Rolul Familiei In Dobandirea Competentei de Autonomie Personala la Prescolari

Psihologie

Rolul Familiei In Dobandirea Competentei de Autonomie Personala la Prescolari

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

I. ACTUALITATEA ȘI IMPORTANȚA TEMEI

II. PREMISELE TEORETICE ALE CERCETĂRII

Delimitări conceptuale

Copii cu CES si problematica integrarii in invatatmantul de masa

Premisele dobândirii competenței de autonomie personală la copiii cu CES

3.1 Disciplina și disciplinarea

3.1.1.Ce este și ce nu este disciplinarea

3.1.2. Disciplina aplicată la domenii specifice ale autonomiei

personale la copii

3.2. Stilul parental

3.2.1. Părintele indulgent

3.2.2. Părintele autoritar

3.2.3. Părintele indiferent

3.2.4. Părintele protector

3.2.5. Părintele democratic

III. METODOLOGIA CERCETĂRII

Obiectivele și ipoteza cercetării

Eșantionul de lucru (subiecții)

Metode de cercetare

Observația

Metoda chestionarului

IV. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

V. CONCLUZII ȘI IMPLICAȚII

BIBLIOGRAFIE

ANEXA 1

INTRODUCERE

Vom porni în această lucrare de la cuvintele Irinei Petrea pe care le scrie în primele pagini ale cărții ”Și tu poți fi supernanny, sau cum sa îți crești bine copilul”, în care autoarea afirmă următoarele:

”Cât trăiește, omul poate crea orice, dar lucrul său e neînsuflețit. Există însă o singură instanță când omul este, într-adevăr, asemenea lui Dumnezeu – ziditor de viață: atunci când (….) din viața lui, se zămislește altă viață. Și dintre toate lucrările omului aceasta este cea mai minunată.”(I. Petrea, 2007, pag. 11)

Fără a dori să combatem această idee credem totuși că o lucrare chiar mai minunată decât aceea de a aduce o ființă pe lume este aceea de a transforma ființa umană pe care cu puterea lui Dumnezeu am zămislit-o, într-o ființă socială care să fie nu o povară sau o pacoste ci un ajutor, o parte integrantă benefică pentru societate. A aduce copii pe lume este un lucru extraordinar, dar lucrul acesta este în putința tuturor cei pe care Dumnezeu i-a învrednicit cu darul procreeri, însă a încununa zămislirea copiilor cu o educație aleasă și făcută cu băgare de seamă este o lucrare încă și mai măreață. Cu siguranță acest lucru este cu atat mai dificil cu cat natura mai îngăduie și situații în care copiii cu care ne binecuvintează, din motive dependente sau independente de controlu părintelui, prezintă anumite nevoie sperciale asfel în cât si cerințele educaționale devin speciale. Alegerea căii potrivite pentru educarea unor astfel de copii nu este un lucru mic, și nici ușor de realizat. Dincolo de aceasta însă fără a intenționa să alegem anume o cale, ne putem surprinde cu ușurință ca aplicând un stil educațional, influențați fiind de factori precum, mediul social, educația și chiar mediul familial originar din care ne tragem fiecare dintre noi.

Această cale intrinsecă pe care pornim fiecare din noi atunci când e vorba de educarea copiilor noștri, o vom numi stilul parental iar în lucrarea de față se va insista supra felului în care acesta influențează dobândirea deprinderilor de autonomie personală la copiii cu CES.

I. ACTUALITATEA ȘI IMPORTANȚA TEMEI

Dobândirea competenței de autonomie personală este parte integrantă a a unui cumul de competențe care stau la baza integrării socio-emoționale a copilului. Paul Osterieth vede familia ca prim și vital instrument de reglare al interacțiunilor dintre copil și mediu fizic și social. (P. Osterrieth, 1973, pag. 15) Familia este primul dintre mediile sociale cu care copilul interacționează iar în lucrarea Fundamentele pedagogiei, Sas C. afirmă: ” Metaforic vorbind, dacă ereditatea este terenul pe care se construiește ființa umană, atunci mediul este cărămida, materialul de construcție”. (Sas, C., 2007) Din punct de vedere al educației, familia este cea care facilitează integrarea lui în societate, așa cum orientează și trebuința lui de a se defini, de a se constitui ca personalitate unică și autonomă. (P. Osterrieth, 1973, pag. 15)

Competențele de autonomie personală sunt printre primele competențe de a căror dobândire depinde integrarea timpurie a copiilor în viața socială, începând cu creșa, grădinița, apoi școala etc. Cu toate că integrarea propriu zisă din punct de vedere al apartenenței în mod practic poate avea loc în ciuda faptului că copilul nu știe încă să își lege șireturile sau să folosească singur toaleta totuși, un copil care achiziționează încă de timpuriu aceste competențe va dispune mereu de un avantaj în ce privește autonomia de care va dispune în mediul în care este plasat, în ce privește avantajele sociale care decurg din aceste competențe cât și în ce privește imaginea și siguranța de sine pe care o dobândește copilul știind că el poate să realizeze ceea ce iși dorește, devenind un factor motivator pentru dobândirea altor competențe.

Este incontestabil însă faptul că familia este primul dintre factorii educaționali care vor acționa în vedera formării copilului, este cea care va imprima o direcție atât în ce privește educația ca întreg cât și în mod specific în dobândirea competențelor de autonomie personală. Viziunea părintelui asupra modului în care trebuie sau dorește să își crească copilul va fi cea care va determina sau va imprima o direcție oferind un prim indiciu cu privire la traiectoria pe care o va lua copilul în viață

Premisa de la care se pornește în lucrarea de față este că la baza integrării cu succes a copilului în societate, prin dobândirea competențelor de autonomie personală stă familia, însă felul în care lucrul acesta se va realiza, depinde în mare parte de modelul educațional pentru care se va opta, de mentalitatea cu care părinții vor aborda această problemă. Atât în literatura de specialitate cât și în mod concret, în rândul părinților, în viața de zi cu zi părerile sunt împărțite atunci când vine vorba de strategia cea mai eficientă, care ar da cele mai bune rezultate în ce privește educația copiilor. P. Osterrieth pe de o parte crede că discilplina în familie asigură succesul educațional (P. Ostterrieth, 1973) iar B. Spock pe de altă parte crede că ”dragostea este principalul ingredient”, care împreună cu indulgența și toleranța sunt pilonii care stau la baza formării unei personalități echilibrate și autonome. (B. Spock, 2000, pag. 95). În cercetarea de față vom urmări să aflăm care este atitudinea unui eșantion concret de părinți selecțonat cu scopul de a determina tendințele părinților în ce privește stilul și metodele educaționale preferat și aplicate atunci când vine vorba de educațiea în vederea deprinderilor de autonomie personală.

II. PREMISELE TEORETICE ALE CERCETĂRII

1. Delimitări conceptuale

Familia este unitatea socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație naturală sau socială. Este instituția care constituie temelia societății umane. Dezvoltarea societății depinde de sănătatea familiei și de modul în care familia își educă membrii, în special copiii. Fiecare familie are o individualitate aparte și aceasta funcționează ca o „pecete” unică pentru membrii săi.

Familia este factorul determinant în educația copilului și aceasta își prelungește influența mai apoi prin ceea ce devine acel copil, în societate. Educația familială deci va avea un impact imens în viața societății prin ceea ce va „produce” ea.

Autonomia personală : vârsta preșcolară se caracterizează în mare măsură prin dependența față de adulți. Ca să obțină independență în activitățile uzuale zilnice , copiii au nevoie de autonomie personală în sensul satisfacerii unor cerințe elementare cum ar fi: îmbrăcatul, dezbrăcatul, așezarea hainelor în cuier, igiena mâinilor, a nasului, a corpului în general, servirea mesei, păstrarea igienei în locul în care-și desfășoară activitatea, păstrarea igienei hainelor, a încălțămintei, păstrarea curățeniei și a ordinei la vestiar, la colțul cu jucării, la colțul rechizite.

Disciplina este una din conceptele de bază cu care se va opera în această lucrare, ea fiind un factor pilon în dobândirea oricărei competențe cât și în educația copiilor în general. Dicționarul limbii române definește disciplina ca fiind ”totalitatea regulilor de conduită care asigură menținerea unei purtări corespunzătoare într-o colectivitate” (http://dexonline.ro/ definitie/disciplina, pagina vizitată la data de 25.06.2010, ora 12.15) în cazul nostru fiind vizată cu precădere familia.

Stilul parental se referă la modul părinților de a acționa formativ asupra copiilor, la atmosfera familială, climatul familial, la tehnicile de influență ale familiei, vizând natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educației.

