Rolul Garantiilor Bancare In Prevenirea Si Acoperirea Riscurilor de Creditare

CUPRINS

CAPITOLUL 2. ROLUL GARANȚIILOR BANCARE ÎN PREVENIREA ȘI ACOPERIREA RISCURILOR DE CREDITARE 2

2.1. PRINCIPALELE RISCURI ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ 3

2.1.1. Apariția riscurilor bancare 5

2.1.2. Factori generatori de riscuri bancare 6

2.1.3. Tipuri de risc întâlnite în activitatea bancară 7

2.1.4. Gestiunea riscurilor bancare riscurilor bancare 10

2.2. CUANTIFICAREA ȘI PREVIZIONAREA RISCULUI DE CREDIT 10

2.3. Importanța garanțiilor bancare în acoperirea riscului de creditare 18

CAPITOLUL 2. ROLUL GARANȚIILOR BANCARE ÎN PREVENIREA ȘI ACOPERIREA RISCURILOR DE CREDITARE

Fiecare dintre cele două bănci, funcționează pe baza unui statut propriu, care îi definește tipul de activitate desfășurată și specificul afacerilor de care se ocupă. În același timp, cele două bănci studiate au și ceva comun și anume obiectivul de a-și finaliza acțiunile proprii cu profit.

În această categorie intră și băncile Transilvania și ING, care, în calitatea lor de intermediari financiari, atrag disponibilitățile bănești de pe piață pe care, împreună cu propriul capital, urmăresc să le plaseze în afaceri cât mai profitabile.

În procesul desfășurării activității bancare, Transilvania si ING sunt expuse unei game largi de riscuri:

– riscuri financiare;

– riscuri operaționale;

– riscuri ale afacerii;

– riscuri ale apariției de evenimente

Riscul este acea situație prin care factorii externi sau interni ai băncii actionează imprevizibil asupra valorii de piață a acesteia. Orice instituție bancară funcționează pe baza unui statut propriu, care îi definește personalitatea și specificul afacerilor de care se ocupă, are ca obiectiv principal obținerea de profit. Având calitatea de intermediar financiar, banca trebuie să atragă orice fel de disponibilitate bănească, care împreună cu capitalul propriu, este plasat în afaceri cu caracter profitabil.

Astfel, riscul de credit presupune, asumarea băncii în caz de nerambursare a creditului din partea clientului, la împlinirea termenului scandent. În acest caz, banca trebuie să ia în considerare atât o primă cât și o secundară sursă de rambursare pentru plata obligației financiare .

Așadar, garanția bancară reprezintă, o ultimă sursă de rambursare a creditului, putându-se face uz de această metodă doar în cazul în care nu mai există altă posibilitate de rambursare dar și de plată a dobânzilor aferente. În cazul în care, este necesară folosirea garanției bancare pentru a recupera un credit, banca trebuie să-și asume riscul rezultat din impactul factorilor interni ai garanției bancare.

2.1. PRINCIPALELE RISCURI ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

Cea mai importantă funcție a băncilor românești, axate pe activitatea de piață, este gestionarea corectă a riscurilor concrete dar și a celor imprevizibile. Problemele apărute în sistemul bancar rezultate dintr-o gestionare neadecvată a riscurilor nu aduce decât rezultate negative în obținerea de profit.

Riscul de credit reprezintă riscul neîncasării valorii stabilite contractual, și apare atunci când debitorul prezintă incapacitatea de a respecta termenii și condițiile contractului încheiat cu banca. În acest caz riscul de credit are doua elemente:

Riscul de neincasare a sumei stabilite în contractual de credit

Riscul neincasării dobânzii aferente creditului

În diferite cazuri, riscul unui credit, poate apare atât din cauza riscurilor provenite din partea debitorului cât și a celor venite din partea băncii. Aceste riscuri sunt de două feluri:

riscul apărut in caz de nerambursare;

riscul apărut în caz de imobilizare

Figura 2 Structura riscului de credit în dependență de riscurile debitorului

Deoarece prevenirea unui risc este legată de procedurile de garantare ale împrumutului, în cazul riscului de de rambursare, banca dispune analiza beneficiarului din patru puncte de vedere:

Uman – aici sunt verificate competențele și moralitatea beneficiarului;

Economic – aici beneficiarului ii este analizată situația național-internațională și cadrul profesional în care activează;

Financiar – beneficiarul prezintă și este verificat vis-à-vis de situația financiară, gradul de îndatorare, dar mai ales capacitatea de rambursare;

Juridic – din acest punct de vedere, beneficiarului este verificată legătura juridică cu alte instituții dar și forma sa juridică.

