Rolul Formarii Profesionale Si al Dezvoltarii Abilitatilor Sociale In Timpul Detentiei

Rolul formării profesionale și al dezvoltării abilităților sociale în timpul detenției

Introducere

Capitolul 1:Aspecte teoretice privind fenomenul infracțional

1.1. Delincvența – formă particulară a devianței

1.2. Delincvența din perspectiva normativului penal. Infracțiune și pedeapsă

1.3. Cadrul de analiză etiologică a actului infracțional

1.4. Teorii explicative ale actelor infracționale

Capitolul 2: Resocializarea și reintegrarea socială a condamnaților la pedepse privative de libertate

2.1. Resocializare și reintegrare socială – precizări terminologice

2.2. Educația și asistența psihosocială a deținuților în sistemul penitenciar românesc

Capitolul 3: Formarea profesională a deținuților – factor esențial al reintegrării sociale

3.1. Formarea profesională în România – cadrul legislativ

3.2. Formarea profesională a deținuților în contextul general al formării profesionale a adulților în România

Capitolul 4: Rolul formării profesionale și dezvoltării abilităților sociale

3.1. Percepția deținuților privind factorii care influențează reintegrarea socială și utilitatea intervențiilor recuperative din penitenciar

3.1.1. Scopul și obiectivele cercetării

3.1.2. Procedura de lucru și metodele utilizate

3.1.3. Prezentarea și analiza datelor obținute

3.2. Studii de caz: demersuri recuperative întreprinse în penitenciar

Capitolul 5: Concluzii și recomandări

Anexe

Bibliografie

Motto:

“Povestiți-mi despre închisorile voastre , iar eu vă voi spune despre societatea voastră”

Winston Churcill

Introducere

Aproximativ 30 000 de persoane se află dincolo de gratii, în penitenciarele românești. Ponderea recidiviștilor a crescut de la 14% în 1990, la peste 50% din totalul populației carcerale. Pe lânga implicațiile sociale ale fenomenului, implicațiile economice sunt deosebit de importante: lunar, alocațiile bugetare pentru întreținerea unui deținut depășesc 2000 RON.

Care sunt modalitățile prin care deținuții pot fi determinați să nu se mai abată în mod repetat de la lege ? Care este cea mai bună “rețetă” pentru ca ei să se reintegreze cu succes în comunitate? Care este rolul asistentului social? Acestea sunt întrebări la care voi încerca să răspund, pe parcursul lucrării de față.

În primul capitol, am considerat necesară delimitarea conceptuală și clarificarea termenilor: devianță, delincvență, infracțiune, pedeapsă, alături de o sinteză a celor mai cunoscute teorii care se referă la etiologia actului infracțional, în special a celor relevante privind munca de recuperare socială a infractorilor.

Al doilea capitol al lucrării conține prezentarea conceptelor-cheie de resocializare și reintegrare socială, precum și o prezentare detaliată a activităților de reintegrare socială desfășurate în penitenciar.

Componenta practică a lucrării, respectiv cel de-al treilea capitol, conține prezentarea studiului privind rolul formării profesionale și al dezvoltării abilităților sociale în vederea reintegrării sociale a persoanelor aflate în detenție. Studiul, desfășurat la Penitenciarul Craiova, a urmărit:

identificarea principalilor factori considerați de către deținuți ca fiind importanți pentru reintegrarea lor în societate;

identificarea percepției deținuților privind rolul și utilitatea demersurilor recuperative desfășurate în penitenciar.

De asemenea, în cadrul celui de al treilea capitol voi prezenta studii de caz conținând prezentarea unor demersuri concrete proiectate și implementate de către specialiștii din penitenciare, în vederea consolidării abilităților sociale și creșterii șanselor de reintegrare socială ale unor deținuți.

În finalul lucrării, după prezentarea concluziilor analizelor cantitative și calitative, am încercat formularea unor recomandări care vizează sporirea viabilității și eficienței procedurilor și practicilor de reintegrare socială și prevenire a recidivei în țara noastră.

Capitolul 1:

Aspecte teoretice privind fenomenul infracțional

1.1. Delincvența – formă particulară a devianței sociale

În orice societate există și funcționează un ansamblu de norme și prescripții, obiceiuri și practici sociale prin intermediul cărora se asigură ordinea socială, consistența și coeziunea internă, continuitatea și stabilitatea grupurilor, instituțiilor și comunităților umane.

Pentru acest motiv, societatea judecă și evaluează comportamentul membrilor săi nu atât din punct de vedere al motivațiilor sale intrinseci, cât mai ales din punctul de vedere al conformării acestui comportament la normele și valorile unanim acceptate .

Prin intermediul proceselor de socializare, adaptare și control social, orice societate transmite membrilor săi modelul său normativ și cultural, facilitându-le integrarea socială, învățarea culturii grupului din care fac parte și deprinderea cu rolurile sociale pe care trebuie să le îndeplinească. Raționalitatea comportamentului este dictată de normele și valorile dobândite în procesul socializării; comportamentele socialmente morale ale membrilor unei societăți sunt dictate de cultura de apartenență care modelează o așa – numită personalitate de bază.

În Dicționarul de sociologie, termenul socializareeste definit ca „un proces psiho-social de transmitere – asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane”.

În funcție de factorii care socializează individul, precum și de vârsta la care se produce acest proces, literatura de specialitate consemnează trei forme principale de socializare:

socializarea primară sau de bază, care se desfășoară în perioada copilăriei timpurii, în care copiii suferă influențele formative ale părinților, pe care le internalizează profund în structura personalității lor;

socializarea secundară se desfășoară prin intermediul însușirii normelor care reglementează relațiile copilului cu egalii săi (frați, surori, colegi etc). Acestui gen de socializare îi sunt caracteristice relații de „instrumentalitate” și „neutralitate afectivă” care-l obligă pe copil să ia în considerare faptul că rolurile sociale pe care le exercita nu se desfășoară întotdeauna în contexte afective sau protective similare cu cele din familie;

socializarea continuă (a adultului) se realizează pe tot parcursul vieții individului, pe măsură ce acesta asimilează noi valori, dobândește experiențe noi de viață, având loc prin expunerea sa celor mai variate influențe culturale ale mediului social(reguli morale, obiceiuri, tradiții, mass-media etc).

Atât socializarea primară, cât și cea continuă, urmăresc scopuri și obiective specifice, dar complementare.

Deoarece copilul este socializat într-un climat profund afectiv, iar adultul într-un context definit prin neutralitate afectivă și instrumentalitate, conținutul procesului de socializare diferă în funcție de diferitele stadii ale ciclului de viață, ca și de obiectivele diverselor instituții și grupe formale sau informale . Spre deosebire de influența formativ-educativă inițială exercitată de către socializarea de bază, care are doar un caracter parțial, socializarea continuă intervine în tot cursul schimbărilor din viața adultului, în măsura în care acesta își schimbă reperul valorilor și repertoriul opiniilor, atitudinilor,comportamentelor asumându-și noi roluri sociale și dobândind noi experiențe de viață.

