Rolul Fitohormonilor In Cresterea Si Dezvoltarea Plantelor
CUPRINS
Introducere ………………………………………………………1
Cap. I Noțiuni generale de endocrinologie biochimica………………3
Rolul hormonilor in organismele vii
Definiția și clasificarea hormonilor
Biosinteza, secreția, transportul si degradarea hormonilor
Receptorii hormonali
Mecanisme generale de acțiune a hormonilor
Cap. II Fitohormonii stimulatori de creștere………………………35
2.1. Auxinele
2.2. Giberelinele
2.3 [NUME_REDACTAT]. III. Rolul fitohormonilor în înflorirea plantelor, fructificarea si germinația semințelor…………………………………………………..47
3.1. Determinismul hormonal al înfloririi ca rezultat al mecanismului de vernalizare
3.2. Determinismul și rolul fitohormonilor în înflorirea plantelor
3.3. Stimularea conversiei sexelor
3.4. Stimularea legării fructelor
3.5. Inducerea lipsei de semințe si formarea fructelor partenocarpice
3.6. Stimularea cresterii fructelor
3.7 Rărirea fructelor
3.8. Grăbirea maturizării fructelor
3.9. Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare si ușurarea recoltării mecanizate
3.10 Stimularea germinației semințelor prin tratamente hormonale
Cap. IV Stimularea producției de fructe si semințe la plantele cultivate prin tratamente hormonale…………………………………….59
4.1. Sporirea cantității de fructe si semințe
4.2. Sporirea calității producției
Cap. V Hormonii inhibitori de creștere……………………………61
Cap. VI Concluzii……………………………………………………66
Bibliografie……………………………………………………..67
[NUME_REDACTAT] plantelor este controlată de anumite substanțe endogene care fac parte din grupa hormonilor vegetali.
Hormonii sunt substanțe endogene, transportabile si active in cantități foarte mici care favorizează desfășurarea proceselor metabolice. Ei au fost descoperiți pentru prima data la animale si denumiți ca atare de Starling (1906) (hormaein = a stimula). La plante existentă hormonilor a fost presupusă încă din 1675 de către savantul Malpighi, sub forma unei substanțe cu rol in reglarea creșterii pe care a denumit-o „materia adradices promovendas”.
Cercetările ulterioare efectuate de savanții Sachs si Darwin presupun existenta unor substanțe endogene cu rol in reglarea creșterii si a mișcărilor de creștere. In 1909 Fitting introduce noțiunea de hormon in fiziologia vegetala. Descoperirea, identificarea structurii chimice si a modului de acțiune a hormonilor la plante aparține cercetărilor din ultimele decenii ale secolului al XX–lea.
După modul de acțiune asupra creșterii, hormonii vegetali pot fi stimulatori si inhibitori. Cele 2 categorii de hormoni acționează competitiv in dirijarea creșterii, din balanța lor rezultând controlul acestui proces la plante.
Cercetările recente demonstrează ca fitohormonii sunt substanțe polifunctionale, care participa in reglarea mai multor procese. In același timp, fitohormonii nu acționează asupra tuturor celulelor, ci numai asupra celor care sunt compatibile fata de ei.
Compatibilitatea, respectiv capacitatea specifică de a reacționa este determinata de prezenta in celule a unor receptori de natura proteica. Moleculele de fitohormoni se leagă in citoplasma de receptor. Legarea hormonilor de către receptori este reversibilă si are o specificitate de țesut.
Receptorii pot fi membranări si nemembranari. In membranele tilacoidale la mazăre a fost identificată o proteină care leagă auxinele active (Reinard si Jacobsen, 1995) si o peptida care leagă citochininele ( Nogue si colab., 1996). La porumb sub acțiunea auxinelor si giberelinelor au fost evidențiate particule osmiofile provenite din aparatul Golgi ( Hoffmann – Benning si colab., 1994).
Complexele receptor – fitohormon sunt transportate in nucleu unde reglează transcripția anumitor gene. Acest mecanism a fost confirmat de cercetări recente. In țesuturile respectiv sensibile la auxina, sub influenta AIA ceste intensitatea transcripției, activitatea ARN- polimerazei si se intensifica biosinteza proteinei.
Cap. I Notiuni generale de endocrinologie biochimica
Rolul hormonilor in organismele vii
Deși tendința actuală a unor ramuri ale biologiei o constituie aprofundarea mecanismelor moleculare ce stau la baza funcționării celulei vii, nu trebuie să neglijăm faptul că aceste mecanisme se integrează într-un tot unitar deoarece celulele, țesuturile și organele reprezintă părți componente ale organismului viu în ansamblul său și se află într-o strânsă interdependență și interacțiune. Iată de ce, cunoașterea hormonilor sub aspectul structurii lor chimice, rolului biologic și mecanismelor de acțiune este importantă nu numai din punct de vedere practic, în scopul profilaxiei și tratamentului unor disfuncții glandulare ci, mai ales, pentru înțelegerea globală a proceselor biochimice și fiziologice ce au loc în organismele vii. Sistemul endocrin îndeplinește funcția majoră de legătură între sistemul nervos și celelalte sisteme de control, inclusiv cel ce acționează la nivel molecular.
Așadar, sistemul endocrin face parte integrantă din edificiul sistemelor de reglare ce s-au dezvoltat în cursul evoluției și anume:
a) sistemul nervos central (SNC) al cărui rol constă în reglarea rapidă a interrelațiilor mediu extern – organism;
b) sistemul endocrin ce realizează o reglare mai lentă, dar continuă;
c) sistemul imunitar cu rol de apărare față de proteinele străine organismului în cauză.
1.2. Definiția și clasificarea hormonilor
Termenul de hormon este de origine greacă ( = a excita) și a fost introdus (W.Bayliss & E. Starling, 1905) pentru a desemna acele substanțe sintetizate în organism care au proprietatea de a stimula sau excita diferite organe, țesuturi sau procese biochimice și fiziologice. La acea vreme, denumirea de hormon era justificată dacă ținem cont de faptul că nu se cunoșteau decât foarte puțini reprezentanți ai acestei clase (secretina, adrenalina etc.) care manifestau acțiune de excitare. Mai târziu, după descoperirea altor hormoni, s-a demonstrat faptul că acțiunea lor nu constă numai în stimularea diferitelor procese din organism ci, deseori ei le pot și inhiba. Cum însă termenul "hormon" a intrat deja în uz, el este folosit în continuare chiar dacă denumirea generică a acestor compuși nu concordă întotdeauna cu acțiunile lor.
Hormonii sunt definiți ca fiind substanțe organice specifice, sintetizate și secretate de către țesuturi glandulare specializate ce formează glandele cu secreție internă sau glande endocrine ( gr. = interior, = a secreta), care sunt deversate direct în sânge, fiind transportate de către acesta spre diferite organe și țesuturi numite organe țintă, asupra cărora își exercită acțiunea lor specifică. Hormonii, numiți și mesageri sau reglatori chimici, coordonează activitatea diferitelor părți ale organismului, acționând asupra celulelor ce compun țesuturile și organele respective. Acestea din urmă "răspund" în funcție de tipul lor, starea lor funcțională și nutrițională, vârstă etc., integrându-se în ansamblul controlului hormonal și nervos la care sunt supuse.
Receptorul este un element structural al celulei țintă care primește mesajul declanșat, reprezentând deci vectorul de transmisie între semnalul primit și primul răspuns.
În cazul organismului uman, fiecare din cele aproximativ 1013 celule prezintă propriul lor sistem de reglare internă, iar hormonii realizează reglarea externă. Celulele dintr-un organism primesc compușii chimici necesari activității lor metabolice, iar pe cale umorală receptează semnalele necesare reglării acestor procese. Aceste două aspecte sunt interdependente, dat fiind faptul că mulți hormoni sunt direct implicați în reglarea metabolismului, contribuind la menținerea constantelor mediului intern.
Ramura științei care se ocupă cu studiul structurii chimice, mecanismului de acțiune, rolului biologic și efectelor de hipo- și hipersecreție hormonală se numește Endocrinologie. Credem că este o datorie de onoare să amintim aici că primul tratat de endocrinologie din lume a fost publicat de savantul român C. I. Parhon.
Aspectele fundamentale ce privesc structura chimică, transportul, mecanismele de acțiune, rolul biologic, degradarea și eliminarea din organism a hormonilor reprezintă obiectul de studiu al Endocrinologiei biochimice. Efectele de hipo- și hipersecreție hormonală care reprezintă urmarea, deseori tardivă, a modificărilor biochimice cauzate de insuficiența sau excesul unuia sau mai multor hormoni, constituie obiectul de studiu al Endocrinologiei medicale. Datorită perfecționării aparaturii de laborator și a tehnicilor de investigație clinică și paraclinică, în ultimul timp se observă o întrepătrundere din ce în ce mai mare a acestor două domenii ale endocrinologiei cu rezultate benefice pentru bolnavi, dată fiind posibilitatea diagnosticării precoce a diferitelor hipo- și hipersecreții glandulare.
Hormonii constituie o clasă de substanțe biologic active extrem de eterogenă din punctul de vedere al structurii lor chimice. Din această cauză, o clasificare judicioasă în funcție de acest criteriu este extrem de dificilă. Astăzi se cunosc mai multe clasificări ale hormonilor în funcție de diferite criterii, cum ar fi structura chimică, glandele care îi secretă, mecanismul de acțiune etc.
În funcție de originea lor, hormonii se împart în două clase principale: hormoni propriu-ziși și hormoni tisulari.
Hormonii propriu-ziși sunt sintetizați și secretați numai de către țesuturi specializate ale organismului animal, numite glande endocrine. Uneori, hormonii își exercită acțiunea în organul în care au fost sintetizați. De cele mai multe ori însă ei sunt transportați de către sânge spre alte organe și țesuturi ale căror funcții biochimice și fiziologice le influențează.
Hormonii tisulari sunt sintetizați și secretați de către alte țesuturi ale căror funcții sunt total diferite de cele ale glandelor endocrine. Un exemplu concret în acest sens îl reprezintă hormonii gastrointestinali sau cei placentari.
Un alt criteriu de clasificare a hormonilor îl constituie glanda care îi secretă. Din acest punct de vedere se disting mai multe clase de hormoni: tiroidieni, adenohipofizari, neurohipofizari, hormonii hipofizei intermediare, medulosuprarenali, corticosuprarenali, epifizari, hormonii timusului, paratiroidieni, pancreatici și gonadali.
După natura lor chimică, hormonii se împart în trei clase principale.
a) Hormoni derivați de la aminoacizi. Pentru biosinteza acestora se utilizează în calitate de precursori diferiți aminoacizi, în special cei aromatici. Aceștia sunt utilizați fie sub formă legată în diferite catene polipeptidice (ca în cazul tirozinei ce reprezintă precursorul hormonilor tiroidieni), fie sub formă liberă. În urma unor procese enzimatice ei sunt transformați în hormoni capabili să-și îndeplinească funcțiile lor specifice.
b) Hormoni cu structură polipeptidică și proteică. Din această clasă fac parte hormonii reglatori ai hipotalamusului, hormonii hipofizari, hormonii pancreatici și hormonii paratiroidieni.
c) Hormonii cu structură steroidică sunt hormonii corticosuprarenalei și cei gonadali. Precursorul comun utilizat în biosinteza acestora îl reprezintă colesterolul.
În afară de aceste trei clase, unii autori mai diferențiază și o a patra grupă de hormoni, cei derivați de la acizii grași. Aceștia sunt însă mai puțin numeroși, fiind mai degrabă substanțe cu acțiune hormonală și nu hormoni propriu-ziși.
În prezent se mai utilizează o clasificare a hormonilor în funcție de regn și apartenența sistematică a organismelor la care se face referire, existând din acest punct de vedere hormoni specifici vertebratelor, hormonii insectelor, fitohormonii etc.
O altă clasificare a hormonilor se face în funcție de procesele asupra cărora acționează. Din acest punct de vedere hormonii se împart în patru clase:
a) hormoni metabolici;
b) hormoni morfogenetici;
c) hormoni cinetici sau organotropi;
d) hormoni endocrinocinetici.
Sistemul hormonal intervine în metabolismul glucidelor, lipidelor și proteinelor, în creștere, sexualitate, reglarea temperaturii interne, a glicemiei, calcemiei, echilibrului hidro-mineral etc. Glandele endocrine deversează în sânge hormonii care acționează la distanță asupra organelor țintă în concentrații extrem de mici (de ordinul 1 pM – 1 nM). Timpul de acțiune oscilează între limite foarte largi, fiind mai mic de 5 minute pentru hormonii din hipotalamus și de câteva ore pentru cei steroidici.