Evoluția sectorului financiar-bancar pe parcursul ultimelor decade a fost marcată de schimbări majore ale mediului de afaceri, datorate în principal privatizării, diminuării restricțiilor legislative și modificărilor tehnologice survenite în cadrul acestui sector economic, în multe țări europene, inclusive în România.

Schimbările apărute în cadrul ofertei de produse și servicii financiar-bancare au fost stimulate de modificările coordonatelor cererii, constând în creșterea veniturilor și a puterii de cumpărare a consumatorilor, precum și de un nivel îmbunătățit de informare a consumatorilor cu privire la noile instituții financiare intrate pe piață și oferta acestora. Aceste aspecte au suferit însă modificări drastice datorita urmărilor atât de mediatizatei crize economice.

Gestiunea riscurilor bancare se identifică cu managementul riscurilor bancare și reprezintă ansamblul instrumentelor și compartimentelor organizatorice necesare băncii în scopul obținerii unui profit superior.

Obiectivele urmărite în vederea gestionării riscurilor sunt:

− asigurarea continuității activității instituției bancare știut fiind faptul că mai devreme sau mai târziu unele riscuri se materializează în costuri;

− extinderea controlului intern în scopul urmării performanțelor și supravegherea riscului;

− realizarea unui portofoliu de activități astfel încât activitățile cu pierderi să se justifice în măsura în care se reduce riscul de ansamblu.

2.1.1. Apariția riscurilor bancare

Cea mai importantă funcție a băncii, axată activitatea de piață, este cea de gestionare corectă a riscurilor existente sau imprevizibile.

În prezent nici o bancă de pe teritoriul românesc nu dispune de un sistem unitar managerial strict axat pe apariția riscului. În prevenirea riscului managementul se pliază pe tipul de risc. Astfel, managementul de risc depinde de patru puncte foarte importante:

Marimea capitalului care vine din partea băncii

Expertiza tehnică

Experiența personalului băncii

Calitatea managementului

Pentru că riscurile bancare au devenit o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea acestora în condiții optime, se ce face pentru stabilizarea veniturilor în timp, devine automat un amortizor la șoc. În figura de mai jos, am reprezentat modalitățile prin care banca gestionează apariția riscurilor bancare:

Figura 3. Modalități de gestionare a riscurilor bancare

2.1.2. Factori generatori de riscuri bancare

Specialiștii în domeniu au împărțit factorii generatori de riscuri bancare în două categorii:

Factori de natură internă:

Structura organizatorică a băncii

Resursele umane

Produsele bancare

Factorii pe care i-am enumerat mai sus generează riscuri în activitatea bancară din prisma operațiilor bancare ineficiente, neaplicarea corectă a unor procedure proprii, slaba coordonare care automat duce la pierderea de profit. De asemenea, pregătirea necorespunzătoare a personalului, migragrea acestuia către concurență sau nemotivarea financiară a acestuia duce de asemenea la apariția de riscuri. Riscurile pot fi generate și de natura și tipul produselor bancare sau chiar a tipului de activitate desfășurată.

Factori de natură externă:

Mediul legislativ

Mediul social

Mediul tehnologic

Mediul politic

Piața bancară

Factorii de natură externă pot genera riscuri pe toate cele 5 ramuri: privitor la piața bancară, riscurile pot apărea din cauza competitorilor noi, dispăruți sau fuzionați; din mediul economic, generatori de risc sunt starea economiei, evoluția ratei de inflație, cursul de schimb valutar, chiar și instrumentele de politică bancară. De asemenea, schimbarea, adoptarea sau modificarea legislației bancare, consumatorii care doresc produse noi si calitative pot genera riscuri. Prin prisma mediului tehnologic, accesibilitatea noilor tehnologii implică un nivel mic sau mai mare de risc. Mediul politic poate genera riscuri prin schimbarea organelor puterii.

