Rolul Fondului Monetar International In Cadrul Economiei Mondiale

CUPRINS:

Introducere

Capitolul I : Fondul Monetar Internațional

Inforamții privind Sistemul Monetar Internațional

Constituirea Fondului Monetar Internațional

Conferința de la Bretton Woods

1.3.1. Planul Keynes

1.3.2. Planul White

1.4. Obiectivele și funcțiile FMI

1.5. Structura organizatorică a FMI

1.6. Drepturile special de tragere (DST

1.7. Resursele Fondului Monetar Internațional

1.7.1 Organizarea resurselor

1.7.2 Cote de participație ale țărilor membre FMI

Captiolul II : Rolul Fodului Monetar Internațional în cadrul economiei mondiale

2.1. Începuturile activității FMI

2.2. Împrumuturile acordate țărilor membre

2.3. Asistența acordată de FMI

2.4. Critici aduse Fondului Monetar Internațional

Capitolul III : Relațiile Romaniei cu FMI din anul 1990 până în prezent ???

3.1. Cadrul general al relațiilor României cu FMI

3.2.Analiza Acordurilor de Finanțare ale Romaniei încheiate cu FMI

3.2.1. Acord Stand-by noiembrie 1991 – octombrie 1992

3.2.2. Acord Stand-by mai 1992 – martie 1993

3.2.3. Acord Stand-by mai 1994 – aprilie 1997

3.2.4. Acord Stand-by aprilie 1997 – mai 1998

3.2.5. Acord Stand-by august 1999 – februarie 2001

3.2.6. Acord Stand-by Octombrie 2001 – Octombrie 2003

3.2.7. Acord Stand-by iulie 2004 – iulie 2006

3.2.8. Acord Stand-by mai 2009- martie 2011

3.2.9. Acord Stand-by martie 2011- martie 2013

3.2.10. Acord Stand-by septembrie 2013- septembrie 2015

3.3. Analiza tranzacțiilor României cu Fondul Monetar Internațional

3.4. Evoluția economiei Românești in 2013

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

FONDUL MONETAR INTERNAȚIONAL

1.1 Informații privind Sistemul Financiar Monetar Internațional

Înainte de a prezenta originile Fondului Monetar Internațional (FMI) este necesar să punctăm câteva noțiuni reprezentative Sistemului Monetar Internațional (SMI) din înaintea Primului Război Mondial precum și evoluția acestuia din perioada interbelică.

Sistemul monetar internațional reprezintă un ansamblu de reguli, instrumente, organisme și piețe referitoare la crearea, valorificarea și circulația monedei internaționale.

Procesul de formare care a stat la baza sistemului monetar internațional a început din perioada interbelică, la acea vreme simțindu-se puternic necesitatea de colaborări stranse pe plan internațional în ceea ce privește soluționarea problemelor monetare cu care majoritatea economiilor se confruntau.

După primul conflict mondial, ce a avut drept urmări diminuarea producției, generată de marile pierderi umane și distrugeri materiale, cheltuielile de refacere economică în statele europene au fost finanțate cu ajutorul creditelor externe și a emisiunii monetare. Au urmat consecințe directe și imediate ale acestori măsuri, reprezentate de: inflația și instabilitatea prețurilor. La baza apariției si agravării în timp a crizei valutare au stat restricțiile și dezechilibrele fluxurilor comerciale internaționale, precum și instabilitatea monetară generată de imposibilitatea mecanismului monetar aur de a-și îndeplini funcțiile specifice, astfel încât monedele nu se puteau raporta între ele pe o piață uniformizată prin aur, ci doar în funcție de evoluția puterii de cumpărare internă, care era diferită de la țară la țară.

După ce s-a recunoscut dimensiunea internațională a problemelor financiare deja existente, toate statele europene s-au angajat pentru găsirea unei soluții optime care urma să reglementeze problema stabilițatii monetare internaționale. Astfel, în perioada de 10 aprilie – 19 mai 1922 a fost organizată Conferința monetară de la Geneva, având scopul stabilirii unor recomandări destinate depășirii dificultăților financiar-monetare existente.

În baza acestei conferințe s-a dezbătut adoptarea unui nou etalon, etalonul aur-devize (Gold Exchange Standard), acest etalon urma să reprezinte soluția ieșirii din criza generată de desfașurarea Primului Război Mondial ce avea drept urmări afectarea sistemelelor monetare ale țărilor implicate în această conflagrație. Această recomandare a Conferinței de la Genova a avut ca efect accentuarea luptei dintre Marea Britanie și SUA în ceea ce privește deținerea supremației ca etalon : aur-lira sterlină sau aur-dolar.

1.2.Constituirea Fondului Monetar Internațional

Drept urmare a Conferinței Monetare și Financiare din iulie 1944,de la Bretton-Woods, s-a prevăzut înființarea a două instituții : Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), FMI deținând un rol important în cadrul noului sistem monetar internațional, acesta reprezentând o instituție responsabilă ce asigura condițiile monetare și financiare al unui sistem stabil de schimburi comerciale. Rolul principal în cadrul sistemului monetar internațional este deținut de FMI, prevăzându-se că o țară nu poate deveni membru B.I.R.D. , atâta timp cât nu este membru al FMI.

Crearea FMI răspundea voinței comune a statelor aliate în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în special SUA și Marii Britanii, de a se instaura, după război, o ordine monetară care să faciliteze reconstrucția postbelică și să permită evitarea crizelor economice și sociale din anii ’30. S-a urmărit deci crearea unei instituții internaționale care, acordând asistență financiară țărilor cu probleme în domeniul balanțelor de plăți, să permită evitarea recurgerii, de către acestea, la protecționism sau devalorizări competitive, ca metode de redresare a balanțelor de plăți.

Sistemul a avut drept inițiatori Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, acestora alăturându-se majoritatea aliaților din cel de-al Doilea Război Mondial, și a fost întemeiat în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods. Aceste articole reprezintă un punct de plecare oficial al instituțiilor de la Bretton-Woods, însă planificarea acestora a debutat încă de la începutul anului ’40. Două personalități marcante au fost implicate în acest proces de lungă durată, John Maynard Keynes (de partea britanică) și Harry Dexter White ( de partea Americană). Aceștia au dorit să construiască un sistem care să împiedice repartiția unor recesiuni economice de proporții și de asemenea împiedicarea izbucnirii unui nou Război Mondial.

Procesul de planificarea a fost animat de către un spirit comun de liberalism, iar multilateralismul a devenit soluția comună pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o instituție globală care să fie o versiune îmbunătățită a Ligii Națiunilor. Din punct de vedere economic, pacea și prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerțul liber între națiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizația Internațională a Comerțului (ITO). Plecând de la lecțiile perioadei interbelice, politicile monetare și ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare comerțului liber; ele nu puteau fi niciodată considerate ca scop economic în sine. Pentru consacrarea acestei lecții în modul de funcționare al economiei internaționale s-au avut în vedere fondarea unei instituții financiare internaționale care să monitorizeze politicile monetare și de schimb ale statelor membre.

1.3. Conferința de la Bretton Woods

Încă din perioada celui de al Doilea Război Mondial cele doua mari puteri aliate, SUA și Marea Britanie s-au gândit la arhitectura sistemului financiar internațional pentru perioada postbelică. Cunoscând deja lecțiile perioadei interbelice, și anume: cursurile de schimb produc instabilitate excesivă, iar mișcările de capital cauzează de asemenea perturbații mari; mai era nevoie de un anumit cadru care urma să favorizeze comerțul internațional și să evite războaiele comerciale.

Nevoia de refacere economică, de reconstrucție de dupa război a fost o urmare a constatărilor, iar claritatea lecțiilor au impus puncte de vedere între cele doua delegații care nu erau identice.

Obiectivul principal, al conferinței, a fost să modernizeze instituțiile care urmau să supravegheze trecerea de la o economie de război la o economie pe timp de pace. Crearea acestor instituții a fost o sarcină dificilă. Delegația SUA s-a confruntat cu reacții izolaționiste din partea Congresului American. În Marea Britanie, mulți s-au temut ca sistemul propus va pune în pericol legăturile Marii Britanii cu Commonwealth. Atât Statele Unite ,cât și Marea Britanie s-au concentrat asupra creării unui sistem monetar acceptabil în planul politicilor lor interne. Dezbaterile s-au axat aproape în exclusivitate pe probleme vitale ale unui asemenea sistem – de exemplu, reguli legate de o monedă internațională, drepturi de tragere, o perioadă de tranziție în care restricțiile să poate fi menținute în ceea ce privește tranzacțiile în conturile curente și conducerea FMI.

În 1944 s-au reunite la Conferința de la Bretton Woods reprezentanți din 45 de state, dintre care John Maynard Keynes, reprezentantul pentru Marea Britanie, și Harry Dexter White pentru Statele Unite.

Americanii, prin vocea mai ales a oficialului Departamentului Trezoreriei, Harry Dexter White pleda pentru stabilitatea (fixitatea) cursurilor de schimb și fluxurilor comerciale de capital libere; era vorba de o poziție ce reflecta forța economiei americane în preajma și după al Doilea Razboi Mondial, ca și interesele sale specifice.

În schimb, britanicii, aflați sub bagheta intelectuală a merului economist John Maynard Keynes (poate cel mai influent economist al sec. xx), gândeau prin prisma unei viziuni mai aproape de realitatea economică a Europei, la acel moment, un continent distrus de război, unde guvernele aveau nevoie de un număr cât mai ridicat de mijloace, pentru a lupta cu eventualele dezechilibre externe mari, fiind preocupate și de costurile ajustării pentru o populație istovită.

În urma celor doi reprezentanți au luat naștere cele două planuri, ce aveau o bază comună și anume adoptarea unui sistem de schimburi fixe care să nu se sprijine pe deflație precum în 1914; și crearea unui organism internațional responsabil cu acordarea de împrumuturi țărilor debitoare ce au întampinat dezechilibre tranzitorii ale balanței de plăți.

Astfel, Conferința de la Bretton Woods a decis crearea primului Sistem Monetar Internațional, în adevaratul sens al cuvântului, din istoria economică.

Una din caracteristicile fundamentale ale conferinței era adoptarea etalonului aur-devize, prin care dolarul SUA era definit printr-o greutate neschimbătoare în aur (0,888671 grame), ceea ce i-a conferit o putere deosebită. O altă caracteristică este reprezentată de fixitatea cursurilor de schimb. Fiecare țară semnatară a acordului era obligată să-și definească valoarea paritară a monedei în aur sau dolari. În raport cu paritatea oficială, cursul de schimb al unei monede naționale putea să oscileze cu 1%, iar în cazul depășirii acestei limite era necesară intervenția pe piețele valutare, prin vânzarea-cumpărarea de monedă. Modificarea valorii paritare era admisă numai în cazul unor dezechilibre fundamentale în economia internă.

Elaborat într-un moment în care cel de-al doilea război mondial nu era terminat, sistemul monetar internațional Bretton Woods nu mai era adecvat pentru ultima parte a secolului. Între timp se accentuase dezvoltarea inegală a țărilor cu economie de piață, pe scena economiei mondiale apărând noi puteri, în primul rând Japonia și Germania, ale căror monede naționale joacă un rol tot mai important, concomitent cu erodarea poziției dolarului.

1.3.1 Planul Keynes

Prezentant pe 7 aprilie 1943, acesta era bazat, în mod principal, pe reconstrucția economiilor occidentale, pe promovarea creșterii economice și ocuparea deplină a forței de muncă. Planul englez, prevedea întemeierea unei adevarate superbănci centrale, denumită “Uniunea de cliring internațional” (International Clearing Union), având sediul la Londra. Odată înființată, aceasta ar fi trebuit să emită , în fdin istoria economică.

Una din caracteristicile fundamentale ale conferinței era adoptarea etalonului aur-devize, prin care dolarul SUA era definit printr-o greutate neschimbătoare în aur (0,888671 grame), ceea ce i-a conferit o putere deosebită. O altă caracteristică este reprezentată de fixitatea cursurilor de schimb. Fiecare țară semnatară a acordului era obligată să-și definească valoarea paritară a monedei în aur sau dolari. În raport cu paritatea oficială, cursul de schimb al unei monede naționale putea să oscileze cu 1%, iar în cazul depășirii acestei limite era necesară intervenția pe piețele valutare, prin vânzarea-cumpărarea de monedă. Modificarea valorii paritare era admisă numai în cazul unor dezechilibre fundamentale în economia internă.

Elaborat într-un moment în care cel de-al doilea război mondial nu era terminat, sistemul monetar internațional Bretton Woods nu mai era adecvat pentru ultima parte a secolului. Între timp se accentuase dezvoltarea inegală a țărilor cu economie de piață, pe scena economiei mondiale apărând noi puteri, în primul rând Japonia și Germania, ale căror monede naționale joacă un rol tot mai important, concomitent cu erodarea poziției dolarului.

1.3.1 Planul Keynes

Prezentant pe 7 aprilie 1943, acesta era bazat, în mod principal, pe reconstrucția economiilor occidentale, pe promovarea creșterii economice și ocuparea deplină a forței de muncă. Planul englez, prevedea întemeierea unei adevarate superbănci centrale, denumită “Uniunea de cliring internațional” (International Clearing Union), având sediul la Londra. Odată înființată, aceasta ar fi trebuit să emită , în folosul țărilor membre, o monedă scripturală internațională denumită bancor.

Valoarea unui bancor ar fi fost stabilită în funcție de aur și cea a valutelor în sistem în funcție de bancor. Țările membre putând, astfel, să schimbe aurul în bancor și să-l folosească pentru a face față propriilor nevoi de plată.

Bancor-ii ar fi putut fi folosiți la cumpărarea de mărfuri și servicii, acestea urmând să fie compensate cu exporturi de mărfuri și servicii, astfel , încasările urmau să fie compensate cu plățile.

Aurul a păstrat un rol important în planul lui Keynes, însă planul său tindea către o demonetizare a acestui metal prețios, deaorece, aurul putea fi convertit în bancor dar nu și invers.

1.3.2 Planul White

Conceput la 5 aprilie 1943, acesta era mai puțin conservator decât planul propus de către Keynes. Preocuparea în prim plan a Statelor Unite era de a reinstaura libertatea tranzacțiilor și plăților internaționale.

