Rolul Gruparii Brics In Noua Arhitectura de Putere
Cap. 1 Școala tranziției puterii în Relațiile Internaționale
1.1. Ce este puterea?
Puterea este definită drept capacitatea de a influența comportamentul celorlalți actori ai sistemului internațional sau “controlul omului asupra minților și acțiunilor altor oameni.” Puterea șsi formele sale de manifestare în viața internațională reprezintă pietrele de temelie ale realismulu, paradigma centrală a domeniului relațiilor internaționale. Una din cele mai complexe viziuni ale realismului este oferită de Hans Morgenthau în lucrarea intitulată Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace. Autorul crede că în politica internațională, numai statele puternice contează. Viziunea autorului este construită pe trei paliere diferite: individual, statal și sistemic. La nivelul individual de analiză, Morgenthau vede natura umană viciată, mânată de interese egoiste a căror îndeplinire nu se poate obține decât prin putere. Natura umană, în viziunea autorului, este caracterizată de dorința de putere și dominare a celorlalți prin sporirea propriei puteri.
Interesele statelor sunt deseori asemănătoare sau conflictuale ceea ce în final determină conflictele și războaiele. În privința nivelului sistemic, “papa” relațiilor internaționale, așa cum este considerat Morgenthau, consideră că se remarcă lipsa unei autorități superioare recunoscută de state. Cu alte cuvinte sistemul internațional este caracterizat de anarhie, dar nu de haos. Puterea statelor în sistem este inegal distribuită și este întotdeauna relativă. Relativitatea puterii înseamnă una din principalele sale caracteristici. Pentru Morgenthau, puterea reprezintă variabila principală în explicarea relațiilor internaționale, cu toate că conform lui Griffiths “a evitat să operaționalizeze puterea, astfel încât să fie măsurată cantitativ”.
Există componente ale puterii, care analizate corect și în strânsă legătură cu alte variabile pot determina o măsurare aproximativă a puterii în plan internațional. Aceste componenete pot fi tangibile sau intangibile.
Componentele tangibile:
– caracteristicile populației – demografice și grad de instruire a populației;
– caracteristici fizice- teritoriu, poziție geostrategică, caracteristicile solulu, climei;
– componenta economică – industrie, agricultură;
– capabilități și capacități informaționale și comunicații;
– componenta militară – armament, tehnologie, resurse umane, C4I;
-resurse naturale și capacități de mobilizare, utilizare a resurselor.
Chiar dacă la prima vedere agricultura și rezervele agricole ale unui stat nu par a fi deosebit de importante în stabilirea puterii, legate de alți factori cum ar fi energia utilizată în asigurarea hranei și forța de muncă umană implicată în agricultură pot ajuta la schițarea unei imagini corecte asupra puterii unui stat.
Unii autori includ între componentele tangibile și tehnologia, argumentând aceasta prin faptul că “descoperirile tehnologice, deținerea de tehnologiei avansate, utilizarea tehnologiilor de vârf în cât mai multe domenii ale vieții sociale pot determina variații semnificative ale celorlalte componente tangibile.”
Componentele intangibile:
– sistemul politic, competențele administrative, leadership-ul individual;
– prestigiul, reputația- calitatea reprezentanților externi;
– calitatea armatei – grad de instruire, pregătire superioară, capacitate de racție și proiecție, tehnologie, birocrație morală, motivație, ledearship militar;
– sentimentul de apartenență la națiune, identitatea națională, valorile naționale, caracterul național, morala și etica.
“Puterea unei țări variază deseori în funcție de situație, de context. Puterea situațională poate reprezenta uneori, cu mult mai puțin decât suma tuturor componentelor sale. Conceptul puterii situaționale se explică cel mai bine în cazul conflictelor, războaielor asimetrice. De exemplu, în timpul crizei ostaticilor din Iran puterea militară americană s-a dovedit inutilă și ineficientă în încercărila de salrvare a ostatecilor, războaiele din Vietnam, Afganistan au demonstrat caracterul situațional al puterii prin disiparea marilor puteri militare în fața puterilor mici devenite mari prin motivație și dorință.”
1.2. Caracteristicile puterii în relațiile internaționale
Puterea care se manifestă în relațiile internaționale are unele caracteristic specifice, ce o diferențiază de celelalte tipuri de putere. Printre aceste caracteristici se numără caracterul dual, caracterul altruist, caracterul relațional și cel contextual.
Caracterul dual al puterii este o modalitate prin care se atinge un scop, dar și a scopului în sine. Acesta din urmă reprezintă deținerea de către statul respectiv a mai multor resurse din toate domeniile existente, adică un potențial de putere cât mai mare. Sporirea resurselor de putere, deci a puterii potentțiale a unui stat, reprezintă un scop în sine, în vreme ce exercitarea puterii, adică puterea ca manifestare, reprezintă un mijloc în vederea atingerii unui scop. Puterea este instrumentul principal si obiectivul suprem al întregului proces politic, fie el intern, fie extern.
De obicei, manifestările de putere nu au direcții duble, ci produc efecte dinspre cel puternic spre cel slab. Un stat puternic poate avea o influență asupra unui actor mai slab pentru ași schimba politica. La rândul său, statul mai slab poate să forțeze un actor slab să-și schimbe obiectivele. Indirect, actorul puternic îsi poate impune vointa asupra politicii actorului slab. Invers însa, statul slab nu este capabil sa determine schimbarea obiectivelor statului mai puțin puternic și nici acesta din urmă nu are instrumentele care să îi permită să schimbe politica pe care o are statul puternic.
Puterea are un pronunțat caracter contextual, pentru că are diferite forme de manifestare în contexte diferite. Aspectul relațional simplu al puterii este complicat la infinit de caracterul contextual al manifestării puterii. Contextul în care este utilizată puterea poate face ca un parametru al puterii să aibă o mai mare relevanță decât altul, sau să nu aibă nici o relevanță.
Caracterul contextual al puterii este influențat de procesul intern, propriu fiecărui stat la un moment dat, de a transforma puterea potențială în putere manifestă. Unui actor internațional, nu îi este suficient să dețină resursele de putere potențială. Pentru a obtine efecte ale puterii, actorul respectiv trebuie să parcurgă un proces de transformare în putere efectivă a potențialului reprezentat de resursele sale.
1.3. Itemi tradiționali de putere
Puterea unui actor statal se bazează pe procentul de putere pe care un stat sau o regiune îl deține în puterea globală. “Modalitatea de calcul poate avea în vedere următoarele elemente:
– procentul din PIB-ul realizat la nivel global pe care îl deține un stat sau o regiune;
– puterea de cumpărare totală pe care o au cetățenii unui stat sau după caz locuitorii unei regiuni comparative cu puterea de cumpărare medie a tuturor locuitorilor de pe glob;
– nivelul tehnologiei;
– implicarea guvernului în conducerea statului ;
– cheltuielile militare;
– puterea convențională;
– puterea nucleară.”
Puterea poate fi evaluată doar într-un context și poate fi măsurată doar analizând toate elementele de putere și comparând rezultatele cu cele ale altor actori internaționali. Elementele puterii trebuie relaționate cu anumite contexte internaționale în care se poate exercita puterea. De exemplu un stat poate să pară puternic pentru că deține un arsenal militar foarte mare, dar acest potențial militar poate fi inadecvat împotriva potențialilor inamici sau într-un anumit tip de conflict.
În general puterea relațională este relațională cu puterea militară, totuși un singur element de putere nu determină puterea unui actor statal. O greșeală frecventă de raționament este confundarea puterii potențiale a unui stat cu puterea efectivă. Problema rezidă în faptul că termenul de putere înglobează atât întelesul de capacitate de a face ceva, cât și exercitarea efectivă a puterii. Puterea este relativă, nu absolută, pentru că un stat este puternic doar dacă este comparat cu un alt stat.
În ultimele două decenii, problematica “Centrului de Putere” a devenit prioritară pentru doctrina de război a Statelor Unite.Centrul de putere nu reprezintă puterea în sensul pur al cuvântului și nici nu este o sursă de putere, ci un punct în care se focalizează forța unui stat formată atât din factori fizici cât și psihologici. Dar în era actuală, statele nu mai acționează singure, ci în cadrul mai multor alianțe, de aceea trebuie luat în calcul pe lângă centrele de putere generate de statele inse și centrele de putere generate în cadrul unor alianțe unde converg proiecțiile de putere ale mai multor state.
Actorii de pe scena internațională sunt diferiți, au potențiale diferite de acțiune și ca atare exercită vectori de putere diferiți pe scena internațională. Există state-pivot care influențează balanța de putere la nivel regional, exista state-tampon care mențin echilibrul zonal, există structuri de putere care își exercită influența la nivel mondial și care se pot cataloga ca poli ai puterii. Dar polii de putere nu acționează singuri pe scena internațională.
Puterea este dinamică. Orice vector de putere se poate schimba. Vectorii naturali de putere se concentrează pe numărul de locuitori ai unei țări și mediul fizic în care trăiesc. Vectorii sociali ai puterii se concetrează pe modul în care oamenii se organizează întro națiune și modul în care ei modifică mediul în care trăiesc.Vectorii geografici care țin de localizare determină capacitatea unei națiuni care ocupă teritoriul respectiv. Localizarea în particular este strâns legată de politica externă a unui stat. Există state vulnerabile, dar și țări care au fost protejate de-a lungul timpului de mari întinderi de ape și care s-au folosit de flota disponibilă pentru a deveni mari puteri.
Factorul demografic constituie un aspect important al puterii unei structuri. O populaie numeroasă constituie bază pentru factorul de putere demografic, dar nu garantează în mod automat puterea. Astfel Canada este un stat mai puternic decât Mexicul, care are o populație mai numeroasă dar este mai puțin industrializat. La fel este și cazul Japoniei care are o putere statală mai mare decât a Chinei, dispunând de o populație relativ redusă ca număr, dar care are numeroase aptitudini tehnice. Declinul sau creșterea populației au efecte semnificative asupra unui stat.
Resursele naturale sunt esențiale pentru ca o națiune modernă să se poată dezvolta. Dar aceste resurse nu sunt distribuite în mod egal în lume și devin din ce în mai rare. Totuși ca și în cazul pozițiilor strategice, posesia fizică a resurselor naturale nu reprezintă sursa de putere, dacă un stat nu se poate dezvolta aceste resurse și să aibă un control politic asupra lor. .
Capacitatea economică și capacitatea de dezvoltare sunt factorii cheie care leagă vectorul de putere reprezentant de elementul social, de factorul de putere reprezentat de resursele naturale. Dezvoltarea economică a unei națiuni are la bază modernizarea politică, educația, mobilitatea socială și capacitatea de inovare.
Vectorul psihologic al puterii constă din voința națională și coeziunea națională. “Este cel mai efemer element al puterii statale, dar a determinat înfrângerea unor actori superiori din punct de vedere economic și miltar de către actori mai puțin capabili.”
Mediul actual internațional este un mediu riscant. Dacă percepem centrul de putere al unor forte statale sau suprastatale ca unul dintre factorii care mențin aceste forțe într-o singură entitate și îi dau un scop de existență, înseamnă că un stat trebuie să își evalueze corect riscurile și resursele înainte de a se angaja intr-un conflict de status-quo și să evalueze corect centrul de putere generat de eventuale forțe ostile.
1.4. Structurile de putere
În condițiile sistemului internațional bazat pe forță s-au manifestat în principal două tipuri de organizare a relațiilor interstatale:
– structura imperială, în care o singură entitate politică exercită controlul, dominând întreaga zonă;
– structura multistatală, atunci când există mai multe unități politice, mai multe state care își împart între ele controlul zonei în cauză.
Cele două tipuri de sisteme mondiale sunt numite de sociologul american Immanuel Wallerstein imperiu mondial și respectic, economii mondiale, ultimul termen nefiind însă prea corect, ducând la diferite confuzii. “Celor două tipuri de structuri le corespund două tipuri de organizare a relațiilor între state:
– hegemonia: existența unui singur centru de putere, de regulă imperiu, suficient de puternic pentru a-și impune voința în raporturile interstatale.
– echilibru de putere: existența mai multor centre de putere autonome, care se echilibrează pe arena internațională ca dominație și influență și care asigură funcționarea sistemului interstatal.”
Unii autori apreciază că în condițiile în care puterea și forța continuă să joace un rol central în politica mondială, echilibrul de putere este preferabil hegemoniei. El permite în orice caz o libertate mai mare de mișcare, de afirmare a țărilor mici.
Hegemonia este un concept care înseamnă primat sau conducere. În sistemul internațional, această conducere va fi exercitată de un “hegemon”, respectiv de un stat care posedă capacitatea necesară pentru a îndeplini un rol, celelalte state din sistem trebuind să-și definească relația de hegemon, care poate fi de acceptare, de opunere, de rezistență sau de indiferență.
Potrivit lui R. Gilpin, “premisele existenței unui sistem bazat pe hegemonie sunt următoarele:
– un sistem intenațional este stabil dacă nici un stat nu consideră profitabil să încerce schimbarea sistemului;
– un stat va încerca să schimbe sistemul international dacă se așteaptă ca beneficiile să depășească costurile unei astfel de tentative;
– un stat va căuta să schimbe sistemul internațional prin expansiune teritorială, politică sau economică, atunci când costurile marginale ale schimbării urmărite sunt egale sau mai mari decât beneficiile marginale;
– odată ce echilibrul dintre costuri și beneficii în schimbarea urmărită este atins, tendința este aceea că aceste costuri să crească mai rapid decât capacitatea economică de menținere a statu-qou-ului.”
Dacă dezechilibrul în sistemul economic internațional nu este rezolvat atunci sistemul va fi schimbat și se va stabili un nou echilibru, care va reflecta redistribuirea de putere. În timp, dacă schimbările economice, tehnologicesau de altă natură vor eroda stabilitatea sistemului internațional și vor submina poziția statului dominant hegemon, va rezulta un sistem instabil. De asemenea, dacă beneficiile sistemului hegemonic vor fi apreciate ca fiind insuficiente, vor apărea în mod firesc pretendenți la poziția de hegemon.
Teoriile realiste și neorealiste în domeniul relațiilor intenaționale pun în discuție problema instabilității inerente a sistemului și folosesc conceptul de echilibru al puterii pentru a prevedea viitoarele acțiuni și mutații pe scena mondială. Conform unei asemenea teorii, în fața unui hegemon există două posibile căi de acțiune: echilibrarea și restricționarea.
Echilibrarea presupune rezistență, refuz și formarea unei contra-concentrări de putere în cooperare cu alte state slabe.
1.5. Balanța de putere
Conceptul de balanta a puterii este utilizat în minim trei situații. În primul rând, balanța puterii se poate folosi pentru a descrie orice formă de distribuire a puterii. Astfel, termenul poate desemna status quo-ul de la un moment dat, adică distribuția puterii într-un anumit moment al istoriei relațiilor internationale. Orice modificare a distribuției de putere modifică și balanța de putere. Unii autori realiști susțin că stabilitatea este atinsă atunci când există o balanță egală; alții susțin, dimpotrivă, că stabilitate avem atunci când una dintre părti are superioritatea, astfel încât cealalta parte nu are curajul să atace. Teoria stabilitatii hegemonice susține că puterea ne-balansata, adica hegemonul, produce pace. Neorealistul Robert Gilpin descrie procesul prin care „puterea dominantă se poate eroda, concomitent cu ridicarea unui competitor, care la un moment dat va declansa un razboi hegemonic, în urma căruia se va ajunge la o altă stare de stabilitate, cu un nou hegemon.”
O alta utilizare a conceptului se refera la balanța puterii ca politică de echilibrare. Balanța puterii prezice că statele vor acționa pentru a împiedica un stat să dezvolte supremația puterii. O asemenea predictie se bazează pe comportamentul Marii Britanii din secolele al XIX-lea și al XX-lea față de Franța și apoi de Germania. „Pentru a se proteja de un potențial hegemon care le-ar putea amenința independența, statele vor încerca să echilibreze, să contrabalanseze puterea acestuia, fie prin dezvoltarea propriei capacități militare, fie prin formarea de alianțe cu alte țări, dispuse să se opună ascensiunii potențialului hegemon.”
În ultimul rând, termenul de balanță a puterii este utilizat pentru a descrie cazurile multipolare istorice. Europa secolului al XIX-lea este considerată un model al sistemului multipolar de balanță clasică a puterii. Această balanță presupune existența unui număr de state ce acceptă aceleași reguli ale jocului.
Cap. 2 Gruparea BRICS în ecuația puterii
2.1. BRICS-putere economică
S-a vorbit mult după caderea zidului Berlinului despre apariția unei lumi unipolare. Această eticheta nu certifica doar prezența Statelor Unite ale Americii drept unica superputere globala, ci afirmă o lume în care statele occidentale aveau și credeau în puterea lor de a determina regulile sistemului internațional. La numai 18 ani distanță, asistăm la o dispersie a puterii dinspre Occident spre așa numitele economii emergente – statele BRICS. Acronimul BRICS se referă la economiile aflate în dezvoltare accelerată ale Braziliei, Rusiei, Indiei Chinei și Africii de Sud. cele 5 state membre BRIC dețin în total mai mult de un sfert din solul planetei și peste patruzeci de procente din populația lumii. A fost folosit pentru prima dată în 2001 de Goldman Sachs. În 2007, primele 6 economii occidentale produceau 65% din PIB-ul global. Se estimează că peste 20 de ani, Vestul va produce sub 50% din PIB-ul global și că în 40 de ani economiile BRICS vor domina lumea.