Activitatea hormonală este direct condiționată de existența așa-numitelor proteine vector, de capacitatea lor de a interacționa cu acestea și de viteza cu care ele se degradează. Proteinele vector pot fi localizate în nuclee (pentru hormonii steroidici) sau în membranele celulelor țintă (pentru cei de natură polipeptidică).
Există o serie de substanțe chimice ale căror efecte sunt antagoniste efectelor generate de hormoni, acestea purtând denumirea de antihormoni sau antagoniști hormonali. În calitate de antihormoni pot acționa enzimele participante la catabolismul hormonilor, unele medicamente și substanțe toxice care inhibă procesele de biosinteză a hormonilor, precum și unii produși intermediari de degradare a acestora. În unele situații, în special în cazul hormonilor cu structură polipeptidică și proteică, doze mari ale acestora pot acționa ca antihormoni fiind capabile să inducă formarea de anticorpi specifici ce joacă, la rândul lor, funcții antihormonale
În multe situații, pentru unul și același proces, organismul produce atât hormoni cu rol stimulator cât și hormoni cu rol inhibitor, din care cauză unii hormoni sunt antagoniștii altora. Un exemplu concret în acest sens îl reprezintă hormonii pancreasului. Astfel, insulina este un hormon hipoglicemiant în timp ce glucagonul are efect hiperglicemiant, iar echilibrul între acțiunile contrare ale acestora se realizează pe cale neurohormonală. Există, de asemenea, situații când un anumit antihormon poate să prezinte acțiune antagonistă doar față de unul din efectele manifestate de hormonul vizat.
Studiul hormonilor prezintă importanță practică nu numai din punct de vedere medical în scopul înlăturării sau, cel puțin, al diminuării efectelor de hipo- și/sau hipersecreție. Așa cum se întâmplă și în cazul altor descoperiri științifice (și este suficient să amintim în acest context obținerea de plante și animale modificate genetic, clonarea, utilizarea celulelor stem etc.) și în cazul hormonilor, unele aspecte ale utilizării lor practice rămân deocamdată controversate. Un astfel de aspect îl reprezintă utilizarea hormonilor în calitate de activatori de creștere la animale. Evident, sporurile de producție zootehnică sunt considerabile însă hormonii utilizați în acest scop ajung în produsele alimentare și pot avea repercusiuni nedorite asupra sănătății oamenilor.
În 1988, [NUME_REDACTAT] a interzis utilizarea în calitate de activatori de creștere la animale estradiolului, testosteronului, progesteronului, zeranolului, acetatului de melengestrol și altele. Această interdicție ar fi trebuit să fie riguros respectată de la 1 ianuarie 1989 de către toate țările membre al [NUME_REDACTAT] și de către exportatorii de produse din carne pe piața vest-europeană. Drept urmare, țările care intenționau să exporte în CE carne și produse din carne ar fi trebuit să-și armonizeze legislația cu cea vest-europeană în ceea ce privește creșterea animalelor fără utilizarea de hormoni.
Printre aceste țări se numără SUA și Canada care au contestat măsura interzicerii utilizării hormonilor de către CE și, în absența unei convenții reciproce, [NUME_REDACTAT] au aplicat o serie de măsuri sub forma dreptului ad valorem în proporție de 100% la o serie de exporturi comunitare în valoare de 93 milioane de dolari pe an. În mai 1996 aceste măsuri americane au fost înăsprite după ce [NUME_REDACTAT] a cerut (în aprilie 1996) unei comisii internaționale să se pronunțe asupra măsurilor unilaterale americane care nu aveau nici o fundamentare în legislația OMC și GATT.
În martie 1996, SUA și Canada au demarat o serie de consultări formale cu CE în cadrul organismului de reglementare a diferendelor din cadrul OMC și, drept urmare, au fost create două grupuri de specialitate ale OMC care aveau misiunea de a analiza interdicția comunitară referitoare la interzicerea utilizării hormonilor în zootehnie raportată la obligațiile impuse [NUME_REDACTAT] de către OMC. Aceste organisme ale [NUME_REDACTAT] a Comerțului au dat publicității rapoartele analizei lor în august 1997 conform cărora măsurile comunitare nu sunt în conformitate cu dispozițiile [NUME_REDACTAT] și Fitosanitar (acordul SPS). Disputele au continuat între cele două părți până în 1999 când CE a adoptat normele internaționale de protecție în cadrul așa-numitului [NUME_REDACTAT], iar arbitrajul OMC s-a pronunțat asupra caracterului riscurilor și a problemelor conexe pe care le prezintă utilizarea hormonilor:
– pot fi calitative și/sau cantitative;
– existența unor dificultăți referitoare la controlul, verificarea și punerea în practică a normelor veterinare ale CE;
– luarea în calcul a avertismentelor comunităților științifice în domeniu;
– evaluarea urmărilor posibile asupra sănătății oamenilor a utilizării hormonilor în creșterea animalelor.
Drept răspuns la concluziile organului de apel, [NUME_REDACTAT] a lansat un număr de 17 studii experimentale referitoare la urmările toxicologice și cancerigene ale hormonilor.
1.3. Biosinteza, secreția, transportul și degradarea hormonilor
Viteza de biosinteză și secreția hormonilor diferă de la caz la caz. Cu mici excepții (ca în cazul hormonilor tiroidieni de exemplu), cantitățile de hormoni existente în celulele glandulare sunt mici sau foarte mici, nedepășind necesitățile unei zile de funcționare normală.
Datorită marii lor diversități structurale, căile de biosinteză ale hormonilor sunt diferite, depinzând de glanda în care are loc procesul biosintetic, structura chimică a hormonilor ce urmează a se sintetiza, asigurarea necesarului de precursori etc.
a) Biosinteza hormonilor derivați de la aminoacizi.
Căile de biosinteză ale acestor hormoni sunt cele mai simple. De exemplu, medulo-suprarenala sintetizează adrenalina utilizând tirozina în calitate de precursor, procesul biosintetic având loc în mai multe etape. Dintre acestea, una este mai puțin supusă reglării: biosinteza enzimei de metilare (ce acționează în ultima etapă) este indusă de glucocorticosteroizii sintetizați în zona corticală vecină. În ceea ce privește biosinteza hormonilor tiroidieni (T3 și T4), un rol important îl joacă o proteină-suport (matriță) numită tiroglobulină care permite stocarea hormonilor în glandă. Și în acest caz se utilizează tirozina în calitate de precursor, iar iodul este un factor limitant al procesului biosintetic.
b) Biosinteza hormonilor polipeptidici și proteici se realizează prin mecanismele generale ale biosintezei proteice. Acești hormoni sunt, de regulă, glicoproteine. Ei sunt stocați în celulă sub formă de granule, iar secreția se face printr-un proces de exocitoză. În cazul insulinei, dar și pentru alți hormoni polipeptidici, s-a demonstrat că inițial se sintetizează molecule mai mari – pre-hormoni. Aceștia reprezintă produșii primari ai procesului biosintetic, sunt inactivi și suferă apoi o scindare enzimatică cu eliberarea hormonului activ. Structurile secundare și terțiare ale pre-hormonilor sunt organizate în așa fel încât este facilitat accesul enzimelor proteolitice către secvențele vizate.
Actualmente există încă dubii în ceea ce privește biosinteza unor hormoni cu masă moleculară mică, în primul rând a celor din hipotalamus (T-RH, LH-RH etc.). Unii autori postulează existența unui mecanism enzimatic pur, non-ribozomal, în timp ce alți cercetători combat această ipoteză. Este posibil ca și acești hormoni să se formeze prin fragmentarea enzimatică a pre-hormonilor corespunzători.
c) Biosinteza hormonilor steroidici. Procesul de biosinteză al majorității acestor hormoni utilizează în calitate de precursor colesterolul de origine hepatică sau cel exogen (alimentar). În afară de aceasta, celulele glandulare posedă echipamentele enzimatice necesare completării necesarului de colesterol prin biosinteză proprie, plecând de la acetil-CoA în cazul unor deficiențe de transport. În unele cazuri, steroizii secretați pot fi considerați pre-hormoni. Aceștia sunt inactivi sau puțin activi și sunt transportați în alte formațiuni celulare steroidogene unde se desăvârșește biosinteza hormonilor activi. În fine, unii hormoni steroidici pot prezenta activități diferite față de diferite organe țintă. Testosteronul de exemplu este activ la nivelul unor organe țintă (mușchi) dar își manifestă deplina sa eficacitate în altele (prostată) prin conversie în metaboliți activi în chiar celulele acestor organe.
După desăvârșirea procesului biosintetic, hormonii sunt secretați în sânge unde pot exista sub două forme distincte:
a) sub formă solubilă, în plasma sanguină;
b) sub formă legată de celulele sanguine.
Indiferent în care din cele două forme se află, hormonii intră în acțiune cu toate componentele plasmatice și, în primul rând, cu proteinele. Din punct de vedere cantitativ, cele mai importante sunt albuminele plasmatice care prezintă o afinitate relativ scăzută față de moleculele cu masă moleculară mică, dar care au o capacitate de fixare crescută comparativ cu ale proteine datorită existenței unui număr mare de situsuri de legare.
În plasma sanguină mai există un număr relativ mic de proteine de transport ce pot lega hormonii în mod specific. Pentru hormonii steroidici de exemplu, se cunosc mai multe proteine transportoare cum ar fi transcortina (corticosteroid binding globulin – Cbg) cu afinitate față de glucocorticosteroizi și progesteron sau proteina Sbp (sex steroid binding plasma protein) care interacționează cu testosteronul și estradiolul. Și pentru hormonii tiroidieni există în plasmă proteine specifice de transport (Tbg – thyroxine binding globulin).
Nu este însă obligatoriu ca hormonii să interacționeze cu proteinele plasmatice (Pp) pentru a fi vehiculați către organele țintă. Din contra, o interacțiune prea puternică între hormon și transportor poate determina o întârziere (prin "capturare") a hormonului respectiv în compartimentul sanguin. Legea acțiunii maselor aplicată în acest caz este:
unde:
Pp – proteină plasmatică transportoare;
H – forma liberă a hormonilor dizolvați în plasma sanguină.
În aceste condiții este logic că o creștere a concentrației Pp și/sau o scădere a constantei de echilibru, defavorizează activitatea hormonală imediată.
Proteinele plasmatice capabile să lege hormonii sunt, în general, glicoproteine cu mase moleculare cuprinse între 50 și 70 kDa care prezintă concentrații extrem de variate de ordinul mg/l – g/l. Mulți dintre acești transportori, cum ar fi Cbg și Tbg identificați la toate animalele, se întâlnesc în plasma sanguină în mod constant, în timp ce alții au fost detectați doar în anumite momente: Pbp (progesterone binding plasma protein) se întâlnește la femelele de cobai numai în timpul gestației, iar Ebp–α–Pp (oestradiol binding α – foetoprotein) se găsește în foetus-ul de șobolan.
După biosinteza lor, sângele distribuie hormonii relativ rapid în tot organismul (fig. 1). Aceasta înseamnă că ei ajung, în mare măsură, atât la organele țintă asupra cărora acționează după care sunt degradați și eliminați, cât și la celelalte organe și țesuturi față de care sunt neutri.
Fig. 1. Reprezentarea schematică a circulației hormonilor. Un hormon H secretat de o glandă G este vehiculat pe cale sanguină ajungând la celula țintă C unde interacționează cu un receptor specific R producând efectul E, după care se degradează în "celulele metabolice" M cu formarea produșilor P care se elimină, sau sunt excretați direct (Ex) fără a mai fi degradați.
Accesul hormonului la celulele țintă este favorizat de particularitățile capilarelor și este facilitat de interacțiunile ce apar între proteinele de transport și membrana celulară în cazul hormonilor tiroidieni și steroidici, respectiv receptorii specifici intracelulari pentru ceilalți hormoni. Pentru a-și exercita acțiunea la nivelul celulei țintă, hormonul interacționează fizico-chimic cu receptorul, ceea de înseamnă că efectul încetează dacă aportul de hormon este stopat. De aceea este absolut obligatoriu un aport continuu de hormoni, interacțiunea cu receptorii fiind reversibilă, fără formare de legături covalente.
În unele cazuri, o parte din cantitatea de hormoni ajunsă la celula țintă este degradată la nivelul membranei sau în interiorul celulei, iar produșii de degradare sunt eliminați prin sânge.