Ca rezultat al socializării, individul manifestă puternice tendințe de adeziune la normele și valorile grupului, făcând din ele un etalon al propriului comportament. La rândul ei, societatea apreciază indivizii după acest etalon, așteptând ca ei să se comporte în moduri predictibile, conforme cu modelul cultural și normativ, cu mijloacele legitime de acțiune.

Această tendință a comportamentului de a fi în concordanță cu normele prescrise și cu așteptările grupului, denumită conformitate, este opusul stării de devianță.

Devianța socială este definită ca fiind lipsa de adeziune la modelul normativ și axiologic al grupului, manifestându-se printr-un comportament „atipic” care încalcă prescripțiile normative șicerințele instituționale.

Într-un sens foarte larg, devianța semnifică devierea (abaterea) de la un anumit set de norme sociale.

Orice acțiune umană este guvernată de norme care o dirijează în anumite direcții și spre anumite finalități. Orice normă prescrie indivizilor forme specifice de conduită, obligându-i să se conformeze regulilor, intereselor și valorilor grupului social din care fac parte. Normele sociale sunt prescripții ale acțiunii sau repere ideale de comportament.

Diagnosticarea comportamentelor ca fiind conforme sau deviante depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranță al societății respective, ca și de pericolul actual sau potențial pe care actul comis îl reprezintă pentru stabilitatea vieții sociale.

Definită ca tip de comportament care se opune celui conformist, devianța include nu doar încălcările normelor penale (infracțiunile sau delictele), ci și orice abatere de la normele de conviețuire și imperativele de ordine ale unei forme de viață colectivă (societate, grup, organizație, instituție, cultură, subcultură).

Astfel, devianța include o gamă largă de acte sau conduite, de la cele excentrice, la cele așa-zis imorale, care nu sunt întotdeauna sancționate de lege și până la cele cu caracter antisocial (actele infracționale sancționate penal) sau cele cu caracter asocial (bolile psihice).

Devianța are însă un caracter relativ, pentru că ceea ce dintr-o anumită perspectivă normativă apare ca deviant, dintr-o altă perspectivă normativă este considerat a fi perfect normal, legitim sau rațional. Din perspectiva deviantului însuși, ceea ce face el sau adoptă ca și conduită este absolut normal sau licit.

Deoarece învățarea conținutului normelor sociale are loc prin intermediul procesului de socializare, se consideră ca majoritatea indivizilor devianți au fost socializați într-o „subcultură deviantă”, care a exercitat ea însăși presiuni asupra indivizilor pentru a-i face să se conformeze. Cu alte cuvinte, devianța poate ea însăși, în mod paradoxal, să implice conformism. Un infractor specializat într-o anumită activitate criminală, de exemplu, învață tehnicile infracțiunii prin intermediul subculturii care l-a socializat în acest sens. Un alt exemplu în acest sens poate fi cel al homosexualilor, care și-au însușit preferințele sexuale prin intermediul unui proces de socializare exercitat la vârste timpurii. Trebuie subliniat faptul că pentru toți acești devianți, comportamentul lor propriu este perceput de către ei înșiși ca fiind așa cum trebuie să fie, adică normal.

În ansamblul formelor particulare de devianță, delincvența sau infracționalitatea afectează cele mai importante relații și valori sociale și presupune încălcarea normelor morale și juridice care orientează comportamentele indivizilor și deci are gradul cel mai ridicat de periculozitate .

Ca formă distinctă de devianță, delincvența constituie un fenomen complex, fiind definită ca „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală”.

În literatura de specialitate se disting următoarele trăsături ale delincvenței:

violarea unei anumite legi care prescrie acțiuni sau sancțiuni punitive împotriva celor care o încalcă;

manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului;

săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

Ca fenomen juridic, delincvența cuprinde o serie de fapte sau acțiuni care, violând regula de drept, sunt pasibile de sancțiune, a cărei severitate crește în funcție de gravitatea faptei comise și de circumstanțele în care s-a produs. Modalitățile de sancțiune pentru aceste fapte și acțiuni sunt aplicate în forme instituționalizate și presupun existența unor mijloace de control specializate(forțe de ordine, tribunale, penitenciare etc).

În sens general juridic, delincvența incluum trebuie să fie, adică normal.

În ansamblul formelor particulare de devianță, delincvența sau infracționalitatea afectează cele mai importante relații și valori sociale și presupune încălcarea normelor morale și juridice care orientează comportamentele indivizilor și deci are gradul cel mai ridicat de periculozitate .

Ca formă distinctă de devianță, delincvența constituie un fenomen complex, fiind definită ca „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală”.

În literatura de specialitate se disting următoarele trăsături ale delincvenței:

violarea unei anumite legi care prescrie acțiuni sau sancțiuni punitive împotriva celor care o încalcă;

manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului;

săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

Ca fenomen juridic, delincvența cuprinde o serie de fapte sau acțiuni care, violând regula de drept, sunt pasibile de sancțiune, a cărei severitate crește în funcție de gravitatea faptei comise și de circumstanțele în care s-a produs. Modalitățile de sancțiune pentru aceste fapte și acțiuni sunt aplicate în forme instituționalizate și presupun existența unor mijloace de control specializate(forțe de ordine, tribunale, penitenciare etc).

În sens general juridic, delincvența include acele transgresiuni ale normelor de conviețuire socială care afectează mai mult ordinea publică, drepturile și îndatoririle colectivității și nu relațiile particulare dintre indivizi.

Dacă la o primă analiză delincvența apare ca un fenomen juridic, ea reprezintă și un fenomen social, deoarece abaterile și încălcările legii lezează valori și relații sociale. În raport cu valorile și normele de conduită socială, delincvența dobândește caracter antisocial.

În realitate, nu toate actele antisociale sunt descoperite sau judecate. Dincolo de delincvența descoperită, judecată și sancționată, există delincventa reală, care reprezintă „adevărata dimensiune a ilicitului penal” și are cele mai importante semnificații pentru evaluarea fenomenului.

1.2. Delincvența din perspectiva normativului penal. Infracțiunea și pedeapsa

Din punct de vedere juridic, un comportament delincvent este definit printr-o serie de trăsături specifice, care se re găsesc în majoritatea sistemelor legislative.

reprezintă o faptă, o acțiune(inacțiune) cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal prin care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale;

fapta este comisă de o anumită persoană care acționează deliberat, conștient și responsabil (are răspundere penală);

fapta respectivă este incriminată și sancționată de legea penală.

