Rolul Fondului Monetar International In Conditiile Globalizarii
Cuprins
Capitolul 1. Fondul Monetar Internațional – origine, evoluție și obiective
1.1. Cadrul istoric și economic – financiar al înființării Fondului Monetar Internațional
1.2. Obiectivele și funcțiile Fondului Monetar Internațional
1.3. Membrii Fondului Monetar Internațional
Capitolul 2. Managementul și resursele Fondului Monetar Internațional
2.1. Organizarea Fondului Monetar Internațional
2.2. Resursele Fondului Monetar Internațional
Capitolul 3. Asistența financiară acordată de Fondul Monetar Internațional țărilor membre
3.1. Acordul stand-by – forma principală a asistenței financiare a FMI către țările membre și tragerile în tranșe
3.2. Facilitățile de finanțare oferite țărilor membre de către Fondul Monetar Internațional
3.3. Drepturile Speciale de Tragere
Capitolul 4. Rolul Fondului Monetar Internațional în condițiile globalizării
4.1. Globalizare stare a lumii contemporane
4.2. Fondului Monetar Internațional și rolul său în asigurarea stabilității financiare internaționale
Concluzii
Bibliografie
Capitolul 1. Fondul Monetar Internațional – origine, evoluție și obiective
1.1. Cadrul istoric și economic – financiar al înființării Fondului Monetar Internațional
Fondul Monetar Internațional își are originea în recesiunea economică din anii 1930, când țările au încercat să își consolideze economiile deoarece se aflau sub presiunea aurului,care fusesere introdus după Primul Război Mondial. În anul 1931 lira sterlină a fost reevaluată, când s-a renunțat la cotația în aur, fapt ce a dat naștere devalorizării competitive.
Pentru a-și proteja industria națională mai multe țări au recurs la măsuri protecționiste,dar acesteîncercări s-au dovedit a nu fi benefice economiei. Aceste măsuri au avut ca și consecințe scăderea standardele de ocuparea a forței de muncă și de trai în mai multe țări și scăderea bruscă a comerțul
mondial, lucru ce poate fi observat și în figura de mai jos.
Figura nr. 1.1. Reducerea comerțului mondial din timpul recesiunii economice din perioada anilor 1930
Milioane USD
Ani
Sursă: prelucrare proprie de pe site-ul FMI www.imf.org
Această defalcare în cooperarea monetară internațională i-a condus pe fondatorii FMI la
elaborarea unui plan pentru înființarea unei instituție însărcinată cu supravegherea sistemului monetar internațional, sistemul ratelor de schimb și de plăți internaționale, care permite țărilor și cetățenilor lor să cumpere bunuri și servicii de la fiecare. Noua entitate la nivel mondial trebuia să asigure stabilitateacursului de schimb și încurajarea țările sale membre, să elimine restricțiile de schimb, care împiedicau comerțul.
Fondul Monetar Internațional (FMI) reprezintă o organizație internațională din cadrul Națiunilor Unite creată pe baza acordului Conferinței monetare și financiare din anul 1944 de la Breatton Woods
SUA pentru a facilita cooperarea valutar – financiară dintre țările membre. La conferința aceasta au
luat parte 45 de state, iar în urma negocierilor sa hotărât înființarea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare.
În principal, prin înființarea FMI s-a avut drept scop, desființarea asociațiilor valutare de felul Asociațiilor zonei lirei sterline, urmărindu-se astfel întărirea poziției dolarului SUA, finanțarea țărilor membre cu deficite ale balanței de plăți și accelerarea procesului de trecere la convertibilitatea monetară. Elementele sale constitutive reies din planurile celor doi mari gânditori originali, Harry Dexter White de la Trezoreria Statelor Unite și John Maynard Keynes de la Trezoreria Marii Britanii, FMI fiind un rezultat al unui compromis anglo- american, cu predominare americană.
Planul englez, elaborat de Keynes, a cărui primă versiune a apărut în septembrie 1941, era axat pe reconstrucția economiilor occidentale, pe promovarea creșterii economice și ocuparea deplină a forței de muncă. Acest plan preconiza înființarea unei bănci supranaționale, denumită „Uniunea internațională de cliring” cu sediul la Londra, care să administreze un fel de monedă internațională cu valoare fixă în raport cu aurul, denumită „bancor”.
Planul său tinde către o demonetizare a metalului prețios, întrucât, aurul putea fi convertit în bancor, dar nu și invers. Restricția privind transformarea bancorilor în aur are rolul de a obliga țările excedentare să își reducă surplusurile. O altă prevedere a planului englez este folosirea pe o scară largă a controalelor asupra mișcărilor de capital, fie pentru a descuraja fluxurile de natură speculativă, fie pentru a evita scurgeri de fonduri din alte țări cu penurie de economii.
Planul american, conceput la 5 aprilie 1943, pleacă de la ideea că marea criză a anilor ’30 a fost provocată de supraevaluarea monedelor, ceea ce a determinat o puternică instabilitate a schimburilor și frecvente devalorizări competitive. White propune să se creeze un „Fond de stabilizare a națiunilor unite și a asociațiilor acestora”, care să împiedice revenirea la politici de schimb necooperative și să acorde credite țărilor care vor să își apere monedele. Planul prevede de asemenea, crearea unei Bănci Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare, însărcinată să finanțeze reconstrucția țărilor distruse de conflicte militare, precum și dezvoltarea economică a statelor slab dezvoltate.
În cele din urmă, Planul White a avut câștig de cauză, fie datorită faptului că Statele Unite au ieșit din război ca puterea mondială cea mai puternică, în timp ce Marea Britanie a ieșit din război puternic înglodată în datorii, fie datorită faptului că, planul Keynes, bazat fiind pe credit, a fost apreciat ca potențialmente inflaționist. În ultimă instanță se adoptă proiectul economiei dominante, acordându-se doar câteva concesii minore proiectului britanic Astfel că, prevederea americană inițială, conform căreia cursurile de schimb urmează să fie stabilite în mod unilateral de către Fond, a fost înlocuită cu prevederea engleză, conform căreia cursurile urmează a fi stabilite prin negociere, de comun acord, între fiecare stat membru și F.M.I. Majoritatea modificărilor aduse planului american au vizat în mod deosebit prevederile care ar fi dus la încălcarea suveranității statelor.
Fondul Monetar Internațional a fost înființat în mod oficial la 27 decembrie 1945, când primele 29 de state membre au semnat articolele din acordul adoptat la conferința de la Bretton Woods, dar activitatea sa financiară a început la 1 martie 1947. În același an, Franța a fost prima țară care s-a împrumutat de la FMI.
FMI este o instituție destinată prevenirii politicilor economice dezastroase care au contribuit la criza din anii ’30 și este însărcinată să supravegheze sistemul monetar internațional, prin eliminarea restricțiilor de schimb aplicabile comerțului de bunuri și servicii.
1.2. Obiectivele și funcțiile Fondului Monetar Internațional
Fondul Monetar Internațional (FMI) este o organizație internațională ce a fost înființată cu scopul de a acorda asistență financiară temporară țărilor membre, în condiții adecvate, pentru a contribui la ajustarea balanței de plăți și pentru a promova cooperarea monetară internațională, stabilitatea valutară și acorduri valutare sistematice.
FMI este o instituție permanentă ce asigură și menține o funcționare armonioasă a Sistemului Monetar Internațional prin: favorizarea schimburilor de informație între țările membre, încurajarea unei apropieri între responsabilii monetari, punerea în funcțiune a mecanismelor de cooperare internațională, pentru a împiedica acțiuni unilaterale. Criza economică globală a subliniat cât de interconectate au devenit țările în economia mondială de astăzi.
Obiectivul Fondul Monetar Internațional este acela de a acorda credite statelor membre în caz de deficit al balanțelor de plăți. În afara acestuia, conform statutului său FMI are și alte obiective cum sunt:
– promovarea cooperării internaționale prin intermediul unei instituții care oferă mecanisme de consultare și de influență în relațiile valutar-financiare internaționale;
– susținerea expansiunii și creșterii echilibrate a comerțului internațional, dezvoltarea ramurilor productive din țările membre și ocuparea forței de muncă (membrii se angajează să promoveze și să încurajeze dezvoltarea producției și să elimine măsurile inflaționiste);
– promovarea stabilității cursului de schimb și evitarea deprecierii monedelor în scopuri competitive, (potrivit Statutului FMI, un membru poate modifica valoarea paritară a monedei fără acordul Fondului dacă nu afecta tanzacțiile internaționale ale celorlalți membri);
– facilitarea realizării unui sistem multilateral de plăți privind tranzacțiile curente dintre țările membre și eliminarea restricțiilor care stânjeneau dezvoltarea comerțului internațional;
– asigurarea accesului țărilor membre la resursele FMI, în scopul eliminării deficitelor din balanțele de plăți, în schimbul unor garanții corespunzătoare;
– sprijinirea țărilor membre în reducerea mărimii și a duratei dezechilibrelor din balanțele de plăți.
De asemenea, Fondul Monetar Internațional oferă consiliere politică, finanțează țările membre aflate în dificultăți economice și colaborează cu țările în curs de dezvoltare pentru a le ajuta în atingerea stabilității macroeconomice și reducerea sărăciei.
În ultimii ani, FMI a evoluat ca instituție de împrumut jucând un rol central în rezolvarea
crizelor economice și financiare din țările în curs de dezvoltare, fiind de asemenea, implicat activ în promovarea coeziunii economice, creșterii economice și reducerea sărăciei. Pentru realizarea
acestor lucruri FMI oferă finanțare în condiții concesionale pentru a sprijini eforturile de stabilizare a
economiei.
Așadar, Fondul Monetar Internațional sprijină membrii săi prin furnizarea următoarelor servicii:
– statistici, previziuni, cercetare și analiză axată pe urmărirea economiilor și piețelor globale, regionale și individuale;
– asistență tehnică și instruire a țărilor membre pentru ca acestea să își îmbunătățească gestiunea economiilor proprii;
– credite acordate pentru a combate sărăcia din țările membre, prin stimularea comerțului internațional și crearea de noi locuri de muncă;
– împrumuturi pentru a stimula depășirea dificultăților economice de către țările membre;
– recomandări de politică pentru guvernele și băncile centrale pe baza analizei tendințelor economice și experienței economice dintre țări.
Urmărind aceste obiective, Fondul Monetar Internațional îndeplinește trei funcții:
– funcția financiară constă în mobilizarea resurselor financiare ce se distribuie țărilor membre pentru promovarea unei politici de schimb stabilă, stimularea comerțului internațional și echilibrarea balanțele de plăți;
– funcția consultativă se referă la asistență tehnică acordată pentru a sprijini țările membre în utilizarea resurselor productive și în creșterea economică.
– funcția de reglementare constă în formularea unor principii cu privire la comportamentul din domeniul relațiilor valutar-financiare, în efectuarea plăților internaționale și în utilizarea resurselor financiare pentru a corecta dezechilibrele balanțelor de plăți.
Printre preocupările Fondului Monetar Internațional se numără și problemele echilibrului valutar al țărilor membre, cât și administrarea sistemului monetar internațional.
Toate operațiunile Fondului Monetar Internațional sunt realizate sub o structură de luare a deciziilor care a evoluat peste ani încearcând astfel să se găsească un echilibru între reprezentarea universală și operațiunile necesare de gestionare a unei instituții financiare eficiente.
1.3. Membrii Fondului Monetar Internațional
Potrivit statutului Fondului Monetar Internațional membrii se împart în două categorii, și anume: membrii originali și alți membrii. Printre membrii originali ai Fondului se numără acele țări care au participat la Conferința de la Breatton Woods și care au fost accepte funcția de reglementare constă în formularea unor principii cu privire la comportamentul din domeniul relațiilor valutar-financiare, în efectuarea plăților internaționale și în utilizarea resurselor financiare pentru a corecta dezechilibrele balanțelor de plăți.
Printre preocupările Fondului Monetar Internațional se numără și problemele echilibrului valutar al țărilor membre, cât și administrarea sistemului monetar internațional.
Toate operațiunile Fondului Monetar Internațional sunt realizate sub o structură de luare a deciziilor care a evoluat peste ani încearcând astfel să se găsească un echilibru între reprezentarea universală și operațiunile necesare de gestionare a unei instituții financiare eficiente.
1.3. Membrii Fondului Monetar Internațional
Potrivit statutului Fondului Monetar Internațional membrii se împart în două categorii, și anume: membrii originali și alți membrii. Printre membrii originali ai Fondului se numără acele țări care au participat la Conferința de la Breatton Woods și care au fost accepte ca și membri înainte de 31 decembrie 1945. Calitatea de membru este deschisă oricărei țări care se angajeză să respecte obligațiile din statutul aprobat.
Evoluția numărului țărilor membre ale Fondului evidențiază creșterea înregistrată în perioada 1960-1970 și după 1990, acest lucru se datorează țărilor cu economie centralizată care au realizat reforme structurale pentru așezarea economiei pe principiile pieței.
Dacă la 1 martie 1947 Fondul și-a început activitatea oficială având 39 de țări membre în prezent, din 195 de țări Fondul Monetar Internațional are în componența sa 187 printre care se numără și România care a devenit membră FMI la 15 decembrie 1972, această evoluție este reflectată în figura numărul 1.2.
Figura 1.2. Evoluția numărului membrilor Fondului Monetar Internațional
Sursă : prelucrare proprie de pe site-ul FMI www.imf.org
Din cuprinsul articolului VIII din statutul Fondului Monetar Internațional rezultă următoarele obligații generale ale statelor membre:
Fără aprobarea Fondului, nu se pot impune restricții de către țările membre referitoare la efectuarea plăților și transferurilor pentru tranzacții internaționale curente. FMI promovează liberalismul în schimburile și cooperarea internațională, dar statutul prevede că o țară membră poate să mențină restricții pe o perioadă tranzitorie nedefinită ca durată.
Nici un membru nu trebuie să permită la nici una dintre agențiile sale fiscale să se implice în măsuri discriminatorii sau practici valutare multiple cu excepția celor autorizate de către Fondul Monetar International. În cazul în care astfel de acorduri și practici sunt angajate, membrul în cauză se consultă cu Fondul cu privire la eliminarea lor treptată.
Țările membre se angajeză să asigure convertibilitatea la cerere a soldurilor în monedă proprie deținute de alte state membre și provenite sau necesare tranzacțiilor curente. Atunci când convertibilitatea este restrânsă nu este obligatorie convertirea soldurilor în monedă națională. Potrivit statutului Fondului Monetar Internațional o țară membră poate să mențină restricții pe o perioadă tranzitorie nedefinită ca durată.
Convertibilitatea presupune ca fiecare stat membru să colaboreze cu Fondul în vederea
aplicării și menținerii unor reglementări de schimb ordonate și a stabilității cursului de schimb. Fondul Monetar Internațional este îndreptățit să ceară țărilor membre să notifice regulile de schimb pe care urmează să le pună în aplicare iar modificările efectuate să fie făcute publice.
Țările membre trebuie să furnizeze informații Fondului Monetar Internațional cu privire la deținerile oficiale și particulare de aur, evoluția importurilor și a exporturilor, mijloace de plată internaționale, produsul intern brut, investițiile străine, indicile prețurilor, controlul schimburilor, cursul de schimb.
În solicitarea de informații se ia în considerare capacitatea diferită a membrilor de a furniza datele solicitate. Informațiile furnizate de către statele membre nu trebuie prezentate în detaliu pentru a nu dezvălui date ce țin de afacerile persoanelor fizice sau a societăților. Fondul se poate aranja să obțină informații suplimentare de comun acord cu membrii, acționând ca un centru pentru colectarea și schimbul de informații cu privire la problemele financiare și monetare, facilitând astfel realizarea de studii necesare pentru studiile de fundamentare a strategiilor și politicilor țărilor membre.
Țările membre își asumă obligația de a se consulta și colabora cu celelalte state membre, în cazul în care se aplică sau se mențin restricții la tranzacțiile internaționale.