În ansamblul lor, relațiile internaționale se prezintă ca o coexistență între ordine și dezordine, societate și anarhie. În acest sens, stabilitatea sistemului este determinată de capacitatea marilor puteri de a ajunge la un consens asupra regulilor jocului și de a le impune statelor care le resping. Majoritatea experților consideră că provocarea strategică principală a comunității euro-atlantice în următorii 25 de ani va fi integrarea puterilor emergente într-un sistem de norme și reguli definit de Europa si SUA. Miza este absorbția lor într-o structură de ordine construită în jurul normelor euro-atlantice. "Daca vom eșua să le transformăm în state care sunt interesate să fie parte a sistemului, ele vor deveni puteri revizioniste și vom ajunge să traim în junglă", crede John Hulsman. Pârghia Occidentului față de statele BRICS este, însă, capitalismul. Prosperitatea puterilor emergente este un produs al pietelor. Prosperitatea lor depinde practic de integrarea in economia globala. Fiind beneficiare ale capitalismului, statele BRIC au un interes fundamental în conservarea sistemului care le asigură bunăstarea, astfel că nu vor fi tentate să distruga statu-quo-ul, fără a risca propria sinucidere economică. În plus, sunt în mod fundamental interesate să se afle în interiorul sistemului și nu în afara lui. “Filozofia strategică a Vestului față de statele BRIC este simplă și vizează integrarea lor în "marea pace capitalistă". Dar cu o conditie: daca vreti sa fiti parte a sistemului, accepati regulile noastre (normele euroatlantice).”
2.2. Creșterea economică a țărilor BRICS
Brazilia este considerată drept una dintre cele patru puteri economice emergente ce vor domina anii 2050. Dezvoltarea economică a Braziliei, în raport cu celelalte patru puteri economice, a fost pana acum, conform analizelor recente ale Goldman Sachs, cea mai dezamagitoare; din 2003 creșterea economică nu a fost decât 2,7%, deși raportul din 2003 estimase o creștere de 3,7% și potențialul real ar fi cel de 5%. Aceleași analize ale GS intuiesc această stare de fapt ca datorându-se importantelor proiecte de stabilizare puse în practică de președintele Lula în timpul primului său mandat (2002-2006).
Trebuie reamintit, de altfel, că Brazilia a parcurs un drum deja important de la tranzitia la democratie de la sfârșitul anilor 80 (și după crizele economice din 1990 și 1994). Progresele economice, deși recente, nu pot fi negate și creșterea economică este dublată de autosuficiența energetica atinsă în 2007. Brazilia a investit, încă din vremea guvernelor militare (1964-1985), în energii alternative, producând etanol obținut din trestia de zahăr și folosindu-l ca substitut pentru petrol, mai ales în industria automobilă. Mai mult, în primul rând o superputere agricolă, Brazilia este prezentată, adesea, drept următorul furnizor de resurse alimentare al lumii, singurul posibil impediment în calea realizării acestui lucru fiind schimbările climatice. Recenta descoperire de petrol subacvatic s-a alăturat culturilor de energie alternativă și prefigurează o transformare în plus a rolului Braziliei.
Brazilia, ca lider mondial în contextul atenției din ce în ce mai mari acordate la nivel global dezvoltării în acord cu mediul, nu se prezintă foarte bine. Culturile de energii alternative au fost criticate mai ales pentru că utilizează îngrășăminte extrem de nocive pentru solul cultivat și infestează mai apoi și pânza freatică. O altă problemă pe care Brazilia trebuie să o rezolve este cea a defrișărilor zonei amazoniene, ceea ce a și început să facă prin Planul de Dezvoltare Susținută a Amazonului inițiat de guvernul Lula.
La nivel regional, Brazilia este membră a Mercosur (Piata comună de Sud), cel mai important proiect de colaborare economică de pe continent și a foarte recent createi Uniuni a Națiunilor Sud-Americane (UNASUR) constituită în 2008 după modelul Uniunii Europene. Cu o populație de aproximativ 190 de milioane de locuitori și cu o creștere demografică importantă și prevazută a fi destul de stabilă și în viitor, Brazilia este nu numai prima economie a Americii Latine, dar se prefigurează și ca un actor economic global din ce în ce mai important și de acum încolo.
Ca lider regional, Brazilia acționează deja ca mediator între regimurile pro-Washington (Columbia) și cele din "noua stângă" (Venezuela, Bolivia, Nicaragua, Ecuador). În același timp, Brazilia este și una dintre porțile de intrare ale Rusiei în America Latină în numele multipolarității. Seria de vizite recente întreprinse de președintele rus Medvedev (pe marginea summitului APEC) stă marturie în acest sens. Nu numai Rusia, dar și China tatonează terenul latino-american, cum o demonstrează vizitele și acordurile semnate de Hu Jintao în Cuba și Costa Rica de la sfârșitul lunii noiembrie. Deși toate analizele remarcă hegemonia americană încă nepericlitată, este cert că cele doua superputeri, China și Rusia, considera America Latina o zona extrem de interesantă atât economic, cât și politic.
Desi este un lider regional și se afirmă ca putere mondială în devenire, Brazilia rămâne o națiune latino-americană și una dintre cele mai inegalitare societăți. Disparitățile regionale în interiorul țării rămân importante, triunghiul format de statele Sao Paulo, Bello Horizonte și Brasilia fiind asemănat cu un fel de "Belgia aflată în mijlocul Indiei". În acest sens, orice creștere economică, oricât de spectaculară, va trebui să fie profitabilă pentru populația braziliană în întregul său. Celelalte țări identificate drept puteri emergente, cu o creștere importantă în continuare, nu sunt nici ele exemple de democrație în sensul dat de Occidentul creștin și nici societăți lipsite de clivaje economice si sociale extreme; ba chiar am putea spune că reprezintă exact contrariul.
Rusia s-a transformat dintr-un actor slab al politicii internaționale într-o țară care și-a recâștigat statutul de putere regională, devenind un competitor important pentru UE sau China și care își manifestă ambitia de a deveni o mare putere. Transformarea actorului Rusia este explicabilă prin acțiunea conjugată a doi factori: schimbarea leadership-ului politic și reformele inițiate de acesta, valorificarea resurselor energetice.
Efectele politicilor noilor lideri de la Kremlin au dus la creșterea spectaculoasă a PIB-ului rusesc la o medie estimată de Economic Intelligence Unit la 6,9% pe an în perioada 1999-2007, mărirea salariilor și a pensiilor, reducerea la jumătate a numărului de șomeri (între 1992 si 1998, PIB-ul Rusiei înregistrase o scadere medie de 6,8% pe an). Măsurile de reformă promovate la nivel intern explica doar în parte ascensiunea economica a Rusiei, care se datorează, într-o măsură mai mare, creșterii exporturilor de gaz și petrol. Potrivit datelor publicate de Banca Centralș a Rusiei, între 1999 și 2007, exporturile Rusiei au înregistrat o creștere de 400%, ajungând de la 75,5 miliarde de dolari la 355 miliarde de dolari. Livrările de petrol și gaz au reprezentat 67% din totalul exporturilor rusești. Creșterea masivă a exporturilor a determinat sporirea rezervelor pe care statul rus le are în străinătate de la 12,5 miliarde de dolari în 1999 la 476 miliarde de dolari în 2007.
Reformele interne promovate de regimul Putin trebuiau să servească unui important obiectiv de politică externă formulat prin Conceptul de politică din iunie 2000, de a "obține o poziție de prestigiu în comunitatea mondială care să corespundă intereselor de mare putere ale Rusiei". Instrumentele folosite de Moscova, în acest sens, au fost organizațiile internaționale și reconsiderarea relațiilor cu actori importanți ai politicii mondiale (SUA, UE). ONU a fost terenul pe care Rusia a jucat cartea ascensiunii sale la nivel mondial în raporturile cu SUA. Calitatea de membru permanent în Consiliul de Securitate a permis Moscovei să se pronunțe cu privire la inițierea războiului din Irak sau la impunerea unor rezoluții în privința programelor nucleare ale Iranului și Coreei de Nord. La nivelul raporturilor cu SUA, Moscova a fixat ca obiectiv înlocuirea hegemoniei acesteia cu multilateralismul manifestat prin alianțe conjuncturale cu India și China.
“Creșterea puterii rusești în raporturile cu UE se traduce prin dependența comunității în proporție de 40% față de gazul rusesc. Elementele de geopolitică care asigură statului rus o poziție importantă în politica internațională sunt moștenite istoric. Rusia are cea mai mare întindere teritoriala din lume, cele mai mari rezerve de gaz natural la nivel mondial (la care se adaugă resurse importante de petrol și minereuri), o populație numeroasă (locul 7 in lume). Din punct de vedere militar, puterea Rusiei înseamnă o armată numeroasă, o tehnologie insuficient modernizată și al doilea arsenal nuclear din lume (cea mai mare parte a acestuia datând din perioada sovietică).”
India a dat startul creșterii puterii în 1991, când statul a decis deschiderea economiei pentru investitorii străini. Rețeta aplicată de autoritățile indiene diferă în mod fundamental de cea folosită de Rusia. Regimul politic promovat de New Delhi este democrația, iar creșterea economică nu s-a bazat pe exportul de resurse energetice. Creșterea puterii economice a Indiei s-a datorat, în special, dezvoltării industriei serviciilor care, potrivit Ministerului de Statistică de la New Delhi contribuie în proporție de peste 50% la PIB-ul Indiei. Datele furnizate de această instituție arată că ceilalți doi mari contributori la bugetul statului indian sunt sectoarele manufacturier (26,2%) și agricol (19,7%). Dezvoltarea industriei serviciilor a antrenat un salt important al PIB-ului Indiei care s-a dublat în perioada 2002-2007, crescând, potrivit Global Insight, de la 25 miliarde de rupii la 50 miliarde de rupii. Potrivit Organizației Mondiale a Comerțului expansiunea industriei serviciilor a avut ca efect și creșterea exporturilor din acest sector de la 4,9 miliarde de dolari în 1990 la 56 miliarde de dolari în 2005.
La fel ca și Rusia sau China, “India beneficiază de câteva avantaje din punct de vedere geopolitic: un teritoriu vast (al șaptelea stat din lume) și o populație mare (peste un miliard de locuitori, locul 2 în lume după China). Armata Indiei este a treia ca mărime din lume (după SUA și China). Tot în domeniul militar, statul indian se poate lăuda cu un arsenal nuclear important dezvoltat pe fondul competiției nucleare cu Pakistanul, stat vecin cu care se află în dispută pentru provincia Kașmir din 1947. India este un competitor/rival important pentru China și Rusia în cursa pentru supremația regională în Asia.”
Imaginea Indiei, ca stat în plina ascensiune, este umbrită de sărăcia în care trăiește populația din zonele rurale și de faptul că cei mai mulți dintre indieni (două treimi dintre bărbați, potrivit National Sample Survey Organization) lucrează în agricultură. În 2007, un raport al FMI arată că în ultimii 15 ani, în India s-au creat foarte puține locuri de muncă din cauza cerinței pieței de muncă pentru calificări superioare și a legislației restrictive promovate de autorități. Populația Indiei reflectă discrepanțe majore între tineri care studiază la Universitățile din Calcutta sau New Delhi și care se pregătesc pentru a deveni specialiști cu calificare superioară și cei care trăiesc în zonele rurale fără a avea acces la resursele de apă sau la electricitate.
China va avea asupra lumii un impact mai mare decât orice alt stat. Până în 2025 China va fi a doua economie a lumii. Ar putea deveni cel mai mare importator de resurse naturale dar și cel mai mare poluator, estimează ultimul raport al Consiliului Național de Informații al SUA, publicat în noiembrie 2008. În ultimii ani, prețul petrolului a explodat pe fondul unei oferte suprasolicitate de o cerere în continuă ascensiune. China este una dintre economiile responsabile de aceste evoluții. Necesarul de petrol al Chinei s-a dublat între 1985 și 1995, de la 1,7 milioane de barili/zi la 3,4 milioane de barili/zi, dublându-se din nou până în 2005, ajungând la un nivel de 6,8 milioane de barili/zi. În 2003, China a devenit al doilea consumator de petrol din lume, după SUA, fiind totodată și al treilea importator global. Dacă în 2006 cererea de petrol a Chinei era de 91 de milioane de tone/an, se estimeaza că în 2020 China va importa aproape 1.860 de milioane de tone (cu alte cuvinte, o creștere de 1.940%). Se anunță o competiție sporită pentru resurse energetice, dar mai ales pentru asigurarea unor furnizori siguri, capabili să ofere predictibilitate pe termen mediu și lung. China a inițiat adevărate ofensive geopolitice în scopul maximizării securității sale energetice. Venezuela și Iranul sunt deja furnizori privilegiați de energie ai Chinei. Pe termen lung, Iranul are potențialul de a deveni un furnizor strategic de petrol pentru China (în 2005, rezervele demonstrate de petrol ale Iranului se cifrau la 133 de miliarde de barili, al treilea loc în lume). Observam astfel și o tendință care, departe de a fi un simplu accident, pare să devină o constantă a politicii internaționale promovate de Beijing, anume predilecția Chinei de a încheia alianțe energetice cu regimuri antioccidentale. Lista poate continua cu Sudanul, un stat considerat de rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU drept o amenințare pentru pacea și securitatea internațională (China absoarbe circa 65% din producția de petrol a Sudanului). În plus China, dar și Rusia sunt statele care se opun adoptării unui regim de sancțiuni mai dur la adresa Teheranului și Khartumului.
Pe fond, însă, adevărata ofensivă geostrategică a Chinei și care vizează în realitate diminuarea influenței Vestului în zonă se desfășoară în Africa. Daca în anul 2000, Sudanul era singura țara africană care furniza petrol gigantului asiatic, astăzi și state precum Angola, Congo, Guineea Ecuatorială au devenit partenerii Chinei (30% din necesarul său de petrol provine din Africa). Generic, raporturile comerciale ale Beijingului cu statele africane au crescut cu peste 700% fata de anii ‘90 (daca în 2000 valoarea acestora era de 1 miliard de dolari, în 2003 a ajuns la 10 miliarde de dolari, pentru ca în 2006 să atingă valoarea de 55,6 miliarde de dolari). S-a estimat că valoarea schimburilor comerciale dintre China și statele africane va ajunge în 2010, la 110 miliarde dolari. Rețeta este întotdeauna aceeași: sunt preferate statele excluse de Occident sau de comunitatea internațională, în special datorită istoriei lor de încălcare a Drepturilor Omului. Vidul lăsat de Occident și comunitatea internațională este repede ocupat de către China. Atunci când FMI a refuzat să acorde Angolei un împrumut (fiind invocată lipsa de transparență și corupția instituțiilor), China a maximizat imediat oportunitatea ivită acordând imediat creditul fără a pune condiții prealabile. Astăzi, Angola exportă în China mai mult petrol decât Arabia Saudită.
China devine un actor geopolitic important nu doar în Africa, America de Sud, Orientul Mijlociu (spații în care încearcă asamblarea unei vaste rețele de state client și aliante energetice), dar și în Asia Centrală. În acest sens a fost creată Organizația de Cooperare de la Shanghai formata din 6 state membre (China, Rusia, Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan și Uzbekistan) și care pare să capete din ce în ce mai mult conturul unui bloc politico-militar care vizează contrabalansarea influenței Statelor Unite în spațiul Asiei Centrale. Organizația de Cooperare de la Shanghai mai este cunoscută și sub denumirea informală de NATO al Estului. Consiliul National de Informații al SUA estimează ca o eventuală restructurare a prezenței SUA în zonă ar putea transforma acest NATO al Estului în principalul format de gestiune a dinamicilor geopolitice din spațiul Asiei Centrale. Pe plan regional, China s-a implicat în formalizarea unor ample aranjamente instituționale precum forumul ASEAN + 3 (reunind statele ASEAN la care se adaugă China, Japonia și Coreea) și Summitul Asiei de Est, elementul comun tuturor acestor inițiative fiind acela că exclude SUA.
China este o putere nucleară semnificativă (are între 100 și 200 de focoase nucleare), dispune de o armată activă de 2,3 milioane de oameni, cu un buget de cheltuieli destinat apărării situat între 97 și 139 de miliarde de dolari, în condițiile unui PIB total de 3.249 de miliarde de dolari (în 2007). Rezervele valutare ale Chinei sunt astăzi impresionante, în 2008 ajungând la aproape 2.000 de miliarde de dolari. Parte din aceste sume au fost orientate spre fonduri guvernamentale de investiții (SWF – Sovereign Wealth Funds) și care, la nevoie, pot suplini criza de lichiditate a sistemului financiar occidental. Consiliul Național de Informații al SUA anticipează că, în timp, fondurile guvernamentale de investiții, controlate de economiile BRIC, vor ajunge să pompeze în piețele emergente mai mulți bani decât FMI și Banca Mondială la un loc, ceea ce ar putea conduce la o formatare a logicii de structurare a alianțelor în spațiul relațiilor internaționale.
“Pe fond, însă, China rămâne un gigant cu picioare de lut. Nivelul său de prosperitate economi că depinde de integrarea în "marea pace capitalistă", de piețele occidentale. Începând din 1967, apogeul revoluției culturale chineze, peste 300 de milioane de oameni au intrat în clasa mijlocie, iar astăzi există un spațiu semnificativ care nu este controlat de guvern. Totuși, sute de milioane de oameni traiesc încă la limita sărăciei. Pe parcursul a 40 de ani, China a evoluat, însa, într-o direcție care servește profund intereselor Occidentului.”
Republica Africa de Sud este țara cu cea mai sofisticată și dezvoltată economie de
piață de pe întreg continentul african, putând totodată concura cu multe alte economii din zone
cu tradiție în ceea ce privește dezvoltarea economică. Țara, care reprezintă numai 3% din
suprafața continentului african, are un aport la economia continentului de 40% la producția industrială, de 25 % din PIB-ul continentului, peste 50% din cantitatea de energie electrică și
45 % din producția de minerale. Circa 75% din întreaga activitate economică sud-africană se
desfășoară în cele patru zone metropolitane principale (care împreuna reprezintă 3% din teritoriul Africii de Sud) și anume: zona Gauteng din jurul Johannesburgului, zona Durban/Pinetown din regiunea Kwa-Zulu Natal, zona Cape Peninsula din Western Cape și zona Port Elizabeth/ Uitenhage din regiunea Eastern Cape. Gauteng este referința financiară și industrială a țării contribuind cu peste 40% la PIB-ul, Africii de Sud.