Această schemă generală de transport și distribuție a hormonilor poate fi mult modificată în cazul acelor hormoni ce nu au acces în circulația generală, ei migrând doar în anumite organe. Acest lucru este posibil datorită mecanismelor biochimice speciale prin care hormonul secretat este protejat și orientat doar către anumite organe. Așa se întâmplă, de exemplu, cu glucocorticosteroizii care, imediat după secreția lor de către corticosuprarenală, irigă celulele medulosuprarenalei inducând biosinteza enzimei de metilare a noradrenalinei. Același lucru se întâmplă cu unii hormoni din hipotalamus care acționează asupra celulelor lobului anterior al hipofizei. În legătură cu aceasta, în prezent nu se cunoaște dacă valorile scăzute ale concentrațiilor acestor hormoni în circuitul general au sau nu o semnificație funcțională pentru alte organe și țesuturi.
La nivelul testiculelor, raporturile dintre celulele endocrine Leydig și tubii seminiferi sunt, de asemenea, particulare. Tubii seminiferi reprezintă țesuturi țintă pentru androgeni (fig. 2).
Testosteronul sintetizat în celulele Leydig poate fi transportat pe două căi diferite. Cea mai importantă parte intră însă în tubii seminiferi unde acționează asupra celulelor Sertoli. Acestea sintetizează proteina transportoare de androgeni (androgen binding protein – Abp) foarte asemănătoare cu Sbp (sex steroid binding plasma protein). Ea leagă hormonul pe care îl transportă la nivelul epididimului. Cunoașterea acestor circuite hormonale "locale" este extrem de importantă din punct de vedere clinic deoarece dozarea hormonilor în plasma sanguină nu reflectă întotdeauna concentrațiile totale.
Fig. 2. Distribuția testosteronului la nivel testicular (după Baulieu, A.A. – 1978).
Situată la cealaltă extremitate a sistemului hormonal comparativ cu biosinteza, degradarea catabolică condiționează în mod direct nivelul sanguin optim al hormonilor, contrabalansând secreția acestora. Etapa decisivă o constituie transformarea moleculei hormonului activ într-un metabolit inactiv. Aceasta este calea cea mai frecventă de eliminare a hormonilor pe cale renală. O cantitate mare de hormoni din circulația generală este inactivă, fără a ajunge la celulele țintă. Acest lucru se explică prin distribuția generală pe cale sanguină, inclusiv în țesuturile hepatic, conjunctiv, adipos etc. Degradarea catabolică a hormonilor stabilește clearance-ul metabolic Mcr (Metabolic clearance rate) care se exprimă prin volumul de plasmă sanguină epurat de hormoni în unitatea de timp. Mai este utilizată și noțiunea de timp de înjumătățire (t1/2) care se definește ca fiind timpul necesar scăderii la jumătate a concentrației hormonale circulante în absența teoretică a unei noi secreții:
T1/2 = ln 2V/Mcr
unde V este volumul aparent de distribuție.
Prin degradare catabolică se realizează un retro-control necesar menținerii concentrației hormonale în plasmă la un nivel constant. Pentru hormonii steroidici și tiroidieni, precum și pentru catecolamine, degradarea include reacții de hidroxilare și reducere. Produșii hidroxilați și reduși astfel formați nu prezintă afinitate față de proteinele plasmatice de transport și se pot conjuga cu diferiți acizi. Solubilitatea formelor conjugate este mult superioară din care cauză excreția sub această formă are multe elemente comune cu procesele de detoxifiere.
S-a observat că unii metaboliți mai prezintă încă activitate biologică. Așa se întâmplă în cazul 5–β–steroizilor care joacă rol de inductori pentru δ-aminolevulinat-sintetaza implicată în biosinteza nucleului porfirinic al hemoglobinei la embrionul de găină, sau al aldosteronului care prezintă efect hipocolesterolemiant la om. Aceste observații constituie o dovadă în plus asupra rolului metabolic al hormonilor.
Pentru majoritatea hormonilor cu molecule mici, ciclice, excreția sub formă nemodificată (activă) este minimă. În general aceștia sunt eliminați sub formă inactivă, cu o structură chimică foarte puțin modificată comparativ cu forma activă. Degradarea completă până la CO2 și H2O este nesemnificativă.
Hormonii cu structură polipeptidică și proteică sunt hidrolizați enzimatic cu formarea aminoacizilor componenți care urmează căile metabolice generale pentru toți aminoacizii. Acești hormoni intră deci în căile specifice de degradare ale holo- și heteroproteinelor, chiar dacă anumite cantități se elimină pe cale urinară.
1.4. Receptorii hormonali
La nivelul celulei țintă, hormonul intră în contact cu o structură specifică, un receptor, care declanșează răspunsul adecvat. Orice receptor hormonal conține cel puțin două elemente structurale fundamentale: un situs acceptor sau de recunoaștere (r) capabil să interacționeze în mod direct cu hormonul și un situs de execuție (e) capabil să interacționeze la rândul lui cu un element celular bine determinat numit efector (E). La nivelul acestuia din urmă se naște primul răspuns care determină modificări funcționale ale celulei. Între situsurile r și e există un mecanism de cuplare ce modifică situsul e după legarea hormonului H prin situsul r în așa fel încât acțiunea specifică se declanșează la nivelul efectorului E (fig. 3).
Deși receptorul este indispensabil medierii mesajului hormonal la nivel celular, acesta nu este suficient pentru a provoca un răspuns global. Imediat după declanșarea primului răspuns, au loc o serie de fenomene ce țin de complexitatea și integralitatea celulei (vezi Cap. I 1.3.).
În funcție de răspunsul primar, receptorul hormonal este definit ca fiind locul geometric în care are loc interacțiunea hormonului cu structurile celulare. Există deci o relație de cauzalitate directă între sistemul de legare (implicit situsul r) și răspuns, această relație constituind problema fundamentală a endocrinologiei actuale.
Fig. 3. Structura și mecanismele posibile de acțiune ale receptorilor hormonali (după Idelman,S.,1990).
a) Când receptorul este o enzimă, situsul e este centrul său activ, iar r este situsul de legare a hormonului. Un substrat S este transformat în produsul P la nivelul situsului e.
b) Situsul receptor interacționează cu efectorul E care îl activează. În acest caz situsurile a și e sunt distincte.
c) Mecanismul este același ca în cazul (b) cu deosebirea că situsurile a și e sunt identice.
Interacțiunile hormon-receptor nu exclud însă contactele hormonilor cu alte elemente "în aval" de receptor cum se întâmplă, de exemplu, în cazul degradării catabolice și/sau eliminării din celulă. În aceste situații însă, enzimele intracelulare sau membranare implicate în secvențele catabolice nu declanșează formarea nici unui răspuns.
În afară de aceasta, înainte de a ajunge la un receptor intracelular, un hormon poate realiza interacțiuni specifice la nivelul membranei celulare sau cu alte elemente intracelulare. Se poate afirma deci că un hormon interacționează cu receptorul său specific dar poate realiza și alte interacțiuni. Pe de altă parte, există situații când pentru unul și același hormon celula conține mai mulți receptori (fig. 4).
Dacă un hormon, al cărui receptor specific este localizat în cromatină interacționează în drumul său cu unele elemente structurale membranare, el poate produce și un efect independent, cum ar fi modificarea permeabilității, în afară de efectul principal la nivelul transcripției. În asemenea situații se declanșează succesiv o serie de efecte, spre deosebire de situația interacțiunii simultane cu mai mulți receptori care sunt accesibili pentru același hormon, în același timp, în aceeași celulă.
Așa se întâmplă în cazul estradiolului care interacționează simultan cu receptorii specifici hormonilor estrogeni și androgeni.
Fig. 4. Reprezentarea schematică a interacțiunilor hormon–receptor.
a) Hormonul H interacționează cu un receptor R determinând un răspuns unic 1 care, la rândul lui, dă efectele secundare 2, 3 etc.
b) Hormonul H interacționează cu un singur receptor R provocând mai multe efecte, simultan sau nu, într-unul sau mai multe compartimente celulare.
c) Hormonul H interacționează cu mai mulți receptori, fie direct, fie trecând de la un receptor la altul, provocând efectele specifice corespunzătoare.
Interacțiunile dintre hormoni și receptorii lor specifici sunt necovalente și reversibile, ele respectând legea acțiunii maselor:
unde:
[H] – concentrația hormonului liber;
[R] – concentrația situsurilor de legare libere din receptor;
[HR] – concentrația complexului hormon-receptor;
KA – constanta de asociere la echilibru (M-1);
KD – constanta de disociere la echilibru (M);
Ka – constanta vitezei de asociere (M-1•sec-1);
Kd- constanta vitezei de disociere (sec.-1).
Notând cu RT numărul total al situsurilor de legare ale receptorilor se poate scrie:
[RT] = [R] + [HR]
sau:
[H] = [U] + [B]
în care U (unbound) este forma liberă, iar B (bound) forma legată a hormonului. Deseori RT este desemnat prin parametrul N (numărul de situsuri). Ținând cont de aceasta, se poate calcula numărul situsurilor de legare ca fiind:
Sistemul de legare aflat la echilibru este definit când [N] și KD sunt cunoscute. Concentrația receptorului nu poate fi evaluată decât atunci când se cunoaște numărul de situsuri n dintr-o moleculă și ea va fi [N]n. Ecuația de mai sus este similară cu cea care descrie comportamentul michaelian al reacțiilor enzimatice, iar reprezentarea grafică este o hiperbolă ce tinde asimptotic la paralela la abscisă dusă din punctul Vmax, maximul fiind [N] (fig. 5).
Fig. 5. Reprezentarea grafică a dependenței vitezei de interacțiune a hormonului cu situsurile de legare ale receptorilor.
În majoritatea cazurilor situsurile de legare ale receptorilor nu interacționează doar cu hormonii. Pe de altă parte, aceștia din urmă pot interacționa și cu alte molecule din mediu, numite receptori nespecifici, care conțin situsuri cu o geometrie sterică relativ apropiată de configurația hormonului. Afinitatea hormonilor față de acești receptori este însă foarte scăzută.
Receptorii specifici hormonilor steroidici sunt intracelulari, ei fiind din punct de vedere cronologic primii receptori hormonali studiați. Au fost identificați în anii '50 ai secolului XX când E. Jensen et al. au determinat concentrații relativ mari de estradiol în țesuturile țintă, fără ca hormonul să fie modificat structural în uterul de șobolan impuber sau castrat. Autorii au demonstrat atunci reversibilitatea interacțiunii estradiolului cu celulele țintă. Studii autoradiografice au confirmat ulterior rezultatele acestor cercetări biochimice, demonstrând o concentrare a hormonilor steroidici preferențial în nucleele celulelor țintă.
De regulă, receptorii hormonilor steroidici sunt localizați în citoplasmă. În urma interacțiunilor cu hormonii, aceștia sunt activați, suferind apoi un proces de translocație migrând în nucleu.
Etapa limitantă a acestui proces o reprezintă deci legarea hormonului de receptorul său specific, fenomen ce are loc în citosol. Fenomenele ulterioare se desfășoară cu mare rapiditate în condițiile de temperatură și presiune osmotică din celulă (fig. 6).
După legarea hormonului, acceptorul capătă o mare afinitate față de anumite structuri nucleare acceptoare. Acceptorul nuclear nu este încă definit în termeni moleculari. Este foarte posibil ca receptorul să interacționeze cu o structură nucleară ce poate fi concomitent atât acceptor cât și efector, în care caz situsurile a și e sunt identice.
Unele efecte ale hormonilor constau în modificarea transportului transmembranar al unor substanțe și ioni. Acest fapt a sugerat posibilitatea localizării unor receptori hormonali la nivelul membranelor celulelor țintă. Cercetările efectuate de către Sutherland, E.W. et. al. (1972) au fost decisive pentru elucidarea completă a localizării membranare a unor receptori hormonali. În prezența unor hormoni (adrenalina, glucagonul etc.) autorii au detectat o activitate adenilat-ciclazică importantă în fracțiunile membranare. Ulterior a fost observat efectul unor hormoni (ACTH, insulina etc.) fixați pe suporturi solide insolubile (celuloză, Sepharose) asupra celulelor intacte în interiorul cărora nu puteau pătrunde. Recent, aceste supoziții au fost confirmate definitiv prin utilizarea unor fracțiuni membranare purificate și relativ intacte în studiul interacțiunii receptorilor membranari cu peptide marcate radioactiv, ACTH, angiotensină, insulină și cu alți hormoni.