Fiecare membru se angajează să colaboreze cu Fondul și cu alți membri pentru a se asigura politicile activelor de rezervă, lichiditățile internaționale și pentru a face drepturile speciale de tragere rezerva principală activă în sistemul monetar internațional.
Țările membre ale Fondului Monetar Internațional nu au doar obligații, ele beneficiază și de anumite drepturi, cum sunt:
– dreptul de a efectua tranzacții și operații cu Fondul Monetar Internațional ;
– dreptul de a cumpăra sume în valute liber utilizabile sau în drepturi speciale de tragere în schimbul unor sume echivalente în monedă națională a țării respective, în vederea echilibrării balanței de plăți;
– dreptul de a participa la adoptarea deciziilor în cadrul Fondul Monetrat Internațional ;
– dreptul de a beneficia de alocații de Drepturi Speciale de Tragere ;
– dreptul de aderare la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare;
Fondul Monetar Internațional are ca și obiectiv esențial asigurarea unui cadru care facilitează schimbul de bunuri, servicii și capital între țări precum și dezvoltarea continuă a condițiilor necesare pentru stabilitatea financiară și economică iar pentru realizarea acestora fiecare membru trebuie să colaboreze cu Fondul și cu ceilalți membri. Țările membre se angajeză să asigure convertibilitatea monedei, să respecte codul de conduită, să elimine restricțiile asupra plăților curente și să susțină o rată de schimb ordonată.
Capitolul 2. Managementul și resursele Fondului Monetar Internațional
2.1. Organizarea Fondului Monetar Internațional
Fondul Monetar Internațional este o instituție internațională condusă de către reprezentanți ai țărilor membre, întruniți în cadrul diferitelor instanțe decizionale.
Organele de conducere a Fondul Monetar Internațional se grupează în:
– organele de decizie: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Executiv, Directorul General.
– organele consultative: Comitetul Financiar și Monetar Internațional, Comitetul Dezvoltării.
Consiliul Guvernatorilor este organul suprem de decizie din cadrul Fondul Monetar Internațional fiind format din reprezentanți ai țărilor membre, un guvernator și un supleant. Guvernatorul pentru fiecare stat membru este de regulă ministrul finanțelor sau președintele băncii centrale care este numit de către țara membră pe o perioadă de cinci ani.
Consiliul se reunește cel puțin o dată pe an, în septembrie sau octombrie, sedințe ce se țin concomitent cu cele ale Consiliului Guvernatorilor BIRD. În cazul în care se solicită de către cel puțin 15 țări membre sau de către țările membre ce dețin ¼ din puterea totală de vot, Consiliul Guvernatorilor se poate întruni în sedințe.
Consiliul Guvernatorilor dezbate și aprobă decizii cu privire la: admiterea de noi membri, retragerea membrilor, modificarea statutului, fundamentarea și revizuirea cotelor de participare, încheierea unor aranjamente de cooperare cu alte organizații internaționale. De asemenea, Consiliul Guvernatorilor poate să decidă și în ceea ce privește înființarea unor comisii care să examineze fenomenele economico – financiare și impactul lor asupra schimburilor internaționale.
Consiliul Executiv răspunde de conducerea activității Fondului Monetar Internațional și îndeplinește atribuțiile delegate de Consiliul Guvernatorilor.
Consiliul Executiv are în componența sa 24 de membri cu funcția de directorii executivi și supreanți, cinci dintre aceștia sunt numiți direct de țara lor (S.U.A., Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie), ceilalți 19 directori executivi se aleg pe țări sau grup de țări.
Consiliul Executiv adoptă decizii în problemele curente, supraveghează politicile în domeniul cursului de schimb, aprobă programele de asistență financiară către țările membre, elaborează studii asupra impactului politicilor promovate de țările membre asupra stabilității sistemului financiar internațional.
În fruntea Fondului Monetar Internațional se află un Director General care este ales de către Consiliul Executiv, având un mandat de 5 ani cu posibilitatea de prelungire.. În prezent directorul general al FMI este Dominique Strauss-Kahn.
Directorul general al FMI este președintele Consiliului Executiv dar fără drept de vot. Acesta participă la ședințele Consiliului Guvernatorilor, Comitetului Financiar și Monetar și Comitetului Dezvoltării. Este șeful personalului (2478 funcționari) și răspunde de execuția bugetului FMI.
Grupul celor 20 de miniștri de finanțe și guvernatori ai băncilor centrale din cadrul Fondului Monetar Internațional a fost creat în septembrie 1999 în calitate de forum internațional pentru țările industriale, economiile piețelor emergente și pentru a promova stabilitatea financiară internațională.
Grupul celor 20 vizează următoarele direcții:
extinderea integrării țărilor în contextul globalizării financiare;
susținerea politicilor de reducere a vulnerabilității țărilor la crizele financiare, care
presupun aranjamente cu privire la ratele de schimb, managementul prudențial al datoriilor, prevenirea crizelor în sectorul privat, adoptarea unor coduri și standarde în domeniul financiar;
concentrarea eforturilor spre combaterea abuzurilor, reducerea evaziunii fiscale, a corupției
și eliminarea factorilor care subminează credibilitatea și integritatea sistemului financiar internațional;
susținerea efortului Organizației Internaționale a Comerțului de formare a consensului de
liberalizare a comerțului internațional, de întărire a regulilor de comerț, în beneficiul economiei globale, îmbinarea cerințelor și intereselor țărilor dezvoltate cu cele ale țărilor în curs de dezvoltare;
participarea la efortul internațional de crestere a rezervelor de bunuri publice destinate
problemelor grave, cum sunt boli infecțioase, cercetarea agriculturii și a mediului, prin accentuarea cooperării globale;
– îmbunătățirea condițiilor de integrare a țărilor îndatorate în economia globală prin stimulareaparticipării creditorilor bilaterali și multilaterali în susținerea finanțării țărilor;
implementarea măsurilor de sporire a eficienței instituțiilor internaționale de întărire și
stabilizare a sistemului financiar global;
promovarea unor structuri și implementarea unor măsuri de protecție socială necesare
grupurilor din societate vulnerabile în procesul liberalizării economice.
Comitetul Financiar și Monetar Internațional este un organ consultativ, format din 24 de membri (numiți sau aleși) ce se reunesc în două ședințe pe an.
Potrivit celui de-al doilea amendament al Statutului Fondului Monetar Internațional se prevedea înlocuirea Comitetului interimar astfel în 1999 a luat ființă Comitetul Financiar și Monetar Internațional.
Comitetul Financiar și Monetar Internațional urmărește evoluțile și propune soluții cu privire la: funcționarea și adaptarea sistemului financiar și monetar internațional la realitățile economice ale lumii contemporane, procesul de ajustare, lichiditatea internațională, transferul real de resurse către țările în curs de dezvoltare.
Comitetul Dezvoltării este un organism consultativ comun al Fondului Monetar Internațional și al Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare. Este format din 24 de membri, miniștri sau Guvernatori, consilieri ai Guvernatorilor FMI și ai Băncii Mondiale.
Se întrenește în două ședințe pe an în același timp cu cele ale Comitetul Financiar și Monetar Internațional, urmărind evoluțile și propunând soluții cu privire la problemele dezvoltării economice.
Fondul Monetar Internațional este organizat pe departamente funcționale și speciale, departamente zonale, de informații și servicii de sprijin.
Din departamentele de servicii funcționale și speciale fac parte: departamentul afacerilor fiscale, departamentul de dezvoltare și control, departamentul monetar și de schimb, departamentul de cercetare, departamentul juridic, departamentul de statistică șidepartamentul trezoreriei, Institutul Fondului Monetar Internațional, departamentul piețelor internaționale de capital.
Departamentele zonale cuprind: Departamentul Africa, Departamentul Asia și Pacific, Departamentul European I, Departamentul European II și Departamentul Orientul Mijlociu.
Departamentul de relații externe are în componență Biroul Europa, Biroul Geneva, Biroul regional pentru Asia și Pacific și Biroul Fondului la Națiunile Unite.
Departamentul de Departamentul de resurse umane, Departamentul secretariat și Departamentul Servicii generale și tehnologice asigură serviciile de sprijin ale activității FMI. Asistență tehnică țărilor membre este oferită de către Institutul Fondului Monetar Internațional.
În cadrul F.M.I, deciziile se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Fiecărui stat membru i se atribuie un număr minim de 250 de voturi, la care se adaugă câte un drept de vot suplimentar pentru fiecare tranșă de 100 000 DST de cotă-parte vărsată.
unde:
Nv = număr de voturi;
Cp = cota de participare;
Cele 250 de voturi de bază ce se distribuie fiecărei țări membre reflectă aplicarea principiului egalității țărilor membre, iar voturile suplimentare protejează interesele țărilor membre care dețin cote de participare mari.
Potrivit raportului anual din 2010 al Fondului Monetar Internațional, modul de organizare a Fondului Monetar Internațional este ilustrat clar de organigrama acestei instituții prezentată mai jos:
2.2. Resursele Fondului Monetar Internațional
Resursele Fondului Monetar Internațional provin din cotele părți ale țărilor membre, ce reflectă ponderea relativă a fiecărui membru în economia mondială. Cota parte a unui membru determină totalul maxim de resurse financiare pe care acel membru trebuie să îl verse la Fond, numărul de voturi de care dispune în cadrul procesului decizional al instituției, tranșa din alocările de drepturi speciale de tragere ce i se atribuie și, în final, ajutorul financiar la care se poate aștepta să îl primească din partea instituției.
Resursele Fondului Monetar Internaținal se divid în două categorii principale, și anume: resurse ordinare (obișnuite) concretizate în sumele de bani depuse de statele membre în momentul în care aderă la FMI, acestă contribuție poartă numele de cotă de participare, iar atunci când acestea nu sunt suficiente, necesarul de resurse este completat cu ajutorul resurselor împrumutate. Tot în cadrul resurselor atrase de către FMI putem întâlni: comisioanele și dobânzile încasate pentru creditele acordate statelor membre, veniturile din vânzările de aur. Acestea reprezintă o proporție mică din totalul resurselor financiare disponibile la nivelul FMI-ului.
Resursele F.M.I sunt reflectate în pasivul bilanțului său după proveniență, adică în resurse ordinare sau obișnuite și resurse împrumutate, alături de care fac parte și resursele reflectate în contul special de vărsăminte. Situația financiară a F.M.I se prezintă ca în tabelul nr. 2.1.
Tabel nr. 2.1. Resursele financiare ale F.M.I
Din care:
Sursă: http://www.imf.org/external/np/tre/liquid/2010/0310/htm
Ponderea cea mai mare în totalul resurselor F.M.I o au resursele financiare ordinare ce pot fi virate în valută, DST și monedă națională. De obicei, Fondul nu utilizează decât resursele proprii, obținute prin participarea statelor membre, exprimate în monedele statelor pe care Consiliul Guvernatorilor le consideră stabile din punct de vedere financiar. Drepturile Special de Tragere reprezintă lichidități internaționale, create și alocate de F.M.I statelor membre, proporțional cu cota de participare în cadrul Fondului. Valoarea DST-urilor este influențată de modificările ratei de schimb ale celor patru monede ce intră în componența coșului DST.
Statutul Fondului, prevede măsuri foarte stricte cu privire la utilizarea deținerilor de aur, astfel că, este nevoie de o majoritate calificată de 85% din voturile atribuite pentru ca F.M.I să poată vinde sau accepta plăți în aur.
Resursele neutilizabile sunt considerate nepotrivite pentru finanțarea operațiunilor și tranzacțiilor curente. Acestea cuprind aurul, valutele țărilor membre care utilizează fondurile F.M.I cu o balanță de plăți dezechilibrată, alte valute ale unor țări a caror poziție externă nu este stabilă și alte active.
Resursele utilizabile sunt valutele țărilor membre despre care Consiliul Executiv consideră că au atât balanța de plăți cât și rezervele suficient de stabile pentru ca valuta lor să fie folosită în finanțarea tranzacțiilor Fondului. La acestea se adaugă DST-urile, dar si activele nefolosite care există datorită unor linii de credit deja activate, cum ar fi Aranjamentele Generale de Împrumut sau Noile Aranjamente de Împrumut.
Resursele atrase constituie cea de-a doua sursă de finanțare a F.M.I și se constituie din împrumuturile contractate de Fond pentru completarea și diversificarea resurselor de creditare și din alte angajamente ce și le creează acesta față de țările membre.
Resursele principale ale F.M.I se constituie din cote de participație ale tuturor țărilor membre (și aceasta este o urmare a planului White) și pot beneficia de ele, în absența altor resurse, țările care au nevoie. Aceste cote au fost exprimate inițial în dolari americani, iar în prezent în DST. Sub acest aspect, F.M.I se deosebește de Banca Mondială care, cu toate că are și ea un sistem de cote de participație la capitalul social, se aprovizionează cu resurse financiare de pe piețe, mai ales emițând obligațiuni.
Aderarea unei țări la Fondul Monetar Internațional este condiționată de subscrierea și vărsarea unui număr de cote părți la capitalul social al acestuia. Cotele reprezintă contribuții ale țărilor și sunt stabilite proporțional cu importanța economică a fiecăreia dintre acestea, și anume în funcție de valoarea comerțului internațional și de volumul producției naționale.
Cotele de participare ale țărilor membre reprezintă parametrii de bază în adoptarea de către F.M.I a deciziilor cu privire la: puterea de vot (este direct proporțională cu mărimea cotei de participare), tragerile în tranșe, aranjamentele stand-by și alte mecanisme de finanțare (se obțin în funcție de cota de participare a fiecărei țări membre), drepturile speciale de tragere (se alocă direct proporțional cu cota de participare).
Conform prevederilor statutului F.M.I din anul 1944, cota de participare a unei țări membre se achita în aur, valută și monedă națională. Tranșa aur reprezintă fie 25% din cota de participare, fie 10% din rezervele oficiale nete de aur și dolari SUA. Diferența de 75% din cota de participare ce este plătită în monedă națională reprezintă poziția neutră a unei țări membre. Nivelul de 75% al disponibilităților în monedă națională poate fi influențat de operațiunile de răscumpărare, prin intermediul cărora țările membre urmăresc să nu se reducă disponibilitățile în monedă națională sub 75% din cotă sau să se majoreze peste cota menționată. Odată cu cea de-a doua modificare a statutului Fondului Monetar Internațional, cota de participare a unei țări membre se exprimă în DST și se achită în proporție de 25% în valută și 75% în monedă națională.
Este destul de dificil să se determine cotele optime de participare în cadrul F.M.I. Inițial au existat mai multe criterii de calcul, relevante pentru fiecare stat în parte într-o măsură mai mică sau mai mare, spre exemplu raportarea cotelor la importurile mondiale, valoarea maximă acceptabilă a rezervei monetare a statelor membre, care poate fi deținută la F.M.I.
Cota de participare a unei țări membre la resursele FMI se determina pe baza unei relații de calcul – Formula de la Bretton Woods – care includea 2% din produsul național brut (Y), 5% din rezervele de aur și dolari SUA (R), 10% din valoarea medie a importului (M) și 10% din variația maximă a exportului (X):
CP = 0,02 · Y + 0,05 · R + 0,10 · M + 0,10 · V · (1 +X/Y)
Această formulă a suferit modificări în anii 1962 – 1963 prin aplicarea unor coeficienți care au reflectat evoluția produsului intern brut, a comerțului internațional și a rezervelor valutare. Potrivit acestor modificări, cota de participare se calcula în funcție de produsul intern brut din anul premergător celui în care țara devine membră a F.M.I (Y), de media lunară a rezervelor valutare (R), de media lunară a plăților curente din ultimii cinci ani (P), de media anuală a încasărilor curente premergătoare celor cinci ani (C) și de variabilitatea veniturilor curente (VC).
CP = 0,01 · Y + 0,25 · R + 0,05 · P + 0,2276 · V · C ·(1 +C/Y)
Începând cu anul 1981, cotele de participare s-au determinat după criterii mai elastice, și anume: produsul național global (Y), media rezervelor valutare care cuprinde și DST.