Astfel, s-ar fi constituit un “Fond de stabilizare internațional”( International Stabilisation Fund) , la acesta putând avea acces toate țările membre, în caz de nevoie. Constituirea fondului se baza pe contribuțiile ale anumitor state ,care trebuiau sa verse în proporție de 30% aur, abordându-se astfel o problematică valutară mai vastă și exprimând ,de asemenea, interesele americanilor.

SUA se caracteriză printr-o economie dezvlotată, o monedă națională puternică și importante rezerve de aur. Considerând că Europa se va adresa cu cereri de mărfuri și servicii americane, pentru care celelalte state nu aveau mijloace de plată, SUA urmărea eliminarea restricțiilor din calea comerțului internațional și efectuare de plăți multilarale, acestea presupunând convertibilitatea tuturor valutelor.

Planul White prevedea și el o unitate monetară comună, numită unitas, unitate de cont egală cu greutatea în aur corespunzătoare pentru 10 dolari, paritatea neputând fi modificată decât cu acordul Fondului cu o majoritate de ¾ din urma voturilor. Acestă prevedere a fost abandonată la cererea Congresului American, deoarece aceasta unitate monetară comună ar fi făcut concurență dolarului American, care urma să fie pivotul sistemului monetar internațional postbelic. Dreptul ca un stat mebru să poata lua o decizie la Fond, trebuia să fie proporțional cu cota vărsată de către acesta la Fond, în care SUA avea și are o pondere mare. Pentru a se determina cota fiecărui stat trebuia să se ia în calcul mai mulți indicatori: ponderea în comerțul mondial, ponderea în produsul intern brut (PIB) mondial și ponderea în rezervele monetare mondiale.

Spre deosebire de Clearing, capacitatea de creditare a Fondului ar fi fost limitată și chiar determinată de capitalul vărsat. Astfel, fiecare țară putea să ceară, în schimbul valutei proprii sau a aurului, valuta unei alte țări membre a sistemului, doar dacă înregistra un deficit al balanței de plăți.

Cele două planuri au fost supuse confruntării în septembrie 1943, sub examinarea a unei comisii compusă dintr-o delegație din Statele Unite condusă de White, și una britanică, avându-l în frunte pe Keynes ce urma să ajunga la un plan final. Printre punctele de dezacord figura rolul noii monede internaționale. Bancor era un element central al proiectului de reformă a lui Keynes, în schimb ce unitas era, în planul lui White, un accesoriu din care se putea face totul sau nimic. Planul White a ocupat o poziție dominantă chiar de la primele confruntări, datorită poziției avantajoasă a Statelor Unite care doar ce ieșise din război ca putere mondiala, în vreme ce Marea Birtanie iese din război “îngropată” în datorii. Pe de altă parte, planul Keynes, bazat fiind pe credit, a fost apreciat ca inflaționist. În urma examinărilor a fost adoptat planul American, cu unele imbunătățiri.

Astfel, prevederea americană inițială, potrivit căreia cursurile de schimb valutar urma să fie stabilite, în mod unilateral, de către Fond, a fost înlocuită cu prevederea engleză, conform căreia aceste cursuri se stabiliesc prin negociere, de comun acord, între statul membru și Fond.

Elementul negociabil a fost rolul cheie care urma să-l aibă dolarul în arhitectura sistemului monetar postbelic, de asemenea, nu s-a acceptat ca resursele enorme alea SUA să fie redistribuite către țări europene cu economia distrusă de război. Dar s-a acceptat ca, în primii ani de funcționare al sistemului, SUA să aibă solduri excedentare pentru livrarea de mărfuri și servicii, dar acestea pe baze comerciale, adică prin angajarea de datorii externe europene față de SUA. Acordul definitiv reprezintă un compromis consacrat mai mult tezei americane, într-o lume care nu se putea redresa rapid fără sprijinul SUA. A avut, deci, câștig de cauză proiectul economiei dominante, acordându-se doar câteva concesii minore proiectului britanic. Compromisul între tezele șefilor celor două delegații oficiale, Keynes și White, a condus la un sistem caracterizat prin 4 elemnte fundamentale:

Parități fixe, ajustabile însă într-o marjă de fluctuație, în raport cu dolarul, de ±10%;

Un sistem de etalon de schimb-aur, s-a stabilit că etalonul monetar ce va sta la baza sistemului va fi etalonul aur-devize, prin devize se înțelegea practic, dolarul și doar în plan secundar lira sterlină, celelalte valute fiind excluse din rândul valutelor-cheie, de rezerva și de mijloc de plată;

un cod de bună conduită, în ceea ce privește mecanismele de ajustare a cursului de schimb;

o procedură de credit internațional mutual.

1.4. Obiectivele si funcțiile FMI

Conform articolului I din Prevederile Acordului de înființare, FMI trebuie să aiba în vedere realizarea următoarelor obiective:

Promovarea cooperării monetare internaționale prin intermediul unei instituții permanente care să ofere cadrul adecvat pentru consultare și colaborare în problemele monetare internaționale.

Facilitarea extinderii și cresterii echilibrate a comerțului internațional și contribuția sa la promovarea și menținerea unui nivel înalt al angajărilor și al venitului real și dezvoltarea resurselor productive ale tuturor țărilor membre, ca obiectiv principal al politicii economice.

Promovarea stabilității schimbului, menținerea disciplinei în acordurile de schimb dintre membri și evitarea deprecierii schimbului competitive.

Asigurarea asistenței în stabilirea unui sistem multilateral de plăți pentru tranzacțiile curente dintre membri și eliminarea restricțiilor în schimbul internațional care încetinește dezvoltarea comerțului mondial.

De a acorda încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a resurselor generale ale Fondului, în scopul folosirii lor de către țările membre, cu anumite măsuri de precauție, astfel acordându-le posibilitatea de a face în mod corect ajustările în balanțele de plăți, fără a recurge la măsuri distructive pentru prosperitatea națională sau internațională.

Micșorarea duratei și intensității dezechilibrului din balanțele de plăți internaționale.

Pentru realizarea acestor obiective FMI ,trebuie să:

● Monitorizeze schimburile și politicile economice și financiare în țările membre și la nivel global, și să asigure consultanță în acest domeniu țărilor membre, având ca bază cei 50 de ani de experiență. (Exemplu: În analiza anuală a economiei Japoneze pentru anul 2000, FMI sfătuieste guvernul japonez să își stimuleze creșterea economică prin păstrarea nivelului scăzut al ratei dobânzii, astfel încurajând restructurarea corporațiilor și băncilor, și promovând concurența.)

● Acorde împrumuturi țărilor membre care au probleme în ajustarea balanțelor de plăți, nu doar pentru a acorda ajutor financiar temporar, dar și pentru a sustine ajustarea și reformarea politicii economice, acțiune îndreptată spre eliminarea defectelor și problemelor existente. (Exemplu : În timpul crizei financiare din Asia (1997-1998) FMI acționează rapid pentru a ajuta Coreea să-și reformeze economia, acordându-i un împrumut de 21 miliarde $ )

● Asigure asistență tehnică și posibilități de training guvernelor și băncilor centrale ale statelor membre. (Exemplu: Dupa colapsul Uniunii Sovietice, FMI ajuta bancile centrale ale statelor baltice, Rusia și alte foste state sovietice să-și stabileasca un nou sistem de tezaurizare în trecerea către economia de piță.
Conform statutului Fondului Monetar Internațional, țările membre pot utiliza resursele sale numai pentru acoperirea unui deficit al balanței, specificându-se expres, în articolul VI, că nici un membru nu va putea utiliza resursele Fondului pentru ieșirile importante sau prelungite de capitaluri. Corespunzător acestor principii și precizări, principale funcții ale F.M.I. sunt:

a) Funcția de supraveghere

b) Funcția financiară

c) Funcția de asistență tehnică

a)Funcția de supraveghere – reprezintă funcția inițială a FMI, care presupune consultări periodice între țările membre și specialiștii Fondului cu privire la situația balanței de plăți, a sistemului monetar, prețuri, șomaj, strategii de dezvoltare, reformă, curs de schimb etc. Fondul este obligat să supravegheze atât sistemul monetar internațional în vederea asigurării funcționării efective și operativității acestuia, cât și respectarea de către fiecare membru a obligațiilor ce îi revin din trei principii adoptade de către FMI, repsectiv: obligația membrilor de a se abține de la manipularea ratelor de schimb, intervenția pe propriile piețe de schimb pentru a contracara dezordinea monetară și respectarea interesului celorlalte țări, ale caror monede pot fi afectate.

b)Funcția financiară – constă în acordarea dreputului unei țări de a cumpara monedă proprie a altei țări, având obligația de a-și răscumpăra moneda națională într-un anumit interval de timp. Dacă inițial au beneficiat de asistență financiară țările vest europene distruse de cel de-al Doilea Război Mondial, în prezent, cererile de asistență financiară de la țările dezvoltate. Creditele acordate de către FMI sunt pe termen mediu (2-5 ani) sau lung (4-10 ani) și se solicită garanții specific pentru rambursare. Garanțiile constau în obligația guvernului țării receptoare de a respecta anumiți indicatori de stabilitate macroenomică, definiți în cadrul strategiei proprii de relansare economică sau în cooperare cu specialiștii Fondului. Indicatorii respective vizează politica monetară, fiscală, bugetară, politicile structurale prin prisma dezechilibrelor care afectează balanța de plăți. Accesul la resursele financiare ale FMI depinde atât de condițiile impuse de funcționarea Fondului, cât și de adoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluționarea dezechilibrelor existente.

c)Funcția de asistență tehnică – se realizează prin:

● trimiterea gratuită de specialiști în domeniile specifice de expertiză ale F.M.I.

● pregătirea și formarea funcționarilor publici; în acest scop funcționează în cadrul Fondului două instituții specializate, cu sediul la Washington și la Viena, care oferă gratuit cursuri de specializare în domenii cum ar fi finanțele publice, ajustarea balanței de plăți, programe financiare, etc.

● consultanță pe probleme monetare și financiare.

1.5. Structura organizatorică a F.M.I

Ca și în situația altor organizații internaționale, structura organizatorică a FMI. cuprinde mai multe eșaloane. La eșalonul superior se găsește Consiliul Guvernatorilor , compus din miniștri de finanțe ori după caz, guvernatori ai băncilor centrale, numiți de către statele membre. Fiecare țară numește un guvernator și un guvernator supleant. Anual, dupa încheierea exercițiului financiar, au loc legăturile stranse dintre activitatea Fondului și cea a Băncii Mondiale, se țin în comun cu reuniunea Consiliului Guvernatorilor BIRD. Dreptul de vot al fiecărui stat diferă de cota-parte subscrisă. Regula este ca fiecare țară dispune de câte 250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100.000 DST subscriși. Astfel, numărul cel mai mare de voturi revine țărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris (S.U.A, Marea Britanie, Germania, Franța, Japonia). Cum toate deciziile importante trebuie luate cu o majorare de 85% din voturi, S.U.A., care dispun de aproape 20% din voturi, au de fapt un drept de veto.

Consiliul Guvernatorilor- este format din reprezentanții tuturor statelor membre, de cele mai multe ori reprezentanții țării la FMI sunt guvernatorii băncilor centrale sau minstrel de finanțe, care în limbajul FMI sunt numiți “guvernatori”. Acestia au rol de decizie în problemele de mare importanță, precum aderarea unor noi membri ori retragerea unui membru, creșterea capitalului Fondului, încheierea ale unor aranjamente de cooperare cu alte organizații, lichidarea F.M.I, etc. Acesta este compus din câte un guvernator și un supleant ce sunt numiti de fiecare țară membra o dată la 5 ani. Fiecare “guvernator” are un drept de vot a cărui pondere diferă în funcție de cota de capital subscrisă de țara respectivă.

Comitetul Financiar Monetar Internațional –are misiunea să supravegheze funcționarea și adaptarea sistemului financiar și monetar internațional la realitățile economice, continuarea procesului de ajustare, să examineze evoluția lichidității internaționale și transferul real de resurse către țările în curs de dezvoltare. Comitetul Financiar Monetar Internațional urmărește factorii care amenință stabilitatea sistemului financiar, formulează propuneri de evitare, oferă consultanță Consiliului Executiv. Acest comitet, este format din miniștrii finanțelor care sunt guvernatori ai țărilor membre.

Comitetul de dezvoltare – numit și Comitet Comun al Consiliului Guvernatorilor și al Băncii Mondiale, acesta raportează Guvernatorilor schimbările de politică monetară și alte probleme ce privesc țările în curs de dezvoltare. Acesta acordă asistență în ceea ce privește nevoile țărilor mai puțin dezvoltate și se organizează anual pentru a rezolva problemele legate de fond.

Comitetul Executiv – în calitate de organ de decizie, răspunde de conducerea activității FMI și exercită atribuțiile delegate de consiliul Guvernatorilor. Acesta este format din 24 de directori executivi și din supleanți. Țările membre care dețin o cotă de participare mai mare la resursele FMI au dreptul să numească un director executiv, și anume: SUA, Marea Britanie, Germania, Franța, Japonia. În cazul în care monedele unor țări membre se utilizează pe scara largă în tranzacțiile FMI, țările respective pot fi autorizate să desemneze executivi ce se aleg pe țări sau pe grupe de țări membre. Consiliul executiv adoptă decizii în problemele curente, supraveghează politicile în domeniul cursului de schimb, aprobă programele de asistență financiara către țările membre, elaborează studii asupra impactului politicilor promovat de țările membre.

Comitetul Intermediar – reprezintă cel mai important organsism care trasează politica FMI , ce este compus din miniștrii acelorași 24 de țări care au un loc în Consiliul Executiv, aleși din țările industrializate și cele în curs de dezvoltare, în mod egal. Acest comitet s-a înființat în 1974, și se întalnește de două ori pe an, cu puțin înainte de ședința anuală. Termenul de “intermediar” face trimitere la posibilitatea, conform prevederilor statutului, de a transforma Comitetul într-un Consiliu cu putere decizionala. Comitetul are o mare amploare, astfel determinând politica FMI . Comitetul avizează și reportează Consiliului Guvernatorilor următoarele probleme:

Supravegherea conducerii și adaptării sistemului monetar internațional; inclusiv operația continua a procesului de ajustare, de echilibrare a balanței de plăți.

Avizarea propunerilor directorilor executivi de modificare a statutului Fondului.

Luarea de măsuri în cazul dezechilibrelor bruște care ar putea amenința sistemul monetar internațional.

Figura nr. 1.1.