Codul penal român utilizează noțiunea de infracțiune. Prin art. 15 din Noul Cod Penal român, infracțiunea este definită ca fiind fapta prevazută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Conduitele individuale sau de grup care nu se conformează modelelor sociale recunoscute și acceptate sunt supuse sancțiunilor. Aceste reacții manifestate de grupul social față de comportamentul individual formează sistemul sancțiunilor sociale. În sensul general, orice sancțiune reprezintă o pedeapsă sau o răsplată al cărei scop este să realizeze conformarea la normele de comportament considerate ca dezirabile de un grup social. Sancțiunea socială este o reacție din partea societății sau a unui număr considerabil al membrilor săi față de un mod de comportament, prin care acesta este aprobat sau dezaprobat.

În literatura de specialitate se vehiculează doua tipuri de sancțiuni, în funcție de forma și intensitatea reacției sociale față de un anumit tip de comportament:

sancțiuni negative – care se referă la pedepse;

sancțiuni pozitive – care desemnează recompensele, acestea fiind reprezentate de reacții de aprobare și premiere a conduitelor dezirabile.

Cele mai eficiente sancțiuni sunt cele juridice, întrucât ele se bazează pe forța statului, dreptului, administrației și justiției, fiind constituite într-un sistem de amenzi, contravenții și despăgubiri civile, confiscări de bunuri, privare de libertate a persoanelor care au comportamente ilegitime.

În literatura de specialitates-au atribuit numeroase funcții pedepsei:

funcția de intimidare colectivă și de descurajare, care se referă la efectul inhibitor al sancțiunilor penale asupra persoanelor, altele decât delincvenții condamnați;

funcția de prevenire socială prin intimidare individuală – delicventul va fi deturnat de la recidivă datorită dezavantajelor primei pedepse;

funcția de neutralizare – obstrucționarea delincventului să mai comită noi infracțiuni, prin faptul că îl privează de libertate și/sau de alte drepturi, pentru o perioadă de timp;

funcția de retribuire – delincventul trebuie să resimtă pedeapsa ca pe o “măsură” a nedreptății pe care a comis-o.

1.3. Cadrul de analiză etiologică a actului infracțional

Actul infracțional, ca atare, reprezintă expresia concretă a unui șir de acțiuni și conduite anterioare, care contrastează puternic cu normele de viață existente în cadrul societății. Ca produs nemijlocit al acestor acțiuni și conduite, infracțiunea implică o mare varietate și complexitate de cauze și condiții. Departe de a acționa paralel și independent una față de cealaltă, cauzele și condițiile favorizante ale infracțiunii se află într-o strânsă interdependentă și corelație reciprocă.

Formele principale ale criminalității și cauzele acestora trebuie analizate în cadrul a trei sisteme de corelație:

sistemul intern de condiționare a delincventului;

sistemul de condiții interne și externe care au generat situația actuala a acțiunii;

sistemul fenomenelor care au determinat, până în prezent, dezvoltarea personalității infractorului.

Aceste sisteme de corelație au fost clasificate astfel:

formarea nefavorabilă a personalității care a condus la apariția în cadrul conștiinței individului a unei orientări antisociale;

influența nefavorabilă a situației concrete de viață în care respectivul individ s-a aflat înainte de comiterea infracțiunii;

condițiile externe care au facilitat comiterea faptei penale și producerea rezultatului infracțional.

Analiza etiologică a infracțiunii trebuie să se întemeieze pe următoarele premise teoretice generale:

condiționările obiective și subiective: orice cauză (influență) externă se răsfrânge prin intermediul condițiilor interne (trăsături de personalitate) ale individului. Ca formă particulară a devianței sociale, delincvența are o determinare multiplă, fiind produsul și efectul interacțiunii unui complex de factori interni (care țin de natura biologică și psihică a individului) și externi (de natura economică, socială și culturală);

raportul dintre spontan-conștient, cauze necesare/cauze contingente: cunoașterea și explicația cauzelor infracționalității trebuie efectuate ținând seama de relația stabilită între circumstanțele subiective, care însoțesc motivele săvârșirii actului infracțional, și contextul obiectiv în care se săvârșește acest act;

relația dintre necesitate și întâmplare – în contextul general al fenomenului infracțional, întâmplarea particularizează, la nivelul fiecărei infracțiuni concrete, împrejurările specifice in care se produce aceasta.

În mod concret, comportamentul infracțional apare ca un produs al convergenței a cel puțin patru situații specifice, reprezentate de următoarele elemente:

situația social-economică (statusul socio-profesional) și starea culturală a individului, caracterizate de regulă printr-un status socio-profesional și ocupațional modest, nivel scăzut de instrucție, educație și cultură, inadaptare școlara și profesională, eșec în integrarea familială și socială, parazitism social etc.

situația antecedentă care a modelat personalitatea, reprezentată de eșecul procesului de socializare, carențe educative, deficiențe ale integrării în grupurile de apartenență, atracția spre grupuri de referință marginale etc.

starea concretă a personalității, caracterizată de obicei prin existența și manifestarea unor tendințe de egocentrism și individualism pronunțat, labilitate, impulsivitate, izolare, frustrare, marginalizare.

diferite situații concrete favorizante, concretizate printr-o serie de conduite cum ar fi: consumul de alcool, droguri înaintea sau în timpul comiterii infracțiunii, relații conflictuale cu alte persoane, instigarea la săvârșirea de infracțiuni, identificarea unei ocazii favorabile pentru comiterea delictului, complicitatea cu alte persoane dominate de aceleași tendințe antisociale, control scăzut etc.

1.4. Teoriile explicative ale actelor infracționale

Literatura de specialitate cuprinde un număr copleșitor de teorii, dintre care unele, devenite clasice, au rezistat in timp, creând adevărate școli in jurul lor și fiind îmbogățite continuu.

În cele mai multe lucrări, teoriile explicative ale actelor infracționale sunt împărțite în trei categorii, respectiv: teorii biologice, teorii psihologice și teoriisociologice. Trebuie specificat că nu există o teorie miracol în materie de etiologia infracționalității, indiferent de ce natură este ea, ci numai situații particulare în care o anumită teorie sau o sumă a acestora ne apropie de adevăr.

Referindu-ne la teoriile biologice, acestea stabilesc următorii factori predispozanți ai infracționalității: tipul constituțional, disfuncțiile glandulare, iregularitățile cromozomiale, activitatea cerebrală anormală și factorii genetici.

Teoriile psihologicedesemnează ca factori ai infracționalității defecte sau incapacități ale individului, capacitatea mentală, structura de personalitate și dezvoltarea personalității.

capacitățile intelectuale: se consideră că un deficit de inteligență poate să conducă la incapacitatea de a anticipa consecințele anumitor acte, la îngustarea opiniilor de acțiune și la însușirea unui stil cognitiv stereotip și rigid;

structura personalității: explicațiile concentrate pe structura de personalitate a persoanelor delincvente consideră comportamentul infracțional ca simptom al unor conflicte psihice conștiente sau inconștiente;

dezvoltarea personalității: infractorii sunt considerați indivizi care nu au reușit să ajungă la nivelul superior de maturitate și prin urmare nu sunt capabili să înțeleagă regulile sociale și să-și controleze comportamentul.

