Rolul Familiei In Cunoasterea Personalitatii Copilului

ARGUMENT

“ Niciodată nu mi s-a părut prea scump plătit adevărul, sentimentul evidentului, rezonabilului, echilibrului, comunica celui care îl posedă o mândrie ce nu comporta nici o ezitare, nici un regret. E un pact pe care îndată ce se trezește spiritul îl încheie cu sine, cu ceea ce bănuiește ca înseamnă tărie, onoare, misterioasa durata. Căci omul se simte veșnic și trăiește potrivit acestei ficțiuni, cu toate că mai târziu, opresat și obosit nu se va mai simți veșnic “.

Intr-o zi binecuvântată de cer și stele, Dumnezeu va aseaza în brațe o minune fragila, priviți-o bine mama și tata căci de la voi minunea aceasta va învăța să devină om și prima lume o va descoperi prin voi.!

Cu toții avem amintiri, amintiri legate de copilarie.

Creștem, ne maturizăm, la rândul nostru devenim, cei mai mulți dintre noi părinți. In carțile pe care le-am citit și în viata pe care am trăit-o am întâlnit atâtea aprecieri, exemple, cugetări legate de acest miracol care este copilul.

Mi-am ales o meserie în care copii ocupă primul loc. Am întâlnit și întâlnesc mereu copii și aud afirmatii de genul ,, minunat, rău crescut, cel mai bun, nu e nici unul ca al meu, nu-i pot refuza nimic, e mic săracul, nu știe “.

Am început sa studiez mai atent și oamenii din jurul meu, fosti copii și ei. Unii plini de calitati, meritand cu prisosinta încrederea și aprecierea semenilor, altii adevarate dezastre. Cum este posibil ? Psihologia spune ca dezvoltarea psihica are trei factori ereditari : ereditatea, educatia, mediul. Care dintre acesti factori predomina ? Care este contributia mediului familial ? Datorăm ceva familiei în care am crescut dacă răspunsul este afirmativ, cat ?

Putem noi ca societate să actionăm asupra familiei pentru ca viitorul să ne fie mai bun ? Nu sunt prima care își pune aceasta întrebare, dar voi încerca în lucrarea de fata să răspund măcar în parte acestor întrebări. Fac acest lucru pentru ca doresc să fiu pentru copii pe care îi voi cunoaște model, punct de referinta, om care să le merite încrederea și dragostea.

Lucrarea de fată este structurata în 3 capitole de teorie si o parte de cercetare.

In primul capitol am abordat dezvoltarea psihica a copilului in general precum si tipurile de relatii de cuplu.

In capitolul al doilea am descris mai multe tipuri de părinti.b#%l!^+a?

Capitolul al treilea este denumit ,, Copilul – fiinta biopsihosociala ,, incercand in cadrul acestuia sa dam niste definitii, daca putem spune asa, ale copilariei si ale copilului.

In capitolul 4 a fost efectuata o cercetare pe doua esantioane de elevi din clasele V-VIII a unei scoli generale, fiecare esantion cuprinzand un numar de subiecti.

INTRODUCERE

,, Casuta lui de- atunci era un leagan alb; palmele mamei erau singura ulita prin care putea pași, ochii mamei singurele ferestre prin care putea privi. Pe atunci stia doar sa scanceasca….

A trect vreme pana cand, cu mainile și cu picioarele, a prins sa mearga de- bușilea prin molateca imparatie a covorului.

Copilaria, iscoditoare ca un copil în fata ușii care ascunde pomul da Craciun se înalta în trupul lui în varful picioarelor : crestea.

Putea urni un scaunel înhanandu-și toata puterea lui prin brate : era întaiul avant. Putea

urcandu-se pe scaunel sa-și moaie degetul în gavanosul cu dulceata de pe masuta, ca apoi, dupa ce și l-a supt, el sa-l întinda și mamei : era întaia darnicie. (Irimescu Gabriela, Asistența socială a familiei și copilului)

Putea pași singurel în iarba moale și umeda – era întaia pribegie.

Chipul mamei bland și surazator veghea asupra lui clipa de clipa. Mainile ei alunecau lin în mangaieri nesfarșite. De Craciun, ea il aducea din cer, la poarta casei pe darnicul Mos Craciun. De Paste, ea ii canta cu glas tanguitor de clopot – basmul crestin al deniilor, cu blandul Fat Frumos – Iisus și cu Dumnezeu. In ochii ei de apa, copilul pretui cerul : jucaria lui de mai tarziu.

Ii radeau ochii, ii radeau buzele, ii zburda inima în piept ca un buratic pe iarba. Privea primavara…. Stia ca aceasta este o Duminica a pamantului și ca florile pomilor sunt dragalase ca surasul unui copilas din leagan ; cazute de pe crengi ele tot rad. “ ( Ionel Teodoreanu )

Nimeni nu poate sti dinainte ce poate deveni un copil, care va fi supletea membrelor sale, ce spectacole ii vor bucura ochii, daca va fi rapid sau lent, daca se va trezi devreme pentru a înfrunta lumea sau daca se va simti în forma la ora la care matinalii merg b#%l!^+a?la culcare. Nimeni nu poate prevedea în ce fel va functiona spiritul și psihicul sau, daca experienta sa va fi imbogatita cel mai mult de vedere, de auz, de pipait sau de miscare. Dar stiind ca ignoram și ca suntem capabili de a prezice ceea ce il asteapta, noi, parintii, putem sa pregatim un mediu în sanul caruia acest copil, chiar daca necunoscut înca, va putea sa creasca în toata securitatea și sa se descopere pe sine însuși pe masura ce descopera lumea înconjuratoare. ( Neamțu George, (și colab.), 2003, Tratat de asistențǎ socialǎ, Editura Polirom, Iași)

Caci parintii, familia, sunt cei care ii dau viata, prin ochii carora copilul vede infinitul ; el nu traieste într-un univers aparte, ci imparte același univers cu parintii lui, unde același sistem de norme morala și psihice reglementeaza în egala masura conduitele adultilor și ale copiilor, unde el are dreptul sa iși exprime vointa liber și este capabil de rationalitate.