Organigrama F.M.I:

1.6. Drepturile speciale de tragere

În luna septembrie 1969, cu ocazia sesiunii anuale a Consiliului Guvernatorilor Fondului, s-a hotărât crearea de DST. Ideea fundamental a finanțării de DST este ca o parte tot mai însemnată a lichidității internaționale să poată fi creată și monitorizată de comunitatea internațională. Această măsură a fost luată ca urmare a demonetizării aurului și angajamentului SUA de a echilibra balanța contului curent.

DST reprezintă primele active de rezervă , purtătoare de dobândă, create prin decizie internațională; existența acestora este strâns legată de completarea activelor de rezervă existente, acestea fiind alocate de către Fond membrilor participanți la Departamentul DST.

În cadrul mandatului FMI unitatea valorică a unui DST este definita ca reprezentând echivalentul a 0,888871 grame aur fin, ceea ce corespunde valorii paritare a dolarului valabile la 1 ianuarie 1944. În anul 1974 s-a renunțat la definirea în aur a DST, stabilindu-se o definire pe baza coșului valutar.

Conform statutului, Fondu Monetar Internațional deține autoritatea putând să emită DST ,dar și să le anuleze (chiar dacă până în prezent nu a avut loc nici o astfel de anulare). Suma de DST alocată fiecărui membru se determină într-un raport procentual față de cota de participare a țării membre la Fond.

Metoda inițială de evaluare a DST prin intermediul aurului a rămas în vigoare până la 30 iunie 1974. În anul 1970, când a început să funcționeze Contul Special de Tragere, valoare a 1 DST era egala cu 1 USD. În februarie 1973, după devalorizarea dolarului, raportul de valoare a devenit 1 DST = 1,20635 USD, sau 1 USD = 0,828948 DST. Cursurile de schimb ale altor valute exprimate în DST au fost stabilite pe baza cotării acestor valute pe piață în raport cu dolarul.

Începând cu iulie 1974, DST-ul este definit pe baza unui coș de 16 monede naționale ale țărilor care dețineau în comerțul internațional o pondere mai mare de 1%. Ponderea aleasă pentru fiecare monedă a fost bazată pe participarea emitentului la exportul mondial. Dolarul făcea excepție de la această regulă, considerându-se că importanța sa în tranzacțiile internaționale este mai mare decât partea din exportul mondial care îi revine SUA.

Tabel nr. 1.1.

Coșul DST iulie 1997

Din anul 1981, coșul s-a modificat și include monedele a cinci țări membre FMI, acestea având ponderea cea mai semnificativa în exportul mondial de bunuri și servicii. Acestea reprezintă cele cinci monede liber utilizabile: dolarul american, marca germană, yenul japonez, francul francez și lira sterlină.

Referitor la revizuirile coșului DST, ponderea fiecărei valute în coș este modificată la fiecare cinci ani. De la 1 ianuarie 1996, valoare unui DST , este dată de suma valorilor următoarelor ponderi din fiecare valuta : USD – 0,582; DEM – 0,446; JPY – 27,2; FRF – 0,813; GBP – 0,105. De asemenea de la 1 ianuarie 1999, ca urmare a introducerii monedei euro, structura DST se prezintă în funcție de noua moneda (DM+FF=32% EURO).

Tabel nr. 1.2.

Coșul DST

1.7. Resursele Fondului Monetar Internațional

1.7.1. Organizarea resurselor

Pentru a-și îndeplini funcția de organism de finanțare, FMI trebuie să-ți procure resursele financiare în scopul finanțării țărilor membre. Din acest punct de vedere, FMI se particularizează prin faptul că acordă în general credite pe termen scurt și mijlociu pentru echilibrarea balanțelor de plăți curente ale țărilor membre care se confruntă cu dezechilibre ale acestora.

Disponibilitățile Fondului sunt create prin vărsămintele de cote ale membrilor, efectuate integral la aderare. Mărimea cotei fiecărui membru, exprimată în dolari a fost inițial stabilită de FMI în funcție de o formulă care cuprindea următoarele elemente:

2% din venitul național;

5% din rezervele în aur și dolari;

10% din media importului;

10% din variația maximă a exportului;

suma elementelor de mai sus, majorată cu procentul exportului mediu față de venitul național.

Acestă formulă a fost aplicată până în anul 1963, după această dată s-au stabilit criterii de calcul mai elastice.

Cota reprezintă contribuția financiară a unei țări membre la Fond. În funcție de cota de participare membrii primesc un anumit număr de voturi, drept de tragere asupra Fondului, etc.

În cadrul repartiției inițiale a cotelor, ordinea descrescândă a fost următoarea:

Tabel nr. 1.3.

Repartiția inițială a cotelor

Activitatea FMI, reprezentată de procurarea resurselor, de acordare de credite, de stabilire și repartizare a rezultatelor financiare ale acestei activități, se urmărește în cadrul a două departamente: Departamentul General și Departamentul DST. Departamentul General evidențiază activitatea FMI prezentată în Contul general de resurse și Contul special de vărsaminte, precum și în Contul de investiții.

Contul general de resurse conține resursele generale alea FMI ( monedele țărilor membre, active în aur și DST-uri). În acest cont se mai reflectă și plățile pe care țările membre le fac sub forma vărsămintelor în Contul subscrierii la capitalul social al Fondului, plățile de comisioane, cumpărările și răscumpărările de valută pe baza monedei naționale, încasările de comisioane sau dabânzi pentru pozițiile lor creditoare, precum și împrumuturile contractate și acordate de Fond și dobânzile sau comisioanele aferente.

Contul special de vărsăminte a început să funcționeze după 30 iunie 1981 pentru a primi transferurile Fondului fiduciar, care era în curs de lichidare și asigura utilizarea lor în cadrul altor mecanisme de ajutorare a țărilor membre. Activele Contului special de vărsăminte sunt separate de resursele altor conturi ale Departamentului General, pentru că destinațiile acestora sunt diferite.

Departamentul DST oglindește tranzacțiile și operațiunile cu DST-uri. În prezent toate țările membre FMI participă la acest Departament.

FMI funcționează precum un mandat ce are rol în realizarea unor acțiuni de ajutorare speciale a țărilor membre. Totodată, FMI administrează diferite conturi speciale, în acestea fiind evidențiate activități de constituire a acestor fonduri și de acordare de ajutoare financiare țărilor membre sub forma unor bonificații pe seama lor.

Pentru a evidenția și a contabiliza operațiunile sale, FMI folosește Drepturile Speciale de Tragere drept unitate de cont. Astfel, țările membre sunt obligate să își mențină valoarea în DST a activelor lor, deținute de FMI în Contul de resure generale. Monedele țărilor membre sunt convertite în DST pe baza unei rate de schimb reprezentative determinate pentru fiecare monedă.

Resursele FMI-ului, prezentate în pasivul bilanțului său sunt de două feluri: resurse proprii și resurse atrase, acestora alăturându-se și resursele reflectate în Contul special de vărsăminte.

Resursele proprii sunt formate din: cotele-părți subscribe și vărsate la capitalul social FMI, ale țărilor membre, și rezervele constituite pe baza profitului net și din alte resurse proprii.

Resursele atrase cuprind: contractarea unor împrumuturi, de către FMI, privind complementarea și diversificarea resurselor de creditare și din alte angajamente ce și le creează FMI față de țările membre.

1.7.2. Cote de participație ale țărilor membre FMI

Principalele resurse ale FMI sunt constituite din cotele de participație ale țărilor membre (aceasta reprezentând o urmare a planului White), de acestea putând beneficia, în absența altor resurse, țările care au nevoie. La început , aceste cote au fost exprimate în dolari americani, iar în prezent în DST.

Aceste cote de participație reprezintă contribuții ale țărilor membre, fiind stabilite proporțional cu importanța economică a fiecarei țări și, mai exact, în funcție de volumul producției naționale și valoarea comerțului internațional.

Numărul de cote-părți ce trebuie subscris nu este acelați pentru toate țările. Din contra, ele sunt foarte diferențiate în funcție de importanța financiară și comercială atribuită fiecărei țări. Cele mai puternice țări din punct de vedere economic și financiar au și cele mai mari cote. Cota-parte a unei țări nu poate fi majorată fară ca țara membră să fi consimțit la această majorare și să verse subscripția sa.

Conform statutului FMI din 1994, cotele-părți trebuiau varsate în proporție de 25% în aur și 75% în monedă națională, dar din ianuarie 1975 obligația țărilor membre de a vârsa în aur un sfert din contribuțiile lor este desființată. Vărsarea cotelor-părți, în prezent, se face: 25% în valute internaționale și DST, iar 75% în valuta țării respective.

FMI funcționează precum o banca cooperatistă, unde depozitele vărsate sunt puse la dispoziția țărilor membre în caz de nevoie. Numai o parte din acest fond este disponibil , între 60%-70%, deoarece monedele naționale au ponderea cea mai ridicată în cadrul cotelor-parți,v iar multe dintre acestea nu sunt convertibile.

Cotele-parti determină și dreptul de vot, astfel, în funcție de mărimea cotei fiecare țară dispune de un anumit număr de voturi. Așa cum am menționat deja, unui membru i se atribuie automat 250 de voturi, la care se adaugă câte un vot pentru fiecare vărsare a 100.000 DST. Puterea de vot a unei țări este stabilită în funcție de cota de capital a țării la capitalul organizației, astfel, cu căt cota de capital va fi mai mare cu atât mai mare va fi și puterea de vot.

CAPITOLUL II

ROLUL FMI ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

2.1. Trăsături principale privind activitatea Fondului

Potrivit statutului său, Fondul Monetar Internațional își asumă raspunderea de a promova cooperarea monetară internațională și de a oferi ajutor țărilor membre din resursele proprii, în cazul în care acestea au nevoie.

Desfășurarea activităților acestuia cuprind :

Supravegherea reprezintă procesul prin care Fondul evaluează politicile ratelor de schimb a monedelor țărilor membre, potrivit unei analize cuprinzătoare a situației economice generale și a strategiilor politice ale acestora. Responsabilitățile supravegherii sunt indeplinite prin următoarele mijloace:

Conform art. IV din statut au loc anual consultări bilateral, care cuprind examinarea sitematică a evoluției și politicii economice ce ii aparțin țării în cauză, precum și analiza efectelor acesteia asupra cursurilor de schimb și a balanței de plăți.

Control multilateral bianual în cadrul programului: Perspectivele Economiei Mondiale (World Economic Outlook).

Arnajamente preventive care ajută la creșterea încrederii internaționale în politicile economice ale țărilor membre.

Monitorizarea derulării programelor în situația în care țara respectiva nu beneficiază de resurse financiare de la Fond.

Condiționalitatea face referire la faptul că Fondul se asigură ca țările cărora li se acordă ajutor financiar vor adopta o politică în scopul atenuării și dispariției problemelor de plăți externe. Țările membre trebuie să respecte condițiile de a-și lua angajamentul ferm că vor adopta o serie de măsuri corectoare, acestea din urmă constituind totodată și garanția rambursării la timp a sprijinului acordat.

Condiționalitatea acoperă o gamă largă de dispoziții care se desfășoară de la angajamentul luat în cooperarea cu FMI în vederea definirii politicilor macroeconomice până la stabilirea unui ansamblu de măsuri financiare precise, fiind stabilite pe bază de indicatori. Condiționalitatea reprezintă elementul caracteristic al contribuției Fondului la soluționarea problemelor legate de balanțele de plăți.

Asistența financiară este compusă din credite și împrumuturi acordate de Fond țărilor membre ce întampină dezechilibre ale balanței de plăți pentru finanțarea politicilor de ajustare și reformă.

Potrivit asistenței financiare țările membre pot beneficia de expertize și ajutor în diverse domenii: elaborarea și implementarea politicilor fiscal monetare, creare unor instituții (cum ar fi dezvoltarea băncilor centrale sau a trezoreriilor), manevrarea tranzacțiilor cu Fondul, culegerea și prelevarea datelor statistice.

2.2. Începuturile activității FMI

Lansarea imediată a Fondului, conform planurilor inițiale, a fost împiedicata de la bun început de către retincența Congresului, care prezenta temeri în ceea ce privește resursele americane, crezând că acestea vor fi canalizate prin intermediul FMI pentru a participa la reconstrucția întregii Europe, și de către dificultățile tranziției postbelice ( mult mai mari decat cele prevăzute în 1944). Evoluțiile dușmănoase dintre SUA și URSS au avut un impact negativ decisiv. În această conjunctură, SUA au decis ca multilaterismul reprezentativ perioadei de la sfârșitul razboiului nu mai era potrivit. Europa de Vest devenea un punct de interes strategic și militar, iar reconstrucția acesteia trebuia asigurată prin planul Marshall. Fondurile pe care acest plan le oferea și condițiile impuse, au adus FMI, la sfarșitul anilor ’40, în situația de a fi prea puțin prezentă pe scena internațională.

În momentul terminarii procesului de reconstruire a Europei, când s-a declarat totală convertibilitate (1958) din partea tuturor țărilor, și-a făcut apariția un sistem comun de rate de schimb fixe, cu valute a căror valoare era determinată în raport cu dolarul, acesta la rândul lui era raportat la etalonul aur. Sistemul monetar postbelic a avut o viață scurtă. Mecanismul prin care monedele statelor membre FMI primeau o echivalare fixă în dolari, iar la rândul său dolarul era raportat la o cantitate fixă de aur, a fost o perioada în avantajul SUA. O caracteristică principală a dolarului, aceea că reprezenta principala valută forte, i-a conferit SUA liniștea în politica lor economică, fără să mai fie preocupate de echilibrarea balanțelor de plăți externe, deoarece însuși sistemul monetar presupune existența unei cantități mari de dolari în afara SUA, altfel spus, o balanță de plăți deficitară.