Fig. 6. Reprezentarea schematică a transportului transmembranar al hormonilor steroidici (după Idelman,S., 1990).
Activitatea receptorilor membranari față de hormoni este, în general, foarte mare observându-se o viteză de asociere crescută (timpul de înjumătățire al complecșilor H – R este de câteva minute. Numărul situsurilor de legare existent la nivelul membranei unei celule este însă foarte mic, el oscilând între 103 și 105.
Receptorii sunt localizați probabil la suprafața externă a membranei celulare, această localizare favorizând enorm interacțiunea cu hormonii, dat fiind faptul că aceștia vin din mediul intracelular. Există o serie de factori care pot influența gradul de interacțiune al hormonilor polipeptidici cu receptorii specifici membranari. Din punct de vedere fiziopatologic, factorii cei mai importanți sunt reprezentați de variațiile de pH (ce pot interveni în caz de acidoză și care influențează receptorii insulinei de exemplu), calciul extracelular (pentru receptorii ACTH și, probabil, ai altor hormoni), nucleotidele etc. Este cunoscut faptul că GTP este necesar activării adenilat-ciclazei de către glucagon, crescând în mod paradoxal gradul de disociere a glucagonului de receptorul său specific care își diminuează afinitatea.
Structura receptorilor membranari este foarte puțin cunoscută. În cazul receptorilor acetilcolinei, insulinei, glucagonului, hormonului luteinizant, tireotropinei și prolactinei, datele experimentale indică o structură oligomeră cu masa moleculară de 140 – 550 kDa formată din subunități de 50 – 100 kDa, de formă asimetrică. Prin tratament proteolitic menajat s-a demonstrat faptul că acești hormoni sunt de natură proteică. Până în prezent nu s-a demonstrat existența receptorilor de natură glucidică sau lipidică. Cu toate acestea, este posibil ca legarea hormonilor să se realizeze, fie direct la receptorul proteic, fie printr-un mecanism mai complex datorat unor efecte specifice ale fosfolipidelor membranare.
Efectul produs de interacțiunea hormon-receptor apare în celulă la diferite nivele (fig. 7). Răspunsul cel mai bine studiat, care a condus la definirea conceptului de mesager secundar, îl reprezintă creșterea vitezei de formare a AMPc prin activarea adenilat-ciclazei, enzimă localizată la suprafața internă a membranei celulare deoarece complexul ATP-Mg2+ este localizat intracelular (vezi cap. VII.4.). Are loc de fapt o modificare destul de puternică a constantei KM (și mai puțin a parametrului Vmax al adenilat-ciclazei), ceea ce demonstrează faptul că au loc transformări calitative transmise alosteric de la situsul de legare.
Fig. 7. Efectele mesagerului secundar al unui hormon ce interacționează cu un receptor membranar (după Cohen, J.B. et al., 1975)
Există date în literatură care atestă faptul că în unele cazuri crește concentrația de GMPc sub acțiunea unei guanilat-ciclaze membranare. Un alt efect poate fi cauzat de interacțiunea directă (prin ocolirea celui de al doilea mesager) a receptorului cu un sistem de transport ionic (ionofor) sau cu situsurile de legare a calciului.
1.5. Mecanisme generale de acțiune a hormonilor
Marea majoritate a hormonilor nu manifestă doar un singur efect biochimic și/sau fiziologic. De regulă ei prezintă un efect principal și unul sau mai multe efecte secundare. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă hormonii gonadali care acționează asupra organelor genitale, dar influențează și unele procese metabolice. La acești hormoni, chiar și acțiunea principală este diversă ei acționând, pe de o parte în sensul stimulării dezvoltării organelor genitale, iar pe de altă parte induc dezvoltarea caracterelor sexuale secundare.
Datorită marii lor diversități structurale, hormonii își exercită acțiunile lor specifice prin mecanisme foarte complexe ce nu sunt elucidate complet nici astăzi. Asupra mecanismelor generale de acțiune a hormonilor au fost formulate mai multe ipoteze. La început s-a considerat că hormonii pot îndeplini rol de cofactori enzimatici în mod similar cu vitaminele hidrosolubile, influențând în felul acesta procesele metabolice. Aprofundarea cercetărilor de endocrinologie a demonstrat însă faptul că hormonii nu sunt enzime sau coenzime, nici substrate sau cosubstrate.
Acțiunea lor metabolică se explică prin faptul că mulți hormoni sunt activatori enzimatici, iar alții mediază conversia zimogenilor în formele active ale enzimelor. Alți hormoni (de exemplu estrogenii) sunt inductori pentru unele enzime cheie.
Conform altei ipoteze, hormonii acționează asupra membranelor celulare modificându-le permeabilitatea. O serie de experimente a confirmat această ipoteză, demonstrând faptul că la baza mecanismului de acțiune a numeroși hormoni stă interacțiunea acestora cu receptori specifici localizați la suprafața externă a membranelor celulare.
.
Fig. 8. Reprezentarea schematică a mecanismului general de acțiune al hormonilor al căror receptor activează adenilat-ciclaza (după Robison, G.A. et al.,1971)
Într-o serie de experimente asupra scindării glicogenului cu formare de glucoză la nivel hepatic sub influența glucagonului și catecolaminelor (în special a adrenalinei), [NUME_REDACTAT] evidențiază rolul de incontestat al AMPc. Hormonii din circulația sanguină reprezintă primul semnal (mesager). Prin interacțiunea lor cu receptorii membranari se realizează o activare a adenilat – ciclazei. La rândul ei, aceasta catalizează formarea AMPc (al doilea mesager sau mesagerul secundar) care pătrunde în celulă declanșând o cascadă de procese biochimice specifice (fig. 8).
Are loc totodată un proces semnificativ de amplificare deoarece concentrația hormonului în plasmă este de ordinul 0,1 nM, în timp ce concentrația AMPc în celule este de aproximativ 1 μM. În afară de acesta, efectul fosforilării proteinelor care induc generarea de AMPc prin activarea protein-kinazelor reprezintă încă o modalitate de amplificare a semnalului hormonal inițial. Rolul adenilat-ciclazei (3’,5’- ciclic-AMP sintetaza sau ATP – pirofosfat liaza, E.C. – 4.6.1.1.) este acela de a cataliza conversia ATP în AMPc:
Substratul real al transformării este complexul ATP-Mg2+. Adenilat-ciclaza este un constituent intrinsec nespecific al membranei celulelor eucariote, prezența ei fiind extrem de importantă pentru formarea celui de-al doilea mesager (AMPc).
Fig. 9. Etapele specifice și nespecifice ale mecanismului de acțiune a hormonilor ce activează adenilat-ciclaza (după Krebs, E.C. et al., 1973)
Cu toate acestea, adenilat-ciclaza este încă parțial studiată. Este interesant faptul că hormonii și receptorii lor asigură specificitatea informației înainte de a se ajunge la adenilat-ciclază (fig. 9), aceeași specificitate asigurându-se și "în aval", după activarea enzimei, prin faptul că răspunsul depinde de tipul celulei.
Până în prezent nu s-a reușit solubilizarea adenilat-ciclazei și se pare că ea este o enzimă foarte labilă. Din această cauză atât masa sa moleculară cât și constanta KM nu sunt cunoscute cu precizie. De asemenea, nu este încă elucidată complet natura interacțiunilor sale cu diferiți receptori hormonali sau cu alți compuși cum ar fi prostaglandinele și toxina holerică.
Între receptor și situsul catalitic al adenilat-ciclazei se pare că există o structură asupra căreia pot acționa diferiți reglatori, în special nucleotidele și prostaglandinele. Principala funcție a AMPc format în celulă este aceea de a activa protein-kinazele. Protein-kinazele AMPc-dependente conțin două tipuri de subunități: subunități reglatoare (R) și subunități catalitice (C).
Fig. 10. Mecanismul de acțiune al protein-kinazelor activate de AMPc (după Garren, L.D. et al., 1971).
După legarea AMPc, subunitățile reglatoare (R) și catalitică (C) se separă, ceea ce determină activarea subunităților catalitice:
R2C2 + 2 AMPc ———› R2(AMPc) + 2 C
Când acestea intră în contact, enzima este inactivă, subunitatea catalitică fiind inhibată. Atunci când AMPc se leagă de subunitatea reglatoare printr-o interacțiune reversibilă, aceasta devine activă (fig. 10), ceea ce înseamnă că AMPc acționează ca un efector alosteric.
Un mecanism asemănător se întâlnește și în cazul acțiunii glucagonului asupra celulelor țintă. Protein-kinaza implicată în acest mecanism suferă aceleași etape de activare – inactivare întâlnite la toate protein-kinazele participante în astfel de fenomene (fig. 11).
Fig. 11. Reprezentarea schematică a mecanismului de activare a protein-kinazei în procesul interacțiunii glucagonului cu receptorii săi specifici (King, M. W. – 1996)
Există o serie de hormoni care își exercită acțiunea diminuând activitatea adenilat-ciclazei. Acest efect a fost sugerat în cazul insulinei și rămâne controversat încă pentru alți hormoni. Unii autori descriu formarea de GMPc sub acțiunea guanilat-ciclazei, fenomen ce dublează, în unele situații, generarea de AMPc. Această simetrie inversă se regăsește la nivelul acțiunii AMPc și GMPc în metabolismul celular, fapt ce demonstrează complexitatea fenomenelor ce se desfășoară în celulă la nivel molecular.
Prin utilizarea metodei izotopilor radioactivi și a altor metode moderne de investigație biochimică, în ultimul timp s-au adus dovezi concludente privind implicarea unor hormoni în modificarea activității genelor, fenomen ce reprezintă un alt mecanism posibil de acțiune hormonală. Cele mai concludente rezultate experimentale se referă la acțiunea hormonilor steroidici și tiroidieni la nivelul expresiei genice.
Spre deosebire de bacterii, în celulele animale cantitatea de ADN este net superioară. Acesta prezintă multe secvențe repetitive și, în același timp, secvențe nucleotidice extrem de variate, al căror rol rămâne încă neelucidat. Moleculele de ADN interacționează cu histonele, fenomen conservat pe scara evolutivă a eucariotelor, dar și cu un mare număr de proteine non-histonice, fapt ce nu și-a găsit încă o explicație funcțională satisfăcătoare. În mod similar, multitudinea tipurilor de ARN- și ADN-polimeraze nu poate fi încă pe deplin justificată.
Spre deosebire de hormonii ce acționează la nivel membranar prin creșterea nivelului de AMPc și a vitezei de fosforilare a proteinelor, la hormonii steroidici și tiroidieni se observă un răspuns tardiv, ce se percepe abia după câteva ore. Acest răspuns este însă de mai lungă durată și se manifestă prin accelerarea biosintezei de ARN și respectiv a proteinelor corespunzătoare. Studiul acestor aspecte s-a făcut cu ajutorul unor compuși cu acțiune antimetabolică, chiar dacă aceștia dau indicații indirecte asupra fenomenelor studiate.
Puromicina și cicloheximida, care inhibă biosinteza proteică la nivelul translației, suprimă răspunsul hormonilor tiroidieni și steroidici. Aceleași rezultate au fost obținute și prin utilizarea actinomicinei D care intervine la nivelul transcripției. Experimentele in vitro efectuate cu α-amanitină (care, de asemenea inhibă biosinteza ARN-ului și care prezintă afinitate față de polimeraza B) și nuclee izolate din celulele țintă ale hormonului sau ale complexului hormon–receptor, indică o stimulare a biosintezei ARN-ului. Se poate face astfel o legătură de cauzalitate între receptori și răspunsul celulei la stimulul hormonal.