Sistemul economic prezintă o marcantă dualitate: o economie industrializată
puternic și moderna s-a dezvoltat în paralel cu o economie subterană nedezvoltată tehnologic.
Acea parte de economie “la vedere”, dezvoltată și cu tehnologii de ultimă ora, are o
infrastructură și o bază economică deosebită ce-i conferă un înalt potențial de creștere și
dezvoltare viitoare.
Lipsa locurilor de muncă este o problemă majoră, rata șomajului în 2007 ajungând la
25,5%. Cifrele sunt determinate și de faptul că un procent de circa 40% din forța de muncă
lucrează “la negru”. Capacitatea sectorului agricol de a crea noi locuri de muncă s-a deteriorat
foarte mult după 1994, unul din motive fiind și creșterea mai rapidă a costului forței de muncă
decât creșterea valorii capitalului productiv, ducând astfel la o schimbare structurală spre
formele de producție intensive.
Africa de Sud este considerată o piața emergentă și un furnizor important de
resurse naturale (minereu de fier, carbune, diamante, platină, aur, etc), și deține un sistem financiar foarte bine dezvoltat, infrastructură foarte bună, producător major de energie și un sistem de telecomunicații bine pus la punct. Totuși monopolul exercitat de compania de stat Telkom în telecomunicații, face ca tarifele practicate să fie ridicate și destul de învechite. Sistemul de Internet încă deține legăturile dial-up, iar pentru conexiunile rapide DSL există limitări la benzile de conexiune de la 1GB la 4GB ceea ce face foarte anevoioasă download-uri și up-load-uri de dimensiuni mari.
Africa de Sud deține o bursă de acțiuni destul de importantă JSE (Johannesburg Stock
Exchange) care este cotată a 17-a in lume. În contextul crizei economice mondiale, a cunoscut și aceasta problemele de rigoare cu scăderi a bursei de până la 34%. Politica economică a Africii de Sud este financiar conservativă dar pragmatică, concentrându-se pe controlul inflației, menținerea unui surplus bugetar și folosește companiile deținute de stat pentru a furniza serviciile de bază către zonele cu venituri mici, zonele defavorizate și cele cu somaj ridicat.
Creșterea economică a Africii de Sud a fost robustă până în anul 2007, înregistrând
creșteri constante de 5% a PIB-ului, timp de 4 ani la rând. La sfârșitul anului 2007, Africa de Sud
a început să întâmpine probleme în furnizarea de energie electrică, datorită învechirii centralelor electrice și lipsa de investiții în unele noi. Întreruperile dese de curent la populație, dar mai ales la companii au condus la apariția problemelor în special în industria minieră (exploatarea aurului, carbunelui, diamantelor etc) și industria autovehiculelor care au înregistrat pierderi de sute de milioane USD. Guvernul a luat imediat măsuri și a început construirea unor noi centrale electrice bazate atât pe carbune dar și pe GPL și energie nucleară. Au fost deja inaugurate două noi Centrale pe GPL urmând ca o centrală nucleară în zona Western Cape să fie productivă începând cu 2012.
În ceea ce privește sistemul de legi și practica comercială, economia sud-africană are
multe puncte comune cu America de Nord, Europa și Australia. Initiațiva particulară este norma de bază a dezvoltării economice în Africa de Sud și deși țara se găsește într-un proces important de privatizare ( asemanator cu cel din Romania, dar cu o derulare mai lentă și mai controlată), totuși un număr important de sectoare economice sunt încă controlate sau deținute de stat, fiind considerate strategice atât pentru siguranța națională cât și pentru dezvoltarea economică de viitor : transporturile, energia, telecomunicațiile, apa și electricitatea, etc. Republica Africa de Sud este totodată “poarta de acces” către proiectele de investiții din zona sub-sahariană a Africii și ca urmare în ultimii 10 ani comerțul și mai ales investițiile în alte state africane au crescut semnificativ.
Traiectoriile ascendente înregistrate de țările BRIC sunt și rodul unor caracteristici comune, cum ar fi procentul ridicat din Produsul Intern Brut investit în cercetare și dezvoltare. Conform publicației The Economist, în anul 2006 Brazilia a investit 1,04% din PIB, Rusia 1,28%, India 0,84% și China 1,31%. Africa de Sud investește numai 0,74% și încă mai are teren de recuperat la acest capitol. Un alt minus pentru Africa de Sud îl reprezintă resursa umană calificată încă insuficientă și faptul că are o populație de numai 50 de milioane, deci o piață de consum mult mai mică în comparație cu celelalte state BRICS. Dacă India și China produc împreună peste 900 000 de ingineri anual, care pot acoperi toate sectoarele industriale vitale dezvoltării, Africa de Sud a trecut în ultimii ani printr-o perioadă în care forța de lucru calificată a emigrat masiv. Totuși, masivele investiții străine, limitarea cheltuielilor și întărirea monedei au ajutat mult economia Africii de Sud. În plus, statutul de membră a G20 și faptul că în 2011 a luat locul Ugandei pentru doi ani în Consiliul de Securitate al ONU sunt puncte în plus pentru investitorii străini.
Investițiile în infrastructura țării vor trebui susținute și accelerate. Extinderea rețelelor de energie electrică, reamenajarea porturilor (care vor scădea costurile și timpii operaționali de încărcare și descărcare) și construirea unei infrastructuri pentru alimentarea cu carburanți vor fi priorități pentru Africa de Sud. Țara și-a planificat menținerea unei creșteri economică la nivelul 5-7% și să creeze în țară peste 5 milioane de noi locuri de muncă. “Noua politică economică este formată pe baza experienței acelor țări care au putut menține o creștere PIB-ului la nivelul de 7% pe an timp de două decenii, țări precum Brazilia, China, Singapore, Coreea de Sud și altele.”
2.3. Rolul BRICS în plan mondial
Cele cinci state BRICS au o populație ce reprezintă 43% din totalul globului. Cota totală a produsului intern brut al acestora, din produsul intern brut global, a crescut rapid de la 9%, cât era în anul 2001, la 17% în 2010. Se estimează că peste 10 ani, volumul produsului intern brut al celor cinci state BRICs va avea o pondere de peste 30% din produsul intern brut global, BRICs devenind cea mai mare entitate economică din lume.
“BRICS a devenit un adevărat motor al creșterii pentru tările cu venituri mici (LIC-low income countries), în perioada de după criza economică și financiară globală. Către BRIC se îndreaptă acum 20% din exporturile din LIC, față de 7,75% în 1995, în timp ce exporturile LIC către SUA și UE au scăzut de la 60% în 1980, la 45% în 2009. În condițiile creșterii prețurilor la materii prime pe plan mondial, este important faptul că majoritatea exporturilor LIC către BRIC constau tocmai din aceste marfuri, livrările de combustibili și materii prime deținând o pondere de aproape 100% în comerțul cu Brazilia, circa 90% în cel cu India și aproximativ 85% în cel cu China. Pe de altă parte, importurile LIC de utilaje și echipamente de transport din China se ridică la peste 40% din totalul livrarilor din această țară, nivel similar cu cel al importurilor LIC de astfel de mărfuri din UE si SUA.”
Valoarea totala a investitiilor straine directe provenite din BRIC a crescut de la zece miliarde dolari in 1990 la 147 de miliarde dolari in 2008, pentru a scadea la 100 de miliarde in 2009, ritm de crestere mai rapid decat cel general, ceea ce a permis dublarea ponderii globale a ISD provenite din BRIC. In 2009, valoarea ISD din BRIC in tarile cu venituri mici s-a ridicat la 2,2 miliarde dolari in 2009. Investitiile straine provenite din BRIC au permis valorificarea materiilor prime si dezvoltarea unor capacitati de productie in LIC
Dezvoltarea Chinei și a altor state membre ale grupului BRICs cunoaște și unele lipsuri și aspecte catalogate drept "gât de sticlă". Față de puterile occidentale, în cele cinci state ale grupului BRICs distribuția veniturilor locuitorilor cunoaște un dezechilibru major, existând fenomene de corupție și nedreptate socială. În China, care devine a doua mare entitate economică a lumii, structura industriilor este puternic dependentă de consumul energiilor, materiilor prime și al materialelor, randamentul de valorificare energetică fiind mic. Faptul că economia Chinei poate sau nu să aibă o dezvoltare durabilă, este nu doar o chestiune internă a Chinei, dar privește viitorul și soarta altor țări în curs de dezvoltare.
Liderii statelor BRICs au arătat, în cadrul celei de-a 3-a reuniuni de la Sanya, că vor acționa continuu pentru cooperarea în cadrul G20, în soluționarea problemelor climatice, a resurselor, a energiei și cerealelor. Este previzibil ca într-un viitor nu foarte îndepărtat, membrele BRICs să joace un rol aparte în eforturile pentru reducerea fluctuației economiei mondiale, reducerea sărăciei și a foametei, să ofere un răspuns la schimbările climatice și realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului.
Statele BRICS – Brazilia, Rusia, India,China și ultima țară primită, Africa de Sud- au devenit țările cu cea mai rapidă dezvoltare a piețelor din lume. Goldman Sachs susține că economiile BRICS ar putea depăși Grupul celor sapte state puternic industrializate – G7 – până în 2032. La ora actuală, BRICS deține o pondere mult mai mare decât SUA în ceea ce privește comerțul mondial. China, cel mai mare exportator de bunuri de larg consum anul trecut, este susținută de exporturile de componente IT ale Indiei, de dominația Rusiei pe piața petrolului și gazului și de produsele agricole competitive ale fermierilor brazilieni.
Astăzi, BRICS dețin împreună aproximativ 31% din obligațiunile emise pe piața externă de guvernul SUA. Valoarea totală numai a obligațiunilor se ridică la 806 miliarde de Dolari. Dacă guvernele acestor țări nu ar mai cumpăra obligațiuni emise de guvernul SUA, sistemul financiar american ar intra în colaps în câteva ore. “Ponderea țărilor BRICS în cadrul comerțului la nivel global a crescut substanțial de-a lungul anilor. În 2001, țările BRICS reprezentau doar 7% din comerțul mondial, dar până în 2008, ponderea lor a crescut la aproape 13%. PIB-ul lor a crescut, rezervele lor de investiții străine directe (ISD) au devenit tot mai mari. În ciuda faptului că cele patru națiuni BRICS au încercat să formeze un club politic, nici o națiune nu a câștigat influență în structura de conducere a FMI sau Banca Mondială.
Puterile tradiționale majore au început să ia cunoștință de un nou fenomen de dezvoltare economică , și anume, creșterea celor cinci state BRICS. Comportamentul economic recent din aceste cinci țări a avut o neașteptată creștere în ultimii 10 – 15 ani, creștere ce a uimit până și marile puteri ale lumi. Nu există aproape nici o îndoială că BRICS, sau cel puțin unele zone din ea, va continua să crească în mod constant pentru deceniul următor. Goldman Sachs au declarat că se așteaptă BRIC "a fi una dintre forțele motrice a unui export de recuperare bazate în economiile avansate în următorii doi ani”.
Chiar dacă China are a doua economie mare din lume, după SUA, în ceea ce privește unele aspecte ea provoacă America, pentru ocuparea primului loc. Chiar și așă, pentru ca ea să devină prima economie din lume, autoritațile chineze trebuie să regleze o serie de probleme pe care le are. Când acest lucru se va realiza, nu va mai surprinde pe nimeni faptul că această țară va ocupa primul loc în lume.
Economiile celorlalte membre BRICS sunt foarte diferite, deși fiecare prezintă elemente care arată spre un viitor foarte probitabil. Cu excepția Indiei, ce a fost pentru mulți ani, un centru de putere la nivel mondial, Brazilia și Rusia au trecut prin câteva scăderi financiare, dar au revenit mai puternice ca niciodată. Există probleme pe termen scurt, mediu și lung pe care fiecare tară BRICS trebuie să le rezolve pentru a avea asigurată pe viitor o creștere economică. “Nici o creștere economică nu se dezvoltă ușor, și au fost și vor continua să fie probleme legate de creșterile țărilor BRICS, deși pe termen lung situația rămâne aceeași, și dacă investitorii internaționali și autoritățile vor coopera, potențialul creșterii în aceste țări va fi enorm.”
Recenta criză economică a expus un posibil impostor, în cadrul grupului BRIC.Slăbiciunea economiei Rusiei –în particular, gradul înalt de supraîndatorare al băncilor și corporațiilor ei–a fost o vreme mascată de mana cerească a creșterii prețurilor la petrol și gaze naturale. După ce a crescut cu 8 la sută în 2008, economia Rusiei s-a contractat cu un la fel de aiuritor 8 la sută, în anul următor.
În fapt, economia Rusiei constă dintr-un singur sector oarecum sănătos –petrol și gaze care fluctuează odată cu prețul acestor resurse. Ea trebuie să se diversifice, dar pentru aceasta ar fi nevoie de privatizarea întreprinderilor aflate în proprietatea statului, deliberalizarea economiei, de o reducere a scriptologiei care îngreunează enorm înființarea societăților comerciale, și de măsuri energice de combatere a corupției tentaculare din sectorul privat. Chiar și sectorul energiei trebuie să fie liberalizat. Din nefericire,investitorii străini rămân reticenți față de ideea de-a băga bani în niște mijloace de producție care riscă în final să fie expropriate sau naționalizate.
Rusia are destule alte probleme care ar trebui s-o descalifice din „liga BRIC“. Infrastructura sa este veche și părăginită, iar sistemul politic, disfuncțional și corupt.Populația sa se micșorează rapid, iar problemele grave de sănătate –alcoolismul fiind primul care-ți vine în minte când e vorba de Rusia –au împins în jos speranța de viață, la niște niveluri îngrijorătoare. Deși Rusia continuă să dețină cel mai mare arsenal nuclear din lume și continuă să aibă un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU, ar merita să fie așezată „mai mult în dric, decât în BRIC“.
Între țările BRIC sunt foarte puține lucruri în comun. Fiecare are destinul ei, caracterul ei și le va fi mult mai greu să se înțeleagă între ele decât separat cu Vestul.China depinde de SUA și de Europa când vine vorba de exportul manufacturii, Rusia vinde petrol, gaze natural și alte resurse naturale, Brazilia se bazează pe exportul de produse agricole în timp ce creșterea economică a Indiei se bazează mai mult pe piața internă.
Cap. 3 Inițiative ale țărilor BRICS pentru restructurarea sistemului economico-financiar
În primele două decenii ale mileniului trei, actualele provocări și amenințări la adresa climatului de securitate, sunt generate de efectele adverse ale globalizării, de redimensionarea unor noi alianțe militare, care vizează gestionarea resurselor strategice, de tendința de regionalizare a unorteritorii și de acutizarea efectelor crizei economico-financiare internaționale, la care se adaugă forme consacrate de riscuri sau amenințări ce conduc la apariția de noi vulnerabilități și disfuncționalități în domeniul asigurării securității internaționale și a managementului situațiilor de criză.
În unele țări din nordul Africii (Egipt, Libia, Tunisia, Yemen) și în diverse state ale Orientului Mijlociu, începutul anului 2011 a generat o creștere a tensiunilor sociale și a acțiunilor de protest, care au declanșat revolte sociale și revoluții ce vizează înlăturarea de la putere a unor regimuri care guvernează de foarte mulți ani, pe fondul adâncirii sărăciei, extinderii corupției, scăderii nivelului de trai în rândul populației și eșuării acestor regimuri.
În ultimele două decenii, NATO și UE s-au extins spre zona de est a Europei, în bazinul Mării Negre, Caucazului și Orientului Apropiat. În prezent, statele membre NATO acționează pentru implementarea unui sistem modern integrat de apărare antirachetă (inclusiv în România), pentru prevenirea și combaterea terorismului internațional și a armelor de distrugere în masă iar organismele și structurile specializate ale UE joacă un rol din ce în ce mai important în menținerea păcii, în plan regional și internațional.
Trecerea de la societățile de tip industrial la cele de tip informațional, caracteristice societății contemporane, generează, pe de-o parte, sistemul evolutiv al avuției, format din economiile reale, financiare și nemonetare ,,în mișcare”, iar pe de altă parte, efectele crizei economico-financiare internaționale afectează populațiile din multiple state ale lumii, generează disponibilizări importante de personal, creșterea șomajului, migrație transfrontalieră și o nouă dinamică a infracționalității.
Ca urmare a extinderii pe piețele economico-financiare a produselor economice și a fluctuației capitalului, piețele statelor națiuni depind din ce în ce mai mult de piețele economice ale uniunilor de state, de instituțiile financiar-bancare internaționale și interne ale statelor puternic dezvoltate ale lumii, de influențele unor paradisuri fiscale, care vehiculează importante resurse financiare în interes propriu, în timp ce rolul statului națiune parcurge ample procese de transformare în toate domeniile vieții sociale, inclusiv în cel de menținere a securității economice.
În această dinamică, statele națiuni depind și de funcționalitatea unor entități economicofinanciare regionale și internaționale (FMI, BM, BERD etc.), de instituții financiare interne, care gestionează capitalul financiar intern, regional și global, de strategiile economico-financiare pe termen scurt, mediu și lung, de eficiența investițiilor în infrastructură și în mediul de afaceri legal, de cererea pe iețele economice a produselor autohtone care stau la baza comerțului etc. Deoarece înregistrează perioade ascendente, de stagnare sau descendente, generate de criza economico-financiară internațională și de alte efecte adverse, globalizarea nu vizează diminuarea rolului statelor națiuni de atributele pe care acestea le-au avut înainte, vizând creșterea rolului uniunilor de state -SUA, UE, Federația Rusă, BRIC (statele emergente: Brazilia, Rusia, India și China), care înglobează, la rândul acestora, interesele statelor membre, a statelor cu care au relații de colaborare și de cooperare regională sau internațională.
