calea unor factori mecanici și chimici. În aplicațiile externe, cele mai obișnuite căi prin care apa acționează asupra organismului sunt excitația termică și excitația mecanică. Sub denumirea de hidroterapie sunt reunite toate formele de terapie care utilizează apa caldă sau rece, pentru tratarea diferitelor afecțiuni. Dar alături de celelalte ramuri precum : kinetoterapia, electroterapia, climatoterapia, și disciplinele derivate precum : termoterapia, fototerapia, masajul, balneoterapia,- face parte din disciplina medicală terapeutică complexă ce poartă numele de baleno – fizioterapie. Balneo-fizioterapia este disciplina medicală care folosește agenții fizici naturali sau artificiali în scop terapeutic. Din punct de vedere istoric, cum am menționat anterior, este cea mai veche dintre disciplinele medicale. Aerul, soarele, apa sunt primii factori de terapeutică medicală cunoscuți și folosiți de Homo sapiens de la începutul existenței sale. Antichitatea, prin Hipocrate (460 – 377 î.e.n.) ne-a lăsat lucrări de mare valoare (Corpus hippocraticum), iar istoricul lumii antice, Herodot, contemporanul lui Hipocrat, amintește în scrierile sale de izvoarele de Ia Termopile, cele mai vestite stațiuni balneare la greci fiind Lesbos, Lipara, Magnesia etc. La romani, instalațiile balneare au căpătat un caracter grandios, împăratul Caracalla a construit cele mai luxoase băi din câte au existat vreodată în lume și nu numai în Italia, dar și în Franța și Germania de Sud etc. (Puteoli, Aachen, Herculanum, Plombieres etc.). În antichitate , apa a fost întrebuințată mai întâi în scopuri igienice , apoi curative , sub formă de abluțiuni și băi. La romani , hidroterapia a fost la ”mare preț”. Pentru diverse tratamente cu apă , ei au construit clădiri speciale denumite pe parcurs terme , întrucât apa folosită era mult mai caldă . Multe dintre aceste vestigiile acestor terme pot fi întâlnite astăzi pe fostul teritoriu al Imperiului Roman , unele dintre ele aflându-se și în țara noastră : la Drobeta- Turnu Severin și lângă Orșova. În țara noastră, primele începuturi în ceea ce privește stațiunile balneare și cele minerale datează din sec. al XVIII-lea, referindu-se la apele minerale din Transilvania . După căderea Imperiului Roman , băile publice au început să nu mai funcționeze , multe dintre ele fiind închise din cauza epidemiilor de ciumă , iar mai târziu după descoperirea Americii , din cauza celor de sifilis. O influență nefastă a avut-o și biserica , aceasta considera îmbăierea în public un mare păcat. Hidroterapia a fost repusă în drepturi abia în secolul al XVII-lea de medicii germani , care au reconsiderat ca multe practici hipocratice au efecte benifice asupra organismului printre care : stropirea , jeturile de apă( sunt un fel de strămoș al dușului de azi , constau din turnări de apă pe corpul bolnavului cu scoici sau ulcioare mari.În unele cazuri , bolnavii stăteau sub jetul de apă al unei cascade mari ”Turnarea de multă apă rece, spunea Hipocrta , domolește întotdeauna umflăturile de la încheieturi , durerile , rupturile și contribuie la alungarea răului”) , băile .
II.2 ROLUL HIDROKINETOTERAPIEI.
Hidrokinetoterapia se poate folosi atât de către omul sănătos , cât și de cel bolnav , în acest ultim caz numai cu avizul medicului. De ce? Pentru că această metodă terapeutică are și contraindicații, câteva dintre ele fiind : bolile de inimă sau de plămâni grave , bolile acute, cancerul , sarcina , lăuzia , plăgile de orice fel , eczemele , oboseala excesivă, etc. Remediile naturale la îndemâna oricui sunt, în primul rând, apa, aerul, soarele și mișcarea. Cu medicamentele naturii, unele prelucrate de om, putem să ne călim organismul și să prevenim unele boli, ceea ce înseamnă prelungirea vieții. Hidrokinetoterapia fiind o ramură a medicinii naturiste are un rol profilactic, fiind o medicină a viitorului. Principalul obiectiv al hidrokinetoterapiei fiind acela de a îmbunătății starea de sănatate a omului indiferent de vârstă, dar și acela de a corecta anumite deficiențe prin anumite proceduri.Vom sintetiza câteva din obiectivele generale ale hidrokinetoterapiei și anume :
refacerea capacității generale de mișcare;
stimularea psihică prin gimnastică respiratorie și exerciții corective acvatice simple, care favorizează în general desfășurarea procesului de reabilitare;
formarea atitudinilor corecte ale corpului;
corectarea deficiențelor secundare, de tip compensator;
revenirea la normal a funcției segmentului afectat de deficiență;
scurtarea mușchilor alungiți și alungirea celor scurtați;
Trebuie să reținem un prim aspect foarte important: orice factor fizical, natural sau artificial, se adresează întregului organism, care răspunde de asemenea ca un întreg. Al doilea amănunt este faptul că orice factor fizical terapeutic acționează nespecific, influențând reactivitatea organismului și obligându-l la "răspunsuri" adecvate, care de fapt sunt evaluate ca rezultate terapeutice. De aceea trebuie să avem în vedere că hidroterapia nu poate vindeca niciodată o deviație osoasă evolutivă, că orice tratament hidrokinetoterapeutic trebuie însoțit și de schimbarea anumitor obiceiuri din viața cotidiană (exemplu: adaptarea mobilierului, a mesei de lucru, a spătarului scaunului,a posturii corporale etc.), iar pe toată perioada tratamentului, cât mai ales după acesta, de-alungul vieții pacientul trebuie să urmeze programul de exerciții specific deficienței sale.Un alt rol important al hidrokinetoterapiei este acela de creare a indicilor de suplețe ai structurilor musculo-ligamentare înaintea aplicării aparatelor ortopedice, iar în timpul ortezării întreține troficitatea globală și, în special, musculară, redusă de imobilizare, exercițiile tonificând musculature. Ca metodă de recuperare, va fi folosită și după eliminarea aparatului orthopedic intervenind in redresarea postulară. De asemenea, hidrokinetoterapia accelerează integrarea socială post-operator prin simplul faptcă pune în relație mai devreme pacientul cu alte persoane, fiind aplicată precoce, înaintea terapiei terestre.Are rol și în asigurarea, menținerea sau dezvoltarea capacității respiratorii,care este, de obicei, redusă (de exemplu, în deviațiile vertebrale evolutive).
Menținerea unei stări psihice normale reprezintă condiția esențială care face posibilă aplicarea programului hidrokinetoterapeutic, iar reușita acestuia depinde de posibilitățile și de dorința de colaborare a pacientului, pentru căfiecărui pacient i se cere să depună un efort pe măsura capacității sale încadrul programului de recuperare.
II.3. OBIECTIVELE HIDROKINETOTERAPIEI ÎN RECUPERARE.
Hidrokinetoterapia urmărește în recuperarea medicală restabilirea cât mai deplină a capacităților funcționale reduse sau pierdute de către o persoană, în urma unor boli congenitale sau dobîndite ori a unor traumatisme, precum si dezvoltarea nervoasă compensatorie și de adaptare, respectiv "o viață activă cu independență economică și/sau socială".Obiectivele hidrokinetoterapiei în cadrul recuperării funcționale sunt realizate prin mijlocul său de baza, exercițiul fizic în apă. Exercițiul fizic este reprezentat de o acțiune voluntară, deliberat concepută și repetată sistematic în cadrul procesului educațional organizat, în scopul realizării unor obiective concrete. El este elemental de bază, care prin asamblare și structurare, constituie baza unor metode și procedee care se folosesc în hidrokinetoterapia profilactică, terapeutică sau recuperatorie și prin interrelațiile sale psiho-motrice contribuie la readaptarea individului în viața socială. De aici putem da o scurtă definiție exercițilui fizic și anume aceea că : exercițiile fizice sunt structuri psihomotorii create și folosite sistematic, ce presupun deplasări ale corpului omenesc și ale segmentelor lui în aceleași sau în diferite planuri, axe și din diferite poziții definite, efectuate cu amplitudine, pe direcții și traiectorii bine precizate, cu dozări ale efortului prestabilite. Exercițiul fizic se efectuează pentru :
a învăță, reînvăța și perfecționa priceperile și deprinderilor motrice;
a dezvolta capacitățile condiționale și coordinative;
a redobândi și perfecționa funcțiile aparatului neuro – mio – artrokinetic și a celorlalte aparate și sisteme;
ameliorării calității vieții.
În recuperare hidrokinetoterapia folosește mijloace tehnice:
specifice, din care fac parte exercițiile corective;
ajutătoare, din care fac parte :gimnastica, unele jocuri, sporturi și dansuri;
asociate, din care fac parte factorii naturali de călire, odihna activă, mecanoterapia,etc.
Hidrokinetoterapia include exerciții și mobilizări executate de către pacienți cu corpul în imersie, beneficiind de acțiunea complex a factorilor mecanici, termici și chimici ai apei.
II.4. CLASIFICAREA FACTORILOR CARE ACȚIONEAZĂ ÎN HIDROTERAPIE.
Cum am menționat și mai sus, hidroterapia înseamnă folosirea apei în scop terapeutic. Factorii care acționează în hidroterapie sunt: a) termici; b) mecanici; c) chimici. a) Factorii termici – se folosește apa caldă sau fierbinte (38° sau 39 – 40°). Se știe că din acest punct de vedere apa are două proprietăți importante: termoconductibilitatea este de 30 de ori mai mare decât cea a aerului și termocapacitatea care este de 8 ori mai mare decât a aerului sau de 33 de ori mai mare decât a mercurului (Hg). Din aceste cauze, aerul umed cald se suportă mai greu, iar apa fierbinte la 50° produce arsuri, pe când aerul la această temperatură poate fi suportat; tot pentru aceste motive apa se folosește la sistemele de încălzire centrală, fiind cel mai economicos mijloc de încălzire. Apa se poate folosi și la temperatura de indiferență care este de 35 – 37° (organismul nu are nici senzația de rece, nici senzația de cald), cu un bun efect de sedare și relaxare. Este interesant de știut că, pentru aer, temperatura de indiferență a tegumentului este de 20 – 22°, iar pentru diferite substanțe (de exemplu, parafină, nămol) este mai ridicată (37 – 38°). Reținem deci că temperatura de indiferență a organismului este variabilă în anumite limite (adăugarea de sare în apă dă impresia că aceasta se mai încălzește puțin: de fapt, apa devenind mai concentrată, temperatura de indiferență a scăzut cu 1 – 2°);
b) Factorii mecanici sunt: presiunea hidrostatică înseamnă presiunea exercitată de apă din baie (bazin) sau lac asupra organismului. Ea este mai mare cu cât coloana de apă este mai înaltă, cu cât concentrația este mai mare (sarea, nămolul cresc presiunea apei), sau cu cât organismul se afundă mai mult (în părțile interioare este mai crescută). Este ușor de înțeles cât de mult influențează această presiune circulația, respirația, digestia etc. De aceea trebuie să fim atenți la bolnavi, în special cardiaci, pulmonari, renali, hipertensivi etc.; forța de împingere a apei de jos în sus este foarța de ridicare a unui corp scufundat în apă. Principiul celebru, enunțat de Arhimede, că "un corp scufundat în apă, pierde din greutatea sa o greutate egală cu greutatea volumului de apă dislocuit" face ca un organism de 70 kg să cântărească într-o baie obișnuită aproximativ 7,9 kg, iar dacă apa este sărată, greutatea să scadă și mai mult. De exemplu, în Marea Moartă, care are o mare concentrație salină (de unde și numele, neexistând viețuitoare), se poate pluti; la fel în lacul Telega (Câmpina) nu se poate cădea la fund. Se înețelege ce importanță covârșitoare are această forță de împingere a apei în kinetoterapie, când bolnavul depune la intrarea în baie un mic efort muscular de învingere a acestei forțe – deci kinetoterapia activă -, iar mișcarea în apă se face mult mai ușor decât în condiții de mediu obișnuit; mușchiul deficitar, care trebuie să miște segmentul, să zicem de 10 kg, în apă depune un efort ca pentru 1 kg (aproximativ a 1/10 parte)! – tot aici se mai adaugă mișcarea apei produsă natual (valurile) sau artificial (prin jeturi de presiune), care influențează activ îndeosebi circulația periferică. Ceilalți factori mecanici: fricțiunea, baterea, turnările de apă, bulele de gaz (aer, C02, O) își au importanța lor, îndeosebi în circulația periferică;
c) Factorii chimici sunt reprezentați de diferite substanțe introduse sub formă de infuzii sau decoctori în baie: mușețel, nalbă, frunză de nuc, muștar, hrean, cetină de brad sau diverse amestecuri de plante medicinale; de asemenea sare, iod, sulf, nămol, gaze etc. Uleiurile sau esențele volatile conținute în plantele medicinale au o bună acțiune se-dativă. altele sunt stimulente sau chiar iritante (muștar, hrean), iar celelalte au o bună acțiune terapeutică (sare, iod, nămol).
