Rolul Familiei In Sociatate

CUPRINS

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

ROLUL FAMILIEI ÎN SOCIETATE

1.1. FAMILIA, CELULA VITALĂ ȘI PRIMARĂ A SOCIETĂȚII

1.1.1. Familia ca socializare a omului

1.1.2. Familia în societate

1.1.3. Familia și transformările sociale

1.2. ROLUL SOCIAL ȘI POLITIC AL FAMILIEI CREȘTINE

1.2.1. Familia “subiect social” al vieții

1.2.2. Familia în serviciul unei sănătoase conviețuiri civile

1.2.3. Familia ca “subiect economic”

1.2.4. Implicarea politică a familiei

1.3. EXPERIENȚA DE COMUNIUNE ȘI PARTICIPARE A FAMILIEI CREȘTINE ÎN VIAȚA COMUNITARĂ

1.3.1. Comuniunea în familie

1.3.2. Familia și educația

1.3.2.1. Educație prin paternitate și maternitate

1.3.2.2. Părinții, primii educatori

1.3.3. Formarea comunității de viață și de iubire

CAPITOLUL II

FAMILIA CREȘTINĂ ÎN SERVICIUL VIEȚII

2.1. CĂSĂTORIA, BAZA FONDĂRII FAMILIEI

2.1.1. Demnitatea căsătoriei și valoarea ei ca sacrament

2.1.2. Legământul conjugal și binele comun al căsătoriei

2.1.2.1. Legământul conjugal

2.1.2.2. Binele comun al căsătoriei și al familiei

2.1.3. Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei

2.1.3.1. În Sfânta Scriptură

2.1.3.2. Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei, exigență a naturii

2.1.4. Iubirea în viața de căsătorie

2.2. FAMILIA DĂTĂTOARE DE VIAȚĂ ȘI IUBIRE

2.2.1. Darul vieții

2.2.1.1. Misterul vieții omului

2.2.1.2. Responsabilitatea în transmiterea vieții

2.2.2. Drepturile copilului

2.2.3. Paternitatea și maternitatea în serviciul vieții

CAPITOLUL III

FAMILIA ÎN VIAȚA ȘI MISIUNEA BISERICII

3.1. ROLUL ECLEZIAL AL FAMILIEI

3.1.1. Descoperirea planului lui Dumnezeu prin credință

3.1.2. Familia creștină ca realitate a Bisericii

3.1.3. Sfințenia familiei în cadrul Bisericii

3.2. MISIUNEA DE EVANGHELIZARE

3.2.1. Valorile misiunii de evanghelizare astăzi în familia creștină

3.2.2. Viața și misiunea familiei creștine în Biserică și în lume

3.2.3. Ospitalitatea, element evanghelizator

3.3. RUGĂCIUNEA ÎN VIAȚA FAMILIEI

3.3.1. Rugăciunea liturgică și rugăciunea particulară

3.3.2. Contribuția familiei creștine la promovarea vieții liturgice și a rugăciunii

3.3.3. Educarea copiilor la rugăciune

CONCLUZIE

Sigle și Abrevieri

AA Conciliul al II-lea din Vatican, Decret asupra apostolatului laicilor, Apostolicam actuositatem

AAS Acta Apostolicae Sedis

CBC Catehismul Bisericii Catolice

FC Îndemnul apostolic al lui Ioan Paul al II-lea Familiaris consortio

GE Conciliul al doilea din Vatican, Declarație asupra educației creștine Gravissimus educationis

GS Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes

HV Scrisoarea enciclică a lui Paul al VI-lea, din 25.07.1968, Humanae Vitae

LG Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică asupra Bisericii Lumen gentium

DV Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică despre Revelația divină Dei Verbum

SC Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium

CA Scrisoarea enciclică a lui Ioan Paul al II-lea, Centesimus Annus 1991

Bibliografie

Aa.Vv., Humanae Vitae. Testo e nota teologico-pastorale, Queriniana, Brescia 1968.

______, Nascere, amare, morire. Etica della vita e famiglia, oggi, Paoline, Cinisello B. 1989.

______, Nuovo Dizionario di Teologia Morale, Paoline, Cinisello B. 1990.

______, Evangelizzazione e matrimonio, D’Auria, Napoli 1975.

______, Il matrimonio cristiano, L D C, Torino 1978.

______, La coppia, l’amore, la vita, la via umana e cristiana alla fecondità, Ancora, Milano 1992.

Adnes P., Il matrimonio, Marietti, Torino 1989.

Ardigo L., Struttura della famiglia, Angeli editore, Milano 1987.

Aubert J., Morale sociale, Editrice, Assisi 1988.

Botero S., Per una teologia della famiglia, Borla, Roma 1992.

Campanini G., Realtà e problemi della famiglia contemporanea, Compendio di sociologia della famiglia, Paoline, Cinisello B. 1989.

Consiliul Pontifical pentru Familie, Sexualitatea umană adevăr și semnificație, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 2001.

______, Copiii, primăvara familiei și a societății, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 2000.

Chiavacci, Principi di morale sociale, E D B, Bologna 1983.

Cipriani, Matrimonio, in AA.VV., Nuovo dizionario di Teologia Biblica, Cinisello B., Bologna 1988.

Christian G., Spiritualità in famiglia, San Paolo, Cinisello B. 1994.

Cosetino G., Lavia della santità, Proziuncola, Assisi 1992.

Crispiero M., Il matrimonio cristiano, Marietti, Torino 1976.

Cupia L., Famiglia oggi, Paoline, Roma 1978.

Da Crispiero M., Il matrimonio cristiano, Marietti, Torino 1976.

Davanzo G., Sessualità umana e l’etica dell’amore Ancora, Milano 1987.

Duss-Von Werdt J., Teologia del matrimonio, Il carattere sacramentale del matrimonio, în AA.VV., Mysterium salutis, VIII, Queriniana, Brescia 1975.

Fuchs E., Desiderio e tenerezza, Claudiana, Torino 1984.

Galli N., Educazione dei congiugi alla famiglia, Vita e pensiero, Milano 1986.

Gatti G., Morale matrimoniale e famigliare, în AA.VV., Corso di morale, III, Queriniana, Brescia 1984.

Giovanni Paolo II, Catechesi sul matrimonio, a cura di G. Conceti, Roma 1980.

Gurtvitch G., Trattato di sociologia, Il Saggiatore, Milano 1972.

Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 1994.

Kasper W., Teologia del matrimonio cristiano, Queriniana, Brescia 1991.

Hrotelano A., Amore e matrimonio: nuove prospettive, Cittadella, Assisi 1991.

Martelet G., Amore e rinnovamento conciliare, Cittadella, Assisi 1968.

Massimo C., Il matrimonio cristiano, Marietti, Torino 1976.

Melchiore V., Amore e matrimonio, nel pensiero filosofico e telologice moderno, Vita e Pensiero, Milano 1976.

Mazzini, Doveri dell’uomo, Borla, Roma 1994.

Messineo, La nazione, La Civiltà Cattolica, Roma 1972.

Ostrowski A., Comunità d’amore responsabile, Gribant, Torino 1976.

Padovese L., Uomo e donna a immagine di Dio, Ediyioni Messagero, Padova 1976.

Palvidou E., Costruttori di futuro, Paoline, Milano 1995.

Pegoraro R., Morale famigliare, Piemme, Roma 1991.

Peschke H., Etica cristiana, Urbaniana, Roma 1989.

Piana G., Famiglia comunità de fede, Ave, Roma 1976.

Pianazzi G., Realtà e valori del matrimonio, LAS, Roma 1976.

Riccio s., Famiglia comnità oriiniaria, Editoriale, Napoli 1987.

Rossi G., Il raorto uomo-donna, în AA.VV., Trattato di etica teologica, II, Dehoniane, Bologna 1980.

Saraceno C., La famiglia nella società contemporanea, Loescher, Torino 1975.

Schillebeeckx E., Il matrimonio, realtà terrena e mistrero di salvezza, Paoline, Roma 1980.

Suenens L., Amore e padronanza di sè, Paoline, Roma 1965.

Tettamanzi D., Il matrimonio comnunità d’amore. Giovanni Paolo II alle famiglie, ed. 2, Mlano 1980.

Walter K., Telogia del matrimonio cristiano, Queriniana, Brescia 1979.

Wirtz M., La vita in due, Marietti, Torino 1985.

Introducere

Până nu de mult, evoluția raporturilor dintre părinți și copii putea fi descrisă, schematic și făcând abstracție de nuanțe, în teze diferite: pentru societățile preindustriale, nu se poate vorbi despre o funcție educativă specifică a părinților; educația se desfășura ca activitate indistinctă, difuză, în interiorul unei comunități mai largi (familiale sau locale) nediferențiate sau slab diferențiate din punct de vedere educativ; interesul părinților pentru educația copiilor rolurile educative parentale specifice sunt „achiziții” relativ recente ale familiilor izolate din comunitățile mai largi pe măsură ce s-a trecut la producția de tip industrial, dar în condițiile progresului industrializării și urbanizării, funcția educativă a familiei se diminuează progresiv, fiind preluată de instituții sociale specializate (școlare). Cercetările recente ale etnologilor, istoricilor, sociologilor familiei și socio-demografilor obligă, însă, la reconsiderări ale acestei imagini a părintelui al cărui rol educativ specific pare legat de conjuncturi particulare și care aparțin mai degrabă trecutului.

În contextul discursurilor actuale cu privire la familie, înainte de a vorbi despre funcțiile ei, se impune aproape brutal întrebarea dacă această unitate socială mai există ca atare. Diminuarea ratelor nupțialității, numărul mare al divorțurilor și reducerea numărului de recăsătoriți în favoarea coabităților sau a familiilor (mono) parentale, opțiunea unor femei de a avea un copil în afara căsătoriei au fost considerate simptome ale unei crize contemporane a familiei, care evoluează, potrivit unor opinii radicale, către dispariția acestei instituții. În acest context, multe familii trăiesc cu deplină fidelitate, valorile spirituale care stau la baza instituției familiale, iar altele plutesc în nesiguranță sau rătăcesc de la calea datoriilor lor, sau sunt chiar străine de semnificațiile vieții de familie și de adevăratul sens al vieții conjugale. Pe de altă parte, sunt multe familii care împiedicate fiind de diferitele nedreptăți sociale nu-și pot realiza drepturile fundamentale.

Biserica, conștientă că taina căsătoriei și familia constituie ana din valorile cele mai prețioase ale omenirii, vrea să-și facă auzit glasul și își oferă serviciile celor care, conștienți de valoarea căsătoriei și familiei, se străduiesc să realizeze cu fidelitate aceste valori în viața lor. În același timp, însă, Biserica se îngrijește și de acele familii care plutesc în anxietate și nesiguranță și care caută adevărul. Familia creștină trebuie să-l ajute pe om să-și cunoască propria vocație și să-și asume rolul necesar pentru realizarea dreptății interpersonale, bogate în dreptate și dragoste.

Este greu de dovedit în stadiul actual al cunoașterii științifice, dacă legătura educație-famile reprezintă sau nu o constantă a istoriei. Însă analizând dialectica principalelor instanțe educative în societățile contemporane, se constată o diminuare a rolului școlii. Această situație m-a condus la o profundă reflecție asupra rolului și responsabilității familiei creștine, a ponderii acesteia la însănătoșirea și regăsirea adevărului semnificat al familiei. În încercarea găsirii onor repere educaționale și de responsabilizare a părinților am elaborat acest studiu care va evidenția posibilitățile implicării familiei creștine în redimensionarea și reconstituirea semnificatului și a aportului efectiv la îmbunătățirea situației actuale.

Voi structura această cercetare în trei capitole: în primul capitol voi trata despre Rolul familiei în sociatate, în care voi reliefa dimensiunea socială și câștigarea rolului familiei creștine ca factor educațional; în cel de-al doilea capitol doresc să evidențiez Responsabilitatea familiei creștine în transmiterea vieții, iar in cel de-al treilea capitol doresc să accentuez Responsabilitatea familiei în viața și misiunea Bisericii, deliniind ponderea și suportul moral al principiilor creștine în susținerea rolului familiei.

Sintetizând o bogată literatură care inventariază diferitele nuanțe ale familiei, în contextul actual, mă voi călăuzi, în mod deosebit de documentele elaborate de Magisteriul Bisericii și de diferite studii care abordează „criza familială”.

Capitolul I

Rolul familiei în societate

Familia nu este o problemă ci o resursă pentru societate. Când familia este atacată în valorile și exigențele sale fundamentale, se observă un orizont trist de decadență pentru comunitatea umană. Dumnezeu însuși a dorit și a vrut ca ea să reprezinte principiul și fundamentul societății.

În familie se nasc și cresc oamenii de azi, sunt transmise virtuțile sociale, se dezvoltă prin ea relațiile aceleiași societăți. Chiar și clima care caracterizează viața cotidiană reprezintă o sursă vie pentru societate. Relațiile personale sunt inspirate din ospitalitatea și respectul pe care îl promovează, fiind animate de solidaritate și spiritul de slujire. Familia constituie ”locul nativ și instrumentul centerpersonale, bogate în dreptate și dragoste.

Este greu de dovedit în stadiul actual al cunoașterii științifice, dacă legătura educație-famile reprezintă sau nu o constantă a istoriei. Însă analizând dialectica principalelor instanțe educative în societățile contemporane, se constată o diminuare a rolului școlii. Această situație m-a condus la o profundă reflecție asupra rolului și responsabilității familiei creștine, a ponderii acesteia la însănătoșirea și regăsirea adevărului semnificat al familiei. În încercarea găsirii onor repere educaționale și de responsabilizare a părinților am elaborat acest studiu care va evidenția posibilitățile implicării familiei creștine în redimensionarea și reconstituirea semnificatului și a aportului efectiv la îmbunătățirea situației actuale.

Voi structura această cercetare în trei capitole: în primul capitol voi trata despre Rolul familiei în sociatate, în care voi reliefa dimensiunea socială și câștigarea rolului familiei creștine ca factor educațional; în cel de-al doilea capitol doresc să evidențiez Responsabilitatea familiei creștine în transmiterea vieții, iar in cel de-al treilea capitol doresc să accentuez Responsabilitatea familiei în viața și misiunea Bisericii, deliniind ponderea și suportul moral al principiilor creștine în susținerea rolului familiei.

Sintetizând o bogată literatură care inventariază diferitele nuanțe ale familiei, în contextul actual, mă voi călăuzi, în mod deosebit de documentele elaborate de Magisteriul Bisericii și de diferite studii care abordează „criza familială”.

Capitolul I

Rolul familiei în societate

Familia nu este o problemă ci o resursă pentru societate. Când familia este atacată în valorile și exigențele sale fundamentale, se observă un orizont trist de decadență pentru comunitatea umană. Dumnezeu însuși a dorit și a vrut ca ea să reprezinte principiul și fundamentul societății.

În familie se nasc și cresc oamenii de azi, sunt transmise virtuțile sociale, se dezvoltă prin ea relațiile aceleiași societăți. Chiar și clima care caracterizează viața cotidiană reprezintă o sursă vie pentru societate. Relațiile personale sunt inspirate din ospitalitatea și respectul pe care îl promovează, fiind animate de solidaritate și spiritul de slujire. Familia constituie ”locul nativ și instrumentul cel mai eficace de umanizare și de personalizare a societății”.

În familie sunt păstrate și transmise valorile și virtuțile, iar persoana umană își găsește aici demnitatea originală și personală. Familia ca o comunitate de viață și de iubire trebuie să știe să primească pe cel aflat în nevoie ajutându-l să se integreze într-o societate cu adevărat umană și primitoare. Ea este chemată să se dedice operelor și serviciilor sociale, într-un mod cu totul deosebit îndreptându-se către cei săraci și lipsiți. Astfel comuniunea familială se deschide la o solidarietate vastă redând personalitatea și valoarea acestor persoane în societatea civilă. Omul nu poate fi mortificat și lipsit de etica individualistă. Familia, unde persoana se formează, este chemată să devină protagonistă a “politicii familiare”, contribuind la deciziile politice și administrative pentru a nu cădea în riscul de a fi victime. Ea are dreptul de a crește ca și comunitate, exercitându-și responsabilitatea în a transmite viața și a educa fiii, trăindu-și în mod liniștit propria intimitate, având o casă și un serviciu.

Societatea nu trebuie să priveze familia de drepturile ei, dar să o ajute prin codul legislativ să se integreze în societate, având o viață bazată pe principii morale și pe valori fundamentale. Este de datoria societății să respecte și să promoveze familia după principiile subsidiarității.

În mod particular, semnificativ, din partea familiei, este implicarea ei socio-politică fondată pe sacramentul căsătoriei. Această implicare se consideră ca o participare la împlinirea și realizarea sarcinii regale a lui Isus Cristos: este o misiune de slujire văzută în dedicarea generoasă și dezinteresată a problemelor sociale.

Familiile sunt o resursă extraordinară pentru societate. Ele trebuie ajutate să se exprime și să se evidențieze mai mult, având în același timp nevoie de curaj și avânt. Ele trebuie să cultive iubirea lor, perseverând în dezvoltare și formare și reunindu-se în asociații sau mișcări.

Rolul familiei, și mai cu seamănă al familiei creștine în societate, depinde foarte mult de felul în care se conștientizează valorile umane, existând în același timp o implicare atât la nivel social cât și politic. Familia, conștientă fiind de rolul și importanța pe care o are în societate, este chemată să-și demonstreze capacitățile sale, încercând să transforme societatea care astăzi se pare că a căzut într-o oarecare demoralizare. Este așadar o obligație a familiei de a se implica și de a încerca “să lase lumea puțin mai bună de cum a găsit-o”.

1.1. Familia, celula vitală și primară a societății

Familia este societatea naturală în care bărbatul și femeia sunt chemați la dăruirea de sine în iubire și în dăruirea vieții. Autoritatea, stabilitatea și viața de relație în sânul familiei constituie temelia libertății, a siguranței, și a fraternității în societate. Familia trebuie să trăiască în așa fel încât membrii ei să învețe să se îngrijească și să se ocupe de tineri și vârstnici, de persoanele bolnave sau handicapate și de săraci. Familia este comunitatea în care încă din copilărie, se pot învăța valorile morale, se poate începe a-l cinsti pe Dumnezeu și a folosi corect libertatea, în definitiv, viața de familie este o inițiere în viața de societate.

Familia trebuie ajutată și apărată prin măsuri sociale corespunzătoare. Importanța familiei pentru viața și bunăstarea societății, implică pentru societate o răspundere deosebită în susținerea și consolidarea căsătoriei și a familiei.

Puterea civilă trebuie să considere că este îndatorirea ei sacră „recunoașterea, ocrotirea moralității publice și promovarea prosperității domestice”.

În mentalitatea liberală, căsătoria și familia nu sunt instituții naturale, adică care au structuri prin natura lor obiectivă, dar sunt instituții umane, condiționate de mediul și de momentul istoric particular și de decizia omului. Trebuie însă înțeles clar faptul că familia nu este o invenție în structura sa esențială (chiar multe aspecte concrete sunt condiționate de momentul istoric). Valoarea socială a familiei constă mai ales în capacitatea sa de a da naștere, în mod potrivit cu demnitatea omului, la o nouă viață și a de a crește și educa copiii. Membrele societății au dreptul să se nască și să crească într-o familie, deoarece acolo se desfășoară primul proces de socializare radicală în care natura umană a fiecăruia este dezvoltată. În familie învățăm să fim oameni, fiind totodată și o inițiere în viața de societate. Când familia nu poate sau nu vrea să ducă la îndeplinire această datorie, răul provocat este foarte mare și greu de reparat. De aceea sănătatea societății (și a Bisericii) depinde foarte mult de starea familiilor.

Familia în esența sa are origine naturală și nu este instituită din voința omului. Așadar instituția naturală familială este universală și necesară prin natura umană și nu este destinată să se încheie cu evoluția socială. Legile familiei nu sunt stabilite de stat, nici de acordul liber între soți și nici de altă autoritate contingentă, ci de natura și de voința lui Dumnezeu, care sunt imutabile și veșnice. Familia, ca orice societate are și o autoritate, necesară mai ales pentru educația copiilor: prin natura sa, numai o familie poate să aibă grijă de copii în toate exigențele lor (fizice, morale, spirituale, etc).