Economia mondială actuală se caracterizează prin încetinirea treptată a producției în multe state, pe fondul efectelor crizei economico-financiare internaționale actuale și prudenței manifestate de managerii instituțiilor financiar-bancare în acordarea creditelor, care au generat blocaje financiare, disponibilizări masive de personal, redimensionarea activității unor societăți comerciale în încercarea acestora de a supraviețui pe piață, creșterea șomajului și ample manifestații de protest.
BRICS consideră că este necesară o realizare rapidă a obiectivelor pentru reforma Fondului Monetar International, obiective ce au fost convenite la Summit G20 din anii anteriori și este necesar ca structura de conducere ale instituțiilor financiare internaționale să reflecte schimbările din economia mondială și creștererea reprezentării economiilor în curs de dezvoltare precum și a țărilor în curs de dezvoltare.
Recunoscând faptul că criza financiară internațională a expus inadvertențele și deficiențe ale sistemului internațional existent monetare și financiare, BRICS sprijină reforma și îmbunătățirea sistemului monetar internațional, prin furnizarea unui sistem internațional de monedă, caracterizat de stabilitate și certitudine. We welcome the current discussion about the role of the SDR in the existing international monetary system including the composition of SDR's basket of currencies. Țările consideră oportune discuțiile despre rolul actual DST în sistemul monetar internațional existent, inclusiv compoziția coșul DST de monede. We call for more attention to the risks of massive cross-border capital flows now faced by the emerging economies. O mai mare atenție trebuie acordată riscurilor pe care le au fluxurile transfrontaliere masive de capital cu care se confruntă economiile emergente, precum și We call for further international financial regulatory oversight and reform, strengthening policy coordination and financial regulation and supervision cooperation, and promoting the sound development of global financial supravegherii financiare și reformei de reglementare, consolidarea coordonării politicilor și reglementării financiare, precum și promovarea dezvoltării piețelor financiare globale și a sistemelor bancare.
Sistemul monetar internațional necesită o reformă radicală, consideră fostul șef al FMI, actualul consilier al președintelui Franței, Michel Camdessus. Cursul valutar nu are adesea nicio legătură cu datele reale ale economiei, consideră el. De aceea, trebuie găsiți noi indici pentru evaluarea sistemul valutar.
De fapt, problemele de azi ale sistemului financiar internațional vin tocmai din vara anului 1944, cînd Statele Unite ale Americii au chemat toate țările lumii, care luptaseră împotriva Germaniei și Japoniei, la o conferință în orașul Bretton Woods, pentru a reechilibra economia grav afectată de cel de al Doilea Război Mondial. Astfel, au fost fondate Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, BERD, Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. Banca Mondială avea să se ocupe de reconstrucția Europei și dezvoltarea în Asia, Africa și America Latină, în timp ce pentru FMI s-a trasat îndatorirea de a asigura stabilitatea valutelor din țările confruntate cu dificultăți economice și financiare. Cel mai important rezultat al reuniunii de la Bretton Woods a fost însă cuplarea sistemului economic postbelic la aur, cu dolarul american drept monedă de referință.
Capitalismul anilor 50-60 era antrenat de goana după cîștig bazat pe activitățile sistematice din economia reală. La concret, este vorba de cursurile de schimb fixe, de dobînda de referință scăzută, piețele financiare în expectativă, iar costurile materiilor prime erau stabile. Deci, prin speculații pe piețele financiare nu se puteau realiza cîștiguri prea mari. În astfel de condiții goana după profit avea loc în exclusivitate în economia reală. Ceea ce a dus la creștere economică, crearea de noi locuri de muncă, extinderea ajutoarelor sociale și diminuarea treptată a datoriilor de stat, explică Stephan Schulmeister de la Institutul pentru cercetare economică de la Viena.
Problemele au apărut după războiul purtat de Statele Unite în Vietnam. Războaiele costă mult, iar America a emis atît de multe obligațiuni de stat, încît acestea nu au mai avut contravaloarea în aur, așa cum fusese stabilit la reuniunea de la Bretton Woods. Cursurile fixe de schimb au început să se clatine, iar cînd alte țări, precum Franța, au încercat să schimbe obligațiunile de stat ale Americii în aur, președintele Richard Nixon a abolit la 15 August 1971 obligativitatea Statelor Unite de a schimba titlurile de valoare în aur. A urmat liberalizarea cursurilor și o schimbare radicală a sistemului valutar.
De atunci, monedele au fost decuplate de economia reală. Valutele nu mai sînt ancorate în niciun sistem de valori recunoscut la nivel global. Banii sînt generați doar prin creditele oferite de bănci. Astăzi, doar aproximativ 5 la sută din totalul banilor corespund schimbului real de bunuri și servicii. Restul masei monetare, adică 95 procente, este pur speculativă și nu există decît în mod virtual. Problema cu care ne confruntăm astăzi este simplă: trebuie găsit un nou punct de referință și un nou sistem de valori. Însă experții nu au găsit pînă în prezent nicio soluție viabilă la sistemul valutar bazat pe dolarul american.
Într-un editorial apărut în Financial Times, Zoellick arată că moneda Chinei ar trebui să aibă un rol mai mare într-un sistem restructurat. Mai mulți oficiali sprijină în principiu ideea ca yuanul să devina parte a DST (drepturi speciale de tragere), un coș de valute administrat de FMI, însă acest lucru este improbabil dacă nu va deveni pe deplin convertibil. DST (drepturi speciale de tragere) este un instrument financiar creat de FMI în 1969, ca supliment la rezervele oficiale deja existente ale țărilor membre. Dolarul american va rămîne moneda de rezervă predominantă, dar între timp economia mondială va trebui sa gestioneze un sistem de multiple valute principale. Este nevoie de o modernizare multilaterală pentru a ne orienta către un nou sistem monetar. și alte valute importante ar putea intra în componenta DST, iar FMI ar trebui sa acționeze ca arbitru "capabil să semnalizeze caracterul adecvat al politicilor externe, însă fără să impună sancțiuni, pentru a sprijini o economie mondială solidă”.
Statele membre ale Fondului Monetar Internațional (FMI) au stabilit că reforma sistemului monetar internațional va fi una dintre prioritățile instituției în 2011. Consiliul de administrație al FMI, care regrupează 24 de state și grupuri de state, a plasat “această problemă importantă” pe programul de lucru, alături de cooperarea mondială la nivelul politicilor economice, construirea unei arhitecturi financiare mai puternice și sprijinirea statele cu venituri reduse, menționează instituția financiară internațională într-un comunicat. “Chiar dacă sistemul monetar internațional s-a dovedit solid în timpul crizei, sunt vizibile tensiuni în amplificarea dezechilibrelor mondiale, în volatilitatea fluxurilor de capital și a cursurilor de schimb și în acumularea de rezerve masive. Promovarea unui sistem monetar internațional care funcționează mai bine și este mai stabil reprezintă o prioritate”, afirma Strauss-Kahn. Franța a înscris, de asemenea, această problemă printre prioritățile G20, grup a cărui președinție o asigură până în noiembrie 2011.
Reformarea sistemului monetar internațional a devenit o “prioritate” și ar trebui, în primul rând, să îi asigure Fondului Monetar International (FMI) o mai mare independență, a estimat, pe 10 mai, președintele Băncii Naționale a Elveției (BNS), Philipp Hildebrand. “Este imperativ ca sistemul monetar internațional să se adapteze la schimbări”, a declarat Hildebrand în cadrul unei conferințe de la Zurich. “O reexaminare aprofundată și o reformă a sistemului (monetar internațional) au devenit prioritare în rândul actorilor politici”, a asigurat directorul BNS.
Cu toate acestea, revizuirea completă a sistemului monetar internațional nu este absolut necesară, fiind nevoie doar de o îmbunătățire a acestuia, a ținut sa precizeze Hildebrand. FMI și-a accentuat deja capacitatea de a veni în ajutorul membrilor săi și de a-și îmbunătăți instrumentele de acordare de împrumuturi, însă acum trebuie să ofere asigurări că este independent.
“Pentru a oferi un mesaj credibil, expertiza tehnică a Fondului (Monetar International) trebuie fie realizată dincolo de orice suspiciune de manipulare politică”, a atras atenția Hildebrand. În ceea ce privește crearea unui sistem de sprijinire financiară mai extins, președintele băncii centrale elvețiene a afirmat că nu este “necesară” introducerea unei “plase de securitate financiară internaționale”.
Fostul directorul FMI, Dominique Strauss-Kahn, vrea o nouă monedă, care să scape lumea de dominația dolarului american și să o protejeze de viitoarea instabilitate financiară. Fostul șef al FMI este de părere că “dezechilibrele globale s-au întors, cu aceleași probleme care ne îngrijorau și înainte de criza: fluxuri de capital mari și volatile, presiuni pe ratele de schimb, creșterea rapidă a rezervelor valutare în exces” iar daca aceste lucruri nu sunt rezolvate, de aici ar putea pleca următoarea criză.
“Când spunem că ne preocupă deficiențele sistemului financiar internațional, suntem îngrijorați mai ales în legătura cu volatilitatea. Există sentimentul că, uneori, fluxurile de bani sunt prea volatile iar statele au nevoie de un mediu mai stabil și mai predictibil pentru a prospera” a spus Strauss-Kahn. Sugestia lui a fost următoarea: introducerea unor monede din țările emergente, cum ar fi yuanul, în coșul de monede administrat de FMI, instituția putând astfel oferi mai multă stabilitate sistemului global. Nu este nici un secret că Strauss-Kahn își dorea un rol mai puternic pe plan global al monedei FMI, DST (drepturi speciale de tragere-SDR), care este deocamdată un cos de monede ce include dolarul, lira sterlina, euro și yenul. “Folosirea DST în tranzacții comerciale globale și denominarea activelor financiare (în DST) pot oferi un tampon în calea volatilității ratelor de schimb” considera fostul șef FMI, deoarece “emiterea de bonduri denominate în DST ar putea duce la apariția unor noi clase de active de rezervă”. La începutul anului 2011, președintele rus Dmitri Medvedev a declarat că monedele din țările BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) ar trebui incluse în coșul de monede al FMI. Președintele francez a declarat, tot atunci, că yuanul ar trebui inclus în calculul DST, Obama răspunzând că ar fi de acord cu o astfel de mișcare “în viitor”.
China și Rusia ocupă prima și a treia poziție în lume după valoarea rezervelor valutare deținute și s-au arătat în ultimul timp nemulțumite de volatilitatea dolarului american. Cele două mari state emergente au cerut discuții legate de eventuale modalități pentru a crea alte monede de rezervă care să concureze cu dolarul. Însă marile puteri economice au reacționat cu răceală la aceste propuneri.
Comisarul european pentru afaceri economice, Joaquin Almunia, s-a arătat sceptic în legătura cu înlocuirea dolarului din poziția de principală monedă mondială de rezervă într-o perioadă atât de scurtă. “Dolarul este în mod evident principala monedă în economia noastră globală folosită ca valută de rezervă și această poziție a dolarului nu se va schimba într-un timp scurt prin niciun fel de decizie politică sau voință politică”, a spus Almunia. Comisarul european a subliniat că astfel de decizii sunt luate de piață, iar “piețele evoluează gradual în astfel de chestiuni".
FMI a realizat la finele anului 2010 o modifcare în ceea ce privește coșul DST, dar numai în privința procentajelor ponderii fiecărei monede, nu și a structurii efective a coșului. începând de la 1 ianuarie 2011, coeficientul de ponderare afectat fiecăreia din cele patru monede a fost modificat, după cum urmează: dolarul SUA rămâne cea mai importantă monedă din coșul de valute, însă ponderea sa relativă la determinarea valorii DST va scădea de la 44% la 41,9%; ponderea euro va crește de la 34% la 37,4%; în timp ce ponderea relativă a lirei sterline va crește de la 11% la 13%; iar coeficientul de ponderare a yenului va scădea de la 11% la 9,4%.
Rolul dolarului american ca moneda de referință la nivel internațional a fost privit de multe state drept un avantaj al Statelor Unite. Însă, în prezent, avantajul s-a transformat într-o povară, iar analiștii internaționali sunt de părere că este momentul să se treacă la un sistem în care mai multe monede să aibă un rol esențial. La suprafață, rolul dolarului în economia mondială le oferă Statelor Unite finanțare automată pentru dezechilibrele externe și le permite să trăiască peste nivelul posibilităților. O asemenea presiune internațională poate fi constructivă și sa conducă la o ajustare mult necesară.
Prăbușirea dolarului, la sfârșitul anilor '70, a forțat Statele Unite să își restrângă politica monetară și să își rezolve problemele de deficit bugetar și de inflație. În anii '80, deficitele mari de cont curent și scăderea bruscă a dolarului au ajutat la scăderea inițială a deficitului bugetar. Mai important, ultima criză a venit în urma unor dezechilibre record, a unor fluxuri masive de capital care au intrat în SUA și pe fondul unor condiții monetare foarte relaxate și de rate ale dobânzilor foarte scăzute. Sistemul actual are și altă mare slăbiciune: fluxurile de capital provin din acumularea imensă de rezerve în dolari în unele țări, cum ar fi China, un rezultat direct al faptului că dolarul este moneda de referință.
Sistemul bazat pe dolar a părut, inițial, un lucru bun, având în vedere că alte țări își puteau determina valoarea propriei monede față de dolari și își puteau finanța mai ușor deficitele. Țările cu surplus, de la Germania la Japonia și China, s-au plans ocazional de "rezervele excesive de dolari", însă și-au păstrat o bună parte din ele. Sistemul a fost supus unor presiuni în momentul când SUA a decis să-și ajusteze finanțele și au cerut o depreciere mai puternică a dolarului în anii 1970 și în 1980. O situație similară întâlnim și în prezent.
Acum, SUA pot încheia perioada de dependență de consum bazat pe credite și își pot finanța redresarea doar printr-o îmbunătățire a balanței comerciale și a investițiilor. Pentru acest lucru, este nevoie de o depreciere mai puternică a dolarului, în special în fața monedei chineze și a altor monede asiatice subevaluate. Totuși, trebuie recunoscut și faptul că dolarul a fost moneda dominantă la nivel mondial timp de un secol pur și simplu pentru că nu a avut un rival. Moneda euro a schimbat acest lucru. În următorii ani, datorită austerității fiscale coordonate adoptate de statele UE, euro ar putea prelua rolul dolarului, mai ales dacă SUA nu își reduc deficitele.
În ultimul deceniu, rezervele internaționale deținute în dolari la nivel mondial a scăzut la aproximativ 60 la sută, în timp ce rezervele în euro s-au majorat la peste 25 la sută. Creșterea semnificativă a economiei Chinei (a ajuns pe locul doi, după SUA și înaintea Japoniei) înseamnă că renminbiul s-ar putea califica pentru statutul de moneda de rezervă la nivel internațional, în momentul când va deveni complet convertibilă și se va renunța la controlul capitalului. Pe scurt, sistemul monetar internațional deja devine bipolar, iar, în curând, ar putea deveni tripolar.
SUA ar trebui să accepte și chiar să promoveze această evoluție, astfel încât euro să fie egalul dolarului în următorul deceniu, iar renminbiul să facă parte din cosul DTS. Aceste schimbări nu ar rezolva probleme sistemului internațional monetar, însă ar grăbi reechilibrarea economiei mondiale și ar reduce riscul unei crize globale.
La sfârșitul lunii februarie, banca centrală a Rusiei a operat prima majorare a dobânzii cheie post- Lehman Brothers, iar pe 1 martie instituția a indicat că va permite rublei un spațiu mai generos de apreciere.De la începutul anului rubla a câștigat aproape 8% în fața dolarului american, în timp ce rupia indiană afișa cotații comparabile cu cele de la sfârșitul anului trecut iar realul brazilian și randul sud-african au suferit deprecieri. Potrivit unor estimări anunțate recent, în primele trei luni ale acestui an Rusia a fost cea mai atractivă destinație pentru capitalurile străine la nivelul economiilor emergente. De altfel, cu o apreciere de aproape 29% pe parcursul ultimului an bursa de acțiuni din Rusia a fost singura la nivelul BRICS care a reușit să depășească performanța pieței americane.
Banca centrală a Rusiei declara că aprecierea propriei monede are „un rol pozitiv în combatarea inflației”. Până foarte recent Rusia era singura economie la nivelul BRIC care nu debutase în procesul normalizării condițiilor monetare, cu un preț însă: pe parcursul ultimului an, rata anualizată a inflației (9,4% potrivit celor mai recente date) a crescut cu peste două puncte procentuale.
Dar la nivelul curent al dobânzii cheie de 8%, Rusia se confruntă (ca și alte economii emergente, de altfel) cu o rată reală negativă a dobânzii. Ceea ce înseamnă că, din nou similar altor economii emergente, Rusia încearcă să stimuleze economia și să lupte contra inflației în același timp. Deocamdată, cartea ajustărilor în creștere ale dobânzii cheie este jucată prudent. În schimb, pe 25 martie banca centrală a majorat rata rezervelor bancare minime obligatorii pentru a patra luna consecutiv, dar după unele estimări lichiditatea absorbita în acest mod pe parcursul ultimelor patru luni se ridica la cel mult $6 miliarde, o sumă modestă.
Un alt front pe care banca centrală îl poate utiliza pentru a combate inflația se referă desigur la aprecierea rublei. Aceasta, teoretic, ar trebui să aibă efecte negative asupra avantajelor competitive ale exportatorilor locali, efecte adverse care însă pot fi compensate rezonabil de creșterea cotatiilor mărfurilor, ale petrolului în particular. Chiar bugetul de stat pentru anul curent este proiectat la cotații ale petrolului cu 30% sub cele curente.