2.1.3. Tipuri de risc întâlnite în activitatea bancară

Banca duce o luptă continuă în obținerea de profit, luptă în care banca se lovește de diferite riscuri. Riscul pe care banca incearcă sa-l evite sau sa-l gestioneze, nu este altceva decât probabilitatea sau mai bine zis posibilitatea de a nu atinge pragul de profit stabilit, sau pierderea unei tranzacții economice.Principalele tipuri de risc implicate în activitatea bancară le-am redat în imaginea de mai jos:

Fig. 3. Riscurile Creditului Bancar

2.1.4. Gestiunea riscurilor bancare riscurilor bancare

În orice activitate bancară, riscul are un impact major asupra profitului băncii. Dacă procesul de gestionare nu se desfășoară corespunzător, imaginea și valoarea băncii pot avea de suferit, astfel că banca poate avea două tipuri de pierderi: direct, adică este suportată de bancă, sau pierdere indirectă, unde, există pierderea este suportată de client, parteneri, personal sau chiar de autoritatea bancară.

Fiind generat de diferite operațiuni sau proceduri social-economice, riscul trebuie tratat ca un fiind un conglomerate de riscuri interdependente, cu cause commune unde un singur risc poate genera în lanț alte riscuri. În importanța gestionării acestor tipuri de risc, există 2 mari obiective: unul principal și unul secundar. Obiectivul principal este cel de a minimaliza pierderile și de a reduce cheltuielile suplimentare ale bancii, iar obiectivul secundar, dar la fel de important ca și cel principal, este cel de a obține un profit cât mai mare atât pentru bancă caât și pentru partenerii săi.

Deoarece cele două obiective nu pot fi mereu în concordanță, există posibilitatea ca în anumite situații, costul de implementare și cel de exploatare a procedurii asupra gestionării riscului să fie mai mare decât cel al expunerii potențiale la risc.

Gestionarea riscurilor bancare nu este decât o strategie bancară care trebuie să cuprindă programe și procedure de gestionare a acestora, și au rolul de a minimalize producerea de alte riscuri sau de a pierde profit. Un alt beneficiu al unei gestionări corecte, poate fi și îmbunătățirea comportamentului salariaților, aceștia devenind mai conștiincioși în indeplinirea sarcinilor de servici, descurajând totodată activitățile frauduloase. Totodată și banca are de câștigat prin îmbunățirea imaginii sale.

Gestiunea riscurilor nu poate fi tratată la modul general ci doar în strânsă corelație cu fiecare categorie de risc, deoarece pentru fiecare clasă de risc există alte metode de gestionare.

2.2. Cuantificarea Și Previzionarea Riscului De Credit

Pentru a cuantifica și previziona risculul de credit, managerii băncilor impun elaborarea unui sistem de control al acestui tip de risc, a cărui necesitate rezultă cel puțin din următoarele:

– lipsa de lichiditate a băncilor generată cel mai adesea de activitatea de creditare, uneori defectuoasă;

– abordările practice ce țin de procesul securitizării creditului bancar;

– utilizarea de metode, parțial nesofisticate, pentru măsurarea riscului de credit și pentru simularea efectului hedging-ului instrumentelor utilizate.

Controlul riscului face parte din procesul de managemen al riscului, postându-se logic după cuantificarea și planificarea riscurilor. Scopul vizat al previzionării riscului constă de fapt în prevenirea apariției și reducerii riscurilor la un nivel acceptabil ce poate fi gestionat și susținut de către o bancă într-o perioadă dată de gestiune. Monitorizarea riscului este o modalitate tehnică utilizată pentru a verifica dacă riscurile existente se încadrează în limitele previzionate, asigurându-se astfel menținerea capacității instituției de a suporta aceste riscuri.

Riscul de credit trebuie deci măsurat, controlat, monitorizat și gestionat atât la nivel individual, cât și la nivel de portofoliu, punându-se permanent în corelație riscurile creditelor individuale cu riscul global aferent întregului portofoliu. Se consideră că două riscuri sunt corelate pozitiv dacă ele cresc sau descresc concomitent ca efect al schimbării factorilor de risc și sunt corelate negativ dacă unul descrește când celălalt crește și invers. Aceasta înseamnă că determinarea unei astfel de corelații are o mare importanță în măsurarea și administrarea riscului global de creditare.

În ultimii ani sectorul bancar a dobândit un rol extrem de important în evoluția situației globale și implicit în domeniul dezvoltării durabile, datorită poziției pe care acesta o deține pe scena economică. Băncile au o putere de influență nebănuită; acestea au căpătat din ce în ce mai multe drepturi și guvernează într-o anumită măsură viețile a miliarde de oameni. Băncile sunt unul dintre actorii cheie în dezvoltarea durabilă. Acest lucru se datorează faptului că ele joacă un rol fundamental în performanța economică, precum și în toate formele de comerț și industrie. Odată cu perfecționarea sistemului bancar începem să redescoperim că activitatea de bancher este o meserie cu riscuri, adevăr oarecum uitat în anii precedenți.