Ioan Paul al II-lea în Centessimus annus, vorbește, în mod original, despre familie în termeni “ecologici”, ca mediu necesar pentru viața omului:

Prima structură fundamentală pentru “ecologia umană” este familia, în sânul căreia omul primește cele dintâi noțiuni hotărâtoare despre adevăr și despre bine, învață ce înseamnă a iubi și a fi iubit și prin urmare, ce înseamnă în mod concret a fi o persoană. Ne gândim aici la familia întemeiată prin căsătorie, în care dăruirea de sine reciprocă dintre bărbat și femeie creează un mediu de viață în care copilul poate să se nască, să-și dezvolte capacitățile și să devină conștient de demnitatea sa. Se întâmplă adesea ca omul să se descurajeze de la împlinirea condițiilor autentice ale reproducției umane și ajunge să se considere pe sine și propria-i viață ca pe un ansamblu de senzații de exprimat și nu ca pe o lucrarea de îndeplinit. De aici se naște o lipsă de libertate care îl face să renunțe la datoria de a se lega în stabilitatea cu o altă persoană și de a zămisli copii, sau care îl face să-i considere pe aceștia ca pe unul din numeroasele “lucruri” pe care poți să le ai sau să nu le ai, după bunul plac, și care intră în concurență cu alte posibilități.

Trebuie să ne întoarcem la considerarea familiei drept “sanctuarul vieții” primită așa cum se cuvine și apărată de numeroase atacuri la care este expusă, locul unde ea se poate dezvolta conform exigențelor unei creșteri umane autentice. Împotriva a ceea ce se numește cultura morții, familia constituie “locul culturii vieții”.

Acum înțelegem, mai bine, ce înseamnă familia ca celulă originară a societății. Ea este prima între grupările sociale de mijloc: ea se află la mijloc între societate și individ; este un element de bază prin rolul său, pe care Papa Paul al II-lea îl numește “cultural”. Lumea se poate schimba numai pornind de la familie: Pentru a depăși mentalitatea individualistă răspândită astăzi, este necesară o angajare concretă de solidaritate și caritate care începe înăuntrul familiei prin sprijinul reciproc pe care și-l dau soții și continuă prin grija pe care generațiile o au una față de alta. Astfel familia se definește ca o comunitate de muncă și de solidaritate.

Familia a devenit celula primară și vitală a societății deoarece Creatorul a instituit căsătoria și a pus-o ca început și temelie a societății umane. Ea are legături vitale și organice cu societatea, pentru că este baza și alimentul continuu al societății, prin obligația sa de a sluji viața: din familie se nasc cetățenii și în familie ei găsesc prima școală a acelor virtuți sociale care sunt sufletul vieții și al dezvoltării societății însăși. Astfel, prin forța naturii și a vocației sale, departe de a se închide în ea însăți, familia se deschide spre alte familii și spre societate, asumându-și propriul rol social.

1.1.1. Familia ca socializare a omului

Familia este plinătatea umanității și celula societăți. Fără familie nu există societate iar fără sensul familiei lipsește sensul societății. Statul contemporan, renovând sensul societății ca fiind o realitate etică, cere familiei valorile sale fundamentale.

Societatea contemporană este caracterizată la dimensiunea și în forța civilizației, de proliferarea grupurilor sociale, aceasta fiind caracterizată la rândul ei de civilizația contemporană. Statul este susținut în mod democratic, în măsura în care se pune accentul pe persoana umană, fiind articulat în organisme precum familia, în care omul și statul se întâlnesc pentru dezvoltarea plinătății umanității.

Socializarea umană exaltă unitatea familiei și indisolubilitatea căsătoriei, fără să le deprime. Această socializare se susține prin familie, fondată pe căsătorie care este universalizarea și umanizarea societății.

Societatea fără familie este goală; familia fără umanitate este oarbă. Procesul social, înțeles în sensul de a găsi noi conținuturi și noi forme în întâlnirea umană, cere dezvoltarea și expansiunea persoanei umane. În acest sens este văzută colaborarea dintre om și societate. Din această colaborare se naște satisfacția omului de a trăi în comunitate. Satisfacția este considerată ca o cale a libertății și iubirii în societate și în stat.

Omul prin căsătorie și în căsătorie, cu familia și în familie trebuie să fie conștient că donează comunității un act, care de fapt este actul iubirii ce contribuie la expansiunea și la exaltarea valorilor umane. Statul deci trebuie să recunoască și el la rândul său originalitatea familiei și drepturile ei, considerând unitatea familiei și indisolubilitatea căsătoriei la dimensiunea unui drept original al omului care trebuie respectat și favorizat. Familia și căsătoria prezintă o uniate deosebită care relevă personalitatea omului.

Așadar, indisolubilitatea căsătoriei și a familiei este realizată din punct de vedere uman în măsura în care este fundament și proces al socializării umane și totodată a umanizării societății.

1.1.2. Familia în societate

În societate, familia își asumă pe drept cuvânt primatul social. Ea este o comunitate care personalizează și socializează omul. Omul în familie se descoperă ca pe o “relație”, ca o “deschidere”. Familia, într-un anumit mod, îndeplinește împlinirea socială fundamentală de intermediere între persoană și societate.

Familia, născută dintr-o exigență a naturii și realizându-se în diferite forme ale istoriei a revendicat mereu și încă mai revendică și astăzi plinătatea sa legitimă în structura statului, ca o societate a creșterii valorilor umane și drepturilor ce o compun, dar este o societate fundamentală, permanentă și continuatoare a valorilor vieții sociale. În familie se extinde personalitatea prin depășirea individualismului și a egoismului; prin familie se naște și se consolidează sensul comunității și a statului.

Unitatea familiei și indisolubilitatea căsătoriei, devin într-un anumit sens, fundamentul unificant al legăturii dintre om și societate. Omul se naște sociabil; sociabilitatea sa este conștiința reafirmată în momentul în care se unește în căsătorie și creează familia. Adeziunea la unire este și o dezvoltare considerabilă a societății, în măsura în care omul, dezvoltând personalitatea sa, reafirmă valorile umanității și ale societății.

Statul contemporan, pentru a depăși crizele “golurilor” sociale, are un drum lung de urmat: umanizarea familiei, promovarea valorilor umane și sociale, recunoașterea originalității și a libertății familiei. Familia reprezintă forța etică pentru renașterea societății și a structurii morale. Ea devine centrul libertății atunci când pune bazele educației; în societate familia își asumă funcția de promovare a libertății omului care durează pentru toată viața. Căsătoria și familia au o profundă fecunditate socială. Numai stabilitatea și indisolubilitatea căsătoriei este forța socială ce duce la o adevărată comunitate familiară.

Așadar, rolul familiei în societate este indispensabil. Ea a avut și are mereu nevoie de stat și societate pentru a se manifesta; pentru a-și manifesta adevăratele valori ale umanității reușind în același timp să formeze o societate bazată pe valori umane și constante.

1.1.3. Familia și transformările sociale

Familia ca formațiune socială în care omul își dezvoltă personalitatea sa, este chemată mereu să adapteze metode noi, relative la dezvoltarea persoanei umane. Noul tip de familie care trebuie să se edifice pentru voința constituțională se poate realiza numai într-o etică dinamică. Familia socializându-se, se îndreaptă pe linia continuă a comuniunii, devenind origine și rădăcină organică a transmiterii personalității umane. Munca merge mână în mână cu familia. Munca și familia se unesc în comunitate pentru dezvoltarea persoanei umane. Această unitate imprimă familiei sensul și valoarea umană.

Problema familiei este și problema socială, în sensul că, comunitatea familiară este chemată să se salveze singură uneori, depășind situațiile dificile prin care trece societatea (răceala ambientului, lipsa spiritualității etc). Ea depășește aceste momente și crize prin menținerea și promovarea valorilor sale. Transformările sociale sunt considerate ca fiind relevante pentru renașterea familiei, pentru creșterea ariei afective în stabilitatea și unitatea familiară. Este contrar spiritului uman și social negarea unei dezvoltări autonome a personalității sale în formațiunile sociale originare; familia va reuși prin această măsură dezvoltarea unei puternice personalități, realizând totodată libertatea socială în comunitatea civilă.

Dacă ideea libertății devine principiul socializării naturale, libertatea naturală devine libertatea comunitară a familiei. În acest sens familia devine forța regenerantă, fiind izvor de libertate și devenind mediatoarea echilibrantă în societate. Libertatea naturală se transformă în libertatea familiară când este imprimată și în sufletului omului. În această profunditate se realizează transformarea subiectivă într-o omogenizare de elemente diferite și într-o exaltare a valorilor psihice și psihologice.

Sub aspect etico-spiritual familia ocupă locul formării umane și al educației. Așadar, familia își asumă tot mai mult sarcina educativă și culturală și, totodată, sarcina educării “spre” societate în sensul unei pregătiri intense la o viață mai bogată de relații și responsabilități. Unitatea familiară este ca o forță vie și ca un principiu vitalizant în evoluția societății. Educația “spre” societate este transmisă din partea familiei și prin intermediul ei spre valorile esențiale ale societății umane. Într-un anumit mod, familia colaborează la edificarea societății și la dezvoltarea integrală a omului.

1.2. Rolul social și politic al familiei creștine

Rolul social și politic al familiei nu se poate opri doar la opera de procreare și educație, cu toate că această operă reprezintă prima formă de expresie a familiei, formă de neînlocuit.

Familiile singure sau asociate, pot și trebuie să se dedice multiplelor opere de slujire socială, mai ales în folosul celor săraci și al tuturor acelor persoane ori situații unde nu pot ajunge organizațiile de prevenire și de asistență socială ale autorităților publice. Contribuția socială a familiei are originalitatea sa care cere să fie mai bine cunoscută și mai prompt favorizată, mai ales datorită creșterii copiilor, antrenând, cât mai mult posibil, pe toți membrii familiei. Rolul social al familiei constă și, în a se exprima, în intervențiile politice, în sensul că familiile trebuie să fie primele care să aibă grijă ca legile și instituțiile statului să nu fie încălcate, dar să susțină și să apere drepturile familiei. În acest sens, familiile trebuie să crească în conștiința că sunt protagoniste ale politicii familiale, asumându-și în același timp responsabilitatea de a transforma societatea.

Prima formă de societate care satisface nevoile individului este familia; în ea el găsește ajutoare necesare în perioada sa de creștere, găsind totodată și satisfacerea unor importante nevoi în viața sa de adult. Familia însă, este suficientă pentru a satisface sociabilitatea omului? Sau natura umană are nevoie încă de vreo altă formă de societate? Iar dacă este așa, ce fel de societate are nevoie? Răspunsul trebuie să se bazeze pe nevoile omului, semne vizibile ale naturii invizibile. Dacă nevoile sociale ale omului nu sunt încă îndeplinite, ființa sa are nevoie de altă societate, iar el cere un fel de societate care este necesară pentru a-i satisface aceste nevoi.

Analizând natura umană, observăm că ea tinde la deplina bunăstare fizică, prin folosirea potrivită a bunurilor materiale, la dezvoltarea intelectuală infinită și căutarea dreptății despre om, despre lume, despre Dumnezeu. Omul are nevoi artistice, morale, religioase; dar are și necesități de apărare și securitate față de alți oameni și de elemente naturale. Iată că aceste bunuri nu se pot găsi în mod complet în familie. Putem să ne imaginăm o familie care ar vrea să fie total autonomă din punct de vedere economic, al învățăturii sau al apărării. Nu sunt suficiente nici măcar societățile singure (economice, culturale, religioase etc), deoarece fiecare societate, fiind circumscrisă în scopul său particular, i-ar lipsi un factor de coordonare și de soluționare cu autoritatea pentru anumite controverse. Așadar natura umană necesită o societate completă supra-familială, care completând familia și societățile particulare, să dea omului toate bunurile ce îi sunt necesare pentru completarea bunăstării naturale. Această societate este ceea ce numim noi: Stat. Astfel Statul este cerut de natura umană și nu are origine numai în consensul liber al oamenilor. Natura cere statului ajutor pentru binele omului și pentru integrarea familiei și a societății particulare, numai în privința bunurilor naturale pe care ele nu le pot procura. Din această exigență a naturii reiese, deci, scopul statului, iar din scop vor deriva legile morale ale acestei societăți. Aceste argumente constituie teza fundamentală, nucleul central pentru întreaga doctrină politică.

Familia creștină astăzi trebuie să fie conștientă de rolul specific și propriu ce îi revine în comunitatea socială și politică, în cadrul căreia are datoria să dea exemplu, dezvoltâdu-și simțul de răspundere și de devotament pentru binele comun, arătând astfel și prin fapte cum pot fi armonizate autoritatea și libertatea, inițiativa personală și solidaritatea cu întreg corpul social, avantajele unității și rodnicia diversității.

Pentru ca familia să-și poată îndeplini rolul ei educativ în viața comunității sociale și politice, trebuie să aloce un timp considerabil pentru educație.

1.2.1. Familia “subiect social” al vieții

Familia este chemată să participe în mod activ la viața și dezvoltarea societății. Ea posedă o datorie socială originală, instituibilă și inalienabilă; este “leagănul vieții și al iubirii”, în care omul se naște și crește. În procesul generării omul care se naște este un dar pentru societate devenind o nouă persoană. Prin intermediul educației, familia crește omul ca și persoană, chemată la comuniunea cu alții și la dăruirea pentru alții.

Sunt multe ambiente în viața socială, în care familia constituie un factor și un rol original, fără ca, de multe ori, serviciul să fie recunoscut de instituțiile publice. Aici ne putem referi la procreare și educația fiilor, la edificarea conviețuirii civile și promovarea solidarității sociale, precum și în domeniul muncii și al economiei. Desigur societatea nu se poate să rezolve toate aceste probleme ignorând familia sau să o înfrunte pe aceasta în manieră indirectă, prin diferite măsuri legislative.

Dacă intervenția familiei va fi ulterior negată sau, in mod implicit penalizată, este sigur că ne îndreptăm spre niște probleme foarte serioase și în același timp devastatoare, deoarece familia va trebui să-și asume greutățile, mai ales, în ceea ce privește raporturile între generații, trebuind să răspundă la creșterea nevoilor copilăriei, a tinerilor și a acelor în vârstă, fără a fi recunoscută în diferite funcții ale sale.

Dacă înfruntăm problema în termeni pozitivi, descoperim că familia aduce o contribuție deosebită la “bunăstarea” societății din diverse puncte de vedere. Cele mai recente analize în domeniul familiar scot în evidență faptul că familia dezvoltă o mediere decisivă în confruntarea individului, în destinul său social și în calitatea vieții sale. Familia este locul primar al umanizării persoanei. Ea ajută persoanele să se identifice, să-și găsească un loc propriu în lume; se constată cât de importantă este intervenția familiară în a da încredere unui fiu ce trebuie să crească. Apartenența familiară are un rol central în definiția identităților personale și sociale. Familia este locul “socializării primare”. În familie omul crește ca o “ființă în relație”. Faptul că persoanele trăiesc relații familiare nu este un lucru indiferent pentru virtuțile civice și nici pentru calitatea civilizației. Dacă se dorește să se construiască o conviețuire civilă umană trebuie să se privească neapărat spre familie. Familia ajută societatea să instaureze forme de conviețuire civilă în sfera publică.

În contextul postmodern, familia se evidențiază ca fiind noua “subiectivitate socială”, în sensul că ea garantează raportul între o persoană și societate, ajutând-o să evite pe de o parte individualismul care izolează iar pe de altă parte colectivismul care anulează persoana. Intervenția activă a familiei nu se explică numai față de fii, dar privește toți subiecții individuali ce o compun. Putem spune prin aceasta că familia este celula fundamentală a societății. Așadar dacă moare familia, moare și societatea. Ea este celula vitală și fundamentală a societății deoarece dă naștere la noi membrii, formează personalitatea lor, transmite valorile esențiale a conviețuirii civile, apără demnitatea persoanei, promovează încrederea reciprocă, bunul uz al libertății, dialogul, solidaritatea, ascultarea autorității.

Familia dezvoltă deseori o acțiune socială directă prin implicarea în școală, participarea la asociațiile familiare și în multe alte domenii sociale .

1.2.2. Familia în serviciul unei sănătoase conviețuiri civile

Identitatea antropologică ce face să existe familia ca subiect social este relația interpersonală, fondată pe iubire și pe gratuitate. Iubirea care naște comuniunea dintre componenții familiei constituie fundamentul întregii societăți; ea reprezintă rădăcina și garanția conviețuirii în pace. Iubirea este prima realitate prin care familia oferă contribuția sa societății, ajutând-o să se dezvolte.

Familia este acea specifică și unită organizație care ține împreună diferențele originare ale ființei umane: diferențe dintre genuri (masculine și feminine), dintre generații (părinții și copii), dintre descendenți (copacul genealogic matern și patern). Familia este făcută din relații, din legături și în același timp gerează legături în interiorul și exteriorul familiei, între familie și comunitatea în care ea trăiește. Pot exista două tipuri de legături în cadrul familiei; dacă legăturile în interiorul familiei sunt slabe și întrerupte, familia va deveni subiect social slab; și viceversa dacă există o puternică capacitate relațională între subiecții familiei, atunci familia va fi capabilă de relații “eficace” în ambientul în care trăiește.

Legăturile familiare sunt fundamentale pentru construirea identității personale și sociale. Aceste legături familiare funcționează și se exprimă în concretizarea comportamentului cotidian. Acestea leagă familiile de trecutul lor, la genealogia neamului și apartenenței lor, proiectându-se în același timp și în viitor, în speranța fecundării noii generații. Familia este o comunitate de generații care leagă generațiile prezente, trecute și viitoare.

Obiectivul intrinsec al familiei este acela de a “genera”, adică de a da formă umană la ceea ce din ea se naște și de ea se leagă. Familia generează “umanul” prin structura sa simbolică pe care noi o numim “structura familiară”. Această “structură familiară” este identitatea profundă a familiei, rădăcina psihică a ființei sale ca “subiect”, seva care dă sens și valoare legăturilor familiare.

“Structura familiară” este formată în baza legăturilor familiare. Aceste legături trăiesc din aspecte afective și etice. Familia este izvorul afectelor celor mai profunde, dar, în același timp, și locul responsabilității în confruntarea cu celelalte realități ale societății. În societatea de astăzi se poare că există un dezechilibru între aspectele afective și cele etice; primele sunt “supra-investite” iar cele etice “subestimate”. Afectele fără o direcție anume se transformă în fluctuații sentimentale și nesiguranța vieții familiare.

Așadar, pentru ca familia să-și păstreze un echilibru, trebuie să valorifice aspectele etice care stau la baza relațiilor familiare.

1.2.3. Familia ca “subiect economic”

Familia este primul producător al bunăstării economice, dezvoltând un rol decisiv ca subiect al alegerilor economice. Sunt multe contribuțiile pe care familia le dă bunăstării economice în societate. În primul rând reproducerea societăți: decizia de a da lumii copii care produc urmări de o mare relevanță în plan colectiv. Beneficiile acestei decizii sunt, desigur, în avantajul întregii societății. O altă contribuție a familiei este redistribuirea venitului. Familia are capacitatea de a reechilibra distribuția personală a venitului. Mai mult, ea se configurează ca un “amortizor” social. Formarea persoanelor este o altă contribuție a familiei. Prin aceasta, formarea profesională a persoanelor nu depinde numai de anumiți indivizi sau de ambientul social dar și de ambientul familiar. În interiorul familiei sunt transferate cunoștințe sistematice, favorizate de strânsa apropiere și de legăturile paterne.

Pentru ca familia să devină un “subiect economic” trebuie să se treacă de la o politică pentru familie, bazată pe o logică de tip patern, la o politică a familiei care pune familia în condiții de dezvoltare a propriului potențial de creștere. Pentru acest lucru este necesar să se vadă familia ca un subiect care prestează propriile servicii. Trebuie să se creeze “fondări de comunități” centrate pe asociații familiare. Relația unui model familiar va servi pentru căutarea unor soluții, cum ar fi de exemplu problema unei școli libere, insistându-se în acest sens pe principiul subsidiarității de care familia noastră are nevoie în societatea de astăzi.