2. Problematica integrarii copiilor cu CES. in invatamantul de masa

Fie ca ne place sau nu, suntem diferinți unii de alții și aceste diferențe pot incepe de la cele minore precum culoarea ochilor, a pielii sau a felului de agândi, pâna la diferențe care pot viza schimbari sau modificari organice, fiziologice ce vizeaza o oarecare deviere, sau lipsa și poate fi încadrată în categoria deficiențelor sau dizabilitatilor. Atitudinea față de astfel de diferențe variază de la context, la context, de la cultură la cultură, în funcție de nivelul de educație în acest domeniu. Mulți oameni au reticențe față de persoanele cu deficiențe, deoarece au o concepție greșită despre ele. Reticențele față de astfel de persoane trebuie înlăturate și trebuie câutate modalități eficiente pentru a ridica cât mai mult gradul de normalitate a vieții acestor peroane. Ei trebuie percepuți ca orice altă peroană, fiind produsul unic al eredității lor și al mediului.

Persoanele deficiente, la rândul lor au două păreri în ceea ce privește impedimentul lor: unele îl consideră dezastru, iar altele un simplu inconvenient.

Modelul medical- definește handicapul ca o boala cronică;
Modelul economic- consideră că persoanele cu handicap sunt incapabile de a munci sau de a se deplasa, deci sunt neproductive sau mai puțin productive, fiind deci o boală economică;
Modelul limitării funcționale- definește handicapul ca o deficiența severă, cronică, proprie persoanei care îndeplinește următoarele condiții: manifestă o deficiență mentală sau fizică (sau o combinație de deficiențe mentale și fizice), se manifestă înaintea vârstei de 22 de ani, se continuă fără a preciza o limită, reflectă nevoia persoanei de îngrijire, tratament sau alte forme de servicii pentru o perioadă îndelungată sau pentru toata viața, concepute și aplicate în mod individual.
Modelul psiho-social- raportează handicapul de societate plasând problema handicapului la interacțiunea dintre persoane și diferitele segmente ale sistemului social, astfel că societatea este cea care trebuie sa se adapteze la persoanele care o compun, nu numai persoana să se adapteze societății.
Din categoria copiilor cu C.E.S (cerințe educative speciale) fac parte atât copiii cu deficiențe propriu zise, cât și copiii fără deficiențe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigențele școlii. Din această categorie fac parte:
– copiii cu deficiențe senzoriale și fizice (tulburări vizuale, tulburări de auz, dizabilități mintale, paralizia cerebrală);
– copiii cu deficiențe mintale, comportamentale (tulburări de conduită, hiperactivitate cu deficit de atenție-ADHD, tulburări de opoziție și rezistență);
– copiii cu tulburări afective, emoționale (anxietatea, depresia, mutism selectiv, atacul de panică, tulburări de stres posttraumatic, tulburări de alimentație: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, supra-alimentarea);
– copiii cu handicap asociat;
– copiii cu dificultăți de cunoaștere și învățare (dificultăți de învățare, sindromul Down, dislexia, discalculia, dispraxia);
– copiii cu deficiențe de comunicare și interacțiune (tulburări din spectrul autistic, sindromul Asperger, întârzieri în dezvoltarea limbajului).

3.Premisele dobândirii competenței de autonomie personală

În lucrarea de față vom aborda două din aspectele care influențează dobândirea competenței de autonomie persoanlă la preșcolară. Cele două aspecte sunt disciplina în familie și stilul parental.

3.1. Disciplina și disciplicu deficit de atenție-ADHD, tulburări de opoziție și rezistență);
– copiii cu tulburări afective, emoționale (anxietatea, depresia, mutism selectiv, atacul de panică, tulburări de stres posttraumatic, tulburări de alimentație: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, supra-alimentarea);
– copiii cu handicap asociat;
– copiii cu dificultăți de cunoaștere și învățare (dificultăți de învățare, sindromul Down, dislexia, discalculia, dispraxia);
– copiii cu deficiențe de comunicare și interacțiune (tulburări din spectrul autistic, sindromul Asperger, întârzieri în dezvoltarea limbajului).

3.Premisele dobândirii competenței de autonomie personală

În lucrarea de față vom aborda două din aspectele care influențează dobândirea competenței de autonomie persoanlă la preșcolară. Cele două aspecte sunt disciplina în familie și stilul parental.

3.1. Disciplina și disciplinarea

Perspectiva asupra noțiunii de disciplină diferă de la om la om, în ceea ce urmează se vor prezenta părerile specialiștilor privităr la noțiunea de disciplină:

3.1.1. Ce este și ce nu este disciplina

Etimologia cuvântului ”disciplină” vine de la latinescul ”discipol” și înseamnă a învăța de la cineva. ”Discipolul este o persoană care urmează învățăturile și stilul de viață al altei persoane, urmănd modelul comportamentului său în anumite situații” (I.Botiș, A. Tărău, 2004, pag. 11) Fără disciplină, deci fără învățare, nu este posibilă dezvoltarea normală a omului. (I. Petrea, 2007)

Potrivit ”dicționarului de pedagogie”, (1979), semnificațiile conceptului de disciplină sunt următoarele:

Din punct de vedere social – ”acceptare și supunere la regulile de conviețuire socială stabilite potrivit cu cerințele de organizare și ordonare ale muncii și vieții sociale”

Din punct de vedere școlar – ”formarea elevilor în vederea respectării cu strictețea cerințelor învățământului și a regulilor de conduită n școală și în afara școlii” (Iucu, B.R., 2000, p.22)

Așa după cum s-a menționat anterior, dicționarului limbii române definește disciplina ca fiind un set de reguli de conduită care, în cazul familiei sunt stabilite de către părinți și care au menirea de a ajuta familia să conviețuiască și să colaboreze în condiții optime. În ceea ce privește educația copiilor, aceste reguli sunt menite să le traseze anumite limite și posibilități de fucționare care îi ajută să se dezvolte așa după cum le modelează adulții traiectoria. Astfel, dobândirea fiecărei competențe în perioada formării ca adult este mărginită de anumite reguli în funcție de care aceștia se vor dezvolta.

G. Tiurbe prezintă două teorii explicative ale disciplinei și indisciplinei:

1. Teoria disciplinei permisive (libere) conform căreia constrângerea exterioară înăbușe manifestările spontane ale copilului potrivit tendințelor și trebuințelor lui.Ideea principală a acestei teorii este ca educația să asigure libertatea de manifestare a copilului, disciplina rezultând din însăși asigurarea acestei libertăți de manifestare.

2. Teoria disciplinei autoritare conform căreia natura umană este prin esența ei , predispusă la manifestări negative, iar pentru frânarea lor sunt necesare măsuri severe de constrăngere. (Sas, C, 2010, pag.295)

Dobândirea cu mai mult sau mai puțin succes a competențelor de autonomie personală la copiii preșcolari e și ea înfluențată de regulile de disciplină pe care familia decide să le implementeze în vederea educării copiilor.

În dorința de a oferi o imagine cât mai cuprinzătoare a ceea ce implică disciplina și discuplinarea, vom încerca să oferim câteva din definițiile pe care specialiștii în domeniu le oferă.

Înainte de a oferi o definiție a ceea ce este, vom încerca o prezentare a ceea ce nu este disciplinarea.

Disciplinarea nu este:

– ”O anihilare a personalității și obedianță totală” (I. Pertea, 2007, pag. 130)

– Numai corectare și sancționare

– Mijloace de dominare, frică și culpabilizare care induc copilului teama de a nu pierde iubirea părintelui sau anumite privilegii. (I.Botiș, A. Tărău, 2004, pag. 10)

Ce este deci disciplinarea?

I. Petrea definește disciplinarea ca fiind un cumul de mai multe elemente precum:

– Învățarea conștientă

– Ascultarea

– Deprinderea controlului propriei voințe (autocontrolul)

– Deprinderea vieții în familie/grup/colectivitate/societate cu asumarea regulilor de comportament și conduită

-Răbdare și perseverență.