II.4.1 ACȚIUNEA FIZIOLOGICĂ A FACTORILOR HIDRICI ȘI TERMICI
a) Acțiunea fiziologică a factorului hidric se exercită prin intermediul tegumentului, pielea fiind primul organ cu care ia contact; prin structura sa caracteristică cu vasta rețea vasculara și de receptori nervoși, se pot obține multiple și variate răspunsuri, reacții locale și generale. Aceste răspunsuri tegumentare față de agenții hidrici reflectă reactivitatea generală a organismului, despre care știm că poate fi proprie fiecărui individ, de unde și hiper-, hipo- sau" normo-reactivitatea. Nu s-a putut testa printr-o probă precisă de laborator reactivitatea organismului, în orice caz, bolnavul are subiectiv senzația de căldură, iar obiectiv apare roșeața pielii. Aceasta se poate aprecia prin proba Dalmady (Sturza), care constă din apăsarea cu policele pe tegumente timp de 3 secunde; după ridicare rămâne o pată albă, 3-5 secunde (normoreactivi). La hiporeactivi pata albă dispare după 8-9 secunde (reacția slabă), iar la hipereactivi dispare foarte repede (1-2 secunde). În concluzie, această reacție locală se numește și reacție dermovasculară și este bine să fie cunoscută, căci diferă la copil, adult, bătrân, bărbat sau femeie, om sănătos sau bolnav, dealtfel tegumentul a constituit pentru clinicieni sediul simptomelor atâtor afecțiuni, chiar dacă organele în suferință erau situate la mare distanță, aceasta putându-se explica numai prin vasta rețea vasculară și nervoasă ce leagă metameric (zonal) organele cu tegumentul (zonele metamerice Tarin-Head).
b) Fenomenele de provocare sunt reacții generale, de acutizare a unora dintre fenomenele clinice, în legătură cu folosirea mai puțin bine dozată a agentului hidric sau cu lipsa de răspuns normal a organismului bolnav. Este reacția balneară sau vechea "criză balneară" cunoscută din vechime în legătură cu folosirea apelor minerale.
CAPITOLUL III. APELE MINERALE
Tratamentul cu ape minerale sau crenoterapia (gr. Krene = izvor),este cunoscut de toată lumea. Apele minerale sunt ape naturale, folosite în cura externă sau internă, ca tratament. O apă minerală conține diferite substanțe ca: săruri, elemente chimice (de exemplu Fe sau gaze) într-o anumită concentrație, de unde și varietățile de ape minerale. Totuși, sunt anumite condiții pe care trebuie să le îndeplinească o apă ca să fie minerală, și anume: să aibă minimum 1 g%o săruri; să conțină elemente chimice cu mare acțiune (Fe, I, As), în anumite cantități; să conțină anumite gaze (CO2, SH2, emanații radonice) de asemenea în anumite proporții; să izvorască la o temperatură de cel puțin 20°. Izvoarele apelor minerale au mai multe origini, și anume :
izvoare de origine vadoasă – apa pătrunde în profunzimea solului, dizolvă diferitele elemente conținute în rocile permeabile, sau prin fisuri sau falii ale scoarței pământului, realizându-și gradul de mineralizare și circulând subteran. Dioxidul de carbon ( CO2) din atmosferă mărește această calitate dizolvantă a apei. Majoritatea apelor minerale din țara noastă sunt de origine vadoasă;
izvoare juvenile care provin din apa de condensare vulcanică. Ele sunt la mari adâncimi. Noi nu avem în țară asemenea izvoare, care se găsesc în preajma munților vulcanici;
izvoare mixte, sunt izvoarele juvenile amestecate cu apă de infiltrație;
apele veterice sunt pânze de apă închistate, aflate în vecinătatea zonelor petrolifere sau în gaz metan. Au un conținut sărat, iodurat și se găsesc la noi în Transilvania și regiunea subcarpatică. Ca majoritatea metodelor terapeutice nemedicamentoase, și tratamentul cu ape minerale a trecut prin trei faze de cunoștere :empirică, experimental și științifică. În faza empirică, care a durat câteva mii de ani, până la începutul secolului XX, apele minerale au fost folosite mai mult sub formă de ablațiuni și băi. Tratamentul cu apă dulce și cu ape minerale a luat o mare dezvoltare la romani, renumele termelor lor, unde se efectuau cele mai diverse tratamente, trecând dincolo de hotarele imperiului.Începuturile tratamentului cu ape minerale, datează în țara noastră din vremea Daciei romane, mărturii în acest sens fiind vestigiile băilor construite de romani, cât și pietrele commemorative de pe drumul Orșova – Timișoara(Dierna – Tibicus), de pe valea Oltului și de la malurile Mării Negre (Pontul Euxin). În secolul XIX –lea, apele minerale din țara noastră erau foarte cunoscute în Europa.Astăzi, tratamentul cu ape minerale este în cea de-a treia fază, cea științifică, în care se încearcă fundamentarea științifică a acestei metode terapeutice, modul de acțiune al apelor minerale fiind studiat cu cele mai modern mijloace de laborator.
III.1. CARACTERIZAREA APELOR MINERALE.
Chimia și fizica factorilor naturali terapeutici reprezintă în present discipline cu o largă sferă de cuprindere, realizând nu numai etapa de definire și caracterizare fizico – chimică a acestora ci și etapa de cunoaștere a evoluției lor, în procesul de exploatare,valorificare și protecție, prin corelare cu celelalte discipline : geologie, biologie,microbiologie, medicină, cu care realizează actul complex de cunoaștere al factorului natural.Din acest motiv este necesară cunăașterea criterilor fizico – chimice de definire și caracterizare diferențiată a apelor minerale și peloidelor precum și a domeniului valoric în care se situează indicatorii fizico – chimici reprezentativi pentru acești factori terapeutici.Apele minerale nu posedă în present o definiție unică, ci nuanțări diferite de la țară la țară în funcție de specificul acestora, aderîndu-se însă prin elementele de bază fie la conceptual latin care definiește apa mineral exclusive prin acțiunea sa terapeutică fie la conceptual german, mult mai extins, care ia în considerație și criteriile cantitative de compozoziție chimică. Apele minerale pot fi caracterizate în funcție de următorii factori:
mineralizare sau conținut de săruri minerale dizolvate, peste 1g/l;
compoziție chimică – prezența unor elemente chimice cu acțiune farmacologică cunoscută, în proporții minim necesare, normate de fiecare țară în limite apropiate. Oligoelementele curative cunoscute sunt : fierul, bromul, iodul arsenicul, litiul, stronțiu, bariu, bor, sulf, siliciu, mangan, aluminiu ( Fig. 3 .tabel 1);
conținut de gaze dizolvate cu efecte biologice, în concentrații stabilite (1000 mg CO2/l, 1 mg H2S/l) ;
temperatură de peste 20°C, independent de conținutul mineral, care le conferă caracteristica de ape termale :hipotermale (20-31°C), termale (32 -38°C) și hipertemale (peste 38°C). În funcție de mineralizare, ele pot fi slab sau puternic mineralizate, iar după caracterul lor fizico – chimic, apele minerale se grupează în funcție de conținutul lor chimic preponderant. După concentrația osmotică:
ape acratice, cu mineralizare sub 1 g%o substanțe solide față de 90 g%o concentrația plasmei;
ape izotone, cu o concentrație de 8 – 10 g%o;
ape hipetone, cu o concentrație de peste 10 g%o. După compoziția chimică există 11 categorii de ape minerale și anume:
– ape oligominerale sau acratice, care au minimum 1 g%o substanțe solide;
– ape carbo-gazoase, cu 1 g C02%o;
– ape alcalino-teroase sau teroase, cu 1 g%o bicarbonat de ca, Mg;
– ape cloruro-sodice, cu 1 g%o clorură de sodiu;
– ape sulfatate, cu 1 g%o sulfat de Na sau Mg (ape purgative); sau cu sulfat de calciu (ape gipsoase) sau de fier (ape vitriolice);
– ape feruginoase; cu minimum 10 mg%o Fe;
– ape arsenicale, cu minimum 0,7 mg%o As;
– ape iodurate, cu 1 mg%o iod;
– ape sulfuroase, cu 1 mg%o sulf;
– ape radioactive (conțin 80 u. Mache/1).
Fig. 3 Tabel1 – reprezentând concentrațiile minime atribuite eficienței terapeutice mg/l, pe diferite țări.
III.2. ACȚIUNEA APELOR MINERALE.
Apele minerale se folosesc în cura internă (se beau) sau în cura externă (sub formă de băi, inhalații și pulverizații, spălaturi, irigații), sau se pot utiliza în ambele cure. S-au făcut chiar preparate injectabile din ape minerale.Datorită mijloacelor moderne de testare în laboratoare dotate cu aparatură modernă, astăzi, se poate argumenta științific efectul terapeutic al apelor minerale. Vom descrie succint fiecare din apele minerale prezentate mai sus .
III.2.1. Apele oligometalice (acratice), reprezintă o categorie particulară de ape minerale, care de fapt nu întrunește nici una din condițiile clasificării chimice amintite : mineralizația totală este sub 1g/l, nu conțin elemente farmacologice active (I,S, Fe, etc și nici gaze terapeutice (CO₂, H₂S) în concentrațile minime admise . Cu toate acestea, prin propietățile lor fizico- chimice, au efecte terapeutice dovedite prin studii de farmacodinamie și clinico – terapeutice. O parte din apele oligometalice din țara noastră au caracter termal, care le conferă efecte terapeutice suplimenatre și prin factorul termic. Cele mai importante stațiuni balneare cu ape acraterme sunt : Felix (47°C) , Vața de Jos (35° – 37°C)s. Datorită în special factorului termic și în al doilea rând factorilor chimici, aceste ape minerale sunt folosite în cură externă pentru balneație cu sau fără kinetoterapie în bazine și la cadă cu indicații principale în afecțiuni ale aparatului locomotor precum : afecțiunile reumatismale, inflamatorii, degenerative și abarticulare, posttraumatice și neurologice periferice și centrale, dar au indicții și în afecțiunile ginecologice. (Fig.4. Localizare geografică a stațiunilor cu ape oligominerale termale. Fig. 5. Tabel 2- Tipuri de apă și profil de boală, exemple. )
Fig. 4 . Localizare geografică a stațiunilor cu ape oligominerale termale.
Fig. 5. Tabel 2- Tipuri de apă și profil de boală, exemple.
III. 2.2 Ape alcaline și alcalino – teroase, reprezintă categoria de ape minerale bogat reprezentate în patrimoniul hidromineral al țării noastre în zone balneare diferite, din Carpații Răsăriteni, din partea de nord a Transilvaniei și din Banat. Apele alcaline conțin minimum 1g săruri la litru, cu predominanța ionului bicarbonic, legat de cationii Na și K, iar cele alcalino – teroase au ionul bicarbonic legat de cationii grei Ca și Mg .Aceste ape se găsesc rareori în stare pură și au indicație terapeutică în crenoterapie. Ele sunt folosite în cura internă, îndeosebi în afecțiunile digestive, hepato-biliare. În cura externă se folosesc în inhalații și pulverizații (în afecțiuni ale căilor respiratoare). În ceea ce privește băutul apei, acesta este bine să se facă prin sorbituri sau cu paiul, pentru a se încălzi în gură. Se începe cu cca. 50 ml la fiecare masă și, în funcție de toleranță se cresc dozele. Apele alcaline le găsim în stațiunile Sângeorz, Hebe, Slănic Moldova, Malnaș, Bodoc. La Karlovy-Vary (Cehoslovacia) găsim ape alcaline sulfurate. Apele alcalino-teroase și feroase au ca principale indicații afecțiunile digestive (gastrice, colite, boala ulceroasă, entrocolite cronice, rahitism, alergii etc.). Asemenea ape găsim în Borsec, Covasna. La Sângeorz, Slănic sunt ape alcalino-teroase cloruro-sodice. Ionul de Ca este principalul element al acestor ape (Fig.6. Localizare geografică a stațiunilor cu ape alcaline și alcalino – teroase. Fig. 7. Tabel cu tipuri de apă și profil de boală,exemple. )
Fig.6. Localizare geografică a stațiunilor cu ape alcaline și alcalino – teroase.
Fig. 7. Tabel 3- Tipuri de apă și profil de boală, exemple.
III.2. 3.Apele carbo-gazoase (1 g%o CO₂) iau naștere din impregnarea apelor vădoase cu bioxidul de carbon. Dacă bioxidul de carbon nu întâlnește în drumul său nicio apă, apare la suprafață sub formă de gaz, cunoscut sub numele de mofetă. Apele carbo-gazoase se folosesc în cură internă, ca și sub formă de băi. În cura internă terapia se adresează bolilor digestive, cronice, cu hiposecreție gastrică, iar administrate sub formă de băi, pe lângă senzația subiectivă de înțepătură și căldură, produce o hipertermie a pielii. În cura externă terapia se adresează bolilor cardiovasculare , arterite, boala Raynaud, acrocianoze sechele postfeblitice, insuficiențe venoase etc.. Exemple de stațiuni: Borsec, Tușnad, Vatra Dornei, Covasna, Buziaș.
III.2. 4. Apele cloruro-sodice sau sărate conțin peste 1g/l NaCl, gama lor fiind extrem de largă. În general apele minerale clorurate – sodice hipotone, izotone sau ușor hipertone, provin din izvoare minerale sunt de obicei mixte, conținând și alte substanțe dizolvate și gaze (bicarbonat, sulfat, CO₂, H₂S), pe când apele sărate concentrate din apele mărilor, lacurilor sărate sau provenite din depozitele subterane de sare, sau de suprafață (ocnele), conțin preponderent NaCl. Apele sărate, cu concentrații foarte variate, se folosesc pentru cura externă : băi în bazine, la cadă, irigații eventual inhalații și pulverizații (cele foarte concentrate după o prealabilă diluare). Pe primul plan ca valoare terapeutică se situează apele sărate concentrate. Efectele terapeutice ale balneației externe în bazine sau căzi cu ape sărate încălzite (există și ape minerale sărate termale, ca de exemplu la Icoana, 57°C și o concentrație de 65g/l); sau în lacuri helioterme (Lacul Ursu de la Sovata, heliotermele de la Techirghiol, Gura Ocniței), cumulează efectul termic pe de o parte, efectul descărcării de greutate a corpului și al forței hidrostatice de împingere ăn sus ale apei sărate, care este cu atât mai accentuat cu cât concentrația de sare este mai mare și care facilitează în mare măsură kinetoterapia și înotul terapeutic. Efectele principale ale NaCl se manifestă la nivelul tegumentului, prin modificări osmolare, hiperemie cutanată și excitația receptorilor cutanați, prin intermediul lor declanșându-se starea de relaxare. Sunt descrise efecte de tip ergotrop după băile sărate, reducerea conductibilității electrice a pielii, reducerea hiperexcitabilității nervoase în caz de tulburări de tip nevralgic, modificarea comportamentului termoreglator periferic cutanat, echilibrarea tulburărilor neuro – vegetative întâlnite în foarte multe afecțiuni. Indicațiile principale ale balneației externe cu ape sărate de concentrații diferite :a) afecțiuni ale aparatului locomotor posttraumatice, reumatismele degenerative, abraticulare și chiar inflamatorii, neurologice periferice și centrale; b) afecțiuni ginecologice funcționale discrinice și inflamatorii; Băile sărate reci (în lacuri sărate, bazine cu apă de mare, bazine cu ape minerale) sunt indicate în afecțiuni ale aparatului locomotor pentru practicarea kinetoterapiei și înotului terapeutic, ca și în afecțiuni circulatorii periferice veno – limfatice, pentru efectele presiunii hidrostatice și ale mișcării în apă. Pentru cura externă există numeroase stațiuni cu ape sărate: – pe litoral, valorificând apa mării : Eforie Nord, Mangalia, Neptun, Venus, ca și apele lacului Techirghiol : Eforie Nord, Techirghiol; – stațiuni cu lacuri sărate : Amara, Bazna, Ocna Sibiului, Sovata, Balta Albă, Lacul Sărat; – stațiuni cu ape minerale sărate concentrate din bazine subterane (sulfuroase, iodurate sau termale ): Băile Govora, Băltățești, Sarata Monteoru, Slănic Moldova, etc; – stațiuni cu izvoare minerale complexe hipotone, izotone sau ușor hipertone, indicate în cura internă : Băile Herculane, Băile Olănești, Covasna, etc. (Fig.8. Localizare geografică a stațiunilor cu ape minerale Clorurate, Sodice, Iodurate, Bromurate; Fig.9 Tabel 4 – Tipuri de apă și profil de boală,exemple.)