CP = 0,00045 · Y + 0,05281008 · R + 0,39 · (P + C) + 1,0432 · VC
În prezent (2011) formula de calcul are următoarea structură:
CP = (0.5*Y + 0.3*O + 0.15*V + 0.05*R )
Unde: Y – medie a PIB pe 3 ani;
O – media anuală a sumei plăților și încasărilor curente pt. ultimii 5 ani;
V – variabilitatea încasărilor curente și fluxurilor nete de capital;
R – media pe 12 luni a rezervelor;
k = factor de compresie de 0,95
Așa cum am spus deja, cotele-părți sunt luate ca referință pentru a determina cât pot lua țările ca împrumut. În cadrul F.M.I, de fapt, nu se votează, ca și în oricare organizație internațională, în baza numărului de „membri”, ci pe baza contribuției de capital vărsat de țara respectivă.
Cotele – părți determină dreptul de vot, în cadrul F.M.I se practică sistemul votului ponderat. În funcție de mărimea cotei de participare, fiecare dispune de un anumit număr de voturi. Unui membru i se atribuie automat 250 de voturi, la care se adaugă un vot pentru fiecare parte a cotei sale, echivalentă a 100.000 DST. Cu cât este mai mare cota de capital a unei țări la capitalul organizației, cu atât mai mare va fi puterea sa de vot.
Voturile-bază servesc la a garanta că oricărei țări, cât de mică, îi este dată posibilitatea de a vota. Cotele-părți determină și cuantumul drepturilor de tragere ale statelor membre asupra resurselor Fondului. Fără derogări speciale, nimeni nu are dreptul să „tragă” mai mult de 125% în raport cu contribuția proprie.
Periodic, dar nu mai târziu de cinci ani, Fondul Monetar Internațional recurge la o revizuire generală a cotelor-părți, pentru ca, resursele sale să fie adaptate permanent la creșterea economiei mondiale și totodată, pentru a se ține cont de modificările relative în poziția economică și financiară a țărilor membre. Revizuirea cotelor de participare are două părți: o parte proporțională (fiecare țară primește același procentaj de creștere pe care îl aplică cotei existente) și o parte selectivă (fiecare țară primește o majorare proporțională cu cota calculată).
Tabel nr. 2.2. Cota de participare și puterea de vot a statelor membre F.M.I
Sursă: http://www.imf.org/external/np/sec/memdir/members.htm
Din cele analizate se poate observa că țara cu cea mai mare cotă de participare este SUA, cu un număr de voturi egal cu 371.743, în timp ce deține 281 de voturi , adică 0.1% din total. În prezent, singura ce deține o cotă de participare de peste 15% este SUA, comparativ cu țările europene care au împreună o cotă de peste 30%, iar țările asiatice o cotă de aproximativ 15%.
În opinia mea, corelarea mărimii ajutoarelor financiare acordate de Fond, de mărimea subscripției țărilor membre la capitalul său social a creat și creează cele mai multe probleme funcționării Fondului Monetar Internațional. Pe de o parte, se creează o situație paradoxală și anume – țările bogate ajung să aibă cele mai mari drepturi la ajutoarele F.M.I, dar nu au nevoie de ele. În schimb, țările sărace și foarte sărace au limitat plafonul ajutoarelor obtenabile, de cotele lor mici de participare la capitalul social.
Cotele de participare reprezintă importanța țării membre în economia mondială, iar în funcție de dimensiunea acestora, țările membre beneficiază de diferite facilități în adoptarea unor decizii:
mărimea cotei de paricipare determină puterea de vot a fiecărei țări membre;
tragerile în tranșe, angajamentele stand by și alte mecanisme de finanțare se obțin în funcție de cota de participare;
în funcție de cota de participare se alocă DST țărilor membre;
În cazul în care o țară nouă aderă la Fondul Monetar Internațional cota de participare inițială este cuprinsă în același interval în care se găsesc cotele de participare a celorlalte țări membre care se identifică prin dimensiune economică și caracteristici similare.
Creșterea cotelor de participare reprezintă o procedură dificilă deoarece aplicarea aceastei decizie trebuie confirmată de statele membre, votul reprezentând cel puțin 85% din totalul de voturi.
Varsămintele reprezentând cotele de participare în monedă națională a țărilor membre către FMI care sunt depuse în conturi deschise în numele fondului la banca centrală a țării respective. Pentru țările în curs de dezvoltare prelevarea cotelor se realizează asupra rezervelor de schimb, acestea de altfel sunt în general insuficiente, dar nu au nici un impact asupra nivelului în devize.
Proporția cea mai mare a resurselor Fondului Monetar Internațional sunt reprezentate de cotele de participare a țărilor dezvoltate precum: SUA, Japonia, Franța, Germania, Marea Britanie. Astfel statele dezvoltate dețin 3/4 din totalul cotelor de participare, deci și din totalul voturilor.
Din grupul celor mai dezvoltate țări Statele Unite ale Americii totalizează o cotă de participare de aproximativ 20% din totalul resurselor, astfel SUA dispune de putere de veto în cazul unor probleme majore care necesită luarea unor decizii importante, luate în cadrul fondului cu o majoritate de 4/5 .
În anul 2009 Grupul celor 20 de țări industrializate de bază (G20) au convenit ca Fondul Monetar Internațional să realizeze și să prezinte un program care să înștiințeze țările participante cu privire la revizuirea cotelor de participare.
Revizuirea cotelor de participare oferă oportunitatea de majorare a resurselor Fondului și astfel permite reechilibrarea cotelor și a numărului de voturi în concordanță cu evoluția țărilor emergente.
Resursele împrumutate
Aceste resurse sunt concretizate prin împrumuturi acordate de statele membre sau de diferite organizații Fondului Monetar Internațional. Fondul Monetar Internațional apelează la acest tip de resurse atunci când resursele obișnuite însoțite de comisioane, dobânzi și alte venituri ale fondului sunt insuficiente pentru a acoperi cerințele statelor membre.
Decizia de a recurge la acest tip de finanțare datează din timpul șocurilor petroliere sau în cazul datoriei țărilor în curs de dezvoltare. FMI-ul a fost nevoit să recurgă la acest tip de finanțare pentru a suplimenta disponibilul de resurse.
Finanțarea nevoii de resurse prin contractarea excesivă de împrumuturi poate modifica natura Fondului, acesta semănând tot mai mult cu o „bancă care împrumută pentru a-și finanța creditele” asemenea Băncii Mondiale.
Fondul Monetar Interanațional își poate suplimenta resursele provenite din cotele părți prin împrumuturi, mai ales în baza acordurilor generale de împrumut (AGE) încheiat în 1962.
În anul 1993, Fondul Monetar Internațional putea să își suplimenteze resursele prin intermediul unui împrumut contracat de la Grupul celor 10 țări industriale de bază (G10). Acest tip de împrumut era cunoscut sub numele de „Acordul general de împrumut”. La acest tip de finanțare se putea recurge doar în cazul unor situații excepționale, și anume în cazul unor crize grave a sistemului monetar internațional.
Acordul general de împrumut a fost utilizat în cazul momentelor grave ale crizelor financiare din țările industrializate, precum Franța în 1969 și SUA în 1978, cu scopul de a finanța dificultățile temporare ale balanței de plăți.
FMI s-a bazat pe resursele împrumutate după șocurile petroliere din anii 1970. Aceste perioade în care FMI-ul a majorat resursele împrumutate au fost urmate de creșteri a cotelor generale, dar cu toate acestea cotele de participare reprezintă principala sursă de finanțare a Fondului Monetar Internațional.
Înaintea crizei financiare, FMI a recurs la resursele împrumutate în anul 1998 în timpul crizei financiare din Asia, aceste împrumuturi au fost rambursate ca urmare a creșterii cotei de participare a țărilor membre. Aceste împrumuturi au fost concretizate în două astfel de modalități prin : modalități generale de împrumut (General Arrangements to Borrow – GAB) și noi acorduri de împrumut (New Arrangements to Borrow – NAB).
Majoritatea împrumuturilor care pot fi accesate de către FMI prin intermediul acestor acorduri bilaterale sunt încă disponibile și în cantități mai mari decât cele disponibile înainte ca aceste acorduri să devină operaționale. Deși reprezintă o facilitate de procurare a resurselor menite să ușureze sarcina FMI-ului în ceea ce privește procurarea resurselor financiare, nici GAB, nici NAB nu au fost utilizate în timpul crizei financiare recente.
Atât resursele ordinare, cât și cele împrumutate determină rata de lichiditate a resurselor Fondului Monetar Internațional, aceasta se poate prezenta sub forma raportului dintre rata resurselor nete disponibile neangajate și obligațiile lichide la un moment dat.
Alte modalități de procurare a resurselor
Fondul Monetar Internațional își procură resursele și prin alte modalități decât cotele de participare și împrumuturile contractate de la țările membre sau alte organizații, acestea pot fi:
comisioanele și dobânzile încasate de la statele membre pentru creditele acordate acestora;
venituri din vânzările de aur;
Comisioanele și dobânzile încasate
Acestea reprezintă o altă resursă financiară mobilizată la nivelul Fondului Monetar Internațional. Dimeniunea acestor resurse depinde de volumul creditelor acordate țărilor membre. Aceste resurse sunt atrase tot de la statele membre, care beneficiază de sprijin financiar din partea FMI-ului.
Volumul resurselor mobilizate din comisioane și dobânzi variază în funcție de volumul creditelor acordate și de evoluția ratelor dobânzii.
Venituri din vânzările de aur
Până în anul 1973 , atunci când a avut loc prăbușirea Sistemului de la Bretton Woods a ratelor de schimb fixe, aurul reprezenta un element central. De atunci rolul aurului în cadrul Fondului Monetar Internațional s-a redus treptat.
Cu toate acestea resursele Fondului exprimate în aur reprezintă un avantaj important pentru acesta, numărându-se printre cei mai mari deținători de aur din lume.
Conform noii configurații a veniturilor Fondului, convenită în luna aprilie 2008, Consiliul Executiv al FMI a aprobat ca vânzările de aur să fie strict limitate 403,3 tone, această cantitate totalizând 1/8 din totalul de aur a Fondului.
Resursele obținute din vânzarea de aur ajută la creșterea capacităților (a capitalului) de împrumut a FMI-ului.
Fondul Monetar Internațional poate utiliza rezervele de aur în diferite scopuri:
vânzarea aurului pe baza prețurilor de pe piață pentru a-și suplimenta resursele;
poate accepta aur la descărcarea de obligații a unor țări membre (de rambursare
a creditelor acordate) ;
Aceste tipuri de tranzacții necesită aprobarea Consiliului Executiv cu o majoritate de 85% din puterea totală de vot. FMI poate vinde aur în mod succesiv pentru a completa necesarul de resurse.
Vânzarea aurului de către FMI a fost strict limitată pe 18 septembrie 2009 pentru a evita perturbațiile pieței aurului. Această hotârâre reprezintă un pas esențial în aplicarea noului model de venituri convenit în aprilie 2008, astfel finanțele FMI-ului se bazează pe o poziție solidă pe termen lung.
F.M.I nu deține o veritabilă putere politică. El acționează prin intermediul statelor, care pot refuza analizele și recomandările sale. El oferă consiliere pe baza unei abordări pragmatice anglo-saxone, decizia finală rămânând la latitudinea statelor-membre. Fondul este numit uneori „Jandarmul Economic al Lumii”. Într-adevăr, pentru anumite țări sărace, în fața unei situații financiare aproape de faliment și imputabilă conducătorilor politici, experții F.M.I preconizează o acțiune economică corelată (planurile de ajustări structurale), pentru a restabili echilibrele macroeconomice. Măsurile concrete pun în aplicare politici de austeritate, uneori în detrimentul cheltuielilor de educație și sănătate, necesare, însă nepopulare.
Capitolul 3. Asistența financiară acordată de Fondul Monetar Internațional țărilor membre
Unul dintre motivele cele mai importante pentru care a fost înființat Fondul Monetar Internațional a fost și este acela de a acorda credite (numite și facilități de credit) acelor țări membre care prezintă dificultăți ale balanțelor de plăți. Deoarece pentru aceste țări posibilitățile de finanțare, atât pe piața privată, cât și în ceea ce privește Banca Mondială, sunt aproape nule în cele mai multe cazuri, FMI rămâne singura lor sursă de finanțare. Rolul de finanțator al FMI a fost în mod clar destinat a fi central pentru sistemul monetar internațional. Ca și în alte domenii de intervenție ale autorităților, justificarea generală pentru rolul FMI trebuie să se bazeze pe existența imperfecțiunilor pieței sau în furnizarea de bunuri publice inadecvate, ambele putând fi remediate cu ajutorul FMI-ului. Motivul pentru activitățile de finantare FMI rămâne la fel cum a fost la momentul Conferinței de la Bretton Woods: accesul ireproșabil la finanțarea privată a dezechilibrelor balanțelor de plăți este, în general, disponibil pentru unele țări importante în economia mondială, dar nu pentru toate țările care au nevoie.
Aceste împrumuturi acordate țărilor membre sunt proporționale cu cotele de participare ale acestora la Fond (datoria față de FMI trebuie să rămână inferioară cifrei de 300% față de cotă), mărimea lor depinzând de asemenea de nevoia de finanțare externă, de mărimea datoriei față de Fond, perspectivele balanței de plăți, usurința de adaptare, etc.
Utilizarea facilităților oferite de FMI trebuie să corespundă unor principii:
– trebuie să sprijine eforturile membrilor de a corecta dificultățile privind balanțele de plăți fără a decurge la măsuri care sunt în detrimental prosperității naționale și internationale;
– trebuie să ofere membrilor încrederea că sprijinul Fondului va fi disponibil pentru a atinge acest scop;
– trebuie să asigure faptul că resursele Fondului sunt păstrate în mod corespunzător;
Accesul țărilor membre la resursele FMI se realizează pe baza următoarelor principii:
a) Acces egal la resurse – FMI nu face deosebiri în ceea ce priveste accesul țărilor membre la resursele financiare. Acestea sunt utilizate pe baza principiului tratamentului egal și nediscriminatoriu, în vederea realizării politicilor economice și sociale. Acest lucru este uneori criticat deoarece se consideră că drepturile și obligațiile nu au aceleași efecte asupra țărilor membre (unele obligații pot fi mai oneroase și unele drepturi mai benefice).
b) Accesul la resursele FMI depinde de situația balanței de plăți – resursele financiare se acordă, conform Statutului FMI, în funcție de situația balanței de plăți externe a unei țări membre. Prin asistența financiară acordată, Fondul Monetar Internațional urmărește corectarea dezechilibrelor din balanțele de plăți și susține programele ce se aplică de țările membre și pe seama asistenței financiare din alte surse (creditori privați, oficiali sau în calitate de intermediari ce asigură redistribuirea fondurilor de la țările cu surplus la țările cu deficit al balanței de plăți).
c) Asigurarea accesului liber la resursele FMI – inițiativa în cadrul relațiilor
dintre țările membre și FMI vine din partea celor dintâi cu respectarea prerogativelor sale asupra politicilor financiare și economice, ceea ce nu exclude examinarea de către experții FMI a acestora;
d) Condiționalitatea în utilizarea resurselor FMI – prin accesul la resursele Fondului, țările membre se angajează să formuleze și să implementeze programe economice. Cu excepția tragerilor în cadrul tranșei de rezervă, care sunt necondiționate, toate celelalte forme implică elaborarea și aplicarea unor programe economice prin care țările acționează în direcția eliminării dezechilibrului balanței de plăti. Acest principiu este privit ca o garanție a faptului că țara solicită o sumă de bani de la FMI pentru a elimina cauzele dezechilibrului extern și va fi capabilă să răscumpere moneda națională la termenul stabilit.
3.1. Acordul stand-by – forma principală a asistenței financiare a FMI către țările membre și tragerile în tranșe
Încă de la înființare, F.M.I a fost și va continuă să reprezinte cea mai importantă instituție financiară internațională creată vreodată. Fondul, și-a adaptat permanent activitatea la noile cerințe apărute în economia mondială, deși, modul în care a realizat acest lucru a fost și este permanent criticat, mai ales de țările în curs de dezvoltare care sunt “beneficiarele” oricăror măsuri întreprinse de F.M.I.