Teoriile sociologice

Dintre acestea, le vom prezenta pe cele care au cea mai mare relevanță pentru munca de asistare social a persoanelor care au comis infracțiuni.

Explicația comportamentului delincvent din perspectiva teoriilor oportunităților diferențiale și a subculturilor delincvente.

Promotorii acestor teorii dezvoltate in anii '60 sunt Cloward, Ohlin și Albert Cohen.

Ideea centrală este aceea că tinerii din clasa muncitoare aleg conduite ilegitime de ajustare în funcție de sistemul de valori, de oportunitățile pe care le întâlnesc în comunitatea în care se nasc și cresc.

Vecinătatea creează diverse subculturi, pe care autorii le împart în trei categorii:

subcultura criminală, care apare acolo unde există stabilitate și unde oportunitățile ilegitime sunt disponibile. De obicei membrii acestei subculturi comit infracțiuni precum furtul sau tâlhăria;

acolo unde nu există stabilitate, ci o continuă mobilitate a populației, se instalează subcultura conflictuală, care neagă atât scopurile cât și sursele de acces la statut;

subculturile evazioniste sunt privite de autori ca fiind atinse de un dublu eșec: pe de o parte nu reușesc în plan social nici utilizând oportunitățile ilegitime, iar pe de alta parte, nu acceptă scopurile sociale și mijloacele legitime, ci pur și simplu abandonează, evadează.

Teoria subculturilor delicvente aparține lui A. Cohen, care plecând de la normele existente într-o cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate cu norme și valori în contradicție cu cele ale restului societății pe care autorul le numește „subculturi delicvente”.

Cohen, abordând problema condițiilor de apariție a acestor subculturi delicvente, evidențiază producerea lor datorită următoarelor situații:

dezvoltarea economică mai redusă;

existența unor bariere și interdicții sociale;

prezența unor nivele societale cu situație periferică;

existența unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare și insatisfacție individuală și social.

Explicația comportamentului delincvent din perspectiva teoriilor controluluisocial.

Travis Hirschi (1969), a formulat pentru prima dată ideile teoriilor controlului social. Oamenii nu sunt la modul absolut nici morali, nici amorali. Unii indivizi sunt înclinați să se conformeze normelor de conduită acceptate la un moment dat în societate, în timp ce doar o minoritate a indivizilor se va comporta în disprețul legii. Aceste variații de moralitate se explică prin grade diferite de atașament față de societatea convențională.

Hirschi a stabilit că această legătură a individului cu societatea convențională se exprimă prin:

atașamentul față de alții. Atunci când există un atașament puternic, există și un puternic control; când atașamentul față de alții este scăzut poate apărea o dezvoltare dizarmonioasă a personalității;

angajament – presupune gradul în care individul arată interes față de sistemul social și economic. Dacă individul are foarte mult de pierdut în termeni de statut, loc de muncă etc, atunci probabilitatea de a deveni delincvent este mică;

implicare – se referă la investirea timpului în activități sociale dezirabile, în acte convenționale, ceea ce diminuează timpul și energia pentru activități nelegitime;

convingeri, crezuri în validitatea regulilor, în valorile și normele convenționale.

Cu cât exista un atașament mai clar al indivizilor față de familie, prieteni, comunitatea de care aparțin, cu atât probabilitatea ca acesta să comită acte deviante scade.

Preocuparea individului pentru un comportament conform legii presupune că el va depune energie, efort pentru a avea un comportament dezirabil social. Atâta timp cât acest comportament convențional presupune o investiție, încălcarea legii atrage după sine pierderea a tot ce s-a investit. Cu cât a investit mai puțin, individul are mai puțin de pierdut și riscul pentru o conduită infracțională și apoi pentru recidivă, crește.

Implicarea reprezintă participarea motivată a unui individ la un comportament dezirabil social, la situații ce pun în evidență conformarea la normă. Implicarea presupune motivația consistentă pentru un comportament pro-social.

Convingerile exprimă legătura cuiva cu societatea. Cei care comit infracțiuni cunosc de cele mai multe ori faptul că nu e bine ceea ce fac; convingerile lor pro-sociale se amestecă cu cele care permit decizii ce conduc spre acte reprobabile social.

Cele patru aspecte interacționează. Dacă însă interacțiunea lor e șubredă, există șanse să fie afectată legătura dintre individ și societate iar individul se va simți liber să comită infracțiuni.

Explicația comportamentului delincvent din perspectiva teoriei „asociațiilordiferențiale”.

Între teoriile sociologice care evaluează cauzele comportamente lor criminale, un loc important îl ocupa teoria „asociațiilor diferențiale” elaborată de E.H. Sutherland, considerat a fi fondatorul criminologiei americane. Principiile de baza și ipotezele acestei teorii sunt prezentate în lucrarea „Principiile criminologiei”.

Sutherland consideră comportamentul criminal a fi condiționat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul „absoarbe” cultura și se conformează normelor sociale și legale. De pe această poziție de abordare în determinarea criminalității, el respinge teoria criminalului înnăscut(C.Lombroso) și a imitației (G.Tarde).

Autorul consideră că în descifrarea științifică a comportamentului criminal trebuie luate în considerare următoarele explicații :

situațională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în momentul comiterii delictului;

istorică sau genetică – vizând elementele care au influențat anterior situația și viața infractorului.

În consecință, comportamentul deviant este un comportament rezultat din învățarea socială și nu dobândit sau imitat.

Sutherland, trecând în revistă aspectele ce includ acest proces, menționează:

învățarea tehnicilor de comitere a delictelor;

orientarea mobilurilor, tendințelor impulsive și a atitudinilor agresive;

condiționarea acestei orientări de caracterul interpretării favorabil sau defavorabil al dispozițiilor legale;

în momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin preponderente față de cele favorabile, indivizii devin criminali prin contactul preponderent cu modelele criminale;

comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de imitație, ci prin faptul că individul este atras spre învățarea și experimentarea tehnicilor antisociale.

Capitolul 2:

Resocializarea și reintegrarea socială a condamnaților la pedepse privative de libertate

2.1. Resocializare și reintegrare socială – precizări terminologice

Așa cum am arătat în capitolul precedent al acestei lucrări, conceptul de socializare este definit ca „un proces psiho-social de transmitere – asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane”.

Deși nu există individ care să nu treacă prin experiențele esențiale ale socializării, atunci când procesul de socializare pozitivă (normaIă) eșuează, prevalând socializareanegativă(discordantă), societatea sau grupurile sociale intervin, sancționând comportamentele deviante sau marginale ale anumitor indivizi, supunându-i pe aceștia procesului de resocializare.