În ceea ce privește China, autoritățile de la Beijing par să aibă problema inflației sub control. În primul rând, economia locală încetinește vizibil. Beijingul totuși permite yuanului să continue să se aprecieze în fața dolarului american. Apoi, așa cum arăta o notă de analiza emisa recent de Deutsche Bank, după mijlocul lunii februarie prețurile mărfurilor agricole au avut o corecție negativă notabilă, prețurile locale ale combustibililor sunt controlate rigid și astfel efectul creșterii cotațiilor internaționale ale petrolului nu este semnificativ, creșterea prețurilor caselor s-a moderat, iar efectul de bază va fi extrem de favorabil în a doua jumătate a acestui an.
De altfel, bursa locală de acțiuni a recuperat aproape integral pierderile suferite după ce pe 19 octombrie Beijingul a majorat dobânzile cheie punând astfel punct unui ciclu de relaxare a acestora început în decembrie 2008 și semnalizând disponibilitatea pentru măsuri mai dure de normalizare a lichidității în linia tranziției către o politică monetară „prudentă”.
Cap. 4 Inițiative ale țărilor BRICS pentru reformarea ONU
ONU (Organizatia Natiunilor Unite) este o organizatie internationala care are drept scop facilitarea cooperării între state în domenii cum ar fi dreptul internațional, siguranța la nivel mondial, dezvoltarea economică, progresul social și respectarea drepturilor omului. Consiliul de Securitate al ONU (CSONU) este organul ONU responsabil de menținerea păcii și securității la nivel internațional; are capacitatea de a iniția operațiuni de instaurare și mentinere a păcii precum și intervenții militare; toate deciziile sale trebuie sunt exprimate în rezoluții CSONU; consiliul este compus din 15 membri: 5 permanenți și 10 aleși de Adunarea Generală a ONU pentru un mandat de 2 ani.
Există unele opinii ce consideră faptul că ONU nu ar trebui să aibă membri permanenți. Exista numeroase critici aduse CSONU cu privire la acțiunile sale. În multe cazuri, acestea sunt suspectate de a fi motivate mai degrabă de interese individuale decât de dorința de a proteja pacea mondială sau bunăstarea societăților. Bunăoară, unii analiști au observat entuziasmul intervenției de protejare a drepturilor omului în cazul bogatei populații în petrol a Kuweitului în războiul din Golf, în contrast cu lipsa de interes pentru protejarea populației mult mai sărace din Rwanda. De multe ori situații la fel de grave nu primesc aceeași atenție din partea Consiliului de Securitate, iar unele decizii se iau foarte greu chiar și acolo unde există precedente. Dacă la aceasta se adaugă lipsa de reprezentativitate geografică a membrilor permanenți (Africa, America de Sud și Australia nu au reprezentanți), se creează cadrul defavorabil luării unor decizii eficiente și corecte. În lipsa unor criterii clare de intervenție, UNOSC poate fi foarte ușor bănuit de protejarea intereselor membrilor săi mai degrabă decât de protejarea păcii internaționale.
Dreptul de veto al oricăruia dintre membrii permanenți nu face decât să încetinească sau chiar să blocheze complet procesul luării deciziilor în cadrul CSONU. În timpul Războiului Rece și al tensiunii dintre Rusia și SUA fiecare dintre state bloca accesul în ONU al statelor mai mici pe care le considerau aliate ale celuilalt membru al Consiliului. SUA se opune constant și puternic, încă din 1982, oricărei rezoluții critice la adresa Israelului – aliat tradițional – emisă de CSONU. Așa după cum arată situația fostei Iugoslavii, care a suscitat numeroase voturi de veto, acest sistem nu face decât să împiedice Consiliul de la a lua decizii importante și de multe ori urgente, și pune în pericol nu doar stabilitatea țărilor aflate în conflict ci și viețile cetățenilor acelor țări.
În decursul secolului 20, cele 5 state cu loc permanent în Consiliu s-au aflat în mod constant printre cele mai puternice economii ale lumii. Totodată, aceleași 5 state se află între primele din lume ca dimensiune a armatei și ca investiții militare. În aceste condiții, prezența lor ca membri permanenți nu face decât să asigure stabilitate și continuitate la nivel de decizie, conferind totodată și consecvență. Mai mult, statutul lor în lume le poate oferi membrilor permanenți și o anumită autoritate și chiar legitimitate.
China, Franța, Marea Britanie, Rusia și Statele Unite ale Americii sunt, în prezent, singurele state recunoscute oficial ca având arsenal nuclear în cadrul Tratatului de Non-Proliferare a Armelor Nucleare. Prezența lor în Consiliu ca membri permanenți cu drepturi egale permite stabilirea unui echilibru la nivel de control reciproc al arsenalului nuclear. Responsabilitatea pe care fiecare dintre aceste state și-o asumă prin prezența în Consiliu, dar și faptul că drepturile unui membru permanent sunt la fel de puternice ca cele ale celorlalți 4 membri atrage dupa sine stabilirea unui climat de compromis și precauție, care asigură în timp climatul favorabil cooperării.
Țări cum ar fi Brazilia, Indonezia, India sau Japonia au astăzi o cu totul altă pondere decât au avut la capătul ultimei conflagrații mondiale și de aceea trebuie să li se dea mai multă importanță în structurile ONU. În acest context se impune ca despre noile raporturi de forțe și despre urmările lor să nu se mai tot poarte discuții sterile, ci să se decidă o reformă.
Instituțiile ONU nu mai reflectă stadiul în care se află lumea contemporană. După cel de-al Doilea Război Mondial, atunci când s-a format Consiliul de Securitate, situația era diferită de cea de azi, când Brazilia, Indonezia, India, Japonia, au căpătat pondere sporită în lume. De aceste țări trebuie să se țină cont mai mult pe viitor. Apoi, Germania, de exemplu, se află pe locul trei în privința contribuțiilor la bugetul ONU, și pe locul patru în privința furnizării ajutoarelor de dezvoltare. Germania participă de asemenea cu succes la numeroase operațiuni internaționale. Dacă nu va fi realizată o reformă, ONU nu va mai putea juca un rol atât de decisiv, ci va fi înlocuită de G20, de NATO. Este o mare realizare faptul că în ONU sunt reprezentate toate statele lumii, dar ponderea statelor, posibilitățile pe care acestea le dețin, trebuie să se reflecte și în gremiile de conducere, în structurile în care se iau deciziile. Cine crede că atunci când fiecare se gândește la el toată lumea se gândește la toată lumea greșește. O astfel de argumentare nu va duce niciodată la reformă.
Actorul politic important de pe scena internațională care are cele mai multe obiecții față de o reformă a ONU, mai exact față de modificarea componentei Consiliului de Securitate este SUA, care încearcă pe toate căile să-și impună propria formulă de lărgire, în funcție de interese.
Motivul care a blocat reforma până acum nu e dezacordul privind necesitatea schimbării, ci neînțelegrile privind beneficiarii acestei schimbări. Dacă de exemplu Germania ar fi să primească un loc permanent, Italia s-ar opune categoric, fiindcă și Japonia ar obține probabil același lucru și atunci două dintre națiunile înfrânte în războiul mondial ar fi în Consiliul de Securitate și Italia nu. De asemenea, în cazul Indiei, desigur Pakistanul s-ar opune dacă nu ar obține același lucru. Există multe rivalități regionale. Aceasta blochează reforma. Diplomații spun că cea mai probabilă soluție este crearea de noi membri cu mandat pe termen lung din Africa, Asia, America Latină și Europa, dar care nu vor avea, cel puțin la început, drept de veto. Consiliul de Securitate ONU nu mai poate continua să reflecte vechiul echilibru de putere, așa cum era la sfârșitul războiului mondial.
Un bilanț al evoluției reformei Consiliului de Securitate, după 1993, conduce la concluzia că, după aproape două decenii de dezbateri, nu s-a reușit obținerea unor rezultate concrete, singurul pas semnificativ fiind reprezentat de reluarea problematicii reformei Consiliului, după Summit-ul din septembrie 2005. După acest an, dezbaterile pe marginea reformei CS nu au înregistrat rezultate semnificative, dat fiind faptul că acesta reprezintă un subiect controversat, în special din cauza diferitelor grupuri de state care susțin interese naționale și/sau regionale diferite.
Principalele grupuri de state, conturate în procesul de reformă sunt:
1. Grupul celor 4 (G4 – Brazilia, Germania, India și Japonia) urmărește obținerea de locuri de membri permanenți. Propune un Consiliu de Securitate cu 25 de membri, care să adauge numărului actual de membri, șase noi membri permanenți (Africa-2, Asia-2, America latină-1, Grupul vest european-1) și patru noi membri aleși (câte un loc pentru Africa, Asia, America latină și Grupul est european – GEE).
2. Grupul „Uniting for Consensus” (UFC) – ai cărui principali membri sunt: Italia, Spania, Turcia, Pakistan, China, Coreea de Sud, Argentina, Canada, Mexic, Olanda – susține un consiliu cu 25 de membri, suplimentarea fiind numai la categoria de membri nepermanenți și/sau crearea unei noi categorii de membri, semi-permanenți.
3. Uniunea Africană (UA) propune un proiect cu 26 de membri, care diferă de cel al G4 prin includerea unui loc suplimentar la categoria membrilor nepermanenți și insistă asupra atribuirii dreptului de veto noilor membri permanenți. Din totalul noilor locuri, Africii îi vor fi atribuite 2 permanente și 2 nepermanente.
4. Grupul celor cinci state mici si mijlocii numite „like-minded countries”- S5 (Elveția, Costa Rica, Iordania, Singapore și Liechtenstein) promovează revizuirea modalităților de lucru ale consiliului, în vederea creșterii responsabilității membrilor acestuia în fața întregii comunități ONU și pentru a spori transparența activității sale.
Principala controversă are în vedere numărul total de membri pe care ar trebui să-l aibă Consiliul reformat și repartizarea acestora pe categorii (membri permanenți și nepermanenți). Nici unul dintre grupurile interesate nu a obținut, până în prezent, sprijinul necesar din partea membrilor ONU, respectiv 2/3 din totalul membrilor, pentru promovarea versiunii propuse de reformă. Pe parcursul anilor 2007-2010 au avut loc la nivelul ONU dezbateri pe 5 teme majore, conduse de facilitatori din rândul statelor membre: categorii de membri, dreptul de veto, magnitudinea extinderii, metodele de lucru și relația cu Adunarea Generală a ONU (AG).
În 2009 au fost demarate negocieri interguvernamentale sub egida AG, pentru avansarea procesului de reformă. Până la sfârșitul anului au avut loc patru runde de negocieri, în care nu s-au înregistrat evoluții semnificative în pozițiile consacrate ale grupurilor protagoniste în procesul de reformă. Statele membre au solicitat elaborarea unui document unic, ca bază de negociere, care să reflecte toate variantele de reformă cunoscute.
Liderii țăilor din grupul BRICS – Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, țări cu economii emergente puternice , au cerut, după reuniunea lor, ca în Consiliul de Securitate ONU să aibă un cuvînt mai greu de spus.
Legitimitatea ONU nu este doar o construcție teoretică. ONU este singura organizație interguvernamentală cu un mandat universal, care combină pacea și securitatea cu temele economice și sociale. Aceasta ofera ONU posibilitatea unică de a crea o viziune asupra lumii care să armonizeze conexiunile dintre cele două categorii de probleme. Sincronizarea prin ONU a acestei interconexiuni este de o importanță vitală în această perioada când principala amenințare la adresa securității nu este neapărat o lovitură nucleară cât sărăcia, șomajul, excluderea socială sau degradarea mediului. Din păcate, Carta ONU și avatarurile instituționale ulterioare au separat, într-o manieră destul de ermetică, temele majore ale păcii și dezvoltării. Este adevărat că Adunarea Generală are mijloacele de a le combina, dar până în prezent mărimea și agenda sa nu i-au permis să se angajeze într-o abordare profundă și productivă a acestei dileme la un nivel suficient de autoritate.
Cap. 5 Atitudini și luări de poziții ale țărilor BRICS
în politica internațională
5.1. Cazul Libiei
Disponibilitatea cu care puterile europene s-au aliniat aproape în unanimitate în spatele războiul imperialist împotriva Libiei este un moment de răscruce în viața politică a continentului.
La data de 20 ianuarie 2003, ministrul de Externe francez Dominique de Villepin spunea referindu-se la Irak: "Noi credem că intervenția militară ar fi cea mai proastă soluție." Parisul a votat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU împotriva războiului. Lucrul acesta a dus, împreună cu cei din Germania care se opun războiului, la un spectacol în care liderii presupuselor mișcări de "stânga" anti-război și grupurile social-democrate de stânga au salutat Europa ca pe o contrapondere la militarismul SUA și chiar au intonat "Vive la France!"
În perioada premergătoare războiului împotriva Libiei, Franța a fost în fruntea cererilor pentru o intervenție militară. Guvernul Sarkozy s-a aliat cu Marea Britanie și Washington împotriva vechiului lor aliat, Germania, și a denunțat public reticența Berlinului față de acest război. Franța a reușit cu sprijinul SUA să autorizeze prin Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU 1973 un atac asupra Libiei. La data de 10 martie 2011, Franța a devenit prima țară din lume care recunoaștea Consiliul Național de Tranziție ca guvern al Libiei. Tot Franța a condus și primul atac aerian din 19 martie.
Dușmania Franței față de Libia și regimul Gaddafi datează de la războiul civil din Ciad. Situația a fost înrăutățită de bomba din cala avionului care a dus la prăbușirea zborului UTA 772 în 1989, la mai puțin de un an de la prăbușirea zborului Pan Am 103 peste Lockerbie. Este posibil ca lucrul acesta să fi jucat un rol în schimbarea atitudinii pe care a avut-o Franța în ceea ce privește o intervenție militară în Libia.
Cu toate acestea, atitudinea Franței poate fi înțeleasă numai prin prisma mai largă a eliminării unui regim care, din punctul ei de vedere, constituie un obstacol în calea ambițiilor sale imperialiste istorice în Africa. Mișcarea de masă împotriva dictaturilor sprijinite de Occident din Egipt și Tunisia au fost văzute de Paris și Washington ca o amenințare la adresa influenței imperialiste din Africa de Nord. Războiul împotriva Libiei oferă posibilitatea de a instala acolo un regim de marionete și de a transforma țara într-o bază de operațiuni împotriva amenințării revoluțiilor socialiste din regiune.
Libia este văzută, de asemena, ca un precedent pentru intervenții suplimentare militare. Președintele Nicolas Sarkozy a afirmat pe 24 martie că "responsabilitatea de a proteja" din Rezoluția ONU 1973 permite intervenții suplimentare în Africa și Orientul Mijlociu, începând cu Coasta de Fildeș. Forțele franceze și cele ale ONU au deschis ieri focul din elicoptere asupra taberelor militare conduse de actualul lider ivorian Laurent Gbagbo. Pe lângă cei 1500 de soldați deja prezenți în Libia, Parisul a mai trimis încă aproape 500 de soldați pentru a-și întări prezența militară și pentru a asigura victoria marionetei, Alassane Quattara, pe care a ales-o.
Și alte puteri europene, animate de considerente de politică externă similare, sprijină războiului împotriva Libiei. Prin intermediul puterii sale militare și a influenței politice asupra opoziției libiene, Washingtonul intenționează să contracareze provocarea pe care China și puterile europene o impun în vederea dominației Libiei. Influența economică a Statelor Unite în Libia a fost minimă înainte de război, Italia fiind principalul partener comercial de la Tripoli, urmată de Germania și China.
După război, Consiliul Național de Tranziție va fi invitat să se asigure că este stabilit un nou echilibru. Cele mai multe puteri europene s-au aliniat pentru o campanie militară sub conducerea SUA în speranța de a nu fi lasate deoparte la împărțirea prăzii de război. Au însă, asemeni Franței, și un interes major în precedentul creat de intervențiile coloniale similare.
Faptul că Germania este o excepție nu se datorează pur și simplu continuării poziției sale din 2003. În anii care au urmat, Berlinul s-a orientat spre noi alianțe care să-i consolideze poziția față de Statele Unite.
Germania, alături de Brazilia, Rusia, India și China – cunoscute sub numele de BRIC – s-a abținut să voteze Rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate al ONU și s-a opus aliaților săi din NATO. Germania se bazează pe Rusia pentru livrările de gaze naturale și a încercat ani de zile să aibă relații mai strânse cu aceasta. Comerțul cu China este însă în exces, 100 de miliarde de dolari pe an.
Berlinul ar putea crede că influența sa economică în Africa de Nord și Orientul Mijlociu este cel mai bun mijloc de a-și atinge interesele la nivel mondial. Însă, asemeni omologilor săi europeni, Germania trebuie să facă față în mod inevitabil decalajului dintre ambițiile sale și lipsa puterii militare. Altfel riscă să fie marginalizată de către SUA. Tensiunile geopolitice aflate în creștere duc în mod inevitabil, la fel ca în anii 1930, spre reînarmarea europeană.
Prăbușirea financiară din 2008 a distrus mii de miliarde de active și s-a dovedit a fi un punct de cotitură în soarta capitalismului mondial, ducând la o creștere nouă și intensă a antagonismelor între marile puteri.
Prăbușirea financiară a fost punctul culminant al unui proces de lungă durată în care SUA s-a transformat din cea mai mare puterea economică și un garant al stabilității capitaliste, în națiunea cu cele mai mari datorii și principala sursă de instabilitate economică și politică pe arena mondială. Ea nu are nici o modalitate de a inversa acest declin și de a face față provocării venite de la puterile aflate în ascensiune, în special China, precum și rivalii săi tradiționali din Europa și Japonia. Pentru a-și asigura hagemonia globală, SUA nu poate decât să aprofundeze ofensiva începută în Irak. China și Europa vor trebui să o urmeze. Această luptă intensificată pentru piețe, profituri și resurse amenință în cele din urmă erupția unui al treilea război mondial.