Problemele au apărut în momentul în care SUA au supra-utilizat acest mecanism, ajungându-se în situați în care exista o ofertă foarte mare de dolari pe piețele internaționale, provenită din exporturi de capital, precum și din numeroase cheltuieli militare. Dolarii s-au adunat treptat în conturi din străinătate, generând așa-zisele credite în lanț, astfel că, în anii ’60 , cantitatea de dolari existentă în lume și pusă în circulație depășise stocurile de aur ale SUA. Atingându-se limitele încrederii în privința parității oficiale aur-dolar, unele bănci centrale au cerut Statelor Unite să schimbe dolarii deținuți în rezervele lor cu aur. Această spirală creată a generat o criză monetară, cu consecințe asupra sistemului monetar internațional. Temerile și incertitudinea băncilor centrale, referitoare la dezvoltarea convertibilității dolarului, exporturile de capital ale SUA și resurse importante pe care le-a captivat războiul din Vietnam au contribuit la evoluția Statelor Unite plecând de la poziția de creditor mondial la poziția de debitor mondial. La această situație s-a adăugat reținerea țărilor europene în ceea ce privește ajustarea și deprecierea valutelor, astfel că sistemul a acumulat tot mai multă presiune asupra dolarului, convertibilitatea acestuia devenind incertă, urmând să alimenteze tot mai multe presiuni. Fiind aproape inutil pe o perioadă atât de îndelungată, FMI nu a avut prea multe implicații în rezolvarea crizei. Într-un final, președintele Nixon a decis să soluționeze problema printr-un act unilateral, anunțând la 15 august 1971 suspendarea convertibilității dolarului.

Ca urmare a acestor evoluții, o parte din atribuțiile FMI au rămas fără obiect. Lumea a început să se îndrepte către un sistem de valute flexibile și a devenit cu fiecare zi o piață financiară tot mai largă. Ca urmare a schimbărilor tehnologice și ascensiunea corporațiilor multinaționale s-a erodat autonomia națională economică și financiară. Acest mediu a venit ca o amenințare de a deveni un anacronism instituțional pentru Fond.

După denunțarea convertibilității dolarului în aur, în anii ’70, pe plan internațional s-a analizat serios problema rolului FMI pe viitor, în termenii de continuitate sau desființare a instituției. În timp, s-a trasat opinia conform căreia Fondul va rămane forul cel mai adecvat discuțiilor ce fac referire la reformarea sistemului monetar internațional. Pentru parerea privind posibilitățile de reformare, în septembrie 1972 s-a constituit Comitetul celor 20, organism ce și-a înterupt activitatea în 1974 și a fost înlocuit de Comitetul Intermediar. Dezbaterile din cadrul Comitetului celor 20 au stabilit că, în conjunctura politică, economică și socială a acelor ani, reforma treptată, eșalonată, a sistemului monetar internațional era versiunea de preferat. O serie de elemente au adus bulversări în plan economic și social, precum: consecințele crizei petrolului, ale crizei economice mondiale, stag-flația un nou fenomen ce afecta economiile dezvoltate, astfel că noi reașezări ale sistemului ar fi adus prea multe incertitudini și consecințe incontrolabile.

Potrivit Acordurilor de la Kingston, din 1976, FMI lua în vedere noile realități internaționale punea capăt în mod oficial tensiunilor apărute în sistemul financiar internațional drept urmare a denunțării convertibilității în aur a dolarului.

Acordurile de la Kingston au menționat:

majorarea cotelor de participare ale țărilor membre la capitalul social al FMI cu 33,5%;

utilizarea pe scară mai largă a resurselor FMI în monedele naționale ale țărilor membre pentru operațiunile și tranzacțiile Fondului;

restrângerea rolului aurului în Sistemul Monetar Internațional (demonetizarea lui), inclusiv prin vânzarea unei părți a aurului deținut de FMI […];

sporirea capacității FMI de a acorda asistență financiară țărilor membre pentru echilibrarea balanțelor de plăți externe;

lichidarea divergenețelor dintre SUA și Franța în problema cursurilor valutare, permițându-se mai întâi țărilor membre să-și aleagă regimul valutar care le convine, inclusiv prin folosirea cursurilor sub supravegherea FMI, iar mai apoi, când condițiile economice și financiare permit, să se trecă la un sistem de parități și cursuri stabile, dar ajustabile, controlat de FMI.

Principiile noi admise la Kingston s-au rasfrâns într-un nou statut al FMI, intrant în vigoare de la data de 1 aprilie 1978.

Pe parcursul anilor ’70 au avut loc și alte evoluții, la care FMI a identificat noi “nișe de oportunitate”, din partea statelor exportatoare , pentru împrumuturi pe piața internațională. Spre sfârșitul decadei însă, au aparut schimbări în condițiile economice și financiare, drept urmare statele care luaseră împrumuturi ușor accesibile pe piețele private, inclusiv țările în curs de dezvoltare, s-au trezit în situația de a avea datorii imense, astfel nu au mai putut ține pasul cu termenii de plată ai datoriilor. Criza economică reprezentativă anilor ’70 a afectat cel mai mult țările în curs de dezvoltare, care au pierdut resurse financiare semnificative, pe de o parte, datorită faptului că rezervele lor valutare erau exprimate predominant în dolari americani, această monedă depreciindu-se puternic și, pe de altă parte, în urma condițiilor inflației și a ratelor de schimb au crescut semnificativ dobânzile la creditele acumulate. S-au întampinat tot mai multe dificultăți importante în plata datoriei externe din partea mai multor țări în curs de dezvoltare, împreunate cu efortul economic intern orientat spre exporturi , obținându-se valuta necesară plătirii ei. A rezultat astfel că, datoriile externe ale unor țări în curs de dezvoltare să devina o problemă majoră pentru sistemul economic și financiar internațional, ea rămânând ca atare pe agenda internațională pănă astăzi.

Fondul Monetar Internațional și-a păstrat rolul de creditor al țărilor în curs de dezvoltare pe tot parcursul anilor ’80.

În 1985, cu prilejul reuniunii FMI și BM de la Seul, secretarul trezoreriei americane, James Baker, a pledat pentru reomandări de politici, în cadrul programelor de ajustare structurală, care să fie nu atât defavorabile creșterii cheltuielilor publice și expansiunii cererii interne, cât mai ales favorabile creșterii economice. Acest nou curent a generat adaptări doctrinare în cadrul FMI. Echilibrul balanței de plăți rămâne obiectivul primordial, dar răspunsul la problema dezechilibrului ei vizează înlăturarea oricăror obstacole structurale în calea creșterii economice, inclusiv prin dereglementarea piețelor interne și liberalizarea ofertei. În urma acestor adaptări doctrinare, au rezultat cinci domenii pentru politici publice reformiste:

reforma fiscalității – eliminarea impozitelor progresive, reducerea taxelor pe exporturi;

calitatea cheltuielilor publice – reducerea acestora, mai ales a cheltuielilor neproductive (militare, de exemplu) și investirea în infrastructura fizică și în capitalul uman, ca măsuri favorabile creșterii;

liberalizarea comerțului exterior – deschiderea economiei spre comerțul global;

reforma piețelor financiare – facilitarea mobilizării economisirii interne, ameliorarea politicilor monetare, liberalizarea ratei dobânzii.

Aceste programe au înregistrat succese, în deosebi în țările Asiei de sud-est și ale Americii Latine, dar fără șanse de reușită în reducerea sărăciei din Africa.

Drept urmare a răsturnarii regimurilor comuniste din Europa de Est, statele regionale au inițiat, în anul 1989, reforme politice și economice de mare amploare. Pentru ca economiile centralizate comuniste să se transforme înspre economiile de piață era nevoie de ajutor internațional, deoarece guvernelor angajate în acest proces de reforme le lipseau atât fondurile cât și expertiza (teoretică și tehnică) necesară. Fondul Monetar Internațional, deținând o poziție de instituție internațională abilitată să supravegheze și să ofere consultanță în domeniul financiar și monetar, a început să pună la dispoziția guvernelor postcomuniste împrumuturi și șă vegheze evoluția acestor țări către economia de piață.

Criza financiară din Mexic, din 1995 și, mai ales, criza din Asia de sud-est, începută din 1977, care a generat într-o criză globală a sistemului financiar internațional, s-au constituit în noi amenințări la adresa stabilității piețelor globale. Prin urmare, Fmi a fost „redescoperit” de către membrii săi marcanți, mai cu seama de SUA, drept o sursă posibilă de ajutor financiar în cazuri limită, pentru țările al căror eșec economic amenință stabilitatea economiei globale.

2.2. Împrumuturi și facilitați acordate țărilor membre

Creditele acordate de către Fondul Monetar Internațional sunt destinate, în mod deosebit în vederea echilibrării pe termen scurt și mediu a balanței de plăți curente a țărilor membre. Țările membre FMI pot să utilizeze resursele Fondului în vederea soluționării deficitelor ale balanței de plăți, iar aceste utlizări îmbracă două forme de bază: “trageri” de la FMI și credite propriu-zise.

Potrivit tragerilor de la FMI, acestea pot lua forma unor schimburi valutare, în sensul că orice membru poate cumpăra de la FMI moneda altei țări sau DST-uri, în schimbul monedei naționale. Fondul își rezervă dreptul de a obliga acest membru, ca într-o anumită perioadă fixă de timp, să își răscumpere moneda națională și, de asemenea, să plătească un comision pentru operațiunile realizate.

Statele membre nu îi pot solicita Fondului Monetar Internațional o cantitate de valută mai mare decât valoarea propriei cote-părți. Se presupune existența unor praguri prestabilite pentru efectuarea operațiunilor financiare de “tragere”. Fiecare țară membră, poate prelua echivalentul de 25% din valoarea propriei cote-părți, în valuta necesară sau chiar în DST, făcându-se automat, în orice moment și fără condiții. Toată această operațiune poartă denumirea de “tragere în contul tranșei-rezervă”. Potrivit oricărei abordări de fonduri în valută ce depașește acest prag, aceasta se încadrează în categoria tranșelor superioare de credit ce pot fi efectuate doar prin asumarea anumitor condiții și măsuri de corectare a dezechilibrelor economice.

Creditele propriu-zise se acordă de către FMI într-un mod determinat, fiind stabilite în funcție de angajamentele țării solicitante și progresele înregistrate în domeniul unor politici economice ce au sarcina de a redresa economia pe termen scurt și mediu.

Conceptul de condiționare reprezintă principiul fundamental al practicii FMI, ce s-a conturat treptat și indirect. În prim plan, au existat prevederile Statutului inițial potrivit cărora acordarea creditelor în cadrul tranșei-aur (fiind tranșa de rezerva, după 1971) este necondiționată, concluzionându-se că alte tranșe de credite sunt, prin urmare, condiționate. Ulterior, cu ocazia efectuării unor trageri în contul primei tranșe de credit, Fondul a ținut să precizeze că aceasta se acordă numai cu condiția ca membrul angajat în solicitarea tragerii sî depună eforturi rezonabile pentru soluționarea problemelor sale. Pentru ca o țară să poată efectua trageri în contul tranșelor superioare de credit, aceasta trebuie să aducă la cunoștință „justificări solide”. Desigur, evaluarea „rezonabilității” eforturilor revine personalului specializat și conducerii FMI.

Programele de împrumut au în vedere următoarele obiective: plafonarea creditului intern total, reducerea deficitului bugetar, ridicarea unor interdicții în domeniul pliticilor comerciale și de schimb, limitarea anumitor forme de credit intern.

Întâlnim printre măsurile standard din recomandările FMI: deprecierea monedei naționale, liberalizarea prețurilor interne (ca o măsură de relansare a producției interne), mobilizarea ratei de economisire a populației.

Acordarea de credite din resursele FMI se face pe baza unui document denumit “acord de confirmare” sau “Acord stand-by”, acesta reprezentând în practică o linie deschisă de credit, de catre Fond, pentru țara care solicită ajutorul. Potrivit angajării în semnarea acestui acord, țara care urmează să beneficieze de împrumut se angajează în implementarea unui program de măsuri economice și financiare, care este aprobat și monitorizat de către FMI, având rol în obținerea stabilizării macro-economice și în evitarea apariției unor dezechilibre ale balanței de plăți pe viitor. Inițial, împrumutul deschis printr-un acord de confirmare se acordă pe o perioadă de la 1-2 ani, în trageri trimestriale. Pentru ca să se elibereze fiecare tranșă, trebuiesc respectate anumite criterii de performanță ce sunt evaluate de catre FMI.

Accentuare dezechilibrelor ale balanțelor de plăți, a fost rezultatul unor probleme profunde ce trebuiau rezolvate, începând cu anii ’70, devenind o problemă tot mai clară atât pentru FMI cât și pentru țările care solicitau împrumuturi. Ca urmare a insituirii unor noi mencanisme, în acea perioadă, FMI se putea angaja în acordarea de împrumuturi pe o perioadă de până la 3 ani, această condiționare avea în vedere măsuri de ajustare structurală și de redresare economică pe termen mediu. Țărilor solicintante împrumutului i se acordau sumele în tranșe, acordare ce era condiționată în repsectarea criteriilor de performanță stabilite în programul aprobat de către Fond. Plata acestor tipuri de credite se face intr-o perioadă cuprinsă între 3-5 ani.

În ceea ce privește, acordurile de împrumut pentru o perioadă fixă de 3 ani, acestea au primit denumirea de acorduri lărgite și puteau să cuprindă o sumă mai mare decât acordurile de confirmare, ajungându-se până la acordarea a 100% din cota țării la FMI pentru fiecare an din durata împrumutului. În aceste condiții, pentru ca o țară membră să poată solicita împrumut, trebuie să prezinte nu doar un program de măsuri structurale, ci și strategii de controlare și gestionare a cererii, pentru a-și atinge obiectivele prevăzute. Prin acordurile lărgite se poate deschide un program de facilitarea de finanțare extinsă, ce oferă credite pentru programe pe termen mediu și vizează ajustări structurale pentru corectarea balanței de plăți negative a unui stat. Acest tip de program, se desfășoară în genereal pe o perioadă de 3 ani putând fi prelungit, doar în anumite cazuri, până la 4 ani. Pentru ca programul de ajustare și de acordare a creditului să fie aprobat, este necesară realizarea, pe baza aprobării, a unor măsuri detaliate pentru primul an, urmând ca acestea să fie verificate și completate pentru fiecare din anii următori. Astfel, resursele sunt acordate în funcție de îndeplinirea criteriilor de performanță, iar plata datoriei se repartizează pe o perioadă cuprinsă între 4-10 ani.

Începând cu anul 1986, Fondul a acordat asistență țărilor în curs de dezvoltare, cu privire la efortul depus în scopul echilibrarea balanțelor de plăți și de revigorare economică pentru a-și putea plătii datoriile lor externe, prin intermediul unui nou tip de împrumut numit “Facilitatea de ajustare structurala” (FAS). Acest tip de împrumut se acordă în termini speciali țărilor cu venituri foarte reduse, care întâmpină greutăți prelungite ale balanței de plăți. Pentru soluționarea acestei probleme, se vizează un program de măsuri macro-economice desfășurat pe o perioadă de 3 ani, acesta fiind redactat în cooperare de către reprezentanți FMI, a Bancii Mondiale și a guvernului în cauză, concretizându-se sub forma unui document-cadru de politică economică. Împrumuturile se acorda în tranșe printr-un program anual, în funcție de o detaliere pregătitoare, plata acestuia întinzandu-se pe o perioadă de la 5-10 ani.