Copilul învață cum să se comporte ca să devină parte a ”grupului”. Mai întâi a familiei iar mai apoi a societății. Disciplina este deci învățare. (I.Petrea, 2007, pag.130)

I.Botiș și A.Tărău definesc disciplinarea ca ”învățarea comportamentului dorit în paralel cu eliminarea comportamentului inadecvat, prin metode specifice.” (I.Botiș, A. Tărău, 2004, pag. 12)

La I.Petrea, aceste metode specifice se concretizează în:

– Explicație

– Exemplul personal

– Observația

– Imitația

– Încercare și greșeală

– Repetiție

– Stimulate și încurajare

– Recompensă și sancțiune

– Experiență/cunoștințele anterioare (I.Petrea, 2007, pag 130)

Eficiența acestor metode este asigurată de cateva caracteristici:

Ele constituie o bază pentru adaptarea copilului la cerințele ulterioare ale vieții de adult

Sunt orientate spre învățarea asumării responsabilitații și a rezolvării problemelor cu care se confruntă copilul

Presupun implicare activă a copilului în procesul de învățare a unor comportamente

Implicare activă va duce la autodisciplinare

Autodiscuplinare conduce la interiorizarea regulilor (I.Botiș, A. Tărău, 2004, pag. 13)

Ca o concluzie a celor mai sus prezentate și având în vedere faptul că disciplinarea nu are de-a face doar cu comportamentele problematice ci și cu învățare unor comportamente noi, I.Botiș, A. Tărău ne sugerează folosirea termenului de ”disciplinare pozitivă” , termen regăsit și în literatura de specialitate în ultimii ani. (I.Botiș, A. Tărău, 2004, pag. 13)

3.1.2. Disciplina aplicată la domenii specifice ale autonomiei

personale la copii

Grija pentru deprinderea copiilor în ce privește autonomia personală s-a regăsit și în literatura pentru copii reflectându-se în scrieri moralizatoare precum Iedul cu trei capre, Domnul Goe sau Maricica murdărica.

I.Petrea consideră că disciplinarea începe cu primele zile de viață, cu programul de masă, de somn, cu băița, etc, toate acestea implicânde defapt formarea unor reflexe. Mai târziu copilul învață să se îmbrace singur, , să mănânce singur, să stea la oliță, să se spele pe mâini, pe dinți, să spună ”te rog” atunci când cere ceva, să mulțumească, să salute, să fie politicos. Copilul învață cum să se comporte ca să devină parte a ”grupului”. Mai întâi a familiei iar mai apoi a societății. Disciplina este deci învățare. (I.Petrea , 2007, pag.290)

Îmbrăcatul și dezbrăcatul

Îmbrăcatul și dezbrăcatul trebuie deprinse imediat ce copilul manifestă inters pentru acest lucru. Cu cât este lăsat mai repede să facă acest lucru cu atât i se va părea mai natural să o facă el singul. Dacă părintele insistă să facă acest lucru până la vârste mai mari când ar putea să se îmbrace cu lejeritate și singur acestuia i se va părea ori că i se cuvine să fie îmbrăcat de către alții ori că îmbrăcatul e o treabă prea dificilă pentru el deci trebuie să fie ajutat.

I. Petrea sugerează următoarea strategie pentru a-i deprinde pe copii să devină autonomi în acest domeniu:

Copiii mici nu pot să facă față unor alegeri cu variante multiple, deci dacă îl lăsăm să aleagă nu trebuie să le oferim mai mult de două variante;

Aplicarea bluzelor poate fi dificilă deci trebuie oferită o strategie care să îi ușureze muca atunci când o va face singur: la îmbrăcare mai întâi fruntea apoi ceafa iar la dezbrăcare mai întâi ceafa apoi fruntea;

Pentru a le facilita autonomia în ce privește încălțatul e bine să li se ofere pantofi cu capse sau scai;

Trebuie ajutați să deosebească fața de spatele hainei după etichetă;

Dezbrăcatul e mereu mai ușor decât îmbrăcatul așa că e de preferat a se începe cu învățarea acestuia;

Nu se începe învățarea înainte de ieșiri importante când e graba mare și hăinuțele trebuie puse cu grija deoarece un posibil faliment va descuraja copilul;

Adultul trebuie să îi ofere ajutorul ori de câte ori are nevoie deoarece altfel ar putea simți că e pedepsit să facă aceste lucruri;

Copilul trebuie să fie încurajat și lăudat ori de cîte ori a reuși să ducă la bun sfârșit ”procesul” de îmbrăcare sau dezbrăcare dar și atunci când lucrurile nu au ieși întocmai așa cum se așteptau adulții. (I.Petrea , 2007, pag.290)

Ordine și curățenie

Se spune că lenea și dezordinea sunt rezultatul răsfațului așa că, e bine să i se dea copilului încă de mic sarcini și responsabilități în special în ceea ce privește lucrurile și spațiul sau personal. E absurd sa i se ceară unui copil de trei ani să adune lucrurile aruncate de adulți prin casă, însă este la fel de absurd ca adultul să adune lucrurile pe care copilul le aruncă prin casă, mai ales dacă e vorba de jucăriile acestuia. Iată câteva sfaturi utile care odată aplicate ar putea ajuta părinții să îi deprindă pe copii în păstrarea și efectuarea curățeniei în spațiul personal:

Copilul trebuie ajutat să își țină lucrurile în ordinue dândui-se recipiente în care să își depoziteze bunurile în ordine;

Bara de agățat umerașe sau hăinuțe rebuie să fie coborâte la nivelul la care și el poate să acceseze, la fel și cuierele destinate lui;

Părintele trebuie să aibă discuții repetate în care să explice copilului care este rostul ordinii și ce câștigă el și familia dacă va învăța să respecte aceste reguli. Poveștile mai sus amintite pot fi un ajutor în domeniu. Astfel de discuții trebuie însă să fie plăcute, să nu se transforme în cicăleală;

Ordinea trebuie făcută zilnic, deoarece aceasta îi va forma obiceiuri bune copilului dar va evita și sentimentul de neputință al copilului aflat în fața unui morman uriaș de haine și jucării nearanjate de mai multe zile;

Copilul trebuie lăsat să suporte consecințele propriei lui neglijențe, dacă din pricina dezordinii nu își găsește o jucărie, în nici un caz nu trebuie ajutat să și-o recupereze pentru că lucrul acesta l-ar împiedica să înțeleagă importanța ordinii și l-ar încuraja să împrăștie lucrurile în continuare;

Lucrurile, jucăriile lăsate pe jos pot fi sechestrate pentru un timp;

Dacă în ciuda încercărilor copilul eșuează, o încurajare caldă și o nouă șansă vor fi mult mai de ajutor decât critica.

Mulțumirea și lauda pentru ajutor și implicare vor fi factori motivatori pentru implicare continuă. ( I.Petrea , 2007, pag.302)

Igiena și folosirea toaletei

Deprinderile în ce privește igiena copilului sunt modelate de către părinți încă de la primele contacte. Părinții trebuie să fie conștienți de faptul că atunci când îl spală, îl îmbracă cu hăinuțe curate, îl piaptănă, nu numai că se îngrijesc de bunăstare și sănătatea lui, dar îl și ajută să se deprindă cu senzația de curățenie, cu mirosul proaspăt al hainelor curate, cu o pielicică curată și îngrijită ceea ce pe viitor îl va face să nu se simtă confortabil dacă nu este curat.

Unul din factorii motivatori de bază este informația pe care o oferim copilului, conștientizarea lui, chiar și în termeni rudimentari asupra importanței pe care curățenia o are asupra sănătății lui.

Iată câteva sugestii în ce privește formarea autonomiei în ce privește igiena personală a copilului.

De fiecare dată când copilul merge la toaletă, părintele trebuie să îl spele pe mânuțe iar când acesta va fi mai mare și se va descurca și singur, părintele trebuie să îi reamintească regulile de igienă la folosirea toaletei, până când acestea vor deveni act reflex;

Săpunul cât și prosopul trebuie puse la înălțimea la care copilul le poate accesa singur, în cazul în care merge singur la toaleta, sau se poate ține în baie un mic scăunel special destinat să îl ajute să acceseze chiuveta și săpunul, însă acesta e bine să fie fie folosit cu supravegherea adultului pentru a se evita posibilele accidente;

Efectuarea regulată a băiței sau a dușului de seara va ajuta copilul să învețe o rutină care în timp îi va deveni necesară. La început prin asistența adultului, copilul va învăța să folosească singur săpunul, să se spele pe corp iar mai târziu pe cap;

Spălarea pe mâini înainte de mâncare nu trebuie să fie o obțiune chiar dacă nu în totdeauna este confortabil sau chiar dacă nu există acces direct la apă curentă. În bagajul/gentuța copilului sau în poșeta mamei trebuie să fie indispensable șervețelele umede și dezinfectantul însă apa și săpunul vor fi mereu prioritare;

Hainele copilului trebuie să fie mereu curate, iar lenjeria de corp trebuie deprins să o schimbe zilnic. Lucrul acesta este ușor de învățat dacă nu i se permite să doarmă cu lenjeria din ziua respectivă ci în fiecare seară, înainte de culcare copilului i se cere să ducă lenjeria intimă la coșul de haine murdare.

Servirea mesei

Autonomia în ce privește servirea mesei începe prin respectarea anumitor reguli de către adulți în primul rând. Lipsa de reguli într-o familie, se vede în toată splendoarea ei la masă. Iată câteva reguli care vor ajuta copiii să devine autonomi și responsabili încă de mici.