Salvarea băncilor prin golirea trezoreriilor guvernamentale au costat SUA și puterile europene trilioane. Acesta a fost însă doar începutul unei crize economice care nu are egal din anii 1930 încoace. După scoaterea băncilor din dificultatea financiară vine impactul macroeconomic – debutul recesiunii și creșterea datoriei de stat la 50 la sută, 80 la sută, sută la sută din PIB.
Singura modalitate a burgheziei de a recupera o parte din aceste venituri pierdute este prin reducerea drastică a nivelului de trai al clasei muncitoare – o politică a războiului de clasă în țară, însoțită de războiul imperialist din străinătate. Guvernele din întreaga Europă au intenția de a impune o realiniere fundamentală a forțelor de clasă în interesul marilor corporații și a celor foarte bogați prin intermediul unor măsuri de austeritate fără precedent în istorie. Acestea implică sute de miliarde de euro din reduceri, tăierea salariilor și a exploatării.
Există și o legătură între noua etapă a eruperii militarismului imperialist și începutul războiului de clasă împotriva muncitorilor. Acesta este reflectat în utilizarea tot mai frecventă de către mass-media a terminologiei militare atunci când se discută măsurile de austeritate impuse.
Ediția din 24 martie a ziarului The Economist arată cât de departe a ajuns deja acest război economic:
"Autoritățile au aplicat șocuri și venerație sub formă de stimulare fiscală și monetară. Ele au împiedicat prăbușirea completă a sectorului financiar – plățile bancherilor au fost însă, desigur, bune. Și sectorul corporatist s-a descurcat, de asemenea, bine …. Însă beneficiile din redresarea băncilor par să fi fost distribuite aproape în întregime doar proprietarilor de capital, nu muncitorilor. În America, totalul salariilor reale a crescut cu 168 miliarde dolari de la începutul acestui proces, dar lucrul acesta a fost depășit de departe de saltul a 528 miliarde de dolari în profituri. Dhaval Joshi de la BCA Research recunoaște că aceasta este prima dată în 50 de ani când profiturile au depășit în termeni absoluți salariile.
În Germania, profiturile au crescut cu 113 miliarde de euro de la începutul redresării economice, dar salariile angajaților au crescut cu doar 36 miliarde de euro. Lucrurile stau chiar mai rău pentru muncitorii din Marea Britanie, unde profiturile au crescut cu 14 miliarde lire sterline, dar salariile reale au scăzut cu 2 miliarde de lire sterline. Începând cu anul 1980, cota forței de muncă a fost în declin în întreaga OCDE. Diferența a fost vizibilă în special în America: productivitatea a crescut cu 83 la sută între 1973 și 2007, dar salariile medii reale ale angajaților de sex masculin au crescut cu doar 5 la sută."
Atacurile formulate împotriva muncitorilor se vor aprofunda, chiar și în timp ce regimurile slăbite de criză, cum ar fi cel a lui Sarkozy din Franța sau coaliția condusă de conservatorii din Marea Britanie flutură drapele peste Libia, ca un mijloc de a abate atenția de la agenda lor de interese interne.
Clasa muncitoare trebuie să-si formuleze propriul răspuns la această schimbare politică fundamentală. Așa cum politica internă și externă a burgheziei este dictată de interesele globale ale marilor corporații și de elita celor bogați, la fel trebuie și muncitorii să-și elaboreze propriile strategii unitare internaționale.
Opoziția față de război nu poate fi limitată la îndemnul la pace a guvernelor sau a Organizației Națiunilor Unite, căci războiul împotriva Libiei se desfăsoară sub patronajul acestora. Nu se poate aștepta o poziție anti-război nici din partea unei secțiuni a muncii sau a birocrației sindicale. Asemeni luptei pentru apărarea locurilor de muncă și a serviciilor sociale, lupta împotriva războiului este o luptă de clasă și trebuie purtată de către muncitorii înșiși.
Singurul răspuns viabil la războiul imperialist este mobilizarea politică independentă a clasei muncitoare în lupta pentru înlocuirea statul capitalist cu un sistem bazat pe egalitate socială și democrație autentică. Muncitorii trebuie să preia puterea și să coreleze opoziția față de război cu o luptă pentru locuri de muncă decente, servicii sociale, asistență medicală și educație pentru toți, plata prin redistribuirea bogăției de la elita conducătoare la oamenilor muncii, exproprierea oligopolurilor corporative și financiare și transformarea lor în întreprinderi controlate democratic de către public.
Principiul fundamental al tuturor muncitorilor și tinerilor progresiști trebuie să fie unitatea internațională a clasei muncitoare în lupta împotriva inamicului comun-imperialismul. Realizarea acestei unități se înfăptuează prin crearea unor secțiuni ale Comitetului Internațional al celei de-a Patra Internaționale ca o nouă conducere revoluționară a clasei muncitoare internaționale.
Situația din Libia și alte țări trebuie să fie rezolvată pe calea dialogului politic și nu prin aplicarea forței, se spune în declarația adoptată la summitul BRICS care s-a desfășurat în orașul chinezesc Sanya. În document se exprimă îngrijorarea în legătură cu situația din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și de Vest. Liderii Braziliei, Rusiei, Indiei, Chinei și Africii de Sud au declarat despre necesitatea respectării suveranității și integrității teritoriale a fiecărui stat. Luând cuvântul la conferință, președintele Medvedev a spus că adoptarea unui plan de acțiuni de către țările BRICS este o realizare importantă a summitului. În acest plan se pune accentul pe dezvoltarea relațiilor economice și intensificarea cooperării structurilor societății civile.
În opinia liderilor BRICS criza din Libia și turbulentețele din lumea arabă au intensificat lipsa securității la nivel global. „Suntem profund îngrijorați cu privire la turbulențele din Orientul Mijlociu, Nordul Africii și Vestul Africii. Împărtășim principiul că ar trebui evitată folosirea forței și toate părțile implicate ar trebui să-și rezolve diferențele prin mijloace pașnice și dialog", au spus într-o declarație comună statele reprezentate la summitul de o zi care a avut loc în China.
China, Rusia, India și Brazilia s-au abținut de la votul ONU care a autorizat loviturile aeriene iar Africa de Sud a votat inițial în favoarea loviturilor. China și Rusia ar fi putut folosi dreptul de veto, dar nu au făcut-o. Președintele rus e de părere că rezoluția ONU este una corectă, dar că puterile occidentale au depășit mandatul și au dat naștere unei „operațiuni militare".
5.2. Cazul FMI
La mijlocul lunii mai, fostul șef al FMI, Dominique Strauss-Kahn, a fost reținut pe aeroportul JFK din New York și pus sub acuzare pentru agresiune sexuală, tentativă de viol și sechestrare, în urma plângerii făcute de o angajată a unui hotel de lux din metropola americană. Acesta și-a dat demisia din funcție în urma scandalului în care a fost implicat. Odată cu necesitatea numirii unui nou președinte s-au iscat conflicte politice. Tradiția conform căreia directorul FMI trebuie să fie un european "subminează legitimitatea" FMI-ului, conform unor declarații făcute de către reprezentanții celor mai puternice economii în dezvoltare.Directorii FMI pentru Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud au atacat "convenția nescrisă însă depășită" a conducerii europene a Fondului, solicitând, în schimb, un "proces competitiv, cu adevărat transparent și bazat pe merit". Declarația este unul din rarele exemple de coordonare între natiunile BRICS, coordonare ce marchează o provocare adresată Europei, care se unește în spatele Christinei Lagarde pentru șefia Fondului, în încercarea de a menține controlul asupra Fondului. "Suntem îngrijorați de unele declarații făcute recent de oficiali de vârf europeni, declarații după care conducerea Fondului ar trebui să fie menținută în Europa", a spus un reprezentant al BRICS.
Cazul pasionalului Dominique Strauss-Khan (DSK) a devenit indicatorul actualei situații la nivel mondial și al caracterului extrem de complicat și oscilant al distribuției de forțe și de interese în lumea contemporană. Potrivit ziarului rus Gazeta, demisia inopinată a lui DSK a făcut mai multe victime: reputația Uniunii Europene (UE), autoritatea Fondului Monetar Internațional (FMI) și influența mult promovatei organizații BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud).
Pe fondul evenimentelor legate de noua conducere a FMI, BRICS a compărut în 'toată splendoarea'. Cel mai mult s-a compromis Rusia, care la nivelul retoricii este considerată principala portavoce a organizației. Inițial, împreună cu țări din Comunitatea Statelor Independente (CSI) și fără o consultare cu alți membri ai BRICS, Moscova și-a făcut public sprijinul pentru candidatul Kazahstanului. Apoi, în timpul summitului G8, a 'descoperit' că nu există candidat mai bun pentru șefia FMI decât franțuzoaica Christine Lagarde.
Și ceilalți membri ai BRICS au neglijat 'solidaritatea' organizației, însă cel puțin ei nu și-au etalat public, la fiecare două zile, schimbările de poziție. De altfel, potrivit Gazeta, cheia pentru o ipotetică poziție comună a BRICS în ceea ce privește conducerea FMI se afla tocmai la Moscova. Dacă, în timpul summitului G8, Rusia ar fi formulat o poziție distinctă, poate că și ceilalți membri ai BRICS ar fi avut un temei pentru consolidare. Moscova, însă, a preferat să nu facă acest lucru, pentru a nu le 'strica jocul' prietenilor europeni. După cum declară mai mulți analiști, formatul BRICS interesează Rusia doar până în clipa când ea va ajunge 'în casa europeană comună'.
Obiectiv vorbind, BRICS nici nu ar fi avut șanse prea mari să împiedice alegerea candidatului european Lagarde la conducerea FMI: așa ceva ar fi posibil doar dacă SUA ar întoarce spatele UE, însă acest lucru ar provoca un adevărat cataclism al fundamentului transatlantic, iar deocamdată Washingtonul nu este pregătit pentru aceasta. Însă, BRICS a pierdut o șansă excelentă de a se impune ca o forță independentă și influentă, subliniază Gazeta.
Europa are acum motive pentru a-și sărbători victoria, destul de rară în vremurile actuale, însă aceasta s-ar putea dovedi, pe termen lung, o 'victorie a la Pirus', atenționează cotidianul moscovit. Despre faptul că tradiția, impusă în anii 1940 și conform căreia șeful FMI este un european, nu mai corespunde realității se vorbește demult. Încă atunci când DSK fusese numit director al FMI, în 2007, europenii au promis că acesta va fi ultimul reprezentant al Bătrânului Continent la șefia organizației. De atunci, însă, situația s-a schimbat și menținerea de către UE a șefiei FMI s-a transformat dintr-un element de prestigiu într-o acută necesitate. Fondul joacă un rol-cheie în salvarea țărilor din zona euro, aflate în pragul falimentului, iar dacă șeful FMI va refuza 'să se pună în situația Europei' și va începe să formuleze condiții, atunci întreaga construcție economică a UE va începe să se clatine.
În condițiile în care situația este una dramatică, nu mai este timp de politețuri și moralisme. În Europa a fost declarată o mobilizare politică totală. Elitele, lăsând la o parte vechile conflicte, au strâns rândurile, iar argumentul este unul singur: directorul FMI trebuie să fie un european și basta, nici un pas înapoi, în spate se află Atena!
Probabil, obiectivul va fi atins, însă într-un viitor nu atât de îndepărtat Europa va trebui să plătească pentru aceasta. Lăsând la o parte convențiile, UE a demonstrat lumii întregi că 'propria piele' este singurul lucru care contează. Desigur, acest lucru nu este o noutate, însă până acum politica externă europeană se baza pe etalonul moral, mai preocupat de interesele comune, decât de cele proprii. Prin urmare, slăbirea continuă a Europei este inevitabilă, iar Lagarde va deveni în mod sigur ultimul șef al FMI născut în Europa, indiferent cât de super-eficientă și profesionistă se va dovedi ea în acest post. Cu atât mai mult cu cât în 2016, când va expira mandatul său, lumea ar putea arăta cu totul altfel, subliniază publicația rusă menționată.
Evenimentele din jurul FMI confirmă eroziunea generală care afectează aproape toate instituțiile existente, iar organizațiile noi, precum BRICS, nu constituie o excepție. Destrămarea actualei ordini internaționale continuă, iar vremea pentru reforme constructive încă nu a venit.
Cap. 6 Scenarii privitoare la viitorul BRIC și ponderea sa
pe scena vieții internaționale
În BRICS există variate inițiative sectoriale menite să întărească, în beneficiu reciproc, cooperarea dintre membrii grupului: întâlniri la nivel de miniștrii pe probleme de agricultură și dezvoltare, finanțe și comerț; întâlniri ale guvernatorilor băncilor centrale și ale șefilor de instituțiilor de statistică, precum și conferințe la care participă organizațiile de tip think-tank din țările grupului. În plus, între țările BRICS există diferite acorduri și structuri, ca de pildă Shanghai Cooperation Organization (SCO )/ Organizația pentru Cooperare din Shanghai în care India este membru asociat cu perspectiva de a deveni membru deplin, ca urmare a faptului că Rusia i-a susținut candidatura, sau IBSA, care reunește India, Brazilia și Africa de Sud în cadrul unor dialoguri anuale. Pe de altă parte, toate țările BRICS sunt membre ale G20, iar Africa de Sud, India și Brazilia vor ocupa câte un loc în cadrul Consiliului de Securitate al ONU (UNCS), timp de câte doi ani, ceea ce înseamnă că toate națiunile BRICS vor fi reprezentate în Consiliu.
Dincolo de oportunitățile deschise și de potențialul incontestabil existent prin faptul că BRICS implică aproape toate continentele, țările din acest grup vor avea de întâmpinat, fără îndoială, și numeroase provocări, deoarece ele nu au decât până la un punct o agendă comună. În plus, ele nu sunt nici un bloc economic, precum UE, și nici o alianță politică, precum NATO, iar interesele lor sunt adesea divergente, sau chiar conflictuale:
– în primul rând, creșterea economică extraordinară a țărilor BRIC depinde de industria lor de prelucrare bazată pe consumul unui volum uriaș de materii prime, în primul rând minereu de fier, cupru, aluminiu, combustibili fosili și gaze naturale. Însă, progresul tehnologic în sfera energiilor regenerabile ar putea înclina dinnou balanța în favoarea G7 și astfel ar putea conduce la ritmuri de creștere mai lente decât cele anticipate pentru economiile BRICS.
– în al doilea rând, așa-numita “manipulare a monedei” de către unele țări BRIC a afectat alte economii, inclusiv din cadrul grupului, așa cum reiese din recentele declarații ale ministrului brazilian al finanțelor, Guido Mantegna.
– în al treilea rând, există o relație asimetrică în cadrul grupului BRIC, ce se menține și în BRICS: economia Chinei este mai mare decât a celorlalte patru țări, deține rezerve valutare de 2,8 trilioane USD reprezentând 30% din resérvele valutare ale lumii, iar forța ei politică este mult mai mare, întrucât are drept de veto în UNCS.
– în al patrulea rând, ecuația politică ce leagă China, India și Rusia este “impregnată de lipsă de încredere” și de “un uriaș déficit de securitate”, în special între India și China, pe chestiunile graniței comune și a “înțelegerii” Chinei cu Pakistanul.
– în al cincilea rând, țările BRICS, unde polarizarea socială este tot mai accentuată, sunt supuse riscului unor inflamări locale și regionale, care pot să le pună serios la încercare securitatea internă și dezvoltarea economică.
– în fine, chiar dacă India a salutat alăturarea Africii de Sud grupului BRIC, analiștii consideră că acest fapt este de natură să accentueze rivalitatea dintre India și China, deoarece se consideră că interesul Chinei merge în sensul diluării IBSA și al amalgamării ei în BRICS, în cadrul căruia ea deține rolul dominant, în timp ce, India ar dori să-și mențină un spațiu strategic de mișcare prin păstrarea IBSA.
Totodată, nu este de neglijat nici faptul că, odată cu intrarea Africii de Sud în grupul BRIC, s-a creat un precedent care ar putea deschide ușa și pentru alte economii emergente – Coreea de Sud, Indonezia, Vietnam, din Asia, Egipt și Arabia Saudită, din Orientul Apropiat, etc. – ceea ce pe de o parte ar întări grupul, dar pe de altă parte l-ar și expune riscului altor interese divergente.
În pofida tuturor aspectelor care le despart, țările din grupul BRICS constituie astăzi adevăratul motor al economiei mondiale. Rolul lor deja este și continuă să devină tot mai important la nivel global, iar prin promovarea cooperării economice, dezamorsarea surselor de tensiune și garantarea prosperității, ele vor putea constitui un adevărat exemplu pentru celelalte economii emergente.
Statele BRICS -Brazilia, Rusia, India China și Africa de Sud-au devenit țările cu cea mai rapidă dezvoltare a piețelor din lume. Și, în timp ce majoritatea puterilor economice încep să se pună încet pe picioare după actuala criză economică, cele patru state își croiesc rapid drumul spre lumină.
China a reacționat la criză cu o creștere a creditului dirijat de stat. Băncile aflate înproprietatea statului au primit ordin să furnizeze linii de credit și împrumuturi masive întreprinderilor de stat, pentru a le determina să angajeze mai mulți lucrători, să producă mai multe bunuri, să-și facă stocuri mai mari de mărfuri și să-și majoreze capacitatea. Fiecare provincie a țării își îndeamnă acum băncile să crediteze fără socoteală companiiledeținute de stat, pentru a-și spori producția de oțel, ciment, aluminiu, automobile și alte bunuri ale industriei grele. Numai că statul chinez are deja o supraabundență de capacitateîn aceste domenii.