Astazi, în masura în care întelegem mai bine procesul care asigura dezvoltarea și transmiterea culturii și a sentimentelor, ne dam seama ca trasatura cea mai umana a omului nu este capacitatea de a învata, pe care o impartaseste cu multe alte specii, ci capacitatea de a-i învata pe altii și de a acumula cunostintele pe care altii ni le-au transmis.

Trebuie sa fim capabili noi înșine sa modificam comportamentul nostru adult, asa încat sa abandonam educatia postfigurativa și sa descoperim caile prefigurative și de a învata caile care sa mentina viitorul deschis.

Trebuie sa cream noi modele pentru a le oferi copiilor nostri în viitor.

Universul copilariei este familia. Prin familie copilul ia contact cu lumea înconjuratoare. Mama il încanta cu blandetea și duioșia sa, dezvoltandu-i simtul frumosului ; glasul mamei este ca un murmur de izvor în linistea timpului. Cand bratele lui se ridica neputincioase, cand învata primii pași, mama și tata sunt cei care ii ofera siguranta și încrederea în sine. Tot ei il vegheaza cand este bolnav. Cand se maturizeaza, cugreu se desprinde din sanul familiei, ramanand cu nostalgia clipelor petrecute în sanul familiei. Cand timpul iși pune amprenta peste ani, el iși va aduce aminte de cei doi parinti care imprejmuiau o viata ce se trezea din somn, luand treptat fiinta din mainile, din ochii și bataia lor de inima.

,, Copilaria lui crestea spre viata ca zborul unei ciocarlii spre soare. Dorul de pribegie zvacnea în el ca avantul marii în panzele unui însufletit catarg, îngandurandu-i ochii, bombandu-i fruntea, fluturandu-i visele, aplecandu-i tineretea spre viata. Cadeau frunzele prea grele de aur pentru izvorul crengilor. Apunea soarele, prea greu de lumina pentru creanga zarii. Si sufletul lui dezmierda prin noapte, jos, aproape de pamant, capul unui copil care plangea : copilaria lui. “ ( Ionel Teodoreanu ) b#%l!^+a?

CAPITOLUL I

CONSIDERATII TEORETICE

I.1 DEZVOLTAREA PSIHICA

Psihicul este o modalitate superioara a vietii de relatie. La om dezvotarea psihica înseamna expansiunea , imbogatirea și complicarea vietii de relatie care este strans dependenta de zestrea propriei specii umane și de conditiile de dezvoltare.

Studiile de specialitate au demonstrat ca evolutia psihicului uman nu se

produce de la sine ci prin interactiuni cu mediul socio-cultural. Oamenii nu se formeaza decat printre oameni și în raporturi stranse cu ei. ( Petroman P., 2003, Psihologia familiei, Ed. Eurobit, Timișoara)

Psihicul uman este o totalitate de procese psihice senzoriale (senzatii, perceptii, reprezentari), procese cognitive superioare (gandirea, limbajul ,memoria, imaginatia) și activitati și procese reglatorii (activitatea umana, motivatia, afectivitatea, vointa, deprinderile, atentia). Toate aceste procese și activitati exista și se manifesta unele în functie de altele, interactioneaza și se conduc reciproc,rezultatul fiind formarea unei personalitati individuale.In de-cursul evolutiei sale omul este supus unor schimbari, transformari, prefaceri cuprinse într-un termen unic numit ,, dezvoltare “

Dezvoltarea umana, ,,este o veriga în lantul transformarilor care se petrec în Univers, o veriga cu o pozitie aparte, care uneste naturalul cu socialul într-o sinteza indisolubila și originala “ (P. GOLU,1985,p .61)

Universul dezvoltarii cuprinde schimbarile cu caracter sistematic, înnascute sau dobandite. In dezvoltarea sa fiinta umana urmeaza trei niveluri: dezvoltarea biologica , dezvoltarea psihica și dezvoltarea sociala . Aceste niveluri ale dezvoltarii se interfereaza și conditioneaza unele pe altele și cresc corelat , dar nu simultan.

Prin dezvoltare în general, se întelege un process complex de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare etapa reprezentand o unitate functiunala mai mult sau mai putin închegata, cu un specific calitativ propriu. b#%l!^+a?

Trecerea de la o etapa la alta implica atat acumulari cantitative cat și salturi calitative, acestea aflandu-se într-o conditionare dialectica.

Dezvoltarea psihica reprezinta aparitia, instalarea și perfectionarea diferitelor procese, însușiri, functii psihice. Dezvoltarea psihica are un sens ascendent, se trece de la simplu la complex, de la inferior la superior. Feno-menele psihice nu sunt date o data pentru totdeauna în forma invariabila , ele sunt într-o continua formare, devenire, cunoscand fenomene de aparitie, închegare, evolutie , maturizare, dar și de relative involutie sau disolutie.