Rezumând cele afirmate mai sus, se pot desprinde o serie de concluzii certe, verificate experimental, atât in vitro cât și in vivo:
– hormonii sunt mesageri chimici sintetizați și secretați de glandele endocrine. Ei sunt transportați în principal pe cale sanguină către organele țintă unde sunt recunoscuți de către receptorii specifici;
– structura chimică a hormonilor este extrem de heterogenă, ei putând fi derivați de la aminoacizi, polipeptide sau proteine (holo- și glicoproteine) și steroidici. În țesuturile glandulare, unii hormoni polipeptidici și proteici sunt sintetizați sub forma unor precursori inactivi numiți pre-hormoni. Aceștia sunt convertiți în hormoni activi prin clivare enzimatică. Se cunosc și unii pre-hormoni steroidici care, după intrarea în circulația sanguină, sunt transformați în hormoni activi (în organe "intermediare"), după care ajung la organele țintă;
– biosinteza și secreția hormonilor se află sub controlul sistemului nervos central. Există patru hormoni hipofizari glandotropi (TSH, LH, FSH și ACTH) a căror biosinteză este controlată de hormonii reglatori corespunzători din hipotalamus (Releasing hormones – RH sau liberine) și anume T-RH, LH-RH, FSH-RH și C-RH. Secreția hormonilor steroidici și tiroidieni este controlată prin mecanism feed back la nivelul hipotalamusului și hipofizei. Secreția altor hormoni hipofizari (GH, PRL și MSH) este inhibată de către hormonii corespunzători din hipotalamus (inhibitor hormones – IH sau statine). Vasopresina și ocitocina (secretate de lobul posterior al hipofizei) precum și adrenalina (medulo-suprarenală) sunt neuro-hormoni. Insulina și glucagonul (sintetizați în pancreas), calcitonina și aldosteronul fac parte din sistemul hormonal periferic, iar secreția lor este controlată (feed back) de produșii activității lor metabolice;
– în sânge, hormonii tiroidieni și steroidici interacționează cu proteinele specifice de transport. O parte din hormonii existenți în circuitul sanguin suferă procese de degradare catabolică, în special în hepatocite;
– la nivelul celulelor țintă, hormonii interacționează cu receptorii lor specifici (R) în mod selectiv. Rolul acestora constă și în generarea răspunsului celular datorită capacității lor de a interacționa cu efectorii (E). Acest lucru este posibil deoarece hormonul este capabil să controleze situsul r al receptorului față de care prezintă o afinitate relativ crescută. Transmiterea mesajului la nivelul situsurilor e determină răspunsul corespunzător emis de efectorul E;
– receptorii hormonilor steroidici și tiroidieni sunt intracelulari. Hormonii steroidici interacționează cu receptorii lor specifici în citoplasma celulelor țintă fiind astfel activați, iar complecșii H–R migrează în nucleu unde interacționează cu structuri acceptoare a căror natură nu este încă definitiv elucidată. În urma acestor interacțiuni are loc o intensificare a biosintezei ARN (în special ARNm), cu repercusiuni asupra vitezei de biosinteză a proteinelor. În continuare acest efect se manifestă printr-o hipertrofie celulară. Aceasta înseamnă că răspunsul la acțiunea hormonilor steroidici implică modificări profunde la nivelul transcripției genice;
– receptorii hormonilor polipeptidici și proteici sunt de tip membranar. Situsurile r ale acestora sunt localizate la suprafața externă a membranelor celulare. În unele cazuri, efectorul E poate fi o enzimă membranară (adenilat-ciclaza) sau un ionofor. AMPc produs în exces sub acțiunea adenilat-ciclazei activate reprezintă al doilea mesager. La rândul său, el activează protein-kinazele accelerând fosforilarea proteinelor.
Cap. II Fitohormonii stimulatori de crestere
În lumea vegetală se întâlnesc o serie de substanțe ale căror mecanism de acțiune și rol biologic sunt asemănătoare cu ale hormonilor din lumea animală. Ei poartă numele de hormoni vegetali sau fitohormoni și reglează diferite etape ale morfogenezei și diferite funcții fiziologice ale plantelor.
Hormonii vegetali sau fitohormonii se definesc ca fiind molecule endogene oligodinamice (ceea ce înseamnă că se disting net de substanțele trofice din punct de vedere biochimic și fiziologic) cu rol de vectori ai unor informații pentru celulele țintă ce prezintă sensibilitate selectivă față de acțiunea acestora, celule a căror funcționare o influențează.
Spre deosebire de hormonii animalelor, fitohormonii se disting prin absența țesuturilor specializate care să-i sintetizeze, prin absența de cele mai multe ori a unui sistem de transport și prin faptul că informația ce declanșează biosinteza fitohormonilor provine de cele mai multe ori direct din mediul exterior (lumină, stres etc.). Fitohormonii cunoscuți în prezent au fost clasificați în 3 grupe în funcție de structura lor chimică: auxinele, giberelinele, citochininele.
2.1. Auxinele au fost descoperite de cercetările concomitente ale lui Went si Holodnîi (1928) in coleoptilul de ovaz (Avena sativa). Went a demonstrat prezenta auxinei in vârful coleoptilului, posibilitatea acestora de a difuza pe agar-agar si rolul auxinei in curbarea coleoptilului spre sursa de mișcare de creștere numită fototopism. Sursa de auxina este vârful coleoptilului, iar zona de reacție care provoacă curbarea este subterminală.
Prezenta in plante. Cercetările de extragere, purificare si identificare chimica au pus in evidenta prezenta auxinelor in diferite organe ale plantelor, in special cele cu creștere activa: vârfuri ale tulpinii si rădăcinii, muguri, flori (polen, ovar), semințe in curs de germinare. Auxina naturală a fost identificată chimic cu acidul beta-indolilacetic cu formula C10H9O2 notat prescurtat AIA (fig.1).
Biosinteza auxinelor pornește de la un precursor care este aminoacidul triptofan. Acesta se transforma succesiv in triptamina acid beta – indolilpiruvic, beta – indolilacetaldehida si acid beta – indolilacetic. Biosinteza este un proces metabolic catalizat de enzime, care are loc in frunze.
Din frunze auxinele migrează in sens ascendent, acropetal, spre vârfurile rădăcinii si tulpinii sub forma de protoauxina inactiva, legata de proteine. In zonele de vârf are loc activarea auxinelor, prin desfacerea acestora de substanțe proteice. In forma activă, auxinele circula in plante in sens descendent, bazipetal, spre baza rădăcinii si a tulpinii, zona coletului.
Circulația auxinelor in planta se face prin țesutul conducător liberian pe baza diferenței de potențial electric intre vârful organelor, cu sarcina electrica – si baza organelor, cu sarcina electrica +. Auxinele fiind electronegative, circula in planta in sens bazipetal, viteza de transport a auxinelor este de 4mm/oră in rădăcini si 10 – 12 mm/ora in tulpini.
Transportul polar al auxinelor in lăstarul de mar a fost detectat prin folosirea izotopului radioactiv H3 in AIA ( Kamboi si colab., 1997).
Inactivarea auxinelor. Auxinele sunt degradate in plante sub acțiunea luminii printr-un proces de oxidare, prin care auxina activa este transformata in forma inactiva, numita lumi – auxin lactonă.
Acțiuni fiziologice. La nivel celular, auxinele controlează creșterea celulelor. In concentrații mai scăzute, stimulează diviziunea, iar in concentrații mai ridicate extensia celulara.
In etapa diviziunii celulare auxinele stimulează sinteza acizilor nucleici, in special ARN-m (mesager) cu rol in sinteza proteinelor. Acest efect a fost pus in evidenta in rădăcinile de sfecla de zahar (Duda si Cherri, 1971), in hipocotilul de soia (Holm si colab., 1970) si semințe de fasole (Sacher, 1967).
Mecanismul de acțiune al auxinelor in biosintezele organice cuprinde următoarele etape:
– in plasmalema auxina interacționează cu receptorul specific, iar complexul AIA – receptor activează funcționarea pompei protonice, de H+ si stimulează procesele absorbție a elementelor minerale;
– in nucleoplasma auxina formează complexe proteice ce induc procesul de transcripție, iar ARN-m pătrunde in citoplasma unde activează biosinteza proteinelor;
– in citoplasma, auxina interacționează cu receptorii localizați in membranele reticulului endoplasmatic si activează biosinteza fosfolipidelor si altor compuși structurali (Polevoi, 1991) (fig. 2).
In etapa extensiei celulare auxinele stimulează creșterea in suprafața, elasticitatea, plasticitatea si permeabilitatea membranei, precum si absorbția apei si elementelor minerale, mecanismul de acțiune a oxinei asupra creșterii membranei sau peretelui celular este următorul: auxinele activează pompele protonice din plasmalema si transportul protonilor de la citoplasma la peretele celular. Transportul ionilor H+ favorizează absorbită cationilor, in special K+ si Ca2+, dar si ieșirea HCO3-. Ca rezultat are loc acidifierea pereților celulari, fixarea Ca2+ si intensificarea activității enzimelor hidrolinzate. Aceasta modifica componenții polimeri ai membranei celulare si duce la stabilirea legăturilor din pereții celulari. Ca urmare, sub acțiunea forței de turgescenta are loc creșterea prin extensie a acestora. Direcția extensiei depinde de orientarea microfibrilelor de celuloza din membranele celulare (Duca, 1997).
Degradarea auxinei sub acțiunea luminii controlează raportul dintre etapele de extensie si diferențiere celulara.
Acțiunea fiziologica a auxinelor este demonstrata de sporirea conținutului acestora in timpul diferitelor procese de creștere din plante cum sunt germinarea semințelor, pornirea mugurilor, rizogeneza, morfogeneza tesutului conducător lemnos, creșterea in lungime si grosime a lăstarului, formarea si creșterea fructelor.
Astfel, in timpul germinației semințelor de fasole, concentrația auxinelor creste in jurul embrionului, ceea ce determina atragerea substanțelor cu rol plastic spre aceasta zona. La tomate, auxinele endogene determina hidroliza substanțelor, din endosperm, creșterea embrionului si a plantulei (Milica si colab., 1983). La vita de vie conținutul de auxine din muguri este minim in timpul repaosului (Chekol, 1995). Întreruperea repaosului a produs o creștere a conținutului de auxine in muguri de pin, ceea ce permite reluarea capacitații de creștere a acestora ( Alden, 1971).
Auxinele stimulează formarea si creșterea rădăcinilor. Rizogeneza butașilor de crizanteme ( Tsukamoto si Matsubara, 1968) si a tuberco – bulbilor de Freesia a fost asociată cu creșterea auxinelor in zonele de formare a auxinelor.
La porumb, conținutul de auxine din fructe este maxim in timpul creșterii vegetative ( Dundelova si Prochazka, 1994). La leguminoase, biosinteza a oxinei din triptofan este stimulata de formarea nodozităților ( Bhattacharyya si Basu, 1995), iar la tomate, prezenta auxinelor si a formelor intermediare de biosinteza a acestora din triptofan a fost pusa in evidenta in toate organele cu creștere intensă ( Milică si colab., 1983).
Auxinele controlează creșterea in lungime a lăstarului la plantele lemnoase, conținutul fiind maxim in timpul perioadei de creștere (Zimmeramann si Brown, 1971), precum si creșterea in grosime, stimulând activitatea cambiului si morfogeneza țesutului conductor lemnos (Digby si Wareing, 1966).
Absorbția AIA in lăstarii de mar testata cu H3, in H3AIA este maxima in timpul perioadei de creștere (Kambri si colab., 1997).
Conținutul de auxine creste in flori in timpul polenizării favorizând creșterea tubului polenic si interacțiunea acestuia cu ovarul si ovulul in timpul fecundării. După fecundare, embrionul seminței reprezintă sursa de auxine care stimulează creșterea fructului (Milica si colab., 1983). Acest fenomen a fost pus in evidenta la porumb (Liu si Lee, 1995), la pomi si arbuști fructiferi. La vita de vie conținutul de auxina in boabe este minim in faza de pârgă (Zhang si colab., 1997); in lipsa auxinelor in urma fecundării se formează fructe fără semințe (Milica si colab., 1983).
2.2. Giberelinele au fost descoperite de Kurosawa (1926) la plante de orez, bolnave de boala „bakane” sau boala lăstarilor lungi, produsa de ciuperca Gibberella fujikuroi. Din aceste plante Iabuta (1935) a izolat o substanța activă care a denumit-o Giberelina. Ulterior au fost identificate numeroase tipuri de giberelină, astfel că in prezent sunt cunoscute un număr mai mare. (tab. 1)
Prezenta in plante. Gibereline au fost identificate intr-un număr mai mare de specii de plante, in diferite organe cum sunt vârful tulpinii si rădăcinii, muguri, flori, semințe in curs de germinare etc.
Biosinteza giberelinelor pornește de la precursor numit acid mevalonic, care se transforma succesiv intr-un diterpenoid triciclic numit kauren, apoi kaurenol, acid kaurenic si acid giberelic(fig. 3). Procesul de sinteza necesita prezenta ATP si a ionilor de Mg2+ si are loc in frunzele tinere, de unde giberelinele migrează in vârful rădăcinii si al tulpinii. In aceste zone giberelinele stimulează producerea si transportul descendent al auxinelor.
Circulația giberelinelor in plante se face prin țesuturile conductoare lemnos si liberian, cu o viteza de 5 cm/h.