Grație acestui boom al investițiilor publice și private, China beneficiază acum de o infrastructură care-i depășește gradul de dezvoltare: are o grămadă de aeroporturi noi, dar care stau goale, precum și șosele și autostrăzi cu foarte puține mașini. De asemenea, asistăla o creștere demențială a dezvoltărilor imobiliare, care va conduce inevitabil la osupraabundență de imobile rezidențiale și comerciale. Chiar dacă urbanizarea și creșterea economică vor pune în cele din urmă la treabă cu folos aceste îmbunătățiri de infrastructură și proprietăți imobiliare, oferta începe să depășească mult cererea. Din păcate, unele dintre aceste distorsiuni sunt o consecință a faptului că prețurile terenurilor nu se stabilesc în mod adecvat, la un nivel dictat de piață; statul continuă să controleze oferta.
Parte din creditul care inundă acum economia chineză se îndreaptă spre alteîntrebuințări, tot atât de neproductive, printre care achiziții speculative, prin supraîndatorare, de mărfuri, acțiuni și active imobiliare. Ceea ce are potențialul de-a se transforma într-un balon periculos, ducând în cele din urmă la o semnificativă corecție înjos a prețurilor pentru active. Autoritățile își dau seama de această posibilitate,iar prețurile în creștere pentru energie, alimente și proprietăți imobiliare le-au determinat să contracteoferta monetară și de credit, în speranța de-a ajunge la o aterizare lină.
China ocupă o poziție paradoxală, în anul 2010. Deși programele de stimulare economică instituite în anul precedent au împins creșterea înapoi spre nivelul de 9 la sută, economia țării n-a reușit încă să facă pasul necesar dinspre un accent pe exporturi, sprebizuiala pe consumul privat. În China, consumul rămâne blocat la un meschin 36% din PIB,comparativ cu cele 70 de procente din PIB ale Statelor Unite. Indubitabil că există o aurită cale de mijloc între aceste două cifre, dar deocamdată China nu s-a obosit prea tare să se apropie de ea. Alte probleme se poate să dea mari bătăi de cap Chinei în anii care vin. Țara însăși crește în două ritmuri diferite: zonele urbane de coastă care depind de exporturi avanseazămai repede decât zonele rurale din partea centrală și din cea vestică. Mai mult decât atât, creșterea economică din toate regiunile a fost urmărită prin nesocotirea fără nicio chibzuință a mediului natural, ducând la o poluare care desfigurează peisajul și provoacă probleme de sănătate deloc neglijabile pentru milioane de chinezi. În sfârșit, sistemul politic autoritarist, care pare să fie incapabil să tolereze orice fel de opoziție, precum și neastâmpărul crescând din rândul minorităților etnice, s-ar putea să înghesuie nori negri la orizont.
Celelalte state membre ale elitei BRICS se confruntă cu un set diferit de provocări. În comparație cu China, India are o democrație plină de însuflețire, un stat de drept mai puternic și o atitudine mai justă în ce privește protejarea drepturilor de proprietate. Dar democrația are și bune, și rele: slăbiciunea coalițiilor de guvernare din India a încetinitritmul necesarelor reforme economice structurale. Printre acestea se numără reducerea deficitelor bugetare de la nivelul central și de la cel al statelor componente, diminuarea cheltuielilor guvernamentale ineficiente și reformarea sistemului de taxe și impozite.
Și alte reforme liberale se cer instituite. Intervenția statului în economie trebuie să fie restrânsă; labirintul birocratic al hârtiilor și aparatul funcționăresc peste măsură de umflat trebuie mult reduse. Piețele muncii rămân prea rigide și trebuie să fie liberalizate; la fel ar trebui să se întâmple și cu comerțul exterior și cu restricțiile privind investițiile străinedirecte. Spiritul întreprinzător trebuie să primească mai multă încurajare, ca și investiția încapital uman și în programe de calificare. Deși India a făcut unele progrese pe acestefronturi, riscul ca reformele să aibă loc prea încet n-a dispărut, amplificând decalajul dintre iepurele chinezesc și țestoasa indiană.
Situația Braziliei este și ea diferită. Aici avem de-a face cu o economie dinamică, având o grămadă de resurse naturale, un sistem financiar sofisticat și un sector de producție avansat, care ar putea susține un ritm robust de creștere vreme îndelungată. Dar chiar și în cele mai favorabile perioade dintre toate–anii dintre 2004 și 2007, când media creșterii din celelalte țări BRIC a depășit 8 și chiar 10 la sută –, rata de creștere braziliană a rămas mult în urmă, sub 4 la sută.
Administrația lui Luiz Inácio Lula da Silva merită să fie creditată cu aplicarea unor politici macroeconomice solide–un deficit bugetar scăzut și o bancă centrală independentă,hotărâtă să mențină un nivel scăzut al inflației –, dar mai sunt încă multe de făcut. Pentru a aduce rata de creștere peste 6 la sută, viitorul președinte va trebui să găsească o soluție la lipsa fondurilor pentru plata pensiilor; să reducă cheltuielile guvernamentale și taxele care pot prejudicia enorm luarea deciziilor economice; să stimuleze creșterea calificării forței de muncă, prin investiții în educație și formare profesională; să îmbunătățească și să extindă infrastructurile prin proiecte de parteneriat între sectorul public și cel privat –în paralel cu păstrarea unor politici sociale progresiste care să reducă treptat inega litățile de avere și venit.
Recenta criză economică a expus un posibil impostor, în cadrul grupului BRIC.Slăbiciunea economiei Rusiei –în particular, gradul înalt de supraîndatorare al băncilor și corporațiilor ei–a fost o vreme mascată de mana cerească a creșterii prețurilor la petrol și gaze naturale. După ce a crescut cu 8 la sută în 2008, economia Rusiei s-a contractat cu un la fel de aiuritor 8 la sută, în anul următor.
În fapt, economia Rusiei constă dintr-un singur sector oarecum sănătos –petrol și gaze care fluctuează odată cu prețul acestor resurse. Ea trebuie să se diversifice, dar pentru aceasta ar fi nevoie de privatizarea întreprinderilor aflate în proprietatea statului, deliberalizarea economiei, de o reducere a scriptologiei care îngreunează enorm înființarea societăților comerciale, și de măsuri energice de combatere a corupției tentaculare din sectorul privat. Chiar și sectorul energiei trebuie să fie liberalizat. Din nefericire,investitorii străini rămân reticenți față de ideea de-a băga bani în niște mijloace de producție care riscă în final să fie expropriate sau naționalizate.
Rusia are destule alte probleme care ar trebui s-o descalifice din „liga BRIC“. Infrastructura sa este veche și părăginită, iar sistemul politic, disfuncțional și corupt.Populația sa se micșorează rapid, iar problemele grave de sănătate –alcoolismul fiind primul care-ți vine în minte când e vorba de Rusia –au împins în jos speranța de viață, la niște niveluri îngrijorătoare. Deși Rusia continuă să dețină cel mai mare arsenal nuclear din lume și continuă să aibă un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU, ar merita să fie așezată „mai mult în dric, decât în BRICS“.
De fapt, alte câteva țări ar fi probabil mai îndreptățite să pretindă un loc în BRICS, chiar dacă aceasta ar însemna să mai adăugăm câteva litere la acest acronim. Dat fiind potențialul de care dispune, există argumente mult mai puternice pentru includerea Coreeide Sud în clubul BRICS. Coreea de Sud este o putere economică sofisticată și înalt tehnologizată: inovatoare, dinamică și cămin al unei forțe de muncă binecalificată. Unica sa mare problemă este pericolul ca „sora“ ei din miazănoapte, Coreea de Nord, să se prăbușească și s-o inunde cu refugiați flămânzi.
Turcia ar merita și ea să fie cuprinsă în cercul interior. Această țară are un sector bancar robust, o piață internă înfloritoare și o populație numeroasă, care continuă săcrească, un sector întreprinzător cu multă glagore și un avantaj comparativ în producția cuconsum intensiv de muncă. Legăturile sale se întind spre Europa (cerere de aderare la NATO și de intrare în UE), dar și spre Orientul Mijlociu și spre Asia Centrală.
Posibil ca Indonezia să fie cel mai vajnic candidat din tot plutonul. Cel mai mare stat musulman din lume se poate lăuda cu o clasă mijlocie în expansiune rapidă, cu un climat politic stabil și tot mai democratic și cu o economie care a eclipsat mare parte din Asia, în ciuda pagubelor produse de recesiunea globală. Din punctul de vedere al Statelor Unite,Indonezia prezintă o alternativă mai degrabă atrăgătoare la Rusia, care se ia din ce în ce la întrecere cu Venezuela cine să strige mai tare că „America e în declin“.
Indonezia a dat dovadă de reziliență nu doar ca economie, ci și ca națiune. Are opopulație extraordinar de diversă și de larg răspândită geografic, trăsături care s-ar putea să ridice dubii asupra capacității sale de a parcurge tranziția către o economie de clasămondială. Și totuși, țara a lăsat în urmă greaua moștenire a unei dictaturi militare, reușindsă depășească o mulțime de piedici care i-au răsărit în cale. Deși criza financiară asiatică din 1997, tsunamiul din 2004 și apariția radicalilor islamici i-au provocat cu toatele mari pagube, Indonezia continuă să se miște înainte într -un ritm remarcabil.
Cu toate că PIB-ul pe cap de locuitor al Indoneziei rămâne scăzut în comparație cu cel al altor țări aspirante la statutul BRIC, potențialul de care dispune este impresionant.Această țară depinde mult mai puțin de exporturi decât suratele sale asiatice,iar piețele sale de cherestea, ulei de palmier, cărbune și alte active au atras importante investiții străine. Guvernul de la Jakarta, în paralel, a luat ferm taurul de coarne împotriva corupției și s-a mișcat bine în privința atacării problemelor structurale. Până și tendințele demografice favorizează Indonezia, care, cu 230 de milioane de locuitori, ocupă deja al patrulea loc în lume după populație, cât Germania și Rusia la un loc.
Țările emergente din grupul BRIC avansează și zdruncină echilibre economice consolidate. Foamea lor, aflată la limita voracității, de petrol și gaze naturale suscită alarma.
An de an, Brazilia, Rusia, India și China, înregistrează consumuri record de petrol, înghit neîncetat benzină, motorină, metan și gaz petrolier lichefiat. Au intrat permanent în top zece mondial în privința petrolului. În zece ani, China și-a dublat consumul de petrol, a depășit Japonia, iar acum a trecut pe locul doi, după SUA. O dublare a înregistrat și India.
În ultimele săptămâni, cotațiile internaționale la brent se află sub tensiune din cauza revoltelor din țările din Africa de Nord. Ele riscă să devină tensiuni stabile, cu prețuri crescânde din cauza BRICS. Cele cinci țări odată definite emergente au absorbit în 2009 19,65% din consumul mondial. Consumul pe cap de locuitor din BRICS este încă scăzut, la nivelul lumii a treia, mai ales în cazul Chinei și Indiei. Dacă Beijingul și New Delhi ar ajunge la un consum pe cap de locuitor decent, ar fi un pas care ar avea consecințe grave asupra consumului din Occident.
Gabonul, de exemplu, o țară din Africa Centrală care nu strălucește pentru economia în expansiune, are un consum de petrol pe cap de locuitor mult mai mare decât al BRIC. Fiecare locuitor din Gabon consumă 4,46 barili pe an, comparativ cu 2,33 în China și numai 1,04 în India, potrivit datelor ”World oil and gas review 2010”. Dacă nivelurile BRIC ar ajunge ca în Gabon, rezultatul ar fi devastator: China ar trebui să-și crească consumul de trei, India în proporție de 748% iar Brazilia de 63%. Rezultatul: cota de petrol a BRICS din consumul de petrol mondial s-ar dubla, reprezentând 42% din cererea mondială.
Un alt exemplu este Malayezia, un mic ”tigru asiatic” care are un consum mediu de 7,78 de barili pe cap de locuitor. În ziua în care China, India, Rusia și Brazilia vor avea un consum pe cap de locuitor similar celui al Malayeziei, va fi un adevărat dezastru pentru lume, nu numai pentru Occident: BRIC va fagocita 70,62% din consumul actual de pe întreaga planetă.
În Coreea de Sud, consumul pe cap de locuitor este ceva mai mult de 15 de barili pe an. Dacă ar atinge acest nivel, voracitatea BRIC s-ar transforma în ceva aflat dincolo de imaginabil, cele cinci țări având nevoie de 151% din consumul mondial actual.
Epoca petrolului la cotații facile pare apusă. Alarma este valabilă și pentru gaze naturale. În zece ani, China a crescut de la 17 metri cubi pe cap de locuitor la 71, ceea ce înseamnă un consum sporit de patru ori. India l-a dublat, iar Brazilia l-a triplat. Numai Rusia are niveluri foarte mari bazându-se pe depozitele imense din Siberia. BRICS absorb în prezent 19,7% din cererea mondială. Dacă ar ajunge la nivelurile pe cap de locuitor din Indonezia, 188 de metri cubi, BRICS ar absorbi 29.9% din cele 3,065 miliarde de metri cubi consumate în fiecare zi în lume. Ar fi nevoie de jumătate de miliard de metri cubi în plus.
Pentru a atinge nivelul unei alte țări asiatice, Thailanda, China ar trebui să-și crească consumul de șapte ori, India +1.054%, cu rezultatul că BRICS ar arde în fiecare zi 60,5% din tot gazul comercializat din lume. Întrebarea care se pune este de câți ani va fi nevoie pentru ca țările BRICS să atingă consumul pe cap de locuitor din Indonezia sau Thailanda? Răspunsul este nu mulți. Atunci când cei patru din BRIC vor ajunge să consume 1.265 de metri cubi de gaz, cum face fiecare italian, va avea nevoie de 125% tot gazul metan extras în lume.
Țările emergente din grupul BRICS, format din Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, au demonstrat unitate în timpul recentului summit din China. În realitate, însă, relațiile dintre țările BRICS sunt marcate de concurența și neîncredere, și numai dorința acestor țări de a stabili o nouă ordine mondială le îndeamnă la apropiere.
Mai diferite decât atât nu se putea: China și-a asumat rolul de 'bancher global', Rusia – de 'stație de benzina', India – de 'birou mondial', Brazilia – de 'furnizor de resurse', iar Republica Africa de Sud – de 'porți spre continentul african'. Ceea ce unește aceste economii care tind spre statutul de lider în economie este dorința lor de a stabili o nouă ordine mondială, însă divergențele pe marginea numeroaselor altor subiecte ajung să copleșească acest element de legătură. De exemplu, China și India se ceartă din cauza frontierelor, iar gradul de neîncredere dintre aceste țări este unul extrem de ridicat, fiind alimentat și de sprijinul acordat de Beijing 'dușmanului înrăit' al Indiei – Pakistanul.
La rândul lor, în pofida cooperării în domeniul energetic, China și Rusia au în realitate puține lucruri în comun, dacă nu se ia în considerare dorința lor de a crea o contrapondere SUA. Brazilia, la fel ca India, cere mai multă deschidere de la piețele chineze, ambele țări considerând că ținerea în frâu a monedei chineze în raport cu dolarul american constituie principala cauză a dezechilibrului comercial. Îi stingherește pe membrii BRICS si avansul evident al Chinei: volumul economiei sale este egal cu cel al economiilor tuturor celorlalți membri ai grupului. Nu pot conveni țările BRICS nici asupra unui secretariat comun, nici asupra ralierii la grup a unor țări precum Mexic, Indonezia sau Turcia. În plan politic, divergențele sar de asemenea în ochi.
În opinia unor reputați experți, în pofida faptului că Beijingul speră că țările emergente vor căpăta o voce mai puternică pe plan global, Occidentul nu are motive să se teamă: țările BRICS nu sunt o alianță internațională sudata. Dimpotriva, dezvoltarea economică a țărilor emergente le oferă statelor industrial dezvoltate noi oportunități: la ora actuală, țările BRICS reprezintă 18% din economia mondială și creșterea va continua, iar pentru aceasta este nevoie de importuri.
Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud au contribuit anul trecut cu 60% la creșterea economiei mondiale, se arată în Cartea Albastră dată publicității de Academia Chineză de Științe Sociale. Printre aceste țări, China singură și-a adus contribuția de peste 30%.
Conform acestei cărți, în primii zece ani ai secolului 21, Țările BRIC au înregistrat o rată de creștere medie de 8%, număr mult mai mare decât cea a țărilor dezvoltate și nivelul mediu mondial. În următorii 15 ani, creșterea economiei acestor țări se va menține la un nivel înalt, continuând să fie o putere de promovare a dezvoltării economiei mondiale.
Grupul american Goldman Sachs prevede că economiile acestor țări vor eclipsa total actualele mari puteri ale lumii, până în anul 2050. Împreună, țările BRIC adună peste 25% din suprafața totală a Terrei, 40% din populația lumii și însumează un produs intern brut de 15.435 trilioane de dolari. Împreună, ar fi o forță de neoprit și ar ocupa locul 1 în orice clasament, la nivel mondial.
Conștienți de acest fapt, liderii celor patru țări au început deja să stabilească relații și legături, făcând alianțe menite, în primul rând, să răstoarne dominația SUA atât în domeniul economic, cât și în cel politic. Într-o primă fază, China și Rusia au format "Shanghai Cooperation Organization" (SCO), împreună cu republicile ex-sovietice din zona Asiei Centrale, bogate în resurse energetice. Prin urmare, cele două puteri controlează acum rezerve uriașe de petrol, într-o zonă unde americanii au încercat în mai multe rânduri să își extindă influența.
Astfel, potrivit acestor previziuni, China va întrece SUA la capitolul dezvoltare economică până în anul 2027, India va ajunge la nivelul americanilor în 2050, iar țările BRICS, per total, vor depăși G8 până în 2032.