Dar, nu doar și-a adaptat-o ci, pe măsură ce criza economică mondială s-a adâncit, pe măsură ce numărul țărilor membre a crescut, Fondul Monetar Internațional și-a consolidat puterea. În același timp deținător de contracte (de creditare a țărilor membre) și “jandarm” al politicilor de redresare economică, F.M.I nu a fost niciodată atât de puternic ca astăzi, ajungându-se să se vorbească de F.M.I ca “noul guvern al lumii”.
În realizările importante ale Fondului putem încadra numeroase mecanisme de finanțare, înființate îndeosebi după intensificarea pătrunderii tinerelor state în cadrul organizației. Este relevant faptul că, odată create, cele mai multe dintre aceste mecanisme nu au ramas înghețate, ci au fost supuse unui proces continuu de ameliorare, unele având o eficiență apreciabilă, altele, dimpotrivă.
Apar astfel pentru statele membre, îndeosebi pentru cele aflate în dezvoltare, noi posibilități de finanțare a deficitului balanței de plăți din resursele Fondului. În cazul în care, o țară membră înregistrează un deficit al balanței de plăți și are nevoie de o sumă în valută pentru acoperirea deficitului, cumpără de la F.M.I suma în monedă străină necesară finanțării acestuia, dând la schimb echivalentul în monedă proprie sau DST. La scadență, țările își răscumpără suma în monedă proprie prin intermediul sumelor în valută sau DST.
Mecanismul cumpărărilor și al răscumpărarilor se derulează astfel:
Figura. nr. 3.1. Mecanismul cumpărărilor și al răscumpărărilor:
CUMPĂRARE
RĂSCUMPĂRARE
Din punct de vedere juridic, aceste schimburi de monede naționale, denumite “trageri asupra F.M.I”, nu reprezintă operații de credit propriu-zise, deoarece reflectă doar laturile formale ale creditului: scadența și dobânda.
Tragerile asupra F.M.I se efectuează în funcție de mărimea cotei de participare a țării membre care le efectuează, fapt ce avantajează țările dezvoltate ce dețin cote de participare mari. Termenul de răscumpărare se stabilește în funcție de posibilitățile de echilibrare a balanței de plăți, dar, de regulă nu depășește cinci ani.
Din categoria operațiunilor curente de finanțare fac parte: tranșele propriu-zise și facilități de finanțare. Primul mecanism, destinat finanțării deficitelor generale ale balanțelor de plăți, prevede cinci tranșe, fiecare de mărime egală cu 25% din cota de participare a țării solicitatoare. Tragerea în prima tranșă, denumită “tranșa de rezervă” se face automat, în momentul în care dorește țara membră. Inițial, tranșa era egală cu partea din cotele subscrise pe care o țară le vărsa în active de rezervă sau DST. În prezent, se determină ca diferență între “Cota-parte” și “Deținerile Fondului în moneda țării respective”. Fondul Monetar Internațional nu poate să refuze acordarea tranșei de rezervă și nici să impună condiții de utilizare a sumelor obținute în cadrul acesteia. În plus, față de acestă tranșă, există patru “tranșe de credit”, în care tragerile se pot face succesiv, după epuizarea disponibilităților din “tranșa de rezervă” și după examinarea situației concrete din țara solicitatoare de către experții F.M.I. În acordarea “tranșelor de credit”, F.M.I aplică principiul condiționalității: cu cât sumele trase cumulativ de o țară sunt mai mari , comparativ cu cota sa, cu atât F.M.I va trebui să se asigure că politica dusă de statul respectiv este de natură să echilibreze balanța de plăți și să ramburseze fondurile împrumutate. Prin mecanismul tranșelor, o țară poate obține 125% din cota sa de participare, dar tranșele de credit superioare se obțin cu condiționalitate sporită. Pentru tranșele de credit, Fondul percepe un comision care se situează sub nivelul dobânzii practicate pe piață.
Acest procedeu nu a dat satisfacție nici Fondului Monetar care nu dispunea decât de puțin timp pentru a examina o cerere și nici țărilor în dificultate care aveau nevoie de asistență într-un interval de timp foarte scurt. Drept urmare, din 1952, Fondul Monetar Internațional a împrumutat din practică bancară tehnica creditelor confirmate. Un “acord sau aranajament de confirmare” (Stand-by Arrangement) reprezintă un aranjament special pe baza căruia, țara solicitatoare este asigurată că va putea face trageri din Contul de resurse generale, în cursul unei perioade date și până la o suma specificată. În prezent, majoritatea creditelor acordate de F.M.I se efectuează în baza aranjamentelor stand-by încheiate cu statele membre.
Acordurile stand-by au fost introduse în 1952 și sunt înțelegeri prin care țările membre pot cumpăra o sumă într-o anumită valută de la FMI, pentru o perioadă determinate de timp, dacă respectă criteriile și condițiile stabilite. Acestea iau forma a două documente:
– unul care include un anumit număr de clauze standard (scopul acordului, durata, suma, obligația de răscumpărare, comisionul ce trebuie achitat, etc.);
– scrisoarea de garanție (memorandum), care poartă semnătura guvernatorului Băncii Centrale a țării solicitante sau a ministrului de finanțe, în care sunt precizate politicile monetare, financiare și valutare care vor trebui aplicate. Tot aici se stabilește programul de macrostabilizare destinat să înlăture disfuncționalitățile aflate la originea cererii de utilizare a resurselor FMI.
Durata aranjamentelor este cuprinsă între 12-24 luni (urmăresc finanțarea deficitului bugetar sau ciclic al balanței de plăți a unei țari membre) sau 3-5 ani (la un acord extins). Pentru ca o țară să poată beneficia de un acord stand-by, trebuie să dovedească următoarele:
– posibilitatea de a obține noi fonduri de la Uniunea Europeană pentru sprijinirea sectorului macroeconomic;
– accesul la resursele de finanțare ale FMI la un cost redus;
– credibilitatea sa, pentru a fi diminuate costurile la care se poate împrumuta;
– posibilitatea de a emite euro-obligațiuni la o dobândă mai avantajoasă;
– creșterea ratingului de țară.
Aranjamentele stand-by în calitate de acorduri de finanțare ale țărilor membre de către FMI se deosebesc prin următoarele:
• durata aranjamentului Stand-By este cuprinsă între 12-24 luni sau 3-5 ani la un acord extins. Aranjamentele stand-by pentru o perioadă de 12-24 luni urmăresc finanțarea deficitului temporar sau ciclic al balanței de plăți a unei țări membre. Deficitele balanței de plăți care sunt determinate de schimbările structurale ale producției și comerțului sau de distorsiuni de lungă durată în prețuri și costuri, necesită programe economice pe durate mai extinse;
• aranjamentul Stand-By prevede termenii și condițiile privind esalonarea cumpărărilor de valută și criteriile de performanță pe care trebuie să le îndeplinească țara membră, cum sunt: nivelul minim al rezervelor, cuantumul și scadența datoriilor pe termen mediu și scurt, plafoane pentru credite, evitarea aplicării unor restricții asupra plăților și transferurilor curente;
• cumpărările de valută prin acordul stand-by de la FMI sunt esalonate la anumite termene la care resursele FMI sunt disponibile;
• tragerile la aranjamentele stand-by sunt esalonate în funcție de politicile și măsurile de ajustare aplicate de țara respectivă, precum și de momentele calculării unor agregate macroeconomice (bugetul de stat, creditul bancar, exporturile, rezervele);
• esalonarea cumpărărilor de valută în funcție de criteriile de performanță este expresia condiționalității în utilizarea resurselor financiare ale FMI. În același timp pe baza condiționalității se întărește certitudinea FMI de utilizare a resurselor financiare în scopurile solicitate și țara poate să obțină finanțare din alte surse deoarece se garantează cu programele de ajustare economică implementate de țara respectivă;
• aranjamentele stand-by nu reprezintă acorduri internaționale și nu presupun aplicarea termenilor de natură contractuală;
• aranjamentele stand-by includ clauze ce prevăd desfășurarea unor consultări între reprezentanții FMI și țările membre pe toată perioada aranjamentului pentru a verifica modul de aplicare a politicilor și măsurilor prevăzute de țările membre;
• programele de ajustare finanțate pe baza aranjamentelor stand-by se analizează periodic în sedințele Consiliului Executiv al FMI.
Acordurile stand-by încheiate de România cu Fondul Monetar Internațional
Colaborarea României cu Fondul Monetar Internațional a avut un rol important în reforma economică a țării noastre, acesta din urmă s-a implicat activ în procesul de tranziție, condiționând acordarea de împrumuturi financiare, efectuarea unor reforme radicale în economia românească.
România a devenit membră a Fondului Monetar Internațional din anul 1972, fiind al 125-lea stat care a aderat la această organizație.
Prin depunerea cotei de participare, în 15 Decembrie 1972 țara noastră a devenit membră cu drepturi depline în cadrul Fondului Monetar Internațional. Cota de participare a României a fost de 1.030,2 milioane Drepturi Speciale de Tragere, aproximativ 1,43 miliarde dolari sau 0,43% din cota totală, această cotă conferindu-i României 10.552 de voturi, reprezentând 0,49% din total.
Guvernatorul României la FMI este Guvernatorul al Băncii Naționale a României, în cazul de față Mugur Isărescu, iar Guvernatorul supleant al României la FMI este secretarul de stat din Ministerul Finanțelor Publice cu atribuții pe partea de relații internaționale.
Începând cu anul 1972, țara noastră a încheiat până în prezent cu Fondul Monetar Internațional 12 acorduri stand-by, ca suport financiar al programelor economice, după cum se poate observa și în tabelul următor:
Tabel nr. 3.1. Aranjamentele Stand – by încheiate de România cu Fondul Monetar Internațional în perioada 1992 – 2011
Sursă: Prelucrare proprie de pe site-ul www.mfinante.ro/relatiainternat
FMI a acordat României asistență financiară începând din anul 1989, când țara noastră a încheiat trei acorduri stand-by , fiind vorba despre Acordurile stand-by din 1975, 1977 și 1981.
Primul acord stand-by a fost aprobat în 3 Octombrie 1975 și a fost finalizat cu succes în 2 Octombrie 1976, desfășurându-se pe o periodă de 12 luni, în care țara noastră a primit 95 milioane DST. Un al doilea acord, finalizat cu succes, a fost aprobat în 9 Septembrie 1977 și a fost încheiat în 8 Septembrie 1978, România primind 64,1 milioane DST. Cel de-al treilea acord a fost încheiat în 15 Iunie 1981 având o valoare de 1.102,5 milioane DST , dar ulterior a fost reziliat în 14 Ianuarie 1984, după ce România a reușit să atragă de la FMI 817,5 milioane DST.
La sfârșitul anilor 1990, România nu avea datorii externe nici față de de alte state și nici față FMI, împrumuturile primite fiind achitate anterior, în mai multe tranșe.
Din anul 1990 România a mai încheiat o serie de acorduri Stand-by (1991, 1992, 1994, 1995 – când acordul din 1994 a fost extins, mărit și reeșalonat, 1997, 1999, 2000 – când acordul din 1999 a fost extins și reeșalonat, 2001, 2004, 2009), precum și prin două facilități respectiv – "Compensatory and Contingency Financing Facility (CCFF)" și "Systemic Transformation Facility (STF)".
Din cauza nerespectării de către țara noastră a programului de reformă de cele mai multe ori România a primit doar prima tranșă.
În 11 Aprilie 1991, după Revoluție a fost aprobat primul acord în valoare de 380,5 milioane DST, însă și acesta a fost reziliat în 10 Aprilie 1992, după ce Guvernul de atunci a primit de la FMI 318,1 milioane DST. Aranjamentul stand-by încheiat a avut ca scop accelerarea reformei economice, fiind orientat pe reforma sistemului financiar-bancar.
În 29 Mai 1992 Guvernul Văcăroiu închiei cel de-al cincilea acord în valoare de 314 milioane DST, acordul ce a fost reziliat în 28 Martie 1993, după ce România primise 261,7 milioane DST. Liberalizarea cursului leului, diminuarea inflației și stoparea declinului economic al țării reprezentau obiectivele macroeconomice ale acelui aranjament.
În 11 Mai 1994, Guvernul din România a mai încheiat un nou acord în valoare de 320,5 milioane DST, dar și acesta a fost reziliat în 22 Aprilie 1997, dată la care a fost aprobat un nou acord stand-by cu FMI.
În 5 August 1999 s-a încheiat un nou acord în valoare de 400 milioane DST. În schimbul acestor bani Guvernul se angaja să aplice măsuri pentru stabilizarea economiei. Acordul fiind reziliat în 28 Februarie 2001 dar România a reușit să obțină 139,75 milioane DST din valoarea totală a acordului.
Următorul Acord Stand – by a fost aprobat în 31 Octombrie 2001 pentru suma de 300 milioane DST fiind singurul finalizat cu succes de către România după 1990. Acest acordul a vizat susținerea pocesului de dezinflație și menținerea deficitului de cont curent, dar și accelerarea reformelor de creștere economică.
În 7 Iulie 2004, țara noastră a semnat cu FMI un acord pentru suma de 250 milioane DST dar în 2005 a fost suspendat.
Ultimul Acord al României cu FMI s-a încheiat, în 4 Mai 2009, pentru un împrumut în valoare de 12,902 miliarde de euro adică 11443,0 milioane DST, acordat în opt tranșe, pe o perioadă de 24 de luni.
În data de 25 martie 2011, cu ocazia celei de-a saptea evaluări din cadrul Acordului stand-by 2009-2011, autoritățile române au anunțat că ultima transa, cea de-a opta, în valoare de 874 milioane DST nu va fi trasă. Astfel cu această ocazie s-a aprobat solicitarea unui nou Acord Stand-by, pe o perioada de 24 de luni, în valoare de DST 3090.6 milioane DST, respectiv 300 procente din cota.
Totalul creditelor nerambursate la sfârșitul lunii februarie 2011 se ridică la 10569 milioane DST, respectiv 1025.52% din cota de participare a țării noastre.
3.2. Facilitățile de finanțare oferite țărilor membre de către Fondul Monetar Internațional
Având în vedere rigiditatea anumitor mecanisme și criterii ce stau la baza utilizării resurselor sale și pentru a veni în ajutorul unor membri ai săi care trebuie să facă față unor dificultăți specifice, cel mai adesea externe și în afara controlului lor, F.M.I a creat treptat noi facilități cu destinații precise. Ele au anumite caracteristici comune:
au rolul de a completa mecanismele clasice de tragere asupra F.M.I;
condițiile economice impuse de Fondul Monetar Internațional țărilor beneficiare sunt mai puțin stricte decât acelea impuse în cadrul tragerilor normale, întrucât cauzele sunt, în primul rând, de ordin extern;
ele sunt destinate a face față unor probleme economice conjuncturale, ale căror cauze și soluții sunt independente de voința statelor respective și în afara controlului lor.
Politicile și facilitățile de finanțare ale Fondului Monetar Internațional se grupeză în patru categorii de astfel de facilități de finanțare:
– facilități /trageri normale;
– facilități speciale de finanțare;
– facilități de finanțare destinate țărilor cu produs intern brut pe locuitor redus;
– facilități de finanțare administrate de FMI.
Facilitățile normale cuprind : tranșa de rezervă, tranșele de credit ( acordurile stand – by, facilitatea extinsă), facilitatea flexibilă de credit, facilitatea prudențială de credite.
Tranșa de rezervă este limitată la 25% din cota de participare (corectată cu deținerile FMI în moneda țării respective) și poate fi efectuată necondiționat. Mărimea tranșei de rezerve fluctuează în raport cu operațiile derulate cu FMI:
– dacă FMI utilizează moneda țării respective tranșa de rezerve crește;
– dacă țara respectivă utilizează resurse ale FMI (altor țări) tranșa de rezerve scade.