Încă din primul an de viață, atunci când copilul este alimentat cu lingurița, acestuia trebuie să i se ofere o linguriță pentru a încerca el însuți să imite mișcările adultului, altfel oricum va încerca el să smulgă lingurița pentru a se juca sau chiar pentru a încerca el singur să se hrănească;

Masa trebuie să fie corect așezată de fiecare dată când copilul mănâncă, pentru ca copilul să se poată familiariza încă de mic cu șervețele, paharele și tacamurile de pe masă, atât ale lui cât și ale comesenilor.

Coșul de pâine nu trebuie să lipsească nici el, astfel în cât copilul să se poată servi singur la nevoie.

Deși masa din familie este momentul cel mai important al familiei, fiind momentul oportun pentru discuții plăcute, totuși copilul trebuie învățat să nu vorbească sau să râdă cu gura plină, să mestece rar și cu grijă mâncarea în timp ce gura este închisă

Copilul trebuie să aibă scaunul lui personal, chiar dacă este mai mititel și nu să stea în brațele unui adult, forțându-l astfel pe părinte să își sacrifice timpul de mâncare. Chiar dacă este ajutat atunci când nu se descurcă, accentul trebuie să se pună pe a-l învâța să facă singur tot ceea ce este capabil să facă pe cont propriu. De la vârsta de un an și jumătate, măcar în prima parte a mesei, atunci când e mai flămând și mai determinat, copilul trebuie lăsat să se hrănească singur, apoi când a mai scăzut foamea dar și determinarea, părintele poate să intervină și să îl ajute să își termine masa;

Nu e permis să se mănânce în fața televizorului, compiuterului, în pat, la birou.

3.2 Stilul parental

Un al doilea factor care influențează procesul de dobândirea a competenței de autonomie personală la copii este stilul parental sau ”atitudinea părintească” așa după cum o numește Paul Osterrieth în carea sa Copilul și familia (P.Osterrieth, 1973, pag. 94)

Stilul parental implicit pe care il identificăm într-o oarecare familie este influențat de următorii factori:

socio-cultural și de clasă, cum ar fi mediul general, modele culturale și educative generale și particulare, tradițiile, instrucția primită, gradul de cultură, condiția socială, structura familiei etc.

socio-economice, dependente de profesiile dezvoltate de părinți.

psihologice individuale, unde se identifică anumite caracteristici date de personalitatea părinților și a copiilor din familie.

psihologice-interindividuale, care se descriu în funcție de modul de relaționare tipic în familie și de tradiția interiorizată a modelelor culturale și educative.

Tipurile (modelele) de stil educativ în familie se pot clasifica în funcție de două axe de analiză:

Axa autoritate /liberalism sau constrângere/permisivitate

Indicatorii utilizați pentru analiza acestei axe reflectă:

– constrângerile impuse de părinți în activitatea copiilor,

– responsabilități ce sunt atribuite acestora,

– modul de exercitare a controlului parental,

– rigoarea cu care se aplică,

– controlul respectării regulilor etc.

Axa dragoste /ostilitate sau atașament/respingere

Indicatorii se pot reflecta:

– gradul de angajare al părinților în activitatea copiilor

– sprijinul acordat copiilor

– timpul alocat pentru educație

– receptivitatea la problemele noilor generații

– stările emoționale raportate la nevoile copiilor (P. Osterrieth, 1973)

Literatura de specialitate propune o clasificare în 5 stiluri parentale. Vorbim astfel de părintele indulgent, autoritar, indiferent, protector și democratic. Vincent și Minulescu mai adaugă la cele amintite stilul infantil, dependent și perfecționist. (Vincent 1972, Minulescu 2003 după A. Orban, 2006) Aceste stiluri parentale rareori sunt independente, uneori ele funcționează combinat. De exemplu, deși un părinte are un stil parental indulgent, el uneori poate fi și autoritar. Fiecare dintre aceste stiluri parentala are propriile lui avantaje și dezavantaje. Cert este însă faptul că stilul parental al familiei are infuelnează procesul de dobândire a competențelor de autonomie la copiii.

3.2.1. Părintele indulgent

Este unul dintre stilurile parentale mai permisive, ce îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără a-i impune acestuia foarte multe restricții. Pentru părintele adept al acestui stil parental cel mai important lucru este libertatea de expresie, atât cea verbală cât și artistică. Se consultă de cele mai multe ori cu copilul, sistemul comunicațional este foarte dezvoltat, în acest fel putând fi evitate multe probleme. (A.Orban, 2006)

Avantajele acestui stil parental este faptul că permite dezvoltarea unei identități proprii a copilului, distinctă, originală. Acest stil parental stă la baza dezvoltării capacității de a lua decizii, precum și a creativității.

Dezavantajele acestui stil parental îl constituie faptul că creșterea copilului într-o atmosferă indulgentă va avea repercusiuni negative pe viitor existând posibilitatea ca acest copil să nu înțeleagă limitele, să nu țină cont de regulile impuse de adulți când situația o cere. Pentru foarte mulți adulți, copilul educat prin acest stil parental poate fi considerat obraznic, problematic, pentru că face numai ce vrea el fără a mai accepta sfaturi. De multe ori, părintele care l-a educat prin stilul parental indulgent va fi depășit de situație.

În ce privește deprinderile de autonomie personală, așa cum am menționat în capitolele precedente, orice deprindere pe care vrem să o însușească copilul, e nevoie de disciplină și reguli impuse din exterior. Regulile sunt rareori discutabile dacă dorim ca el își însușească o deprindere . A discuta regulile cu copiii nu este un lucru rău, deoarece odată discute ele vor putea fi înțelese, acceptate și interiorizate, însă atunci când ele devin discutabile, adică schimbabile de către copil, disciplina va avea de suferit.

Măsura în care un astfel de copil va deveni autonom va fi în directă legatură cu trăsăturile de personalitate ale acestuia. Dacă vom avea de a face cu un copil conștiincios, ambițios și independent, probabil că nu vor fi probleme deosebite în ce privește deprinderile de autonomie deoarece acești copii sunt determinați să învețe cât mai repede tot ceea ce le poate conferi libertate și autonomie, însă un copil dependet comod și capricios cu siguranță va prefera ca alții să facă pentru el toate lucrurile pe care le-ar putea face el însuși.

Deoarece părintele indulgent oferă o libertate exagerată copilului și deoarece nu există reguli clare la baza acestui stil educațional, putem afirma faptul ca stilul indulgent nu este favorabil însușirii deprinderilor de autonomie personală.

3.2.2. Părintele autoritar

Acesta este un stil parental caracterizat prin faptul că părintele îi cere copilului să respecte cu strictețe regulile impuse se acesta, fără să comenteze, fără să aibă o opinie proprie. Filosofia părintelui autoritar este: ”nimic nu e mai presus de lege”. Regulile impuse de părintele adept al stilului parental autoritar sunt rigide, au valoare absolută și încălcarea lor, uneori chiar și involuntară poate duce la pedeapsă.

De cele mai multe ori părintele care adoptă acest stil parental autoritar nu explică copilului de ce are voie să facă unele lucruri și de ce nu are voie să facă altele. Încercările copilului de a-și manifesta independența sunt împiedicate, fiind considerate o formă de rebeliune, de răzvrătire.

Dezavantajele acestui stil parental sunt multe, printre care amintim: copilul va învăța mai greu să fie maleabil să facă unele compromisuri necesare în viată, va avea dificultăți în efectuarea unei comunicări mai eficiente. De obicei sunt lipsiți de inițiativă, și pot fi mereu nemulțumiți, fiindu-le în permanență teamă că ar putea greși. ”Copiii vor deveni perfecționiști, le va fi teamă că ar putea greși iar în relația cu ceilalți vor fi ori emotivi, timizi, ori agresivi verbal și fizic, critici, neiertători cu cei ce greșesc. A trei formă de manifestare constă în supunere față de părinți și rebeliune față de celalți oameni.” (A.Orban, 2006, pag.59)

Deși dezavantajele aceștui stil de educațional sunt mai mari, obiectiv este să amintim și cele câteva avantaje pe care le prezintă și anume copii crescuți în astfel de familii sunt obișnuiți să devină ordonați, disciplinați și respectuoși față de cei de care le este frică, li se dezvoltă spiritul critic ( deși poate nu în cel mai pozitiv sens), spiritua autoritar, îi învață pe copiii să devină perfecționiști.

În ce privește însușirea deprinderilor de autonomie personală, dacă părintele îi pretinde copilului să devină autonom, cu siguranță va deveni un copil responsabil și ordonat, însă motivația din spatele acestei deprinderi nu va fi neaparat înțelegerea și interiorizarea regulilor care duc la autonomie ci frica. Un astfel de automatism va dura atat timp cât copilul simte amenințarea părintelui și foarte probabil ca imediat ce sentimentul amenințării dispare, odată cu ea dispare și motivația de a mai practica bunele obiceiuri ordine, autonomie și responsabilitate.