Spre sfârșitul anului 1987, s-a adaugat un nou tip de creditare numit “Facilitatea de Ajustare Structurala Intarita” (FASI). Aceasta prezintă termini similari FAS, diferite fiind prevederile ce fac referință la accesul la astfel de fonduri, precum și monitorizarea programelor și condiționarea , care este mult mai severa. Măsurile de ajustare sunt foarte dure și țintesc spre creșterea economică, astfel redresându-se și balanța de plăți.

“Facilitatea de finanțare compensatorie imediată “ (FFCI) se caracterizează prin furnizarea de resurse pe termen scurt pentru statele membre care dețin probleme în ceea ce privește scăderea veniturilor provenite din exporturi sau de creșterea nevoilor de importuri agricole. Această facilitate este acordată pentru ca statul în cauză să poată mentină ritmul de reformă și al măsurilor structurale ce sunt necesare în corectarea balanței de plăți, în momentul în care acesta se confruntă cu anumite șocuri economice externe. Plata acestui tip de împrumut se desfășoară într-o perioadă cuprinsa între 3 ani și 4 luni și 5 ani.

“Facilitatea de transformare sistematică”(FTS) , a fost concepută în 1993, având drept scop de a asista financiar eforturile de transformare a țărilor Europei centrale și de est. Misiunea acesteia este de a oferi resurse financiare statelor membre care se confruntă cu dezechilibre ale balanței de plăți, ce sunt rezultatul unor schimbări bruște ale relațiilor comerciale tradiționale, bazate pe prețuri centralizate și pe aranjamente preferențiale în cadrul CAER, către relații comerciale multilaterale, bazate pe criterii de piață. Plata acestui tip de împrumut se desfășoară pe o perioadă de la 4 ani și jumătate până la 10 ani.

În 1977, FMI a decis să înființeze un alt tip de finanțare, “Finanțarea pentru Resurse Suplimentare” (FRS), pentru a putea ajuta statele membre să facă față unor pierderi bruste și grave ale încrederii pieței. În ziua următoare, de la înfiițarea acestui tip de finanțare, s-a acordat cel mai mare imprumut din istoria FMI, către Coreea de Sud, astfel prevenind consecințele dezastruase pentru piețele financiar globale.

În anul 1999,plecându-se de la limitările puse în evidența de funcționare FASI, Fondul Monetar Internațional împreuna cu Banca Mondială a lansat “Inițiativa în favoarea țărilor sărace foarte îndatorate “, având drept obiectiv de a contribui la rezolvarea problemei datoriilor externe ale țărilor ce au un nivel scăzut de dezvoltare.

2.3. Asistența acordată de FMI

Fondul Monetar Internțional este cunoscut datorită politicii de consiliere și cea de împrumut acordate în cazul crizelor economice. Pe lângă acestea FMI se ocupă și cu asistența tehnică și instruire în domenii precum: banca centrală, politici monetare și valutare, politici administrative de taxe și de statistici oficiale. Scopul acestuia este de a îmbunătății situația economică a unei țări în domeniile respective.

Activitatea Fondului Monetar Internațional de a acorda asistență tehnică a debutat pe la mijlocul anilor 1960, când multe țări independente au cerut ajutor pentru înființarea băncilor centrale precum și a ministerelor financiare. În anii 1990 țările din fosta Uniune Sovietică (inclusiv România) au cerut ajutor în momentul trecerii de la sistemul economiei centralizate la cea de economie de piață. În prezent putem observa un alt nivel de asistență: acela de a întări arhitectura sistemului financiar internațional.

Fondul Monetar Internațional asigură asistență tehnică și instruire pentru:

întărirea sectoarelor monetare și financiare prin sfaturi privind sectorul bancar, management valutar și dezvoltarea băncilor centrale;

redresarea politicilor fiscale prin sfaturi cu privire la taxe, politici de consum, formularea bugetelului și management al datoriilor interne și exeterne;

răspândirea datelor statistice prin alcătuirea, managementul dar și îmbunătățirii calității lor;

Proiectarea și revizuirea legislației economice și financiare.

Pe lângă asistența tehnică, FMI oferă și cursuri de instruire pentru oficialii din govern sau bănci centrale desfășurate la sediul central din Washington sau la centrele regionale din Viena, Singapore, Brazilia și Abidjan.

În România, FMI asigură instruire profesională prin intermediul cursurilor și seminariilor organizate la sediul său central și prin sponsorizarea Joint Vienna Institute. Aceste programe sunt astfel concepute încât să fie la nivelul cerințelor în creștere ale țărilor membre. În programul de bază se includ cursuri elementare medii și avansate referitoare la programare și politici financiare și management macroeconomic, statistica balanței de plăți, operațiuni monetare și valutare, conturi naționale și statistici guvernamentale, etc.

Obiectivul de bază al acestor programe este instruirea profesională a oficialilor din țările membre ale Fondului. Instruirea are scopul de a crește nivelul calitativ al elaborării politicii economice în țările membre și de a îmbunătăți înțelegerea reciprocă a unor chestiuni, de către oficialii țărilor membre și personalul FMI.

2.4. Critici aduse Fondului Monetar Internațional

Eforturile mai mult decât nereușite ale FMI din anii 1980-1990 au făcut să fie pusă tot mai mult sub semnul întrebării concepția acestuia cu privire la procesul de globalizare. Pe măsură ce eșecurile FMI au devenit din ce în ce mai evidente, instituția respectivă a început să caute alte strategii, însă lipsa de coerență a făcut ca acest demers să aibă puține șanse de reușită. Trebuie, totuși, menționat că există critici la adresa activităților desfășurate de FMI.

Printre cele mai dure critici la adresa FMI întâlnim:

FMI oferă soluții identice indiferent de particularitățile țării în cauză.

Premisele pe care se bazează Fondul în aceste soluții sunt că dezechilibrele structurale (inflație, șomaj, deficit bugetar) au la origine cauze comune localizate în ponderea prea mare a cheltuielilor bugetare și, în al doilea rând, informațiile primite în mod obișnuit de către experții Fondului sunt prezentate sub forma unui set minimal și standardizat de date. Nu poate exista un remediu standard în ceea ce privește problemele plăților externe, deoarece cauzele acestora, dar și impactul măsurilor luate cu privire la aceste probleme variază. De aceea FMI lucrează cu fiecare țară în parte și nu trebuie să-și adapteze politicile în acord cu specificul țării respective. Fondul are o largă paletă de programe în funcție de măsurile monetare ce se impun a fi luate.

Mai mult decât atât, paleta de facilități pe care Fondul le-a creat reflectă abilitatea acestuia de a veni în întâmpinarea nevoilor rezultate din diferitele situații cărora membrii trebuie să le facă față. Această imagine greșită asupra activității Fondului poate rezulta din faptul că programele acestuia reflectă concepte similare despre modul în care o țară își poate restabili o situație de plăți externe sustenabile.

Deci, programele FMI reflectă efortul acestora de a ajuta țările să-și creeze o economie deschisă, să-și stabilească prețuri reale. Dar cea mai bună cale de a realiza liberalizarea diferă de la o țară la alta în funcție de situație, de urgență a problemelor și capacitatea țării de a implementa și de a susține măsurile necesare.

Astfel, deși Fondul are o viziune asupra modului în care pot realiza creșteri economice și asupra modului în care-și pot rezolva problemele legate de balanța de plăți externe, această viziune nu se transpune în remedii standardizate.

Programele ajustate de FMI nu funcționează

Programele pe care FMI le propun se caracterizează prin faptul că sunt programe de austeritate. Acestea vizează o echilibrare în timp la nivelul inferior a raportului producție-consum, respectiv prin reducerea semigenaral a consumului, în loc să încurajeze politici susținute care să stimuleze producția, exporturile și prin aceasta echilibrarea dinamică la cotele superioare ale raportului producție-consum.

Concluzia generala reiețită din studiile făcute asupra efectelor programelor de ajustare ale Fondului este aceea că au efecte pozitive în creșterea eficienței utilizării resurselor.

Experiența FMI dovedește că, din perspectiva unui comerț internațional liber, economiile mai deschise au șanse mai mari de dezvoltare pentru că oferă șanse mai mari de valorificare a produselor pe piața externă, precum și de atenuare a unor eventuale șocuri de pe anumite piețe, existând posibilitatea compensării, datorită multiplelor acorduri de comerț liber ale țărilor, a efectelor negative provenite din fenomene de dezechilibru produse în alte țări. De aceea, FMI recomandă în general deschiderea economiilor cu dezechilibre, liberalizarea comerțului și a prețurilor, reducerea controlului guvernului asupra operatorilor economici. Dacă aceste soluții pot fi acceptate în țări cu structuri de piață dezvoltate, totuși ritmul de aplicare a unor astfel de soluții trebuie diferențiat în raport cu gradul de maturizare a mecanismelor de piață, a piețelor însele, în țările membre, precum și a psihologiei sociale.

Programele de ajustare descurajează creșterea economică.

Problema balanței de plăți în concepția FMI amenință creșterea economică pentru că afectează, fără intervenția unor programe de restructurare, fluxurile de resurse financiare și implicit importurile, concomitent cu descurajarea investițiilor, inclusiv a celor străine. În general, țările se văd forțate să adopte programe de ajustare economică, deoarece cheltuiesc mult deasupra resurselor. În concluzie, în ultimii ani FMI a asigurat noi facilități de ajustare structurală și facilități de ajustare structurală extinsă, prin intermediul cărora Fondul împrumuta bani cu dobândă mică țărilor în fața unor probleme economice severe. Obiectivul acestor facilități este de a promova restructurarea economică în aceste țări și de a crea condiții mai bune pentru dezvoltare.

Principala greșeală, însă, este neglijarea a ceea ce se numește „contextul socio-economic” care constituie, oricum, premisa necesară producției și repartiției de bunuri și, prin aceasta, a creșterii economice în general.

Programele inspirate de FMI reduc acest context la un set de trei măsuri izolate: eliminarea controlului și a subvențiilor prețurilor și producției; controlul masei monetare și eliminarea deficitului bugetar, cu intenția de a stabiliza valuta și de a impune rate real pozitive ale dobânzii; vânzarea proprietății statului către particulari.

Realizarea imediată și radicală a acestor măsuri nu a condus încă la stoparea scăderii producției și a gradului de ocupare a forței de muncă, ci dimpotrivă

Măsurile promovate de FMI provoacă uneori greutăți suplimentare în tranziția spre economia de piață, alteori sunt chiar contrare acesteia. Aplicarea acestor măsuri impuse în mod drastic de FMI, ca o condiție imperativă a acordării de noi credite, de multe ori modice în raport cu necesitățile elaborării și aplicării unui program pe termen lung de creare a pieței și de finalizare a tranziției, determină o seamă de deficiențe majore (privatizarea imediată a întreprinderilor de stat, liberalizarea prețurilor, rolul statului în problemele economice).

Economistul Joseph E. Stiglitz crede că „motivul esențial al lipsei de coerență este: FMI nu-și propune să atingă numai obiectivele prevăzute în mandatul său inițial – întărirea stabilității mondiale și punerea la dispoziție a fondurilor necesare pentru ca statele amenințate de recesiune să aplice politici expansioniste. El promovează și interesele comunității financiare. Aceasta înseamnă că obiectivele FMI vin adesea în conflict unele cu altele.”

Programele FMI dăunează păturii sărace a populației

O instituție precum FMI, care este responsabil pentru bunăstarea membrilor săi, trebuie să respecte diversitatea priorităților politice și sociale din țările membre.

Dar asta nu înseamnă că Fondul nu este conștient de posibilul impact al programelor sale asupra celor săraci. Este greu de măsurat influența negativă a măsurilor de ajustare și datorită faptului că populația săracă nu este omogenă. Deci politicile economice îi afectează în mod diferit. Oricum, este clar că buna cunoaștere a categoriilor sociale și a veniturilor acestora poate afecta în mod pozitiv aplicarea ajustărilor economice necesare țărilor cu deficit al balanței de plăți.

Posibilitatea ca programele economice să protejeze cele mai sărace segmente ale populației devine foarte redusă, dacă statul respectiv apelează foarte târziu la FMI, atunci când dezechilibrele din economie sunt foarte grave. Măsurile ce trebuie luate în aceste condiții foarte adesea au tendițe să favorizeze categoriile mai bogate ale populației, precum și pe unele grupări politice, însă aceasta nu este vina Fondului.

CAPITOLU III

3.1. Cadrul general al relațiilor României cu FMI

Țara noastră a depus cereri de aderare la Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare la data de 20 septembrie 1970. Aceste cereri au fost analizate în cadrul acestor organisme, iar în cursul lunii decembrie 1972 a avut loc votul prin corespondență al membrilor FMI și BIRD, confirmând aderarea României la aceste organisme specializate ale ONU. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 493/1972, în urma acceptării rezoluției Consiliului guvernatorilor FMI din 28 noiembrie 1972, care stabilește termenii și condițiile pentru admiterea RS România ca membră a acestei instituții, a fost aprobată aderarea Republicii Socialiste România la Fondul Monetar Internațional.

Romania a devenit țară membra a Fondului Monetar Internațional din 1972, având în prezent o cotă de participare de 1030,2 milioane DST (0,43% din cota totală). România deține 11 039 voturi, echivalentul a 0,44% din total. În cadrul FMI, România face parte din grupa de țari (constituenta) care include: Armenia, Bulgaria, Bosnia Hertegovina, Cipru, Israel, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Olanda, Ucraina, iar de la 1 noiembrie 2012 Belgia și Luxemburg.

BNR deține o poziție de guvernator al României la FMI, iar secretarul de stat al Ministerului Finanțelor Publice cu responsabilități în domeniu deține poziția de guvernator supleant.

Calitatea de membru al FMI, îi oferă României posibilitatea obținerii în anumite condiții speciale a unor credite prin finanțare compensatorie acordată de Fond, având rol în eliminarea unor dezechilibre temporare privind balanța de plăți externe ca urmare a scăderii de prețuri pentru anumite produse de pe piața mondială, ce au pondere în exportul țării noastre.