Dezvoltarea psihica înseamna devenirea continua a structurilor psi-hocomportamentale. Sintetizand toate aceste afirmatii , putem spune:

-abordarea problemelor dezvoltarii implica , dupa cum preciza și P. Golu, urmatoarele aspecte :,, izvorul dezvoltarii psihice și factorii ei determinanti, forte motrice a dezvoltarii și mecanismele ei de realizare, contextual în care se realizeaza dezvoltarea, mediatorii și sursele ei cele mai apropiate, continutul, efectul și indicatorii dezvoltarii “.

Dezvoltarea are caracter ascendent, asemanator unei spirale, cu stagnari și reveniri aparente , cu reinnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul actiunii contraindicatiilor ce se constituie mereu între capacitatile pe care le are, la un moment dat copilul și cerintele din ce în ce mai complexe pe care le releva factorii materiali și sociali-culturali cu care acesta este confruntat în devenirea sa.

I.2 FACTORII DEZVOLTARII PSIHICE

Complexitatea și specificul dezvoltarii psihice sunt determinate de doua grupe de factori: factorii interni care pot fi de natura biologica, ereditara, psihosociala și factorii externi care sunt mediul și educatia.

In cursul dezvoltarii psihice , factorii interni și externi se constituie într-o actiune simultana și diferentiala, integrate și relative, cu un specific dat de dezvoltare și de natura experientei personale, ca și de caracteristicile individuale ale finite umane.

FACTORII INTERNI sunt ereditatea, trasaturile psihosociale ale personalitatii (calitati ale proceselor psihice, trebuinte și motive interne ale actiunii), apoi experienta b#%l!^+a?personala nemijlocita și concreta, dobandita de fiinta umana în decursul evolutiei sale.

FACTORII EXTERNI sunt alcatuiti din ansamblul conditiilor, al elementelor și fortelor tuturor influentelor care se exercita din exterior în scopul formarii și dezvoltarii personalitatii umane.

In scopul dezvoltarii psihice elementele celor doua grupe de factori se interconditioneaza, creeaza o anumita fuziune, o interpatrundere care sporeste potentialul existent al individului și determina o permanenta restructurare a formelor de reactie, realizand schimbari continue, imperceptibile, dar care se acumuleaza în întreaga structura a vietii psihice. (Kari Killen, 1998, Copilul maltratat, Editura EUROBIT, Timișoara)

Nici unul din factorii mentionati nu determina singur dezvoltarea, ci pe parcursul activitatii, factorii interni și externi se integreaza în sisteme functionale unitare, dand nastere unor produse și structuri operationale cu calitati noi și cu eficienta sporita (Voinea Maria, 1992, Sociologia familiei, Editura Hyperion, București)

a) EREDITATEA reprezinta acea însușire a fiintelor vii de transmite succesorilor anumite caractere morfo-fiziologice care se realizeaza prin intermediul genelor, unitati functionale ale cromozomilor aflati în fiecare celula organismului Unicitatea biologica a finite umane este data de zestrea ereditara transmisa prin mecanismele genetice de la ascendenti la descendenti.

Geneticienii considera, în principiu, ca zestrea ereditara a omului se manifesta în doua planuri: unul este acela care cuprinde trasaturile generale ce asigura continuitatea speciei, iar altul care insereaza particularitati ereditare individuale ce realizeaza intre anumite limite, continuitatea genealogica a descendentilor unei familii. In primul rand pot fi mentionate caracteristici cum sunt: structura anatomofiziologica a organismului, pozitia bipeda, anumite caracteristici ale sistemului nervos, tipul de metabolism. In celalalt plan, pot fi mentionate anumite caracteristici anatomomorfologice cum sunt: culoarea pielii, a ochilor, a parului, statura și conformatia corpului, amprentele digitale, grupa sangvina. Toate aceste elemente fac parte din premisele ereditare ale dezvoltarii fizice.

FACTORII EREDITARI – PREMISE ALE DEZVOLTARII PSHICE

Deoarece fenomenele și însușirile psihice se constituie de-a lungul vietii și activitatii b#%l!^+a?individului, în aceasta privinta nu putem vorbi despre o ereditate pura prelevata în doua planuri fundamentale:

-pastrarea achizitiilor istoriei umane, oferind fiecarei generatii posibilitatea de a prelua experienta acumulata în forma ei ultima, concentrata și perfectionata, scutind-o de repetari și reluari successive ale unor procese sau activitati umane neesentiale; (Shapiro, S., Skinus R.,2003, Cum devenim parinți mai buni. Ghid practic, Ed. Humanitas, București)

-achizitiile existentei și ale experientei umane se fixeaza și în unele modificari organice, dar și în fenomene de cultura.Mediul ofera posibilitati Orice trasatura psihica este o unitate a interactiunii între factorul genetic șic el de mediu, primul aflandu-se într-o stare virtuala sau potentiala, iar sub influenta celuilalt actualizandu-se, transformandu-se într-un fenomen psihic; ceea ce rezulta din aceasta interactiune depinde atat de directia pe care o imprima factorul ereditar, cat și de forta declansatoare și modelatoare a factorului extern (mediul și educatia).