Symonds a constatat că copiii puternic dominați de părinți sunt în general curați, ordonați, mai supuși, mai umili, mai bine crescuți decât alții, Poți să ai încredre în ei dar sunt sensibili, închiși, înclinați spre sentimente de inferioritate și de inadecvare. Fiind că nu au putut niciodtaă să ia hotărâri autonomi sunt activi dar nu au nici o inițiativă. (Symonds,1939 după P.Osterrieth, 1973, pag116)

În concluzie, stilul parental autoritar nu este un stil favorabil însușirii corecte, bine motivate și de duartă a deprinderilor de autonomie personală, deoarece nu pune la baza deprinderilor motivația intrinsecă ci frica.

3.2.3. Părintele indiferent

Este altul din stilurile parentale cu multe efecte negative asupra copilului. Părintele adept al acestui stil parental nu manifestă interes pentru copil, nu este preocupat de realizările lui, nici nu manifestă trăiri emoționale pozitive pentru el. Părintele ajunge în cazuri extreme să lase de înțeles faptul că copilul este ”în plus”, prezintă o povară de care s-ar putea lipsi oricând. Filosofia de viață a părintelui indiferent este: ”În viață nu te poți baza decât pe tine însuți. Ca urmare, părintele manifestă față de copil sentimente ostile pe care le exprimă logic după schema următoare: Dacă nu îl iubesc acest lucru se datorează faptului c nu este demn de iubit. Părintele îl subapreciază pe copil pentru a justifica inconștient propriile lui sentimente negative.” (E.Coulon, 1956, după P. Osterrieth, 1973, pag 95)

Originea unor astfel atitudini: ”În primul rând trebuie invocată personalitatea părinților și propriul lor trecut educativ. Mamele rejective par a fi la rândul lor copii respinși care nu au avut posibilitate ade a-și construi imagini ale părinților satisfăcătoare.” (P.Osterrieth, 1973, pag 95)

Copilul unui părinte cu un stil parental indiferent poarte dezvolta o serie de aspecte negative. Poate crede că părerea lui nu contează deoarece nu este încurajat, se simte lipsit de importanță și uneori absolvitde responsabilități. Nu este ascultat, poate dezvolta o stimă de sine scăzută, deoarece lipsa încurajărilor îi pot induce ideea că nimic din ceea ce face nu e bine, îl poate face timorat și urmărit în permanență de un complex de inferioritate. Acest copil, deși învață să trăiască "independent" de la o vârstă fragedă, va fi mai rigid, apatic, pragmatic, mai insensibil la dorințele celorlalți. Va fi ușor etichetat ca un copil ”fără suflet”, ”de gheață”, va trăi pe principiul ”iubirea te face mai vulnerabil, mai slab”. Adolescenții din asemenea familii, de regulă, sînt timizi, anxioși, fricoși, izolați, pasivi sau, dimpotrivă, prea agresivi, răzbunători, încăpățînați, cu tendințe de delicvențe la băieți. Intr-o achetă realizată de R. Vincent în 1968, se evidențiază faptul că 84% dintre delicvenții studiați nu au realizat nici odată vreun lucru împreună cu tatăl lor. Rezulă de aici faptul că indiferența sau absența fizică a tatălui favorizează delicvența.(R. Vincent , 1972, după A. Orban, 2006, pag. 59)

În astfel de familii, deși ca stil educațional copiii nu beneficiază de prea multe avantaje, totuși în ce privește deprinderile de autonomie personală, copiii, din pricina neglijenței părinților vor fi forțați să își facă multe lucruri pe cont propriu. Lucrul acesta il va face pe copil să adopte și el la rândul lui mentalitatea părinților săi: ”În viață nu te poți baza decât pe tine însuți” și va deveni autonim cu motivația de a se putea descurca acolo unde părinți nu sunt dispuși să îl sprijine, astfel că autonomia în cazul lui va fi maidegraba cauzat de instinctul de supraviețuire decat de interiorizarea unor valor. Bine înțeles ca acest fel de a deveni autonom se limtează strict la nevoie de bază ale copilului, deoarece acestea vor fi singurele motivate intrinsec întrucât, daca copilul e nevoit să se descurce în a-și face un sandwich, sau a folosi singur toaleta, sau a se imbrăca singur, e foarte probabil că alte laturi ale autonomiei precum igiena personală și curățenia spațiului personal nu vor fi neaparat preocuparea de bază a copilului.

3.2.4. Părintele protector

Deși aparent este unul din stilurile parentale de dorit, acesta are de asemenea efecte negative destul de serioase asupra dezvoltării ulterioare a copilului dar mai ales asupra dezvoltării deprinderilor de autonomie personală.

Părintele care în educația copiluluiui se caracterizează printr-un stil parental protector are tendința de a avea prea multă grijă de copilulul / copiii lui. Cel mai important lucru pentru un părinte adept al stilului parental protector este să ofere copilului securitate, deoarece îl consideră o ființă fragilă, lipsită de apărare, care are nevoie în permanență de sprijin și de ajutor. Fitz Simons descrie acest fel de atitudine ca fiind ”supraaceptare”, manifestată prin tendința de a nu se desparet nici odată de copil. (F.Simons, 1935, după P. Osterrieth, 1973, pag.103) . Acest stil parental are efecte negative uneori mai puternice asupra părinților decât asupra copiilor. Părinții adepți al unui stil parental protector văd pericole la tot pasul, nu lasă copii nici o clipă nesupravegheați, nici când aceștia sunt adolescenți. Dacă copilul are vreo problemă, oricât de mică aceștia văd în asta o catastrofă, devin agitați, creând fără să își dea seama mai multă tensiune.

Hattwick o descrie ca fiind ”supraatenție”, caracterizat prin tendința de a da tot timpul dreptate copilului, de a-l substitui în nenumărate acțiuni pe care le-ar putea efectua singur, de a arăta o preocupare exagerată față de tot ce se leagă de persoana lui, de a organiza toată viața familiei în fucție de copil (B. Hattwick, 1936 după P. Osterrieth, 1973, pag 103)

Asemenea părinților adepți ai stilului autoritar, și părinții protectori acceptă cu greu momentul când copiii încep să-și manifeste independența.

Alte efecte negative asupra copiilor, produse de părinții cu un stil parental protector: când sunt mici, copiii care au părinți exagerat de protectori, pot manifesta tulburări ale somnului și ale regimului alimentar, precum și stări de frică nejustificate copilul se simte din ce în ce mai sufocat și are tendința de a se îndepărta de părinte, el găsește că este dificil să comunice direct cu părintele despre problemele personale, de teamă că acesta nu îl va înțelege și se va îngrijora copilul va învăța să ascundă informații, și poate avea o viață secretă, personală, nebănuită de părinte atunci când va fi pus în situația de a-și exprima frustrarea sau mânia, preferă să se exprime indirect, prin acte de răzbunare sau de sabotaj (http://www.pagini-scolare.ro/Psihopedagogie-elevul-prescolar-si-scolar/Stiluri-educative-ale-familiilor-contemporane/menu-id-59.html pagină accestă la data de 1 iulie 2010, ora 16)

Pentru procesul de dobândire a deprinderilor de autonomie personală, nu este nimic mai dăunător decât un părinte supraprotector. Acesta va evidenția mereu faptul că copilul e mic și neajutorat și el ca părinte e responsabil să îi poarte de grijă. Mama doarme cu copilul în pat chiar la vârste școlare, continuă să îl îmbrace dimineața, înainte de a pleca la școală, îi dă de mâncare în gură, nu îl lasă să depună nici un fel de activitate casnică, continuă să îi facă baie și îi face numeroase servicii care nu ar mai fi necesar să i le facă deoarece eset perfect capabil să se descurce și singur. (A.Orban, 2006, pag.59)

În concluzie copiii crescuți în familii protectoare sunt cei mai defavorizați în ceea ce privește dobândirea deprinderilor de autonomie personală ajungînd într-un final și ei înșiși să creadă că sunt mici și incapabili să facă ceva.

3.2.5. Părintele democratic

Este un stil parental echilibrat, și mai mult o îmbinare a celorlalte stiluri parentale. Părintele adept al unui stil parental democratic dorește în primul rând ca drepturile copilului să fie întotdeauna respectate. De obicei s impun seturi de reguli care vor fi respectate de toată familia, mărind astfel gradul de responsabilizare al copilului, deoarece respectă aceleași reguli ca și adulții casei.

Părintele care se caracterizează prin acest stil parental democratic este suficient de indulgent, flexibil și deschis spre nou pentru a accepta tot ceea ce ar putea ameliora viața copilului și a familiei, însă este în același timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, a-l învăța pe copil să accepte reguli și să îndeplinească eficient sarcinile care i se dau. De asemenea este suficient de protector pentru a-i oferi copilului securitatea de care are nevoie pentru a-l sprijini atunci când situația o cere, însă este suficient de înțelegător și încrezător în capacitățile copilului de a lua unele decizii personale, copilul fiind astfel învățat să devină independent.