Tranșele de credit se efectuează în 4 tranșe condiționalitate progresiv, fiecare a câte 25% din cota de participare:
– tranșa 2 fără angajament explicit de implementare a unui program (țara membră trebuie să dovedească eforturi rezonabile pentru înlăturarea dezechilibrului);
– tranșele 3, 4 și 5 condiționate de programe de ajustare.
Facilitatea de finanțate extinsă a fost instituită în 1974 pentru a oferi asistență financiară pe termen lung pentru politicile structurale de reformă și se adresează în special țărilor cu dezechilibre profunde în balanța de plăți. Limita de acces este de 200% din cota de participare anual și 600% din cota de participare cumulativ iar răscumpărările semestriale se fac la 4 ½ – 10 ani.
Facilitatea flexibilă de credit instituită în 2009 și urmărește încurajarea țărilor membre în accesul la resursele FMI înaintea confruntării cu deficite. Acesta este considerată cea mai importantă schimbare în modul în care FMI interacționează cu țările membre de la Bretton Woods până în prezent. Furnizează acces la finanțare rapidă și în cuantum ridicat pentru țările ce demonstrează fundamente, politici și un istoric de aplicare a acestor politici foarte solide. Prezintă condiții stricte de eligibilitate:
– expunere ridicată la risc
– poziție externă sustenabilă, preponderența fluxurilor private de capital în contul de capital, acces pe piețele internaționale de capital, deficit și datorie publică sustenabile, inflație scăzută, politici stricte de supraveghere a sistemului financiar, transparența și integritatea datelor macroeconomice
Facilitatea flexibilă de credit funcționează ca o linie de credit reîncărcabil cu posibilitatea de a trage resursele oricând. În cadrul acestei facilități nu există limită de tragere, nevoile fiind analizate pentru fiecare caz în parte, iar răscumpărări se fac în 3 ¼ – 5 ani.
Trei țări au utilizat acest instrument Mexic, Polonia și Columbia dar nici o țară nu a făcut trageri în cadrul acestei facilități.
Facilitatea prudențială de credite se adresează țărilor cu economii solide care
sunt expuse unor riscuri moderate, funcționând ca o linie de credit reîncărcabil. Limita de tragere este de 500 – 1000% din cota de participare, durata 1 -2 ani și răscumpărările se fac în 3 ¼ – 5 ani. Acestă facilitate nu a fost încă accesată.
Politicile și facilitățile speciale de finanțare actuale
Facilitățile speciale sunt de natură conjuncturală și au fost create după 1990, datorită transformărilor în plan economic și politic din spațiul european central și de est. Aceste facilități au constat în acordarea de împrumuturi, cu o perioadă de rambursare cuprinsă între 4 și 10 ani.
Potrivit raportului anual al Fondului Monetar Internațional din 2010 reiese că facilitatea specială actuală este asistența de urgență.
Din 1962, Fondul Monetar Internațional oferă statelor membre asistență de urgență pentru țările afectate de catastrofe naturale, cum ar fi inundații, cutremure, uragane, sau secete.
În 1995, politica FMI-ului cu privire la asistența de urgență a fost extinsă pentru a acorda asistență țărilor aflate în situații de post-conflict. Această asistență, prevede că urgențele post-conflict se limitează la situațiile în care un membru, cu un echilibru de plăți are nevoie urgentă de finanțare, fiind incapabil să dezvolte și să implementeze un program economic cuprinzător, deoarece capacitatea sa a fost afectată de un conflict civil, politic sau conflict armat internațional.
Din mai 2001, pentru cazurile de post-conflict care au fost eligibile pentru facilitățile concesionale ale FMI, ratele dobânziilor la împrumuturi au fost subvenționate, cu subvenții la dobândă finanțate prin contribuții de finanțare de la donatori bilaterali. În ianuarie 2005, sa realizat o subvenționare similară pentru asistență de urgență a catastrofelor naturale care au fost furnizate la cererea țarii membre.
Împrumuturile de asistență de urgență sunt de obicei rapid rambursate și nu implică aderarea la criteriile de performanță, fiind rambursate în termen de 3 ¼ la 5 ani.
Un membru al Fondului Monetar Internațional care este solicitant de asistență de urgență trebuie să descrie politicile economice generale pe care își propune să le urmeze.
Asistența a fost de obicei limitată la 25 % din cota de membru în cadrul FMI, deși în anumite circumstanțe limita poate fi de maxim 50 % din cota de participare.
Facilități speciale desființate
Facilitatea de suplimentare a rezervelor a fost instituită în decembrie 1997 în cadrul planului de salvare a Coreei de Sud. Acesta se adresa în special țărilor cu dezechilibre ale balanței de plăți determinate de pierderea piețelor (credibilitatea pe piață).
Mecanismul suplimentar de rezervă se poate accesa prin Aranjamente Stand-By Normale sau Extinse, având o durată de 1 an, finanțarea fără limită și creditele se rambursau într-o perioadă de 2 – 2 ½ ani sau 2 ½ – 3 ani.
Acesta facilitate specială a fost desființată în 2009.
Facilitatea de finanțare compensatorie și contingentă a fost înființată în 1963 pentru sprijinirea țărilor membre care înregistrau deficite ale balanțelor de plăți determinate de reducerea încasărilor din exportul de bunuri și servicii.
Acestă facilitate a suferit modificări ulterioare:
– în 1979 a fost extinsă pentru a compensa și reducerea veniturilor din serviciile de turism și din transferurile de la persoanele rezidente în străinătate;
– în 1981 a fost extinsă pentru a compensa deficitele din balanțele comerciale ale țărilor importatoare de produse cerealiere;
– în 1988 a fost extinsă pentru a compensa deficitele țărilor importatoare de petrol;
– în 1990 a fost extinsă pentru a compensa și veniturile nerealizate din servicii de tranzit internațional și construcții în străinătate;
– între anii 1988-2000 a fost inclus și un element de finanțare contingentară.
Limite de acces sunt de maxim 45% din cota de participare pentru reducerea exporturilor și maxim 45% pentru creșterea importurilor, maxim 55% cumulativ. Termenul de răscumpărare a sumelor trase în cadrul acestei facilități de finanțare este de 2 ¼ – 4 (3 ¼ – 5).
Și aceasta ca și facilitatea de suplimentare a rezervelor a fost desființată în 2009.
Facilitatea de lichiditate pe termen scurt a fost aprobată de Consiliul Executiv pe 29 octombrie 2008 și se adresa țărilor care se confruntă cu dificultăți de lichiditate (în finanțarea deficitului balanței de plăți) generate de evoluțiile recente de pe piețele financiare.În principiu aceste țări erau din categoria celor emergente, cu acces la finanțare de piețele financiare în condiții normale. Resursele puteau fi obținute prin cumpărări imediate (outright purchases) , fără a necesita încheierea de acorduri stand-by, maxim trei cumpărări în 12 luni. Limite de acces fiind de 500% din cota de participare și răscumpărări realizându-se integral, în 3 luni de la cumpărare. Și aceata facilitate a fost desființată în 2009.
Facilitatea finanțării stocurilor tampon (Buffer Stock Financing Facility – BSFF) a fost înființată în anul 1969, având ca scop diminuarea inflației variației prețurilor unor produse de pe piețele internaționale asupra situației financiare a unor țări membre.
Prin această facilitate financiară oferită de FMI țărilor membre se pot asigura stocurile de materii prime necesare pentru evitarea impactului variației prețurilor internaționale asupra situației financiare externe.
Finanțarea stocurilor tampon de către FMI a vizat țările membre pentru care dezechilibrul balanței de plăți era fundamentat de variația prețurilor produselor de pe piețele internaționale, creditele fiind rambursate într-o perioadă de 3 ½ – 5 ani.
Țara membră care beneficia de acestă facilitate de finanțare se angaja să adopte măsurile necesare în vederea reducerii impactului prețurilor produselor de pe piețele internaționale asupra echilibrului balanței de plăți. Tragerile în această facilitate pot atinge 50 % din cota la participare a țărilor membre. În practică, numai un număr mic de țări a beneficiat de această facilitate.
Atât facilitatea de finanțare compensatorie, cât și facilitatea stocurilor tampon sunt finanțate exclus din resursele fondului.
Facilitatea de transformare sistemică (Systemic Transformation Facility STF) a fost creată în aprilie 1993 pentru a răspunde necesităților țărilor în tranziție, cu dificultăți de balanță generate de trecerea de la un sistem comercial multilateral, bazat pe reguli de piață. Accesul la această facilitate nu poate depăși 50% din cota de participare și se poate efectua în două trageri, suplimentînd celelalte finanțări primite.
De această facilitate au beneficiat 20 de țări, însumând peste cinci miliarde de dolari, cea mai importantă tranșă revenind Ucrainei având o valoare de 0,5 miliarde DST. Facilitatea de transformare sistemică a fost desființată în decembrie 1995.
CCL ( Contingent Credit Lines) a fost creată în 1999 de către FMI în sprijinirea țărilor membre care se confruntau cu crize financiare. Din diferite motive această facilitate nu a fost utilizată, expirând în septembrie 2003.
Facilitatea petrolieră (Oil Facility) a funcționat temporar în anii 1974-1975 și a fost destinată să finanțeze țările membre care au înregistrat deficite ale balanțelor de plăți ca urmare a majorării prețului țițeiului. Consecință a fost primului „șoc" petrolier din octombrie 1973. Facilitățile petroliere au fost finanțate prin fonduri împrumutate de FMI de la un număr mare de țări exportatoare de petrol și țări industrializate. O a doua facilitate a fost creată în aprilie 1975 pentru acordarea unor facilități suplimentare și a fost desființată în martie 1976.
Facilitatea Y2K – a fost creată la 1 noiembrie 1999 și desfințată 31 martie 2000, pentru a sprijini țările membre care se confruntau cu pierderi cauzate de erorile sistemelor computerizate, nefiind utilizată niciodată.
Politica fondului de stabilizare asupra cursului valutar – a fost înființată în 1995, pentru a asigura un suport aditional și preventiv, în timpul tratativelor din cadrul unui stagiu preliminar a unui program de stabilizare a cursului valutar. Nici o țară membră nu a utilizat această facilitate, fiind desființată în 2000.
Facilități de finanțare destinate țărilor cu produs intern brut pe locuitor redus
Facilitatea pentru reducerea sărăciei și creșterea economică a fost inființată în
anul 1999 pentru a oferi asistență financiară țărilor membre ale FMI care înregistreză dezechilibre ale balanței de plăți de natura structurală și necesită reducerea sărăciei și cresterea economică, pe termen lung.
Accesul la resursele FMI de către o țară membră prin această facilitate este de 140% din cota de participare iar în cazuri excepționale de 185%.Perioada de răscumpărare pentru această facilitate este cuprinsă între 5 ½ -10 ani.
Această facilitate a fost înlocuită de către facilitatea de credit extins ce se adresează țărilor cu venit redus pe locuitor care se confruntă cu dificultăți pe termen mediu.
b) Facilitatea socurilor exogene a fost instituită în 2006 și modificată în 2008 reprezintă o formă de asistență financiară pe termen scurt a Fondului Monetar Internațional destinată țărilor care înregistrează dezechilibre temporare ca urmare a socurilor exogene (fluctuațiile prețurilor bunurilor, inclusiv petrolului, dezastre naturale, stări conflictuale în țările vecine ).
În vederea acordării asistenței financiare țara respectivă adoptă un program de ajustare macroeconomică, menit să elimine efectele socurilor exogene, respectiv reforme structurale care să asigure ajustarea si pentru a evita impactul socurilor în viitor.
Resursele financiare ce se asigură prin facilitatea socurilor exogene se pun la dispoziție semianual sau trimestrial pe baza monitorizării criteriilor de performanță.
Accesul la resursele FMI prin această facilitate sunt anual de 25% din cota de participare sau cumulativ de 50% din cota de participare în cazuri excepționale. Perioada de răscumpărare în cadrul acestei facilități este cuprinsă între 5 ½ -10 ani.
Facilități de finanțare administrate de FMI
Aceste facilități reprezintă resurse (fonduri) administrate de FMI în interesul și beneficiul țărilor membre (asistență financiară concesională). Printre facilități de finanțare administrate de FMI se numără : Fondul Fiduciar (Trust Fund 1976-1981), Facilitatea suplimentară de rezervă, liniile de credit contingentate.
3.3. Drepturile Speciale de Tragere
DST este un instrument internațional de rezervă creat de către Fondul Monetar Internațional în 1969 și este acordat țărilor membre pentru a completa activele de rezervă existente.
Alocarea de DST înseamnă transcrierea în contul de drepturi speciale al unui stat membru al Fondului Monetar Internațional a unei sume proporționale cu cota sa de participare la Fond. Drepturile speciale de tragere reprezintă o linie de credit asupra Fondului și oferă posibilitatea statelor membre a căror balanță de plăți este deficitară să poată obține devize libere de la țările membre a căror balanță de plăți este excedentară, prin intermediul FMI.
Alocări generale de DST trebuie să se bazeze pe o necesitate la nivel mondial, pe termen lung, pentru a suplimenta activele de rezervă existente. Deciziile privind alocările generale sunt făcute pentru perioade succesive de până la cinci ani.
Există două tipuri de alocări:
– alocări generale de DST pentru a se completea activele de rezervă existente. Deciziile de a aloca DST au fost realizate în trei etape: în 1970-1972, pentru 9.3 miliarde DST, în 1979-1981, pentru 12.1 miliarde DST, iar în august 2009, pentru o sumă de 161.2 miliarde DST;
– alocări speciale de DST au fost pus în aplicare în septembrie 2009 având ca scop să permită tuturor membrilor FMI să participe la sistemul de DST pe o bază echitabilă și corectă.
Valoarea DST se bazează pe un coș de valute internaționale cum sunt euro, yenul japonez, lira sterlină și dolarul SUA. Compoziția coșul este revizuită o dată la cinci ani de către Consiliul Executiv pentru a se asigura că aceasta reflectă importanța relativă a monedelor în lume în ceea ce privește comercializare și sistemele financiare.
Tanzacțiile și operațiile în DST sunt grupate în două categorii:
– tranzacții și operații între deținătorii de DST, care la rândul lor cuprind tranzacțiile de desemnare și tranzacțiile prin acord direct și alte utilizări;
– tranzacții și operații între țările membre și Contul de Resurse Generale al FMI.
Sumele alocate în DST țărilor membre și deținerile neutilizate de DST, aflate în cont la Fondul Monetar Internațional, sunt purtătoare de dobânzi, având același regim cu cel al depozitelor.
Rata dobânzii pentru DST este determinată săptămânal și se bazează pe o medie ponderată a unor instrumente monetare pe termen scurt, prezentate țărilor emitente ale monedelor din coșul DST.
Datorită structurii monedelor naționale ce compun coșul, DST se bucură de o valoare aproximativă stabilă fiind mai puțin afectat de variațiile bruște ale cursului decât orice altă monedă națională ce compune coșul.
Fiind o monedă coș stabilă și obținând o relevanță internațională DST și-a câștigat funcții cum ar fi cea de etalon monetar, monedă de contract, monedă de expresie a emisiunilor obligatare internaționale, monedă de evidență.
DST nu este nici o monedă, nici o creanță asupra Fondului Monetar Internațional mai degrabă este o cerere potențială pe monede liber utilizabile de membrii FMI și în
plus are rol de activ de rezervă suplimentară, servind ca o unitate de cont a FMI și a altor organizații internaționale.
Capitolul 4. Rolul Fondului Monetar Internațional în condițiile globalizării
4.1. Globalizare stare a lumii contemporane
Globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind „un process de creștere a interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în diferite sfere ale vieții economice, politice, cultural-sociale.”. Așadar criteriul de bază al definirii globalizării îl constituie creșterea interdependenței în diferite sectoare ale vieții social- politice și economice.
Globalizarea nu lasă prea multe șanse statelor de a trăi izolat. Pe de o parte, populația resimte nevoia de a fi reprezentată și condusă pe scena internațională, iar pe de altă parte, evoluțiile dintr-o zonă a lumii au un impact rapid, surprinzător de rapid asupra alteia.