Acțiuni fiziologice. La nivel celular mecanismul de acțiune al giberelinelor consta in sporirea continuului de auxine, atât prin stimularea biosintezei, cat si prin frânarea degradării acestora. Astfel, giberelinele manifesta o acțiune complementara auxinelor in etapa diviziunii, dar mai ales in etapa extensiei celulare.
Giberelinele stimulează biosinteza acizilor nucleici, in special ARN-m, cu rol in sinteza proteinelor. Aceasta activitate a fost pusa in evidenta in frunzele de orz (Poulson si Beevers, 1970) si mugurii tuberculilor de cartof (Shin si Rappaport, 1970). Cercetări recente demonstrează ca la nivel celular giberelinele intensifica procesul de transcripție.
Mecanismul de acțiune al giberelinelor asupra inducției genelor a fost pus in evidenta in timpul germinației semințelor de floarea soarelui. In timpul acestui proces giberelina trece din embrionul in creștere in endosperm, unde inițiază biosinteza enzimelor hidrolizante, alfa – amilazele, proteza, fosfataza, beta – glucanaza, ribonucleaza. Enzimele hidrolizeaza rezervele din endosperm, iar produșii de hidroliza sunt utilizați la creșterea embrionului. Acțiunea giberelinei determina mai întâi modificări la nivelul reticulului endoplasmatic si al polizomilor ce determina sintefaza alfa – amilazei, urmate de creșterea continuluilui de ARN.
Acțiunea fiziologica a giberelinelor este demonstrata ca si in cazul auxinelor, prin sporirea conținutului endogen al acestora in timpul unor procese de creștere.
Astfel, conținutul de gibereline creste in semințe in timpul germinației. In semințe germinate de grâu au fost evidențiate giberelinele G1, G3, G8, G18 si G20 (Lenton si Appleford, 1991) si G92 (Penni si colab., 1994). La fasole, conținutul de gibereline endogene creste in timpul germinației la 2 – 3 zile după îmbibare fiind mai ridicat in embrion si cotiledoane ( Schirach – Szmiciel, 1979).
La tuberculii de cartof, conținutul de giberelina creste la întreruperea repaosului mugurilor, fiind corelat cu ritmul de creștere al tulpinilor dupa plantare. La vita de vie conținutul giberelinei endogene este minim in muguri in timpul repaosului profund si creste spre sfârșitul stării de repaus (Chekol, 1994). Conținutul de gibereline endogene creste in muguri de Salix viminalis si Betula pubescens, la întreruperea stării de repaus (Netien 1963, Michniewicz si Kriesel, 1972).
Tabelul 1
Conținutul de gibereline in țesuturile tulpinii de porumb
(Phinney și colab., 1991)
La porumb, giberelinele determina alungirea tulpinilor si mărirea conținutului de auxina endogena (Monteiro 1992). In rădăcini au fost puse in evidenta G1 si G3 (Poloni si colab., 1993), giberelinele stimulând activitatea enzimei nitrat – reductază. La tomate, in timpul creșterii intense au fost puse in evidenta numeroase tipuri de giberelina in frunze (Grűnzweig si colab.,1997). La pomii fructiferi, giberelinele stimulează creșterea in lungime a lăstarului, conținutul maxim fiind in timpul perioadei mari de creștere (Grausland, 1973).
Mecanismul de acțiune a giberelinelor consta in stimularea alungirii internodurilor. De asemenea, giberelinele stimulează activitatea cambiului si morfogeneza țesutului conducător lemnos (Shiminger, 1971).
Luckwill (1970) arata ca la mar giberelina sintetizata in frunze migrează acropetal in apexul lăstarului, unde stimulează transportul bazipetal al auxinelor. Aceasta intensifica activitatea metabolica si stimulează morfogeneza noilor elemente ale lăstarului.
La lalele conținutul de giberelina este corelat cu intensitatea creșterii lăstarului florifer (Rebers si colab., 1995). In timpul înfloririi creșterea conținutului de gibereline in flori stimulează creșterea corolei de exemplu la Mirabilis jalapa si Pharbitis nil. Acumularea giberelinei are loc mai întâi in androceu, apoi in gineceu favorizând polinizare si fecundarea. După fecundare, giberelinele provenite din embrionul seminței stimulează etapele inițiale ale creșterii fructului.
Giberelina nu stimulează rigogeneza datorita rolului scăzut in stimularea diviziunii celulare.
2.3. Citochininele. Spre deosebire de auxine si gibereline care au fost descoperite mai întâi in plante pe baza efectelor de stimulare a creșterii si apoi identificate din punct de vedere chimic citochininele au fost mai întâi sintetizate pe cale chimica, ca substanțe cu rol in stimularea diviziunii celulare. Miller (1995) a obținut un compus numit amonopurina care a stimulat diviziunea celulara. In țesuturile calusului provenit din măduva tulpinii de tutun. Abia din 1962 Letham atrage si purifica chitochinina naturala din boabele nemature de porumb zaharat pe care o numește zeatină. Ulterior au fost identificate la plante si alte citochinine, cum este izopentenil-adenina (fig. 4).
Prezenta in plante. Prezenta citochininelor a fost pusa in evidenta la o serie se plante in țesuturi cu diviziune celulara intensa, cum sunt semințele germinate, rădăcinile, lăstarii, fructele tinere etc.
Biosinteza citochininelor se face pe baza degradării acizilor nucleici, având ca precursor acidul mevalonic. Sinteza are loc in rădăcini, de unde citochininele sunt transportate ascendent, odată cu seva bruta prin țesutul conductor lemnos.
Acțiuni fiziologice. La nivel celular, acțiunea fiziologica a citochininelor se manifesta prin stimularea diviziunii celulare. Citochininele stimulează biosinteza acizilor nucleici, in special ARN-m, cu rol in sinteza proteinelor, stimulează biosinteza ARN-polimerazelor si intensifica activitatea funcționala a nucleului. In citoplasma citochininele determina intensificarea dezvoltării reticulului endoplasmatic, sporirea numărului de ribozomi in special al polizomilor si intensifica translația (fig. 5). In cloroplasma se formează noi grane si lamele, iar in mitocondrii creste numărul crestelor mitocondriale. Prin acest efect, Citochininele întârzie îmbătrânirea si provoacă întinerirea țesuturilor.
In planta rolul citochininelor este relevat de conținutul acestora in timpul diferitelor procese fiziologice. Astfel conținutul de citochinine este ridicat in semințele in curs de germinare la mugurii de Populus xrobusta, conținutul citochininelor este foarte scăzut in timpul repaosului dar creste la pornirea acestora (Hwet si Wareing, 1973), iar la mugurii de Rosa hybrida , la ieșirea din repaus conținutul de citochinine creste, principala forma fiind zeatin – rizobid – monofosfatul. In frunzele tinere de Rosa hybrida a fost identificata izopentenil – adenină, iar in lăstarii tineri, produși fosforilati cu rol in sinteza citochininelor (Dieleman si colab., 1997). Conținutul de citochinine este ridicat in semințe, după fecundare, in perioada de creștere prin diviziune a fructelor.
Cap. III. Rolul fitohormonilor în inflorirea plantelor,fructificarea si germinatia semintelor
3.1. Determinismul hormonal al înfloririi ca rezultat al mecanismului de vernalizare.
Determinismul hormonal a fost sesizat de Melchers inca din 1936 – 1939. El presupune ca in timpul vernalizarii, sub acțiunea temperaturii scăzute in plate este sintetizat un hormon cu rol in formarea florilor, numit vernalina. Formarea si acțiunea vernalinei a fost demonstrata prin vernalizarea plantelor nevernalizate atunci cand au fost altoite in apropierea vârfului vegetativ al unei plante vernalizate. Experimentele au dovedit ca acest hormon nu ste specific, ci are o actiune inductiva interspecifică si intergenerica. Natura chimica a acestei substanțe nu a fost incă determinată.
Cercetările ulterioare demonstrează ca vernalizarea provoacă o creșterea considerabila a precursorilor auxinelor, de exemplu aminoacidul triptofan, urmata de o creștere a conținutului de auxine endogene libere. La grâu, acumularea auxinelor libere are loc in primele 6 zile de vernalizare, după care urmează scăderea acestora si acumularea auxinelor legate.
Aplicarea auxinelor exogene interferează cu acțiunea temperaturilor scăzute. Astfel, la ovăzul de toamna, tratamentul cu ANA accelerează vernalizarea in cursul tratamentului cu temperaturi scăzute, iar la varza si mazăre, tratamentul cu AIA este sinergic temperaturilor joase.
Experimentele de aplicare a giberelinelor exogene in timpul tratamentului cu temperaturi scăzute demonstrează participarea acestor substanțe in procesul de vernalizare.
Tratamentul cu giberelina de secara in faza de plantula determina o diferențiere mai rapida a spicului. Sfecla si varza pot fi vernalizate la o temperatura mai ridicata in prezenta giberelinelor. Giberelinele pot provoca înflorirea in absenta temperaturilor scăzute la unele specii floricole bienale, cum sunt Digitalis purpurea si Campanula medium. Se presupune ca vernalizarea favorizează creșterea conținutului de gibereline in plante.
[NUME_REDACTAT] urbanum, cerința de vernalizare poate fi înlocuită prin aplicarea citochininelor sau prin suprimarea mugurului apical. Aceasta demonstreaza ca vernalizarea diminuează dominanta apicala in sinteza citochininelor.
3.2. Determinismul si rolul fitohormonilor in înflorirea plantelor.
Determinismul hormonal al înfloririi a fost studiat in special in legătura cu necesitatea elucidării mecanismului reacției fotoperiodice a plantelor. Se considera ca sub acțiunea fotoperioadei inductive, in plante se formează un stimul al înfloririi, care activează genele înfloririi.
Stimulul înfloririi a fost denumit de Ceailahian (1636) florigen. In experiențe efectuate pe plante de Chrysanthemum morifolium, el a demonstrat că frunzele reprezintă zona de percepere a acțiunii fotoperiodice, iar in vârful vegetativ (meristemul apical) reprezintă zona de reacție. Sub acțiunea fotoperioadei specifice, frunzele sintetizează florigenul, hormonul stimulator al înfloririi. Acest hormon este transportat in apex unde stimulează inducția si inițierea florală.
Florigenul este transportat prin țesutul liberian lemnos sau paranchimatic si se poate transmite prin altoire. Viteza de circulație la Pharbitis nil, planta de zi scurta este de 2,83 mm/ora si este mai mare la lumina.
S-a arătat ca florigenul nu este specific, el este transmisibil la specii diferite. Zeevart a altoit planta de zi lunga Sedum spectabile pe plantă de zi scurtă Kalanchoe blossfeldiana; Sedum a înflorit in condiție de zi scurtă. Daca a altoit planta Kalanchoe blossfeldiana pe Sedum spectabile, Kalanchoe a înflorit in condiție de zi lunga.
Natura chimica a florigenului nu a fost identificata. Ceailahian (1958) presupune ca florigenul conține 2 componente, si anume giberelina si antezina. Înflorirea este controlata de schimbările cantitative ale acestor componente. Plantele de zi lungă produc antezine in toate fotoperioadele dar giberelina numai in zi lungă. Plantele de zi scurtă produc giberelina in toate fotoperioadele, dar antezine numai in zi scurtă.
Lumina induce formarea unui compus sintetizat in timpul zilei, poate giberelina, care stimulează înflorirea la plante de zi lunga si o inhiba la plante de zi scurta. In timpul nopții se sintetizează un alt compus, poate acidul abscisic, care inhibă înflorirea la plante de zi lungă si o stimulează la plante de zi scurtă ( Atanasiu si Polescu, 1982).
Participarea giberelinelor ca o componentă a florigenului la inducția si inițierea florală la plantele de zi lungă a fost confirmată ulterior de o serie de cercetări experimentale. Aceasta arata ca in timpul fotoinductiei are loc o sporire a conținutului de gibereline endogene (Vince-Prue, 1985) si ca acțiunea fotoperioadei lungi in inițierea florala poate fi înlocuită de tratamentul cu gibereline exogene.
La plantele lemnoase, de exemplu la pomii fructiferi si vita de vie se constata ca tratamentul cu giberelina inhiba inițierea florală. Influenta inhibitoare a giberelinei endogene asupra inițierii florale este corelata cu influenta stimulatoare asupra creșterii vegetative, de exemplu la mar (Greenhalgh, 1967), par (Lorente si colab., 1972) si piersic (Badr si colab., 1970). Inhibitorii endogeni, acidul abscisic inhiba creșterea vegetativa și stimulează inițierea florala. Astfel, inițierea florala este controlata de acțiunea stimulatorilor si inhibitorilor endogeni.