1.2.4. Implicarea politică a familiei

Din conștiința experienței de solidaritate derivă și deschiderea la implicarea în ambientul politicii. Familia deține propriul rol primar al “mediațiunii sociale” și de promovare a drepturilor. Dacă se înțeleg exigențele propriilor membrii și al nucleului familiar, atunci trebuie să ne preocupăm ca și familie de “binele comun”. Așadar trebuie să ne preocupe aspectul politic al vieții și al problemelor. Putem spune că “ultima legătură între familie și societate pretinde deschiderea și participarea familiei la societate și la dezvoltarea ei”. În același timp “familia și societatea au funcție complementară în apărarea și promovarea binelui tuturor oamenilor și a fiecăruia în parte”.

Familia nu trebuie să fie numai termenul acțiunii responsabile a diverselor structuri ale societății civile, dar trebuie să devină responsabilă colaboratoare. Orice formă de individualism sau de colectivism trebuie să înceteze de a submina în profundul existenței aceleiași familii umane și creștine. Când se primește conștiința interdependenței și urmarea exercițiului de solidaritate ca “structură” a conștiinței, familia își va exercita acea formă a “carității” radicale care este punctul culminant al sistemului politic și care tinde să meargă la rădăcinile problemelor, nu doar să intervină în mod ocazional. În acest sens, Paul al VI-lea afirmă că “politica este o manieră de a trăi implicarea creștină în serviciul celorlalți”.

În baza “sistemului politic” al familiei statul trebuie să acorde o reală proprietate politicii sociale în favoarea familiei, privind mai ales la ora actuală situația mai puțin favorabilă din țara noastră în privința șomajului, a serviciilor sociale și a emigrării. Familia trebuie să aibă o identitate precisă și dreptul de a obține o siguranță fizică, o locuință adaptată la mediul în care trăiește, să se poată asocia și să se poată exprima în mod liber.

O participare în mod activ la “politica familiară” se poate realiza prin intermediul asociațiilor familiare. Aceste asociații exprimă modul lor în dimensiunea solidarietății, prezentându-se ca o necesitate istorică pentru familiile care doresc să posede o forță revendicatoare a nevoilor și drepturilor sale. Trebuie ținut cont și de faptul că nu este posibilă o garanție a drepturilor familiei în societate dacă nu se promovează binele suprem care este pacea. Un obiectiv primar pentru familie este și acest aspect: de a cultiva pacea atât în cadrul familial cât și în cadrul extern al familiei mai ales în relațiile cu celelalte familii.

Pentru realizarea acestor scopuri deosebite se pune accentul astăzi tot mai mult pe conștiința de a fi “protagoniștii noii culturi” ai vieții. Pentru realizarea acestor obiective este necesară o participare și o implicare în mod activ în această viața politică. Fără acest lucru, este dificil să ne gândim la o noutate politică care dorește să se exprime ca o căutare de privilegii și interese personale în apărarea drepturilor umane începând de la cei săraci și marginalizați.

1.3. Experiența de comuniune și participare a familiei creștine în viața comunitară

Omul în familie se manifestă ca o “relație”, ca o “deschidere”. El nu descoperă această valoare singur ci este ajutat de întreaga familie. Din esența persoanei care este relație, și a familiei ca legătură de iubire, reiese vocația familiei de a fi o comunitate deschisă de persoane care are rolul de a introduce omul în societate și în viață.

Persoana este pentru sine relație: familia este pentru ea însăși legătura de relații. Persoana ca relație există în familie care este relație și complex de relații. Ea este din natura ei sociabilă; familia ca și complex de relații devine astfel mediatoarea valorilor umane și sociale. Familia într-un anumit fel îndeplinește rolul social fundamental de intermediere între persoană și societate. Ea este născută dintr-o exigență a naturii pentru a se realiza în forme diferite în istorie.

În familie se dezvoltă personalitatea persoanei prin depășirea individualismului și a egoismului; prin ea se naște și se consolidează sensul relațiilor și al comuniunii în această viață. Unitatea familiei și indisolubilitatea căsătoriei sunt fundamentul unificant al legăturii dintre om și viața comunitară.

1.3.1. Comuniunea în familie

Familia, întemeiată și însuflețită de iubire, reprezintă o comunitate de persoane: soții, părinții, copiii, rudele. Prima obligație a familiei este de a trăi cu fidelitate realitatea comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o autentică comunitate de persoane.

Principiul interior, forța permanentă și țelul ultim al acestei obligații este iubirea. Așa cum fără iubire familia nu mai reprezintă o comunitate de persoane, în același mod, fără iubire ea nu poate trăi, nu poate crește și nu se poate perfecționa ca și comunitate de persoane.

Iubirea dintre bărbat și femeie, în cadrul căsătoriei, și în formă derivată și amplificată între membrii aceleiași familii (între părinți și copii, frați și surori), este însuflețită și întâmpină pas cu pas un dinamism interior care duce familia la o comuniune mereu mai profundă și mai intensă, aceasta reprezentând fundamentul și sufletul comunității conjugale și familiare. Întemeiată pe această comuniune, familia este chemată să devină o comunitate de persoane. Este un angajament pe care soții îl iau în fața lui Dumnezeu și a Bisericii, după cum le-o reamintește celebrantul în momentul schimbului de consimțăminte. Cei care participă la ceremonie sunt martori ai acestui angajament: în ei sunt reprezentate într-un sens Biserica și societatea, medii de viață ale noii familii.

Prima comuniune este cea care se creează și se dezvoltă între soți: bazați pe forța legăturii de iubire conjugală, bărbatul și femeia “nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19,6; cf Gn 2,24) și sunt chemați să crească mereu în comuniunea lor prin fidelitatea zilnică față de jurământul matrimonial de totală iubire reciprocă. Această comuniune conjugală își are rădăcinile în complementaritatea naturală a bărbatului cu femeia și se alimentează prin viața personală a celor doi soți de a duce la îndeplinire întregul program de viață, ceea ce au și ceea ce sunt.

Familia creștină plecând de la ampla comuniune a familiei este chemată să exprime o nouă și originală comuniune. Toți membrii familiei, fiecare după darul propriu, au responsabilitatea de a construi, zi după zi, comuniunea persoanelor, făcând din familie, cea mai completă și mai bogată școală de umanitate ceea ce se traduce în fapte, prin grija și dragostea față de cei mici, față de cei bolnavi și bătrâni, prin serviciile reciproce zilnice, prin împărțirea bunurilor, a bucuriilor și a suferințelor.

Momentul fundamental al construiri unei asemenea comuniuni familiare este schimbul educativ dintre părinți și fii (cf. Ef 6,1-4; Col 3,20), prin care fiecare dă și primește. Iubirea, respectul și ascultarea față de părinți constituie contribuția specifică și de neînlocuit a copiilor la formarea unei familii autentic umane și creștine. Pentru a se ajunge la acest lucru, copiii vor fi ajutați dacă părinții vor folosi autoritatea lor, la care nu se poate renunța, ca o adevărată și proprie slujire; ca pe un serviciu îndreptat spre binele uman și creștin al copiilor: mai ales pentru a-i face să dobândească o libertate cu adevărat responsabilă, în măsura în care și părinții vor menține vie conștiința darului, pe care îl primesc mereu de la copii lor.

Comunitatea familiară poate fi păstrată și perfecționată numai cu un mare spirit de sacrificiu. Ea cere într-adevăr, de la toți și de la fiecare în parte, să fie dispuși, generoși, înțelegători și iertători. Orice familie știe că egoismul, dezacordul, tensiunile și neînțelegerile rănesc în mod violent și adesea vatămă în mod serios propria-i comuniune. De aici decurg diferitele forme ale diviziunii în viața familială. În același timp însă orice familie este chemată mereu de Dumnezeul păcii să actualizeze plăcuta reînnoire a reîmpăcării, adică a reconstruirii comuniunii și a regăsirii unității.

Această comuniune și participare în viața comunitară se poate realiza în măsura în care toți membrii familiei trăiesc pe deplin comuniunea în familie.

1.3.2. Familia și educația

Elementul educațional constituie un rol deosebit de important în viața comunitară a societății. Primul pas în acest sens trebuie să-l facă familia. Această temă scoate bine în evidență misiunea fundamentală a nucleului familiar, punct de întâlnire a diferitor generații, care în viața comunitară sunt chemate să-și maturizeze puțin câte puțin propria personalitate.

Familia este chemată să colaboreze cu planul lui Dumnezeu în a transmite viața umană și în a îmbogăți mereu Biserica cu membri noi. Familia, într-un mod cu totul deosebit, este implicată în opera de educare a tuturor membrilor săi. Ea trebui să fie mereu “mama” educării integrale, fundamentul societății. Părinții trebuie să creeze acea atmosferă de iubire și îngrijire față de Dumnezeu și față de oameni care favorizează educația completă a copiilor în sens personal și social. Familia reprezintă, deci, prima școală a virtuților sociale de care însă au nevoie toate societățile.

Familia creștină îmbogățită de harul și de misiunea căsătoriei ca Sacrament trebuie să învețe copiii încă din fragedă copilărie să-l urmeze pe Dumnezeu și să-l iubească pe aproapele. Urmând această linie ei vor face prima experiență a unei societăți umane sănătoase.

Dar, de fapt, în ce constă educația? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie amintite două adevăruri esențiale: mai întâi că omul este chemat să trăiască în adevăr și iubire, iar în al doilea rând, că orice om se realizează prin dăruirea dezinteresată de sine. Acest lucru este valabil atât pentru cel care educă precum și pentru cel care este educat. Educația constituie deci un proces unic în care comuniunea reciprocă a persoanelor are un sens bogat.

Educatorul, este o persoană care “dă naștere”, în sensul spiritual al termenului. În această perspectivă educația din partea familiei poate fi considerată ca un adevărat apostolat. Ea este o transmitere de viață care nu numai că stabilește un raport profund între educator și persoana de educat, dar îi face pe amândoi să participe la adevăr și la iubire, care este finalitatea ultimă la care orice om este chemat din partea lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

1.3.2.1. Educație prin paternitate și maternitate

Paternitatea și maternitatea presupun coexistența și interacțiunea subiectelor autonome. Este evident în mod deosebit când o mamă concepe o nouă ființă omenească. Primele luni de prezență în sânul matern creează o legătură specială care îmbracă deja o valoare educativă. Mama, încă din perioada prenatală, structurează nu numai organismul corpului, dar indirect toată umanitatea lui. Chiar dacă este vorba de un proces care se orientează de la mamă către copilul ei, nu trebuie să uităm influența specifică pe care copilul ce se va naște o exercită asupra mamei sale. Tatăl nu ia parte direct la această influență mutuală care se va manifesta la lumina zilei după nașterea copilului. Cu toate acestea, el trebuie să se angajeze în mod responsabil în a-și dărui atenția și sprijinul în timpul sarcinii și, dacă e posibil și în timpul nașterii.

Pentru o “civilizație a iubirii”, este esențial ca bărbatul să resimtă maternitatea femeii, soția sa, ca pe un dar. Într-adevăr acest lucru are o influență deosebită asupra întregului proces educativ. Multe lucruri depind de disponibilitatea lui în a-și juca rolul ce-i revine în această primă fază a dăruirii firii omenești și în a se lăsa implicat ca soț și ca tată în maternitatea soției sale.

Educația este, deci, înainte de toate, o “dăruire liberă” a firii omenești făcută de către cei doi părinți; ei își comunică împreună umanitatea adultă noului-născut, care la rândul său le dăruiește noutatea și prospețimea umanității pe care o aduce în lume. Aceasta se realizează și în cazul pruncilor afectați de handicapuri fizice și psihice când, chiar și atunci situația lor poate da educației o intensitate cu totul deosebită.

1.3.2.2. Părinții, primii educatori

În timpul celebrării căsătoriei, Biserica întreabă soții pe bună dreptate: “Sunteți dispuși să primiți cu dragoste copiii pe care Dumnezeu va binevoi să vi-i dea și să-i educați după legea lui Cristos și a Bisericii sale?. În educație iubirea conjugală se exprimă ca o adevărată iubire de părinți. “Comuniunea persoanelor” care, în punctul de plecare al familiei se exprimă sub forma iubirii conjugale, este desăvârșită și îmbogățită extinzându-se la copii prin educație.

Bogăția potențială pe care o constituie orice om care se naște și crește în familie, trebuie să fie asumată pentru ca ea să nu degenereze sau să nu se piardă, dar dimpotrivă, să se deschidă într-o umanitate tot mai matură. Găsim din nou aici o reciprocitate dinamică în cursul căreia părinții educatori sunt la rândul lor educați într-o oarecare măsură.

Dând viața, părinții iau parte la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, prin educație ei iau parte la pedagogia sa în același timp paternă și maternă.

Părinții sunt primii și principalii educatori ai copiilor lor având și o competență fundamentală în acest domeniu: sunt educatori pentru că sunt părinți. Ei își împart misiunea educativă cu alte persoane și alte instituții ca Biserica și statul, totuși acest lucru trebuie făcut urmând mereu o justă aplicare a principiului subsidiarității. În virtutea acestui principiu este legitim și chiar este o datorie să se aducă un ajutor părinților, respectându-se însă acea limită intrinsecă și de netrecut, trasată de superioritatea dreptului lor și de posibilitățile lor concrete. Principiul subsidiarității vine deci în ajutorul iubirii părinților concurând la binele nucleului familial. Într-adevăr părinții nu sunt în măsură să răspundă singuri tuturor exigențelor procesului educativ în ansamblul său, îndeosebi în ceea ce privește instruirea și vastul sector al socializării.

Subsidiaritatea completează iubirea paternă și maternă și îi confirmă caracterul fundamental, prin aptul că toate celelalte persoane care iau parte la procesul educativ nu pot să acționeze decât în numele părinților, cu consimțământul lor, și într-o oarecare măsură pentru că au fost însărcinați de ei.

Drumul educație duce până la faza autoeducației, la care se ajunge atunci când datorită unui nivel mulțumitor de maturitate psihică și fizică, omul începe să se educe pe sine. De-a lungul timpului, auto-educația depășește obiectivele atinse anterior în procesul educativ în care continuă totuși să se înrădăcineze. Adolescentul întâlnește noi persoane și medii noi, în special învățătorii și colegii de clasă, care exercită asupra vieții sale o influență ce se poate arăta educativă sau antieducativă. În această etapă, el se desprinde într-o oarecare măsură de educația primită în familie și ia uneori o atitudine critică față de părinții săi. Cu toate acestea, procesul autoeducării nu poate să nu sufere influența educativă exercitată de familie și de școală asupra copilului și adolescentului. Transformându-se și luându-și propria orientare, tânărul continuă să rămână intim legat de rădăcinile sale existențiale.

Paternitatea și maternitatea, aceste elemente primare și fundamentale ale darului umanității, deschid în fața părinților și copiilor perspective noi și tot mai profunde. Nașterea după trup înseamnă începerea unei alte “generări” treptate și complexe prin tot procesul educativ.

1.3.3. Formarea comunității de viață și de iubire

Familia creștină este în măsură să ofere o atmosferă impregnată de dragostea pentru Dumnezeu care face posibilă o dăruire reciprocă autentică. Copiii care împărtășesc o asemenea experiență sunt mai dispuși să-și ducă viața conform adevărurilor morale pe care văd că părinții le pun în practică. Ei vor avea încredere în aceștia și vor deprinde dragostea care învinge frica, căci nimic nu te îndeamnă mai tare să iubești decât a te ști iubit. Astfel, iubirea reciprocă, mărturisită de părinți în atitudinea lor față de copii, va deveni o protecție sigură a seninătății lor afective. O asemenea legătură va limpezi intelectul, voința și emoțiile, respingând tot ceea ce ar putea degrada sau înjosi darul iubirii umane. Acest lucru poate fi realizabil, într-o familie în care domnește dragostea, înțeleasă totdeauna ca făcând parte din chemarea spre dăruirea de sine în iubirea de Dumnezeu și de ceilalți.

Familia este prima și fundamentala școală a sociabilității, deoarece este comunitate de iubire care știe să afle în dăruirea de sine legea care o conduce și o face să crească. Dăruirea de sine care inspiră iubirea reciprocă a soților, este modelul și norma dăruirii de sine care trebuie să se actualizeze între frați și surori, precum și între diferitele generații care sunt împreună în familie. Comuniunea și participarea la trăirea zilnică în casă, în clipe de bucurie și de dificultate, reprezintă cea mai concretă și mai eficace pedagogie pentru înscrierea activă, responsabilă și rodnică a copiilor în orizontul larg al societății.

Educația pentru dragostea autentică, dragostea binevoitoare, presupune primirea persoanei iubite și considerarea binelui acestuia ca propriul bine. Educația trebuie, deci, să ofere posibilitatea de a stabili o relație corectă cu ceilalți. Trebuie educată la copil, la adolescent și la tânăr, calea justă de a intra în relație cu Dumnezeu, cu proprii părinți, cu frații și surorile, cu prietenii de același sex și cu cei de sex opus, precum și cu adulții. Nu poate fi uitat nici faptul că educația iubirii este o realitate globală: nu se poate progresa în stabilirea raporturilor juste cu o persoană, fără ca același lucru să se producă și în raporturile cu toate celelalte persoane, oricare ar fi ele. Familia a fost considerată totdeauna ca expresia primară și fundamentală a naturii sociale a omului. În substanță, această concepție nu s-a schimbat nici măcar astăzi. Dar în zilele noastre se preferă să se reliefeze ceea ce în familie, care constituie comunitatea umană de bază, este considerat aportul personal al bărbatului și al femeii. Familia este într-adevăr o comunitate de persoane, pentru care adevăratul mod de a exista și de a trăi împreună este comuniunea.

Capitolul II

Familia creștină în serviciul vieții

Creând pe bărbat și pe femeie după chipul și asemănarea sa, Dumnezeu a încununat opera sa creatoare chemându-i să fie părtași în chip special la iubirea și puterea de Creator și Tată, prin intermediul cooperării libere și responsabile a bărbatului și a femeii la transmiterea darului vieții umane: “Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: ”creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul supunându-l” (Gn 1,28).

În acest fel rolul fundamental al familiei este slujirea vieții, realizând de-a lungul istoriei binecuvântarea de la început a Creatorului, tansmițând prin naștere de la om la om chipul lui Dumnezeu (Cf. Gn 5,1).

Fecunditatea este rodul și semnul iubirii conjugale, mărturia vie a deplinei dăruiri reciproce a soților: adevăratul cult al iubirii conjugale și întreaga structură familială care se naște de aici, fără a trece cu vederea alte scopuri ale căsătoriei, tind să-i determine pe soți în a fi dispuși cu tărie de suflet, să coopereze cu iubirea Creatorului și Mântuitorului, care prin ei înmulțește și îmbogățește mereu familia sa.

Fecunditatea iubirii conjugale nu se restrânge deci la procrearea copiilor (chiar dacă aceasta este înțeleasă în dimensiunea sa specific umană) ci se lărgește și se îmbogățește cu toate acele roade al vieții morale, spirituale și supranaturale pe care tatăl și mama sunt chemați să le dea copiilor, iar prin copii Bisericii și lumii. Pentru faptul că iubirea soților este o participare specifică la misterul vieții și al iubirii lui Dumnezeu însuși, Biserica știe că a primit misiunea specială de a păstra și a apăra demnitatea înaltă a căsătoriei, și responsabilitatea extrem de mare a transmiterii vieții umane.

Progresul științific și tehnic pe care omul contemporan îl realizează mereu pentru dominarea naturii, nu mărește numai speranța de a crea o nouă omenire mai bună, însă provoacă mai mult o îngrijorare tot mai mare pentru viitor. Unii se întreabă, dacă e bine să trăiești ori ar fi fost mai bine de a nu se fi născut; se îndoiesc dacă este permis să aducă pe alții la viață, din moment ce aceștia poate vor blestema propria lor viață într-o lume crudă, ale cărui cruzimi încă nu pot fi prevăzute. Alții se gândesc că sunt singurii beneficiari ai avantajelor tehnicii și exclud pe alții cu mijloace anticoncepționale, sau cu alte metode chiar mai rele. Mulți sunt încătușați de mentalitatea de consum și având preocupare unică de continuă creștere a bunurilor materiale, sfârșesc prin a nu mai înțelege nimic, refuzând astfel bogăția spirituală a unei noi vieți umane. Motivul ultim al acestei mentalități, este absența lui Dumnezeu din inima oamenilor, a lui Dumnezeu a cărui iubire singură este mai mare decât toate îngrijorările lumii și care le poate învinge pe toate.