MATURIZAREA ȘI DEZVOLTAREA

Maturizarea este procesul de desavarșire structurala și functionala a tesuturilor, organelor și subsistemelor care alcatuiesc organismul. Ea se desfasoara predominant sub actiunea legilor biologice interne, este este în functie de factorul de varsta și de programele existente în codul genetic.

Atat maturizarea cat și dezvoltarea presupun interactiunea și conditionarea dialectica dintre ereditate, mediu și educatie.

Dezvoltarea psihocomportamentala este mult mai complexa decat dezvoltarea fizica. Ea consta în formarea și integrarea sistematica a functiilor și proceselor psihice.

b) MEDIUL –în sens larg cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale ce ne înconjuara și cu care omul este în interactiune permanenta pe tot parcursul vietii sale.

Mediul fizic este format din totalitatea conditiilor bioclimatice în care omul traieste. Actiunea mediului fizic este mereu corelata cu cea a mediului social care directioneaza valorificarea posibilitatilor oferite de mediul fizic și modifica actiunea acestuia în concordanta cu nevoile organismului.

Mediul social este alcatuit din totalitatea conditiilor economice, politice și culturale. Toate acestea iși pun amprenta asupra dezvoltarii psihice. Actiunea mediului social poate fi b#%l!^+a?directa, prin modificarile declansate nemijlocit în pshicul uman , și indirecta, prin influientele și determinarile ce le exercita asupra actiunii educationale. Influenta mediului social asupra dezvoltarii psihice poate fi nelimitate de valorificare a predispozitiilor cu care se naste omul. Unei diversitati genetice ii corespunde o infinitate de de posibilitati ale dezvoltarii oferite de mediu.

Omul se afla în relatii active și permanente cu mediul social. Asupra dezvoltarii sale influenteaza acele elemente fata de care omul, copilul, manifesta o atitudine activa, intra în procesul activitatii sale, se include în cadrul sistemului social uman constituit în cadrul activitatii sale.

Mediul social este o rezultanta a nivelului de dezvoltare sociala, cuprinde ansamblul fenomenelor structurale și infrastructurale ale societatii.

Influentele mediului apropiat se structureaza în șirul imprejurarilor obiective și subiective in care sunt puși direct copiii: locuinta, hrana, imbracaminte, modul de viata al parintilor, mentalitatea lor, conceptiile lor morale, exemplul lor de conduita, precum și al vecinilor și prietenilor.( Zamfir Elena, 1997, Psihologie socialǎ. Texte alese, Editura Ankarom, Iași)

Atmosfera afectiva în familie are o influenta hotaratoare asupra dezvoltarii psihice în mica copilarie. In primii ani de viata copilul raspunde la tot ce se întampla în jur prin reactii emotive care vor determina directionarea activitatii și atitudinilor de mai tarziu. Nazuintele copilului se formeaza în mica copilarie prin exemplul celor din jur.

Mediul social exercita o influenta pozitiva asupra copilului, în schimb influentele mediului apropiat pot veni uneori în contradictie cu directionarea pozitiva a dezvoltarii psihice. In aceasta situatie se impune neutalizarea și anihilarea influentelor negative.

EDUCATIA -este un ansamblu de actiuni și influente fundamentate stiintific și utilizate constient în directia procesului de formare a copilului ca personalitate, factor care este determînant pentru dezvoltarea personalitatii.

Educatia începe în prima zi de viata și continua toata viata.

Educatia are un rol conducator în dezvoltarea psihica , creeaza ca premise ale eficientei sale conditii favorabile dezvoltarii.

Analiza relatiilor dintre factorii dezvoltarii psihice a personalitatii, pune în evidenta faptul ca educatia, prin rolul sau preponderant, se afla inaintea dezvoltarii. Dezvoltarea , exprimandu-se prin schimbari calitative ce apar în a ei se plan psihic într-o ordine succesiva b#%l!^+a?ascendenta, marcate prin trecerea de la un stadium inferior la unul superior, este efectul în primul rand al educatiei.( Pop Luana (coord), 2002, Dicționar de politici sociale, Ed. Expert, București)

Cunoasterea de catre educator a faptului daca limitele dezvoltarii psihice , la un moment dat, în cazul unui copil, sunt predominant impuse de factori ereditari sau de factori externi, permite organizarea actiunilor educationale în forme mai adecvate.

Asupra factorilor de mediu actiunile de mediu vor interveni, organizandu-i și orientandu-i în directia scopului urmarit sau neutralizand și substituind influentele negative pentru asimilarea celor positive.

Etimologic, educatia (de la educo-are) înseamna ,, a creste “, ,, a instrui “, ,, a forma “, ,, a scoate din “, etc. Deci, am putea spune ca educatia înseama a scoate individual din starea de natura și a-l întroduce în starea de ciltura. Despre rolul sau puterea educatiei și ponderea ei în dezvoltarea psihica a omului s-au formulat , în ponderea timpului, diverse conceptii și teorii.

Raspunsul dat problemei referitoare la rolul educatiei în formarea omului ori exagerarea aportului acestuia prin descinsiderarea celorlalti factori. Situarea într-o extrema sau alta este determinate de cauze variate și multiple.