Rolul hormonilor endogeni in inițierea florala la mar a fost sintetizat de Luckwill (1970) (fig. 8).
Sub acțiunea citochininelor provenite de la rădăcina, auxina din apexul lăstarului determina diferențierea continua a frunzelor in tot timpul creșterii vegetative. Frunzele tinere sintetizează giberelina, care, pe de o parte stimulează producerea auxinelor in apex, iar pe de alta parte stimulează alungirea internodurilor.
Încetarea creșterii lăstarului este determinata de acumularea inhibitorilor de tipul acidului abscisic in frunzele mature, care anulează efectul giberelinei.
Rezulta ca inițierea florala care este precedata de încetarea creșterii ar fi corelata cu modul de acțiune a goiberelinei. Atât timp cat frunzele tinere produc gibereline, mugurii sunt vegetativi. Prin încetarea creșterii lăstarului aprovizionarea cu gibereline încetează. In prezenta unei cantități de citochinine provenite de la rădăcina, mugurii devin capabili de a iniția primordii florale.
3
3.3. Stimularea conversiei sexelor
[NUME_REDACTAT] cuprinde plante cu flori unisexuate, platele cu monoice, iar raportul dintre florile femele si mascule este de 1/10 la castraveti si 1/7 la pepene verde.
Determinismul hormonal al expresiei sexelor a premis modificarea acestui caracter prin tratamente cu retardanti (Tabelul 2 ).Aplicarea tratamentelor cu Alar, CCC si Ethrel la castraveti a modificat raportul dintre florile femele si mascule de la 1/10 la 14/1. tratamentul cu Ethrel 100 ppm a marit numarul de flori femele in primele 2 – 3 saptamani, sporind gradul de precocitate (Milica si colab., 1983). Rezultatele similare au fost obtinute la pepenele verde si galben.
Efectul retardantilor asupra raportului dintre florile
mascule si femele la castraveti (Milica si colab., 1983)
Tabelul 2
Efectul tratamentului cu Ethrel se datoreaza descompunerii sale in Etilen, hormon care stimuleaza formarea florilor femele si inactivarii giberelinelor, care stimuleaza formarea florilor mascule conversia sexelor la [NUME_REDACTAT] forma Silvestris se poate realiza prin tratamente cu citiochinine, de ex. Zeatina si BA, care induc transformarea florilor unisexuate mascule in flori hermafrodite ce leaga normal.
3.4. Stimularea legării fructelor
Legarea fructelor după fecundare poate fi impiedicata de o perturbare in biosinteza simulatorilor endogeni, in special auxine, in timpul polenizarii si fecundarii. Acest fenomen duce la avortarea sau caderea florilor.
Stimularea legarii fructelor poate fi obținute prin tratamente cu auxine, gibereline sau retardanți.
La tomate, tratamentele cu 2,4 D 20 ppm stimuleaza legarea fructelor, reduc avortarea si caderea florilor. La vinete, tratamentele cu ANA au stimulat legarea fructelor cu 60%, iar la par, tratamentele cu 2,4,5 T au stimulat legarea fructelor cu 20%.
La vita de vie, tratamentele cu AIA 10 – 20 ppm si GA3 20-50 ppm in timpul inflorii au redus caderea mugurilor florari cu 22 – 42% iar tratamentele cu CCC au simulat legarea fructelor, marind numarul fructelor pe butuc si numarul de boabe pe ciorchine.
3.5. Inducerea lipsei de semințe si formarea fructelor partenocarpice
Fructele partenocarpice provin din ovare cu ovulele functionale, care nu sunt fecundate, deci nu formeaza seminte. Lipsa semiintelor reprezinta o calitate pentru fructele carnoase.
Inducerea lipsei de seminte si formarea fructelor partenocarpice poate fi obtinuta prin tratamente cu auxine, gibereline si citichinine.
La vinete tratamentele cu ANA stimuleaza porcesul de partenocarpie cu 70%. La castraveti partenocarpia este indusa de tratamente cu TIBIA (Acid triiodbenzoic).
La speciile pomicule samburoase de exemplu cais, piersic, visin si prun, formarea de fructe partenocarpice este produsa de gibereline, singure sau in amestec cu citichinine, la par prin tratamente cu Berelex (GA3) 0,1 g/l, iar la struguri partenocarpia este indusa de tratamente cu gibereline.
3.6. Stimularea cresterii fructelor
Cresterea fructelor sa datoreaza actiunii stimulatorilor endogeni.
Tratamentele cu stimulatori intensifica cresterea fructelor la leguminoase. La mazare, tratamentele cu gibereline GA1 si GA3 stimuleaza alungirea pastailor. La soia tratamentele cu giberelina GA au marit greutatea semintelor.
La soiurile de vita de vie cu seminte, simulatorii endogeni sunt sintetizati in cantitate suficienta pentru a asigura cresterea normnala a fructelor, la soiurile fara seminte, cu fructe partenocarpice, stimulatorii endogeni sunt in cantitate insuficineta.
Efectul stimulatorilor asupra cresterii fructelor
La vita de vie, soiul Thompson fara seminte
Tabelul 3
Din aceasta cauza, cresterea fructelor poate fi stimulata prin tratamente exogene cu giberelina. Momentul aplicarii este inflorirea depina iar concentratia GA depinde de soi, variind intre 0,50 – 20 ppm si 10 – 125 ppm tratamentul are ca rezultat marirea boabelor si a ciorchinilor (Tab. 3)
3.7 Rărirea fructelor
Normarea incarcaturii de rod la pomii fructiferi asigura recolte constatnte de calitate superiara. Tehnologiile moderne realizeaza acest luru prin rarirea chimica a fructelor si florilor sub actiunea tratamentelor hormonale.
La mar si par, rarirea florilor si fructelor se face prin tratamente cu ANA 25ppm cu denumirea comerciala Rodofix, sau cu prusele norchim si Amid 80, iar la prunn si piersic, prin tratamentele cu Edherl la inflorirea depina.
La vita de vie poate aparea o crestere nedorita a ciorchinelui datorita compactitatii acestuia. Acesta scade acumularea zaharului in boabe, produce strivirea si favorizeaza aparitia mucegaiului.
Tratamentele cu GA3, 50 – 125 ppm aplicate la inflorire reduc legarea fructelor, stimuleaza alungirea rahisului ciorchinelui si a ramificatiilor pedicelare.
3.8. Grăbirea maturizării fructelor
Grabirea maturizarii fructelor poate fi obtinuta prin tratamente cu auxine si retardanti.
Tratamentul cu auxine la porumb in perioada matasirii a stimulat acumularea amidonului in boabe, iar tratamentul cu ANA, 10 – 100 ppm la floare soarelui a grabit coacerea semintelor.
Tratamentul cu Ethephon 500 – 1200 ppm la vita de vie stimuleaza maturarea fructelor, si anume mareste suculenta, intensifica colorarea si acumularea zaharurilor. Mecanismul de actiune a Ethemphonului se datoreaza descompunerii sale in etinlen si stimularii ritmului de acumulare a acidului abscisic.
Maturarea fructelor a fost stimulata de tratamentele cu ABA.
[NUME_REDACTAT] asupra maturarii fructelor
la vita de vie, soiul Beauty fara seminte
Tabelul 4
3.9. Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare si ușurarea recoltării mecanizate
Prevenirea caderii fructelor la pomi inainte de recoltare se face cu auxine si retardanti. La mar si par se aplica tratamente cu ANA si 2,4,5T, cu 2-4 saptamani inaintea recoltarii. La prun, tratamentele cu 2,4,5T au redus caderea fructelor cu 80%.
La mar si par sunt eficiente de asemenea tratamentele cu Alar, CCC si Ethrel care au redus caderea fructelor cu 50-80%.
Tratamentele cu Ethrel 500-700 ppm usureaza recoltarea mecanizata la speciile pomicole samburoase, de exemplu cires, visin si prun. Tratamentele reduc forta necesara desprinderii fructelor de peduncul cu 20-69%, maresc cantitatea de fructe recoltate cu 40%, reduc pierderile datorate ramanerolor pe pom de 2-6 ori, maresc cantitatea de fructe scuturate de 3-5 ori si imbunatatesc calitatea fructelor recoltate mecanic.
3.10. Stimularea germinației semintelor prin tratamente hormonale
Auxinele pot avea rolul de accelelare sau intarziere a procesului de germinatie, functie de specia de planta, natura si concentratia substantei utilizate. Ele produc un efect de marire a facultatii de energie germinative. Cele mai evidente efecte sunt constatate la tratamentele cu AIA, 2,4 D si ANA.
Tratamentele cu ANA au stimulat intensitatea germinatiei semintelor la orez si au sporit vigoarea plantulei (Jiang si Chen, 1997)
Numeroase cercetari au pus in evidenta efectul stimulator al giberelinelor asupra energiei si facultatii germinative a semintelor si scoaterea acestora din starea de repaus la diferite specii. [NUME_REDACTAT] fatua, tratamentul cu GA3, a substituit actiunea temperaturilor scazute si a activat producerea de maltoza (Gardner si colab., 1994).
La speciile lugumicole, de exemplu mararul, patrunjelul, telina, spanacul, varza si conopida, tratamentelor semintelor cu gibereline au manifestat un efect prelungit si in timpul cresterii plantei, au scurtat perioada de vegetatie cu 4-7 zile, au sporit cantitatea si calitatea productiei.
La semintele de cartof, care in conditii normale gemrineaza dupa cateva luni, tratamentele cu GA3 50 – 100 ppm au determinat o germinare de 90% dupa 7 zile, in conditii de temperatura scazuta de 10 – 15 o C( Milica si colab., 1983).
La plantele floricole, cele mai eficiente metode de stimulare a germinatiei semintelor pe cale hormonala constau de asemenea, in tratamente cu gibereline, in special acid giberelic GA3.
Rezultate bune au fost obtinute la garoafe, prin tratamente cu GA3 200 ppm, care au sporit energia de germinatie a semintelor (Beglarian si Arzumanian, 1969). Germinatia semintelor la [NUME_REDACTAT] tratamentul cu GA3 a stimulat viteza si capacitatea de germinatie a semintelor (Benne, 1996). Tratamentele cu citichinine stimuleaza de asemenea germinatia semintelor la diferite specii. La varza tratamentele cu BA au intensificat imbibitia semintei, au marit energia si facultatea germinativa si au intensificat respirația cu 20 – 35 % (Milica si colab., 1983).
Înflorirea este controlata de auxine sintetizate in ovar. Ele stimulează creșterea pedunculului floral. [NUME_REDACTAT] s-a arătat ca creșterea pedunculului floral prezintă 2 maxime, care corespund cu maximele conținutului de auxină si anume unul apare înaintea deschiderii, iar celalalt după deschiderea florii.
Principala sursă de auxină este pistilul. Îndepărtarea ovarului in timpul înfloririi provoacă căderea florii. [NUME_REDACTAT] căderea florii este determinată de îndepărtarea stigmatului. Maturația polenului si creșterea tubului polenic mărește de asemenea conținutul de substanțe stimulatoare din floare. [NUME_REDACTAT] vittata, este mărit conținutul endogen de auxina, giberelina si citochinina din polen. Aplicarea exogena de AIA 1 µg, GA3 5 µg si BA 10 µg a stimulat creșterea tuburilor polenice (Thind si colab., 1994). Cercetări efectuate „in vitro” la diferite specii de Campanula cultivate pe medii de zaharoza demonstrează ca tratamentul cu AIA si GA3 10 ppm a intensifica germinarea polenul si creșterea tubului polenic (Padureanu si colab., 1994).
Auxinele stimulează reacțiile catabolice din timpul înfloririi, de hidroliza a amidonului la zaharuri solubile si a proteinelor la aminoacizi. De asemenea auxinele intensifica procesul de respirație si activitatea enzimei catalaza in timpul înfloririi. După fecundare ovului fecundat devine o noua sursa de auxina.
După polenizare, in flori se acumulează substanțe hormonale cu rol in maturizare si îmbătrânire, in special etilen. La florile de Petunia acești hormoni acționează mai întâi asupra anterelor si corolei, iar in pistil, mai ales in stigmat (Mareczek si Pistkornic, 1994).