S-a născut astfel o mentalitate împotriva vieții, mentalitate ce cuprinde multe probleme actuale: de exemplu o anumită panică derivată din studiile de ecologie despre viitorul demografic al omenirii, care exagerează pericolul creșterii omenirii în detrimentul calității vieții. Însă Biserica crede cu tărie că viața umană, chiar slabă și suferindă, este mereu un dar minunat al lui Dumnezeu.

Familia, făcând parte integrantă din Biserică este chemată să arate tuturor o puternică convingere, voința ei de a promova mereu viața umană și de a o apăra împotriva oricărei uneltiri la viața familiei.

2.1. Căsătoria, baza fondării familiei

La rădăcina familiei stă căsătoria; căsătoria ca fundament este principiu și cauza familiei, iar pentru aceasta constituie și dezvoltă raporturile familiei. Principiul cauzei ca fundament al căsătoriei, fondează și cauzează familia. Familia este căsătoria care se dezvoltă.

Din societatea conjugală dintre soț și soție se nasc raporturile între părinți și copii; două raporturi sociale, interdependente și indispensabile. Familia fără căsătorie nu există; căsătoria o generează și îi dă susținere. Căsătoria și familia sunt constituționale, fie pentru că raporturile matrimoniale și familiare au aceeași substanță, fie pentru că familia nu există și nu trăiește fără căsătorie. Așadar căsătoria este principiul familiei.

Familia și căsătoria sunt legate în mod inseparabil prin voința constituțională; relația de fundament este un principiu constituțional care semnifică că numai drepturile familiei fondate pe căsătorie sunt constituțional garantate. Omul, prin consensul matrimonial, în mod responsabil fondează familia care este o realitate nouă și necesară și care duce la continuarea generației umane.

Căsătoria și familia ca realități etico-spirituale fondate pe iubire prin expansiunea personalității, introduc rădăcinile lor în esența aceleași persoane umane. Din natura familiei derivă indisolubilitatea căsătoriei. Indisolubilitatea este naturală, fiziologică în măsura care are ca obiect persoana umană.

2.1.1. Demnitatea căsătoriei și valoarea ei ca sacrament

Comuniunea intimă de viață și de iubire conjugală, întemeiată de Dumnezeu și înzestrată de El cu legi proprii, se întemeiază și pe legământul dintre soți sau pe consimțământul lor personal irevocabil. Astfel, din actul uman prin care soții se dăruiesc și se primesc unul pe altul, se naște o instituție stabilă, o legătură sfântă care are în vedere atât binele soților și al copiilor cât și al societății. Autorul căsătoriei este însuși Dumnezeu care a înzestrat această comuniune cu multiple valori și scopuri: toate sunt de cea mai mare importanță pentru continuitatea neamului omenesc, pentru progresul personal, pentru mântuirea veșnică a fiecărui membru al familiei, pentru demnitatea, stabilitatea, pacea și prosperitatea familiei și a întregii societăți umane.

Prin însăși natura lor, instituția căsătoriei și iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării și educării copiilor. Pin legământul conjugal, bărbatul și femeia “nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19,6) oferindu-și unul altuia ajutor și slujire prin unirea intimă a persoanelor și faptelor lor. În acest fel ei experimentează sensul unității lor și îl aprofundează tot mai deplin. Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane, precum și binele copiilor, pretind fidelitatea deplină a soților și unitatea indisolubilă dintre ei.

Demnitatea căsătoriei și implicit a familiei este născută din izvorul divin al dragostei și constituită după modelul unirii lui Isus Cristos cu Biserica. Așa după cum Dumnezeu i-a ieșit odinioară în întâmpinare poporului său cu un “legământ de iubire și fidelitate” (Ier 3,6-13), tot astfel acum Mântuitorul oamenilor și Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul căsătoriei. Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască și este călăuzită și îmbogățită de puterea răscumpărătoare a lui Cristos și de acțiunea mântuitoare a Bisericii, pentru ca soții să fie conduși în mod real spre Dumnezeu, să fie ajutați și încurajați în misiunea lor sublimă de tată și mamă.

Familia creștină, fiind născută din căsătorie, care este imagine și împărtășire a legământului de iubire dintre Cristos și Biserică, trebuie să facă vizibilă tuturor prezența vie a Mântuitorului în lume și natura autentică a Bisericii, atât prin iubirea, unirea și fidelitatea soților, cât și prin colaborarea plină de dragoste a tuturor membrilor ei.

Sfântul Paul rezuma problema vieții familiale în expresia “taina cea mare”. Astăzi, această “taină mare” care est sacramentul iubirii și al vieții, având începutul în creație și în răscumpărare și al cărui garant este Cristos-Mirele, și-a pierdut în mentalitatea noastră modernă rădăcinile sale cele mai profunde.

Sacramentul căsătoriei este izvorul propriu și mijlocul original de sfințire pentru soți și pentru întreaga familie creștină, care reia și perfecționează acțiunea harului sfințitor de la botez. În puterea misterului morții și învierii lui Cristos în care este inserată căsătoria creștină, iubirea conjugală este sfințită și curățită: “Domnul s-a învrednicit de a vindeca și de a ridica iubirea conjugală printr-un dar special de har și caritate”. Așadar comuniunea dintre Dumnezeu și oameni își găsește împlinirea definitivă în Cristos, mirele care iubește și se dă pe sine însuși ca mântuitor al omenirii. El descoperă adevărul originar al căsătoriei, adevărul “de la început” (Gn 2,24) și eliberând pe om de la împietrirea inimii, îl face capabil să realizeze integral acest adevăr. Această revelație ajunge la desăvârșirea deplină în darul iubirii pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl face omenirii, asumându-și natura umană în sacrificiul pe care Isus Cristos îl face pe cruce pentru mireasa sa Biserica. În acest sacrificiu se descoperă pe deplin acel plan pe care Dumnezeu l-a întipărit în umanitatea bărbatului și a femei, chiar de la crearea lor. În acest fel căsătoria celor botezați devine simbol real al noului și veșnicului legământ, semnat în sângele lui Cristos. Duhul Sfânt pe care Dumnezeu îl revarsă, dă celor căsătoriți o inimă nouă și face pe bărbat și pe femeie apți de a iubi așa cum ne-a iubit Cristos.

Iubirea conjugală își atinge plinătatea la care a fost rânduită atunci când soții trăiesc dragostea lui Cristos, practicând-o în viața lor.

Primind și meditând cu credință Cuvântul lui Dumnezeu, Biserica învață în mod solemn că legătura de căsătorie dintre cei botezați este unul din cele șapte sacramente ale legii noi. Într-adevăr, prin Botez bărbatul și femeia sunt înserați definitiv în noul și veșnicul legământ, în puterea acestei încercări, comuniunea intimă de viață a familiei este ridicată și înglobată în iubirea conjugală a lui Isus Cristos, fiind susținută și îmbogățită de forța lui mântuitoare.

În virtutea caracterului sacramental al căsătoriei, soții sunt legați unul de altul în cea mai profundă legătură indisolubilă. Apartenența lor reciprocă este reprezentarea reală prin semnul unirii sacramentale a raportului însuși dintre Cristos și Biserică. Pentru aceasta soții sunt pentru Biserică reflexul permanent a ceea ce s-a întâmplat pe Cruce; sunt unul pentru altul și față de copii, martorii mântuirii de care îi face părtași sacramentul căsătoriei. Ca orice sacrament, este memorial, actualizare și profeție a evenimentului salvific de pe cruce. “Ca și memorial, sacramentul le dă harul și datoria să mărturisească prin fapte față de copiii lor aceste opere ale lui Dumnezeu; căsătoria este și actualizarea mântuirii deoarece ca și profeție le dă harul și datoria de a trăi, și a mărturisi prin fapte speranța în viitoarea întâlnire cu Cristos.

Ca fiecare din cel șapte sacramente, căsătoria este semnul real al evenimentului mântuirii, însă într-un fel propriu. Efectul prim, și imediat al căsătoriei nu este harul sacramental însuși ci legătura conjugală creștină, o comuniune în doi, reprezentând misterul întrupării lui Cristos. Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei: rechemarea trupului și a instinctului, forța sentimentului și a afectivității, aspirația spiritului și a voinței. Acestea au ca scop unitatea profund personală, aceea care dincolo de unirea într-un trup, conduce la o singură inimă și un sigur suflet; această iubire cere indisolubilitatea și fidelitatea dăruirii reciproce definitive, deschizându-se spre fecunditate.

Așadar este vorba de caracteristicile normale ale oricărei iubiri conjugale naturale, însă cu o semnificație nouă, care nu numai că purifică și consolidează această iubire, dar o ridică până la punctul de a face din ea expresia valorilor proprii creștine.

2.1.2. Legământul conjugal și binele comun al căsătoriei

2.1.2.1. Legământul conjugal

Familia se naște din comuniunea conjugală pe care Conciliul Vatican II o califică drept “legământ” în care bărbatul și femeia se dăruiesc și se primesc unul pe altul.

Cartea Genezei ne deschide acestui adevăr când afirmă, referindu-se la constituirea familiei prin căsătorie, că “va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa, și vor fi amândoi un singur trup” (Gn 2,24). În Evanghelie, Cristos, în controversă cu farizeii, reia aceste cuvinte și adaugă: “Astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Așadar ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” (Mt 19,6). El revelează din nou conținutul normativ al unui fapt care exista “de la început” și care păstrează totdeauna în sine acest conținut. Învățătorul îl confirmă “acum” tocmai spre a face limpede și fără echivoc, în pragul Noului Legământ, caracterul indisolubil al căsătoriei ca fundament al binelui comun al familiei.

Atunci când “ne plecăm genunchii în prezența Tatălui de la care își trage numele orice paternitate și maternitate” (Ef. 3,14-15), devenim conștienți că faptul de a fi părinți este evenimentul prin care familia, constituită deja prin legământul căsătoriei, se realizează “în sensul plenar și specific al termenului”. Maternitatea presupune în mod necesar paternitatea și invers. Acesta este rodul dualității acordat de Creator ființei umane încă de la început.

Familia se naște încă din clipa în care se realizează legământul căsătoriei, care îi deschide pe soți spre o împărtășire durabilă de iubire și de viață, completându-se din plin și într-un mod specific prin venirea pe lume a copiilor; “comuniunea” soților face astfel să existe “comunitatea familială”. Ea este intim impregnată de ceea ce constituie esența proprie a comuniunii. Poate exista oare pe plan uman, o altă comuniune comparabilă cu cea care se stabilește între mamă și copilul ei, pe care l-a purtat mai întâi în sânul ei iar apoi l-a dus pe lume?

În această familie constituită astfel se manifestă o nouă comunitate în care se împlinește pe deplin relația de comuniune a părinților. Experiența demonstrează că această împlinire este o datorie și o provocare. Datoria îi obligă pe soți și pune în acțiune legământul lor originar. Copiii cărora le-au dat naștere trebuie să consolideze acest legământ, îmbogățind și aprofundând comuniunea conjugală dintre tată și mamă. Dacă acest lucru nu se întâmplă, trebuie atunci să ne întrebăm dacă egoismul care se ascunde chiar și în dragostea dintre bărbat și femeie, nu este mai tare decât această iubire. Soții trebuie să-și dea bine seama de acest lucru. De la început ei trebuie să-și întoarcă inimile și gândurile spre Dumnezeu “de la care își trage numele orice paternitate”, astfel încât paternitatea și maternitatea lor, să ia din acest izvor puterea de a se reînnoi continuu în dragoste.

Experiența arată că iubirea omenească orientată din natură către paternitate și maternitate, este uneori atinsă de o profundă “criză”, fiind serios amenințată. În acest caz trebuie luată în considerație apelarea la serviciul consilierilor conjugali sau familiari, prin intermediul cărora se poate cere printre altele asistența unor psihologi sau psihoterapeuți. Totuși, nu trebuie uitată valoarea perenă a valorilor creștinești ale Bisericii. Căsătoria sacramentală este un legământ al persoanelor în iubire, iar iubirea nu poate fi aprofundată și ocrotită decât prin Iubire. Ea care a fost “revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom 5,5).

2.1.2.2. Binele comun al căsătoriei și al familiei

Consimțământul matrimonial determină și stabilizează binele care este comun căsătoriei și familiei. “Te iau pe tine… de soție (de soț) și îți făgăduiesc să-ți fiu credincios în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca și în timp de sănătate, să te iubesc și să te respect în toate zilele vieții mele”.

Căsătoria este o comuniune unică de persoane. Întemeiată pe această comuniune, familia este chemată să devină o comunitate de persoane. Este un angajament pe care noii soți îl iau în “fața lui Dumnezeu și în fața Bisericii” după cum le-o reamintește celebrantul în momentul schimbării de consimțămite. Cei care participă la ceremonie, sunt martori ai acestui angajament: în ei sunt reprezentate într-un sens Biserica și societatea, mediile de viață ale noii familii.

Cuvintele consimțământului matrimonial definesc ceea ce constituie binele comun al cuplului și al familiei. Înainte de toate, binele comun al soților: iubirea, fidelitatea, respectul, durata unirii lor până la moarte. Binele ambilor soți care în același timp e binele fiecăruia, trebuie să devină mai apoi binele copiilor. Binele comun prin natura sa, unind persoanele, asigură, totodată adevăratul bine al fiecăruia. Dacă Biserica, la fel ca și statul, primește consimțământul soților în termenii indicați mai sus, o face pentru că el este înscris în inima lor. Mirii sunt cei care își dau reciproc consimțământul matrimonial depunând jurământ, adică confirmând în fața lui Dumnezeu adevărul consimțământului lor. Ca botezați, ei sunt în Biserică slujitorii sacramentului căsătoriei. Sfântul Paul ne învață că angajarea lor este o “mare taină” (Ef 5,32).

Cuvintele consimțământului exprimă deci ceea ce constituie binele comun al soților și indică ceea ce trebuie să fie binele comun al viitoarei familii. Pentru a scoate în evidență acest bun comun, Biserica îi întreabă pe soți dacă sunt dispuși să-i primească și să-i educe creștinește pe copiii pe care Dumnezeu va voi să li-i dea. Această întrebare se referă la binele comun al viitorului nucleu familial, ținând cont și de genealogia persoanelor înscrisă în însăși constituția căsătoriei și a familiei.

Întrebarea referitoare la copii și la educația lor este strâns legată de consimțământul conjugal de făgăduință de iubire, respect și fidelitate până la moarte. Primirea și educarea copiilor, care sunt două din finalitățile principale ale familiei, depind de modul în care se respectă acest angajament. Paternitatea și maternitatea reprezintă o îndatorire de natură nu numai fizică dar și spirituală, căci genealogia persoanei, care își are începutul veșnic în Dumnezeu, trece prin paternitate și maternitate. Unirea sacramentală a celor doi, pecetluită în legământul încheiat în fața lui Dumnezeu, dăinuie și se consolidează în succesiunea generațiilor. Ea trebuie să devină unitate de rugăciune.

Iubirea îl face pe om să se realizeze prin dăruirea dezinteresată de sine. Indisolubilitatea căsătoriei decurge în primul rând din esența dăruirii unei persoane celeilalte. Când în căsătorie, bărbatul și femeia se dăruiesc și se primesc reciproc în unitatea unui “singur trup”, logica dăruirii dezinteresate pătrunde în viața lor. Când soții transmit viața copilului lor, un nou “tu” uman se înscrie pe orbita acelui “noi”; o persoană pe care o vor chema cu un nume nou: “Fiul nostru…, fiica noastră…”.

Procesul conceperii și al dezvoltării în sânul matern, al nașterii, toate acestea slujesc la crearea unui spațiu adevărat, pentru ca noua creatură să se poată manifesta ca “dăruire”. Noul născut se dăruiește părinților lui prin însuși faptul de a veni la lumină. Existența sa este deja un dar, primul dar al Creatorului făcut creaturii.

În noul născut se realizează binele comun al familiei. La fel cum binele comun al soților se împlinește în iubirea responsabilă, gata să dăruiască și să primească noua viață, tot astfel binele comun al familiei se realizează prin aceeași iubire responsabilă, concretizată în noul-născut. În genealogia persoanei este înscrisă genealogia familiei, purtată de registrele de botez, spre o amintire perpetuă, chiar dacă această înregistrare nu este decât consecința socială a faptului că “s-a născut un om în lume” (In 16,21).

Binele comun al întregii societăți stă în om care reprezintă “calea Bisericii”. Într-adevăr omul este un bine comun: bine comun al familiei, al omenirii, al diverselor grupuri și al multiplelor structuri sociale. Trebuie făcută totuși o distincție semnificativă de grad și de modalitate: de exemplu omul este binele comun al națiunii căreia îi aparține sau al statului al cărui cetățean este; dar este într-un mod mai concret, absolut unic, binele comun pentru familia sa; iar aceasta nu numai ca individ care face parte din mulțimea oamenilor, ci ca “acest om”. Dumnezeu, Creatorul îl cheamă la existență “pentru el însuși”, iar când vine pe lume omul începe în familie “marea aventură”, aventura vieții. “Acest om”, are dreptul să se afirme el însuși având în vedere demnitatea sa umană. Tocmai această demnitate trebuie să determine locul persoanei printre oameni și înainte de toate în familie. Mai mult decât oricare altă realitate omenească, familia este mediul în care omul poate exista “pentru el însuși” prin dăruirea dezinteresată de sine. De aceea familia rămâne o instituție socială pe care nu putem și nu trebuie să o înlocuim.

Familia exprimă totdeauna o nouă dimensiune a binelui pentru oameni și de aceea creează o nouă responsabilitate, este vorba de responsabilitatea pentru binele comun deosebit, în care rezidă binele omului, binele oricărui membru al comunității familiale.

2.1.3. Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei

2.1.3.1. În Sfânta Scriptură

Căsătoria, voită de Creator de la început monogamică și indisolubilă, nu a fost practicată întotdeauna ca atare. Necazurile familiale au început chiar cu primul cuplu uman. În una din primele pagini ale Bibliei, Adam exclamă fericit și extaziat, văzând-o pentru prima dată pe aceea care avea să-i fie tovarăși de viață: “Iată-o, în sfârșit pe aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea!” (Gn 2,23). Dacă întoarcem însă pagina, găsim o scenă de familie tragică, în care bărbatul își tratează femeia exact cu aceleași cuvinte cu care femeia avea să trateze un animal, șarpele, și în care i se adresează un reproș și lui Dumnezeu: “Femeia pe care tu mi-ai dat-o” (Gn 3,12). Aceasta poate este o scenă obișnuită din familiile noastre când soții își blestemă ceasul în care s-au cunoscut și se amenință cu despărțirea.

În prima familie umană lucrurile n-au mers până la despărțire deoarece cei doi erau deocamdată exemplare unice și divorțând nu ar fi găsit alți parteneri cu care să-și refacă viața. Urmașii lor, desigur, au făcut acest lucru. Dumnezeu însă a tolerat această dezordine la poporul său ales; dar dacă a tolerat-o “pentru împietrirea inimii lor” nu înseamnă că ar fi aprobat-o sau că ar fi renunțat la hotărârile inițiale referitoare la căsătorie.

Reproșurile nu lipsesc din Vechiul Testament:

Iată ce faceți voi: Acoperiți cu lacrimi altarul Domnului, cu plânsete și gemete deoarece el nu mai privește la darurile de mâncare și nu mai poate primi nimic din mâinile voastre. Și întrebați: de ce? Pentru că Domnul a fost martor între tine și nevasta ta din tinerețea ta pe care ai trădat-o deși era tovarășa și nevasta ta, cu care ai încheiat legământ. Nu a făcut Dumnezeu o singură făptură care are trup și suflare de viață? Și această unică făptură ce urmărește ea? O moștenire dumnezeiască. Luați seama, așadar, în mintea voastră ca nimeni să nu-și trădeze nevasta din tinerețea lui. Căci eu urăsc despărțirea în căsătorie – zice Domnul Dumnezeul lui Israel. (Mal 2,13-16).