Resocializarea este similară unui proces de convertire în cadrul căruia se intenționează schimbarea normelor, valorilor și convingerilor individului deviant, prin inocularea celor dezirabile din punct de vedere social. În esență, resocializarea constă în dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci când ]a anumiți indivizi socializarea a fost stagnată și inițial greșit orientată. Resocializarea este considerată ca fiind un proces de „reorientare și remodelare a personalității individului deviant în raport cu normele de conduită socialmente acceptabile, prin dirijarea comportamentului acestuia spre scopurile sociale dorite și permise în societate”.

Resocializarea urmărește ca indivizii cu deficiențe de socializare sau „socializați negativ” să nu dobândească o identitate delincventă.

În acest sens, persoanelor private de libertate, în perioada petrecută într-un penitenciar, trebuie să li se creeze noi raporturi de referință, modele dezirabile social de comportament pentru ca, după încheierea pedepsei, sa fie apți să se reintegreze în societate.

Urmărind reintegrarea și adaptarea individului deviant la cerințele vieții sociale prin asimilarea unor norme, valori, atitudini și cunoștințe compatibile cu principiile de conviețuire existente în societate, procesul de resocializare întreprins de instituțiile penitenciare implică o serie de exigență funcționale, vizând atât continuitatea scopurilor sale în timp, cât și derularea sa în raport cu mai multe etape succesive.

Fixarea obiectivelor procesului de resocializare trebuie să se bazeze pe planificarea în prealabil a finalităților:

recuperarea și reintegrarea în societate a celor care au executat pedepse private de libertate;

inducerea capacității de autonomie personală;

modelarea conștiinței social-juridice.

Așa cum arată Sorin M. Rădulescu, M.Voicu și Dan Banciu, procesul de resocializare întreprins în instituțiile specializate are următoarele caracteristici:

globalitate: caracterul global al procesului de resocializare vizează integrarea acțiunilor întregului personal într-un efort comun care privește reintegrarea socială a delicvenților, redarea lor familiei și societății;

continuitate: luarea în grija comandanților de la începutul internării până la recuperarea și reintegrarea socială a fostului delicvent;

integrare: constă în reunirea, într-o perspectivă unitară, a tuturor procedeelor și tehnicilor de resocializare. Este necesară îmbinarea laturii terapeutice cu cea preventivă, a funcțiilor de supraveghere și control cu cele de reabilitare socială.

Ca activitate fundamentală a instituțiilor specializate, sancționarea și terapia delicvenței, ca și procesul de resocializare din penitenciare, urmăresc reconvertirea educativă a condamnaților prin schimbarea universului de valori și norme morale a celui sancționat și oferirea unui nou climat cu valențe optime pentru învățarea și asimilarea normelor și valorilor acceptate social.

Resocializarea presupune un proces de învățare și interiorizare a unor roluri dezirabile, prin dirijarea conduitei spre scopurile dorite și permise în societate, suprimarea vechilor statusuri, supunerea și controlul necondiționat.

În ceea ce privește reintegrarea socială, aceasta presupune o rupere bruscă cu trecutul și adoptarea unui nou mod de viață. Ea este condiționată de o serie de factori, dintre care cei mai importanți sunt:

caracteristicile și elementele specifice instituției în care se desfășoară acest proces, respectiv mediul închis – penitenciarul;

caracteristicile individului supus reintegrării.

Reintegrarea sociala a deținuților este un proces care cuprinde doua momente distincte.

Primul moment se derulează în timpul executării sancțiunii; atunci acțiunea factorilor de reintegrare ar trebui să urmărească în principal restabilirea sau crearea capacității individului de a avea contacte sociale normale și pregătirea acestuia pentru a dobândi un status social nou după executarea sancțiunii.

Al doilea moment – integrarea sociala postpenală, urmărește încadrarea fostului condamnat într-o activitate socială conformă cu noul status dobândit, reinserția lui în colectivitate și destigmatizarea lui.

Realizarea cu succes a reintegrării sociale a foștilor deținuți, respectiv a momentelor acestui proces, depinde de anumite condiții și anume:

• individul supus reintegrării să aibă capacitatea de a satisface cerințele unui rol conform cu statusul dobândit;

• capacitatea grupului(colectivității) de a crea noi poziții pentru cel ce se re integrează, compatibile cu statusul și rolul acestora;

• să existe o diferența pozitivă între mijloacele pe care un grup le oferă pentru realizarea unor obiective și nevoi imediate ale persoanei deviante și cele oferite de un alt grup, pentru realizarea acelorași nevoi. În cazul în care această condiție nu este satisfăcută, apare posibilitatea spre grupuri care oferă mijloace convenabile de acces rapid și satisfacerea nevoilor imediate. Astfel se explică de ce unii dintre foștii delincvenți se orientează, după executarea sancțiunii, spre grupurile stradale parazitare .

Integrarea sau reintegrarea socială a celor care au săvârșit abateri sau încălcări ale normelor este privită de Vasile Preda ca un proces care vizează următoarele aspecte:

-reintegrarea personală psiho-sociaIă, care vizează reechilibrarea și restructurarea personalității individului. Această reintegrare este un proces de durată, pentru că interiorizarea noilor valori nu se produce în mod automat. Pot apărea bariere care îngreunează reeducarea și reintegrarea socială – etichetări și stigmatizări din partea unor membri ai colectivității; deci se impune și necesitatea unei educări a populației.

Pentru realizarea reintegrării personale psiho-sociale a celor care au comis delicte este necesară cunoașterea profundă a particularităților individuale ale acestora, cunoașterea „istoriei” personale a fiecăruia, ceea ce va permite luarea măsurilor strict individualizate și adecvate.

– reintegrarea economică rezidă în crearea capacității de calificare profesională a indivizilor care au săvârșit infracțiuni și care nu au reușit să-și termine studiile și să se califice într-o meserie.

-reintegrarea culturală înseamnă a-i da posibilitatea fostului delincvent să aibă acces la cultură, să-și exercite și să-și dezvolte inteligența și aptitudinile, să practice schimburi informațional-culturale cu alți tineri.

Pe durata proceselor de resocializare și reintegrare socială a deținuților trebuie să se țină seama de faptul că modul în care se manifestă comportamentul delincvent prezintă diferențe sensibile de la un individ la altul. S-a concluzionat că la baza proceselor de resocializare și reintegrare socială a delincvenților trebuie să stea următoarele principii:

-principiul reabilitării timpurii, un delincvent „ocazional” se poate reeduca mai ușor decât un delincvent "habitual" sau recidivist;

– principiul individualizării măsurilor, metode1or și procedeelor de reeducare în funcție de particularitățile de vârsta și de trăsăturile personalității fiecărui condamnat;

– principiul coordonării și continuității acțiunilor de reeducare. Se impune necesitatea interacțiunii tuturor factorilor răspunzători de reeducarea delincvenților.