În opinia mea, globalizarea este un set de procese care, pe de o parte, generează o multitudine de legături ce transced statele și societățile, iar, pe de altă parte, intensifică legăturile dintre statele suverane, care devin mai integrate și mai interconectate, formând comunitatea mondială modernă.
Globalizarea pe care o percepem noi astăzi, este un proces generat de realități inconfundabile, care încă de la inceputurile ei, a îmbrăcat forme deosebit de complexe și uneori greu de descifrat. Deși există o anumită continuitate în evoluția sa, o putem considera o formă istorică distinctă, caracterizată de existența unor fluxuri și rețele globale care cuprind toate domeniile sociale, și a unor relații de putere socială , politice și economice tot mai bine organizate și reglementate prin noi infrastructuri de control sau forme de guvernare multistratificată.
Globalizarea se constituie ca un ansamblu complex de procese având ca obiectiv realizarea integrării internaționale pe diferite paliere :economic, politic, militar și de securitate, socio-cultural.
Caracteristica principală a globalizării o constituie fluxul rapid, în continuă creștere și adeseori generator de discrepanțe, de bunuri, servicii, persoane, capital, idei, informații, tehnologie, cultură.
Globalizarea creează oportunități deosebite și conduce la progres în anumite domenii:
piețele financiare și comerciale au trecut în faza de integrare a activității și funcționării lor;
producția s-a internaționalizat grație firmelor cu activitate globală; privatizarea a căpătat proporții mondiale;
noile tehnologii sunt mai ușor de asimilat;
comunicațiile elimină distanțele și apropie fizic oamenii;
problemele globale sunt acum, parte a conștiinței noastre.
Există însă, și fenomene de:
fragmentare și slăbire a coeziunii sociale; creștere a inegalităților atât pe plan intern, cât și între state;
distrugere a sistemului clasic de ierarhizare a valorilor;
proliferare a armamentului și a crimei transnaționale.
Din păcate, efectele negative ale globalizării nu sunt identificate (voit sau nu) din timp sau nu sunt conștientizate într-atât încât să nu lase spațiu și timp de manifestare forțelor ostile ale securității la nivel mondial.
În ceea ce privește activitatea Fondului Monetar Internațional, fenomenul globalizării este analizat din punct de vedere economic, presupunând:
extinderea capitalismului și a economiei de piață la scară globală ceea ce a determinat o globalizare a cererii și a ofertei;
dominația sistemului financiar global, a piețelor de capital în fața producției și comerțului prin mobilitatea și extinderea fluxurilor internaționale de capital în afara triadei SUA – Uniunea Europeană – Japonia, începând cu anii '90;
dereglementarea (fiscală, economică etc.) prin care s-a facilitat libera circulație a factorilor de producție;
specializarea producției de bunuri și servicii la scară globală după criteriul avantajului comparativ, mai ales în ceea ce privește forța de muncă și resursele;
competiția globală pentru investiții străine, precum și apariția și intensificarea concurenței și a spiritului antreprenorial;
adâncirea diferențelor economice dintre țări și creșterea inegalității distribuției veniturilor și a consumului între indivizi;
tendința concentrărilor de capital, sub forma corporațiilor, a achizițiilor și a fuzinilor;
ascensiunea comerțului intra-corporație, în fața celui intra-firme.
Globalizarea economică este cea mai evidentă dimensiune a procesului de globalizare, considerată de altfel, structura de rezistență sau coloana vertebrală a acesteia. Acest fenomen este definit de experții Fondului Monetar Internațional ca „un proces istoric, rezultat în urma inovației și a progresului tehnologic, care se referă la creșterea integrării economiilor pe glob, în special prin comerț și fluxuri comerciale. Termenul se referă și la mișcarea forței de muncă și a informațiilor peste granițele internaționale”. Sub aspect economic, globalizarea presupune: mondializarea cererii și a ofertei, apariția și intensificarea concurenței globale, dereglementarea (fiscală, economică) prin care s-a facilitat libera circulație a factorilor de producție, incidența crescută a delocalizărilor și externalizărilor, competiția globală a investițiilor străine, ascensiunea comerțului intra-corporație, în fața celui inter-firme, creșterea inegalității distribuției veniturilor și a consumului între indivizi, etc.
Globalizarea economică prezintă oportunități enorme pentru creșterea bunăstării colective, deoarece stimulează competiția între agenții economici, inovația tehnologică, diversificarea produselor și, în ultimă analiză, creșterea veniturilor și a gradului de ocupare a forței de muncă. Aceste avantaje, totuși, nu merg în mod necesar în beneficiul tuturor. Este destul să ne gândim că în ultimele trei decenii s-au realizat progrese limitate în eradicarea sărăciei și că, în , venitul pe cap de locuitor este astăzi mai scăzut decât a fost cu 30 de ani în urmă. Pe lângă acestea, procesul nu se dezvoltă întotdeauna în mod linear, ci este obiectul unor întreruperi sau al unor adevărate crize, deseori datorate unei proaste funcționări a piețelor, de cele mai multe ori a piețelor financiare.
Globalizarea politică. Amplificarea globalizării necesită noi reglementări, și, din acest motiv, la nivel politic se manifestă un transfer al puterii de decizie de la nivel național la nivel regional sau internațional. Instituții cu vocație universală sau regională ca, O.N.U, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, au fost create tocmai în scopul promovării cooperării între statele lumii. Ele au menirea de a sprijini statele aflate în dificultate să își acopere deficitele balanțelor comerciale, ale conturilor curente și ale bugetelor publice, să reducă puseele inflaționiste, să susțină cursurile de schimb valutar ale monedelor naționale. Ca trăsături notabile ale globalizării politice putem aminti:
existența unor sisteme similare de organizare instituțională și administrativă peste tot în lume (chiar dacă regulile, modul de funcționare și gradul de eficiența diferă de la un stat la altul);
extinderea procesului de democratizare în diverse zone ale lumi;
apariția de noi tipuri de amenințări și riscuri și extinderea lor la scară globală;
conturarea unui sistem global de justiție, prin apariția unor standarde internaționale unanim recunoscute;
distribuția inegală a puterii politice la nivel mondial.
Sistemul economic global se caracterizează prin concentrarea puterii și a schimburilor economice, prin inegalitatea în accesul la resurse și în distrubuția veniturilor și a consumului, dar și prin interdependența , și de aici, prin vulnerabilitatea în fața propagării crizelor.
Globalizarea a devenit un fenomen controversat al cărui impact generează păreri contradictorii, ea fiind „nici bună, nici rea”, după cum spune J. Stiglitz, în lucrarea „Globalizarea. Speranțe și deziluzii”. Argumentele care vin să susțină aceasta idee sunt următoarele: fenomene care au fost nefaste pentru unele economii, pentru altele au însemnat un lucru profitabil în urma căruia au avut de căștigat; în timp ce, într-un stat, o parte a indicatorilor arată că economia este în declin, anumite categorii sociale au profitat de situația creată, depășind mai ușor sărăcia și chiar îmbogățindu-se.
Efectele globalizării sunt multiple, atât pozitive, cât și negative, așa după cum însuși procesul ce le generează poate uni sau dezbina omenirea, și au intensități variate, ceea ce poate conduce la o integrare și asimilare deplină, necondiționată de către societățile unor state sau la o anumită reticență, dacă nu chiar ostilitate, în acceptarea lor de către altele.
Datorită globalizării, au fost supuse riscului atât țările în curs de dezvoltare, cât și statele dezvoltate, oferind în schimb posibilități de dezvoltare și creștere economică.
Printre avantajele economice ale globalizării se numără și:
creșterea venitului real pe cap de locuitor de mai mult de trei ori în a doua jumătate a secolului al 20-lea;
reducerea sentimentului izolării resimțit în mai multe țări slab dezvoltate;
expansiunea comerțului mondial prin eliminarea sau reducerea barierelor comerciale, cum ar fi tarifele de import;
creșterea producției naționale ca rezultat al liberalizării financiare;
dezvoltarea sistemului financiar intern.
Pentru țările mai puțin avansate, unde economiile interne sunt de obicei insuficiente pentru exigențele lor de creștere economică, avantajele globalizării financiare decurg, mai degrabă, din posibilitatea crescută de a avea acces la economiile din străinătate.
Un avantaj al globalizării financiare decurge din disciplina impusă asupra politicilor economice ale țărilor cu datorii: cu cât politicile sunt apreciate ca potrivite, cu atât mai mare va fi încrederea de care se vor bucura aceste țări pe piețele financiare și, implicit, capacitatea lor de a se îndatora. Invers, dacă politicile economice nu sunt considerate potrivite de către piețe, țările își vor vedea accesul la credit restrâns, ceea ce înseamnă că vor fi supuse la dobânzi penalizatoare.
Globalizarea nu produce însă numai efecte pozitive, la adresa ei existând numeroase critici. Statele industrializate au fost acuzate de faptul că au impus statelor slab dezvoltate să elimine barierele comerciale, în timp ce ele și le-au menținut pe ale lor. Acest lucru a împiedicat țările să își exporte bunurile, fapt ce a redus substanțial prețurile.
Un alt efect negativ este reprezentat de concurența puternică din partea întreprinzătorilor occidentali care a afectat în mod deosebit țările sărace, acestea reușind cu greu să facă presiunii și prețurilor venite din partea acestora.
Globalizarea poate fi asociata și crizelor financiare, aceasta mărind vulnerabilitatea țărilor în fața acestora. Crizele financiare din ultimele două decenii le-au demonstrat multora că globalizarea financiară a agravat instabilitatea economică internațională și că ea este periculoasă pentru societățile. Relația globalizare-crize financiare este prezentată în figura următoare:
Figura nr. 4.1. Relația globalizare – crize financiare
Sursă: Roxana, Hețeș, Gavra, Globalizarea financiară în economia contemporană, Ed.Bastion, , 2009, p.180
4.2. Fondului Monetar Internațional și rolul său în asigurarea stabilității financiare internaționale
Globalizarea impune necesitatea guvernanței globale iar Fondul Monetar Internațional este unul din organismele internaționale care și-ar putea asuma acest rol.
Fondul Monetar Internațional în calitate de instituție financiară internațională a avut misiunea să asigure stabilitatea monetară în vederea stimulării extinderii schimburilor comerciale internaționale si a dezvoltării economice a țărilor membre.
FMI-ul și-a asumat rolul de garant al respectării codului de conduită cu privire la eliminarea restricțiilor din schimburi și a practicilor monetare discriminatorii astfel încât să asigure un sistem de plăți bazat pe libera convertibilitate a monedelor.
Fondul Monetar Internațional avea misiunea să furnizeze lichidități internaționale țărilor care înregistrau deficite în balanța de plăți, își asumă responsabilitatea pentru gestiunea ordinii monetare internaționale.
Misiunile și modul de acțiune ale Fondului Monetar Internațional au evoluat în funcție de factorii care au exercitat influență în diferite perioade de timp.
Fondul Monetar Internațional având responsabilitate pentru gestiunea ordinii monetare internaționale, în contextul globalizării se susține un alt model de acțiune de creditor de ultimă instanță la nivel internațional. Creditorul de ultimă instanță își asumă misiunea să susțină lichiditatea internațională în condițiile influenței unor factori care ar putea produce dezechilibre ale balanțelor de plăți. Acesta se înscrie în modelele care s-ar preta pentru Fondul Monetar Internațional în calitate de instituție centrală a cooperării monetare și financiare internaționale.
Resursele limitate administrate de Fondul Monetar Internațional nu asigură satisfacerea unor cerințe ale lichidității internaționale în situații de criză. Pe de altă parte creditorul de ultimă instanță ar necesita restructurarea misiunilor sale fundamentale și conceperea unei misiuni comparabile cu aceea a unei bănci centrale. În acest context se susține redefinirea și întărirea supravegherii care se încadrează în misiunile Fondului Monetar Internațional din statut, pentru a asigura prevenirea și atenuarea efectelor crizelor și la reducerea riscului sistemic.
Aproape în orice domeniu al activității umane există preocupări privind disfuncționalitățile care pot să apară în interiorul lui și, de aceea, se studiază cauzele, modul de apariție și manifestare a acestora, precum și consecințele lor. Crizele sunt astfel de disfuncționalități, ele având implicații majore în viața și activitatea oamenilor, cu consecințe și urmări nedorite.
Crizele au caracterizat piețele financiare, atît în perioadele de integrare economică, cît și în cele de dezintegrare economică. Există studii conform cărora în ultimii 120 de ani frecvența, durata și bilanțul crizelor nu s-a modificat substanțial. Crizele nu au același efect asupra tuturor categoriilor de persoane, afectând în mod special categoriile defavorizate prin șocuri negative asupra veniturilor și nivelului de ocupare a forței de muncă, creșterea inflației, modificări de prețuri relative și reducerea cheltuielilor publice.
Sporirea crizelor finaciare în spațiul mondial a condus la o diminuare progresivă a capacității Fondului Monetar Internațional de a acționa în calitate de împrumutător de ultimă înstanță, intervențiile sale intrând sub incidența unor considerente de ordin strategic.
Prevenirea crizelor sistemice a început să prezinte un interes sporit în special în ultimul deceniu al secolului trecut în urma crizelor înregistrate în cadrul Sistemului Monetar European (1992), Mexic (1994), în țările din sud-estul Asiei, precum Thailanda, Malaezia, Indonezia, Filipine și Coreea de Sud (1997) sau în Rusia (1998).
Criza financiară din . După criza de insolvabiltate din anii '80, America Latină a cunoscut un nou episod de criză la jumătatea anilor '90, care a afectat mai ales Mexicul. Criza mexicană constituie cazul tipic care demonstrează aptitudinea crescândă a pieței internaționale de capital de a sancționa în mod brutal și imediat acele politici care au pierdut din vedere realitățile economice. Originile crizei mexicane din 1994 pot fi legate de politicile, mai vechi, de consolidare și restructurare economică, inițiate de președintele .
Principalele cauze ale dezechilibrelor produse în Mexic au fost: procesul pripit de liberalizare pe fondul existenței unor dezechilibre structurale, influxurile mari de capital din exterior, orientate spre operațiuni care au generat o creștere a consumului în loc să stimuleze dezvoltarea producției și a investițiilor stabile, datoriile internaționale și regimul de cursuri fixe.
Criza financiară din RUSIA a început cu mult inaintea crahului financiar din 17 august 1998, fiind consecința unui an dificil (creșterea inflației la 1300%) și a unei gestiuni dezastruoase a politicilor economice ruse. Statul rus se confrunta cu o gravă criză a plăților, impozitele neîncasate erau estimate la 120 de miliarde de franci, în timp ce datoria totală depășea 200 de miliarde de dolari. În plus, marjele de manevră ale guvernului erau foarte restrânse, deoarece F.M.I impusese reguli stricte cu privire la acordarea de ajutoare.
Consecințele crizei au fost agravate și de criza agricolă, în special de recolta slabă de cartofi, alimentul esențial al rusiei. Un alt factor care a dus la adâncirea crizei a fost instabilitatea politică. În timpul acestei crize, George Soros a piedut 4 miliarde de dolari, adică aproape un sfert din totalul activelor sale, 21,5 miliarde, ceea ce l-a transformat într-un „avocat” al controlului tranzacțiilor financiare.
Criza financiară din ASIA are ca principală cauză globalizarea scăpată de sub control și caracterul migrator al capitalurilor pe termen scurt. Deși specialiștii se așteptau ca această criză să se limiteze la periferia zonei de creștere asiatică, ea s-a extins rapid, atingând la sfârșitul lunii septembrie 1997, Japonia, Koreea de Sud și Hong-Kong-ul, țările considerate cele mai stabile din zonă. Deși au avut mult de suferit în urma crizei financiare din 1997-1999, nici una din aceste țări nu a reacționat prin încetinirea procesului de globalizare.