Învățătura lui Cristos cu privire la indisolubilitatea căsătoriei este limpede: “Eu însă vă spun că oricine își lasă nevasta, afară de pricină de necurăție, săvârșește adulter, și cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat săvârșește adulter” (Mt 19,9).

Cristos ne trimite la hotărârea de la început a Creatorului pentru a ne face să înțelegem că legământul căsătoriei nu mai poate fi rupt. De fapt ce a intenționat Creatorul de la început? În realitate nu există decât o singură suferință: aceea de a fi singur. Un Dumnezeu care n-ar fi decât o singură persoană din veșnicie, ar fi veșnic nefericirea însăși; ar fi însuși egoismul atotputernic, bogat și solitar care s-ar asemăna întrucâtva cu bogatul din parabolă, zdrobit sub greutate recoltelor sale. Dar o asemenea persoană nu ar putea să fie Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este fericirea însăși.

Pe de altă parte, nu există decât o singură fericire: aceea de a iubi și a fi iubit. De aceea “Dumnezeu este iubire”. Era necesar prin urmare, ca în Dumnezeu să fie din veșnicie o familie formată din mai multe persoane. Dumnezeu, voind să-l creeze pe om după chipul și asemănarea sa, nu poate să creeze decât o familie în care să domnească iubirea. Bărbatul și femeia din primele pagini ale Bibliei, în care ne este relatată creația, constituie germenul și modelul umanității așa cum o vrea Dumnezeu.

Este evident că dacă omul vrea să rămână imaginea lui Dumnezeu-iubire, în familia pământească, iubirea trebuie să fie definitivă; nu se poate concepe divorț între persoanele care formează familia pământească, după cum nu se poate concepe divorț între Persoanele Sfintei Treimi.

Aceeași învățătură a lui Cristos referitoare la divorț pe care o găsim la evanghelistul Matei, o găsim și la Marcu și la Luca: “Oricine își lasă nevasta și se căsătorește cu alta săvârșește adulter și oricine se căsătorește cu o femeie lăsată de bărbat săvârșește adulter”.

O oarecare nedumerire ne provoacă în textul citat anterior din Sfântul Matei expresia: “afară de pricină de necurăție” care s-ar părea că admite o excepție în ceea ce privește divorțul. Această expresie nu o întâlnim la ceilalți evangheliști ci numai la Matei. De vreme ce Matei scrie evanghelia sa pentru evrei, înseamnă că expresia îi privește numai pe evrei. Expresia nu se referă la un obicei sau o prescripție legală evreiască fiind folosit cuvântul “porneia” care înseamnă necurăție însă care atunci avea alt înțeles. Sensul expresiei este: “afară de cazul că nu e cununat legitim”.

Despre indisolubilitatea căsătoriei ne vorbește și prețioasa învățătură a Sfântului Pavel:

Celor căsătoriți le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Dacă este despărțită să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei. Și nici bărbatul să nu-și lase femeia (1Cor 7,10-11).

Femeia dacă se mărită cu altul atâta timp cât îi trăiește bărbatul se va numi adulteră; dar dacă îi moare bărbatul… în caz că se mărită cu altul nu se va mai numi adulteră (Rom 7,3).

Dumnezeu în Vechiul Testament a promis că va face un legământ de cununie cu omenirea: „Te voi logodi cu mine pentru totdeauna, spune Domnul; te voi logodi cu mine în bunăvoință și iubire, te voi logodi cu mine în fidelitate și tu îl vei cunoaște pe Dumnezeul tău” (Os 2,19-20).

Această promisiune se împlinește: Fiul lui Dumnezeu, Cristos, întrupându-se se logodește cu omenirea. În momentul întrupării are loc cununia dintre Dumnezeu și omenire; Cristos, rămânând Dumnezeu se unește cu natura umană; în trupul pe care și-l ia din sânul Fecioarei Maria sunt adunați la un loc toți oamenii; așa am devenit mădulare ale trupului său: os din oasele lui și carne din carnea sa. Cununia dintre Cristos și mireasa sa (adică omenirea, Biserica) este definitivă. El o iubește și pe dânsa ca să o facă curată și fără pată. Între Cristos și mireasa sa nu mai poate fi vorba despre divorț; dăruirea este totală și definitivă.

Soții, unindu-se în căsătorie nu mai că imită unirea dintre Cristos și Biserică, dar participă în mod real la ea și devin semn vizibil al acestei uniri.

2.1.3.2. Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei, exigență a naturii

Prin indisolubilitatea căsătoriei se înțelege faptul că în căsătorie un bărbat și o femeie se angajează să trăiască împreună până la moarte. Este complet greșit să se considere că acest angajament și această fidelitate pe viață constituie o constrângere creștină sau un jug pe care Biserica îl pune pe umerii oamenilor.

Idisolubilitatea, ca de altfel și unitatea căsătoriei, izvorăsc din însăși natura căsătoriei, astfel încât divorțul este un atentat nu numai împotriva legii creștine, dar în același timp și împotriva legii naturii.

Angajamentul pe viață în căsătorie este un ideal uman; întrucât este un ideal e greu pentru toți, întrucât este uman e posibil pentru toți oamenii. Problema se pune însă în felul următor: unirea conjugală dintre un bărbat și o femeie în căsătorie se deosebește cu ceva de împerecherea dintre un mascul și o femelă din lumea animalelor? Dacă se admite vreo deosebire, aceasta nu poate fi decât una singură: unirea în căsătorie este o unire între persoane; împerecherea dintre două animale rămâne o unire la nivel biologic. Omul este o persoană, animalul nu este; omul este înzestrat cu spirit, animalul nu este; omul are rațiune și voință liberă, animalul nu are nici una nici alta. Tocmai pentru că este înzestrat cu rațiune și voință liberă, omul este capabil de o dăruire totală, definitivă, necondiționată la nivel de persoană, în căsătorie. Nefiind înzestrat cu rațiune și voință, animalul nu este capabil de un asemenea angajament definitiv. În acest sens căsătoria este un fenomen tipic uman și a admite divorțul înseamnă a coborî căsătoria la nivel de împerechere biologică specifică lumii animalelor.

Papa Pius al XI-lea, în documentul Casti connubii, scrie astfel: “Căsătoria, în însăși natura sa, mai înainte să fi fost înălțată la demnitatea de sacrament propriu-zis, a fost orânduită de Dumnezeu în așa fel încât să poarte cu ea perpetuitatea și indisolubilitatea legăturii, astfel ca nici o lege civilă să nu o poată desface”.

Astăzi, lumea “evoluată” discută aprins dacă e posibil ca un bărbat și o femeie să se angajeze pe viață în căsătorie, în timp ce mii de ani de istorie și etnografie ne spun că oamenii incapabili de a se angaja și de a-și acorda reciproc încredere ar fi “inumani” în sensul strict al cuvântului, adică ar aparține altei specii, nu celei umane.

Nu există societate umană fără familie, fără un proiect de unire pe viață a bărbatului și a femeii. De aceea la toate popoarele, sub diferite forme, angajamentul reciproc al soților a fost instituționalizat în căsătorie. Înțelepciunea omenească, atunci când nu a fost înăbușită de patimi și interese, a recunoscut că din firea ei căsătoria este o unire de nedesfăcut. Nu există motive care să poată rupe o asemenea unire, deoarece, cum spunea sf. Tacit femeia devine “consoartă” a bărbatului, atât în împrejurările fericite cât și în cele potrivnice.

În codul de drept al lui Iustinian s-a păstrat definiția clasică a căsătoriei care afirmă “unirea bărbatului și a femeii și destinul comun pentru toată viața, având în comun orice drept divin și uman”. Din toate acestea care au fost menționate până acum un lucru este evident: caracterul de nedesfăcut al căsătoriei. De altfel, în civilizația occidentală doctrina și practica indisolubilității căsătoriei nu au fost contestate până la sfârșitul secolului al XVIII-lea când iluminiștii, respingând revelația și Biserica, au încercat să realizeze omul ideal și societatea ideală bazându-se pe un raționalism care dădea mâna cu materialismul și senzualismul. Astfel, pierzându-se sensul autentic al persoanei umane și al libertății, divorțul a fost permis pentru prima dată în Europa începând cu revoluția din 1972; fiind admis în numele libertății umane, de atunci divorțul deține capul de afiș al tuturor mișcărilor anticlericale. Găsind un puternic aliat în pasionalitate, divorțul a reușit să se introducă în legislația diferitelor state, mai ales a acelor state la care aversiunea față de creștinism a intrat într-o fază clinică, patologică.

Conciliul Vatican al II-lea în constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes afirmă că:

În ceea ce îi privește pe soții și pe părinții creștini ei trebuie ca, urmând calea lor proprie să se ajute reciproc în fidelitatea iubirii cu ajutorul harului pe parcursul vieții lor întregi și să sădească adevărurile creștine și virtuțile Evangheliei în sufletele copiilor pe care i-au primit cu dragoste de la Dumnezeu. În felul acesta, într-adevăr, ei dau tuturor exemplul unei iubiri statornice și generoase, contribuie la edificare carității fraterne și aduc mărturia și cooperarea lor la rodnicia Bisericii, mama noastră, ca semn și împărtășire din iubirea pe care Cristos a avut-o pentru mireasa sa și care l-a făcut să-și dea viața pentru ea.

2.1.4. Iubirea în viața de căsătorie

Iubirea este climatul natural în care trebuie să se desfășoare viața de căsătorie. În acest sens Cântarea Cântărilor ne ajută să înțelegem misterul adevăratei iubiri: “Iubirea este tare ca moartea, iar pasiunea este neînduplecată ca locuința morților; flăcările ei sunt flăcări aprinse, sunt un foc dumnezeiesc. Torentele de apă nu pot să stingă iubirea, râurile nu pot să o ia la vale” (Ct 8,6-7).

Citind Cântarea Cântărilor, ca de altfel și celelalte lecturi biblice din liturghia căsătoriei, găsim tot ce este mai frumos, mai respectuos, mai mare, mai duios, mai realist și mai optimist cu privire la iubirea conjugală în toate dimensiunile ei spirituale și trupești. Iubirea este climatul natural cel mai prielnic al vieții de căsătorie. Acolo unde lipește iubirea, soților le lipsește un resort puternic pentru îndeplinirea în sinceritate reciprocă a obligațiilor care le revin în viața conjugală. Într-o asemenea situație foarte ușor se poate întâmpla ca cele două elemente inseparabile (procreația și iubirea) să se separe și să urmeze căi diferite.

Iubirea curtenitoare din Evul Mediul și obiceiul societății înalte din secolul al XVIII-lea de a avea o amantă, exprimă acest dualism: o soție pentru procreație, o ibovnică pentru iubire, ceea ce se termină foarte ușor cu adulterul. De fapt adulterul este rodul unei căsătorii fără iubire. În schimb, unde este iubire totul devine mai ușor; astfel caracteristicile căsătoriei care sunt: unitatea, Idisolubilitatea, fecunditatea, realizarea reciprocă, apar ca un rod natural al iubirii, căci după cum spune Papa Paul al VI-lea, “Iubirea conjugală este o iubire pe deplin umană, totală, fidelă și exclusivă până la moarte, iubire fecundă”. Adevărata iubire este exclusivă: între persoana iubită și cea care iubește nu este loc pentru alții. O iubire pe jumătate nu este iubire ci calcul, interes, egoism. Pe de altă parte iubirea, adevărata iubire este definitivă, veșnică: nu admite nici condiții, nici limite. Cine spune “iubesc dacă…”, “iubesc până când…” nu iubește cu adevărat. Gândul că într-o zi iubirea se va sfârși, roade bucuria prezentă a iubirii. Cine nu e capabil să iubească o persoană pentru totdeauna, nu e capabil să o iubească nici măcar o zi.

Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei nu fac decât să exprime exigențele iubirii adevărate. De fapt ce înseamnă iubirea adevărată? Cuvântul iubire are o gamă foarte mare de înțelesuri: se poate merge de la iubirea asemănătoare cu iubirea spiritelor din ceruri (iubirea angelică), până la iubirea asemănătoare cu cea a animalelor (iubirea animalică). Iubirea care se cere în căsătorie nu e nici iubire angelică nici iubire animalică, ci este o iubire umană, “o iubire pe deplin umană, – cum scrie Paul al VI-lea în Humanae vitae – adică în același timp sensibilă și spirituală”. Este o iubire caracteristică persoanei umane care este concomitent și indisolubil trup și suflet, simțire și minte, pasiune și voință.

Această iubire umană se deosebește în egală măsură de iubirea angelică, spiritualitate, contemplație pură, ca și de iubirea animalică, pasiune și sexualitate pură. În lumea de astăzi, nu tentația angelismului corupe noțiunea justă a iubirii, ci dimpotrivă, cealaltă tentație a sexualismului: iubirea-pasiune carnală, atracția sexuală care nu caută decât satisfacția hedonistă. Nu aceasta este iubirea conjugală despre care Pius al XI-lea spune că “în căsătoria creștină deține primatul, noblețea”. Iubirea conjugală “este mult superioară simplei atracții erotice care, cultivă în mod egoist, dispare curând într-un mod mizerabil”.

Pasiunea, instinctul, pot să îmbrace foarte ușor aparențele iubirii, însă de fapt sunt tocmai contrariul iubirii. Pasiunea înseamnă egoism; ea tinde spre altul pentru a se servi de el ca de un instrument pentru propria plăcere. Pentru pasiune nu există persoană, există numai sex; nu există celălalt ca persoană, dar celălalt e doar lucrul meu, lucru pentru mine.

Iubirea-pasiune nu înseamnă libertate, ci este tiranie de o parte și sclavie de alta. Nu poate, prin urmare, să existe un contrast mai mare decât acela dintre erotism și iubire. Erotismul este egoism, închidere în sine însuși, subordonarea celuilalt; iubirea în schimb e altruism, este deschiderea spre celălalt căruia îi vrei binele. Pentru cel care iubește nu este bucurie mai mare decât bucuria și binele celui iubit: pentru aceasta este gata să sacrifice totul, chiar și viața sa.

Cel iubit este iubit și respectat ca persoană. Evident că o atare iubire nu se poate confunda și nici nu se poate întemeia pe instinctul sexului și pe impulsul pasiunii, care sunt nestatornice, trecătoare, ci pe rațiunea de voința liberă care călăuzește și înalță sentimentul și pasiunea; iubirea și voința liberă care călăuzește și înalță sentimentul și pasiunea; iubirea este așadar o atitudine a omului total, nu numai a pasionalității din el.

Conciliul Vatican al II-lea reamintește că iubirea conjugală este un sentiment “călăuzit de voință”. Această iubire cuprinde sfera simțurilor și a pasiunii, ca și pe aceea a minții și a voinței, dar nu așa încât voința să fie tiranizată de pasiune, ci pasiunea să fie călăuzită de voință. Iubirea conjugală “fiindcă este un act prin excelență uman, este îndreptată de la persoană către persoană”. Cel care iubește, iubește întreaga persoană a celuilalt: nu numai trupul, sexul, frumusețea fizică, ci în primul rând sufletul, frumusețea spirituală, persoana întreagă.

Așa se explică faptul că această iubire nu se ofilește odată cu ofilirea fizică, nu îmbătrânește odată cu îmbătrânirea trupurilor, de vreme ce persoana propriu-zis nu îmbătrânește, iar iubirea cuprinde persoana. O asemenea iubire însoțește viața întreagă a soților; ba chiar se perfecționează și crește tocmai datorită acestui exercițiu generos al său. Între-adevăr, cu trecerea anilor această iubire se îmbogățește, aprofundează, capătă stabilitate, devine ritmul unic și respirația unică a două vieți. Nu rareori se întâmplă ca la moartea unui soț bătrân celălalt să-l urmeze în mormânt la câteva săptămâni sau la câteva zile. Nu același lucru se întâmplă și în cazul soților tineri.

Cu totul alta este situația cu iubirea care nu este altceva decât pasiune. Aceasta este trecătoare, se evaporă odată cu trecerea anilor; legată fiind de fizic, are soarta fizicului: slăbește și îmbătrânește odată cu slăbirea și îmbătrânirea trupului. Astfel încât este evident faptul că o căsătorie statornică nu se poate clădi pe pasiunea nestatornică. Dacă în epocile trecute se dădea puțină importanță aspectului psihologic al căsătoriei, adică iubirii, lucru care se întâmplă și astăzi pe cea mai mare parte a globului, în toate timpurile noastre din nefericire, se acordă prea mare importanță iubirii înțeleasă ca pasiune.

Mult mai puțin grave sunt pericolele care amenință căsătoriile întemeiate pe motive care nu țin cont de acest aspect, decât cele care amenință căsătoriile întemeiate pe iubire care e doar pasiune și erotism. Asemenea căsătorii, care sunt în realitate doar întâlniri a două egoisme, a două hedonisme, nu rezistă în fața sacrificiilor reciproce pe care le cere viața de căsătorie, în fața dificultăților masca iluzorie a unei iubiri care nu are decât pasiune, se dă la o parte pentru a lăsa libere cele două egoisme.

Nu trebuie să ne imaginăm că în epocile trecute sau astăzi, la acele popoare care nu acordă importanță “căsătoriei din iubire”, căsătoriile au fost sau sunt pentru aceasta nefericite. Dimpotrivă, astăzi când se proclamă tot mai mult drepturile căsătoriei din iubire, înțelegându-se prin iubire pasiunea, sunt mai multe căsătorii nefericite și este mult mai mare numărul divorțurilor.

Cele mai mari civilizațiilor ale trecutului, ca cea chineză și cea romană, ca și cea mai mare parte a civilizațiile care sunt de tip occidental, nu se bazează pe “căsătoria din iubire”.

Iubirea-pasiune nu este esențială pentru căsătorie; Biserica și legislația tuturor statelor consideră valabile căsătoriile din care lipsește o asemenea iubire. Totuși iubirea-pasiune, sentiment, atunci cânt nu umbrește judecata și nu tiranizează voința, este de un mare folos în viața soților; însoțită de simțul datoriei, sprijinită pe ajutoarele pe care le oferă religia, ea este unul din izvoarele de energie morală care permit ca viața de căsătorie, cu toate greutățile inerente, să fie trăită cu seninătate și profundă bucurie.

Persoana umană este deci capabilă de un tip superior de iubire: nu concupiscență a poftelor care vede totul doar ca obiect pentru satisfacerea apetitului personal, ci iubirea bazată pe prietenie și dăruire în spirit de jertfă, capabilă să recunoască și să iubească persoanele pentru ceea ce reprezintă ele însele. Aceasta este dragostea generoasă, asemănătoare cu dragostea lui Dumnezeu; vrea binele altuia pentru că îl recunoaște pe acela demn de a fi iubit. Este o iubire care dă naștere comuniunii dintre persoane, deoarece fiecare consideră binele celuilalt ca pe propriul bine. Este vorba de o dăruire de sine față de cel pe care îl iubești, în care se descoperă, se actualizează bunătatea proprie în comuniunea interpersonală și prin care se deprinde valoarea faptului de a fi iubit și de a iubi.

2.2. Familia dătătoare de viață și iubire

După planul lui Dumnezeu, căsătoria este fundamentul celei mai ample comunități a familiei, pentru că instituția însăși a căsătoriei și iubirea conjugală, sunt rânduite pentru procrearea și educarea copiilor, care sunt cununa căsătoriei.

În relația ei cea mai profundă, iubirea este în chip esențial o iubire conjugală care îi conduce pe soți la “cunoașterea” reciprocă făcându-i “un singur trup” (Gn 2,24). Această iubire însă nu se epuizează în interiorul perechii conjugale, dar, îi face apți pentru maxima dăruire posibilă, prin care devin cooperatorii lui Dumnezeu la darul vieții unei noi persoane. În felul acesta, soții, în timp ce se dăruiesc unul altuia, dincolo de ei înșiși, dăruiesc realitatea fiilor lor, reflex viu al iubirii lor, semn permanent al unității conjugale și sinteza vie și indisolubilă a ființei lor de tată și mamă.