Astfel, înterpretarea gresita a unor descoperiri referitoare la mecanismul ereditatii, ca și anumite speculatii de ordin filosofic, au condus la considerarea factorului ereditar ca determinant în dezvoltarea, sau, dimpotriva, la adoptarea unei conceptii care afirma atotputernicia educatiei ca factor determinant al dezvoltarii psihice. Adoptarea unei pozitii sau a alteia a fost alimentata și de interese de ordin social și de alta natura, de imprejurarile social-politice în care au trait promotorii ei.

In istoria gandirii psihopedagogice se releva numeroase exemple de alternare a celor doua conceptii. Reprezentantii burgheziei în ascensiune, de exemplu, luptand impotriva dominatiei nobilimii și a clerului, au promovat și sustinut idea ca soarta omului nu este predestinate ereditar, exrimand încrederea în rolul hotarator al factorilor sociali și educationali în devenireaumana.

John Locke sustine ca la nastere sufletulomului este asemenea unei table nescrise, ca în intelect nu este nimic care sa nu fi trecut prin simturi. Educatia este cea care determina diferenta dintre oameni. Prin educatie poate fi schimbata insași societatea.

b#%l!^+a?

ROLUL CONDUCATOR AL EDUCATIEI IN DEZVOLTAREA PSIHICA

Dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii dintre factorii interni și externi.Intre acesti factori educatia detine rolul conducator. Actiunea se manifesta nu numai direct și în interactiune cu ceilalti factori, ci și indirect, prin intermediul lor.

Educatia intervine, dirijeaza și organizeaza actiunile factorilor de mediu, în raport cu gradul de maturizare și dezvoltare a functiilor psihice ale individului.

Educatia, avand rol conducator în dezvoltarea psihica, creeaza, ca premise ale eficientei sale, conditii favorabile dezvoltarii. Astfel, se urmareste constituirea și sporirea experientei de cunoastere care devine o conditie interna a dezvoltarii psihice și individuale.

Sporirea experientei prin intermediul actiunilor educative se realizeaza în mod organizat, conform unui scop, insistandu-se mereu asupra mentinerii unei relatii echilibrate între aspectele informative și formative ale cunoasterii și experientei dobandite.

S-a precizat anterior, de asemenea, ca izvorul dezvoltarii psihice il constituie contradictiile interne care apar ca urmare ale solicitarilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru depașirea și rezolvarea contadictiilor dintre posibilitatile interne și cerintele mediului extern, revine în primul rand educatiei.

Pe de alta parte, educatia ofera continuturile ce urmeaza sa se asimileze, pe de alta parte ea se preocupa de modul în care sa fie asimilate, de constientizarea dificultatii de a invinge anumite obstacole, de formarea capacitatii omului de a nu se lasa derutat de obstacole sau de influente nefavorabile și de a fi receptiv la influentele pozitive ale mediului. Rolul conducator al educatiei și din interventia acesteia în ameliorarea conditiilor de mediu, în crearea unui climat educational favorabil, cu valente educative puternice asupra formarii personalitatii umane.

Puterea și rolul preponderant al educatiei se manifesta prin faptul ca este în masura sa dirijeze actiunea factorului ereditar și totodata sa modifice influentele mediului, sa le organizeze și sa le dirijeze printr-o actiune sistematica. In momentul cand educatia scapa din vedere rolul ei de a organiza și de a modifica continutul factorilor de mediu în functie de potentialul și nivelul dezvoltarii capacitatilor psihice și în raport cu scopul urmarit, aceasta iși pierde rolul preponderant. (Chiricev A., Pavelcu I., Roșca A. Psihologie pedagogic, EDP, București)

EDUCATIA ȘI DEZVOLTAREA PSIHICA b#%l!^+a?

Analiza relatiilor dintre factorii dezvoltarii psihice a personalitatii pune în evidenta faptul ca educatia, prin rolul sau preponderent, se afla înaintea dezvoltarii. Dezvoltarea exprimandu-se prin schimbari calitative ce apar în plan psihic într-o ordine succesiva ascendenta, marcate prin trecerea de la un stadium inferior la unul superior, este efectul în primul rand al educatiei.

Ca actiune organizata și orientata spre un scop constient organizat și formulat, educatia concepe mereu noi forme de activitate, cu cerinte din ce în ce mai complexe, care solicita intensificarea gradata a eforturilor mintale de cunoastere și comportamentale ale copilului.

Pe aceasta cale se produce un permanent proces de exersare și restructurare a proceselor și însușirilor psihice, precum și a mijloacelor de operare în plan mintal și comportamental. Procesul de restructurare, ca efect al interactiunii factorilor interni și externi, sustinut de activitatile educative, impulsioneaza și consolideaza procesul dezvoltarii psihice.

Rezultatul dezvoltarii, relevant prin diverse trasaturi psihice, nu este efectul actiunii unui singur factor ci, depinde de contributia relative a tuturor celorlalti factori. Astfel nici unul din factori nu dispune deposibilitati nelimitate, rolul fiecaruia fiind dependent de actiunea celorlalti. Cunoasterea de catre educator a faptului daca limitele dezvoltarii psihice, la un moment dat, în cazul unui copil, sunt predominant impuse de factori ereditari sau de factori externi, permite organizarea actiunilor educationale în forme mai adecvate.