III.2. 5. Apele iodurate reprezintă categoria de ape minerale în care iodul este prezent în canității de minim 1 mg/ l. Deși în clasificarea apelor iodurate sunt menționate ca o clasă separată de ape minerale, în realitate nu există ape iodurate pure, ci iodul este prezent de obicei în apeleclorurate sodice, dată fiind originea lor comună sedimentară sau în ape mixte alcaline, clorurate, sulfuroase. Iodul al cărui metabolism este controlat de glanda tiroidă, a fost utilizat de multă vreme în tratamentul reumatismului cronic, aterosclerozei, hipertensiunii arteriale etc. Aceste ape se folosesc în cură internă și externă. Stațiunile se află în apropierea salinelor: Govora, Olănești (ape iodurate, sărate, sulfuroase), Bazna (sărate și iodurate) etc .(Fig.8. Localizare geografică a stațiunilor cu ape minerale Clorurate, Sodice, Iodurate, Bromurate;Fig.9 Tabel 4- Tipuri de apă și profil de boală.)
Fig.8. Localizare geografică a stațiunilor cu ape minerale Clorurate, Sodice, Iodurate, Bromurate
Fig.9 Tabel 4 – Tipuri de apă și profil de boală, exemple.
III.2.6. Apele sulfatate, feruginoase și arsenicale, după clasificarea în uz, sunt prezentate împreună foarte pe scurt, întrucât interesul pe care îl prezintă ele astăzi, este foarte restrâns. Apele sulfatate (1 g%o sulfați): sunt ape sulfatate sodice sau glauberiene, magneziene sau amare, calcice sau gispoase și vitriolice (cu Fe și Al); ele se folosesc numai în cura internă, în afecțiuni digestive (intestinale, hepatobiliare). Se beau dimineața pe nemâncate, în constipații cronice, colecistotonii, obezitate etc. Se găsesc la Slănic, Bălțătești etc. Apele feruginoase (10 g%o Fe): sunt întotdeauna și carbo-gazoase, dar mai pot fi sărate, alcaline, calcice etc. Fierul are rol important în organism. Apele feruginoase se administrează în cura internă numai în izvor, în timpul meselor, pentru că altfel fierul, în contact cu aerul, devine trivalent și deci inactiv. Numai fierul bivalent este activ, fiind resorbit în prezența HC1 și a vitaminei C. Indicațiile apelor feruginoase sunt anemiile feriprive, achilia gastrică, etc. Apele arsenicale: sunt mai rare, și-au pierdut importanța terapeutică și sunt considerate toxice, chiar cancerigene. Nu au utilizare și indicații terapeutice.
III.2.7.Apele sulfuroase (1 mg%o H₂S): sulfat este un element cu importante roluri în organism. El intră în compoziția acizilor aminați, indispensabili organismului (cisteină, argi-nină etc.). De aici și importanța apelor sulfuroase în leziunile cronice ale mucoaselor (bronșite, rinite cronice). În cură externă, apele sulfuroase a căror concentrație poate depăși 200 mg HS/ l (Nicolina-Iași )determină apariția acidului adenilic în tegument favorizând vasodilatația la nivelul rețelei arteriale cutanate. Acestui fapt i se datorează scaderea valorilor tensionale cât și îmbunătățirea valorii irigației arterilale periferice după băile sulfuroase. Sulful se reasoarbe la nivelul tegumentului și intervine în metabolismul general al organismului ceea ce explică scăderea glicemiei la diabetici sub influența apelor sulfuroase. Intervine și în structura cartilagiului artcular la nivelul căruia în cadrul afecțiunilor reumatismale se produ pierderi importante de acid condroitin sulfuric. Datorită acțiunilor enumerate apele sulfuroase pot fi indicate în tratamentul afecțiunilor reumatismale degenerative inflamatorii , afecțiunilor sistemului nervos periferic , afecțiunilor inflamatorii cronice ale sferei generale Dintre afecțiunile cardo-vasculare beneficiază hipertensiunea arterială secundară arterosclerotică , sindromul de ischemie periferică cronică , angenionevrozele vasoconstrictoare. Stațiuni cu ape sulfuroase de interes general sunt: Herculane (care sunt și termale), Pucioasa, Vulcana, Căli-mănești, Olănești, Govora (sulfuroase, iodate, sărate). Aceste ultime patru varietăți de ape minerale conțin oligoelemente cu mare acțiune farmaco-dinamică. Este vorba de apele feruginoase, iodurate, arsenicale și sulfuroase.( Fig.9. Localizare geografică a stațiunilor cu ape minerale Clorurate, Sodice, Iodurate, Bromurate; Fig.10 Tabel 5 – Tipuri de apă și profil de boală)
Fig.9. Localizare geografică a stațiunilor cu ape minerale Clorurate, Sodice, Iodurate, Bromurate
Fig.10 Tabel 5 – Tipuri de apă și profil de boală,exemple
III.2.8.Apele radioactive: sunt ape minerale care conțin elemente radioactive ce emit radiații:α (alfa), β (beta), γ (gama) ,(radiu, uraniu, thoriu). Cel mai important este radiul, care emite radiația numită radon ce este răspândită în natură găsindu-se în aer ,sol și apă. O apă ca să fie radioactivă trebuie să aibă minimum 80 u Machi/l. În cură externă se folesesc pentru acțiunea lor predominantă asupra sistemului nervos periferic , în nevralgii , nevrite și asupra funcției tiroidiene fiind indicate în tratamentul hipertiroidiilor. Apele radioactive din țara noastră sunt întâlnite la băile Herculane(20 milimicroCurie/l), la Sîngeorz-Băi (135 milimicroCurie/l) și la Băile Felix (0,37 milimicroCurie/l).
CAPITOLUL IV. HIDROKINETOERAPIA – METODOLOGIE ȘI TEHNICĂ.
IV.1 Reguli de bază și materiale utilizate.
Hidrokinetoterapia reprezintă o variantă terapeutică deosebit de importantă pentru practica medicală de specialitate. Este practicată sub forma unor progarame de exerciții corective desfășurate în unității cu spații acvatice amenajate, situate în spitale, sanatorii, stațiuni balneare special amenajate. Spațiile avatice pot fi bazine cu apă încălzită sau termală, căzi de baie obișnuite sau special construite, bazine situate în aer liber, piscine subterane termale în care apa are calitățiile necesare unui tratament corectiv. Apa prin aspectele legate de presiunea ei, asigură un mediu de facilitare a progaramelor de kinetoterapie, mișcările fiind efectuate în scop terapeutic. Presiunea hidrostatică ajută la recuperare, datorită reducerii greutății corpului , conform principiului lui Arhimede.Deci, corpul omenesc își modifică greutatea în timpul imersiei într-un bazin cu apă. Apa folosită în bazinele de tratament hidrokinetoterapeutic trebuie să îndeplinească anumite proprietăți de natură fizică și chimică. Dintre propietățile fizice ale apei folosită în hidrokinetoterapie amintim că trebuie să aibă: miros , gust, culoare în funcție de substanțele dizolvate șă a particulelor aflate în suspensie , și orice alt element prezent în compoziția ei trebuie cunoscută de către hidroterapeut. Apa folosită în recuperarea hidrokinetică poate avea în compoziția sa chimică oxigen dizolvat în plus, sau elemente minerale diverse (Ca, Mg, Fe,S etc), dar nu poate avea substanțe organice vii sau aflate în descompunere, amoniac, nitriți,nitrați etc. În recuperarea hidrokinetică un rol important îl au și spațiile avatice în care va avea loc efectuarea recuperării, prin igiena și baza lor materială. De aceea se va ține cont în organizarea recuperărilor și de acest aspect. În acest sens, fiecare pacient va beneficia de aproximativ 1-2m de suprafață de apă, cu o adâncime variabilă dar nu mai mare de 1,80m. Marginea bazinului trebuie să fie prevăzută cu suporți de prindere, bare de sprijin sau să fie prevăzute cu trepte sau planuri înclinate. În cazul căzilor folosite în recuperare acestea vor fi sub formă de treflă, cu scobituri care îi dau posibilitatea kinetoterapeutului supravrgherea exercițiilor ce trebuiesc efectuate corect, precum și mobilizarea corectă a tuturor articulațiilor pacientului . Piscinele sunt de dimensiuni mari utilizate pentru înotul terapeutic. Amplasarea lor poate fi în spații închise sau deschise în aceste din urmă pacientul beneficiază și de factorii de mediu. Piscinele folosite în tratamentul hidrokinetic se deosebesc de cele olimpice prin temperatura apei care este mai ridicată(30° -38°C) și sunt dotate cu bare de sprijin și sisteme de ridicare și coborâre a pacientului în brancard. Apa folosită în bazine și piscine, trebuie schimbată periodic sau recirculată prin filtre pentru igenizare. În ceea ce privește pacientul, acesta trebuie să păstreze igiena individuală, să folosescă costumul de baie, papucii, ochelari și cască, a prosopului individual. Să facă duș înainte și după folosirea bazinului, iar atunci cînd intră în bazin să folosescă bazinul cu clor, care asigură încă o dată igiena picioarelor. În incinta bazinului nu va intra nimeni în haine de stradă (terapeut sau însoțitor). În interiorul incintei bazinului de înot se va asigura o bună încălzire și reciclare a aerului, deoarece apa caldă schimbă propietățile aerului din încăpere provocând pacienților cefalee, astenie și scăderea capacității de efort. Temperatura optimă este dată și de tipul de tratament, dar trebuie să se țină cont și de aspectul că pentru înotul de recuperare, diferențele de temperatură din bazin în 24 de ore nu trebuie să fie mai mari de 2°-3°C, cu o concentrație a dioxidului de carbon din aer de cel mult unu la mie și o umiditate relativă de 35 – 65%. Materialele utilizate în procesul de recuperare hidrokinetic sunt împărțite în două categorii :
A. dispozitive fixe din care fac parte, masa de reeducare, planul înclinat, barele de sprijin, aparatele de tracțiune, suportul pentru imersie, dar și culoarele de delimitare a traseelor de înot pot fi folosite pentru sprijin și odihnă;
B. dispozitive mobile folosite pentru plutire, și putem da câteva exemple :veste, colaci, pod sau covor plutitor, flotoare gonflabile pentru articulații, etc. Iar pentru creșterea rezistenței la mișcare vor fi folosite labe de scafandru,palmare, flotoare pentru frânarea mișcării, etc.
Culoarele de delimitare a traseelor de înot sunt frecvent folosite în programele acvatice adaptate pentru sprijin și odihnă, iar masa de reeducare, asigură imersia întregului corp excepție făcînd capul ce este sprijinit pe o pernă cervicală. Corpul pacientului este fixat la nivelul pelvisului cu o chingă, și se prinde de cele două mânere laterale, menținându-se în poziția impusă cu un efort minim. În partea inferioară, masa de reeducare este împărțită în două panouri care pot fi coborâte, mobilizînd astfel coapsa, iar planul înclinat la 35º permite reeducarea coloanei lombare. Scaunele sunt fixate pe stâlpi metalici, la diverse înălțimi, care permit să fie reglate în funcție de înălțimea segmentului tratat, ca de exemplu genunchi sau umăr. Aceste suporturi pentru imersie se utilizează în cazul persoanelor cu forță muscular scăzută sau imobilizate în aparate amovibile. Brancardul va fi coborât sau urcat de către macarale hidraulice. Aparatele de tracțiune vor funcționa pe sistemul scripeților, realizând elongații ale elementelor articulare și periarticulare mai ales la nivelul coloanei vertebrale. Parcursul este un complex format din scări sau pante ascendente sau descendente prevăzute cu bare paralele și este o metodă de reeducare a mersului în imersie, putând fi efectuat la diverse adâncimi ale apei. Simplele deplasări ascendant – descendent pe scările special amenajate ale piscine terapeutice sunt utile în orice program acvatic de recuperare.
Podul plutitor permite mobilizarea extremităților precum: pumn, mână și cot, fără a impune imersia toatală. Celelalte dispozitive mobile gonflabile (ex. colacul, vesta, flotoare gonflabile, etc), sunt utilizate pentru asigurarea plutirii pacientului. Labele de scafandru, palmarele, flotoarele sunt folosite pentru frânarea mișcării.
IV.2. Descrierea progarmului de reeducare hidrokinetoterapeutic.