Devenind părinți, soții primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilități. Iubirea lor părintească este chemată să devină pentru copii semnul vizibil al iubirii însăși a lui Dumnezeu, de la care “Primește nume orice paternitate în cer și pe pământ” Ef. 3,15).

Familia este numită “sanctuarul vieții”. Ea are o responsabilitate ce izvorăște din însăși natura ei de a fi comunitate de viață și de iubire, bazată desigur pe căsătorie, având în același timp misiunea de a ocroti, dezvălui și împărtăși iubirea. Este în cauză însăși iubirea lui Dumnezeu, ai cărei colaboratori și interpreți sunt constituiți părinții, în transmiterea vieții și educarea ei conform cu planul său de Tată.

Este, așadar, iubirea care se face gratuitate, primire, dăruire: în familie fiecare e recunoscut, respectat și cinstit pentru că e persoană, iar dacă cineva are mai mare nevoie, grija față de el este cu atât mai intensă și mai atentă. Familia este implicată în întregul arc de existență al membrilor ei, în care viața darul lui Dumnezeu, poate fi primită așa cum se cuvine și apărată de numeroasele atacuri la care este expusă. De aceea este hotărâtor și de neînlocuit rolul familiei în construirea culturii vieții.

Ca biserică domestică, familia este chemată să vestească, să celebreze și să slujească Evanghelia vieții. Este o datorie ce-i privește în primul rând pe soți, chemați să fie transmițători ai vieții, pe baza unei mereu reînnoite conștiințe asupra sensului zămislirii ca eveniment privilegiat în care se vădește că viața umană este un dar primit pentru a fi la rându-i dăruit. Mai mult decât oricare altă realitate omenească, familia este mediul în care omul poate exista “pentru el însuși” prin dăruirea dezinteresă de sine. De aceea familia rămâne o instituție socială pe care nu putem și nu trebuie să o înlocuim: ea este cu adevărat “sanctuarul vieții”.

Așadar, semnul revelator al autenticității iubirii conjugale este deschiderea spre viață: în realitatea ei cea mai profundă, iubirea este în chip esențial un dar. Soții, pornind de la o comuniune de iubire și de viață ating bogăția umană și spirituală, dar și climatul pozitiv pe care trebuie să-l ofere copiilor pentru a-i educa în spiritul iubirii și al castității.

2.2.1. Darul vieții

Nașterea unei ființe umane pare să fie uneori o simplă dată statistică. Desigur, nașterea unui copil înseamnă, pentru părinți osteneli ce vor veni, pot trezi în ei ispita de a nu mai dori altă naștere. În unele medii sociale și culturale această ispită devine și mai puternică. În acest caz copilul nu mai reprezintă un dar? El vine pe lume doar pentru a lua și nu pentru a dărui? Iată câteva întrebări îngrijorătoare, de care omul contemporan nu se eliberează cu ușurință.

Trebuie luat în considerație faptul că, copilul reprezintă un element al binelui comun fără de care comunitățile umane s-ar dezagrega și ar risca să piară. Copilul se dăruiește pe sine fraților și surorilor, părinților săi, întregii familii. Viața sa devine un dar pentru înșiși autorii vieții, care nu vor putea să nu simtă prezența copilului lor, participarea sa la existență, la aportul pe care îl aduce binelui comun și comunității familiei. Este un adevăr evident, în simplitatea și profunzimea sa, în ciuda complexității și chiar a eventualei patologii a structurii psihologice a anumitor persoane.

Misiunea fundamentală a familiei este slujirea vieții, împlinirea de-a lungul istoriei, a binecuvântării originare a Creatorului, transmițând prin procreare imaginea divină de la om al om (Cf. Gn 5,13).

Fecunditatea este rodul și semnul iubirii conjugale, mărturia vie a dăruirii depline și reciproce a soților. Trăirea autentică a dragostei conjugale, precum și întreaga structură a vieții de familie care izvorăște din ea tind, fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei, să-i predispună pe toți să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului și a Mântuitorului care prin ei, îi sporește și își îmbogățește neîncetat familia.

2.2.1.1. Misterul vieții omului

Numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Cristos, noul Adam, prin însăși revelarea misterului Tatălui și al iubirii lui, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii. Este, într-adevăr, unica făptură pe care Dumnezeu a iubit-o prin sine însăși. Originea omului nu se datorează doar legilor biologiei, ci în mod direct voinței de creație a lui Dumnezeu: voința care atinge și genealogia fiilor și fiicelor familiilor umane. Dumnezeu l-a iubit pe om de la început și continuă să-l iubească în fiecare zămislire și naștere umană.

Dumnezeu îl iubește pe om ca pe o ființă asemănătoare lui, ca persoană. El, omul întreg, este creat de Dumnezeu pentru sine însuși. Această realitate este valabilă pentru toți, chiar și pentru aceia care se nasc cu infirmități sau handicap. În structura personală a fiecăruia este înscrisă voința lui Dumnezeu, care îl iubește pe om. Părinții, în fața unei noi ființe umane, trebuie să aibă conștiința deplină a faptului că Dumnezeu iubește această făptură pentru ea însăți. Expresia aceasta sintetică este foarte adâncă. Din momentul conceperii și mai târziu al nașterii, noua făptură umană este menită să-și exprime în mod deplin umanitatea, să existe din plin ca persoană.

Aceasta îi afectează în mod absolut pe toți, chiar și pe cei ce suferă de o boală cronică și pe cei handicapați. A fi om este vocația lor fundamentală; a fi om conform darului primit; conform talentului care este umanitatea proprie, iar apoi, conform celorlalte talente. Cu toate acestea, în planul lui Dumnezeu vocația persoanei umane depășește granițele timpului. Dumnezeu dorește ca omul să participe la însăși viața sa divină.

Omul este chemat la o plinătate de viață care depășește cu mult dimensiunile existenței sale pământești, deoarece constă în participarea la însăși viața lui Dumnezeu. Înălțimea acestei vocații supranaturale, dezvăluie măreția și prețul vieții umane, chiar și în faza ei temporală. Într-adevăr, viața în timp este condiție de bază, moment inițial și parte integrantă a întregului proces unitar al existenței umane. Un proces care, în mod neașteptat și nemeritat, este luminat de făgăduință și reînnoit de darul vieții dumnezeiești, care își va atinge împlinirea totală în veșnicie.

2.2.1.2. Responsabilitatea în transmiterea vieții

Datoria de a transmite viața și de a o educa reprezintă misiunea proprie a soților. Dumnezeu, stăpânul vieții, le-a încredințat oamenilor misiunea nobilă a de a ocroti viața și de a o proteja cu cea mai mare grijă. Sexualitatea proprie omului precum și capacitatea umană de a procrea depășesc în chip minunat ceea ce se petrece pe celelalte trepte ale naturii. Această misiune de a transmite viața și a educa copiii nu se limitează la lumea aceasta, ci se referă mereu la destinul veșnic al oamenilor.

Fiecare bărbat și fiecare femeie se împlinesc total prin dăruirea sinceră de sine; iar pentru soți, momentul unirii conjugale constituie o experiență cu totul specifică acesteia. Este momentul în care bărbatul și femeia, în adevărul, în autenticitatea masculinității și feminității proprii, se transformă în dar reciproc, un dar personal unul pentru celălalt. Întreaga viață de căsătorie este dăruire, dar aceasta se evidențiază în mod deosebit atunci când soții, oferindu-se reciproc în iubire, realizează această întâlnire care face din amândoi “un singur trup” (Gen 2,24).

Ei trăiesc atunci un moment de responsabilitate deosebită, în special datorită facultății procreatoare a actului conjugal, în acel moment, soții pot devei tată și mamă, angajând procesul unei noi existențe umane, care se va dezvolta apoi în sânul femeii. Dacă femeia este prima care-și dă seama că a devenit mamă, bărbatul cu care s-a unit într-un “sigur trup” devine la rândul său conștient, prin mărturia ei, de faptul că a devenit tată. Bărbatul nu poate să nu recunoască, sau să nu accepte rezultatul unei decizii care a fost și a sa. Este necesar ca amândoi, bărbatul și femeia, să-și asume împreună, față de ei înșiși și față de ceilalți, responsabilitatea noii vieți pe care au suscitat-o.

A fi colaboratorii lui Dumnezeu în transmiterea vieții comportă responsabilitate în exercițiul sexualității. Pentru motive juste, soții pot voi să distanțeze nașterile copiilor lor. Sunt datori însă să se asigure că dorința lor nu devine egoism, ci e conformă cu dreapta generozitate a unei paternități responsabile. Atunci când se pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieții, moralitatea comportamentului nu depinde numai de sinceritatea intenției și de aprecierea motivelor, ci trebuie să fie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane și a actelor ei, criterii ce respectă, într-un context de adevărată dragoste, semnificația totală a dăruirii reciproce și a procreării umane.

Înfrânarea periodică, metodele de reglementare a nașterilor, bazate pe autoobservație și pe recurgerea la perioadele nefertile sunt conforme cu criteriile obiective ale moralității. În acest context, perechea conjugală trăiește comuniunea îmbogățită cu valorile iubirii și afectivității, elemente ce constituie sensul adânc al sexualității umane, chiar în dimensiunea ei fizică.

2.2.2. Drepturile copilului

Viața umană se află în condiții de mare precaritate atunci când intră în lume și atunci când iese din timp pentru a trece în veșnicie. Existența oricărui individ, încă de la originile lui, este în planul lui Dumnezeu: “Înainte să te plăsmuiesc în sânul mamei tale te-am cunoscut și înainte să ieși din pântece te-am sfințit” (Ier 2,5).

Revelația Noului Testament confirmă recunoașterea necontestată a valorii vieții încă de la începuturile ei. Valoarea persoanei, încă de la zămislire, este evidențiată și mai mult, este celebrată în timpul întâlnirii dintre Fecioara Maria și Elisabeta și între cei doi prunci pe care ele îi poartă în sânul lor. Tocmai acești copii sunt cei care dezvăluie sosirea erei mesianice: la întâlnirea lor începe să acționeze puterea răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu printre oameni.

Orice om deschis în mod sincer către adevăr și către bine, prin lumina rațiunii și nu fără influența tainică a harului, poate ajunge să recunoască în legea naturală care îi este scrisă în inimă (cf. Rom 14.15), valoarea sacră a vieții umane încă de la începutul și până la sfârșitul ei, și să afirme dreptul oricărei ființe umane de a-și vedea respectat în mod suprem acest bun patrimonial. Pe recunoașterea unui astfel de drept se întemeiază conviețuirea dintre oameni și însăși comunitatea politică.

În ziua de azi este călcat în picioare dreptul fundamental la viață al unei mari mulțimi de ființe umane slabe și neajutorate. Viața omului provine de la Dumnezeu, e darul lui, chipul și pecetea lui, participarea la suflarea lui, este viața. De aceea Dumnezeu este singurul stăpân al acestei vieți: omul nu poate dispune de ea. Din sacralitatea vieții izvorăște inviolabilitatea ei, înscrisă de la origini în inima omului și în conștiința lui.

Viața omului este cel mai mare bun pe care cu toții trebuie să-l ocrotim. Fructul zămislirii (generării) umane, încă din primul moment al existenței sale, pretinde respect necondiționat; adică a fi respectat și tratat ca persoană și a i se recunoaște drepturile persoanei, în mod principal, dreptul inviolabil la viață al oricărei ființe umane nevinovate.

În familie care este comunitate de persoane, copilului trebuie să i se rezerve o atenție cu totul specială, promovându-se respectul profund al demnității sale, precum și un mare respect și o generoasă slujire a drepturilor sale. Acest lucru este valabil pentru orice copil, dar capătă o deosebită urgență cu cât copilul este mai mic și mai neajutorat, bolnav, suferind sau handicapat.

Tot ce s-a spus despre demnitatea persoanei umane trebuie aplicat copilului nenăscut, pentru că nu nașterea îi conferă demnitatea ci faptul că este individ de natură rațională, și este astfel chiar din momentul în care a fost conceput. Chiar de atunci este o ființă pe care Dumnezeu o iubește pentru sine însuși.

2.2.3. Paternitatea și maternitatea în serviciul vieții

Căsătoria, implică o responsabilitate singulară față de binele comun, mai întâi al soților, apoi cel al familiei. Acest bine comun este constituit de om, de valoarea persoanei și de tot ceea ce dă măsura demnității lui. Omul poartă în sine această demnitate în toate sistemele sociale, economice sau politice. Totuși, în cadrul căsătoriei și al familiei, această responsabilitate angajează și mai mult în acest sens.

Paternitatea și maternitatea responsabile, desemnează acțiunea concretă de a înfăptui, această datorie care, în lumea contemporană, prezintă noi caracteristici în mod particular paternitatea și maternitatea responsabile, se raportează direct la momentul în care bărbatul și femeia, unindu-se “într-un sigur trup” pot deveni părinți. Este un moment bogat și deosebit de semnificativ pentru relațiile lor interpersonale, ca și pentru serviciul pe care îl aduc vieții: ei pot deveni părinți, mamă și tată, comunicând viața unei noi ființe umane. Ambele dimensiuni ale unirii conjugale, unirea și procreația, nu pot fi separate artificial, fără a altera adevărul intim al actului conjugal însuși.

Desigur, aceasta este învățătura constantă a Bisericii; iar “semnele timpurilor” ai căror martori suntem, ne dau noi motive de a o repeta cu deosebită insistență.

Soții învață din propria lor experiență ce înseamnă paternitatea și maternitatea, care sunt responsabile în serviciul vieții; ei o învață și datorită experienței altor cupluri care trăiesc în condiții analoge și sunt astfel mai deschiși față de datele științelor. Putem spune că “savanții” primesc într-un fel o învățătură din partea soților, pentru a fi la rândul lor în măsură să-i instruiască într-un mod mai competent asupra sensului procreării responsabile și asupra modalităților de a o practica.

Biserica învață adevărul moral asupra paternității și maternității responsabile, apărându-l în fața concepțiilor și a tendințelor eronate răspândite astăzi.

Soții știu, sau trebuie să știe că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu creatorul și, într-un fel, interpreții ei. Această colaborare nu se referă doar la aspectul biologic; ci mai degrabă la faptul că în paternitatea și maternitatea umană Dumnezeu însuși este prezent altfel decât în orice zămislire de pe pământ. Este vorba de o anumită participare a omului la calitatea lui Dumnezeu de stăpân, participare care se manifestă și în responsabilitatea specifică ce îi este încredințată față de viața omenească propriu-zisă. Este o responsabilitate care își atinge culmea atunci când bărbatul și femeia, uniți prin căsătorie, dăruiesc viață.

Vorbind despre o anumită participare deosebită, a bărbatului și a femeii la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, Conciliul Vatican II subliniază ce eveniment profund și înalt religios este zămislirea unui copil, întrucât îi implică pe soți și pe Dumnezeu care se face prezent. Tocmai în acest rol de colaboratori ai lui Dumnezeu care transmite noii făpturi chipul său, stă măreția soților dispuși să colaboreze la iubirea Creatorului și a Mântuitorului care, prin ei, își sporește și își îmbogățește neîncetat familia. Astfel, bărbatul și femeia uniți în căsătorie sunt asociați la o lucrare dumnezeiască: prin actul zămislirii, este primit darul lui Dumnezeu și o nouă viață se deschide spre viitor.

Capitolul iii

Familia în viața și misiunea Bisericii

Între societățile fundamentale ale familiei creștine se află și rolul eclezial, adică familia este în serviciul edificării împărăției lui Dumnezeu în istorie prin participarea la viața și misiunea Bisericii.

Pentru a înțelege mai bine baza, conținutul și caracteristicile acestei participări, trebuie studiate adânc legăturile multiple și profunde, care leagă Biserica de familia creștină, făcând din ea o “biserică în miniatură” (eccelsia domestica), așa încât familia, în felul ei, este imaginea vie și reprezentarea istorică a misterului însuși a Bisericii.

În primul rând, Biserica este mama cea care dă viață, educă și edifică familia creștină, împlinind misiunea de mântuire pe care a primit-o de la Domnul său. Prin proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica revelează familiei creștine adevărata sa identitate, adică ceea ce ea este și trebuie să fie după planul lui Dumnezeu. Prin celebrarea sacramentelor, Biserica îmbogățește și întărește familia creștină cu harul lui Cristos, în vederea sfințirii ei pentru gloria Tatălui; iar prin proclamarea reînnoită a poruncii noi a iubirii, Biserica însuflețește și călăuzește familia creștină la slujirea iubirii, pentru ca să imite și să reînvie aceeași iubire de dăruire și de sacrificiu, pe care Cristos Isus o nutrește pentru întreaga omenire.

La rândul ei, familia creștină este inclusă în misterul Bisericii până la acel punct în care ia parte, în felul ei, la misiunea de mântuire proprie Bisericii, și anume: soții și părinții creștini, în puterea sacramentului căsătoriei, “au în starea lor de viață și în funcția lor, darul propriu în mijlocul poporului lui Dumnezeu”. De aceea, nu numai că primesc iubirea lui Cristos, devenind comunitate mântuită, dar sunt chemați să “transmită” fraților acea dragoste a lui Cristos, devenind în acest fel comunitate “care mântuiește”. În acest fel familia creștină, în timp ce este opera și semnul fecundității supranaturale a Bisericii, devine și simbol, mărturie și participare la maternitatea Bisericii.

3.1. Rolul eclezial al familiei

Familia creștină este chemată să ia parte vie și responsabilă la misiunea Bisericii în mod propriu și original, punându-se în serviciul Bisericii și al societății, întrucât este o comunitate intimă de viață și de iubire.

Dacă familia creștină este comunitate, ale cărei legături sunt reînnoite de Cristos prin credință și sacramente, participarea la misiunea Bisericii trebuie să se realizeze în mod creator, adică soții, în calitatea lor de pereche, părinții și copiii, întrucât formează gruparea numită familie, trebuie să trăiască slujirea lor în folosul Bisericii și al lumii. Ei trebuie să fie “o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32) în credință, prin spiritul apostolic care îi animă și prin colaborarea care îi obligă la operele de slujire a comunității ecleziale și civile.

Familia creștină edifică împărăția lui Cristos în istorie prin realitățile zilnice care privesc și manifestă condiția ei de viață. Iubirea conjugală și familială, trăită în extraordinarele ei bogății de valori și exigențe de totalitate, unicitate, fidelitate și fecunditate se exprimă și prin participarea familiei creștine la misiunea profetică, sacerdotală și regală a lui Cristos Isus și a Bisericii. Iubirea și viața constituie pentru aceste motive, nucleul misiunii mântuitoare al familiei creștine în Biserică și pentru Biserică.

În acest sens Conciliul Vatican II amintește: “Familia va pune cu dăruire, în colaborare cu alte familii, propriile comori spirituale. Pentru aceasta familia creștină care se naște din sacramentul căsătoriei, ca o icoană și o participare a iubirii lui Cristos și a Bisericii, trăind în iubire, cu fecunditate generoasă, cu unitatea și fidelitatea soților și cu cooperarea plină de iubire a tuturor membrilor ei, va arăta tuturor prezența vie a Mântuitorului lumii, precum și natura genuină a Bisericii”.

Soții creștini sunt colaboratori ai harului și martori ai credinței unul față de altul și față de copiii lor și de ceilalți membrii ai familiei. Ei sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori ai credinței și în același timp educatori care prin cuvânt și exemplu formează la viața creștină și apostolică.

A fost întotdeauna datoria soților, dar astăzi aceasta constituie partea principală a vieții lor, să manifeste și ă dovedească prin viața lor indisolubilitatea și sfințenia legăturii căsătoriei, să afirme cu tărie dreptul și îndatorirea părinților de a-și educa în spirit creștin copiii, apărând în acest fel demnitatea și autonomia legitimă a familiei.

În căsătorie și în familiei se constituie un complex de relații interpersonale, prin care orice persoană umană este introdusă în “familia umană” și în “familia lui Dumnezeu”, care este Biserica.