Stilul parental democratic promovează respectul pentru om, ceea ce îl va învăța pe copil să îi respecte pe alții, să ia în considerare opinia celorlalți, să accepte observații, având totodată curajul să își exprime punctul de vedere. Pe măsură ce va crește, independența care i s-a acordat îl va ajuta să-și identifice propriile atitudini și să aleagă meseria care i se potrivește cel mai bine, să își îndeplinească propriile vise, nu pe cele ale părinților. Un aspect negativ al stilului parental democratic ar fi acela că un copil crescut în acest mod se va adapta cu greu stilului autoritar (pe care îl poate întâlni la școală, în grupurile de prieteni, armată etc).

Cu toate acestea stilul parental democratic este unul dintre stilurile parentale cu cele mai multe efecte pozitive asupra dezvoltării ulterioare a copilului, și este de dorit tuturor celorlalte stiluri parentale, care prezintă destul dezavantaje.

În comportarea sa educativă părintele este orientat pozitiv., el ajută pe coil să își facă ucenicia, să învingă dificultățileîi oferă ocazia de a deveni pe încetul autonom, îi pune la dispoziție prezența și timpul său. (P.Osterrieth, 1973, Pag 124 -125)

E. Coulon afirmă că spre deosebire de copilul respins, copul accepta, satisfăcându-i-se trebuințele fundamentale, a putut dobandi sentimentul de siguranță necesare dezvoltării. El se îndreaptă spre autonomie, spre desfacerea treptată a legăturii care il face dependent de părinți. Devine apt de a iubi și de a acepta și el pe alții la rândul său. Este capabil să suporte mustrăsile, să se supună dorințelor lor afirmându-și totodată propriile dorințe. El se adaptează la realitate deoarece a întâmpinat-o fără anxietate, prin prezența securizată a părinților. (E. Coulon, 1956, după p. Osterrieth pag. 125)

Într-o astfel de familie, copilul va fi învățat încă de mic faptul că fiecare membru al familiei se paote bucura atât de drepturi cât și de responsabilități. Va învăța că nu deși este iubit și apreciat, el nu este buricl pământului iar mama, tata au și ei dreptul de a avea timp liber, de a mânca în tihnă, de a fi ajutați la curățenia din casă. Va ști că și el are responsabilitatea de a face pentru sine ceea ce poate face și de a respecta drepturile altuia așa cum alții le respectă pe ale lui.

Stilul parental democratic este de departe cel mai eficient stil în ce privește dobândirea deprinderilor de autonomie personală a celor mici din familie iar copiii rezultați din astfel de familii vor fi maturi, integrii și capabili de a se integra cu succes în societate devenind nu o piedică sau o povară pentru cei din jur ci o parte integrantă benefică pentru societate.

Concluzii

În baza celor afirmate până acum, putem să spunem că măsura în care copiii reușesc să devină autonomi dar mai ales rapiditatea cu care lucrul acesta se întâmplă este influențat în mod direct de felul în care familia se implică în acest proces, de tipul de educație concretizat într-un stil educațional și o filosofie personală a părinților în ceea ce privește disciplina în familie.

III. METODOLOGIA CERCETĂRII

1.Obiectivele și ipoteza cercetării

Asa după cum am afirmat în introducerea acestei lucrări, deprinderile de autonomie personală fac parte din deprinderile necesare integrarării cu succes a copiilor în ciclurile urmat de scolaritate si in cicluri superiore de invatare. Stilul educațional al părinților poate fi însă un ajutor sau o piedică în acest sens.. Modelele parentale nu pot fi privite la modul absolut, pentru că în realitate ele nu se întâlnesc în stare pură, ci doar unul predominant care adoptă elemente de la celălalte stiluri. Nici un părinte nu va folosi doar metode nocive sau doar metode benefice. Important este ca fiecare să se autocunoască pentru a putea realiza ce e de păstrat și ce e de schimbat.

În lucrarea de față ne-am propus să atingem următoarele obiective:
1.Stabilirea nivelului de autonomie al copilului acasă și la grădiniță

2..Evidentierea stilului educational al parintelui
3.Evidentierea relatiei existente intre stilul parental si nivelul de autonomie personala a copiilor

Ipotezele de lucru:

Presupunem că nu există o diferență semnificativă între nivelul de autonomie de care dau dovadă copiii acasă și cel de care dau dovadă la grădiniță.

Presupunem că stilul educațional parental influențează gradul fărmării deprinderii de autonomie personală a copiilor

2. Eșantionul de studiu (subiecții)

În aceast studiu au fost incluși un număr total de 50 de copii dintre care 21 din grupa mijlocie (4,5 ni) și 29 din grupa mare două grupe mijlocie (5,5 ani) din grădinița ”Emanuel” Oradea

Cele două grupe de copii, reprezintă un total de 27 de fete și 23 de băieți provenind din familii omogene, majoritatea cu situație materială peste medie iar alții din familii cu venituri medii și chiar minime. Un alt astpect relevant în acest sens este faptul că 15 din aceste familii au ca ajotor în creșterea copiilor o bonă sau bunicii care petrec mai mult de 50 % din zi cu copilul astfel în cât dacă excludem și timpul petrecut la gradiniță, părintelui îi rămâne un număr destul de mic de ore petrecute alături de copil. Acest aspect este important de menționat, pentru că cu cât un copil are mai multe influiențe educaționale cu atât șansa inconsecvenței regulilor de educație este mai mare, fapt ce împiedică implementarea unui set de reguli discuplinare care favorizează achiziționarea deprinderilor de autonomie personală.

Aceste date le-am obținut cu ajutorul informațiilor furnizate de către părinți și cadrelor didactice care mi-au furniza informațiile necesare demersului cercetării.

În urma acestor studii preliminarii am realizat următoarele tabele, ce conțin repartizarea subiecților în funcție de vârstă – la copii (vezi Tabelul 1), de gen (vezi Tabelul 2), după vârsta părinților (vezi tabelul 3), după nivelul de pregătire (vezi tabelul 4), după nivelul de pregătire al părinților (vezi tabelul 5) și după starea civilă a părinților (vezi tabelul 6)

Tabelul III.1 – Structura eșantionului de copii după vârstă

Tabelul III.2 – Structura eșantionului de copii după gen

Tabelul III. 3 – Structura eșantionului de părinți după vârstă

Tabelul III.4– Strutura eșantionului de părinți după nivelul pregătirii

Tabelul III.5 – Structura eșantionului de părinți după starea civillă

3. Metode de cercetare

Munca de cercetare este menită să aducă informații benefice în acest sens iar scopul final este să se schimbe ceea ce nu este bun sau eficient și să se păstreze ceea ce este benefic și dă roade. Literatura de specialitate prezintă munca de cercetare ca fiind “o activitate profundă și diversă, uneori pueril de simplă, alteori deosebit de complexă, uneori neconcludentă sau alteori mai puțin practică; se poate finaliza prin inovații marcante sau poate avea contribuții modeste.” (A. Gugiuman, 1993, p.22)

3.1. Metoda observației

Reprezintă – “constatarea lucrurilor și fenomenelor așa cum ni le oferă natura în mod obișnuit “ (A. Gugiuman, 1993, p.54), care ni se oferă spontan sau premeditat, pentru a constata rezultatele. Atitudinea observatorului este a unui spectator imparțial care nu forțează lucrurile, lăsându-se condus numai de desfășurarea naturală a fenomenului observat.

S-a observat comportamentul copiilor atât acasă cât și la gradiniță. Având în vedere faptul ca prezența unei persoane necunoscute în mediul originar al copilului poate determina o schimbare de comportament care ar duce la obținerea unor rezultate ce nu reflectă realitatea cotidiană în ce privește modul de manifestareal copiilor, grila a fost completată de către părinți și educatori pe baza observațiilor realizate de către aceștea zi de zi. Cu ajutorul acestei grile s-a realizat o diferențiere a felul în care copilul se manifestă acasă raportat la felul în care se manifestă în gradiniță, De asemenea, grila de observare menită să stabilească nivelul de autonimie în grădiniță are menirea de a stabili posibilitatea existenței unui nivel de subiectivism din partea părintelui, referitor la felul în care acesta îți vede propriul copil.

Primii 6 itemi ai acestei grile vizează observarea autonomiei în ceea ce privește domeniul ”Îmbrăcatul și dezbrăcatul”. Următorii 6 itemi vizează autonomia în ce privește ”Ordinea și curățenia”.Următorii 5 itemi vizează ”Igiena și folosirea toaletei”, iar ultimii 6 itemi au în vedere autonomia copiilor la ”Servirea mesei”. Un punct se va acorda pentru întrebările la care comportamentul subiectului observat se aseamănă cel mai putin enunțului, iar 5 în cazul in care răspunsul se apropie cel mai mult de enunț.