Fiind membrul Fondului, România are posibilitatea de a se informa cu privire la problemele monetare și financiare internaționale, facilitându-și încheierea unor aranjamente de credite pe piața financiară internațională.

Pe lângă sprijinul financiar pe care îl poate primi de la FMI, România poate să beneficieze și de un sprijin tehnic (asistență tehnică) prin grupurile de experți.

Fiind stat membru al Fondului, România are anumite drepturi:

dreptul privind obținerea unor credite în regim normal sau ca facilități. Din anul 1990 , Romania a beneficiat de facilități sub forma tragerilor curente, acordurilor stand-by, finanțărilor compensatorii și a facilităților de transformare sistematică.

dreptul în obținerea de credite din resursele Fondului, exprimate în monedele altor țări membre sau în DST, cu obligația de a respecta o serie de condiții impuse de FMI tuturor țărilor membre ce se afla în postura de debitor față de Fond.

În cazul emisiunii de DST, li se conferă țărilor membre dreptul de alocări de DST.

Dreptul participării la adoptarea deciziilor în cadrul FMI. Romănia deține un numar de voturi corespunzător cotei sale de participare, iar dreptul de vot se exercită prin intermediul unui grup format din 12 țări (Armenia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Cipru, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Olanda și Ucraina), acesta fiind condus de către reprezentantul Olandei, care reprezinta și interesele țării noastre în Consiliul Executiv al FMI.

Dreptul de exprimare a opiniilor cu privire la viitorul sistemului monetar internațional.

Dreptul de aderare la BIRD și filialele sale.

Pe lângă drepturile de care a beneficiat, țara noastră a trebuit să-și asume și o serie de obligații:

subscrierea și vărsarea cotei-parți de capital;

convertirea cu FMI a unui curs reprezentativ al leului față de dolarul american;

să nu aplice restricții asupra efectuării plăților curente în relațiile economice internaționale;

sa se consulte cu FMI și să colaboreze cu celelalte țări membre;

transparența în furnizarea informațiilor cu caracter economic și financiar privitoare la deținerile oficiale de aur și de mijloace de plată internaționale, evoluția importurilor și a exporturilor, balanța de plăți, investitii străine, cursul de schimb, etc.

Începând cu anul 1972, România a folosit resursele FMI în diferite ocazii ca suport financiar pentru programele economice ale Guvernului. Până în anul 1989, Romania a încheiat cu Fondul Monetar Internațional trei acorduri stand-by, doar două dintre acestea fiind finalizate.

Tabel nr. 3.1.

Acordurile României cu FMI din perioada 1972-1989

Conform primului acord stand-by al României cu FMI, acesta a fost aprobat pe 3 octombrie 1975, iar ulterior acesta a fost finalizat cu succes pe data de 2 octombrie 1976, iar în urma acestuia România a primit 95 milioane DST. Al doilea acord a fost aprobat pe 9 septembrie 1977 și a fost încheiat pe 8 septembrie 1978 de unde România a primit 64,1 milioane DST. Cel de-al treilea acord, având o valoare de 1102,5 milioane DST a fost încheiat pe 15 iunie 1981, dar acesta a fost reziliat după 30 luni de la semnarea lui, mai exact pe 14 ianuarie 1984, dupa ce România a reușit să tragă de la FMI suma de 817,5 milioane DST.

3.2. Acordurile de Finanțare ale României de către FMI

Începând cu anul 1990, legăturile României cu Fondul Monetar Internațional s-au îmbunătățit, datorită eforturilor depuse de autoritățile române în acest sens. În 1991 a fost înființată și o reprezentanță permanentă a FMI la București, care are rolul de a desfășura o gamă largă de activități în scopul asigurării implementării de către autoritățile române a recomandărilor de politică economică ale Fondului, de a menține legături strânse între organele de conducere ale FMI și autoritățile române, precum și la asigurarea transparenței politicilor FMI în România.

În anii ’90, România s-a confruntat cu un deficit extern de o mare amploare, de cca. 1,5 miliarde de dolari, fiind nevoie de mai multe acorduri pentru soluționarea problemelor balanței de plăți și procurării de capitaluri de pe piețele internaționale.

Tabelul nr. 3.2.

Acorduri stand-by încheiate de România cu FMI în perioada 1991-2000

3.2.1. Acord Stand-by noiembrie 1991 – octombrie 1992

După căderea comunismului, primul aranjament cu Fondul a fost încheiat în aprilie 1991, pe o durată de 12 luni, pentru 380,5 milioane DST. Acesta avea ca scop accelerarea reformei economice și a fost orientat în special pe reforma sistemului financiar-bancar. Adaptarea mecanismului reflecta două trăsături principale ale acordului:

Figura nr. 3.1.

Trăsături specifice ale acordului

Se urmărea o creștere severă a masei monetare la 15% pe ansamblul anului, ceea ce în economie se presupunea a fi o creștere a creditului cu 21%, acesta reprezentând un obiectiv important fiind privint drept principala ancoră a programului.

Urmările nu au fost pe măsura așteptărilor, deoarece consumul de materii prime și energie și-a menținut pozitia inițială în continuare, și anume aceea a prețurilor scăzute, ritmul economisirii și al investițiilor interne a scăzut, volumul producției interne și-a continuat declinul, iar rata de schimb a leului față de dolarul american a fost supraevaluata.

Pe 10 aprilie 1992, acordul a fost reziliat, dupa ce Romania a primit 318,1 DST.

3.2.2. Acord Stand-by mai 1992 – martie 1993

Un alt acord cu FMI a fost încheiat în mai 1992, având o durată de 10 luni, pentru suma de 314 milioane DST.

Acesta prevedea o utilizare de pârghii specifice pe piață, nivelurile pozitive în termini reali ale ratelor dobânzii aveau o importanță deosebită, precum și unificarea cursurilor valutare.

Rezultatul din urma celor două acorduri a fost că România a abandonat planificarea centralizată în favoarea de a utiliza mecanisme specifice pieței.

Nu s-au putut îndeplini obiectivele celor două aranjamente datorită unor factori interni dar și externi, cum ar fi: procesul de privatizare și de recrutare a economiei, liberalizarea comerțului și a prețurilor fără înființarea unor instituții care să reglementeze relațiile de concurență, liberalizarea salariilor fără ca acestea să dețină o legătură cu productivitatea muncii, rate ale dobânzilor mai mari ce au făcut să descurajeze investițiile, supraevaluarea cursului de schimb al monedei naționale, indisciplina financiară, etc.

Pe data de 28 martie 1993, acordul a fost reziliat, după ce România a primit 261,7 milioane DST.

3.2.3. Acord Stand-by mai 1994 – aprilie 1997

Un nou acord cu FMI a fost încheiat pe data de 11 mai 1994 având o valoare de 320,5 milioane DST.

Discuâiile acestui acord au avut la bază un ansamblu de politici monetare, fiscale și valutare .

Pe parcursul acestei perioade de negociere s-au asigurat premisele necesare de implementare al acestui program. Tot la acea perioadp a fost introdusa Taxa pe Valoare Adaugata (TVA). S-au redus cheltuielile bugetare prin eliminarea în totalitate a subvențiilor de consum. Procesul de liberalizare al prețurilor a continuat cu condiția de a se asigura paritatea prețurilor interne la energie cu cele mondiale.

Acest nou acord a impus și o serie de noi condiționări și criterii de performanță, ce presupun transformarea obiectivului central dinspre nivelul macroeconomic, spre sectorul real al economiei. Noile condiționări au fost:

impunerea unor limite cu referire la datoriile intreprinderilor;

stabilirea unor obiective în domeniul privatizării, de asemenea și în restructurarea sistemului financiar bancar;

devalorizarea semnificativă a retei de schimb;

eliminarea subvențiilor de stat acordate;

stabilirea unei rate a dobânzii pozitive;

micșorarea ratei de inflație de la aprox. 300% în anul 1993, la mai puțin de 90% în 1995;

majorarea rezervelor valutare ale BNR de la 100 milioane USD la 1 miliard USD până la sfarșitul anului 1995;

menținerea deficitului bugetar sub 2,5% din PIB

Acest acord a inclus și o facilitate de transformare sistemică (aceste facilități sunt acordate țărilor care se confruntă cu dificultăți în echilibrarea balanței de plăți). Moneda națională a slăbit din cauza unor dezechilibre ale lipsei corelării dintre politica monetară și reformele structurale.

Acordul a fost reziliat pe 22 aprilie 1997, iar din suma totală România a tras doar 94,3 milioane DST.

3.2.4. Acord Stand-By aprilie 1997- mai 1998

Următorul acord încheiat cu FMI a fost cel din aprilie 1997, acesta având o durată de 13 luni și o valoare de 301,5 milioane DST. Acordul a eșuat pe 21 mai 1998, iar România a reușit să tragă doar 120,6 milioane DST.

Obiectivul politicii monetare reprezentativ acestei perioade era controlul inflației. În urma precizării acestuia, s-a stabilit ca Banca Națională Română să nu mai acorde credite direcționate. S-au luat măsuri ce au fost elaborate pe baza unor programe care au ca punct de plecare un deficit al contului curent de 1,4 miliarde de dolari, urmând ca activele externe nete ale Băncii Naționale să sporească cu 550 milioane USD.

Figura nr. 3.2.

Principalele obiective ale acordului

În ceea ce privește politica valutară a cursului de schimb, aceasta este una flexibilă, iar cursul va fi determinat liber, în funcție de cerere și ofertă. În ceea ce privește liberalizarea pieței, aceasta a avut ca obiectiv eliminarea arieratelor în plățile externe și reducerea primei dintre casele de schimb și bănci.

Politica fiscală dirija scăderea apelului la resurse de către sectorul public pentru a conduce la reducerea inflației și la redirecționarea resurselor către sectorul privat.

Măsuri de politica fiscala care au dus la reducerea veniturilor bugetare:

eliminarea reducerilor ale taxelor vamale;

anularea reducerilor de impozit pe venit pentru unele societăți comerciale;

creșterea redevențelor la petrol;

Întărirea sectorului bancar a reprezentat o prioritate a reformei sectorului financiar. Această reformă presupunea 3 dimensiuni:

îmbunătățirea supravegherii prudențiale;

perfecționarea cadrului legislativ;

privatizarea sectorului bancar;

A urmat o puternică cădere economică a Romaniei, perioadă în care economistii și investitorii externi se temeau că țara noastră va intra în incapacitate de plată. Obiectivele asumate de către guvern nu au fost îndeplinite, conducând astfel la atingerea unor performanțe foarte slabe la nivel macroeconomic și microeconomic.

3.2.5. Acord Stand-by august 1999 – februarie 2001

Nevoia de a corecta gravele dezechilibre economice și slăbiciunile structurale persistente, au condus autoritățile române spre solicitarea unui nou acord. În august 1999 s-a aprobat un acord stand-by în valoare de 400 milioane DST, de către Consiliul Director al FMI, cu rol în sprijinirea programului de reformă și stabilizare economică al Guvernului României. Acest împrumut a fost pus la dispoziție în 4 transe, prima tranșă fiind eliberată în august 1999 având o valoare 53 milioane DST.

Un obiectiv principal l-a constituit macrostabilizarea monetară, ce era axată pe eforturile de a reduce inflația și de a scădea deficitele, în special cele fiscale, comerciale și cele legate de activitățile economice.

O prevedere a primei revizuiri a programului era aceea de a se încheia în luna octombrie 1999, însa a fost întarziată datorită derapajelor ce vizau implementarea și formularea politicii în contra remarcabilelor schimbări din pozitia externa a României.

Anul 1999 a fost unul bun din punct de vedere economic, deoarece s-au înregistrat rezultate avantajoase în ceea ce privește ajustarea economică și stabilitatea financiară, astfel s-au creat condiții de creștere economică și de reducere a inflației. Prin urmare, în 1999, deficitul contului curent s-a micșorat la 1,3 miliarde USD (3,9% din PIB) față de ținta inițiala din program de 2,2 miliarde USD. Această evoluție favorabilă precum și procesul de restructurare bancară și eliminarea incertitudinii legate de rambursările mari de datorie externă au avut drept rezultat condiții mai bune pe piața valutară interbancară și pe cea monetară. Tot în această perioada evoluția producției și inflației a fost mai puțin favorabilă, PIB-ul micșorandu-se la 3,2%, iar inflația a crescut, rata de actualizare fiind de 49%. Pentru atingerea țintei privind inflația s-au implementat cu strictețe politici în domeniul salariilor și arieratelor. În ceea ce privește domeniul politicilor structurale, programul prevedea privatizarea a două mari bănci și accelerarea privatizării întreprinderilor in cooperare cu Banca Mondială.

La începutul anului 2000, autoritățile au conceput și au început implementarea unui program pentru anul în curs care a constituit baza formulării unei cereri de derogare pentru neîndeplinirea unor criterii de performanță și pentru finalizarea primei revizuiri a programului. Din urma acestui program, România a reușit sa tragă de la FMI echivalentul a 87 milioane DST (aproximativ 116 milioane USD).

Programul a urmărit consolidarea progreselor desfășurate în anul 1999 cu privire la stabilitatea economic și reformele structurale. Programul a avut ca obiective principale:

susținerea unei creșteri economice bazate pe exporturi

reducerea substanțială a inflației

consolidarea poziției externe a României și îmbunătățirea accesului pe piețele internaționale de capital

construirea bazelor pentru integrarea României în Uniunea Europeană

Obiectivele economice stabilite de misiunea FMI și Guvern pentru anul 2000 au fost: inflație de 2,7%, creștere economic de 1,3% și deficit bugetar de 3,5% din PIB.

Pe lângă toate acestea, finalizarea celei de-a două revizuiri a programului susținut prin acrodul stand-by a fost împiedicată prin derapajele din implementarea politicilor referitoare la îndeplinirea criteriilor de performanță vizând reducerea datoriilor și limitarea fondului de salarii din sectorul bugetar. Aranjamentul stand-by a expirat la sfârșitul lunii februarie 2001 cu numai două tranșe disponibilizate ce au însumat 140 milioane DST (cca. 187 milioane USD).

3.2.6 Acord stand-by Octombrie 2001- Octombrie 2003

În luna octombrie 2001, România a mai încheiat un acord cu FMI, având o valoare de 300 milioane DST, acesta fiind reziliat în anul 2003.

În programul guvernului se țintea atunci susținerea procesului de dezinflație și menținerea deficitului bugetar de cont curent, simultan cu accelerarea reformelor structurale și întarirea perspectivelor de creștere economică.