Căsătoria și familia creștină construiesc Biserica: de fapt, în familie persoana umană, nu numai că este născută, iar prin educație este introdusă progresiv în comunitatea umană, dar prin Botez și educația la credință, persoana este introdusă și în familia lui Dumnezeu care este Biserica.

Familia umană, dezagregată de păcat, este reconstituită în unitatea sa de forța mântuitoare a morții și învierii lui Cristos. Căsătoria creștină părtașă la eficacitatea salvatoare a acestui eveniment, constituie locul natural în care are loc inserarea persoanei umane în marea familie a Bisericii. Porunca de a crește și de a se înmulți, dată la început bărbatului și femeii, ajunge în acest fel la adevărata și deplina ei realizare. Biserica găsește în acest sens în familia născută din sacrament, leagănul și locul în care să poată să pătrundă în generațiile umane, iar acestea la rândul lor, găsesc locul de a intra în Biserică.

3.1.1. Descoperirea planului lui Dumnezeu prin credință

Luând parte la viața și misiunea Bisericii, care ascultă cu religiozitate Cuvântul lui Dumnezeu și îl proclamă cu tărie, familia creștină împlinește rolul ei profetic, devenind astfel tot mai mult comunitate care crede și evanghelizează.

Și soților și părinților creștini li se cere ascultarea în credință: sunt chemați să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, care le aduce minunata noutate, “vestea cea bună”, a vieții lor conjugale și familiale, înzestrată de Cristos cu sfințenie și cu putere de sfințenie. Într-adevăr, numai prin credință ei pot descoperi și admira cu mulțumire demnitatea cea mai mare la care i-a chemat Dumnezeu, care a voit să înalțe căsătoria și familia, constituindu-le semn și loc al legământului de iubire dintre Dumnezeu și oameni, dintre Cristos Isus și Biserica, mireasa sa.

Însăși pregătirea la căsătoria creștină este un itinerar al credinței, deoarece taina căsătoriei este ocazia privilegiată ca mirii să descopere și să adâncească credința primită la botez și hrănită cu educația creștină primită în familie. Sub acest aspect ei recunosc și aleg liber vocația de a trăi urmarea lui Cristos și slujirea împărăției lui Dumnezeu în viața de căsătorie.

Momentul solemn al credinței soților este cuprins în celebrarea sacramentului căsătoriei, care în natura sa profundă, însemnă proclamarea în Biserică, a veștii bune despre iubirea conjugală. Este Cuvântul lui Dumnezeu care “descoperă” și “împlinește” planul înțelept și plin de iubire, pe care Dumnezeu îl are față de soți, introduși la participarea tainică și reală a însăși iubirii lui Dumnezeu, întrucât există protagoniști și celebranți, ceremonia trebuie să fie o profesiune de credință făcută în Biserică și cu Biserica, cu comunitatea celor ce cred.

Această profesiune de credință cere ca să fie pregătită în cursul vieții și să fie trăită de soți și de familie: Dumnezeu i-a chemat pe soți “la” căsătorie și continuă a-i chema “în” căsătorie. În mijlocul faptelor vieții, cu greutățile, problemele și evenimentele existenței de toate zilele, Dumnezeu vine la ei, le arată și le propune exigențele concrete ale participării lor la iubirea lui Cristos față de Biserică, în raport cu situația participării familiale, sociale și ecleziale în care se află.

Descoperirea și ascultarea de planul lui Dumnezeu trebuie să se facă “împreună” de către comunitatea conjugală și familială, prin experiența umană a iubirii trăite în Spiritul lui Cristos între soți, între părinți și copii.

3.1.2. Familia creștină ca realitate a Bisericii

Familia creștină se naște din comunitatea eclezială care se naște la rândul ei dintr-un sacrament care este acțiunea lui Cristos și a Bisericii. Despre căsătorie, Biserica are o concepție originalistică; aceasta se exprimă prin afirmația: “căsătoria este un sacrament”. Dumnezeu mântuiește prin sacramente care sunt acțiuni misterioase, dar reale, proiectate și împlinite de El în favoarea oamenilor prin intermediul lui Cristos Isus în Biserică.

Familia creștină este un fapt în totalitate religios: este un sacrament continuat, o continuă celebrare a cultului lui Dumnezeu. Toate gesturile de iubire pe care soții le schimbă între ei și cu fiii lor (fie că mănâncă, vorbesc, suferă, depășesc dificultățile) sunt fapte deosebite care îi ajută într-adevăr să trăiască din plin sacramentul căsătoriei.

Consacrând iubirea umană cu sacramentul căsătoriei, Biserica constituie familia creștină ca instrument al misiunii salvifice. Așa cum se spune că Euharistia face Biserica și că Biserica face Euharistia, tot astfel se poate spune că Biserica generează familiile creștine și că la rândul lor, familiile creștine formează Biserica. Pentru a actualiza împlinirea misiunii sale care este mântuirea oamenilor, Biserica nu poate realiza această misiune fără familie care este cea mai autentică comunitate a dimensiunii umane.

Familiile născute din sacramentul căsătoriei, sunt mici comunități ale poporului lui Dumnezeu. Astfel, apostolul Paul prezintă Biserica ca un corp în care “Cristos este capul iar noi mădularele” (Ef 4,15-16). Comunitățile familiare pot fi descrise în mod simplu ca celule ale Bisericii lui Isus. acestea sunt generate de Biserică, fiind animate de același Duh Sfânt care le sfințește, trăind aceeași credință, aceeași speranță și aceeași dragoste.

Căsătoria creștină, tocmai pentru că este o comunitate în care oamenii se întâlnesc între ei și cu Dumnezeu în mod autentic, construiește Biserica. Familia are nevoie de Biserică: soțul și soția sunt uniți în Cristos Salvatorul, nu doar pentru că sunt “un singur trup” dar mai mult pentru că sunt membrii unicului corp a lui Cristos care este Biserica. Desigur și Biserica are nevoie de familie, nu numai pentru a crește ca număr de persoane, dar pentru că familia, comunitate de bază a societății civile și religioase, constituie un rol singular și o capacitate unică pentru edificarea comunității: este un semn al comuniunii de viață și de fecunditate.

Familia este considerată ca “purtătoare a iubirii salvifice a lui Cristos” prin Biserică. Familia este calea Bisericii; ea își are originea în însăși iubirea Creatorului pentru lumea creată. Există un schimb reciproc între familie și Biserică, prin care Biserica se descoperă în familie, iar familia devine Biserică. Dimensiunea cea mai explicită la nivel uman a vieții ecleziale o reprezintă familia. Desigur Biserica este corpul lui Cristos, însă dinamismul intern îl reprezintă figura vieții familiare în capacitatea sa de a se relaționa în diferite realități ale vieții cotidiene.

Biserica este concepută din darurile Duhului Sfânt. Cea ce edifică Biserica este familia, în măsura în care ea este sfântă. Sfințenia familiei în cadrul Bisericii este indispensabilă.

3.1.3. Sfințenia familiei în cadrul Bisericii

Căsătoria nu este în mod simplu o realitate naturală, dar mai mult ea reprezintă o viață de sfințenie. Prin aceasta se poate afirma că omul, de la dimensiunea sa pur naturală este introdus în viața divină. Familia dă Bisericii o notă particulară de definiție. Ea este sfințită de Cristos, asumându-și astfel o notă particulară care este cea a unității familiare și a raportului dintre bărbat și femeie în sarcina educării.

Sfințenia este efectul Duhului Sfânt care coborând într-o realitate umană, o transformă, o sfințește, o introduce în împărăția lui Dumnezeu, înăuntrul economiei lui Dumnezeu, a sfințeniei Lui, și deci înăuntrul Bisericii care este o realitate sfântă.

Nici un lucru natural sau uman nu este sfânt în sine. Noi suntem sfințiți de Dumnezeu care singur e sfânt, iar această sfințire am primit-o prin Isus Cristos care sfințește Biserica și tot ceea ce este în ea.

Familia sfântă este în lume, punctul de legătură a sfințeniei în toate aspectele vieții. De aceea Biserica astăzi, are nevoie de “familii sfinte”. Biserica are nevoie de darul familiei creștine, de acel dar pe care familia l-a primit prin sacramentul căsătoriei. Într-adevăr, familia sfântă (familia creștină) este o familie în care Cuvântul lui Dumnezeu își face efectul în măsura în care este acceptat și pus în practică.

Obligația de sfințire a familiei își are începutul în sfântul Botez, iar expresia maximă a sfințeniei este în sfânta Euharistie, care este intim legată de căsătoria creștină. În acest sens conciliul Vatican II ne reamintește relația specială ce există între sfânta Euharistie și căsătoriei. Tocmai de aceea Conciliul cere ca celebrarea căsătoriei să aibă loc în cadrul sfintei liturghii. Pentru a înțelege și trăi cu mai multă intensitate harul și responsabilitatea căsătoriei și familiei creștine, este absolut necesar a redescoperi adânca legătură a sacramentului căsătoriei cu sfânta Euharistie care ne conduce către drumul sfințeniei la care cu toții suntem chemați.

Sfânta Euharistie este așadar izvorul căsătoriei creștine. Jertfa euharistică reprezintă alianța de iubire a lui Cristos cu Biserica, alianță pecetluită cu sângele lui Cristos vărsat pe cruce (In 19,34). În acest sacrificiu al Noului și Veșnicului Legământ, familia creștină își află izvorul, din care izvorâte legământul conjugal. Sfânta Euharistie este izvor al carității și sfințeniei pentru familie deoarece reprezintă jertfa iubirii lui Cristos pentru Biserica sa.

3.2. Misiunea de evanghelizare

În măsura în care familia creștină primește Evanghelia și se maturizează în credință, ea devine evanghelizatoare. Papa Paul al VI-lea afirmă: “Familia ca și Biserica trebuie să fie un spațiu în care Evanghelia este transmisă. În intimitatea unei familii conștientă de această misiune, toți componenții familiei evanghelizează și sunt evanghelizați. Părinții, nu numai că transmit copiilor Evanghelia, dar pot primi de la ei Evanghelia trăită adânc. O astfel de familiei devine evanghelizatoare pentru multe familii în ambientul unde își desfășoară activitatea.

Această misiune apostolică a familiei este însămânțată la botez și primește de la harul sacramental al căsătoriei o nouă forță pentru a transmite credința, pentru a sfinți și transforma societatea actuală după planul lui Dumnezeu.

Familia creștină, mai ales astăzi, are vocația specială de a fi martoră a legământului învierii lui Cristos, prin iradierea constantă a bucuriei, iubirii și a siguranței speranței, de care trebuie să dea mărturie: “Familia creștină proclamă cu glas viu virtuțile prezente ale Împărăției lui Dumnezeu și speranța în viața fericită”.

Misiunea de evanghelizare a părinților creștini este originală și de neînlocuit, deoarece are semnificații tipice pentru viața de familie fiind întrețină de iubire, simplitate și de mărturia zilnică.

Misiunea de evangheliare și cateheză a părinților trebuie să însoțească viața copiilor chiar și în anii adolescenței și tinereții, când aceștia, cum se întâmplă adesea contestă sau resping direct credința primită în primii ani ai vieții lor. În această privință părinții trebuie să înfrunte cu curaj și seninătate sufletească greutățile pe care le întâlnesc în educarea copiilor.

Nu trebuie să se uite faptul că serviciul făcut de soții și de părinții creștini pentru Evanghelie este în chip esențial un serviciu eclezial, fiind încadrat în contextul general al Bisericii, întrucât este comunitate evanghelizată și de evanghelizare. Astfel, având rădăcina înfiptă în misiunea unică a Bisericii pentru “edificarea trupului mistic a lui Cristos” (1Cor 12,11), misiunea familiei de evanghelizare și catehizare trebuie să fie în concordanță cu toate celelalte servicii de evanghelizare și catehizare prezente și operante în comunitatea eclezială.

Sacramentul căsătoriei care are misiunea de a apăra și răspândi credința, îi face pe soții și părinții creștini martori ai lui Cristos “până la marginile pământului” (Fap 1,8), adevărați misionari ai iubirii și ai vieții.

Animată de spiritul misionar, chiar în sânul ei, mica “biserică domestică” este chemată să fie semn luminos al prezenței lui Cristos și al iubirii sale pentru cei care “stau departe”, pentru familiile care nu trăiesc corect credința lor; familia care crede este chemată ca “prin pilda și mărturia vieții ei să lumineze pe cei care caută adevărul”.

Anunțarea Evangheliei și primirea ei în spirit de credință își află plinătatea în celebrarea sacramentală. Biserica, comunitate care crede și evanghelizează, este popor preoțesc, învestit cu puterea și demnitatea de a participa la puterea lui Cristos, Marele Preot al noului și veșnicului testament. Putem afirma prin aceasta că familia creștină reprezintă “sanctuarul domestic al Bisericii”.

Familia creștină este încorporată în biserică, poporul preoțesc, prin sacramentul căsătoriei care este baza acestei misiuni și de unde primește hrana pentru misiunea încredințată. Familia este chemată de Cristos și prin El este angajată într-un dialog cu Dumnezeu prin viața sacramentală, oferind lui Dumnezeu propria existență și rugăciunile ei. Familia este chemată să se sfințească pe sine, să sfințească comunitatea eclezială și întreaga lume. Rolul familiei corespunde misiunii încredințate de Dumnezeu. Familia este chemată astfel, să fie semn și instrument de comuniune între persoane și în societate.

3.2.1. Valorile misiunii de evanghelizare astăzi în familia creștină

Papa Ioan Paul al II-lea a amintit de multe ori că familia este promisiunea viitorului umanității. Ea reprezintă resursa cea mai importantă pentru civilizație, pentru o evanghelizare care este proprie familiei creștine derivă din căsătorie ca sacrament. Familia este locul privilegiat pentru glorificarea lui Dumnezeu.

Dacă familia creștină este pentru ea însăși “o evanghelie” (o veste), ea trebuie să devină exemplu pentru întreaga comunitate și societate. Aici se plasează adevărata misiune a familiei, dacă vrea cu adevărat să se realizeze după adevărul său interior. Redescoperindu-și astfel “izvorul” său, familia se poate deschide către misiune în Biserică și în lume. O misiune pe care familia creștină o poate concretiza în viața ei este promovarea valorilor.

Astăzi lumea are nevoie cu adevărat de a recupera valorile, mai ales valorile înalte. Este nevoie ca familia astăzi să trăiască o experiență cotidiană de autentică iubire și dăruire gratuită în folosul societății; să știe să aleagă prin imitarea lui Cristos, sacrificiul, iertarea, iubirea față de aproapele etc.

Familia, fondată pe porunca iubirii, trebuie să trăiască din zi în zi valorile sacre, mai ales prin grija către cei nevoiași, respectul față de persoana umană, de adult sau copil, considerându-i mereu în demnitatea lor de persoane și fii ai lui Dumnezeu.

Iubirea, împinge familia misionară să recunoască în orice om, mai ales dacă este sărac, bolnav sau suferind, voința lui Cristos și deci un frate care trebuie iubit și slujit. O astfel de familie între-adevăr dă o mărturie de a fi “biserică domestică” care anunță și comunică Evanghelia până la capătul lumii. Încrezători așadar în darurile Duhului Sfânt și urmând exemplu lui Isus Cristos, fiecare familie este chemată astăzi mai mult poate ca oricând să-și deschidă sufletul spre adevărata misiune de evanghelizare, având mereu la bază valorile care îi motivează acțiunile.

Este evident așadar că termenul evanghelizare indică nu numai anunțul explicit al Evangheliei dar adaptarea ei la cerințele socio-culturale ale timpului nostru. Din acest punct de vedere familia ca și Biserică, evanghelizează prin tot ceea ce ea este, mărturisește și îndeplinește.

3.2.2. Viața și misiunea familiei creștine în Biserică și în lume

Predicarea Cuvântului prin credință și celebrat în liturgie, izvorăște în viața nouă prin Duhul lui Cristos care constituie nu doar un cult spiritual către Dumnezeu, dar și o Evanghelie trăită și mărturisită. Viața creștină a soților și a întregii familii trebuie deci să fie o evanghelizare credibilă și eficace. Această viață văzută în conformitate cu sacramentul primit, reprezintă un dar al harului pentru comunitatea eclezială, mai mult chiar un dar specific, deoarece constituie o realitate a existenței conjugale și familiare.

Familia creștină revelează și comunică lumii valorile unei iubiri dezinteresate, responsabile și generoase în darul vieții, indisolubile și credincioase în dificultăți. În fața unei societăți mai puțin sensibila la valorile fundamentale ale iubirii, familia trebuie să mărturisească gratuitatea, de multe ori ofensată de egoism, care reduce persoana la instrument.

Viața creștină ridicată la plinătatea ei, comportă o dezvoltare a unei explicite misiuni ecleziale. Prin puterea sacramentului, soții sunt consacrați pentru a fi miniștrii sfințirii în familie și în același timp cei care ajută la edificarea Bisericii. Ei împlinesc ministerul lor și carismele lor prin mărturia unei vieți conduse de Duhul Sfânt, prin educarea creștină a fiilor, prin catehezele familiare și prin evanghelizarea altor soți și familii.

Asumând realitatea umană a iubirii, căsătoria creștină reprezintă un moment particular al medierii între Biserică și lume, între Evanghelie și istorie, promovând mereu dialogul. Viața creștină a familiei este o mărturie care îmbogățește nu numai Biserica dar și societatea civilă. Creșterea umană, inseparabilă de evanghelizare, este principalul serviciu la care familia creștină este chemată să răspundă în societatea civilă. Un alt element constă în a trăi în propriul nucleu conjugal și familiar o experiență de iubire autentică a darului gratuit de a se oferi pe ei înșiși unei societăți ce astăzi pare a fi prizonieră individualismului.

Familia creștină evanghelizează în momentul în care contribuie la binele comun al societății prin educarea copiilor cărora le oferă exemplul nu numai al iubirii reciproce dar și al unei iubiri ce depășește granițele familiei, pentru a se extinde la toți, în mod special la cei săraci și cei părăsiți. Funcția educativă are și ea un rol deosebit de important în evanghelizarea pe care familia o face în cadrul societății. Soții trebuie să-și asume partea responsabilității mai ales în exigențele dreptății. Trebuie să se evidențieze în acest sens implicarea și contribuția la nivelul politic pentru binele societății.

Misiunea de evanghelizare a familie derivă din carisma botezului. În virtutea acestui sacrament, fiecare membru al familiei trebuie să fie responsabil de mărturia pe care trebuie să o arate. În baza acestui argument familia constituie “diaconia eclezială”. De aici rezultă responsabilitatea familiei și a fiecărui membru în parte în evanghelizarea la care suntem chemați cu toții.

3.2.3. Ospitalitatea, element evanghelizator

Una din formele cele mai autentice ale evanghelizării în apostolatul familiar este ospitalitatea. Din totdeauna ea a fost considerată o necesitate dintre cele mai nobile: chiar și păgânii o considerau sacră, era aproape asemănătoare așteptării primirii unei divinități.

Familia creștină, mai mult decât oricare altă familie este chemată în virtutea evanghelizării să practice în diversele sale forme de activate această veche virtute. Ospitalitatea, transformă într-adevăr locuința familiei într-o “casă a lui Dumnezeu”. Acest lucru se verifică plecând de la ajutorul material oferit săracului ce bate la poartă, până la susținerea morală dăruită celui care este supus unei probe dure în viață.

Așa cum mănăstirile și comunitățile religioase sunt un refugiu pentru sufletele zbuciumate care la prezența lui Dumnezeu descoperă apoi sensul profund al vieții, tot astfel familia creștină trebuie să fie o “insulă” de spiritualitate, unde sufletele “naufragiate” își găsesc scăparea uneori. Într-o familie cu adevărat creștină orice lucru vorbește despre Dumnezeu și conduce la El. O astfel de atmosferă exercită fără dubiu influențe pozitive asupra cel care au privilegiul să o descopere. Mărturisirea unei astfel de vieți din partea unei familii nu impune nimic persoanei, dar, o introduce într-o atmosferă plină de spiritualitate.