Actiunile educative orientate spre stimularea și activizarea factorilor ereditari vor spori experienta individuala a copilului prin costituirea de structuri operationale capabile sa raspunda la solicitarile externe. Amprenta factorilor de mediu în actiunile educative vor interveni organizandu-l și orientandu-l în directia scopului urmarit sau neutralizand și substituind influentele negative pentru asimilarea celor pozitive. Relatia dintre educatie și dezvoltare psihica are o dinamica proprie, are particularitati specifice, cu anumite oscilatii, atat în functie de conditiile sociale în planul carora se constituie, cat mai ales, în functie de stadiul de dezvoltare psihica a copilului, de varsta la care acesta se gaseste. (Neamțu George, (și colab.), 2003, Tratat de asistențǎ socialǎ, Editura Polirom, Iași )

AFECTIVITATEA b#%l!^+a?

Afectivitatea umana, în afara axei motivatie-scop, esentiala pentru buna ei desfasurare, trebuie sa dispuna și de un puternic suport energetic. Cand ne intalnim cu o serie de situatii noi, neprevazute, cand trebuie sa facem fata actiunii unor factori perturbatori, mijloacele pur intelectuale sunt absolute necesare, dar nu și suficiente.

In asemenea imprejurari se impune cu stringenta reactictivitatea, restructurarea și redistribuirea energetica a organismului, tensionarea sau detensionarea individului. Acest lucru este posibil de realizat cu ajutorul unor procese psihice pe care le denumim procese afective.

Omul nu se raporteaza indifferent la realitate, dimpotriva, obiectele, fenomenele, evenimentele care actioneaza asupra lui au un ecou, o rezonanta în constiinta sa, trezesc la viata anumite trebuinte, corespund sau nu nevoilor lui, ii satisfac sau nu interesele, aspiratiile, idealurile. Intre stimulii interni și realitatea inconjuratoare au loc ciocniri a caror efecte sunt tocmai procese afective. In timp ce aprobarea sau satisfacerea cerintelor interne genereaza placere, multumire, entuziasm, bucurie, contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplacere, nemultumire, indignare, tristete.

In cadrul proceselor afective, pe prim plan se afla nu atat obiectul, cat valoarea și semnificatia pe care acesta o are pentru subiect, pentru ca numai într-o asemenea relatie, obiectul capata semnificatie în functie de gradul și durata satisfacerii trebuintelor. Aceasta ne ajuta sa întelegem de ce unul și același obiect produce stari afective variate unor personae diferite.

De exempmlu, o persoana iși aminteste ca ori de cate ori a oferit trandafiri unei alte persoane, a produs multumire și satisfactie. La vederea aceluiași trandafir, o alta persoana poate fi cuprinsa de o stare afectiva neplacuta , deoarece iși aminteste ca ori de cate ori a pus mana pe trandafir s-a intepat.( Mihăilescu Ioan, 1993, Familia în Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București )

Procesele psihice care reflecta relatiile dintre obiect și subiect sub forma de trairi, uneori atitudinale, poarta denumirea de procese afective.

Practic nu exista fenomen psihic cu care procese afective nu se afla în relatie de interactiune și interdependenta. Afectivitatea este prezenta începand cu pulsatiile inconstientului și terminand cu realizarile ultimative ale constiintei. Tocmai de aceea ea este considerate ca fiind componenta bazala, infrastructurala a psihicului dar și nota lui b#%l!^+a?definitorie, deoarece prin afectivitate, omul se diferentiaza profound de calculatoare și roboti, de inteligenta artificiala. Daca ratiunea omului poate fi reprodusa de calculator, starile și trairile afective vor ramane apanajul lui specific.

1. 3. Familia – obiect de studiu psihosocial

Delimitǎri conceptuale – retrospectiva și perspectiva familiei

Familia constituie o realitate socială distinctă. Caracteristicile specifice ale familiei provin din numeroasele funcții ale acesteia: fiziologice, psihologice, morale, educaționale, economice, emoționale. Se poate adăuga rolul juridic, care nu este întotdeauna legat de celelalte funcții. Totuși, complexitatea vieții de familie depășește toate aceste aspecte, atingând diferite nivele de dezvoltare a societății. Dacă rolul moral este de asemenea îndeplinit (dragoste, afecțiune, înțelegere și respect reciproc), avem de-a face cu o familie puternică, legată emoțional, ceea ce se traduce prin satisfacerea reciprocă a nevoilor și aspirațiilor celor doi parteneri. Aceasta familie va genera un climat favorabil în care copiii pot crește și pot fi educați.

Din aceste motive, familia este o formă specială a comunității umane, legată în permanență de realitatea socială, care nu poate fi separată de numeroasele fenomene și procese care caracterizează societatea la un moment dat.

La nivel social, structura familiei tradiționale în care părinții și bunicii noștri aveau locuri bine definite, a intrat în criza. Structura familiei se baza pe rolul afectiv al mamei. Participarea femeii la viața profesională a generat multe schimbări sociale în cadrul familiei, cum ar fi planificarea familială și posibilitatea femeii de a avea și alte activități în afara maternității. În consecință tații au început să-și integreze și ei componenta afectivă în rolul lor familial, ceea ce n-a fost întodeauna ușor pentru aceștia.

Familia este locul în care evoluează individul, unde își contruieste o mare parte a relațiilor, și care îl determină, în primă instanță, ca ființă socială. Ființa umană își petrece o mare parte din viață în familie. În consecință, aici învață să stabilească numeroase relații cu ceilalți.(Ionescu Șerban (coordonator) 2001 „Copilul maltratat – Evaluare, Prevenire, Intervenție”, Fundația Internațională pentru Copil și familie, București )

Oricare ar fi organizarea familială și identitatea ei etnică, religioasă ori politică, ea reprezintă o organizare dinamică, ce îi este proprie și prin care se manifestă o rețea de b#%l!^+a?interdicții ce îi asigură o mobilitate continuă.