Băncile sunt nevoite să-și constituie rezerve substanțiale pentru a se salva de riscurile periculoase, naționale și internaționale, precum și să acorde o atenție crescîndă problemelor gestionării riscurilor bancare. Gestionarea riscurilor în cadrul procesului de creditare poate fi privită ca influențarea activității bancare în scopul minimizării pierderilor, obiectul influențării fiind banca în întregime.

Practica demonstrează că însăși băncile puternice sunt supuse riscului de a nimeri în rîndul băncilor problematice.Ca atare aceasta nu e periculos deoarece permanent există pîrghii suficiente pentru a redresa situația. Și într-adevăr, unele bănci reușesc într-un interval scurt de timp să iasă din zona periculoasă, altele însă se împotmolesc pe un timp mai îndelungat.

Iată de ce gestionarea riscurilor creditare este una din principalele preocupări ale administrației băncilor.

Scopul și problemele strategiei riscurilor bancare în mare măsură sunt determinate de mediul extern în care activează banca: tendințe ale indicatorilor ecomomici, cum ar fi rata dobînzii și inflația; politica economică a guvernului, modificări semnificative intervenite pe piețele bursiere din principalele centre financiare internaționale; atitudinea și preferințele clienților, dezastrele naturale.

Totuși riscurile principale în bănci apar în urma nerambursării creditelor. Minimizarea acestor riscuri se obține mai cu seamă la etapa de analiză.Aici este necesară în primul rînd elaborarea și însușirea procedurii controlului posibilităților de plată ale clienților, inclusiv pe baza unor date din banca de informații renovate permanent.În al doilea rînd acordarea creditelor numai pe baza analizei de expert al business-planului și în baza unor garanții sigure de rambursare.

Minimizarea riscurilor aferente procesului de creditare presupune în primul rînd diversificarea portofoliului băncii.Spre regret pînă în prezent băncile din Moldova se limitează la operațiunile ce țin de acumularea resurselor temporar libere și la eliberarea lor cu dobîndă, precum și la operațiunile de plată, decontare și schinb valutar, pe cînd băncile europene propun pînă la 400 tipuri de servicii.

În linii generale, reglarea riscurilor bancare presune inovații permanente pe piața serviciilor financiar-creditare, constă în crearea și răspîndirea formelor de noi instrumente financiare și operații, tipurilor noi de conturii bancare și servicii, schimbarea și lărgirea funcțiilor instituțiilor financiare. Inovația reușită asigură băncii poziția de leader între concurenți. Dar serviciile financiare pot fi copiate ușor și sunt un privilegiu de scurtă durată, dar dacă banca investește resurse în perfecționarea tehnologiei, în perfecționarea cadrelor, ea poate rămâne leader.

În activitatea practică, băncilei aplică modalități și tehnici de finanțare a riscurilor bancare separat pentru fiecare clasă de risc specificată, această modalitate fiind recomandată și de autoritățile de supraveghere și control, pentru că permite abordarea de către specialiștii respectivi a fiecărei categorii de risc.

Însă, totuși, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că pentru toate clasele de risc evidențiate și evaluate aparte, expunerea la risc este a băncii în întregime și că, în plus, multe riscuri sunt interdependente.

Riscul ratei dozânzii mai des este finanțat prin folosirea instrumentelor financiare derivate, prin care se subânțelege o întreagă clasă de active financiare, care sunt de fapt contracte de vânzare-cumpărare a unor instrumente financiare clasice. În lumea bancară contemporană a crescut exponențial rolul instrumentelor financiare derivate complexe a căror caracteristică principală este că valoarea contractelor respective depinde de prețul activelor pe care le au la bază, de nivelul dobânzii, al cursului de schimb sau de alți indicatori.În ultima instanță valoarea lor derivă din modificare prețului activelor pe care se bazează, respectiv a titlurilor, devizelor, a cappitalurilor, mărfurilor și a cotărilor la bursă.