Hidrokinetoterapia permite efectuarea reeducării neuromotorii prin utilizarea și folosirea cu mai multă ușurință a tehnicilor de facilitare neuromusculară. Este utilizat de către terapeut în scop faciliator sau de îngreunare a caracteristicilor mecanice și termice ale apei. Mișcările vor fi efectuate de către pacient cu amplitudine maximă dar cu o solicitare musculară minimă. Tratamentul va fi individual, adaptat în funcție de starea patologică, de stadiul de recuperare, de vârsta pacientului, chiar dacă suferă de aceeași boală mai mulți indivizi. De aceea înainte de intrarea în bazin , pacientul va face duș, iar după ce va păși în bazinetul cu soluție dezinfectantă, va intra în apă (de obicei intră singur) utilizând scara cu barele e acces. Dacă pacientul este imobilizat în scaun sau în aparat gipsat va intra în apă cu ajutorul unui plan înclinat. Adaptare pacientului imobilizat cu apa se va face treptat, sub supravegherea kinetoterapeutului, pentru a se evita accidentele precum: pierderea echilibrului, respirație îngreunată, scăderea capacității de orientare spațială, încetinirea mișcărilor, usturimi ale ochilor. După obișnuirea cu mediul acvatic se începe efectuarea exercițiilor speciale care se vor termina, după ce pacientul deprinde următoarele aptitudini : prinderea și percepția rezistenței apei cu suprafețele palmare și plantare, cunoașterea respirație acvatice, scufundarea feței și apoi a capului, cu menținerea ochilor deschiși, folosirea forței ascensionale a apei, pentru determinarea nivelului optim de imersie, etc.
IV.2.1 Durata progaramului și ritmul exercițiilor
Progarmul de hidrokinetoterapie presupune participarea conștientă și activă a pacientului, kinetoterapeutul trebuind să fie sigur că pacientul a înțeles modul în care se efectuează fiecare exercițiu fizic și cum îl poate ajuta hidrokinetoterapia în afecțiunea respectivă. Programul de reeducare va respecta principiul progresivității, atît ca durată cât ca și dificulatate de execuatre a exercițiilor. Astfel durata imersiei acvatice de acomodare va fi de 5 minute, apoi se va desfășura progarmul propriu-zis, care va dura la început 10-12 minute, crescând treptat până la 30 de minute și putând fi repetat chiar și de două ori pe zi. În cazul persoanelor care nu au afecțiuni grave, terapia acvatică poate dura 45 de minute sau se poate prelungi până la o oră, pentru optimizarea rezultatelor finale. Ca durată de timp, tratamentul se poate desfășura timp de câteva luni sau câțiva ani dar se va ține cont și de rata de refacere, riscul maladiilor associate, scăderea capacității de efort,etc. Progaramul recuperator va fi menționat în fișe ce vor cuprinde date despre exercițiile fizice : durata imersiei, durata exercițiului efectuat, ritmicitatea exercițiului, accesbilitatea exercițiului, axele de mișcare, momentele de creștere a sarcinii, dar și date despre pacient precum : starea general, vârstă, sex,antecedente, diagnostic medical, condiția fizică, gradul capacității funcționale a bolnavului, în special a celui cardiac sau cu afecțiuni neuromotorii posibile complicații ale stării de sănătate după efectuarea exercițiului fizic. După cum am menționat mai sus programul de reeducare va fi individual, adaptat în funcție de starea patologică, de stadiul de recuperare, de vârsta pacientului, chiar dacă suferă de aceeași boală mai mulți indivizi. Dar în cazul terapiei de grup, se va avea în vedere ca fiecare grup să cuprindă între 3 și 10 persoane, cu afecțiuni omogene și simptomatologie asemănătoare. Această terapie de grup are avantajul că poate trata mai mulți pacienți în același timp, iar din punct de vedere psihic apare motivația și stimularea între pacienți pentru învățarea unui progaram recuperator, factorul social având un rol terapeutic.Dezavantajul constă în capacitatea redusă a kinetoterapeutului de a corecta individual pacienții. Succesul întregului program stă și în alcătuirea unui bun plan de reeducare, în imaginația kinetoterapeutului și în buna colaborare dintre pacient, kinetoterapeut, medic curant și psiholog. Ca aspecte generale, indiferent de tipul programului de recuperare, vom face următoarele mențiuni precizând că într-o ședință nu se vor trata mai multe deficiențe, iar tratamentul hidrokinetoterapeutic se va adresa doar subiecșilor cu stare bună de sănătate, fără pusee acute sau afecțiuni care au contraindicații pentru diferite temperaturi ale apei. La sfârșitul progaramului, pacientul se va odihni într-o cameră bine încălzită și se va hidrata cu o băutură caldă.
IV.2.2 Exercițiul fizic în hidrokinetoterapie : restricții și indiacții.
Siguranța pacientului este mereu în atenția kinetoterapeutului care trebuie să aibă în vedere, nu numai corectitudinea executării exercițiilor recuperatorii, ci și evitarea numitor situații care ar putea duce la accidentarea bolnavului. Accidentele se produc rar,și în general sunt legate de dezichilibrarea și aluneacarea pacientului pe pardoseala umedă a bazinului, pe treptele acestuia sau pe rampele de coborâre. De aceea se va avea în vedere ca suprafețele să fie stabile, nealunecoase, să nu se alerge în incinta bazinului, apa să fie clară. Hidroterapia nu este indicată persoanelor care prezintă o stare general deficitară, o afecțiune organic gravă, o maladie mental avansată. Este de asemenea interzisă folosirea cremelor sau a altor produse uleioase de către pacient sau kinetoterapeut. Sunt contraindicate în hidrokinetoterapie acele afecțiunile cardio – vasculare la care sunt contraindicate băile calde. Afecțiunile senzoriale cum ar fi deficiențele de văz și auz,tulburările psihomotricității motorii, de schemă corporal, de lateralitate, de orientare, de organizare și structurare spațială sau temporal, instabilitate psihomotorie de natură afectivă.
Exercițiile fizice în hidrokinetoterapie au multiple beneficii și indicații, în diverse boli, cum ar fi : afecțiuni ale aparatului locomotor, scolioze, deficiențe fizice ale coloanei vertebrale și ale membrelor, boli neurologice, afecțiuni respiratorii, boli circulatorii, reeducarea mersului afecțiuni reumatice degenerative, articulare și abarticulare, după remisia puseului acut. Au o importanță deosebită și în călirea organismului, prin alternarea temperaturilor cald/rece, se va forma un mecanism profilactic menit de a întări starea de sănătate. În surmenajul fizic și intelectual exercițile effectuate repetat au un rol important deoarece scad senzația de apatie, de frică și permint instalarea unui sentiment de independență. Hidrokinetoterapia are avantajul că se poate aplica precoce, când kinetoterapia este dureroasă sau este împiedicată de contracturile muscular persistente. În aceste cazuri este indicată hidroterapia în apă caldă(hidrotermoterapia), ce reprezintă punctul de plecare al oricărei mobilizări.
Ca și tehnică hidrotermoterapia este indicată în afecțiuniale coloanei vertebrale(combate anumite poziții vicioase), în contracturi musculare, retracția capsulară și ligamentară, în antrenarea complementară a sportivilor de performanță, deoarece efectele terapiei au rol de desinsibilizarea efectelor antiinflamatorii, miorelaxante și trofice generale.Rolul benefic al exercițiilor kinetoterapeutice este amplificat și de acțiunea chimică compexă a apelor termale, a băilor calde cu soluții de plante,a bulelor de apă, etc.Contraindicațiile hidrotermoterapiei sunt legate de reumatismul articular acut cu caracter infecțios,a cărui evoluție va cuprinde pe lângă articulații și inima. În general hidroterapia va fi contraindicată în malformații cardiac, infecții rino-sinuzale,reumatisme degenerative, hepatite, nefropatii, TBC pulmonar, epilepsie,afecțiuni dermatologice, incontinență urinară, sarcină si alăptare, etc.
IV.2.3 Proceduri folosite în programul de hidrokinetoterapie
Hidrokinetoterapiea este un proces de recuperare medicală, ce se bazează pe metode sau procedure de recuperare în scopul tratării deficiențelor funcționale din cadrul bolilor cornice.Aceste proceduri se împart în două categorii : generale și parțiale. Procedurile generale din care fac parte : băile și împachetările se prescriu în general dimineața deoarece sunt mai solicitante pentru organism, iar cele parțiale se efectuează după amiaza.Aceste procedure sunt aplicate în număr de una-două ședințe pe zi, adaptarea facându-se și în funcție de afecțiunea fiecărui pacient în parte, dar și de gradul de rezistență la efort al acestuia.
Cele mai folosite proceduri în hidroterapie sunt:
compresele (sunt cele mai simple proceduri ), ce se împart în:
compresa rece cu efect antalgic și vasoconstrictor deci antihemoragic și vasodilatator;
compresa caldă cu acțiune antalgică, relexantă, de sedare, antiimflamatorie și vasodilatatoare;
compresa Priessnitz,este o compresă rece care acoperă una uscată, are efect stimulent si tonifiant.
fricțiunile – acționează atât prin factorul termic și cel mechanic, pot fi complete sau parțiale și se pot realize și la patul pacientului imobilizat.
cataplasmele – acționează termic și chimic, efectul produs de cataplasme este analgesic, antispasmodic.
împachetările – sunt procedure umede și uscate cu acțiune antiinflamatoare, antalgic , de relaxare și de vasodilatare.
dușurile – pot fi slternste dușurile reci cu cele calde, efectul lor fiind stimulant și tonifiant.
băile – sunt cele mai solicitante procedure hidroterapeutice, au multiple efecte și sunt folosite atât ca metodă de relaxare cât și ca metodă de recuperare.
IV.3 Descrierea tehnicii efectuării exercițiilor kinetoterapeutice
Clasificarea tehnicilor kinetologice pleacă de la recunoșterea celor trei proprietăți sau caracteristici fundamentale ale aparatului locomotor,și anume: activitatea motrică, capacitatea de mobilizare (activă sau pasivă),starea de repaus. Pe baza acestor caracteristici, Legrand-Lambling considera că există două capitole fundamentale ale kinetologiei : kinezia și anakinezia.
Tehnica kinetică în executarea exercițiilor fizice recuperatorii.
Tehnica exercițiilor de recuperare folosită în recuperare este realizată prin:
contracție izomerică – nu detremină deplasarea segmentului, lungimea fibrelor muscular este constant și determină creșterea tensiunii musculare;
relaxare musculară – reprezintă tonusul muscular în repaus, respective rezistența elastic a mușchiului în absența contracției. În programul hidrokinetic influențează decisive orice intervenție terapeutică acvatică.
Mobilizarea în kinetoterapie este de două tipuri:
A .Mobilizare dinamică activă, realizată prin forța proprie a segmentului afectat, folosind ca mijloc de îngreunare forța gravitației. Dacă în mișcarea pasivă musculature pacientului rămâne inactivă, în mișcările active musculature folosește contracția izotonică, alternând contracțiile dinamice cu cele statice . Aceste mișcări activ – pasive sunt folosite când forța segmentului afectat nu este suficientă, mișcarea producându-se pe direcții deviate de la cele fiziologice, pacientul resimțind durerea la mobilizarea segmentului afectat.
Mobilizarea activă se poate realiza:
1). Mobilizare activă liberă când contracțiile muscular dinamice libere sunt realizate fără intervenția unei forțe exterioare asigurînd astfel eliminarea subprosușilor sanguine în țesuturile periarticulare, resorbția edemelor cauzate de transsudarea plasmei în țesuturile moi, îmbunătățirea circulației venoase. Mobilizările active libere sunt obligatorii, pacientul executându-le fără să forțeze articulația iar execuția în apă a unor serii de mișcări, fără durere are un efect benefic asupra psihicului acestuia. Deoarece musculatura antagonistă acționează împotriva rezistenței apei prin efort de cedare, exercițiile dinamice determină mobilizarea unui sau a mai multor segmente. Se descriu astfel mai multe feluri de execuție a exercițiilor în mobilizarea activă și anume :
– exerciții cu execuția mișcărilor concentric realizate prin învingerea rezistenței externe de către musculature antagonist, cînd mușchiul se scurteză prin contracție apropiind capetele de inserție, iar segmentele articulare descriu un unghi din ce în ce mai mic. Această execuție crește forța și tonusul muscular;
– exerciții cu execuția mișcărilor excentrice prin învingerea forței externe a musculaturii antagoniste. În acest caz, mușchiul este scurtat prin forța externă care îndepărtează capetele de inserție, iar unghiul format din segmentele articulare devine din ce în ce mai mare. Se dezvoltă rezistența și elasticitatea musculară.
După stabilizarea procesului inflamator sau ,în funcție de afecțiunea tratată, a durerilor, hidrokinetoterapia urmărește atât creșterea ampitudinii articulare, cât și corectarea eventualelor atitudini vicioase. Exercițiile din mobilizarea activă, trebuiesc executate lent, până la unghiurile maxime prevenind prin aceasta restricțiile capsuloligamentare și limitarea mobilității. Deoarece redorile musculare au tendința să se producă în flexie, reeducarea se va axa pe exercițiile de extensie. De exemplu :
mobilizările active la nivelul umărului sunt ușurate prin manevre de presiune lentă (active -asistat), pe mușchii trapezi superiori și pectoral, realizându-se și o reeducare funcțională gestuală chiar dacă leziunile anatomice sunt severe;
mobilizarea activă a cotului, se execută cu prudență pe durate mai lungi în apă decât pe uscat;
mobilizarea cativă a mâinii, are ca scop conservarea funcției prin eviatarea deformării articulare și menținerea mobilității:
la nivelul genunchiului, se va insista pe ultimile grade de extensie.
2). mobilizările active asistate de către kinetoterapeut sau prin instalații, se vor executa în cadrul programului terapeutic, fără forțarea nivelului unghiurilor articualre maxime. Acestă metodă activ – asistată alternează procedeele active cu cele pasive, fiind folosită când bilanțul forței muscular are valoarea 2-3 sau când subiectului îi este teamă să mobilizeze segmental afectat
3).mobilizare ce folosește metoda cu rezistență, presupune opunerea unor forțe exterioare care permit ,,refacerea,, circuitelor kinestezoce și îmbunătățirea forței. Pentru creșterea rezistenței se folosesc și anumite echipamente sportive precum : centura de înot, labele de scafandru, palmarele, greutățile cu valoare nominal mică, etc.Această contracție cativ – reflex are la bază acțiuni muscular reflexe, involuntare, dar sesizabile.