Tabelul III. 6 – Repartizarea itemilor grilei de observație

Scara numerică simbolizează următoarele răspunsuri:

1. – niciodată

2. – foarte rar

3. – uneori

4. – de cele mai multe ori

5. – totdeauna

Tabel III. 7

3.2. Metoda chestionarului

Această metodă s-a concretizat în aplicarea unui chestionar pentru părinți. În acest chestionar s-a avut în vedere realizarea unei departajări în ce privește stilul parental al subiecților cărora li s-a aplicat acest chestionar.

Varintele de rîspuns pe care o au le îndemână părinții sunt:

1- întotdeauna

2 – uneori

3 – niciodată

Tabel III.8 Repartizarea intemilor celor 5 subscale ale chestionarului

IV. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

Analiza rezultatelor grilei de observație

În cele ce urmează prezentăm rezultatele obținute în urma aplicării grilei de observație atât la grădiniță cât și în familie.

Tabel IV.1 grilă de observație – nivelul de autonomie personală

Urmărind primul obiectiv, și anume stabilirea nivelului de autonomie al copilului acasă și la grădiniță, s-a ajuns la următoarele date:

Situația autonomiei personale în familie se prezintă în felul următor:

Table IV.2 Rezultatele grilei de observație exprimateexprimată în puncte

Table IV.3 Rezultatele grilei de observație exprimateexprimată în procente

Conform rezultatelor, nivelul de autonomie personală în familie este de 25% în ceea ce privește ”îmbrăcatul și dezbrăcatul; 24% ”ordinea și disciplina; 24% igiena și folosirea toaletei și 27% servirea mesei. Datele obținute sunt indicate și în figura de mai jos.

Figura IV.1 Autonomia persoală în familie

Situația autonomiei personale în grădiniță se prezintă în felul următor:

Tabelul IV.4 Rezultatele grilei de observație exprimate exprimată în puncte

Tabelul IV.5 Rezultatele grilei de observație exprimate în procente

Conform rezultatelor, nivelul de autonomie personală a copiilor în grădiniță se prezintă în felul următor: itemul 1 ”înbrăcatul și dezbrăcatul” a obținut un procet de 23, 99% , itemul 2, ”ordinea și curățenia” a boținut un rezultat de 24, 16%, itemul 3 ”igiena și folosirea toaletei” 24, 31%, iar itemul 4. ”servirea mesei” indică un procentaj de 27, 53%. Datele obținute sunt indicate și în figura de mai jos.

Figura IV.2. Autonomia personală în grădiniță

În ceea ce privește relația din tre cele două entități, cercetările au evidențiat următoarele rezultate:

Table IV.6 Rezultatele comparate grilei de observație exprimate în puncte

Tabel IV.7 Rezultatele comparate grilei de observație exprimate în procente

În ceea ce privește primul itemul de bază ”îmbrăcatul și dezbrăcatul, nivelul de autonomie al copiilor în grădiniță este de 25, 05%, in timp ce în gradinită este de 23, 99%, echivalentul a 1205, respective 1267 de puncte

În ce privește al doile aitem, ”ordinea și curățenia, rezultatele obținute au fost de 24, 20% în familie și 24, 16% în grădiniță, echivalentul a 1164 respectiv 1276 de puncte

La cel de-al treilea item ”igiena și folosirea toaletei” s-au obținut un raport de 24, 16% în familie și 24, 31% echivalentul a 1162 respectiv 1284 de puncte

În ceea ce privește itemul numărul 4, ”servirea mesei” s-a constatat un raport de 26,59% în familie și 27, 53% în grădiniță, reprezentând un scor de 1279 respectiv 1454 de puncte.

În figura de mai jos sunt prezentate datele descries anterior, tabelul fiind graitor in ce privește diferența dintre cele două medii:

Figura IV.3 Compararea rezultatelor

Tabelul de mai jos prezită diferența reală dintre ceea ce se constată în gradinivă și în familie, în ceea ce privește nivelul de autonomie al copiilor:

Tabel IV.8 Diferența rezultatelor

Analiza rezultatelor chestionarului

În cele ce urmează prezentăm rezultatele obținute în urma aplicării chestionarului destinat pentru stabilirea stilului parental caracteristic părinților.

Tabelul.IV.9 Chestionar – stilului parental

Urmărind obiectivele 2 și 3 și anume:

Evidentierea stilului educational al parinților

Evidentierea relatiei existente intre stilul parental si nivelul de autonomie personala a copiilor

s-a ajuns la următoarele date:

Tabelul IV.10 Stilurile parentale în puncte

Tabelul IV.11 Stilurile parentale în procente

Cercetările efectuate au evidențiat faptul că 14, 29% dintre părinți se încaderează în stilul parental indiferent, 17, 63% se identifică cu stilul autoritar, 21, 03% se încadrează la stilul protector, 21, 25% s-au dovedit a fi indulgenți iar 25, 80% dintre părinți corespund stilului parenta democratic

Figura IV.4 Stilurile parentale

Interpretarea rezultatelor – grila de observație

În cercetarea de față am fost interesați să aflăm dacă există vreo diferență între nivelul de autonomie de care dau dovadă copiii acasă raportat la cel constatat în gradiniță.În urma cercertărilor efectuate, se confirm ipoteza nr. 1 conform căreia presupunem că nu există o diferență semnificativă între nivelul de autonomie de care dau dovadă copiii acasă și cel de care dau dovadă la grădiniță.

Așa după cum spuneam în introducerea acestei lucrări familia este cea care facilitează integrarea copilului în societate, rezultatele au evidențiat faptul că ceea ce copiii își însușesc în familie, pot să utilizeze în contexte diferite, în situații în care părintele nu mai este de față.

Un fapt surprinzător constat în urma cercetării este că deși diferențele nu sunt semnificative, totuși subiecții au dat dovadă de un grad de autonomie ceva mai ridicat îngradiniță decât cel constatat în familie. O posibilele cauză a acestui fapt este tocmai lipsa părintelui, cel care reprezintă elemental de sprijin pentru copii, fapt ce il determină să se descurce singuri în situații în care acasă părintele îi oferă o mână de ajutor sau poate chiar preia în mare parte sarcina copilului. În grădiniță copiii sunt nevoiți să se descurce singur în aproape toate situațiile cu care se confruntă, astfel că atunci când e vorba de mancat, îmbrăcat, folosirea toaletei, copiii sunt încurajați să devină independeți iar si sunt motivați să facă singuri tot ceea ce le stă în putință

De aici putem trage concluzia că nivelul de autonomie al copilului este direct proporțional cu nivelul de independență oferit copilului de către adulți.

Igiena personală cât și ordinea și curațenia sunt elementele cu un factor de interes mai scăzut în ceea ce îi privește pe copii iar experiența de zi cu zi ne confirm faptul că în aceste două doemnii se câștigă mai greu autonomie, dat fiind faptul ca și interesul copiilor este mult mai scazut în aceste domenii.

Atât în grădiniță cât și în familie, copiii dau dovadă de cel mai ridicat nivel de autonomie atunci când vine vorba de servirea mesei. Este lesne de înțeles că atunci când e vorba de o necesitate fiziologică, factorul motivațional intrinsec e cu mult mai accentuat, deci și învățare survine mult mai ușor.

Rezultatele acestei cercetări ne ajută să tragem deci concluzia că necesitățile fiziologice și interesele personale concretizate în motivație intrinsecă sunt un alt factor important care favorizează dobândirea autonomiei personale.

În urma aplicării grilei de oservație s-a demonstrat că subiecții aflaț în lotul experimental dau dovada de un nivel ridicat de autonomie, fapt ce ne va ajuta să stabilim o legătură cu cea de a doua ipoteză, conform căreia presupunem că stilul educațional parental influențează gradul formării deprinderii de autonomie personală a copiilor.

Interpretarea rezultatelor – chestionar stil parental

În cercetarea de față am fost interesați să aflăm dacă există vreo legătură între nivelul de autonomie de care dau dovadă copiii și stilul educațional al părinților. În urma cercetării se confirm ipoteza nr. 2. conform căreia presupunem că stilul educațional parental influențează gradul formării deprinderii de autonomie personală a copiilor.

Cel mai mare procent al părinții care au colaborat cu noi la completarea acestui chestionar au optat pentru a se încadra stilului parental democratic. Părinții care corespund stilurilor parentale parentale indulgent și protector sunt situate imediat în urma stilului democratic iar la ceva mai mare distanță se află cele două stiluri (indiferent și autoritar) pentru care prea puțini părinți au optat

Lucrul acesta se poate datora atât stării de fapt, cât și subiectivității părintelui care prefer să fie pus într-o lumină pozitivă atunci când se află în afara sferei lui personale (familia).