Familia este prima unitate cu care copiii au continuu contact și primul context în care se dezvoltă pattern-urile socializării. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara și, totodată, cel mai important „agent al socializării”.

În general se afirmǎ cǎ familia este celula de bazǎ a societǎții. Nu știm cu certitudine dacǎ în zilele noastre aceastǎ aserțiune mai este valabilǎ, dar știm cu siguranțǎ cǎ orice om are o legǎturǎ cu viața de familie, iar dorința de a crește și educa un copil sau mai mulți este un dat natural, pentru cǎ tinerii de astǎzi vor fi educatorii de mâine.

Statutul de educator-natural sau de profesie este, atât unul cât și altul, unul dificil care cere o pregǎtire adecvatǎ, acumulatǎ din familia de origine prin „cei șapte ani de acasǎ” și ulterior, din școalǎ. O simplǎ constatare, noțiunile de educator-natural ori de profesie, dupǎ cum cele de pǎrinte – mamǎ, tatǎ, bunic, bunicǎ ș.a. – nu figureazǎ în dicționarul de pedagogie. Când apar ele sunt explicate în mǎsura în care sunt, doar în cadrul noțiunilor de familie și educație, deși locul și importanța lor au devenit și sunt inseparabile.

Când se discutǎ despre statutul marital sau parental se precizeazǎ cǎ acesta, oricare ar fi el, are în vedere „ansamblul de prescripții, reguli, drepturi și obligații asociate poziției ocupate de o anumitǎ persoanǎ în cadrul familiei” (Iolanda Mitrofan și N., 1991, pag. 316).

Așadar, anterior noțiunilor de statut și de rol au fost definite:

statutul – aspectul static și structural (Linton R.) ansamblu de comportamente la care o persoanǎ se așteaptǎ în mod legitim din partea altora, fațǎ de sine (Stoetzel, J) ș.a.

rolul a fost raportat status și a fost considerat drept aspectul dinamic al statutului (Linton, R) respective al comportamentului (Stoetzel, J).

Sensurile și semnificațiile lor sunt mai multe și faptul cǎ ele sunt decelate cu discernǎmântul cuvenit de cercetǎtori este lǎudabil. Îngrijorǎtoare este lipsa de preocupare pentru dobândirea statutului, respectiv rolului de soț și pǎrinte. Acestea se învațǎ din mers, când atât el cât și ea, respectiv soțul ori soția pe mǎsurǎ ce crește gradul de coeziune intraconjugalǎ și concomitent, nivelul de funcționalitate conjugal, se produc accentuate reconsiderǎri și reevaluǎri, dacǎ se produc, la nivel subiectiv. Deocamdatǎ, la noi, în mǎsura în care ele au loc, se produc în virtutea inerției, fiindcǎ pǎrinții însǎși refuzǎ ipostaza de educator pornind de la premisa: „nici pe mine nu m-a învǎțat nimeni”. Așadar, în mǎsura în care ele sunt învǎțate ori deprinse, în raport cu ceea ce se vede ori se aude, nu poate fi vorba despre învǎțarea sistematicǎ. Însǎși consilierea, încǎ accidental, reprezintǎ un deziderat îndepǎrtat, ceva mai apropiat, b#%l!^+a?chiar verosimil în anumite centre urbane.(Ciupercǎ Cristian, 2000, Cuplul modern între emancipare și evoluție, Ed. Tipoalex, Alexandria)

Familia a fost definitǎ în mai multe feluri, dar, „familia, în orice societate, este o formǎ de comunitate umanǎ alcǎtuitǎ din cel puțin doi indivizi, uniți prin legǎturi de cǎsǎtorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologic și/sau cea psihosocialǎ” (Mitrofan, I, Ciupercǎ C., 1998, pag.17).

Ori familia „este o unire liber consimțitǎ dintre doi parteneri egali în drepturi și obligații, create pe temelia dragostei, iubirii și respectului” (Petroman P. 1997, pag.13). Unitatea și securitatea sa o asigurǎ:

legiferarea, respectiv oficializarea sa,

dragostea – condiția necesarǎ a dezvoltǎrii fizice și psihice,

stabilirea mediului familial, armonia din sânul sǎu

respectul reciproc al partenerilor și al membrilor ce o compun;

copilul sau copiii naturali sau adoptați

Familia poate fi consideratǎ astfel:

o comunitate creatǎ pe bazǎ de liber consimțǎmânt constituitǎ din soț și soție, eventual unul, doi sau mai mulți copii;

o formǎ de interacționare și intercomunicare, totodatǎ de interrelaționare: soț-soție, pǎrinți, copii, frați și surori

o structurǎ, un microsistem ce devine prin dragostea și iubirea partenerilor, munca și dǎruirea lor sincerǎ, dezinteresatǎ (Petroman P., 1997, pag 14).

Ovidiu Bǎdina definește familia ca un grup social, realizat prin cǎsǎtorie, ce cuprinde oameni care trǎiesc împreunǎ, cu o gospodǎrie casnicǎ comunǎ, sunt legați prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice (apud. Mitrofan I., Mitrofan N.,1991, pag. 144).