Cine intră în această atmosferă a familiei, descoperă iubirea conjugală fondată de Dumnezeu care se manifestă prin grija și ajutorarea celor nevoiași. Legătura ce există între membrii familiei creează în acest ambient familiar, sensul vieții familiare care o duce mereu spre o adevărată evanghelizare.

Așadar, familia dacă este disponibilă și deschisă spre ajutorul reciproc, pentru a crește în credință, poate deveni un punct de întâlnire pentru alte familii sau pentru cei fără o familie care caută un ambient cald și primitor. Deschizându-se cu generozitate către aproapele, comunitatea familiară găsește optime ocazii pentru a lua cunoștință de propria unitate, prin sacrificiile materiale și fizice și prin efortul comun de a se pune în serviciul celor care îi primesc. Această colaborare îi va uni și mai mult. Experiența primirii, a ospitalității, îmbogățește familia. Prin aceasta ea redescoperă semnificatul viu al comuniunii dintre suflet și Dumnezeu.

Apostolatul familiar este strâns legat de natura sacramentului căsătoriei și de diferitele carisme care o susțin. Fiecare familie trebuie să descopere propriul drum care să poată să o ajute în descoperirea misiunii sale de evanghelizare.

3.3. Rugăciunea în viața familiei

Rugăciunea creștină este o relație de legământ între Dumnezeu și om în Isus Cristos. Ea este lucrarea lui Dumnezeu și a omului; izvorăște din Duhul Sfânt și din noi, îndreptându-se cu totul către Tatăl, în unire cu voința omenească a Fiului lui Dumnezeu făcut om.

Rugăciunea este creștină în măsura în care ea este comuniune cu Cristos și se desfășoară în Biserica ce este Trupul lui. Dimensiunile ei sunt cele ale iubirii lui Cristos. Biserica se roagă pentru familia creștină și o educă pentru a trăi în generoasă coerență cu darul și misiunea preoțească primite de la Cristos, marele preot. În realitate, preoția botezului primită de toți creștinii, preoție trăită în căsătorie ca sacrament, constituie pentru soți și pentru familie baza vocației și misiunii preoțești, pentru care faptele existenței lor zilnice se transformă în “sacrificii spirituale plăcute lui Dumnezeu prin mijlocirea lui Cristos” (Cf. 1Pt 2,5). Aceasta se întâmplă nu numai cu celebrarea sfintei Euharistii și a altor sacramente, dar mai mult, cu viața de rugăciune, prin dialogul rugător cu Tatăl ceresc prin Isus Cristos, în Duhul Sfânt.

Rugăciunea familială are caracteristicile sale specifice. Este o rugăciune făcută în comun, soț și soție, copii și părinți împreună. Comuniunea rugăciunii este rodul acelei comuniuni dăruite de sacramentul botezului și căsătoriei. Membrilor familiei creștine se pot aplica în mod deosebit cuvintele cu care Cristos Domnul a făgăduit prezența sa: “Adevăr zic, vouă: dacă doi dintre voi se vor aduna pe pământ pentru a cere ceva, Tatăl meu care este în ceruri le va da. Pentru că unde sunt soi sau trei adunați în numele meu, eu sunt în mijlocul lor” (Mt 18,19).

O astfel de rugăciune are ca și conținut original, însăși viața de familie care în toate circumstanțele sale este interpretată ca vocația lui Dumnezeu și este transpusă în viață ca răspuns familial al apelului lui Dumnezeu în toate împrejurările vieții: bucurii și dureri, speranță și tristețe, nașteri și aniversări, moartea persoanelor iubite, etc… Toate acestea însemnă de fapt intervenția iubirii lui Dumnezeu în istoria familiei, așa cum trebuie să însemne și momentul favorabil pentru rugăciuni de cerere, de mulțumire și de încredințare deplină a familiei Tatălui din ceruri.

Familia trebuie să devină unitate de rugăciune. Rugăciunea este laudă, mulțumire adusă lui Dumnezeu, cerere de iertare, implorare și invocare. Sub fiecare din aceste forme, rugăciunea familiei are multe să-i spună lui Dumnezeu. Are de asemenea multe de spus oamenilor, începând cu comuniunea reciprocă dintre persoanele pe care le unesc legăturile familiei.

“Ce este omul, de-ți amintești de el?” (Ps 8,5), întreabă psalmistul. Rugăciunea este locul în care, în modul cel mai simplu ne amintim de Dumnezeu Creator și Tată. Nu este numai omul cel care își amintește de Dumnezeu, dar mai degrabă Dumnezeu este cel care își amintește de om. De aceea, rugăciunea comunității familiale poate deveni locul amintirii comune și reciproce, căci familia reprezintă o comunitate de generații. Toți trebuie să fie prezenți în rugăciune: cei vii, cei morți și de asemenea cei care trebuie să vină pe lume. În familie trebuie să ne rugăm pentru fiecare persoană, în funcție de necesitățile și împrejurările existente.

Nu trebuie uitat faptul că rugăciunea este parte constitutivă și esențială a vieții creștine, luată în integritatea și centralismul ei, aparținând însă și “umanității” noastre, deoarece, este prima expresie a adevărului lăuntric al omului și prima condiție a libertății autentice a spiritului.

Rugăciunea în acest sens, nu reprezintă o evadare de la datoriile zilnice, dar constituie stimulentul cel mai puternic pentru ca familia creștină să-și asume și să-și rezolve de deplin toate responsabilitățile primei celule și baza societății umane. Astfel, participarea efectivă la viața și misiunea Bisericii în lume, este proporționată cu fidelitatea și intensitatea rugăciunii prin care familia creștină se unește cu viața, care este Cristos. Din această unire vitală cu Cristos, alimentată prin liturgie și rugăciune, derivă fecunditatea familiei creștine în serviciul specific de promovare umană care nu poate să ducă decât la transformarea lumii.

3.3.1. Rugăciunea liturgică și rugăciunea particulară

Așa cum ne învață conciliul Vatican al II-lea, între rugăciunea Bisericii și cea a fiecărui credincios este un raport profund și vital. Scopul important al rugăciunii bisericii domestice, familia, este acela de a constitui pentru copii o introducere naturală al rugăciune proprie întregii Biserici, în sensul de a-i pregăti la rugăciunea liturgică a Bisericii și de a o extinde pe întreg spațiu vieții personale, familiale și sociale. De aici urmează necesitatea participării progresive a tuturor membrilor familiei creștine la sfânta Euharistie, mai ales duminica și în zilele de sărbătoare, precum și la celelalte sacramente și cu deosebire la acelea de inițiere creștină a copiilor. Directivele conciliare au deschis o nouă posibilitate pentru familia creștină care a fost inclusă printre grupurile cărora li se recomandă să celebreze în comun oficiul divin.

Pentru a pregăti și prelungi acasă cultul celebrat în Biserică, familia creștină trebuie să recurgă la rugăciunea particulară, care reprezintă o mare varietate de forme. Această varietate extraordinară de bogăție cu care Duhul Sfânt însuflețește rugăciunea creștină și vine în ajutorul diferitelor exigențe și situații ale vieții celui care se roagă lui Dumnezeu. Pe lângă rugăciunile de dimineață și de seară, familia trebuie să ia expres în considerație citirea și meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, pregătirea la sfintele sacramente, devoțiunea și consacrarea la Inima lui Isus, diferitele forme de cult în cinstea Sfintei Fecioare Maria, binecuvântarea mesei și observarea evlaviei populare.

În respectarea libertății fiilor lui Dumnezeu, Biserica a propus credincioșilor unele practici de pietate, cu deosebită grijă și insistență, între aceste practici de pietate trebuie menținut sfântul Rozariu. Această rugăciune autentic mariană care explică legătura sinceră și urmarea generoasă, spirituală a Fecioarei Maria, constituie un instrument privilegiat pentru alimentarea comuniunii de iubire a familiei și pentru dezvoltarea spiritualității conjugale și familială.

Este semnificativ faptul că tocmai în rugăciune și prin rugăciune omul descoperă într-un mod cum se poate mai simplu și totodată mai profunda, adevărata personalitate: în rugăciune, “eu”-ul uman sesizează mai ușor profunzimea calității sale de persoană. Acest lucru este valabil în egală măsură pentru familiei care nu reprezintă doar celula fundamentală a societății, dar care posedă și o fizionomie aparte. Aceasta își găsește o confirmare primară și fundamentală și se consolidează atunci când membrii familiei se întâlnesc în invocația comună: “Tatăl nostru!”

Rugăciunea întărește soliditatea și coeziunea spirituală a familiei, făcând prin aceasta familia să participe la “puterea” lui Dumnezeu. În binecuvântarea solemnă din cadrul ceremoniei căsătorie, celebrantul invocă astfel pe Domnul pentru noii miri: “Fă să coboare asupra lor darul Duhului Sfânt pentru ca prin dragostea ta răspândită în inimile lor, să rămână mereu credincioși legământului conjugal”. Din această revărsare a Duhului Sfânt se naște tăria interioară a familiilor, ca de altfel și puterea în stare să le unifice în dragoste și adevăr.

Viața de comuniune, stilul slujirii și vestirea Evangheliei găsesc în izvorul și actualizarea lor, plinătatea acțiunii liturgice a comunității ecleziale. Prin comunitatea creștină care celebrează liturgia, Cristos însuși vorbește, dăruiește viața sa și îi răscumpără pe cei care participă la învierea sa. Euharistia constituie izvorul întregii vieți creștine și a întregii acțiune pastorale. Ea reprezintă centrul vital al comunității ecleziale. Aici familia își poate găsi izvorul nesfârșit al dinamismului pentru creșterea spirituală a ei și a întregii Biserici.

Familia reprezintă deci primul ambient al comunității parohiale, în care “liturgia ritului”se traduce în “liturgia vieții”, în cult spiritual despre care apostolul Paul spune: “Vă îndemn fraților să oferiți corpul nostru ca sacrificiu viu, sfânt și plăcut lui Dumnezeu; acesta este cultul vostru spiritual” (cf. 1Pt 2,4-5).

Viața familiei este o liturgie trăită în viața cotidiană. Orice gest de iubire familiară, trăită în credința prezenței celui înviat în familie, este liturgie.

3.3.2. Contribuția familiei creștine la promovarea vieții liturgice și a rugăciunii

Familia este primul ambient în care viața se poate traduce în rugăciune de laudă și de invocație. În familie se poate transforma bucuria de a fi căsătoriți și gratuitatea vieții comune în rugăciune de laudă și mulțumire. Este indispensabil ca membrii familiei să se roage împreună. Rugăciunea în familie nu se poate reduce doar la un fapt individual, dar este o experiență de familie, fiind însoțită de o adevărată “comunicare” interpersonală. De asemenea în familie rugăciunea se alimentează prin ascultarea Cuvântului, iar mai apoi prin recitirea și meditarea acestui Cuvânt.

Momentele rugăciunii în viața familiei trebuie să fie legate și de anumite evenimente ce au loc în cadrul familiei. De exemplu: celebrarea aniversărilor, onomasticii, etc… Familia mai are obligația în calitate de membru al comunității să participa la activitățile liturgice care pregătesc Liturghia duminicală. În cadrul acestei celebrări Cristos înviat cheamă întreaga familie pentru a “frânge” pâinea Cuvântului și a Corpului său, devenind în acest fel ei înșiși pâine “frântă” pentru ceilalți.

Soții și familiile creștine în Euharistia duminicală redescoperă ei înșiși cum trebuie să actualizeze noua alianță. Primind darul iubirii pe care Cristos îl face prin Euharistie, ei se întăresc și cresc în capacitatea de a se dărui reciproc. Celebrând Euharistia, ei pun fundament solid la comuniunea familiară, stabilind raporturi de solidaritate în interiorul comunității și implicându-se în același timp în serviciul de caritate pentru ajutorarea celor săraci.

3.3.3. Educarea copiilor la rugăciune

Părinții creștini, în forța demnității și misiunii lor au rolul specific de a educa pe copii la rugăciune, de a-i introduce în descoperirea progresivă a tainei lui Dumnezeu și în colocviul personal cu Dumnezeu, așa cum și Conciliul Vatican al II-lea propune: “…în familia creștină, îmbogățită de harul și misiunea sacramentului căsătoriei, copiii trebuie să învețe să perceapă din fragedă copilărie pe Dumnezeu, iubindu-l și pe aproape în spiritul credinței pe careu au primit-o la botez”.

Astăzi, în familiile creștine se pune problema integrării copiilor în rugăciunea familiară. În această privință este nevoie de multă atenția. Copiii cu trebuie obligați la rugăciune pentru a nu crea în acest fel un automatism care dăunează mult în viața interioară și în relațiile interpersonale familiare.

În această situație cel mai indicat este introducea progresivă a copiilor în viața liturgică și de rugăciune, după posibilitățile și alegerilor lor. Ei trebuie să se simtă liberi în a alege această viață de comuniune prin rugăciune. Dumnezeu lasă mereu libertate sufletelor de a-l iubi și primii.

Părinții trebuie să evite moralismul exagerat care poate suscita în copii reacții negative și care mai târziu îi pot îndepărta tot al de viața de rugăciune. Dacă părinții trăiesc cu adevărat o spiritualitate familiară profundă, copiii vor avea un exemplu demn și cu siguranță îl vor urma.

Părinții nu trebuie să uite niciodată datoria pe care o au de a-i educa pe copiii lor, rugându-se împreună cu ei și ajutându-i să înțeleagă valoarea rugăciunii în viața familiară. Primind acest “tezaur”, copiii vor putea la rândul lor trăi și mărturisi viața și credința lor urmașilor care îi vor preceda.

În speranța că Dumnezeu va binecuvânta familiile noastre prin darurile Duhului Sfânt nu ne rămâne decât să sperăm că aportul din partea familiilor va fi peste măsură, pentru ca mai apoi, fiecare la sfârșitul vieții să ne bucurăm de răsplata fericirii veșnice.

Concluzie

În baza analizelor făcute, putem constata că familia reprezintă cea mai importantă „curea de transmisie” a normelor culturale din generație în generație și astăzi, în pofida evoluțiilor survenite în dezvoltarea societății, majoritatea cercetărilor „de teren” continuă să definească rolul familiei ca o producere a personalității sociale și ca transmitere intergenerațională pe o direcție unică, de la părinți la copii. A fi părinte însemnă a transmite, respectiv a acționa ca intermediar între societate și copii, iar poziția de părinte este sinonimă cu competența educațională.

Trecând de la rolul părinților la cel efectiv al familiei, s-a constatat că familia trebuie să-și găsească elanul de la început; ea este chemată să devină ceea ce a fost la origine, să dezvolte toate posibilitățile pe care le poartă în sine, daruri primite din partea lui Dumnezeu. Familia este comunitate stabilă și unită în membrii ei, comunitate de viață și iubire, comunitate de credință, de speranță și apostolat, comunitate care construiește Biserica și societatea umană. În familie sunt păstrate și transmise valorile și virtuțile originale, iar persoana umană află aici demnitatea originală și personală. Familia, întemeiată și însuflețită de iubire, reprezintă o comunitate de persoane. Prima obligație a familiei este de a trăi cu fidelitate realitatea comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o autentică comunitate de persoane.

Familia creștină, având rolul de a participa la viața comunitară nu este destinată să rămână închisă în ea însăși dar trebuie să fie deschisă, interesată de problemele religioase și sociale, luând parte activă la ele, cu alte cuvinte trebuie să fie destinatară sau obiect însă și subiect și protagonist în apostolat.

Responsabilitatea pe care familia creștină trebuie să o ducă la îndeplinire în viața comunitară este foarte evidentă și în planul lui Dumnezeu, astfel încât, nu rămâne decât ca familia să descopere adevărata sa identitatea umană și creștină, trăind în mod realist valorile sale de unitate, de viață, de iubire și demnitate.

Bibliografie

Aa.Vv., Humanae Vitae. Testo e nota teologico-pastorale, Queriniana, Brescia 1968.

______, Nascere, amare, morire. Etica della vita e famiglia, oggi, Paoline, Cinisello B. 1989.

______, Nuovo Dizionario di Teologia Morale, Paoline, Cinisello B. 1990.

______, Evangelizzazione e matrimonio, D’Auria, Napoli 1975.

______, Il matrimonio cristiano, L D C, Torino 1978.

______, La coppia, l’amore, la vita, la via umana e cristiana alla fecondità, Ancora, Milano 1992.

Adnes P., Il matrimonio, Marietti, Torino 1989.

Ardigo L., Struttura della famiglia, Angeli editore, Milano 1987.

Aubert J., Morale sociale, Editrice, Assisi 1988.

Botero S., Per una teologia della famiglia, Borla, Roma 1992.

Campanini G., Realtà e problemi della famiglia contemporanea, Compendio di sociologia della famiglia, Paoline, Cinisello B. 1989.

Consiliul Pontifical pentru Familie, Sexualitatea umană adevăr și semnificație, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 2001.

______, Copiii, primăvara familiei și a societății, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 2000.

Chiavacci, Principi di morale sociale, E D B, Bologna 1983.

Cipriani, Matrimonio, in AA.VV., Nuovo dizionario di Teologia Biblica, Cinisello B., Bologna 1988.

Christian G., Spiritualità in famiglia, San Paolo, Cinisello B. 1994.

Cosetino G., Lavia della santità, Proziuncola, Assisi 1992.

Crispiero M., Il matrimonio cristiano, Marietti, Torino 1976.

Cupia L., Famiglia oggi, Paoline, Roma 1978.

Da Crispiero M., Il matrimonio cristiano, Marietti, Torino 1976.

Davanzo G., Sessualità umana e l’etica dell’amore Ancora, Milano 1987.

Duss-Von Werdt J., Teologia del matrimonio, Il carattere sacramentale del matrimonio, în AA.VV., Mysterium salutis, VIII, Queriniana, Brescia 1975.

Fuchs E., Desiderio e tenerezza, Claudiana, Torino 1984.

Galli N., Educazione dei congiugi alla famiglia, Vita e pensiero, Milano 1986.

Gatti G., Morale matrimoniale e famigliare, în AA.VV., Corso di morale, III, Queriniana, Brescia 1984.

Giovanni Paolo II, Catechesi sul matrimonio, a cura di G. Conceti, Roma 1980.

Gurtvitch G., Trattato di sociologia, Il Saggiatore, Milano 1972.

Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 1994.

Kasper W., Teologia del matrimonio cristiano, Queriniana, Brescia 1991.

Hrotelano A., Amore e matrimonio: nuove prospettive, Cittadella, Assisi 1991.

Martelet G., Amore e rinnovamento conciliare, Cittadella, Assisi 1968.

Massimo C., Il matrimonio cristiano, Marietti, Torino 1976.

Melchiore V., Amore e matrimonio, nel pensiero filosofico e telologice moderno, Vita e Pensiero, Milano 1976.

Mazzini, Doveri dell’uomo, Borla, Roma 1994.

Messineo, La nazione, La Civiltà Cattolica, Roma 1972.

Ostrowski A., Comunità d’amore responsabile, Gribant, Torino 1976.

Padovese L., Uomo e donna a immagine di Dio, Ediyioni Messagero, Padova 1976.

Palvidou E., Costruttori di futuro, Paoline, Milano 1995.

Pegoraro R., Morale famigliare, Piemme, Roma 1991.

Peschke H., Etica cristiana, Urbaniana, Roma 1989.

Piana G., Famiglia comunità de fede, Ave, Roma 1976.

Pianazzi G., Realtà e valori del matrimonio, LAS, Roma 1976.

Riccio s., Famiglia comnità oriiniaria, Editoriale, Napoli 1987.

Rossi G., Il raorto uomo-donna, în AA.VV., Trattato di etica teologica, II, Dehoniane, Bologna 1980.

Saraceno C., La famiglia nella società contemporanea, Loescher, Torino 1975.

Schillebeeckx E., Il matrimonio, realtà terrena e mistrero di salvezza, Paoline, Roma 1980.

Suenens L., Amore e padronanza di sè, Paoline, Roma 1965.

Tettamanzi D., Il matrimonio comnunità d’amore. Giovanni Paolo II alle famiglie, ed. 2, Mlano 1980.

Walter K., Telogia del matrimonio cristiano, Queriniana, Brescia 1979.

Wirtz M., La vita in due, Marietti, Torino 1985.