B.Mobilizarea kinetoterapeutică pasivă, asigură prevenirea redorii articulare ca efect al imobilizării. Acționarea pasivă, constă în mișcarea segmentului afectat de către kinetoterapeut fără folosirea forței muscular a pacientului și în limita amplitudinii premise de deficiență până la apariția durerii. Manipularea se folosește după ce pacientul s-a acomodat cu mișcările passive anterioare și constă în efectuarea mișcărilor passive ,,dincolo de limita anatomică maximă. efectuată în sens opus celui dureros și blocat,,. Se aplică imediat după contracțiile izomerice având efect la nivelul articular asupra capsulelor ligamentelor articulare,ruperea aderențelor intra- articulare, etc. La nivel muscular, întinderea rapidă și repetată are efect facilator asupra excitabilității iar întinderea lentă are efect inhibitor asupra excitabilității neuromusculare. La nivelul neuromotor are rolul de menținere a memoriei kinestezice, iar la nivel neuropsihic are efect stimulativ datorită posibilității de a vedea articulația în mișcare pasivă.
Tehnica akinetică în execuatarea exercițiilor de recuperare.
Imobilizarea este o modalitat frecvent utilizată în ortopedie, fiind o tehnică ce se caracterizează prin menținerea și fixarea artificială, pentru o anumită perioadă de timp, a unui segment , a unei porțiuni de corp sau a corpului în întregime într-o anumită poziție. Imobilizarea implică anularea mișcării articulare și contracția izokinetică
determinând contracția izomerică a mușchilor din jurul articulației respective prin :
punerea în repaus a mușchilor, cu indicații în traumatismele cerebrale medulare, procese inflamatorii localizate: artrite, arsuri, sau traumatisme toracice(Fig.11 Imobilizarea de punere în repaus Ionescu A.1994);
Figura 12.Imobilizarea de punere în repaus Ionescu A. 1994
de contenție, tehnică ce blochează un segment sau o parte a unui segment, cu menținerea cap la cap a suprafețelor osoase, cu ajutorul unui sistem de fixație externă ca: aparatul gipsat, atele, corsete, orteze. Această tehnică este utilizată în facturi, luxații, entprse, artrite specific, discopatii, etc.;
de corecție, care constă în menținera unei poziții corectate sau hipercorectate pentru o anumită perioadă de timp, cu scopul de a reduce sau corecta o atitudine vicioasă, folosind aceleași mijloace ca și-n cazul imobilizărilor de contenție. Putem exemplifica câteva afecțiuni: deviațiile coloanei vertebrale: scolioze, cifoze; deviații articulare din cadrulunor reumatisme inflamatorii, posttraumatice sau neurologice;
corectivă, cu adresabilitate doar părților moi la persoanele adulte cu diverse patologii: reumatism inflamator (poliartrita reumatoidă, spondilita anchilozantă),reumatism degenerativ (coxartroza, gonartroza), lombosacralgia de cauzămecanică, pareze sau paralizii centrale sau periferice etc.
Posturarea este atitudinea impusă unui segment, a unei părți sau a întregului corp, în scop profilactic sau terapeutic, pentru a preveni/corectaunele poziții vicioase/deformări sau pentru a facilita un proces fiziologic. Din punct de vedere tehnic, posturile corective pot fi:
Libere sau autocorective – atitudini impuse pacientului și adoptate voluntar de acesta, pentru corectarea progresivă a limitărilor amplitudinilor articulare. Sunt indicate mai ales în retracțiile musculotendinoase. Caracteristicile acestei atitudini sunt :
nu necesită aparate sau instalații;
solicită participarea pacientului la actul recuparator;
el trebuie conștientizat asupraatitudinii vicioase pentru a-și însuși efectuarea corectă a posturii, încât aceasta săfie menținută, chiar dacă este neconfortabilă;
se utilizează mai ales pentru membrul inferior;
ședințele se completează cu masajul părților moi, crioterapie, aplicații de parafină. Posturările autocorective folosesc greutatea unui segment sau a întregului corp, realizând:posturări segmentare, menținute prin greutatea unui segment sau a unui membruîn totalitate. Se utilizează de obicei pentru reducerea flexum-ului genunchiului, și sunt efectuate mai ales din decubit ventral. Pentru aceasta subiectul se poziționează cu genunchiul în afara suprafeței de sprijin și se menține în medie 2-3 ore. Posturările realizate prin greutatea corpului sunt efectuate din poziția șezând. De exemplu, într-o redoare a gleznei cu deficit de extensie se menține sprijinul pe antepicior,utilizându-se doar o parte a greutății corpului cu o durată de aproximativ 15-20 minute. Când postura nu este tolerată, se efectuează în bazin cu apă.
liber-ajutate, tehnică realizată cu ajutorul unor suluri, chingi etc sau realizate manual. Aceste posturări impun:
cunoașterea și respectarea biomecanicii articulare;
fixarea segmentului de membru nemobilizabil, pentru a evita intervenția compensatorie a acestuia. Fixarea se poate realiza manual, pe un plan înclinat(pentru braț sau pumn), în chingi, manșoane rigide etc.Postura va fi precedată de masaje cu efect decontracturant, care pot ameliora amplitudinea articulară cucâteva grade, după care postura se reevaluează, de masaj transversal profund, care asigură anestezia în timpul ședinței, precum și ruperea aderențelor periarticulare, de tracțiuni axiale manuale sau cu ajutorul scripeților cu contragreutate, utilizate mai ales în contracturile periarticulare, de proceduti de termoterapie.
2) Posturările manuale sunt tehnice de elecție pentru articulațiile membrului superior cum ar fi : pumn, degete, și a membrului inferior : tibiotarsiene, mediotarsiene și subastragliene
3)Postură fixată – posturi exteroceptive-ce restabilește mobilitatea articulară , întrebuințând aparate sau instalații:-directe (săculeți de nisip, suluri, perne), plasate proximal sau distal de articulațiamobilizată;-indirecte, aplicate prin intermediul montajelor cu scripeți.Aceste posturări solicită intens articulația, de aceea se folosesc mai ales pentru articulațiile mari genunchi și șold, pentru celelalte putând dăuna. Menținerea acestei poziții nu depășește 15 – 20 minute
B) Posturările de facilitare ce induc efecte de facilitare asupra organelor interne. În vederea facilitării unui proces fiziologic perturbat de boală, poziționarea corpuluiîntr-o anumită postură poate reprezenta un tratament de o anumită valoare. Dintre aceste manevre kinetoterapeutice amintim :
1. posturările cu efect asupra aparatului cardiovascular:
– antidelicve (prolicve) – facilitează circulația de întoarcere venoasă și limfatică la nivelul extremităților și au rol profilactic sau curativ în edemele de stază. Pentru membrele inferioare se obțin cu ajutorul părților mobile și reglabile ale patului (în cazul bolnavilor spitalizați) sau cu ajutorul pernelor, sulurilor, astfel încât membrele inferioare să fie ridicate la 30° față de planul patului.Pentru membrele superioare se adoptă voluntar sau cu ajutorul pernelor sau sulurilor, astfel încât antebrațul să realizeze un unghi ascuțit cu brațul,iar mâna să fie în poziție verticală (favorabilă atât repausului, cât și evitării edemului).
– declive (antigravitaționale) – facilitează circulația arterială în capilare și se obțin prin menținerea extremităților în sens gravitațional (în jos).
2. posturările cu efect asupra aparatului respirator:
– profilactice – previn instalarea unor afecțiuni pulmonare secundare scăderii ventilației bazelor și zonelor hilare. Astfel, în imobilizările la pat pe o durată lungă de timp(și nu numai), truchiul se va ridica treptat cu ajutorul unor perne așezate în “trepte”sau în poziția de decubit lateral.Aceste poziții ale trunchiului favorizează drenajul bronșic al diferitelor segmente pulmonare asigurând o ventilație mai bună.
– terapeutice, de drenaj bronșic – favorizează eliminarea secrețiilor bronșice din lobii și segmentele pulmonare afectate în caz de : bronșite cornice, bronșectazii, abces pulmonar, etc. Asocierea acestor tehnici cu masajul vibrator, crește eficiența drenajului bronșic.
CAPITOLUL V. Metodologia cercetării – aplicația studiului.
Metodologia hidrokinetoterapiei reprezintă baza recuperării medicale, una din principalele forme de refacere a funcțiilor diminuate în urma unor boli sau traumatisme. Obiectivele hidrokinetoterapiei în cadrul recuperării funcționale sunt realizate prin mijlocul său de bază, exercițiul fizic în apă .Pe lângă tratamentul clasic, practicat pe uscat și prescris de către medic, în deficiențele fizice globale sau segmentare, se recomandă și recuperarea acvatică.
V.1. Hidrokinetoterapia metodă de recuperare în scolioză. Anatomia coloanei vertebrale
Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. De ea sunt legate toate celelalte segmente care alcătuiesc trunchiul (toracele și bazinul) și tot pe ea se inseră membrele superioare și inferioare. Segment complex, de o mare importanță funcțională, coloana vertebrală – așa după cum arata sinteza statistică a lui Reinberg – este alcatuită din 33 sau 34 de segmente osoase, 344 de suprafețe articulare, 24 de discuri intervertebrale și 365 de ligamente cu 730 de puncte de inserție. Asupra coloanei vertebrale acționează nu mai puțin de 730 de mușchi cu acțiune directă, la toate acestea trebuind adăugate formațiunile nervoase (somatice și vegetative), vasculare, etc. Scheletul coloanei vertebrale este alcătuit din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse, numite vertebre. Vertebrele au o parte anterioară, denumita corp și o parte posterioară, denumită arc. Aceste două părți închid între ele canalul vertebral (fig.16).
Fig. 16. Schema unei vertebre vazută de sus
1. corp vertebral; 2. pedicul; 3. apofiza articulară;4. apofiza transversă;5. apofiza spinoasă;
6. lama;7. orificiu rahidian.
Coloana vertebrală se împarte în patru regiuni, fiecare dintre ele fiind alcatuită, în mod normal, dintr-un număr fix de vertebre:
– regiunea cervicală: 7 vertebre;
– regiunea dorsală: 12 vertebre;
– regiunea lombară: 5 vertebre;
– regiunea sacrococcigiană: 9 – 10 vertebre.
Vertebrele din fiecare regiune au caracteristice morfofunctionale legate de îndeplinirea celor două funcții importante ale coloanei vertebrale umane : funcția de a suporta greutatea capului, trunchiului și a membrelor superioare și functia de a asigura o mobilitate suficientă.
V.2 Scolioza
Scolioza în “S” dreaptă este o deficiență a coloanei vertebrale ce presupune două deviații în plan frontal, cu convexitățiile îndreptate în lateral, cele mai frecvente fiind cele care au o convexitate localizată la nivelul segmentului dorsal (dreapta) și alta la nivelul lombar (stânga). Ca în oricare deficiență fizică se poate vorbi de o deficiență structurală sau nestructurală, evolutivă sau neevolutivă.
Fig.17. Deformarea coloanei vertebrale – scolioza.
Trebuie amintit că există și scolioze ideopatice, cu cauză necunoscută, apărute înainte de vârsta pubertății, iar o altă grupă a scoliozelor o formează cele statice părin deformări ale bazinului sau inegalității ale membrelor inferioare. Scoliozele patologice pot fi determinate și de afecțiuni precum : rahitismul, traumatisme ale corpurilor vertebrale, poliomelita și reumatismul. Dar cea mai comună formă de scolioză este cea a adolescenței care se dezvoltă la adulții tineri la debutul pubertății. Persoanele cu istoric de deformare spinal, riscă de a dezvolta această boală, de aceea detectare precoce a afecțiunii este importantă. Ca evoluție, boala poate fi explicată biomecanic pe baza legii lui Heuter – Volkmann, deformitatea esențială a scoliozei fiind lordoza, cu procesele spinoase deviate în concavitate în curba laterală. Pe măsură ce rotația progresează, încărcarea mecanică a epifizelor pe o parte a corpului, crește determinând deformarea lateral. Astfel, scolioza este o deformare prin lordoză, prin rotația și curbarea lateral a vertebrelor. Cauzele care duc la apariția scoliozelor posturale sunt poziția habitual anormală a coloanei, un membru inferior scurt, prolapsul de disc, durerea. Iar în cazul scoliozelor structural, cauzele sunt: – congenitale, prin lipsa formării normale a coloanei, prin lipsa segmentării;
cauze meodermice : neurofibromatoza, osteogeneza imperfectă, mucopolizaharidoza;
cause neuromusculare: disrafismul spinal, mielomeningocelul, distrofia muscular,
ataxia Friedrich, paralizia cerebral;
displazii scheletice;
infecții: tuberculoza, osteomelita,etc;
tumorile: meningioame, osteom, astrocitom, metastaze.
Ca și simptomatologie putem menționa curbarea anormală a coloanei, o schimbare minoră care poate trece neobservată, dar care poate fi descoperită la un control de rutină. Cei afectați pot observa că hainele nu li se mai aseză bine, că un pantalonul are un picior mai lung decât celălalt.Tot în scolioză postura capului pare descentrată față de corps au un șold de un umăr. În fazele severe apar disfuncționalității și la nivelul plămânilor, făcând o respirație dificilă sau să apară dureri în piept. Dar în cele mai multe cazuri, scolioza nu este dureroasă, decât în formele mai severe care dau dureri de spate.
Factorii de risc care duc la agravarea scoliozei sunt:
sexul individului – scolioza apărută la fete are un grad mai mare de risc decât la băieți;
vârsta individului – cu cât copilu este mai mic, cu atât cresc șansele de agravare a scolozei;
localizarea scoliozei – curburile toracice și lombare progresează mai puțin decât cele cervical;
mărimea curburii scoliozei, care va progresa cu cât curbura este mai mare;
problemele congenital – scolioza congenital este o malformație care afectează forma și mărimea vertebrelor.