Tratamente cu GA3 la Petunia controlează expresia genei biosintetice a antocianinei si stimulează absorbția zaharozei de care depinde biosinteza pigmenților ([NUME_REDACTAT] – Benoo si colab., 1997), iar tratamentele cu retardanți la crizanteme au stimulat intensificarea culorii florilor (Sanderson si West, 1995).
Cap. IV Stimularea productiei de fructe si seminte la plantele cultivate prin tratamente hormonale.
4.1. Sporirea cantitatii de fructe si seminte
Intensificarea proceselor fiziologice de crestere si dezvoltare sub actiunea tratamentelor hormonale determina sporirea cantitativa a productiei.
Cele mai utilizate tratamente sunt stimulatorii si retardantii.
Aplicarea tratamentelor cu auxine in perioada matasirii la porumb a determinat sporirea productiei de boabe la hectar. Tratamentele cu auxina 100 ppm la mazare au marit volumul si greutatea pastailor si a boabelor, tratamentele cu 2,4D 1 ppm la fasole au sporit greutatea fructelor si au marit productia cu 40,9%. Tratamentele cu GA inainte de inflorire la tomate au realizat un spor de productie de 50% iar la vita de vie au stimulat cresterea in greutate a boabelor si ciorchinilor si respectiv a productiei.
Efectul retardantilor asupra cresterii tulpinii si a productiei de seminte la secara de toamna
Tabelul 5
Tratamentele cu CCC la cerealele de toamna grau, orz si secara au stimulat productia de seminte (Tab. 5), iar tratamentele cu CCC 200-500 g la hectar si triacontanol au sporit productia de seminte la grau.
Tratamentele cu CCC, Ethrel si uniconazol au sporit productia de fructe la castraveti.
La mar, tratamentele cu Alar2000 ppm au sporit productia cu pana la 170%, iar cele cu paclobutrazol au redus cresterea vegetativa si au stimulat fructificarea. La par, tratamentele cu CC 2000 ppm au redus talia cu 11-40% si au sporit productia de fructe cu 20-40%.
Efectul tratamentului cu CCC (300 ppm) asupra fructificarii la vita de vie, soiul [NUME_REDACTAT]
Tabelul 6
La vita de vie, cele mai eficiente sunt tratamentele cu CCC aplicate inainte si in timpul infloritului. Aceste tratamente maresc considerabil productia prin stimularea legarii fructelor. Astfel, tratamentele cu CCC 5000 ppm au sporit productia de struguri cu 40-60%.
Tratamentele combinate cu stimulatori si retardanti au un succes deosebit in marirea productiei.
La grau, au fsot aplicatte tratamente combinate cu GA3 si CCC in faza de plantula, iar la vita de vie, in special la soiurile fara seminte, in faza de inflorire. Tratamentele combinate depasesc efectul tratamentelor individuale
4.2. Sporirea calitatii productiei
Tratamentele cu ANA 10-100 ppm au sporit continutul de ulei la seminte de floarea soarelui, iar tratamentele cu auxine au sporit continut de lipide si proteine cu 5-10% si continutul de aminoacizi arginina, histidina, lizina si metionina la soia.
La mar, tratamentele cu Alar 2000-4000 ppm realizeaza o uniformitate de 80% a fructelor, intensifica culoarea si maresc fermitatea pulpei. La cires, tratamentele cu alar 1000-2000 ppm intensifica culoarea si usureaza recoltarea, iar la piersic tratamentul combinat cu Ethrel grabeste maturarea fructelor, scade fermitatea pulpei si sporeste aroma.
La vita de vie, tratamentele cu Ethephon grabesc maturarea fructelor intensifica acumularea de zahar, iar la soiurile rosii maresc continutul de antociani.
Cap. V Hormonii inhibitori de creștere
Acidul abscisic este considerat primul hormon cu o actiune inhibitoare asupra cresterii plantelor. In modul sau de actiune, acidul abscisic mainifesta o activitate competitiva stimulatorilor de crestere, auxine, gibereline si citochinine.
În anul 1963 Addicott a descoperit o substanța acre accelerează căderea sau abscisia fructelor de bumbac, pe care a denumit-o abscisina II. In 1964, Wareing a descoperit o substanța inhibitoare care induce repaosul dau dormanța mugurilor, pe care a denumit-o dormina. Prin determinarea compoziției chimice aceste substanțe sau dovedit identice iar in anul 1967 au primit denumirea de acid abscisic (fig. 6)
Prezența în plante. Acidul abscisic a fost identificat in organele vegetale la diferite specii, în legătură cu diferite procese fiziologice. Astfel, conținutul de acid abscisic este mai ridicat în semințe și muguri în timpul stării de repaus, acidul abscisic se acumulează în plante anuale în perioada de îmbătrânire sau senescență, și determină oprirea creșterii lăstarului la plante perene. De asemenea, produce căderea frunzelor și stimulează coacerea frunzelor. Cercetări recente demonstrează participarea acidului abscisic in mecanismele de rezistenta a plantelor la condiții de stres (fig.7).
Biosinteza acidului abscisic are loc in frunze, având ca precursor acidul mevalonic.
Circulația se face prin țesut conductor liberian, fiind mai intensa in sens descendent decât ascendent, dar uneori si prin țesut conductor lemnos ( Davison si Young, 1973).
Acțiunea fiziologica. La nivel celular acidul abscisic manifesta o acțiune competitivă stimulatorilor. El inhiba diviziunea si extensia celulelor, dar favorizează diferențierea celulara. Acidul abscisic inhiba sinteza auxinelor, giberelinelor si citochininelor si a acizilor nucleici, in special ARN-m, cu rol in sinteza proteinelor.
Acidul abscisic a manifestat o acțiune competitiva cu auxinele di giberelinele in germinarea semințelor de orz si cu giberelinele si citochininele in germinarea semințelor de salată. Acțiunea competitivă cu guberelinele s-a manifestat in timpul repaosului la cartof, iar cu auxinele in timpul înrădăcinării butașilor.
Acidul abscisic se acumulează in muguri in repaus de piersic, mar si vita de vie. Acidul abscisic favorizează coacerea fructelor de tomate, mar si lămâi.
Acidul abscisic controlează rezistenta la seceta a cerealelor. La grâu conținutul endogen creste pe soluri uscate, iar la porumb menține potențialul de creștere a rădăcinii la stress hidric. La grâu si porumb, acidul abscisic endogen mărește rezistenta la seceta prin reglarea conductanței stomatale. La grâu, acidul abscisic induce acumularea la stress, iar la porumb controlează biosinteza ARN-m si a proteinelor specifice rezistentei la seceta, precum si acumularea prolinei.
Acidul abscisic endogen induce rezistenta la îngheț la plantele de grâu favorizând acumularea de zaharuri, proteine solubile si substanța uscată si protejează plantulele de porumb de degradarea provocata de răcire.
La grau, acumularea acidului abscisic a reduc efectele negative ale salinității solului asuprea producerii de substanța uscată, a intensității transpirației si a conținutului de clorofila a si b (Malibari, 1993)
La pomii fructiferi conținutul de acid abscisic endogen controlează rezistenta la seceta, la piersic prin micșorarea conductanței stomatale, iar la mar prin reducerea fotosintezei si transpirației.
La vita de vie fotosinteza si transpirația sunt reduse de către acidul abscisic endogen prin micșorarea conductanței stomatale. Diüring si colab., 1997).
Etilena (CH2=CH2) este o hidrocarbură nesaturată pe care plantele o sintetizează plecând de la S-adenozil-metionină care, prin dezaminare și decarboxilare enzimatică trece în 5’-tiometil-adenozină, etilenă și acid formic:
Rolul de hormon vegetal al etilenei (etenă) a fost observat prima dată în 1901 când s-a remarcat faptul că frunzele plantelor situate în apropierea lampadarelor (folosite la acea vreme în iluminatul public) cădeau prematur. În 1910 s-a observat că fructele rezistă mai bine în aer liber decât cele învelite ermetic, făcându-se pentru prima dată legătură cu implicarea etilenei pentru ca în 1934 să fie clarificată calea metabolică prin care această hidrocarbură se formează în plante.
Astăzi se cunoaște cu precizie că etilena modulează diferite secvențe metabolice la plante, fiind responsabilă de reacția plantelor la stresul biotic și abiotic. Această mare diversitate de acțiuni ale etilenei se explică prin faptul că acest fitohormon, având o structură chimică extrem de simplă, nu poate prezenta specificitate înaltă de acțiune. Principala sa funcție biologică constă în accelerarea coacerii fructelor și îmbătrânirea frunzelor și tulpinilor.
[NUME_REDACTAT] sau hormonii de crestere actioneaza asupra proceselor morfogene si regleaza corelatile fiziologice dintre diferitele organe ale plantelor.
Hormonii vedetali, prezinta actiuni mulptiple si specificitatea reactiei depinde de starea fizico-logica a celulei. Hormonii declanseaza numai reactia. Astfel GA3 actioneaza in diferite tesuturi si asupra diferitelor gene care sunt gene partial active. Hormonii declanseaza deci o modificare secundara iar acest model a modificarii secundare in mod potential este cuprins in modelul modificarii primare. Relatia gena activa-inactiva-hormon este variabila.
Aplicațiile practice ale hormonilor sintetici sunt multiple. Astfel, accelerarea cresterii prin activarea metabolismului se poate realiza prin doua metode: tratarea semintelor si stropirea plantelor. In urma tratarii semintelor s-a putut mari procentul lor de germinare iar prin stropirea cu solutii de hormoni sintetici s-a marit productia de radacini si zaharoza la sfecla de zahar, oprirea caderii carpelelor nefecundate si stimularea cresterii si transformarii acestora in fructe partenocarpice (frag, mar, visin, patlagelele rosii, castraveti); oprirea caderii fructelor in timpul maturatiei; intarzierea cu 2-3 saptamani a deschiderii mugurilor florali la pomii fructiferi si in distrugerea buruienilor.
Hormonii sintetici (erbicidele) in concentratii diferite au efect distrugator asupra buruienilor prin dezorganizarea metabolismului plantelor tratate si care in scurt timp mor.
[NUME_REDACTAT] Gh., 1991 – Reglarea proceselor ecofiziologice la plante, Edit. Junimea, Iași.
Atanasiu L., [NUME_REDACTAT], 1982 – Lumina și înflorirea plantelor, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] L., [NUME_REDACTAT], 1985 – Temperatura și înflorirea plantelor, Edit.Ceres, [NUME_REDACTAT] O., Trifu M., Raianu O., 1981 – Fiziologia plantelor, Edit. Didactică și Pedagogică, [NUME_REDACTAT] Maria, 1997 – Sisteme și mecanisme de autoreglare la plante, [NUME_REDACTAT] de Stat din Moldova, Chișinău.
Cojocaru, D. C., [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]-Irina, 2000 – Biochimia vitaminelor și hormonilor. Lucrări practice, Ed. Corson, Iași.
Cojocaru, D. C., [NUME_REDACTAT]-Irina, [NUME_REDACTAT], 1999 – Biochimia hormonilor, Ed. Corson, Iași.
Gherghi A., Burzo I., [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Dobreanu M., Pattantyus K., 1983 – Biochimia și fiziologia legumelor și fructelor, Edit. Acad. R.S. România.
[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 1975 – Controlul biologic în horticultură, Edit. Ceres, București.
Milică C.I., Dorobanu N., [NUME_REDACTAT], Baia V., Suciu T., [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 1982 – Fiziologie vegetală, Edit. Didactică și Pedagogică, [NUME_REDACTAT] C.I.., [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Doina, 1983 – Substanțe bioactive în horticultură, Edit. Ceres, București.
Neamțu G., Irimie F., 1991 – Fitoregulatori de creștere, Edit. Ceres, București.
[NUME_REDACTAT]., Sălăgeanu N., 1972 – Fiziologia plantelor, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, [NUME_REDACTAT] M., Turenschi E., 1973 – Botanica, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, [NUME_REDACTAT] M., 1985 – Bazele biochimice și biofizice în inhibarea și stimularea fotosintezei, Edit. Academiei R.S. România, București.
Toma C., [NUME_REDACTAT], 1995 – [NUME_REDACTAT], Edit. Univ. “Al. I. Cuza” [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], Manoliu A., Zanoschi V., 1988 – Planta – o uzină vie, Edit. Ceres, București.
[NUME_REDACTAT] Doina, 1998 – Fiziologia plantelor ornamentale, Edit. “[NUME_REDACTAT] de la Brad”, Iași.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Fitohormonilor In Cresterea Si Dezvoltarea Plantelor (ID: 1025)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.