Dintre factorii care au generat criza asiatică amintim:
bulele speculative și investițiile ineficiente. Conform acestei afirmații, criza asiatică a fost provocată, în primul rând, de spargerea unui balon speculativ;
măsurile inadecvate de macro-management – analiza efectuată de F.M.I pune criza din zona Asiei pe seama unor măsuri inadecvate de macromanagement ca: regimul de cursuri de schimb fixe, lipsa de informații și de transparență, pierderea încrederii ca rezultat al incertitudinii cu privire la evoluția politicii economice;
panica de pe piețele financiare externe;
dereglementarea financiară;
atacurile speculative.
Principalele diferențe între crizele financiare din țările în curs de dezoltare sunt prezentate în tabelul următor:
Tabel nr. 4.1. Crizele financiare din țările în curs de dezvoltare: diferențe
Dacă se ia în considerare gradul de integrare economică modială, țările asiatice erau mult mai active pe piețele internaționale, comparativ cu Turcia, Rusia sau țările din America Latină. Acest lucru este susținut de indicatori cu privire la schimburile comerciale și de ponderea exporturilor/importurilor în PIB, precum și de fluxurile mult mai mari de capital pe care au reușit să le atragă. În ceea ce privește cadrul macroeconomic, deficiențele fundamentelor cheie au fost mai puțin vizibile în țările Asiei de Sud-Est, în comparație cu celelalte țări în curs de dezvoltare. Un rol important în apariția și propagarea crizelor l-au jucat atacurile speculative sau panică, ceea ce a fost, relativ, surprinzător pentru cei care s-au raportat la fundamentele sănatoase.
Referitor la fluxurile de fonduri, care în toate cazurile au fost pe termen scurt, în zona asiatică au fost concentrate, cu precădere, în sectorul privat, spre deosebire de țările din America Latină, Turcia și Rusia, unde cea mai mare parte a datoriilor a fost atrasă de guvern.
În opinia mea, crizele financiare din țările în curs de dezvoltare se aseamănă prin următoarele trei elemente: liberalizarea financiară inadecvată și fluxurile mari de intrare de capitaluri pe termen scurt; aprecierea monedei naționale și deficitul de cont curent; erori cu privire la utilizarea fondurilor împrumutate într-un cadru slab reglementat. Pe lângă elementele comune, crizele prezintă și diferențe în ceea ce privește: magnitudinea, gradul de integrare al țărilor în cauză pe piața financiară internațională, fundamentele economice ce le caracterizau, dimensiunea și destinația fluxurilor externe de capital.
Creșterea numărului crizelor financiare (între anii 1973 și 1997 au avut loc 44 de crize în țările dezvoltate și 95 în țările în curs de dezvoltare) a dus la o diminuare treptată a capacității Fondului Monetar Internațional de a acționa în calitate de împrumutător de ultimă instanță (lender of last resort), intervențiile sale din ultimii ani (Mexic în 1994, Coreea de Sud, Tailanda și Indonesia în 1997; Rusia în 1998) întrând puternic sub incidența unor considerente de ordin strategic.
Fondul Monetar Internațional a jucat un rol foarte important în gestionarea crizei financiare din Mexic prin mobilizarea de resurse, prin elaborarea unui program de ajutorare complex și, nu în ultimul rând, prin încurajarea băncilor și a creditorilor oficiali de a participa împreună la finanțarea deficitelor. Fondul a reușit să gestioneze această criză prin intermediul a două instrumente majore: practica finanțării comune (ea a permis evitarea retragerilor masive de capitaluri care ar fi avut efecte dezastruoase asupra comunității financiare) și condiționalitatea atașată acordării ajutoarelor financiare. În anul 1989, Secretarul Trezoreriei Americane elaborează Planul Brady, prin intermediul căruia, F.M.I și Banca Mondială puteau acorda ajutor financiar pentru reducerea sărăciei. Dintre țările care au semnat acest acord putem aminti Mexic și . Valoarea totală a ajutorului financiar acordat de Fond s-a ridicat la suma de 30 miliarde de dolari.
Pentru a ajuta Rusia să depășească criza financiară, Fondul a propus privatizarea întreprinderilor, reformarea protecției sociale, modificarea statutului Băncii Centrale, finanțarea externă suplimentară destinată să compenseze scăderea structurală a veniturilor din import, și, nu în ultimul rând, creșterea costului energiei importate. Valoarea totală a ajutorului financiar acordat de F.M.I se ridică la suma de 22,6 miliare de dolari – sumă despre care s-a considerat că nu fost bazată pe politici bine fundamentate, lucru care nu a făcut decât să îndatoreze și mai mult . În mod surprinzător, în Rusia, criza a avut și un efect pozitiv: a impulsionat activitatea în sectoarele producătoare de bunuri determinând creșterea producției interne. Această creștere a reușit să pună pe picioare Rusia și să genereze creștere economică.
Criza asiatică amenința sistemul financiar global, astfel că F.M.I s-a văzut nevoit să intervină. Din nefericire însă, remediile standard aplicate au dus la o austeritate masivă. F.M.I a decis să inițieze un program de stabilizare de 40 miliarde dolari în condițiile în care majoritatea acestor țări au dat dovadă de politici fiscale solide. Suportul financiar acordat de Fond a fost condiționat însă de implementarea unor reforme prin așa numitele „programe de ajustare structurală”. Acestea aveau menirea ca, pe lângă relansarea economiilor să restaureze încrederea în finanțele publice, să protejeze valoarea monedei dar să penalizeze totodată companiile insolvabile.
Fondului Monetar Internațional intervine în gestiunea crizelor financiare prin:
monitorizarea schimbărilor și politicilor economice și financiare în țările membre și la nivel global, și asigurarea consultanței în acest domeniu țărilor membre, avînd ca baza cei 50 de ani de experiență;
contracția cererii prin creșterea ratelor dobânzii;
austeritate bugetară, respectiv fiscală ce vizează întărirea stabilității macroeconomice prin reechilibrarea soldului balanței de plăți esterne și a contului curent;
acordarea de împrumuturi țărilor membre care au probleme în ajustarea balanței de plăți, nu doar pentru a acorda ajutor financiar temporar, dar pentru a susține ajustarea și reformarea politicii economice. De exemplu: în timpul crizei financiare din Asia (1997-1998) F.M.I acționeaza rapid pentru a ajuta Koreea să-și reformeze economia printr-un împrumut de 21 miliarde $.
asigurarea guvernelor și băncilor centrale ale statelor membre de asistența tehnica și posibilități de trainning în acest domeniu de expertiză. De exemplu: după colapsul Uniunii Sovietice, F.M.I ajută băncile centrale ale statelor baltice, Rusia și ale altor foste state sovietice să-și stabilească un nou sistem de tezaurizare în trecerea la economia de piață.
F.M.I își concentrează atenția în mod deosebit asupra politicilor macroeconomice ceea ce înseamnă strategii referitoare la bugetul guvernului, managementul banilor și creditului, și rata de schimb și a politicilor de sector financiar, incluzînd supravegherea băncilor și a altor instituții financiare. În plus, F.M.I acordă atenție binemeritată politicilor structurale care sunt capabile să afecteze în măsura destul de mare performanțele la nivel macroeconomic ceea ce include politica statală față de piața muncii, care afectează rata șomajului și creșterea sau scăderea nivelului salariului de bază.
Criza actuală a captat atenția întregii lumi și depășește granițele sectoarelor afectate inițial. Alan Greenspan a definit recent această criză drept un “ tsunami al creditelor care apare o dată la un secol”, generată de un colaps ale cărui cauze profunde se regăsesc în sectorul imobiliar american.
Unda de instabilitate s-a propagat de la un sector la altul, mai întâi din sectorul imobiliar în cel bancar și în alte piețe financiare, iar apoi în toate domeniile economiei reale. Criza financiară propagată din statele dezvoltate s-a transformat într-o problema economica mondială și devine o criză a șomajului în fața căreia nici o regiune nu este imună, iar țările sărace sunt cele mai vulnerabile, potrivit unui raport realizat în comun de Banca Mondială și F.M.I.
Un efect al crizei financiare actuale este reducerea substanțială a exporturilor în țările în curs de dezvoltare, pe măsura ce ritmul rapid al expansiunii comerciale înregistrat în acest deceniu se va reduce drastic.
De asemenea, criza va avea un efect negativ major asupra investițiilor în piețele emergente. Sursele externe principale de fonduri de investiții vor scădea drastic în cursul primului val de efecte. În anul 2009, investițiile au scăzut atât în ECE (Europa Centrală și de Est), cât și în celelalte țări dar se preconizează totuși ca activitatea investiționala își va reveni în 2010 (conform figurii nr. 4.2. ).
Figura nr. 4.2. Evoluția investițiilor străine directe și activitatea investițională
Sursă: BNR,Eurostat UniCredit Research
Încetinirea globală va reduce cererea de bunuri de larg consum și de produse industriale, reducând câștigurile din exporturi, iar, pe măsură ce piețele de forță de muncă vor scădea, lucrătorii de peste hotare vor avea de suferit de pe urma impactului disproporționat asupra veniturilor lor. Prin reducerea cererii de bunuri de larg consum, o serie de întreprinderi au dat faliment sau au redus numărul angajaților și implicit a salariilor.
Criza financiară actuală cu care se confruntă omenirea scoate în evidență deficiențele sistemului financiar al fiecărui stat în parte. Cu toate că fiecare piață are mecanisme de autoreglare proprii, s-a ajuns la concluzia că în momente dificile este nevoie de o instituție care să aibă atât o imagine despre fiecare economie în context global. Fondul Monetar Internațional are o experiență de cel putin 5 decenii în analiza economiilor statelor membre și această capacitate nu este ușor de construit.
După reforma drepturilor de vot, adoptată în aprilie 2008, care viza să acorde o pondere mai mare țărilor emergente, reforma împrumutului este cea de-a doua pe care și-o înscrie la activ directorul general al F.M.I, francezul Dominique Strauss-Kahn. Reforma procedurilor de creditare vine ca urmare a criticilor – mai vechi, dar reactivate de actuala criza economică mondială potrivit cărora, Fondul Monetar Internațional împrumută prea greu și în condiții
mult prea stricte.
Aceste reforme reprezintă o schimbare importantă în modul în care Fondul poate ajuta statele membre, ceea ce este foarte necesar în aceste vremuri de criza mondială. O mai mare flexibilitate în acordarea și condiționarea împrumuturilor vor ajuta Fondul Monetar Internațional să răspundă eficient la diversele nevoi ale membrilor săi, iar acestora le va permite, în schimb, să traverseze criza financiară actuală și să revină la o creștere economica durabilă și stabilă.
Istoria ne-a arătat că măsurile expansioniste de ieșire din crize economice nu răman fără efecte adverse în termenii inflației. Lecția anilor ’70 este accea că politicile expansioniste prelungite au produs inflație și datorii pubice mari, care au necesitat politici restrictive, fapt care a determinat menținerea creșterii economice la un nivel relativ scăzut.
Pentru a schița o noua arhitectura financiară, care ar putea preveni crizele precum cea cu care ne confruntăm în acest moment, F.M.I a încercat prin reuniunea liderilor să pună bazele unui nou model de acțiune pe plan internațional. Reforma arhitecturii financiare internaționale se referă îndeosebi la îmbunătățirea supravegherii financiare, asigurând mai multă transparență pe piețele financiare, un sistem de sesizare a crizelor și o mai bună coordonare politică internațională. Această reformă se concretizează printr-o serie de măsuri: dublarea limitelor de creditare pentru țările afectate de criza economică globală și relaxarea condițiilor privind acordarea de împrumuturi pentru țările emergente care au nevoie de asistență pe termen scurt; Fondul va revizui un program de creditare imediată, permițând astfel guvernelor să ia împrumuturi mai repede și mai ușor; adoptarea în anul 2009 a unei noi facilități de finanțare: linia de credit flexibila (Flexible Credit Line). Această facilitate – fără criterii de performanță și fără limită de sumă- vizează țări pe care F.M.I le apreciază ca fiind bine administrate, cu fundamente, politici și un istoric de aplicare a acestor politici foarte solide; reformarea instrumentului central de împrumut, acordul de confirmare (stand-by), pentru a-i spori flexibilitatea și a-l pune la dispoziția membrilor care nu au acces la FCL.
Toate aceste măsuri întreprinse de F.M.I în contextul crizei financiare actuale, necesită prudență foarte mare din partea instituției și o gestiune eficientă a sistemului financiar global pentru a putea fi scos din acest impas în care se află.
Rolul cel mai important pe care îl deține Fondul este acela de manager al unui sistem monetar internațional ordonat, previzibil și stabil, cu granițe deschise și care să ofere cadrul necesar unei creșteri echilibrate în comerțul mondial și în economiile țărilor membre.
În opinia președintelui Fondului Monetar Internațional, Dominique Strauss Kahn, F.M.I-ul a avut trei roluri diferite în această criză: primul dintre ele a fost să avertizeze asupra pericolelor existente înainte de criză (președintele este de părere că organizația ar fi trebuit să se facă mai bine auzită), apoi, ar fi trebuit să îi sfătuiască pe politicieni ce au de făcut (din punctul de vedere al înaltului oficial al F.M.I, organizația și-a îndeplinit rolul, căci toate pachetele de stimulente economice și măsurile adoptate de guverne pentru a sprijini economiile țărilor lor au fost inițiate de expertii F.M.I). În ciuda faptului că măsurile au fost foarte controversate și au implicat costuri destul de mari, în final s-au dovedit a fi eficiente. Cel de-al treilea rol al Fondului Monetar Internațional în actuala criză a fost cel clasic al organizației, și anume, acela de a acorda resurse țărilor membre.
Concluzii
Fondul Monetar Internațional este o instituție internațională care asigură cooperarea interguvernamentală în domeniul monetar și financiar, reglementarea comportamentului statelor membre, sprijinirea țărilor membre care se confruntă cu deficite ale balanțelor de plăți, promovarea unor politici și strategii prin care membrii acționează în direcția susținerii creșterii economice și a stabilității sistemului monetar internațional. Fondul a evoluat de la rolul de gestiune globală a sistemului valutar, la rolul de mediator între țările ce se confruntă cu dezechilibre ale balanței de plăți, pe de-o parte, și guvernele țărilor bogate pe de altă parte.
Politica și practica FMI-ul sunt într-o evoluție continuă ca răspuns la noile provocări, ca de exemplu globalizarea piețelor de capital și riscul crescut de apariție a crizelor financiare și a efectelor sale extinse la nivelul economiei mondiale. Activitățile Fondului Monetar Internațional sunt concentrate spre promovarea politicilor și strategiilor prin care țările membre pot colabora pentru asigurarea unui sistem financiar mondial stabil și a unei creșteri economice susținute. Astfel, Fondul Monetar Internațional se preocupă atât de problemele individuale ale țărilor membre, cât și de cele ale sistemul monetar internațional, principalul său rol fiind cel de manager al sistemului monetar internațional, ordonat, previzibil și cu granițe deschise și care să ofere cadrul necesar unei creșteri echilibrate în comerțul mondial și în economiile țărilor membre.
Scopul creării și funcționării Fondului a fost și este major, chiar dacă au existat și încă există critici la adresa instituțiilor internaționale care guvernează sistemul internațional în lume. Numeroase critici vin din partea lui J. E. Stiglitz, care critică Fondul cu privire la: lipsa de eficacitate a intervențiilor sale – lucru din ce în ce mai evident prin prisma rezultatelor negative (criza asiatică nu este singurul exemplu în acest sens, strategiile simple de liberalizare promovate și în alte țări în curs de dezvoltare fiind lipsite de succes); de lipsa de transparență( acordurile încheiate cu țările membre nu au fost publicate, iar procesul de luare a deciziilor este unul obscur); și, nu în ultimul rând, de eșecul înregistrat în misiunea asigurării stabilității globale a economiei mondiale.