Complicațiile scoliozei țin de afectarea inimii și a plămânilor, în cazul scoliozelor cu o curbură mai mare de 70°, toracele poate apăsa plămânii și inima, făcând respirația dificilă, și afectând funcția de pompare a inimii. Iar în cazul unei curbării de 100°,în scolioza severă, afectarea inimii și a plămânilor este permanent. Afectarea respirație individului crește riscul apariției infecțiilor pulmonare și a pneumoniei. Adulții ce au avut această boală în copilărie, pot dezvolta artrita coloanei vertebrale. Iar ca o complicație a scoliozei, pot fi și problemele de ordin psihic, ce apar datorită deformării” imaginii despre sine”. Copilul ce are această boală, se poate simți izolat, să aibă un respect de sine scăzut, datorită diformității create de boală.
Evoluția bolii duce la afectare cardiovasculară, în cazul scoliozei toracice, la apariția insuficienței respiratorii, la cordul pulmonar, etc, dar produce și deformare cosmetică, durere dizabilitantă ce duce la restricția severă a capacității pacientului de a lucra . Rata de mortalitate la pacienții cu scolioză este de două ori mai mare față de populația generală, cu o vârstă medie de 45 de ani.Riscul complicațiilor este mai mare la persoanele cu debut timpuriu și curburi mari, decât la cele cu debut tardiv. Diagnosticul clinic al scoliozei, este confirmat în cele mai multe cazuri de către radiografia toracică.O metodă ce adduce mai multe informații decât radiografia toracică, este scanarea tomografică, ce evidențiază și eventualele anomalii segmentare. Tomografia poate fi folosită pentru a evalua adevărata rotație și deformările coastelor. Diagnosticul diferențial se face cu următoarele afecțiuni: afecțiuni neuromusculare, neurofibromatoze, boala cardiac congenital, scolioza la bătrâni. Tratamentul scoliozei, depinde de maturitatea coloanei vertebrale, gradul curburii, modul în care afectează stilul de viață, localizarea și potențialul de progresie. Terapia consrvativă este indicată pentru curburile mici cu risc mic de progresie. Statistic acestea nu determină problem în viața adultă. Dacă scolioza are un grad de curbură de peste 25 de grade și progresează, medical va recomanda purtarea unei teje pentru a împiedica agravarea bolii, dar nu și de reducere a curburii existente. Tijele sunt di material plastic și urmăres conturul coloanei pacientului, fiind atașatende curelușe. Ca și procedeu orește progresia scoliozei la 74%, dintre pacienți cu scolioză idiopatică. Chirurgia corectivă este folosită pentru tratarea scoliozei la adult, în anumite cazuri .Alte terapii folosite în tratarea scoliozei sunt cele cu stimulare electrică,hidrokinetoterapia,etc.
V.2 Importața hidrokinetoterapiei în recuperarea funcțională a tulburărilor de statică vertebral determinată de scolioză.
Termenul de înot este preferat astăzi pentru a defini utilizare amișcării uneori ca mijloc terapeutic, corespunzător aspectului practic, aplicației în terapie al unui domeniu știintific bine conturat și fundamentat acela al hidrokinetoterapiei, ca știință a mișcării fizice. În același timp, metodele terapiei prin înot au indicații largi în majoritatea capitolelor de patologie (aspect terapeutic) și mai modern în profilaxia primară a unor grupe largi de afecțiuni ale sistemului locomotor, ale aparatului cardio-vascular, aparatului respirator, etc. (aspect profilactic). Hidrokinetologia cuprinde trei mari capitole ce se suprapun celor trei tipuri de asistență medicală: profilactică, terapeutică și de recuperare. Hidrokinetoterapia sub diversele sale forme, practicata în salile cu bazine simple sau special amenajate, are rolul principal de recuperare printr-un program sustinut și dozat, adecvat afecțiunii ce este de tratat. Tratamentul tulburărilor de statică vertebrală determinate de scolioză presupune o egală preocupare atât pentru corectarea morfologică, cât și pentru recuperarea funcțională a coloanei vertebrale.Calitățile morfo-funcționale ale coloanei vertebrale trebuiesc raportate la starea celorlalte componente toracice și de vecinătate (bazin, membre, etc.) precum și sferei somato-funcționale generale a corpului lucru de mare importanță ce este rezolvat de hidrokinetoterapie.Tratamentul de recuperare funcțională prin kinetoterapie are la baza corectarea disfuncțiilor statice și dinamice, care au ca urmări cel puțin diminuarea dezechilibrelor presiunilor, având drept consecință reducerea și îndepărtarea algiilor rahidiene. Hidrokinetoterapia pe lângă rolul sau curativ, influențează o serie de verigi fiziopatologice, și are de asemenea acțiune preventivă, prin reeducarea staticii locale.
V.2.1. Motivarea alegerii tratării scoliozei cu metoda hidrokinetoterapiei
La adulti scolioza poate apărea datorită proceselor degenerative precum îmbătrânirea, sau modificările curburilor coloanei fiind datorate osteoartritei și osteoporozei. Scoliozele pot apărea din cauză hormonală – la copii atunci când creșterea se face rapid iar coloana nu poate susține restul scheletului, și genetic – se moștenește de la părinți. În general la copii sau la adolescenti, scolioza nu se poate observa și nu are simptomatologie până la momentul în care afecțiunea este deja instalata și deformările coloanei vertebrale sunt evidente. Părintii pot depista o scolioza la copii atunci când hainele copilului nu „se așează”, tivurile de la jachete, sacouri, tricouri, etc sunt inegale.
Copilul cu scolioză poate prezenta coloana ușor curbata iar coastele proeminent ieșite în afară. Prin prezenta lucrare s-a încercat găsirea unor modalități de aplicare precoce și sistematică a mijloacelor și procedeelor kinetoterapeutice prin care să oprim evoluția bolii și să împiedicăm eventualele deformări.
V.2.2. Ipotezele lucrării.
Cercetarea efectuată are ca scop să dovedească următoarele ipoteze:
-H1= Se prezumă că tratamentul hidrokinetoterapeutic aplicat precoce odată cu apariția primelor algii sau dezalinieri vertebrale vor opri evoluția deformărilor vertebrale;
-H2 = Se prezumă că mijloacele și procedeele selectate și aplicate în cadrul programelor hidrokinetoterapeutice reușesc să obțină o redresare a scoliozei și înlatură algiile vertebrale;
-H3 = Se prezumă că aparatele ortetice (corsetele) reușesc să contribuie la redresarea coloanei vertebrale;
-H4= Se prezumă că recomandările pentru acasă privind exercițiile de conștientizare a posturii corecte a corpului în cadrul activităților zilnice și-au adus un real aport la recuperarea funcțională a afecțiunii vertebrale.
V.2.3 Scopul și obiectivele lucrării
Scopul acestei lucrări a fost realizarea unor programe de recuperare funcțională care să ducă la redresarea coloanei vertebrale din poziții corectoare ținând cont și de celelaltă curbură cervicală care se posturează corect pentru a nu o accentua în timpul programului kinetic.
În acest scop, obiectivele cercetării au fost:
– evidențierea disfuncționalităților prin examinarea funcționaăa și radiologică a eșantionului de subiecți aflat în studiu;
– identificarea și selectarea celor mai adecvate metode, procedee și tehnici ce pot optimiza procesul recuperator în funcție de particularitățile subiectului privind: vârsta, sexul, starea de boală și posibilitățile fizice ale acestuia;
– structurarea programelor kinetoterapeutice pe etape în funcție de evaluările și reațiile subiecților.
V.3. Elemente constitutive ale cercetării V.3.1.Procedura de lucru.
În lucrare am prezentat studiul cazurilor de scolioză, care au efectuat un tratament recuperator sub urmărirea mea personală și a echipei interdisciplinare din cadrul Centrului Medical Eforie Nord,Constanța. Aici pacienții au beneficiat pe lângă efectele terapeutice ale hidrokinetoterapiei realizate în bazine cu apă caldă, cu concentrație sărată din mare sau din lacul Techirgiol, și de băi calde în nămol, împachetări cu nămol sau parafină, duș subacval, masaje uscate.
V.3. 2.Eșantionul de subiecți. Perioada efectuării cercetării. Cercetarea am efectuat-o în decursul anului 2012, pe un eșantion de copii și adolescenți cu vârsta cuprinsă între 11 ani și 17 ani. Lotul de subiecți a fost alcătuit din patru fete și trei băieți.
Fig.18. Tabel cu subiecții incluși în cercetare.
Pacientii au fost examinați inițial și periodic la 3 luni, pentru a constata tulburările de statică vertebrala determinate de scolioză și eficacitatea tratamentului recuperator. Durata tratamentului a fost în medie de 6 luni, efectuându-se cu o frecvență de 3 ședinte pe săptămână
V.3.3 Metodologia de lucru
Pentru realizarea cercetarii am folosit următoarele metode:
a. Metoda colectării informațiilor:
– metoda documentării;
– metoda studiului de caz;
– metoda observației;
– metoda convorbirilor directe;
– metoda experimentului;
– metoda testelor.
b. Metoda analizei;
c. Metoda grafica.
Documentarea a reprezentat căutarea surselor bibliografice în care a fost tratată problema, Scoliozei consemnarea și selecționarea datelor obținute. Studiul de caz l-am desfășurat prin consultarea fișelor medicale ale pacienților ce au efectuat tratament în cadrul Centrului Medical Eforie Nord,în ultimii 5 ani și a celor existente în present .Am purtat discuții cu personalul medical ce îi avea pe acești pacienți în tratament, analizând cauzele afecțiunii, comportarea acestora pe parcursul tratamentului și a rezultatelor obținute, la cei care au mai fost în tratament, modalitățile de planuri terapeutice eficiente. Observația -fiind una din metodele de investigatie directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor concrete care au constituit apoi baza analizei.
Aceasta metodă am folosit-o la investigări somatoscopice, a precizării cauzelor de tulburare statică vertebrala, fiindu-mi necesară în sesizarea aspectelor esențiale pentru a schimba programul de kinetoterapie atunci când nu corespundeau fiecarui caz în parte. Conversația directă cu cadrele medicale și cu pacientii s-a desfășurat după un plan stabilit anterior, urmărind obținerea datelor necesare despre subiecții în cauza și evoluția lor precedentă cercetării. Experimentul a constat în verificarea ipotezei propuse privind eficiența unor factori cu care să acționăm potrivit scopului propus de recuperare funcțională a scoliozei și îndepărtarea durerii. Metoda testelor a urmărit obținerea unor date exacte asupra dezalinierilor vertebrale și a altor deficiențe asociate provocate de scolioză, date care au fost întregistrate în fișa de tratament. Metoda analizei a constat în urmărirea individuală a recuperării fiecarui caz după aplicarea tratamentului prin kinetoterapie. În final metoda grafică a fost folosită pentru a scoate în evidență cât mai clar nivelul de la care s-a pornit cu fiecare pacient și evolutia sa ulterioară
V.4.Conținutul programelor de tratament kinetoterapeutic prin mijloacele hidrokinetoterapiei
Terapia prin mișcare a făcut parte integrantă din programul complex de recuperare funcțională în care au fost cuprinse și mijloacele fizioterapeutice (electroterapie, hidroterapie, masaj) atunci când a existat durere, masajul precum și mijloace asociate din înot.
Principalele obiective ale tratamentului recuperator au fost:
a) combaterea durerii;
b) asuplizarea coloanei vertebrale și a centurii scapulare în zonele cu rigiditate crescută;
c) învățarea și adoptarea posturii corecte în viața zilnică și profesională, precum și îndepărtarea factorilor mecanici iritativi;
d) tonifierea musculaturii hipotone paravertebrale în condiții de scurtare, precum și a musculaturii abdominale și tonifierea în condiții de alungire a musculaturii lombare și pectorale. De asemenea s-a avut în vedere și corectarea dezechilibrelor musculare care perturbă functia statică și dinamică a coloanei vertebrale.
e) îmbunătățirea funcției respiratorie, prin restabilirea unei mecanici respiratorii funcționale bazată pe un control bun al participării costale și amplificarea cursei diafragmatice;
f) conștientizarea poziției corecte a coloanei și a bazinului prin metodologia școlii spatelui “school back”.
Pentru combaterea durerii s-au folosit următoarele mijloace:
– masajul: sub formă de efleuraj, fricțiuni, frământat, presiuni statice,etc,
Asuplizarea locală a zonelor cu rigiditate a fost blândă și riguroasă, adaptaăa pacientului. Aceasta s-a realizat prin mobilizări pasive, stretching și mobilizari active.
Pentru tonifierea musculaturii s-a recurs la exerciții cu îngreunaere, constând în obiecte tip halteră, banda elastică, aparate de forță și exercitii izometrice.
Reeducarea posturala s-a facut în fața oglinzii, în diverse momente fără control vizual prin: cunoașterea poziției defectuase, învățarea poziției corecte, susținerea acestora și folosirea lor în diverse activități.Deoarece scolioza poate determina modificări structural osoase, distal și ligamentare, redoare accentuată și un potențial evolutiv marcat, reeducarea postural este asociată cu purtarea corsetului ortopedic. Ca reguli de viață se indică evitarea activității fizice intense, a ortostatismului prelungit și se indica combinarea activității zilnice cu repaus în poziții corijate.Pentru activitățile școlare sau profesionale se recomandă a se folosi mobiliere confecționate în scopul unei ținute corecte.
V.4.1 Etapele tratamentului kinetoterapeutic. Tratamentul terapeutic s-a efectuat în 3 etape: – I etapa: – a constat în luarea la cunoștință a defectelor posturale, reeducarea posturală și asuplizarea practicată în scop corector. Această primă etapă a durat 5-8 ședințe, însoțite de relaxare și învățarea pacientului de a păstra pozițiile corecte în viața zilnică.
– II etapa corectivă. În acestă etapă un rol important îl ocupă asuplizarea și tonifierea musculară caracteristică deviațiilor, fiind în măsura sa mențină corecția. Se trece la tonifierea generalizată a musculaturii trunchiului și a membrelor. Programul de kinetoterapie învațat la sală se continuă și la domiciliu.