China este, în momentul de față, pe locul doi în topul exportatorilor lumii, după Germania – ceea ce înseamnă că, cel puțin după unii analiști, a depășit deja Statele Unite ale Americii.
De altfel, multe dintre cele mai active țări în domediul comerțului se află pe continentul asiatic. Acolo, mâna de lucru este suficientă și ieftină, dar și calificată. Aceste țări au avut de câștigat de pe urma creșterii prețurilor la mărfuri, însă au de trecut multe obstacole, cum ar fi lipsa materiilor prime și a energiei, se mai arată în raportul OMC. La toate acestea se adaugă industrializarea rapidă, dar și entuziasmul pe care îl afișează locuitorii acestor țări față de tehnologiile de ultimă oră.
Cei mai mulți analiști, economici ori politici, sunt de părere că SUA nu își vor mai păstra mult timp fotoliul de lider, în condițiile în care China crește atât de spectaculos, din toate punctele de vedere. Unul dintre acești analiști este James Kynge, un jurnalist care s-a ocupat mulți ani numai de această țară asiatică, de la prestigioasa publicație "Financial Times". În cartea sa, "China Shakes the World: The Rise Of A Hungry Nation" ("China zguduie lumea: ascensiunea unei națiuni flămânde"), Kynge încearcă să demonstreze că ascensiunea Chinei din ultimii 20 de ani seamănă destul de bine cu cea a Statelor Unite de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
China se află și în centrul unei adevărate "revoluții" antiamericane, stabilind relații cu dușmani declarați ai SUA, împrietenindu-se cu lideri pe care oficialii de la Casa Albă nu îi prea simpatizează. Unul dintre aceștia este Hugo Chavez, președintele Venezuelei, țara care se află printre cei mai importanți exportatori de petrol din lume. Chavez a făcut mai multe vizite la Beijing, încheind cu autoritățile chineze mai multe acorduri bilaterale extrem de avantajoase pentru ambele părți. Pe lângă Venezuela, Beijingul s-a împrietenit și cu alte țări din America Latină, finanțând Argentina, Brazilia, Bolivia sau Ecuadorul și primind în schimb petrol sau diverse materii prime. Autoritățile de la Beijing împrumută orice țară refuzată de SUA și nici nu impune condiții politice, așa cum face Washingtonul. Nu-i de mirare, așadar, că și-a făcut tot mai mulți prieteni în ultimii ani.
După ce deceniul trecut a fost denumit „deceniul BRIC” pe piețele bursiere internaționale, acestea și-au reluat în ultima perioadă ritmul de creștere cu care și-au obișnuit investitorii. Fondul de investiții iShares MSCI Emerging Markets (simbol EEM la NYSE) s-a apreciat cu 8,76% în ultima lună de tranzacționare, iar fondul de investiții iShares MSCI BRIC (simbol BKF) a câștigat 7,47 procente, în timp ce bursa SUA în ansamblul său, reprezentată de către S&P 500, a crescut cu doar 0,87%.
Piețele emergente, rămase în urmă după primele luni ale anului 2011, au intrat pe un puternic trend ascendent de la mijlocul lunii martie, reușind să recupereze mare parte din decalajul față de principalele burse ale lumii (vezi Figura 1). Performanța superioară a burselor emergente rămâne valabilă și dacă mărim perioada de observație, randamentul din ultimul an al S&P 500 fiind de 10,65%, în timp ce indicele iShares MSCI Emerging Markets s-a apreciat în perioada 21 aprilie 2010 – 21 aprilie 2011 cu 18,77%, iar fondul iShares MSCI BRIC a câștigat 12,99% pe parcursul ultimului an de tranzacționare. Evoluția burselor BRIC a fost, însă, una cu adevărat spectaculoasă pe parcursul deceniului trecut: indicele bursei din Rusia (RTX) a crescut cu 884%, indicele chinez China H-shares s-a apreciat cu 610%, indicele indian BSE cu 319%, iar cel brazilian Bovespa cu 294%.
Întrebarea este dacă bursele BRIC vor continua să-și răsplătească investitorii cu asemenea randamente fabuloase. Iar dacă indicatorii de creștere macroeconomică constituie un indiciu, atunci se pare că investitorii nu vor fi dezamăgiți nici în viitor, căci economiile BRIC nu dau semne că vor să relaxeze pedala accelerației. Figura 2 prezintă rata de creștere a PIB-ului pentru cele patru țări ce formează grupul BRIC, aferentă ultimului trimestru al anului 2010, respectiv primului trimestru al anului 2011 în cazul Chinei.
Astfel, dacă economia Braziliei a crescut cu 0,7% în ultimul trimestru al anului trecut, PIB-ul Rusiei a înregistrat o creștere de 4,5%, al Indiei de 8,2%, în timp ce economia Chinei își continuă „cursa” impresionantă, raportând o creștere a PIB-ului de 9,7% la sfârșitul lunii martie 2011. Comparativ, SUA au raportat o creștere trimestrială a PIB-ului de 3,1% la sfârșitul lui 2010, în timp ce PIB-ul Germaniei și cel al Franței au crescut cu 0,4% în aceeași perioadă, iar PIB-ul UK și cel al Japoniei au scăzut cu -0,5%, respectiv -0,3%. Creșterea economică a țărilor emergente este, însă, însoțită de o rată a inflației pe măsură, un real pericol ce nu ar trebui trecut cu vederea de către cei ce investesc pe aceste piețe. Pe de altă parte, nu trebuie ignorat nici faptul că performanța superioară din trecut s-a datorat, în mare măsură, și faptului că țările BRIC erau „nou-venite” în prim-planul scenei economice mondiale, iar randamentele extraordinare au fost poate doar pentru cei care le-au intuit încă de la început potențialul de creștere și s-au aventurat în investiții care, la acel moment, erau considerate îndrăznețe.
Faptul că țările emergente vor întineri pe măsură ce lumea bogată va îmbătrâni nu este o noutate. Potrivit studiilor demografice, în 2020, vârsta medie din India va fi de 28 de ani, în timp ce în SUA va fi de 38, în vestul Europei va fi de 45, iar în Japonia, de 49 de ani. Acest lucru se va vedea și în economie datorită culturii antreprenoriale pe care tinerii o promovează, tendința lor de a schimba ordinea stabilită de cei în vârstă fiind acum amplificată de schimbările care se produc în economiile emergente.
Primul factor care vine în ajutorul tinerilor antreprenori este revoluția informatică și tehnologică. Analiștii estimează că sunt deja 610 milioane de utilizatori de Internet în Brazilia, Rusia, India, China și Indonezia, iar numărul lor se va dubla până în 2015. Mai mult, aceștia îi depășesc deja pe cei din Occident deoarece folosesc mai mult telefoanele mobile pentru a intra pe Internet în locul PC-urilor. Asta oferă antreprenorilor un avantaj uriaș deoarece își pot contrui afacerile cu ajutorul noilor tehnologii în timp ce companiile din occident sunt legate de sistemele informatice învechite pe care le-au moștenit.
Al doilea factor este revoluția antreprenorială care are loc. Instituții globale precum Banca Mondială și Forumul Economic Internațional au ajutat și ele la popularizarea antreprenorialismului. Forumul chiar l-a nominalizat drept cel mai tânăr lider pe Suhas Gopinath, un tânăr de 24 de ani din India care conduce o companie IT cu birouri în 11 țări.
Marile corparații au încurajat tendința, Microsoft ajutând micile afaceri și ONG-urile să își îmbunătățească infrastructura informatică, în timp ce Goldman Sachs oferă 100 milioane de dolari femeilor de afaceri din țările emergente. Dar pe lângă sprijinul extern, tinerii antreprenori sunt ajutați și de schimbările interne. Succesul unor afaceri mici precum Infosys din India, Globant din Argentina, și SOFTtribe din Ghana au avut un efect dramatic asupra modului de gândire din regiune. Aceste companii au demonstrat că tinerii antreprenori pot avea un succes uriaș.
Cei șapte fondatori ai Infosys aveau sub 30 de ani când au pus pe picioare compania și au contribuit inclusiv la apariția unei categorii de oameni cu suficiente resurse financiare care-și permiteau să riște și să deschidă noi afaceri. Din această categorie fac parte părinți care au câștigat bani cu ajutorul Infosys și tineri care au decis să facă ceva pe cont propriu după câțiva ani petrecuți într-o corporație.
GLOBALS este una dintre companiile IT din India cu cea mai mare viteză de dezvoltare pe care occidentalii o admiră dar, de care se și tem. Creată în anul 2000, ea are deja birouri în 11 țări și clienți în toată lumea. Președintele și Directorul Executiv, Suhas Gopinath, cel pe care forumul economic l-a numit cel mai tânăr lider, are doar 24 de ani la fel ca majoritatea angajaților săi.
Gopinath este simbolul revoluției în afaceri. Mediul de afaceri din țările emergente a fost până acum obsedat de înțelepciunea vârstnicilor, în timp ce tinerii din aceste țări erau obsedați de siguranța locului de muncă, salarii mari, și companii multinaționale. Aceste lucru se schimbă, însă, rapid. Nandan Milekani, unul dintre fondatorii Infosys, susține că întâlnește lideri tineri și excepționali peste tot unde merge în India. Vivek Wadhwa, un academician american care studiază antreprenoriatul spune că este asaltat de invitații la întâlniri de fiecare dată când vizitează o țară din lumea emergentă. Într-o călătorie recentă la New Delhi, el s-a întâlnit cu 120 de antreprenori aflați la început de drum și a discutat cu tot atâția într-o călătorie la Beijing.
Acești antreprenori tineri au început deja să formeze o piață a jocurilor video pentru telefoane mobile și karaoke online. Ei și-au demonstrat și o abilitate impresionantă de a identifica lipsurile altor piețe. În urmă cu trei ani Bright Simons un tânăr din Ghana a avut o idee ingenioasă de a rezolva problema medicamentelor contrafăcute. El le-a cerut producătorilor de medicamente să își eticheteze produsele cu un cod de bară unic, pe care consumatorii l-il trimeteau cu ajutorul telefonului mobil pentru a se asigura că este autentic.
Un alt exemplu este cel al lui Kamal Quadir care a renunțat la o carieră pe Wall Street pentru a înființa Cell Bazaar, care le oferă celor 20 de milioane de abonați ai unui operator de telefonie mobilă din Bangladesh o piață virtuală unde să-și vândă absolut orice, inclusiv un sac de cartofi.
Nu toate țările emergente se bucură de același de succes când vine vorba de antreprenorii tineri. China, motorul lumii emergente, îmbătrânește rapid din cauza politicii unicului copil. Se estimează că până în 2020, vârsta medie a chinezilor va fi de 37 de ani, aproape la fel de înaintată ca cea a americanilor. De asemenea, tinerii antreprenori, încă întâlnesc multe obstacole în multe părți ale lumii. Pasiunea nigerienilor pentru fraude electronice a împiedicat dezvoltarea afecerilor online legale, iar Paypal nici măcar nu acceptă plăți făcute de pe un IP din Nigeria.
Și în America Latină majoritatea antreprenorilor tineri sunt nevoiți să rămână într-o economie neoficială în care inovația este rară iar capitalul greu de găsit. Energia antreprenorială se îndreaptă în general spre est, iar faptul că multe companii din vest au încetat să mai angajaze tineri din cauza crizei nu face decât să accelereze această mutare.
Daca Facebook este acum compania cu cea mai mare viteză de dezvoltare din lume este posibil ca următorul Facebook să fie creeat de tinerii din India sau din Indonezia și nu de către cei de vârstă mijlocie din America sau de bătrânii din Europa.
Toată tevatura care se face pe seama BRICS-urilor reflectă o tendință importantă pe termen lung: ascensiunea unei diversități mai mari de economii de piață emergente care posedă putere economică, financiară și comercială. Cu câțiva ani în urmă, Lawrence Summers afirma că integrarea Chinei și a Indiei în economia globală –cu aproape 2,2 miliarde de „chindieni“ alăturându-se forței de muncă a lumii și piețelor mondiale – este cel mai semnificativ eveniment din ultimul mileniu de istorie a omenirii, după Renașterea italiană și Revoluția industrială.
În timp ce Statele Unite și Uniunea Europeană fac eforturi pentru a stopa alunecarea în care au intrat odată cu criza financiară, BRICS își face calcule pentru a se insinua și a profita la maximum de nișele create de cele două entități.
Reuniți pe insula Hainan, din sudul Chinei, la ultima întâlnire dintre statele BRICS, liderii celor 5 state au trasat deja o linie de acțiune ce va fi greu de ignorat de către SUA, în condițiile în care chinezii dețin cele mai mari rezerve monetare din lume, ajunse la un nou record de 3.000 de miliarde de dolari, cu care pot exercita o presiune considerabilă asupra dolarului. Interesantă este și poziția acestor țări vizavi de intervenția NATO din Libia. China și Rusia, cele mai influente țări ale BRICS, și-au exprimat clar dezacordul privind modul de tratare al conflictului libian.
Revenind la cererile BRICS, trebuie să ne aplecăm atenția asupra câtorva lucruri esențiale:
1). Liderii entității vor să aibă acces la conducerea Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale, lucru oarecum normal având în vedere contribuțiile acestora la respectivele instituții, conduse de americani și europeni, până acum.
2). BRICS vrea extinderea Dreptului de Retrageri Speciale de la FMI prin includerea Yuan-ului – moneda națională a Chinei – folosit de regulă doar în comerț și pentru investiții. Liderii celor 5 au ridicat și problema situației dolarului pe termen lung, în condițiile deficitului exorbitant al SUA, și au convenit să deschidă linii de creditare comune în BRICS, în monedele naționale ale celor 5 țări.
3). BRICS a atras atenția asupra riscului pe care-l presupun fluxurile mari de bani între granițele unor state, cerând o reglementare solidă în ceea ce privește bunurile de pe piețele derivate.
4). Nu a fost ignorată nici problematica siguranței nucleare, în contextul accidentului de la Fukushima. Rusia a propus aderarea strictă la măsurile de securitate nucleară și instituirea unui grup de asistență în caz de accidente.
5). Întâlnirea a fost un prilej pentru a parafa și înțelegeri bilaterale. Dacă Brazilia a primit o ofertă de 1,5 miliarde de dolari din partea Chinei pentru aparate de zbor, Rusia a venit cu o ofertă extrem de tentantă: energie contra investiții chineze în federația condusă de Medvedev.
Totuși, transferul de putere către BRICS rămâne o problemă extrem de complexă, în contextul unor disensiuni încă nediscutate la nivelul grupului. De exemplu, nu s-a vorbit deloc despre problema yuan-ului, pe care chinezii îl mențin la un nivel scăzut în raport cu dolarul pentru a exporta foarte mult, ceea ce nemulțumește Brazilia de mai mult timp.
Cu toate acestea, planurile globale ale BRICS merg înainte și într-o singură direcție, cea de a scădea influența SUA și UE în problemele mondiale. Pe de altă parte, BRICS ar putea deveni BRICSI până în 2012, la următorul summit, din India. Indonezia, o altă economie emergentă, a fost propusă pentru aderarea la grup.
Cum se va desfășura mai departe această piesă, rămâne de văzut. China, India și celelalte economii emergente din fruntea plutonului se confruntă toate cu partea lor dedificultăți și vor fi nevoite să aplice niște reforme foarte specifice pentru a intra în etapaurmătoare. Dar, după toate probabilitățile, majoritatea vor sfârși prin a juca un rol tot mai însemnat în economia globală, în anii care vin.
Concluzii
În economie, BRICS este un acronim care se referă la țările membre Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud. Acronimul (inițial "BRIC") a fost inventat de Jim O'Neill într-un document din 2001 intitulat „Building Better Global Economic BRICs”. Acronimul a intrat în utilizarea pe scară largă ca un simbol al schimbării în puterea economică mondială, departe de economiile dezvoltate G7 spre lumea în curs de dezvoltare. Pe 13 aprilie 2011, „S” a fost adăugat formal pentru a forma BRICS după admiterea Africii de Sud în uniune.
Conform unui document publicat în 2005, Mexic și Coreea de Sud erau singurele țări care puteau intra în BRICs, dar economiile lor au fost excluse inițial deoarece au fost considerate mai dezvoltate, fiind deja membre a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.
Unii analiști susțin că aceasta este o încercare a Chinei, de a sparge IBSA, un grupare multi-laterală alcătuită din India, Brazilia și Africa de Sud. Cu intrarea Africii de Sud în țările BRICS, IBSA va deveni tot mai irelevant
În concluzie, BRIC, reprezentând 15% din economia mondială și 40% din populație, nu este un grup tocmai unit. Două democrații, o democrație autoritară și un stat comunist nu pot avea pretenția că împart aceleași valori. Astfel, India și China sunt atât concurenți strategici cât și aliați, însă India nu privește tocmai cu încredere faptul că cealaltă țară are oarmată numeroasă.
Apoi, Rusia este un mare exportator, în timp ce China importă foarte mult.Totuși prima țară urmărește cu atenție cum influența Chinei în Africa sporește pe zi ce trece.Brazilia, în schimb, nu se află într-o competiție atât de strânsă cu toate cele trei țări, dar este situată într-o zonă nu prea potrivită.
Între țările BRIC sunt foarte puține lucruri în comun. Fiecare are destinul ei, caracterul ei și le va fi mult mai greu să se înțeleagă între ele decât separat cu Vestul.China depinde de SUA și de Europa când vine vorba de exportul manufacturii, Rusia vinde petrol, gaze natural și alte resurse naturale, Brazilia se bazează pe exportul de produse agricole în timp ce creșterea economică a Indiei se bazează mai mult pe piața internă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Gruparii Brics In Noua Arhitectura de Putere (ID: 146222)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.