Imediat după semnarea acordului, în urma recomandărilor făcute de către Consiliul director al Fondului, România trebuia să-și mențina eforturile cu privire la reducerea inflației, punerea în practică a programelor solide privitoare domeniului fiscal și al privatizării, precum și reformele structurale, în special cele din sectorul energetic. La baza acestui nou acord al României încheiat cu FMI a stat un nou program economic care prevedea, în continuare, reducerea ratelor contribuțiilor la asigurările sociale, precum și măsurile de majorare a bazei de impozitare și îmbunătățirea administrației fiscale.

Ministrul Finanțelor a anunțat că în anul 2002 contribuțiile privind asigurările sociale vor înregistra o scădere de două procente de la 49,5% la 47,5%. De asemnea, acesta a precizat că va scădea cota minimă de impozitare a veniturilor persoanelor fizice de la 18% la 14%, iar în ceea ce privește cota maxima urma să fie redusa cu două puncte puncte procentuale la 13%.

Împrumutul s-a acordat în mai multe tranșe, prima tranșă fiind eliberată imediat după aprobare. În luna martie 2002, Executivul a trimis conducerii FMI o nouă scrisoare de intenție pentru acordul stand-by, aceasta inclunzânt măsurile referitoare la majorarea veniturilor bugetare, angajamentul Guvernului prinvind numărul de salariați și fondurile de salarii din sectorul bugetar, precum și îmbunătățirea gradului de colectare al unităților și accelerarea procesului de privatizare.

S-a impus o condiție esențială cu privire la acordarea tranșei doi și trei din acord, aceasta constând în reducerea de personal din industrie cu 4.400 de angajați, condiție ce a fost considerată îndeplinită de către autoritățile române ca drept rezultat fiind concedierile făcute de către SNP Petrom, precum și de producătorii și distribuitorii de energie și sectorul minier.

Guvernul României și echipa negociatorilor Fondului Monetar Internațional au căzut de acord, în luna martie 2002, asupra termenilor unei scrisori suplimentare de intenție la acordul stand-by. Această scrisoare prevedea o creștere a prețului energiei electrice cu 14% de la 1 aprilie și un preț al gigacaloriei de 20 de dolari începând cu 1 iulie. Cea de-a patra tranșă a împrumutului din 2001, în valoare de 55,11 milioane DST (aprox. 75 milioane USD) a fost aprobată la 25 aprilie 2003.

Cerințele FMI din domeniul fiscal-bugetare pentru împrumutul acordat în perioada 2001-2003 au vizat:

susținerea în continuare a procesului de reducere a inflației,

îmbunătățirea administrației fiscal

alocarea de fonduri suplimentare pentru investiții publice și pentru susținerea protecției sociale în vederea micșorării impactului creșterii prețului la energie și restructurării companiilor de stat.

3.2.7 Acord stand-by iulie 2004- iulie 2006

Acordul stand-by încheiat în iulie 2004 este reprezentativ supravegherii preventive, având o valoare de 250 milioane DST, acesta cuprinzând aranjamentele pe care România și le-a atribuit cu privire la politicile macroeconimice din perioada 2004-2006.

Obiectivele principale macroeconomice au consilidat stabilitatea economică, au redus inflația la 5% până în 2006 și au menținut deficitul de cont curent sub 5 ½ din PIB. În conformitate cu angajamentul ferm al României de a se integra în UE în anul 2007, obiectivul programului a constat în îmbunătățirea capacității administrative și a mediului de afaceri precum și în finalizarea programului de privatizare. Acesta a prevăzut accesul la fondurile FMI numai în cazul apariției unor crize economice neprevăzute.

În anul 2005 au continuat să se mărească dezechilibrele macroeconomice. Creșterea economică și a productivității au început sa încetinească, în ciuda rapidei expansiuni a cererii interne sporită de consum. Poziția contului curent a fost inrăutățită de către ritmul de creștere al importurilor, care l-a depășit pe cel al exporturilor, iar datoria externă a crescut și chiar dacă au fost făcute aprecieri considerabile ale monedei interne, inflația a rămas ridicată, ducand la o accentuată scădere de competitivitate.

Creșterea creditului a participat la majorarea deficitului de cont curent la 8,7% din PIB, in anul 2005, și a determinat presiuni inflaționiste. Drept urmare, în ciuda aprecierii semnificative a leului, procesul de dezinflație a cunoscut o încetinire considerabilă.

În această perioadă s-a introdus o cotă unică de impozitare de 16% asupra venitului si profitului ce a condus la o scadere de venituri de aproximativ 1% din PIB. Această pierdere de venituri a fost acoperită de încasările din impozite indirecte superioare nivelului prevăzut in buget, ca urmare a cererii substanțiale de bunuri și servicii. În ceea ce privesc cheltuielile, s-au înregistrat depășiri ale fondului de salarii fiind o urmare a creșterilor salariale semnificative din sectorul public (16-34% în comparație cu media din 2004) și a reducerii semnificative a cheltuielilor de capital (comparativ cu prevederile din buget).

În anul 2005 acordul a fost suspendat, ca urmare a dezacordurilor dintre FMI și partea română cu privire evaluarea performanțelor și a căilor de acțiune macroeconomică.

După o primă analiză a Acordului, realizată în septembrie 2004, politicile economice s-au relaxat și, în ciuda unor îndelungate negocieri în cadrul celor de-a doua și a treia analize, nu s-a ajuns la nici un acord.

La încheierea acordului din iulie 2006, colaborarea României cu FMI în domeniul macroeconomic a continuat sub forma consultărilor anuale. Executivul și reprezentanții Fondului Monetar International (FMI), au convenit în perioada 14-23 iunie 2005, asupra unei scrisori suplimentare de intenție în domeniul politicilor economice și fiscale din perioada 2005-2006.

Tabel 3.3.

Acorduri stand-by încheiate de România cu FMI în perioada 2000-2006

*Suma trasă este zero deoarece acesta a fost un Acord Stand-by preventiv (precautionary). Programul nu a fost finalizat, numai prima evaluare fiind încheiată.

3.2.8 Acord stand-by mai 2009 – martie 2011

La 4 mai 2009, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat solicitarea României privind încheierea unui aranjament stand-by pentru o perioadă de doi ani, în valoare de 11,4 miliarde DST (aproximativ 12,9 miliarde EUR sau 17,1 miliarde USD) și eliberarea primei tranșe în valoare de 4,37 miliarde DST (aproximativ 4,9 miliarde EUR sau 6,6 miliarde USD). Dobânda la tragerea asupra resurselor Fondului Monetar Internațional este de 3.5% pe an.

Acordul stand-by din anul 2009 pe baza căruia România a beneficiat de asistență financiară de aproximativ 12,95 miliarde EUR din partea Fondului Monetar Internațional și a Uniunii Europene a prevăzut o eșalonare a tragerilor pe o perioadă de 24 de luni. Împrumutul convenit de autoritățile române cu FMI, în valoare totală de 19,95 de miliarde de EUR, a fost acordat României în opt tranșe, în funcție de rezultatele evaluărilor trimestriale efectuate la București de către experții FMI, după cum rezulta din textul Acordului Stand-By, al scrisorii de intenție și al Memorandumului Tehnic, date publicității de către FMI:

Tabel nr. 3.4.

Tranșele din acordul din anul 2009

3.2.9 Acord stand-by preventiv martie 2011- martie 2013

În anul 2011 a fost semnat un acord de tip preventiv, încheiat de România cu FMI, pe o perioada de doi ani, având o valoare de 3.090,6 milioane DST și 300% din cotă.

Repartizarea tranșelor din acest acord a fost următoarea: 60 de milioane DST au fost disponibilizate dupa aprobarea acordului pe 25 martie 2011, intrând in vigoare pe 31 martie 2011. Următoarele patru tranșe, cu o valoare totală de 2,15 miliarde DST au fost disponibilizate în perioada iunie 2011 – iunie 2012, după finalizarea evaluărilor 1-5. O altă tranșă, în valoare de 430 de milioane DST va fi disponibilizată după finalizarea acestei evaluări. Alte trei tranșe ulterioare, totalizând 450,6 milioane DST vor fi disponibilizate condiționat de finalizarea evaluărilor șapte-opt.

Condiții care au stat la baza acordului sunt:

Criterii Cantitative de Performanță

un plafon pentru variația activelor externe nete;

un plafon al arieratelor interne ale bugetului de stat și sistemului de asigurări sociale;

un plafon pentru soldul cash al bugetului general consolidat;

un plafon al garanțiilor bugetului general consolidat;

ne-acumularea de arierate la datoria externă.

Ținte Cantitative Indicative

un plafon al cheltuielilor curente primare ale bugetului general consolidat;

un plafon al arieratelor interne ale autorităților locale;

limită a soldului operațional și arieratelor pentru cele mai importante întreprinderi de Stat cu pierderi;

un plafon de execuție a programului PNDI.

O marjă de consultare în jurul inflației prețurilor de consum în decurs de 12 luni

Acțiuni Prealabile

aprobarea ordonanței de guvern prin care să se permită (i) utilizarea resurselor puse la dispoziția autorităților locale, limitată în prezent la cofinanțarea investițiilor, în scopul plății;

arieratelor; (ii) plata directă de către autoritățile centrale a arieratelor autorităților locale din cotele defalcate;

majorarea prețurilor la gaze cu 10% pentru consumatorii industriali și cu 5% pentru consumatorii casnici;

lansarea licitației pentru o a doua ofertă publică pentru 15% din acțiunile Transgaz;

lansarea licitației pentru privatizarea Oltchim.

Criterii de Referință Structurale

elaborarea de amendamente la legislația din domeniul sanitar care să soluționeze deficiențele bugetare ce persistă în acest sector și să asigure servicii sanitare de calitate până la 30 iunie 2012;

lansarea licitației pentru asigurarea programului software care să integreze sistemul de

raportare contabilă cu sistemul de plăți al Trezoreriei până la 30 iunie 2012;

majorare de 5% a prețului la electricitate pentru consumatorii industriali și casnici până la 30 iunie 2012;

organizarea de IPO pentru acțiunile deținute de stat la Romgaz și Hidroelectrica până la 15 octombrie 2012;

actualizarea bazei de date cu proiectele de investiții pentru a se identifica proiectele prioritare ale autorităților locale finanțate din fonduri bugetare și fonduri UE și publicarea unei liste a proiectelor cu prioritate redusă ce vor fi întrerupte până la 30 septembrie 2012;

semnarea contractului cu consultantul juridic și de tranzacție pentru privatizarea majoritară a Complexului Oltenia până la 30 noiembrie 2012.

Pentru anii 2012-2013 se anticipează o redresare a activității economice mai lentă, în timp ce inflația se va menține în intervalul țintit de BNR.

Figura 3.3.

Indicatori macroeconomici

Potrivit evaluării echipei, reechilibrarea macroeconomică și stabilitatea financiară au fost succesele marcante ale programului. Autoritățile au urmat cu fermitate traiectoria de ajustare fiscală, au limitat presiunile inflaționiste și au conservat stabilitatea sistemului bancar.

Obiectivul ce viza continuarea ajustării fiscale a fost realizat, creând premisele pentru ieșirea României din Procedura de Deficit Excesiv a UE. Stabilitatea macroeconomică și credibilitatea politicilor au asigurat o îmbunătățire a rating-ului și accesul continuu la piețe. Au fost implementate reformele pieței muncii de sporire a flexibilității. Au fost înregistrate progrese în ceea ce privește monitorizarea ÎS și reducerea arieratelor și a fost inițiată liberalizarea prețurilor la energie, dar agenda de reforme la ÎS a rămas nefinalizată, iar procesul de reformă nu și-a arătat încă roadele de atragere a unor investiții mai mari sau de sporire a creșterii.

3.2.10. Acord stand-by septembrie 2013- septembrie 2015

Autoritățile au solicitat un nou Acord stand-by successor pe o perioada de 24 de luni, cu o valoare de 1751.34 milioane DST (aprox. 2 miliarde Euro și 170% din cotă).

Prima tranșă în sumă de 194,7 milioane DST va fi disponibilizată după aprobarea programului. Autoritățile intenționează să trateze acest ASB ca fiind un acord de tip preventiv și au solicitat de asemenea asistență și de la Uniunea Europeană (2 miliarde de Euro), în

timp ce 1 miliard de Euro continuă să fie disponibili în cadrul unui împrumut de politici al Băncii Mondiale.

De la criza global din anul 2008, România a înregistrat evoluții semnificative în ceea ce privește reducerea dezechilibrelor macroeconomice și reconstruirea rezervelor fiscal și financiare. Pe lângă toate acestea, România continua sa dețină un punct sensibil la șocurile externe din zona euro, precum și la volatilitatea globală a fluxurilor de capital destinate țărilor emergente.

Obiectivul noului Acord este de a susține programul economic al României pentru perioada 2013-2015, vizând:

menținerea unor politici macroeconomice solide;

menținerea stabilității sectorului financiar;

continuarea reformelor structurale menite să sporească perspectivele de creștere.

Pentru anul 2014, guvernul vizează un deficit de 2% din PIB. Un prim pas spre acesta făcut de către autorități este de a lărgi baza de contribuții la fondul de sănătate, începând din 2014, incluzând în baza de contribuții veniturile obținute din chirii. Autoritățile au în vigoare și măsuri pe parte de venituri, inclusive măsuri ce vizeaza impozitele pe proprietate și contribuțiile de asigurări sociale.

Referitor la Managementul Finanțelor Publice, autoritățile sunt determinate să:

reducă arieratele;

perfecționeze sistemul de raportare fiscală;

gestioneze mai bine riscurile.

Măsurile care trebuiesc realizate în cadrul programului:

reducerea deficitului structural de 1% din PIB

Consolidarea capacității Consiliului Fiscal în evaluarea proiecțiilor privind veniturile și în calcularea țintei de deficit

Îmbunătățirea conținutului strategiei fiscal

Implementarea unei strategii cuprinzătoare privind disciplina fiscală, în conformitate cu proiectul respectiv al Băncii Mondiale

Continuarea implementării măsurilor restante, în special a celor referitoare la: (i) eliminarea arieratelor în sistemul sanitar, (ii) conservarea mecanismelor de control al bugetului si (iii) implementarea soluțiilor de e-sănătate.