– III etapa de consolidare și readaptare. Este etapa în care se tinde să se fixeze rezultatele obtinute până aici. Reeducarea posturală în această etapă, înglobează toate gesturile obișnuite și vizează automatizarea poziției corecte. Asuplizarea se efectuează în vederea menținerii supleții normale și au loc în toate planurile. Activitatea musculară generalizată se practică din ce în ce mai intens orientându-se spre o activitate normală. Programul kinetic ce se efectuează este, în general de la mai multe luni la câțiva ani, în raport cu vârsta și deformațiile prezentate, și va fi reluat în caz de reușită. De asemenea, urmărirea subiectului tratat va fi facută continuu, iar la copii până la sfârșitul perioadei de creștere. Programul de kinetoterapie aplicat în decursul desfășurării cercetării a fost adaptat fiecarui caz în parte, specific afecțiunii și cauzei care a determinat-o. V.4.2.Tehnica execițiilor în scolioză. Kinetoterapia și gimnastica în bazin pot ține boala sub control. Scolioza este o deformare a coloanei vertebrale, în forma de S sau C. Boala debutează în copilărie, ca urmare a poziției incorecte a elevilor în bancă. Primele semne ale deformării coloanei sunt durerile persistente ale spatelui. "De cele mai multe ori copiii sunt cei mai afectați de această boala care are impact și asupra psihicului". Poziția1 "Ceasul" este un exercițiu specific pentru copii și adulti. Se practica pe saltea. Pacientul se așează întins, cu fața în jos. Ajutat de mâini, își arcuiește coloana în partea opusă scoliozei, în timp ce membrele inferioare și bazinul rămân fixe. Astfel, mișcarea corpului sau se aseamană cu cea efectuată de acele unui ceasornic.
Poziția 2 "Pisica" este un alt exercțiu care se face pe saltea. Din pozitia inițială "în patru labe", pacientul efectuează mișcări de lordozări și cifozări (adică își arcuiește spatele ca pisica atunci când este furioasă).
Poziția 3 Exercitii la spalier. Cu o mână se prinde spalierul, iar cealaltă se fixează deasupra capului. Picioarele sunt lipite de spalier, dar trunchiul se arcuiește, lateral, în sensul opus scoliozei.
Poziția 4 Exercitiul cu bastonul. Pacientul ține bastonul în față, de capete, cu ambele mâini, apoi îl ridică deasupra capului. Se pot face fandări în față, când cu un picior, când cu celalalt. Acest tip de exercițiu poate fi făcut și fără baston. Poziția 5.Exerciții în bazin cu apa Hidrokinetoterapia poate fi de ajutor. Exercițiile practicate în apa tonifică musculatura paravertrebrală și realizează un echilibru muscular dreapta – stânga. De asemenea, înotul este un sport recomandat de specialiști. Corectarea scoliozei în “S” impune fixarea unei curburi în poziție corectă sau hipercorectă și mobilizarea redusă a celeilalte. Dintre mijloacele recomandate amintesc:
•Exerciții dinamice efectuate în sens corectiv și hipercorectiv:
-pentru trunchi – îndoiri laterale pe segmentul dorsal sau lombar în parteaconvexitatii;
Fig.20 Exerciții pentru trunchi.
extensii globale ale coloanei vertebrale;
Din pozitia stand executa indoirea trunchiului spre stanga, cu arcuire, iar mana dreapta sus, stanga pe sold (de 10 ori); fig. 21
Fig.21 Extensii globale ale coloanei vertebrale
Din poziția stând piciorul stâng sprijinit lateral pe un suport, piciorul drept pe sol, mâna dreaptă sus, stânga pe șold; execută îndoirea trunchiului spre stânga, cu expirație, revenire cu inspirație (de 10 ori); fig. 22
Fig.22
Din poziția stând așezat cu un baston asezat diagonal la spate, apucat cu mâna dreapta de sus și cu stânga de jos, execută întinderea brațelor înapoi cu extensia trunchiului – inspiratie, revenire cu expiratie (de 10 ori); fig. 23
Fig23
Din poziția stând cu bastonul apucat de ambele capete, execută ducerea bastonului lateral stânga (brațul drept sus, stangul lateral), concomitent cu răsucirea trunchiului și ușoară aplecare spre stânga (de 10 ori); fig.24
Fig.24
Din poziția pe genunchi, cu mâna dreaptă pe creștet și stânga pe șold, va executa îndoirea trunchiului spre stânga, cu inspirație, revenire, cu expirație (de 10 ori); fig. 25
Fig.25
Din poziția pe genunchi, cu mâna stangă pe creștet și dreapta pe șold și sprijin pe genunchiul stâng, cu dreptul întins lateral, îndoirea trunchiului spre dreapta, cu inspirație, revenire, cu expirație (de 10 ori); fig.26
Fig.26
Din poziția pe genunchi, cu sprijin pe palme, execută ducerea piciorului drept întins înapoi, inspirație, revenire cu expirație (de 10 ori); fig.27
Fig27
Din poziția pe genunchi, cu sprijin pe palme, execută ducerea brațului drept oblic sus, cu inspirație, revenire cu expirație (de 10 ori); fig.28
Fig.28
Din poziția pe genunchi, cu sprijin pe palme, execută deplasare mâinilor spre stânga, cu revenire în poziția inițială (de 10 ori);
Din poziția pe genunchi, cu sprijin pe palme, execuăa simultan ridicarea brațului drept întins sus și piciorul stâng întins înapoi (de 10 ori); fig. 29
Fig.29
Pentru corectarea scoliozei in „S” se recomandă exerciții de tonifiere în regim de scurtare a grupelor musculare din partea concavității și de relaxare și alungire a grupelor musculare din partea concavităților. Se lucrează pe rând fiecare curbură, dupa ce s-a fixat în poziție corectă sau hipercorecta una din ele, lăsând posibilitatea de mobilizare celeilate.
V.5. Interpretarea rezultatelor obținute în urma aplicării tratamentului hidrokinetoterapeutic.
Analiza cazurilor. Scoliozele se constată prin examinarea clinică a subiectului, din stând, complet gol.Se marchează apofizele spinoase ale vertebrelor, ceea ce edifică asupra tipului scoliozei. Se urmărește echilibrul bazinului și aspectul picioarelor. Examinarea cu firul cu plumb,indică directia în care s-a produs curbura, stânga, dreapta sau alternative(este un test rapid vizual prin care se verifică dacă coloana este verticală. La un pacient cu scolioza, firul cu plumb care se sprijina pe apofiza vertebrei cerviale C7 va ajunge la dreapta sau la stanga liniei mediane în loc sa fie situat în mijlocul liniei interfesiere.). Rezultatele obținute în urma aplicării programelor hidrokinetoterapeutice le-am prezentat în dinamica evoluției lor, pornind de la valorile înregistrate la prima examinare, odată cu intrarea în tratament a pacientului și de la celelalte examinări periodice.
Fig. 30. Tabel reprezentând lotul de subiecți.
Analiza cazului I Pacientul C.I., în vârstă de 17 ani,sexul masculin, s-a prezentat la data 11.02.2012 cu diagnosticul de scolioză cu un grad de curbare mai mic de 30 de grade. Pacientul a fost depistat de către familie. La internare pacientul prezenta coloană vertebrală dureroasă, spate rigid, curbură a coloanei scurtă și fără rotația vertebrelor. A efectuat terapia cu hidrokinetoterapie în bazin cu apă sărată, ce a permis kinetoterapeutului să dozeze corect execuția și complexitatea exercițiilor, a dozării treptate a efortului, trecând de la ușor la greu, precum și timpul de execuție al exercițiilor. Terapia a fost ajutată complementar de către: masaj, electroterapie sub forma TENS, purtarea corsetului. Hidrokinetoterapia în apa sărată a pregătit organismul satisfăcător pentru programul de kinetoterapie. Capacitatea vitală a crescut simțitor prin exerciții și jocuri dinamice (folosind mingea) și înot (crowl spate).Prin aplicarea masajului relaxator pe zona musculaturii pectorale, cervicale și lombare, flexibilitatea coloanei dorso – lombare a crescut, îmbunătățind perametrii vertebrali. Asuplizările centurii scapulare și dorso – lombare au fost blânde, executate pâna la limita suportabilității.
Fig. 32. Tabel recuperare subiect I, în toate cele 3 etape de recuperare.
Fig. 33 Diagramă , recuperare subiect, în cele trei luni recuperare.
Analiza cazului II. Pacientul M.A., în vârstă de 11 ani,sexul masculin, s-a prezentat la data 19.02.2012 cu diagnosticul de scolioză cu un grad de curbare de 30 de grade. Pacientul a fost depistat de către învățător. Atitudinea scoliotică dezechilibra coloana vertebrală în plan frontal, iar elasticitatea toracică pentru vârsta ce o prezenta era redusă datorită razei rigidității acesteia. Pe lângă tratamentul hidrokinetoterapeutic în apă caldă și sărată, pacientul a beneficiat și de masaj, infraroșii, ionizări cu novocaină, purtarea de corset. Procedurile de ionizare cu novocaină au fost necesare datorită durerilor accentuate în zona dorsală mijlocie. Relieful maxim de curbură situat la nivelul zonei omoplaților a determinat desprinderea lor de cutia toracică, în mod evident, pentru care am pus accent în cadrul tonifierii musculaturii spatelui și pe muschii romboizi care să ajute la fixarea acestora. Corectarea pozițiilor umerilor a fost mai anevoioasă datorita tonusului muscular anterior al toracelui care era evident mai ridicată. Totusi s-au rearmonizat curburile spatelui, pacientul reușind să mențină o poziție corectă mai mult timp fără a fi obositoare.
Fig.34. Tabel recuperare subiect II, în toate cele 3 etape de recuperare.
Fig.35. Diagramă , recuperare subiect II, în cele trei luni recuperare
Analiza cazului III. Pacientul C.D., în vârstă de 11 ani,sexul masculin, s-a prezentat la data 1.03.2012 cu diagnosticul de scolioză nestructurală. Cauza acestei maladii ale coloanei se afla în altă regiune anatomică, decât a coloanei vertebrale, și anume la nivelul membrelor inferioare, la care s-a sesizat o diferență de lungime precum și picior plat bilateral . Pacientul prezenta spasm muscular și dureri intense la nivelul colanei. În acest caz tratamentul a interesat cauza deformării. Pacientul a efectuat exerciții în bazinul cu apă sărată și caldă, care l-au ajutat mai ales în combaterea durerilor ce erau de intensitate moderată, localizate la nivelul zonei dorsale, asuplizarea coloanei și tonifierea în condiții de scurtarea a musculaturii spatelui la nivel dorsal și tonifierea musculaturii abdominale. Pe lângă hidrokinetoterapie, pacientul a beneficiat și de tehnici de masaj TENS, purtarea corsetului, iar pentrucorecția piciorului plat, s-au efectuat exerciții de tonifiere a musculaturii plantare și s-a recomandat purtarea de talonete și a încălțămintei ortopedice.Gimnastica respiratorie a dus la modelarea posterioară a cutiei toracice și îmbunătățirea elasticitatii toracice și a capacității vitale. După aplicarea tratamentului recuperator s-a observat o îmbunătățire considerabilă a poziției coloanei vertebrale și a piciorului plat, subiectul fiind în perioada de creștere, șansele de recuperare fiind mari.
Fig.36. Tabel recuperare subiect III, în toate cele 3 etape de recuperare.
Fig.37. Diagramă , recuperare subiect III, în cele trei luni recuperare
Analiza cazului IV. Pacientul B.M., în vârstă de 14 ani, de sex feminin, este adus de către familie pentru recuperare, prezentând scolioză cu curabare laterală.Internarea pacientei a avut loc în data de 5.03.2012. Privită din plan anteroposterior apare o curbură anormală în acest plan. Această curbură, persista când pacientul se apleaca spre înainte pentru a-și atinge picioarele cu mâna. Tratamentul pacientului a durat timp de 6 luni, în ședințe de 10 zile pe lună.Având o deviație mai mică de 10 grade, pacientul s-a vindecat aproape complet, urmând exercițiile efectuate în bazinul cu apă sărată și caldă. Și în afara tratamentului efectuat la centrul medical, pacientul practica înotul(procedeul brass, craul și înotul pe spate), repetând în fiecare zi exercițiile mărind treptat dozarea acestuia.
Fig.38. Tabel recuperare subiect IV, în toate cele 3 etape de recuperare.
Fig.38. Diagramă , recuperare subiect IV, în cele trei luni recuperare
Analiza cazului V. Pacientul E.A., în vârstă de 12 ani,de sex feminin, se prezintă la central de recuperare cu diagnosticul de scolioza dorso – lombară, ghebus stâng, asimetrie toracică și abdomen hipoton. Internarea pacientei s-a efectuat în data de 12.03.2013, cu o durată a tratamentului de 6 luni.Pacienta acuza dureri ce iradiau pe picior și amorțeli în orice parte a membrelor superioare. Deoarece pacienta nu avea vârsta optimă pentru intervenția chirurgicală, familia a decis începerea tratamentului hidrokinetoterapeutic. Kinetoterapeutul s-a axat pe exercițiile efectuate în bazin, deoarece copilul participa mai activ. Avantajele hidrokinetoterpiei și ale imersiei în apă,constau în necesitatea mobilizării cu descărcare de greutate și facilitarea a mișcărilor efectate. Tratamentul a urmărit” îndreptarea” coloanei și întărirea musculaturii spatelui, după perioda de recuperare rezultatele fiind satisfăcătoare.Gimnastica respiratorie a dus la modelarea posterioară a cutiei toracice și îmbunătățirea elasticitatii toracice și a capacității vitale.