O altă critică adusă Fondului Monetar Internațional este legată de măsurile pe care acesta le impune țării membre odată cu acordarea împrumutului. Se consideră că aceste măsuri erau irelevante pentru probleme economice cu care se confruntă și nu făceau decât să ducă la declin. Acest lucru se întâmplă deoarece, Fondul nu cunoaște în detaliu problemele economice cu care se confruntă fiecare ce îi solicită sprijinul, fapt pentru care aplică programe standard de reabilitare a economiilor aflate în dificultate. Aceste programe însă, nefiind adaptate problemelor economice existente în fiecare , se dovedesc a fi de cele mai multe ori ineficiente.
Fondul Monetar și-a adaptat permanent activitatea la noile cerințe apărute în economia mondială, deși, modul în care a realizat acest lucru a fost și este permanent criticat, mai ales de țările în curs de dezvoltare care sunt beneficiarele oricăror măsuri întreprinse de acesta. Dar, nu doar și-a adaptat puterea ci, pe măsură ce criza economică mondială s-a adâncit , pe măsură ce numărul țărilor membre a crescut, Fondul Monetar Internațional și-a consolidato. În același timp deținător de contracte (de creditare a țărilor membre) și “jandarm” al politicilor de redresare economică, F.M.I nu a fost niciodată atât de puternic ca astăzi, ajungându-se să se vorbească de F.M.I ca “noul guvern al lumii”.
O mare parte a criticilor aduse Fondului Monetar Internațional sunt pertinente, însă, în ceea ce privește problema desființării acestuia, raspunsul ar trebui să fie unul negativ deoarece, soluția nu rezidă în desființarea acestuia, ci, mai degrabă, în eficientizarea sa. Astfel, pentru a răspunde nemulțumirilor și criticilor din partea statelor care adoptă măsurile impuse de F.M.I, instituția a eloborat o serie de măsuri care constau în: reforma fiscalității (asigurarea unei alocări mai bune a resurselor economice prin eliminarea impozitelor progresive asupra venitului), calitatea cheltuielilor publice (cu referire la raționalizarea cheltuielilor publice prin reducerea cheltuielilor neproductive și creșterea celor de infrastructură), liberalizarea comerțului exterior și a pieței muncii, reformarea piețelor financiare (aceasta implică eliminarea ratelor dobânzii bonificate, recapitalizarea sistemului bancar atunci când deține un portofoliu de creanțe îndoielnice).
Ca urmare a numeroaselor schimbări produse în economia reală, a fost necesară schimbarea atitudinii F.M.I în ceea ce privesc programele de reforme macroeconomice, reorientându-și politicile din domeniul monetar și fiscal către dezvoltare și creștere economică.
Fenomenul globalizării determină Fondul să își largească sfera de activitate, scopurile sale orientându-se spre expansiunea și dezvoltarea armonioasă a comerțului internațional și a piețelor globale de capital. Un alt obiectiv esențial pus în discuție în perioada actuală este cel al prevenirii și gestionării crizelor care afectează sistemul financiar internațional.
În încercarea de a atenua dezechilibrele balanțelor de plăți și a componentelor sale, în special a balanței comerciale prin impunerea temperării importurilor comparativ cu exporturile, precum și prin echilibrarea bugetului de stat prin diminuarea cheltuielilor publice, Fondul se arată foarte receptiv dar și exigent la politici precum creșterea cheltuielilor bugetare cu salariile, cu subvențiile, care pot duce la o accentuare a inflației. Prin urmare, Fondul este dispus să accepte existența unor dezechilibre pe termen scurt cu condiția ca acestea să contribuie la creșterea sectorului productiv, la realizarea de investiții în infrastructură, la îmbunătățirea mediului de afaceri.
Un obiectiv important al Fondului este crearea unui sistem financiar mult mai stabil care să susțină creșterea echilibrată a comerțului internațional și instaurarea unui sistem de cursuri stabil și ordonat. În acest context se susține că redefinirea și întărirea supravegherii ar reprezenta acțiuni care se încadrează în misiunile Fondului Monetar Internațional, care ar contribui la prevenirea și atenuarea efectelor crizelor și la reducerea riscului sistemic.
Fondul Monetar Internațional îndeplinește alături de Banca Mondială obiectivul susținerii derulării fluxurilor financiare în vederea promovării creșterii și devoltării economice. Relația dintre acestea două ilustrează foarte bine echilibrul care trebuie găsit între logica de parteneriat și logica de concurență între organismele internaționale. La început, diviziunea muncii între cele două era clară: în sarcina F.M.I-ului intră rezolvarea crizelor monetare și financiare pe termen scurt, iar Băncii Mondiale îi revine rolul de bancă pentru dezvoltare, care acordă împrumuturi pe termen mediu și lung. În ultimii douăzeci de ani însă, se constată o „convergență” instituțională: F.M.I-ul a extins conținutul condiționalității pentru a cuprinde și aspecte nefinanciare, iar Banca Mondială a introdus în propria sa condiționalitate din ce în ce mai multe elemente financiare și bancare, inclusiv pe termen scurt. Complementaritatea celor două instituții și colaborarea dintre ele ar conduce la creșterea eficienței asistenței financiare internaționale.
Fondul Monetar Internațional trebuie să joace în continuare rolul principal, intervenind în calitate de creditor de ultimă instanță. Însă pentru alte tipuri de crize caracterizate de lipsa de lichidități care se pot transforma rapid în crize de insolvabilitate, anumiți economiști recomandă ca funcția de creditor de ultimă instanță să fie asumată de Banca Centrală Europeană alături de Rezerva Federală Americană, de Banca Japoniei, precum și de celelalte bănci centrale ale țărilor dezvoltate. Acest lucru este necesar deoarece, F.M.I nu are capacitatea de a-și modifica într-un timp foarte scurt volumul angajamentelor.
Prezența FMI este importantă și în momentul în care țările adoptă politici de devalorizare competitivă pentru a-și echilibra balanța comercială. Aceste devalorizări produc grave dezechilibre monetare, constituindu-se într-una dintre cele mai vulnerabile canale de transmisie a crizelor la nivel regional și global, ele fiind unele dintre cauzele pentru care FMI a fost creat: să evite devalorizările competitive în lanț. Intervenția Fondului descurajează speculații, calmează piața și permite monedelor în dificultate să revină la un curs normal, fiind arbitrul de care piața are nevoie.
Criza financiară actuală scoate în evidență deficiențele sistemului financiar al fiecărui stat în parte. Datorită poziției pe care o are în lume, funcțiilor și obiectivelor pe care le îndeplinește, precum și instrumentelor pe care le are la dispoziție, Fondul Monetar Internațional deține rolul cel mai important în atenuarea efectelor negative și gestionarea problemelor globale cu care se confruntă omenirea, fiind indispensabil unei funcționări în bune condiții a sistemului financiar internațional.
Cu toate că fiecare piață are mecanisme de autoreglare proprii, s-a ajuns la concluzia că în momente dificile este nevoie de o instituție care să aibă atât o imagine despre fiecare economie în context global. Fondul Monetar Internațional are o experiență de cel puțin cinci decenii în analiza economiilor statelor membre și această capacitate nu este ușor de construit.
În ultimii ani, la lumina învățăturilor trase din crizele mexicană și asiatică, F.M.I a luat mai multe inițiative, întărind eficiența supravegherii, pentru a reduce șansele reproducerii unor asemenea crize. Fondul și-a reorientat activitatea spre a căuta instrumente de recepție și sesizare a fenomenelor destabilizatoare, spre a repera mai bine primele semne de vulnerabilitate și spre a convinge țările membre să urmeze politici conforme cu propriile lor interese, evitând totodată să perturbe economia altor țări.
Criza cu care se confruntă omenirea în prezent redescoperă rolul Fondului Monetar și îl prezintă în postura de instituție indispensabilă funcționării sistemului financiar internațional. Prin urmare, Fondului îi revine rolul central, și anume, cel de a schița o nouă arhitectură financiară ce ar putea preveni crizele precum cea cu care ne confruntăm în prezent. Aceasta reformă a arhitecturii financiare ar trebui să se focalizeze asupra îmbunătățirii supravegherii financiare, pe mai multă transparență pe piețele financiare și pe un sistem efectiv de primă alertă pentru crizele financiare și o mai bună coordonare politică internațională.
Simpla desființare a Fondului Monetar Internațional ar fi o greșeală pentru că ar putea genera o mare instabilitate financiară globală. În viitor ar fi de dorit crearea unei noi instituții globale cum ar fi o agenție internațională de supraveghere, dar în ciuda reformelor din ultimii doi ani, este greu de crezut că în viitorul apropiat vor fi luate măsuri de restructurare severă a FMI-ului.
Bibliografie
Cărți:
Bakker A. F. P., Instituții financiare internaționale, Ed. ANTET, București, 1997;
Bari I. Ioan, Globalizarea și problemele globale, Ed. Economică, București, 2001;
Bari I. Ioan, Problemele globale contemporane, Ed. Economică, București, 2003;
Bari I. Ioan, Restructurarea relațiilor financiar – valutare internaționale, Ed. A.S.E., București, 2006;
Bălăceanu Cristina, Instituții financiare internaționale, Ed. Pro Universitaria, București, 2007;
Bălăceanu Cristina, Filosofiile FMI și ale politicilor de tranziție la economia de piață în Europa. Convergențe și deosebiri, Ed. Pro Universitaria, București, 2007;
Boajă Minică, Radu Sorin Claudiu, Relații financiare monetare internaționale, Ed. Universitară, București, 2007;
Bran Paul, Costică Ionela, Economica activității financiare și monetare internaționale, Ed. Economică, București, 2003;
Bran Paul, Relații financiare monetare internaționale, Ed. Economică, București, 2005;
Brăileanu, Tiberiu, Globalizarea, Ed. Institutul European, Iași, 2004
Brezeanu P., Novac E. L., Simion I., Instituții Finaciare Internaționale, Ed. Economică, București, 2005;
Drăgoescu Elena, Fondul Monetar Internațional, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg. Mureș, 2000;
Florea Lavinia, Globalizare și securitate economică, Ed. Lumen, , 2007;
Gaftoniuc Simona, Finanțe Internaționale, Ed. Economică, București, 2000;
Horobeț Alexandra, Munteanu Costea, Finanțe transnaționale, Ed. CH Beck, București, 2005;
Ignat Ion, Pralea Spiridon, Economia Mondială, Ed. Sedcom Libris, , 2006;
Jessus Claude, Labrousse Christian, Vietry Daniel, Gaumont Damien, Dicționar de Stiințe Economice, Ed. ARC, Chișiunău, 2006;
Lenain Patrick, FMI-ul, Repere, Ed. CNI Coresi, București, 2000;
Marin, Dinu, Socol, Cristian, Marinaș, Marian, Economie Europeană, Ed. Economică, București, 2004
Năstase, A., Bătălia pentru viitor, Editura New Open Media, 2000, p.259;
Postelnicu Gheorghe, Globalizarea Economiei, Ed. Economică, București, 2000;
Roxana Hețes Gavra, Globalizarea financiară în economia contemporană, Ed. Bastion, , 2009;
Soros George, Despre Globalizare, Ed. Polirom, , 2002;
Stiglitz E. J., Globalizarea: Speranțe și deziluzii, Ed. Economică, București, 2003;
Stiglitz E. J., Mecanismele Globalizării, Ed. Polirom, , 2008;
Turliuc Vasile, FMI și Banca Mondială, Ed. Universității Al. I. Cuza, , 1976;
Thomas L. Friedman, Lexus și maslinul, Ed. Polirom, , 2008;
Voinea M. Gh., Instituții financiar – bancare internaționale, suport curs, , 2011;
Voinea M. Gh., Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale, Ed. Sedcom Libris, , 2001;
Voinea M. Gh., Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale, Ed. Sedcom Libris, , 2004;
Voinea M. Gh., Relații valutar – financiare internaționale, suport de curs, , 2010;
Voinea M. Gh., Finante internaționale, Ed. Sedcom Libris, , 2010;
Articole și studii:
Articles of Agreement, International Monetary Fund, , 1992;
Annual Report 2009, International Monetary Fund, ;
Annual Report 2010, International Monetary Fund, ;
Global Financial Stability Report, publicat în aprilie 2010;
IMF World Economic Outlook, Crisis and Recovery, publicat în aprilie 2010;
Site-uri:
www.fmi.ro
www.imf.org
www.bnr.ro
www.mfinante.ro
Bibliografie
Cărți:
Bakker A. F. P., Instituții financiare internaționale, Ed. ANTET, București, 1997;
Bari I. Ioan, Globalizarea și problemele globale, Ed. Economică, București, 2001;
Bari I. Ioan, Problemele globale contemporane, Ed. Economică, București, 2003;
Bari I. Ioan, Restructurarea relațiilor financiar – valutare internaționale, Ed. A.S.E., București, 2006;
Bălăceanu Cristina, Instituții financiare internaționale, Ed. Pro Universitaria, București, 2007;
Bălăceanu Cristina, Filosofiile FMI și ale politicilor de tranziție la economia de piață în Europa. Convergențe și deosebiri, Ed. Pro Universitaria, București, 2007;
Boajă Minică, Radu Sorin Claudiu, Relații financiare monetare internaționale, Ed. Universitară, București, 2007;
Bran Paul, Costică Ionela, Economica activității financiare și monetare internaționale, Ed. Economică, București, 2003;
Bran Paul, Relații financiare monetare internaționale, Ed. Economică, București, 2005;
Brăileanu, Tiberiu, Globalizarea, Ed. Institutul European, Iași, 2004
Brezeanu P., Novac E. L., Simion I., Instituții Finaciare Internaționale, Ed. Economică, București, 2005;
Drăgoescu Elena, Fondul Monetar Internațional, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg. Mureș, 2000;
Florea Lavinia, Globalizare și securitate economică, Ed. Lumen, , 2007;
Gaftoniuc Simona, Finanțe Internaționale, Ed. Economică, București, 2000;
Horobeț Alexandra, Munteanu Costea, Finanțe transnaționale, Ed. CH Beck, București, 2005;
Ignat Ion, Pralea Spiridon, Economia Mondială, Ed. Sedcom Libris, , 2006;
Jessus Claude, Labrousse Christian, Vietry Daniel, Gaumont Damien, Dicționar de Stiințe Economice, Ed. ARC, Chișiunău, 2006;
Lenain Patrick, FMI-ul, Repere, Ed. CNI Coresi, București, 2000;
Marin, Dinu, Socol, Cristian, Marinaș, Marian, Economie Europeană, Ed. Economică, București, 2004
Năstase, A., Bătălia pentru viitor, Editura New Open Media, 2000, p.259;
Postelnicu Gheorghe, Globalizarea Economiei, Ed. Economică, București, 2000;
Roxana Hețes Gavra, Globalizarea financiară în economia contemporană, Ed. Bastion, , 2009;
Soros George, Despre Globalizare, Ed. Polirom, , 2002;
Stiglitz E. J., Globalizarea: Speranțe și deziluzii, Ed. Economică, București, 2003;
Stiglitz E. J., Mecanismele Globalizării, Ed. Polirom, , 2008;
Turliuc Vasile, FMI și Banca Mondială, Ed. Universității Al. I. Cuza, , 1976;
Thomas L. Friedman, Lexus și maslinul, Ed. Polirom, , 2008;
Voinea M. Gh., Instituții financiar – bancare internaționale, suport curs, , 2011;
Voinea M. Gh., Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale, Ed. Sedcom Libris, , 2001;
Voinea M. Gh., Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale, Ed. Sedcom Libris, , 2004;
Voinea M. Gh., Relații valutar – financiare internaționale, suport de curs, , 2010;
Voinea M. Gh., Finante internaționale, Ed. Sedcom Libris, , 2010;
Articole și studii:
Articles of Agreement, International Monetary Fund, , 1992;
Annual Report 2009, International Monetary Fund, ;
Annual Report 2010, International Monetary Fund, ;
Global Financial Stability Report, publicat în aprilie 2010;
IMF World Economic Outlook, Crisis and Recovery, publicat în aprilie 2010;
Site-uri:
www.fmi.ro
www.imf.org
www.bnr.ro
www.mfinante.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Fondului Monetar International In Conditiile Globalizarii (ID: 107939)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.