Importanța garanțiilor bancare în acoperirea riscului de creditare

Garanțiile bancare reprezintă, așadar, ultima sursă de rambursare a creditelor și se utilizează numai în cazul în care nu mai există alte posibilități de rambursare a acestora și a plății dobânzilor aferente. Recuperarea unui credit prin utilizarea garanției presupune asumarea de către bancă a unui anumit risc, datorat atât unor factori interni ai garanției (de pildă, o garanție poate fi, teoretic, oricând lichidabilă la valoarea evaluată, însă în momentul valorificării nu poate fi tranzacționată, neexistând un interes de piață), cât și unor elemente conjuncturale, care în România îmbracă un aspect al lichidității reale a garanției (de exemplu, prețul ei de piață nu mai acoperă, în momentul valorificării, valoarea datoriilor față de bancă datorită deprecierii în sine a garanției sau deprecierii valorii de piață a acesteia). De asemenea, valorificarea agențiilor presupune eforturi financiare mari din partea băncii și întârzieri în recuperarea creanțelor.

În conformitate cu prevederile legii „la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență. În acest scop, băncile cer solicitanților garantarea creditelor în condițiile stabilite prin normele lor de creditare”.

Activitatea de creditare se bazează pe viabilitatea planurilor de afaceri și pe capacitatea debitorilor de a genera venituri și, respectiv, lichidități, care constituie principala garanție și sursă de rambursare a creditelor și de plată a dobânzilor, cu condiția ca fluxul de lichidități al acestora să fie cesionat băncii și să se deruleze prin conturile deschise la aceasta

Capacitatea debitorilor de a genera venituri se poate estima prin diferite modalități, întocmindu-se în acest scop un studiu de solvabilitate. În cadrul acestui studiu, banca trebuie să evalueze, prin angajamentele pe care debitorii le au față de terți, organizarea lor tehnică și administrativă, raportul între capitalul propriu și capitalul atras, situația economică a domeniilor de activitate în care sunt direcționate creditele, motivele solicitării acestora, destinația lor reală și imediată, modul în care debitorii își repartizează profitul.

pe lângă analiza solvabilității clienților și a obținerii certitudinii că afacerile acestora sunt sigure și eficiente, banca se mai asigură cu privire la rambursarea creditelor acordate prin solicitarea unor garanții. Dacă, la scadență, un debitor nu-și poate achita datoriile și nu mai poate să-și exercite obligația asumată, dacă banca are garanții constituite în condițiile legii, pe baze contractuale, le poate executa îndestulându-și creanța.

Garantarea creditelor este considerată unul dintre principiile de bază ale creditării în condițiile economiei de piață, iar garanțiile solicitate cel mai des sunt:

– garanții reale;

– garanții personale.

Garanțiile reale sunt mijloacele juridice de garantare a obligațiilor prin afectarea unui bun al debitorului în scopul asigurării executării obligației asumate. Bunul constituit drept garanție este protejat de la urmărirea celorlalți creditori chirografari (a căror creanță nu este însoțită de nici o formă de garanție, sau garanția are un grad de prioritate inferior celui al băncii), fiind destinat urmăririi și satisfacerii cu prioritate a creanței garantate.

Garanțiile reale conferă băncii creditoare următoarele drepturi:

– dreptul de preferință, pe baza căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului constituit drept garanție se va asigura mai ntâi satisfacerea integrală a băncii, și numai ceea ce prisosește va fi destinat

celorlalți creditori;

– dreptul de urmărire, în temeiul căruia banca va putea urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, în măsura necesară satisfacerii creanței garantate .

În practică, se utilizează două categorii de garanții reale, respectiv:

– garanții reale mobiliare (gajul propriu-zis, care poate fi la rândul său cu deposedarea debitorului de bunul afectat drept garanție sau fără deposedarea acestuia de bunul adus în garanție);

– garanții reale imobiliare (ipoteca).

Gajul reprezintă acea garanție reală care presupune, de regulă, deposedarea debitorului de bunul gaj și încredințarea acestuia unei terțe persoane, desemnate de părți. Debitorul poate solicita restituirea bunului gajat numai în momentul onorării integrale a datoriei sale către bancă. De asemenea, este important ca bunurile aduse în gaj să îndeplinească condițiile de valabilitate, iar când se garantează cu valori având un grad mare de lichiditate, acesta vor trebui expertizate.