Fig.39. Tabel , recuperare subiect V, în cele trei luni recuperare
Fig.40. Diagramă , recuperare subiect V, în cele trei luni recuperare
Analiza cazului VI. Pacientul SS., în vârstă de 16 ani,de sex feminin, cu diagnosticul de ,Scolioza D-L în S , dextroconvexa dorsal cu hiperlordoza lombară ''., internarea având loc pe data de 15.03.2012, durata programului recuperator fiind de 6 luni.Pacienta prezenta dureri intense la nuvelul coloanei vertebrale ce impuneau repaus la pat. Deși mai efectuase tratament kinetoterapeutic, fiind depistată la varsta de 14 ani, programul de recuperare a avut ca obiective asuplizarea zonelor cu raza de curbură patologica și a centurii scapulare, în vederea unui bun aliniament postural, alături de purtarea coersetului ortopedic. Un accent deosebit s-a pus pe exercitiile de asuplizare de tip stetching, pasiv și activ. Kinetoterapia s-a efectuat sub forma tonifierii musculaturii în conditii de corectie adresându-se musculaturii spatelui, abdomenului, fesierilor . Pentru reducerea algiilor vertebrale s-au aplicat ca tratamente asociate masaj, ionizari cu novocaina, curenti TENS, băi sărate calde. În vederea creșterii debitului musculo- ligamentar s-au folosit alaturi de procedurile: masaj si baie sărată caldă, curenti infra rosii aplicati la nivelul zonei dorsale. Exercitiile respiratorii au urmarit creșterea functiei pulmonare ceea ce se revede prin cresterea capacitatii vitale si a elsticitatii pulmonare. Evolutia tratamentului recuperator a fost favorabila prin reducerea curburilor patologice, , cresterea parametrilor functionali pulmonari și îmbunătățirea starii psihice a pacientului, odata cu cedarea durerii si asuplizarea vertebrală.
Fig.41. Tabel , recuperare subiect VI, în cele trei luni recuperare
Fig.42. Diagramă , recuperare subiect VI, în cele trei luni recuperare
Analiza cazului VII.
Pacientul C.D., în vârstă de 17 ani,de sex feminin, internată în data de 17.03.2012, durata tratamentului fiind de 6 luni, având diagnosticul de hiperlordoza lombară cu atitudine scoliotică dextroconcavă, acuza dureri moderate la nivelul coloanei vertebrale. Obiectivele tratamentului recuperator au fost: asuplizarea coloanei vertebrale, tonifierea musculaturii alungite și obișnuirea pacientului cu mentinerea pozitiei corecte a corpului în cadrul activităților zilnice. Tratamentul a constat în: hidrokinetoterapie în apă sărată caldă, masaj, ioizari cu novocaina, curenti TENS și purtarea de corset. De asemenea tratamentul a mai inclus și exercitii de respirație ce au dus la îmbunătățirea capacității vitale și a elasticității toracice. Evoluția pacientului în decursul tratamentului recuperator a fost favorabilă datorită cooperării sale și dorinței de a avea o postură frumoasă.
Fig.43. Tabel , recuperare subiect VII, în cele trei luni recuperare
Fig.44. Diagramă , recuperare subiect VII, în cele trei luni recuperare
Pacienții aflați în studiu cu scolioză au fost examinați la venirea în tratament și periodic din două în două luni, date ce au fost notate în fișa de tratament, după care s-a putut face interpretarea individuală și generală, și a deficientelor asociate precum și urmarirea eficienței tratamentului recuperator. În urma tratamentului de recuperare s-a observat că o dată cu dispariția algiilor vertebrale, pacientul poate să-si mobilizeze mai ușor coloana vertebrală, ceea ce ne-a permis asuplizarea treptată a zonelor blocate și tonifierea musculară s-a putut face în condiții bune, permițând redresarea curburilor. Aceste rezultate se observă la examinarea finală când curburile au devenit normale sau, s-au redus până la valoare mică.De un real folos în menținerea rezultatelor a fost purtarea de corset, înotul în apa sărată și caldă și mijloacele asociate din activitățile fizice: baschet, volei; pentru a-l obișnui pe pacient să conștientizeze poziția corectă. Gimnastica respiratorie pentru mentinerea și îmbunătățirea elasticității toracelui axată pe musculatura inspiratorie (romboid, dintat mare, pectoralul mic) a fost eficientă, rezultat ce se remarca prin cresterea capacității vitale.
Fig. 44. Tabel , recuperare subiecți, în cele trei luni recuperare
CAPITOLUL VI. CONCLUZII GENERALE
Prin studiul efectuat asupra celor șapte subiecții, sau confirmat toate ipotezele acestei cercetări.
Atitudinile scoliotice sunt provocate de poziții defectuoase menținute timp îndelungat, au ca urmări apariția oboselii. Scoliozele prin deprindere sunt atitudini scoliotice durabile sunt caracterizate prin mobilitate redusă a coloanei, corectarea făcându-se doar parțial. Corectarea scoliozei în “S” impune fixarea unei curburi în poziție corectă sau hipercorectă și mobilizarea redusă a celeilalte. Dintre mijloacele recomandate amintesc:
Exercitii dinamice efectuate în sens corectiv și hipercorectiv:
pentru trunchi – îndoiri laterale pe segmentul dorsal sau lombar în partea convexității; răsuciri laterale și extensii pe segmentul lombar sau dorsal în partea concavității; extensii globale ale coloanei vertebrale; întinderi în axul longitudinal;
pentru membrele superioare – structuri asimetrice: brațul din partea convexității se coboară, iar cel din partea concavității se ridică peste nivelul umerilor;
pentru membrele inferioare – structuri asimetrice, care amplifică mișcările trunchiului, piciorul din partea convexității se ridică înainte sau lateral, iar cel din partea concavității se ridică înapoi sau în exterior.
Scoliozele se constată prin examinarea clinică a subiectului, din poziția stând, complet gol. Se marchează apofizele spinoase ale vertebrelor, ceea ce edifica asupra tipului scoliozei. Se urmărește echilibrul bazinului si aspectul picioarelor. Examinarea cu firul cu plumb, indica direcția în care s-a produs curbura, stanga, dreapta sau alternativa. Radiografia completează și precizează rezultatul.
Din studiul făcut pe cele șapte cazuri cu scolioză ce s-a desfășurat pe parcursul anului 2012 din luna februarie până în luna septembrie, control corespunzător, prin măsuratori rahimetrice și radiologice s-a putut constata că tratamentul scoliozelor nu trebuie înțeles separat ci într-un context mult mai larg decât cel al corectării stricte a curburii dorsale întrucat apare însoțită de abateri de la normal a umerilor, omoplatțlor, toracelui și a altor zone. Programele de exerciții au avut drept scop corectarea cifozei, dar au fost incluse și elemente corective pentru deficiențele asociate. Corectarea acesteia va antrena și corectarea deficiențelor asociate ia corectarea concomitentă și a deficiențelor asociate s-a soldat cu o influență favorabilă, de accelerare a recuperării curburii scoliotice. Rezultatul tratamentului kinetoterapeutic a fost benefic atunci când s-a aplicat precoce, odată cu apariția algiilor sau a dezalinierilor vertebrale, fiind influențat pozitiv și de vârsta subiecților. În cazul în care deformările corpurilor vertebrale au fost accentuate, evoluția pacientilor a evidențiat o stagnare a bolii. Programul de kinetoterapie asociat cu mijloacele de fizioterapie au dus la:
ameliorarea algiilor vertebrale și dispariția lor;
micșorarea curburilor patologice;
crearea unui tonus de atitudine, necesară menținerii corecției;
creșterea tonusului musculaturii paravertebrale;
deblocarea toracelui și îmbunătățirea parametrilor funcționali specifici funcției pulmonare.
Exercitiul fizic ca mijloc de bază al hidrokinetoterapiei s-a aplicat sub formă de exerciții dinamice, statice sau jocuri sportive, de tipul sporturilor: înot, baschet, volei. Alături de exercițiile dinamice, asuplizarea coloanei vertebrale și redresarea ei s-a realizat prin: exercitți de stretching și elongații vertebrale pe plan înclinat (banca de gimnastică) si cu ajutorul căpăstrului Glisson, care au înbunătățit rapid redresarea coloanei prin întinderea ligamentului anterior ce este retractat. Menținerea pozitiei corecte a fost consolidată prin aparate ortetice de tipul orteza cervico- dorso- lombara, denumită și „ham de memorie” – denumire ce îi evidențiază scopul. În cadrul programului de recuperare, fiecare pacient a primit un program cu regulile de igiena ale posturii , ce trebuie aplicate în timpul zilei și nopții pentru menținerea rezultatelor urmărite prin tratament recuperator, care a realizat obiectivul menținerii corecției. De un real folos au fost exercițiile de conștientizare a posturii din programul de kinetoprofilaxie „ school back” („școala spatelui” a suedezei Marianne Zachrisson) în care pozitțile corective învățate în sală se aplică în viața cotidiană.Tratamentul prin hidrokinetoterapie și prin mișcare va fi continuat pentru a consolida și menține rezultatele obținute. Hidrokinetoterapia are indicații dar și contraindicații în recuperarea scoliozei. Indicațiile hidrokinetoterapiei în patologia aparatului locomtor sunt foarte largi tehnicile specifice fiind puse în aplicare abia după explorarea clinică, radiologică și de multe ori chiar biologică a pacientului. Dintre efectele urmărite amintim: dobândirea parțială și progresivă a independenței; creșterea mobilității articulare; facilitarea mișcărilor și a gesturilor la persoanele cu handicap sever; relaxarea musculară; calmarea durerilor; vasodilatația secundara în urma unor băi calde; reeducarea funcțională motorie a unui segment; reantrenarea segmentară sau globală la efort. Exercițiile fizice folosite în programele de hidrokinetoterapie au la bază aceleași metode și tehnici ca și cele executate în aer liber într-un cabinet specializat de recuperare medicală, ținându-se cont de principiile și avantajele oferite de mediul acvatic. Hidrokinetoterapia trebuie privită ca o parte principală a complexului terapeutic balnear și se realizează pe baza criteriilor generale ale metodologiei balneare, dozată și individualizată în raport cu starea clinică a pacientului.Contraindicațiile sunt puține adresându-se de obicei afecțiunilor ce însoțesc scolioza , și anume :orice boală în faza ei acută;hipertemia; cardiopatiile decompensate;hipertensiunile arteriale;insuficientele respiratorii, în condițiile unei capacitati vitale foarte reduse;bolile active (tuberculoza);plăgile infectate sau necicatrizante, ulcerele, orice boală de piele contagioasă; hidrofobia. Apropierea afectivă, vocea calmă, palcută, atenția kinetoterapeutului îndreptată permanent spre subiect sunt condiții esențiale în derularea programelor de mișcare în apă.Integrarea copiilor și tinerilor cu cerințe educationale speciale este mult mai eficientă când terapia acvatică este inițiată timpuriu. Această formă de tratament trebuie să vină în întâmpinarea cerințelor diferitelor grupuri de tratament sau persoanelor cu astfel de nevoi speciale. Ea va completa terapia secundar și va avea ca obiectiv prioritar incuziunea și reabilitarea socială.
Bibliografie
Elemente de hidrokinetoterapie si înot terapeutic, Laurențiu Szatmáry, Horațiu Nicolae Pop, Elena Zamora , Editura Risoprint – Cluj Napoca – 2005
Înot pentru sǎnǎtate, Luciela Vasile – Editura didacticǎ si pedagogicǎ, R.A., București, 2007
Kinetoterapie activă, F. Plas, E. Hagron, Polirom 2001
Hidroterapie, Krausz Ludovic, Krausz Ludovic – Tibor, Editura Syryus Téka – Miercurea Ciuc – 2007
Ghid metodologic pentru corectarea deficiențelor fizice prin înot, Valeria Bălan, Editura didactică și pedagogică, R.A., 2007
. BORUNDEL C., CONDACSE A., RĂDULESCU I.C. – Hiperurieemiile – Ed. Med. Buc. 1976.
I. BORUNDEL C. (sub. redacție.) – Manual de Medicină Internă pentru cadre medii – Ed. Med. Buc. 1979.
BRUCKNER SILVIA (sub. redacție.) – Reanimare și Terapie Intensivă – Ed. Med. Buc. 1966.
BRUCKER J. (sub. redacție.), – Medicina Internă (Voi. I și II) – Ed. Med. Buc. 1980.
DUMINICĂ AL., TOMA E. – Farmacologie clinică pentru cadre medii – Ed. Med. Buc. 1974.
.DUȚU A., BALOSIN H. – Reumatologie clinică – Ed. Dacia Cluj, 1974.
. COSTICĂ I. – Boli renale bilaterale – Ed. Med. Buc. 1972.
FODOR O. – Tratat elementar de Medicină Internă – Ed. Dacia Cluj 1974.
ILIESCU C. – Hipertensiunea arterială – Ed. Med. Buc. 1966.
LUPU N. GH. (sub. redacție.) – Medicina Internă (voi I – VIII) – Ed. Med. Buc. 1956.
MOGA A., BRUCKNER I.. (sub. redacție.) – Medicina Internă – Ed. Didactică și Pedagogică, Buc. 1967.
NESTOR R. – Diagnosticul bolilor reumatismale – Ed. Med. Buc. 1972.
ȘOFLETEA AL. – Neurologie Clinică – Ed. Med. Buc. 1967.
C. Baciu, Programe de gimnastică medical – Editura Stadion, București, 1974
A. Crețu (2003) -Ghid clinic și fizical-kinetic în bolile reumatice- Editura BREN,Bucuretiști
Tohăneanu, A., Călina, M.- Tehnici de mobilizare articulară, TipografiaUniversității Craiova, 2004.
.
De exemplu, în practica medicală,suferinzilor cardiaci li se recomandă înotul terapeutic în decubit ventralpentru îmbunătățirea ventilației pulmonare și reducerea greutății conținutuluiabdominal pe musculatura diafragmatică (Harrison, 1981). Ritmul optim alexercițiilor acvatice este de 20-25 pe minut, în cazul persoanelor cu afecțiuniminore și de 12-15 mișcări pentru cei cu suferințe respiratorii sau cardiace însemnate. Expirația se face în timpul mișcării, iar inspirația în timpul scurt derepaus dintre două
CăLINA MIRELA LUCIA,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Hidrokinetoterapiei In Recuperare (ID: 151631)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.