2.2. Educația și asistența psihosocială a deținuților în sistemul penitenciar românesc

În general, cea mai mare parte a persoanelor care ajung în penitenciar nu fac parte din rândul celor mai buni cetățeni: au un nivel de cultură redus, provin din medii sociale defavorizate, nu au familie, locuință, loc de muncă și au o sănătate precară. Pedeapsa penală nu face nimic altceva decât să „fixeze” individul care a comis infracțiuni într-un anume loc, pentru o perioadă prestabilită de timp. Pedeapsa privativă de libertate va fi lipsită de conținut și de utilitate dacă în perioada de timp petrecută în penitenciar nu se intervine in registrul uman și deținuții nu vor fi sprijiniți astfel încât să devină membri utili ai societății.

Pe lângă rolul custodial, instituția penitenciarului are deci rolul de a asigura recuperarea persoanelor private de libertate în vederea creșterii șanselor de reintegrare socială . „Prin executarea pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate se urmărește formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării în societate a deținuților sau persoanelor internate.”

Astfel, persoanele condamnate sunt incluse, în funcție de durata condamnării, conduita, personalitatea, gradul de risc, vârsta, starea de sănătate, nevoile identificate și posibilitățile de reintegrare socială, în activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională.Aceste activități sunt realizate de personalul serviciilor de educație și asistență psihosocială din cadrul penitenciarelor, cu participarea unor colaboratori externi precum consilierii de probațiune, voluntari, a reprezentanților unor asociații și fundații, precum și a altor reprezentanți ai societății civile.

Principiile și valorile care stau la baza organizării și desfășurării activităților din penitenciar sunt următoarele:

Respect față de lege

Umanism

Acces nediscriminatoriu la educație, asistență psihologică și socială;

Individualizarea intervenției;

Prioritizarea intervenției;

Continuitatea intervenției;

Integritate și professionalism;

Multidisciplinaritate

Deschidere către comunitate

După momentul traseului execuțional în care se desfășoară, distingem:

Activități desfășurate în prima parte a executării pedepsei, imediat după depunerea în penitenciar, de regulă fiind vorba despre primele 21 de zile de executare a pedepsei. Astfel, toate persoanele private de libertate sunt incluse într-un program multidisciplinar care vizează:

Cunoașterea și evaluarea nevoilor fiecărui deținut, din perspectivă educativă, psihologică și socială, în vederea formulărilor recomandărilor privind intervenția individualizată. Pentru persoanele condamnate definitiv, recomandările specialiștilor din penitenciar sunt consemnate în Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică, instrument care fundamentează propunerile specialiștilor pentru individualizarea executării pedepsei;

Informarea fiecărei persoane private de libertate cu privire la regulamentul locului de deținere, actele normative din domeniul executării pedepsei, oferta de programe și activități existentă în unitate.

Activități desfășurate în perioada de executare propriu-zisă a pedepsei privative de libertate.

Activități desfășurate în perioada premergătoare analizei în vederea liberării condiționate.

Este vorba despre programul „Pregătire pentru liberare”, inițiat cu aproximativ 3 luni înainte de eliberarea fiecărui deținut, al cărui coordonator este, de regulă, asistentul social din penitenciar, care poate colabora cu reprezentanți ai serviciilor de probațiune, agențiilor de ocupare a forței de muncă, centrelor comunitare de reabilitare socială etc.

Programul vizează următoarele obiective:

Informarea deținuților cu privire la pașii care trebuie urmați după liberarea din penitenciar, în scopul reintegrării sociale;

Identificarea și familiarizarea cu elementele de suport social care pot oferi asistența necesară facilitării reintegrării în societate;

Acordarea de asistență psihologică în vederea reintegrării sociale;

Crearea premiselor pentru acordarea asistenței postpenale.

Tot în perioada premergătoare analizei pentru liberarea condiționată, deținuții pot participa la programul „Reducerea riscului de recidivă după închisoare”. Programul este derulat de către asistentul social din penitenciar și un consilier de probațiune și își propune realizarea unei planificări realiste a vieții de după închisoare împreună cu reprezentanți ai instituțiilor și organizațiilor care pot oferi suport pentru reintegrare.

În cele ce urmează voi detalia principalele programe și activități desfășurate în perioada propriu-zisă de executare a pedepsei privative de libertate, așa cum sunt ele prezentate în cadrul Regulamentului privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare, precum și în Oferta activităților de educație, asistență psihologică și asistență socială desfășurate în penitenciare.

Instruirea școlară a deținuților

Persoanele condamnate pot participa, în funcție de posibilitățile penitenciarului, la cursuri de instruire școlară sau universitare, în condițiile protocolului de colaborare încheiat cu Ministerul Educației Naționale, ținându-se cont de nevoile prioritare de intervenție identificate, de starea de sănătate, de tipul regimului de executare și de măsurile de siguranță aplicate.

Instruirea școlară este o activitate prioritară, în contextual demersurilor recuperative întreprinse în penitenciare. Astfel, în sistemul penitenciar se organizează cursuri de școlarizare pentru formele de învățământ general obligatoriu și pot fi organizate cursuri și pentru alte forme de învățământ prevăzute de legea educației.

Cursurile de școlarizare a persoanelor condamnate se organizează și se desfășoară în condițiile stabilite de Ministerul Educației Naționale, împreună cu Ministerul Justiției, cu personal didactic asigurat și salarizat de inspectoratul școlar, în condițiile legii, prin bugetele unităților administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială este situate penitenciarul.

Activitatea de instruire școlară a persoanelor private de libertate este parte componentă a sistemului de învățământ special. Structura anului școlar, documentele școlare, precum și metodologia organizării examenelor de absolvire a cursurilor de școlarizare și profesionalizare sunt similare cu cele aparținând sistemului național de învățământ, iar în conținutul diplomelor nu se fac mențiuni cu privire la absolvirea cursurilor de școlarizare în perioada executării pedepsei privative de libertate. Cheltuielile legate de instruirea școlară sunt suportate de către Ministerul Educației Naționale și Administrația Națională a Penitenciarelor.

De asemenea, persoanele condamnate care execută pedeapsa privativă de libertate în regim deschis, pot urma programe de studii universitare la distanță sau în forma frecvenței reduse. Cheltuielile aferente accesului și participării la programele de studii universitare sunt suportate de persoanele condamnate sau de alte persoane fizice ori juridice.

Conform datelorfurnizate de AdministrațiaNațională a Penitenciarelor, în anul școlar 2014/2015 au fost înscrise la cursuri de instruire școlară și universitară un număr de 2932 persoane private de libertate, cei mai mulți dintre aceștia urmând cursuri școlare primare și gimnaziale.