Cert este că în ceea ce ne privește, rezultatul cercetării confirmă cele afirmate în partea teoretică, anume că stilul educațional cel mai potrivit pentru dezvoltarea autonomiei personale la copii este stilul democratic deoarece este suficient de indulgent, flexibil și deschis spre nou pentru a accepta tot ceea ce ar putea ameliora viața copilului și a familiei, însă este în același timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, a-l învăța pe copil să accepte reguli și să îndeplinească eficient sarcinile care i se dau. Copiii din eșationul nostru de studiu dau dovadă de un nivel ridicat de autonomie deoarece stilul educațional al părinților este în mare parte democratic.

V. CONCLUZII ȘI IMPLICAȚII

În spațiul educațional contemporan domeniul educației timpurii, în general, și a educației preșcolare, în special, capătă o pondere reprezentativă, cu atât mai mult cu cât avem în vedere importanța acțiunilor pedagogice la vârstele mici, dată de impactul pe care aceste etape le au asupra formării unor structuri de bază ale personalității copilului, care determină adaptarea sa ulterioară în contexte sociale diverse și mai ales în mediul școlar.

Între comportamentele care se dezvoltă începând din mica copilărie cele

aparținând autonomiei personale și sociale a copilului se configurează ca esențiale pentru dezvoltarea armonioasă a adultului de mai târziu, autonomia fiind o competență fundamentală, intrinsecă omului contemporan, corespunzând deopotrivă unei determinări sociale, dar și unei necesități psihologice a fiecărei persoane. Este incontestabil rolul pe care părinții și educația din familie în ansambul ei o are asupra dobîndirii autonomiei personale la copii

Unul din factorii care influențează procesul de dobândire a deprinderii de autonomie personală este mentalitatea pe care părinții o au asupra conceptului de disciplină. Acest concept nu trebuie nicidecum vazut ca un ansablu de pedepse ci ca un suport, un aliat care sprijină demersul de implementare a tuturor regulilor necesare fără de care deprinderea de autonomie personală se va dobândi cu foarte mare greutate și întârziere. Un proces nesupravegheat și neorganizat va avea un produs finit caatare. Dacă disciplina este privită ca un instrument pozitiv, ca o condiție ”sine qua non”, rezultatele vor fi satisfăcătoare atât pentru părinți cât și pentru copii.

Gina Tiurbe oferă părinților o posibilă soluție pentru o disciplinarea eficientă, în respectarea celor trei principii pe care le sugerează în lucrarea Cunoașterea și dezvoltarea competenței emoționale, coordonată de cale Conf. Univ. Dr. Cecilia Sas :

Principiul 1: dacă un comportament este urmat de o consecință imediată pozitivă, apariția comportamentului în viitor este întărită

Principiul 2: Consecințele imediate modifică comportamentul, consecințele pe termen lung nu modifică comportamentul.

Principiul 3: Un comportament continuă să apară în situațiile în care a fost întărit în trecut și nu mai apare în situațiile în care nu a fost întărit. (Sas, C, 2010, Pag.304)

Cel de-al doilea factor care influențează procesul de dobândire al deprinderilor de autonomie personală de care ne-am ocupat în această lucrare este stilul parental. Expresia stil educativ este utilizată într-un sens relațional: ea vizează natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ, fiind adesea înlocuită în literatura de specialitate cu termeni ca “atmosferă familială”, “climat educativ familial”, “tehnici de influență”. Dacă familiile transmit valori, atitudini, cunoștințe diferite, o fac apelând la stiluri, la metode și la tehnici diferite, care sunt adaptate, de regulă,

obiectivelor și care contribuie la întărirea conținuturilor transmise (fac parte din pedagogia implicită). Nu toate stilurile sunt însă favorabile scopului urmărit în lucrarea de față.

În urma studiului făcut asupra stilurilor parentale s-a tras concluzia că autonomia personală se dăbîndește cel mai ușor în urma unei atitudini democratice în care copilului i se oferă atât libertate cât și responsabilitate astfel în cât fără constrângeri excesive copilul își dorește să ajungă la autonomie înțelegând el însuși importanța dar mai ales beneficiile acesteia.

În ce privește aspectul practic al lucrării de față, se știe că în România nu există instrumente valide pentru măsurarea autonomiei personale.

În ultimii ani, un colectiv al Departamenului de Cercetări Socio-Umane din

cadrul Institutului de Istorie „George Bariț” din Cluj-Napoca a încercat să construiască un chestionar, pornind de la semnificațiile atribuite de adolescenți cuvântului „autonomie” (cu referire la persoane). (I.Berar, 2006, pag. 30)

În lucrarea de față s-a încercat întocmirea unuei grile de observație aplicabile preșcolarilor care să vizeze autonomia personală și un chestionar aplicabil părinților, care să evidențieze stilul educațional al acestora.

Rezultatele cercetării noastre au confirmat ipotezele lucrării și ne-au ajutat să evidențiem importanța educației și a stilului parental în ce privește înzestrarea copiilor cu deprinderile de autonomie personală.

Fiind în asentimentul doamnei prof. Elenei Bonchiș ăncheiem această lucrare cu câteva cuvinte consemnate în introducerea lucrarării Psihologia copilului:

”Mărturisesc că fac parte din acea categorie de oameni care cred că perioada copilăriei este cea mai importantă, cea mai fascinantă, cea mai interesantă din evoluția ființei umane…. este peroada cea mai importantă în privința evenimentelor ce pot avea o influiență decisivă asupra evoluției ulterioare a individului.” (E., Bonchiș, 2004, pag.4)

BIBLIOGRAFIE

Botiș, Adina, Disciplinarea Pozitivă, editura ASCR, Cluj-Napoca, 2004

Berar, Ion, Un chestionar pentru evaluarea autonomiei personale la adolescenți, editura Agora, Cluj-Napoca, 2006

Bonchiș, Elena, Psihologia copilului, editura Universității din Oradea, 2004

Eisenberg Arlene, What to expect the toddler years, Editura Workman Publishing, New York, 1994

Elliot, Stephen, Educational Psychology, Editura Mc Graw Hill, 2000

Filimon, Liviu, Negativismul copiilor, editura Didactică și pedagogică, București, 1067

Ginott, Haim, Între părinte și copil, editura Humanitas, București, 2006

Gugiuman, Ana, Introducere în cercetarea pedagogică, Editura Tehnică, Chișinău, 1993

Iucu, B.R, Managementul șigestiunea clasei de elevi, editura Polirom, Iași, 2000

Kuzma, Kay, Copiii, darul lui Dumnezeu, editura Viață și sănătate, București, 2001

Low Nolte, Dorothy, Copiii învață ceea ce trăiesc, editura Humanitas, București, 2001

Maxwell, John, Clipele împlinirii copilului meu, , editura Noua Speranță, Oradea, 1998

Orban, Adrian, Dacă îți pasă de copilul tău, Editura ALL, București, 2008

Osterrieth, Paul, Copilul și familia, editura Didactică și Pedagogică, București, 1973

Petrea, Irina, Și tu poți fi supernanny, Editura, Trei, București, 2007

Sas, Cecilia, Cunoașterea și dezvoltarea competenței emoționale, Editura Universității din Oradea, 2010

Sas, Cecilia, Fundamentele pedagigiei, Editura Universității din Oradea, 2007

Sas, Cecilia, Cunoașterea și dezvoltarea competenței emoționale, Editura Universității din Oradea, 2010

Shapiro, Stanley, Cum să devenim părinți mai buni, Editura Humanitas, București, 1999

Spock Benjamin, Despre arta de a fi părinte, Editura Image, 2000

Todoran, Dimitrie, Individualitate și educație, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974

Van Brummelen, Haro, Cu Dumnezeu în clasă, Editura ACSI, Cluj Napoca

http://www.pagini-scolare.ro/Psihopedagogie-elevul-prescolar-si-scolar/Stiluri-educative-ale-familiilor-contemporane/menu-id-59.html pagină accestă la data de 1 iulie 2010, ora 16

http://dexonline.ro/definitie/disciplina, pagina vizitată la data de 25.06.2010, ora 12.15

Anexa 1.

GRILĂ DE OBSERVAȚIE – NIVEL DE AUTONOMIE PERSONALĂ

Părinții și educatorii vor indindica măsura în care comportamentele mai jos menționate îi caracterizează pe copii, pe o scală de la 1 la 5, unde

1= niciodată

5 = întotdeauna

Anexa 2.

GRILĂ DE OBSERVAȚIE – Stilul parental

Părinții vor specifica mîsura în care îi reprezintă fiecare din afirmațiile de mai jos, alegând una din următoarele răspunsuri: întotdeauna, uneori sau niciodată.