Gajul fără deposedare se utilizează numai asupra produselor solului, produselor în curs de fabricație sau produselor finite aflate în depozite, care îndeplinesc următoarele condiții:

– să existe posibilitatea reală de obținere a lor;

– să existe o piață sigură de valorificare a acestora;

– să se afle în proprietatea debitorilor

În ambele cazuri, gajarea bunurilor trebuie să se concretizeze într-un contract încheiat, separat de contractul de credit, între bancă și debitorul său.

Ipoteca reprezintă o garanție reală imobiliară, fără deposedare, prin care se permite băncii creditoare să-și recupereze integral sau parțial

creditul și/sau dobânda aferentă, atunci când creditul nu a fost rambursat la scadență. Recuperarea creanței se realizează prin valorificarea garanției

prin scoaterea ei la vânzare silită.

Întotdeauna, obiectul ipotecii îl constituie numai bunurile imobile actuale (clădirile și terenurile aflate în circuitul civil) aflate în proprietatea celor care le aduc în garanție și libere de sarcini.

Înainte de a încheia contractul de ipotecă, banca trebuie să verifice dacă bunurile ipotecate îndeplinesc și alte condiții, respectiv:

– să fie ușor vandabile;

– să fie asigurate la societăți de asigurare autorizate și agreate de bancă;

– să fie amplasate în zone de interes pentru cât mai mulți potențiali cumpărători;

– cel care constituie ipoteca să aibă deplină capacitate de exercițiu

asupra bunului ipotecat;

– dacă au fost evaluate în prealabil de experți agreați de bancă. Stingerea ipotecii are loc, de regulă, o dată cu plata ultimei scadențe la

creditul garantat prin ea, sau prin renunțarea creditorului la ipotecă prin prescripție.

În activitatea de creditare, banca, în calitate de creditor, urmărește fie bunurile afectate garanției reale (mobile sau imobile), fie persoanele care

și-au asumat angajamentul de a face plata în locul debitorului, dacă acestea

din urmă nu o execută.

Garanțiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligațiilor prin care o terță persoană, fizică sau juridică, se angajează, printr-un contract accesoriu încheiat cu banca creditoare, să-i plătească datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti el însuși.

Fidejusiunea se poate utiliza numai atunci când, pe baza unui contract de credit încheiat, fidejusorul se obligă să garanteze datoriile debitorului cu întregul său patrimoniu și îndeplinește, totodată, și următoarele condiții:

– este o persoană fizică sau persoană juridică constituită legal;

– este solvabil;

– dispune de un patrimoniu suficient pentru ca, în cazul executării silite să fie posibilă recuperarea tuturor creanțelor băncii.

Cauțiunea bancară se concretizează, de regulă, într-o scrisoare de garanție bancară care trebuie să cuprindă obligatoriu în conținutul său:

– denumirea și sediul băncii garantate;

– denumirea și sediul persoanei garantate;

– denumirea beneficiarului cauțiunii;

– valoarea cauțiunii;

– termenul de plată;

– termenul de valabilitate ș.a.

Scrisorile de garanție pot avea destinații, cum sunt: pentru aprovizionarea cu materii prime, pentru plata taxelor vamale, pentru

participare la licitații, pentru garantarea unui credit, pentru constituirea

unui acreditiv etc.

Etapele care trebuie parcurse în fundamentarea deciziei de eliberare a scrisorilor de garanție sunt aceleași ca și la acordarea creditelor,

urmărindu-se în mod deosebit: credibilitatea clientului, reputația și poziția

acestuia pe piață, calitatea relației derulate până atunci de către client cu banca, afacerea în sine și garanțiile asiguratorii prezentate [11].

Prin urmare, garanția își păstrează denumirea de fidejusiune când banca, în calitate de creditoare, este beneficiara garanției și se va intitula cauțiune bancară atunci când banca este debitoarea obligației de garanție, îndeplinind rolul de fidejusor [12].

Creditele acordate de bănci și dobânzile aferente lor trebuie să fie acoperite integral cu garanții asiguratorii. Valoarea bunurilor corporale și necorporale acceptate de bănci, în garanția creditelor acordate, se determină prin aplicarea unei marje variabile (coeficient), în funcție de

mărimea riscului în valorificarea acestora, așa cum se prezintă în tabelul de mai jos.

Atât înainte de acordarea împrumutului, cât și pe toată perioada creditării, băncile au obligația verificării scriptice și faptice a existenței și conservării valorii garanțiilor și numai asupra bunurilor care au fost acceptate drept garanție a creditelor.