Programe educative:

Alfabetizarea deținuților – se adresează deținuților neștiutori de carte care din motive obiective nu pot fi înscriși la cursuri școlare;

Programul „Educație pentru sănătate” are ca scop informarea deținuților cu privire la modalitățile de adoptare a unui stil de viață sănătos;

Programul „Educație pentru viața de familie” își propune responsabilizarea deținuților și îmbunătățirea relațiilor acestora cu familiile;

Programul „Educație civică” urmărește informarea deținuților cu privire la drepturile omului și formarea acestora ca buni cetățeni;

Programul „Universul cunoașterii” este alcătuit din mai multe module și își propune îmbogățirea cunoștințelor deținuților în diferite domenii: istorie, geografie, literatură română, ecologie, anatomie etc.;

Programul de educație moral-religioasă desfășurat de preoții din penitenciare urmărește dezvoltarea atitudinilor morale și creștinești și a unui mod de viață potrivit preceptelor moral-religioase;

Programul „Hobby” îți propune dezvoltarea abilităților practice ale deținuților;

Programul „Independent și responsabil” are ca scop dezvoltarea abilităților de viață independentă necesare deținuților învedereareintegrăriisociale;

Activități semistructurate cu caracter educativ:

Activități sportiv-recreative;

Ateliere de hobby;

Cercuri literare, de muzică, teatru etc.;

Activități de bibliotecă;

Expuneri, dezbateri, concursuri, conferințe pe teme educative;

Activități de prevenție a TBC.

Programe de asistență psihologică

Programul de asistență specifică destinat foștilor consumatori de droguri se adresează foștilor consumatori de droguri, alcool, tutun și urmărește eliminarea dependențelor;

Programul de asistență specifică destinat persoanelor cu conduită agresivă

Programul de asistență specifică destinat persoanelor vârstnice își propune oferirea de suport persoanelor vârstnice în vederea acceptării problemelor specifice și împărtășirii experienței către cei tineri;

Programul de asistență psihologică specifică pentru reducerea recidivei în abuzurile sexuale

Programul de asistență specifică de prevenție a riscului de suicid;

Programul de asistență specifică destinat persoanelor cu afecțiuni psihice;

Programul de intervenție psihologică specifică pentru diminuarea furiei;

Programul de intervenție psihologică specifică pentru diminuarea impulsivității;

Programul de intervenție psihologică specifică pentru dezvoltarea managementului financiar;

Programul de intervenție psihologică specifică pentru a dezvolta managementul timpului;

Programul de asistență generală „Autocunoaștere și dezvoltare personală” se adresează persoanelor private de libertate care necesită suport pentru o mai bună cunoaștere a propriei persoane prin dezvoltarea abilităților de relaționare cu ceilalți și rezolvare de probleme;

Programul de asistență generală „Autocunoaștere și dezvoltare personală prin metoda artterapiei” se adresează persoanelor private de libertate care necesită dezvoltarea deprinderilor de gestionare a emoțiilor, a abilităților sociale și de relaționare interpersonală.

Programe de asistență socială

Programul pentru dezvoltarea abilităților parentale „Eu și copilul meu” se adresează deținuților care au deficultăți de relaționare cu copiii lor;

Programul pentru dezvoltarea abilităților sociale „Eu printre oameni” urmărește îmbunătățirea abilităților de comunicare , relaționare și rezolvare eficientă a conflictelor;

Programul pentru menținerea/ dezvoltarea relațiilor cu mediul de suport „Pentru familie și societate” se adresează persoanelor private de libertate care au dificultăți în menținerea legăturii cu familia sau cu mediul de suport (persoane nevizitate, rar vizitate sau care au întrerupt legătura cu familia pe parcursul detenției) și urmărește acordarea de sprijin pentru reluarea acestor legături;

Programul pentru prevenția primară a violenței domestice „Stop violenței”

Programul pentru dezvoltarea abilităților decizionale în situații de risc infracțional „Decizii mai bune”

Grupuri de tratament

grupurile de progres, creștere și dezvoltare sunt destinate să încurajeze și să sprijine progresul individual al membrilor grupului;

grupurile de terapie socială sunt destinate să sprijine fiecare membru în parte să adopte stiluri comportamentale acceptate social;

grupurile educaționale sunt destinate să educe și să pregătească membrii grupului într-o anumită problematică sau pe o anumită temă;

grupurile de socializare sunt destinate să ofere asistență în formarea de deprinderi necesare socializării în comunitate;

grupurile de suport sunt grupurile cu un puternic accent pe sprijin reciproc, prin furnizarea de informații, încurajare și susținere.

Activități individuale

Convorbiri individuale în vederea oferirii de sprijin pentru rezolvarea diferitelor probleme cu care deținuții se confruntă în perioada detenției;

Evaluarea nevoilor educative, psihologice, sociale;

Consiliere educațională, psihologică, socială;

Medierea socială reprezintă totalitatea demersurilor întreprinse de asistentul social angajat al sistemului penitenciar în raport cu instituțiile publice, asociațiile și/sau organizațiile naționale și internaționale și mediul de suport al persoanelor private de libertateși vizează schimbul de informații necesare evaluării sau ameliorării problemelor sociale.

Concluzionând, am constatat că demersurile de educație, asistență psihologică și asistență socială desfășurate în penitenciare presupun acțiuni orientate în două direcții principale:

în vederea dezvoltării de abilități;

în vederea diseminării către persoanele private de libertate a cunoștințelor necesare reinserției sociale.

Capitolul 3:

Formarea profesională a deținuților – factor esențial al reintegrării sociale

3.1. Formarea profesională în România – cadrul legislativ

Politicile sociale actuale promovează principiul conform căruia dezvoltarea competențelor generale ale adulților înseamnă creșterea șanselor profesionale ale acestora, fapt care contribuie la dezvoltarea socio-economică, combaterea sărăciei și a fenomenului de exluziune socială. Astfel, sunt încurajate oportunitățile de învățare pentru adulți, inclusiv cele privind formarea profesională, care se dorește a fi calitativă și accesibilă unui număr cât mai mare de indivizi.

În literatura de specialitate, formarea profesională este definită ca fiind reprezentată de „acțiuni instructive, dirijate și concordante, care au ca obiective atât asigurarea unui volum de cunoștințe și a unei experiențe practice, cât și dezvoltarea unui set de aptitudini și a unui pattern aptitudinal, toate necesare pentru realizarea în condiții de eficiență a cerințelor unei profesii/post.”

În România, activitățile de formare profesională a adulților sunt reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulților, cu modificările și completările ulterioare și Hotărârea Guvernului nr. 522/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 129/2000. De asemenea, organizarea activității de certificare a formării profesionale este reglementată prin Metodologia certificării formării profesionale a adulților, aprobată prin Ordinul comun al ministrului muncii, solidarității sociale și familiei și al ministrului educației și cercetării nr. 501/5253/2003.