Măsuri de combatere a evaziunii fiscale

În ceea ce privește Absorbția fondurilor UE și planificarea investițiilor publice, o prioritate principală a guvernului ar fi aceea de a îmbunătăți planificarea bugetară și priotizarea proiectelor pentru a spori absorția de fonduri UE. Măsurile susținute de Banca Mondială, includ:

ocuparea schemei de personal a Unității de Evaluare a Investițiilor Publice de la Ministerul Finanțelor;

elaborarea unei liste cu proiectele de investiții pe baza unor criterii de prioritizare prestabilite;

actualizarea bazei de date cu investiții împreună cu alocările bugetare aferente acestora pe trei ani.

Începând cu 2014, autoritățile vor încerca să implementeze Legea Salarizării Unitare, prin introducerea unei grile de salarizare, în limitele anvelopei bugetare disponibile.

Pentru bugetul anului 2014, va fi revizuită baza impozabilă pentru impozitele pe proprietate. S-au început deja pregătirile pentru un nou sistem de impozitare a sectorului petrol și gaze și un nou regim al redevențelor, acest regim urmând sa intre in vigoare cel târziu în anul 2015. Autoritățile analizează cum ar putea fi redusă diferența dintre salariul brut și salariul net, lărgind in același timp baza de contribuții sociale. De asemenea, acestea vor analiza eficiența măsurilor adoptate pentru combaterea evaziunii fiscale, inclusiv a reducerii temporare a cotei de TVA la pâine recent adoptate.

Noul program economic trebuie să se axeze doar pe trei puncte. Își propune să conserve câștigurile macroeconomice, să asigure o rezervă tampon și să stimuleze reformele structurale orientate spre creștere.

Politica fiscală. Autoritățile fiscale și-au luat angajamentul de a continua procesul de ajustare fiscală, susținut de cerințele din cadrul de guvernanță UE și de a adopta și alte reforme pe parte de venituri și cheltuieli, inclusiv în domeniul sănătății. Sunt necesare eforturi concentrare pentru a spori absorbția la fonduri structurale UE. Ar trebui accelerate reformele instituționale de rezolvare definitivă a arieratelor guvernamentale, pentru a se putea păstra realizările obținute până la acest moment.

Politica monetară. Banca Națională Română trebuie sa încerce în continuare să mențină echilibrul perfect între ancorarea anticipațiilor inflaționiste și susținerea redresării economice. O zonă de îmbunătățire a politicii ar fi alinierea mai bună a ratei interbancare cu rata politică, pentru a spori credibilitatea politicii și rolul semnalizator al ratei de politică.

Politica sectorului financiar. Este nevoie de un progres mai tangibil al strategiei multidimensionale a autorităților, pentru a reduce ÎNP și a menține un nivel de provizionare suficient de prudențial.

Reforme structurale. Implementarea reformelor esențiale din punct de vedere macroeconomic, necesare ridicării calității serviciilor în domeniul energetic și transporturi este una absolut necesară pentru a consolida perspectivele de creștere.

Se anticipează că România își va reduce soldul bugetului structural, în urma corectării deficitului excesiv, cu cel puțin 0,5% pe an până la atingerea obiectivului pe termen mediu, respectiv că va înregistra un deficit structural al bugetului general consolidat de 1% din PIB până în anul 2015.

În ceea ce privește gestionarea datoriei publice, autoritățile vor lua măsuri care se impun pentru a o îmbunătății diminuând riscurile si construirea curbei de randament pentru datoria publică.

Unul din pilonii principali ai acestui program îl reprezintă sporirea eficienței și eficacității administrației publice. Totodată, autoritățile române vor raporta semestrial Comitetului Economic și Financiar sau Comitetului de Politică Economică progresele înregistrate în acest domeniu.

Un alt pilon important al agendei de reforme structurale a programului este reprezentat de către îmbunătățirea mediului de afaceri și facilitarea accesului la finanțare pentru întreprinderile mici si mijlocii (IMM). Acesta vizează reducerea poverii administratice pentru IMM-uri, facilitând accesul acestora la finanțare prin credite bancare și pe piața de capital.

De asemnea, Politica monetară va urmări în continuare să asigure stabilitatea prețurilor, vizând menținerea inflației în interiorul intervalului de variație asociat țintei stabilite de BNR ( 2,5% ± 1 punct procentual).

Dacă România va solicita asistență UE pentru a gestiona apariția unui deficit de finanțare, Guvernul României va adresa aceasta solicitare în scris Comisiei. Solicitarea de activare, precum și solicitarea de tragere se vor adresa nu mai tarziu de 30 septembrie 2015. Astfel, Comisia Europeană va evalua necesarul de finanțare în strânsă cooperare cu Fondul Monetar Internațional. După prezentare opiniei, Comisia Europeană va decide asupra sumei care va urma să fie disponibilizată pentru tragere sub formă de tranșe. Fondurile afernte programului vor fi dispinibilizate în maximum două tranșe.

Pe tot parcursul duratei de disponibilitate a asistenșei, autoritățile române vor trebui să pună la dispoziția Comisiei toate informațiile relevante pentru monitorizarea situației sale economico-financiare și pentru evaluarea progreselor în ceea ce privește condițiile economice și măsurile de reform prevăzute in Memorandum ethnic de înțelegere negociat cu autoritățile și transmis de acestea alături de Scrisoarea de Intenție și de Memorandumul de politici economice și financiare.

Tabel nr. 3.5.

Acorduri stand-by încheiate de România cu FMI în perioada 2009-2013

** Acordul a fost finalizat și ultima transă, a opta, în valoare de 874 mln. DST, a fost aprobată, dar autoritățile au decis că nu este nevoie să tragă efectiv această tranșă

3.3. Analiza tranzacțiilor României cu Fondul Monetar Internațional

Tranzacțiile României cu Fondului Monetar Internațional pot fi analizate in funcție de:

Tabel 3.6.

Cont de resurse generale

Tabel 3.7.

Departamentul DST

Tabel 3.8.

Credite nerambursate

În luna mai 20014 totalul creditelor nerambursate ale României se ridică la o valoare de 3792.88 milioane DST, respectiv 368.17 % din cotă.

Tabel nr. 3.9. :

Plăți anticipate datorate Fondului Monetar Internațional

Grafic nr. 3.1. :

Plăți anticipate datorate Fondului Monetar Internațional

3.4. Evoluția economiei Romănești în 2013

Potrivit Institutului Național de Statistică, la 14 februarie 2014 s-a publicat prima estimare referitoare la creșterea economică a României din trimestrul IV și pentru întreg anul 2013, precizându-se o creștere a Produsului Intern Brut (PIB) în trimestrul IV 2013, față de trimestrul anterior, cu 1,6%. Față de același trimestru din anul 2012, PIB-ul a înregistrat o creștere cu 4,1% pe seria brută și cu 4% pe seria ajustată sezonier.

Conform primelor estimări , Produsul Intern Burt în trimestrul I 2014 a fost în termeni reali, mai mare cu 0,1% comparativ cu trimestrul IV 2013. Față de acelasi trimestru din anul 2012, PIB-ul a înregistrat o creștere cu 3,8% atât pe seria brută cât și pe seria ajustată sezonier.

Grafic nr. 3.2.

Evoluția Produsului Intern Brut

Se poate afirma că exportul, a fost principala forță motrice a creșterii economice din 2013, acesta înregistrând o creștere de 5,1% față de anul 2012 si cu 4,6% față de nivelul anului anterior. Schimburile comerciale ale României au atins în anul 2013 104,8 miliarde euro, înregistrandu-se un volum record al comerțului exterior .

De remarcat este și creșterea importului românesc, din 2013, cu 1% fiind datorată în special majorării importurilor din statele membre ale UE cu 4%. Din punct de vedere al evoluției structurii importurilor față de anul anterior, se constată o creștere a ponderii grupei de mașini, utilaje și echipamente de transport de la 33,7% la 35%, precum și o reducerea ponderii grupei de combustibili minerali de la 12,2% la 9,9%.

Producția industrială se situeaza pe aceeași treaptă cu exportul înregistrând o creștere semnificativă de 7,1% față de 2012, datorită industriei prelucrătoare (+8,5%) și industriei extractive (+1,9%), în timp ce în producția și furnizarea de energie electrică, termică, gaze, apă caldă a înregistrat o reducere de 2,2%.

În conformitate cu datele precizate de cate Banca Națională Română, în anul 2013, contul curent al balanței de plăți a înregistrat un deficit de 1505 milioane euro, comparativ cu deficitul de 5.843 milioane euro în 2012, pe fondul reducerii deficitului balanței comerciale, cu 3.956 milioane euro, al majorării surplusului înregistrat în balanța serviciilor, cu 1.458 milioane euro și de balanța transferurilor curente, cu 247 milioane euro.

Evoluția și perspectivele economice favorabile, concomitent cu necesitatea consolidării stabilității economiei românești în fața șocurilor economice externe, respectiv a sprijinirii procesului sustenabil de creditare au contribuit recent la o nouă hotărâre a Băncii Naționale a României de a reduce, începând cu 5 februarie 2014, rata dobânzii de politică monetară la nivelul de 3,50% pe an de la 3,75%. În consecință, rata dobânzii aferente facilității de creditare (Lombard) a coborât la nivelul de 6,50% de la 6,75%, iar rata dobânzii pentru facilitatea de depozit la 0,50% pe an. De menționat că este a doua decizie de reducere a ratei dobânzii de politică monetară de la începutul anului 2014.

Potrivit datelor operative, ale Ministerului Finanțelor Publice execuția bugetului general consolidat în perioada 1 ianuarie- 31 decembrie 2013 s-a încheiat cu un deficit de 15,77 miliarde lei, încadrându-se in ținta stabilită și convenită de către partenerii FMI, ca obiectiv al politicii bugetare pe acest an și aprobată la ultima rectificare bugetară de 2,5% din PIB.

Conform datelor BNR, în anul 2013, investițiile străine directe au atins un nivel de 2.713 milioane euro, fiind cu 26,8% peste nivelul înregistrat în 2012, astfel devenind cea mai mare valoare înregistrată în ultimii 4 ani.

Inflția, exprimată prin Indicele Prețurilor de Consum în luna decembrie 2013, față de 2012, a fost de 1,55%, potrivit datelor Institutului Național de Statistică, încadrându-se în inflația țintă, stabilită de BNR pentru 2012, de 2.5%. Din aceeași sursă, conform comunicatului de la 12 februarie, se precizează că rata inflației în ianuarie 2014 este de 1,6%. Se anticipează o scădere a inflației în 2015, odată cu stabilizarea unor anticipații de inflație redusă.

Rata șomajului a fost estimată, în decembrie 2013, la 7,1%, aflându-se în scădere față de anul anterior cu 0,4%.

Perspective :

Pentru anul 2013, Guvernul, FMI și Comisia Europeană au anticipat o creștere economică de 2,2%, după ce inițial nivelul țintă, folosit folosit pentru construirea bugetului în 2013, a fost fixat la 1,6%. Creșterea de 3,5% comunicată de Institutul Național de Statistică, a depășit cele mai optimiste prognoze.

Pentru anu 2014, Guvernul și unele institușii financiare internaționale anticipează o creștere de 2,1-2,2% a PIB. Se estimeaza, de asemenea, și o prognoză mai optimistă ce îi aparține Băncii Mondiale, aceea că economia României în 2014 va fi de 2,5%.

Încrederea investitorilor în regiune. În pentru perioada 2012-2015, exporturile României către zona euro, principalul său partener comercial, investițiile directe și ratele de rollover la datoriile externe pe care le au băncile și sectorul privat din România ar fi mai reduse decât în scenariul de bază. Acesta ar slăbi de asemenea și crerea internă și ar mări deficitul de cont curent în perioada 2013-2015, reducând creșterea economică cu un nivel cumulat de 2½ procentuale. Intrările nete mai reduse ar impune o finanțare externă suplimentară de 5 miliarde Euro, ce ar fi acoperită de tragerile de Fond, UE și Banca Mondială, și o utilizare limitată a rezervelor internaționale. Pentru anul 2014, ar putea fi lăsați să intervină stabilizatorii automați, cu condiția de a mai avea disponibil de finanțare și de a respecta limita de deficit ESA de 3% din PIB.

Capacitatea României de a rambursa datoria către Fond este apreciată fiind una puternică. Sumele rămase de rambursat Fondului au început să scadă de la nivel de 40,7% din rezervele brute din 2012. Plățile programate vor atinge un maxim în anul 2014, nivelul acestui maxim fiind gestionabil la 14,4% din rezervele brute, sau 7,7% din exporturile de bunuri și servicii. Se anticipează că nivelul de îndatorare al Statului va rămane sub 39% din PIB, datoria publică externă înregistrând un nivel maxim de aprox. 25% din PIB. Angajamentul politic al României față de programul ASB și istoricul excedent al acestei țări în ceea ce privește respectarea obligațiilor externe oferă o asigurare că România își va îndeplini obligațiile financiare către Fond la termenele stabilite.

BIBLIOGRAFIE

Costin Kiritescu – Relații valutar-financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

Joseph E. Stiglitz – Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2005

Ha-Joon Chang – Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb și istoria secretă a capitalismului, Editura Polirom, București, 2012

Nadia Cerasela Aniței – Instituții financiare internaționale, Editura Lumen, Iați, 2011

Raluca Miga-Beșteliu – Organizații internaționale interguvernamentale, Editura AllBeck, București, 2000

Voinea M. Gheorge – Instituții financiar-bancare internaționale, Editura Sedcom Libris, Iași, 2013

www.biblioteca-digitala.ase.ro

www.bnr.ro

www.fmi.ro

www.financiarul.ro

www.imf.ro

www.insse.ro

www.monitoruloficial.ro

www.wall-street.ro

BIBLIOGRAFIE

Costin Kiritescu – Relații valutar-financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

Joseph E. Stiglitz – Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2005

Ha-Joon Chang – Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb și istoria secretă a capitalismului, Editura Polirom, București, 2012

Nadia Cerasela Aniței – Instituții financiare internaționale, Editura Lumen, Iați, 2011

Raluca Miga-Beșteliu – Organizații internaționale interguvernamentale, Editura AllBeck, București, 2000

Voinea M. Gheorge – Instituții financiar-bancare internaționale, Editura Sedcom Libris, Iași, 2013

www.biblioteca-digitala.ase.ro

www.bnr.ro

www.fmi.ro

www.financiarul.ro

www.imf.ro

www.insse.ro

www.monitoruloficial.ro

www.wall-street.ro