Formarea profesională a adulților este o activitate de interes general, parte a sistemului național de educație, care se finalizează prin obținerea unor certificate de calificare sau de absolvire cu recunoaștere națională și/ sau certificate de competențe profesionale.

Formarea profesională are ca principale obiective:

facilitarea integrării sociale a indivizilor în concordanță cu aspirațiile lor profesionale și cu necesitățile pieței muncii;

pregătirea resurselor umane capabile să contribuie la creșterea competitivității forței de muncă;

actualizarea cunoștințelor și perfecționarea pregătirii profesionale în ocupația de bază, precum și în ocupații înrudite;

schimbarea calificării, determinată de restructurarea economică, de mobilitatea socială sau de modificări ale capacității de muncă;

însușirea unor cunoștințe avansate, metode și procedee moderne necesare pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu;

promovarea învățării pe tot parcursul vieții.

Formarea profesională a adulților se realizează prin următoarele tipuri de programe:

inițiere („dobândirea uneia sau mai multor competențe specifice unei calificări conform standardului ocupațional sau de pregătire profesională”);

calificare, respectiv recalificare profesională („pregătirea profesională care conduce la dobândirea unui ansamblu de competențe profesionale care permit unei persoane să desfășoare activități specifice uneia sau mai multor ocupații”);

perfecționare, respectiv specializare profesională („pregătirea profesională care conduce la dezvoltarea sau completarea cunoștințelor, deprinderilor sau competențelor profesionale ale unei persoane care deține deja o calificare, respectiv dezvoltarea competențelor în cadrul aceleiași calificări, dobândirea de competențe noi în aceeași arie ocupațională sau într-o arie ocupațională nouă, dobândirea de competențe fundamentale/cheie sau competențe tehnice noi”)

În legislația românească actuală se precizează faptul că formarea profesională a adulților cuprinde atât formarea profesională inițială, prin care se urmărește dobândirea competențelor profesionale minime care sunt necesare pentru obținerea unui loc de muncă , cât și formarea profesională continuă care asigură fie consolidarea sau dezvoltarea competențelor profesionale deja dobândite, fie dezvoltarea unor noi competențe.

Formarea profesională a adulților se realizează în următoarele forme:

cursuri organizate de furnizorii de formare profesională;

cursuri organizate de angajatori în cadrul unităților proprii;

stagii de practică și specializare;

alte forme de pregătire profesională

Formarea profesională a adulților se realizează prin programe de formare profesională organizate de furnizorii de formare profesională. Aceste programe cuprind „totalitatea activităților de pregătire teoretică și/sau practică în vederea realizării obiectivelor de formare de competențe într-un anumit domeniu”și asigură dobândirea unor competențe profesionale în conformitate cu standardele ocupaționale recunoscute la nivel național.

3.2. Formarea profesională a deținuților în contextul general al formării profesionale a adulților în România

Angajarea pe piața muncii reprezintă una dintre cele mai importante condiții ale reintegrării sociale a deținuților.

Un studiu efectuat in Marea Britanie în anul 2011 confirmă ipoteza conform căreia angajarea este decisivă în combaterea recidivei: deținuții care aveau siguranța că vor obține un loc de muncp după liberare considerau că șansele lor de reintegrare sunt mai mari în comparație cu cele ale celor care nu aveau oportunități de angajare după liberare.

Formarea profesională oferă deținuților oportunitatea de a-și valorifica aptitudinile și abilitățile practice, astfel încât să se creeze premise favorabile ale reintegrării în societate.

În sistemul penitenciar românesc “formarea profesională a persoanelor condamnate se realizează, în funcție de opțiunile și aptitudinile lor, prin programe de inițiere, calificare, recalificare, perfecționare și specializare, stabilite de administrația penitenciarului, în colaborare cu personalul specializat al agențiilor pentru ocuparea forței de muncă, precum și cu alți furnizori de formare profesională acreditați.”

De asemenea, în penitenciare se organizează în colaborare cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă activități de informare, consiliere și medierea muncii, conform prevederilor legale, în care se prezintă persoanelor private de libertate serviciile oferite de această instituție, precum și lista locurilor de muncă disponibile.

La inițiativa agențiilor de ocupare a forței de muncă sau a locurilor de deținere, de comun acord, pot fi organizate activități în colaborare cu angajatorii interesați, în vederea promovării ofertei de locuri de muncă și a selectării potențialilor angajați din rândul persoanelor private de libertate – burse ale locurilor de muncă sau târguri de joburi.

În vederea asigurării egalității șanselor pe piața forței de muncă și evitării situațiilor de discriminare ale foștilor deținuți, activitățile și programele de formare profesională organizate în penitenciare sunt similare cu cele desfășurate la nivelul comunității.

La programele de formare profesională organizate gratuit în colaborare cu Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, pot participa deținuții condamnați definitiv care mai au de executat cel mult 9 luni până în ultima zi de executare a pedepsei. O atenție deosebită în vederea includerii în programe de formare profesională se acordă deținuților minori care au împlinit vârsta de 16 ani și care pot beneficia de cursuri de calificare profesională în condițiile în acre nu sunt înscriși la cursurile unei școli de arte și meserii sau ale unui liceu cu profil tehnologic.

Referitor la participarea deținuților la activitățile de formare profesională organizate pe parcursul anului 2014, Administrația Națională a Penitenciarelor furnizează următoarele date:

259 deținuți au participat la cursuri de inițiere profesională în domeniile: introducere/ prelucrare date, formare de formatori, confecționare textile, peisagistică, prelucrarea lemnului și cultura plantelor;

2.310 persoane condamnate, dintre care 18 minori, 122 tineri și 47 femei, au beneficiat de cursuri de calificare profesională în aproximativ 20 de meserii – tâmplar/dulgher/parchetar, lucrător în construcții, lucrător în cultura plantelor, confecționer articole din piele și înlocuitori, frizer etc.;

802 deținuți au beneficiat de întâlniri directe cu angajatorii în cadrul unor “Burse locale ale locurilor de muncă”, iar 50 de deținuți au fost înregistrați în evidențele angajatorilor, în vederea oferirii posibilității de a ocupa un loc de muncă după liberarea din penitenciar;

3187 de deținuți au participat la activități de informare, consiliere și medierea muncii.

Stimularea participării deținuților la formare profesională se realizează prin acordarea, pentru absolvenții cursurilor de calificare ori recalificare profesională, a unui număr de 20 de zile considerate ca executate care se scad din perioada rămasă până la liberarea condiționată. De asemenea, absolvenților programelor de formare profesională li se acordă un număr de 30 de credite (puncte) care vor fi utilizate în obținerea unor recompense.