Având în vedere aceastǎ definiție și altele, psihologii au stabilit urmǎtoarele caracteristici ale familiei:

existența unui anumit numǎr de persoane

crearea sa este corolarul cǎsǎtoriei, încheierii sale printr-un act – certificatul de cǎsǎtorie

respectarea în sânul familiei cu precǎdere a drepturilor și datoriilor stipulate și garantate de lege b#%l!^+a?

relațiile dintre membrii sǎi sunt interpersonal, de ordin biologic, psihologic și etic

atmosferǎ prielnicǎ, ambientul, climat favorabil

la nivelul familiei se impun și se respectă norme și reguli, adesea nescrise pentru toți membrii acesteia

fiecare au un statut, joacǎ un rol și îndeplinește anumite funcții, în raport cu societatea (Mitrofan I., Mitrofan N, 1991, pag. 144).

În concluzie, familia reprezintǎ o instituție social bazatǎ pe sexualitate și pe tendințele materne și paterne a cǎrei formǎ variazǎ de la o culturǎ la alta (Sillamy N. 1996, pag. 125) sau și mai clar un grup de indivizi uniți prin legǎturi transgeneraționale și interdependente privind elementele fundamentale ale vieții (Ruffiat A., Parot Fr., 1999, pag. 316).

Familia este dupǎ pǎrerea noastrǎ, o formǎ primarǎ de organizare și petrecere a timpului în vederea perpetuǎrii specie, promovǎrii armoniei și echilibrului indispensabile progresului și prosperitǎții omului, devenirii sale cu precǎdere.

1.4. Criterii de clasificare a familiei

Evoluția în timp a familiei, odatǎ cu cea a societǎții, a fǎcut sǎ aparǎ mai multe tipuri de familie. Pentru o mai bunǎ clasificare a acestora, s-a recurs la mai multe criterii de clasificare. Astfel, din punct de vedere socio-istoric familia se clasifică astfel:

familia extinsǎ (cuprinde și alte rude)

familia nuclear (soț, soție, copiii acestora)

familia de origine

familia de procreare (conjugalǎ )

familia dezorganizatǎ, familie ce își pierde integritatea ca urmare a separǎrii pǎrinților datoritǎ unor motive precum: desfacerea cǎsǎtoriei prin divorț, decesul unuia dintre pǎrinți etc.)

W.J.Goode a încercat sǎ realizeze o clasificare a familiei preponderant dezorganizate. În acest sens distingem familia:

Incomplet unitǎ sau nelegiuitǎ

Dezmembratǎ prin îndepǎrtarea unuia dintre soți ca urmare a anulǎrii, separǎrii, divorțului și pǎrǎsirii

Tip cǎmin gol, în cadrul cǎreia partenerii trǎiesc împreunǎ, însǎ interrelaționarea și b#%l!^+a?intercomunicarea sunt realizate minimal, fǎrǎ sǎ constituie, unul pentru celǎlalt un suport emoțional

În crizǎ, datoritǎ unor cauze ce determinǎ absența temporarǎ sau permanent a unuia dintre soți: deces, închisoare, catastrofe naturale, rǎzboi, șomaj.

Existența în cadrul familiei, a unor situații care determinǎ fundamental eșecurile comportamentului de rol marital: retardarea severǎ a copilului, psihoza copilului sau a soțului, ori condițiile fizice cronic incurabile (Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, pag. 63).

La întrebarea dacǎ este ușor sǎ-ți întemeiezi o familie, rǎspunsul poate fi da și nu. Da, pentru cǎ unii, ca urmare a dragostei dintre ei ori a altor motive (economic, social) pot spune ușor da, cǎsǎtorindu-se, dar mai sunt și alții care preferǎ sǎ fie împreunǎ, sǎ se iubeascǎ fǎrǎ ca unirea lor sǎ aibǎ la bazǎ un certificate de cǎsǎtorie. În acest caz putem vorbi de cei ce preferǎ uniunile libere respectiv „uniunea sau familia consensualǎ”. Se pare cǎ în ultimul timp numǎrul acestora din urmǎ este în continuǎ creștere, fapt care a determinat însuși Parlamentul României sǎ propunǎ legiferarea într-un fel, a concubinajului, cǎsǎtoriei de probǎ în familia consensualǎ (2002).

Majoritatea legislațiilor favorizeazǎ cǎsǎtoria monogamǎ și, mai mult codul tunisian al familiei, este unul dintre puținele care interzice poligamia. La noi în țarǎ, putem distinge:

Familia nuclearǎ, monogamǎ redusǎ numeric la soți și copiii lor necǎsǎtoriți, proprii sau adoptați, este o structurǎ democraticǎ, bazatǎ pe consens, egalitate și complementaritate a rolurilor soț-soție, precum și pe o participare permanent a copiilor. Alegerea partenerului în cadrul acestui tip de familie este motivatǎ de afecțiune mutuală și de libertatea opțiunii, scopul sǎu fiind fericirea ambilor soți și a copiilor lor.(Mitrofan I., Ciupercǎ C.,1998, Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Ed. Mihaela Press, București)

Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii și de exercitarea dreptului de autodezvoltare, iar când sentimentul iubirii dispare, cuplul își pierde rațiunea de a fi și, de cele mai multe ori se separǎ. Așa se explicǎ de ce cuplul modern este mai expus instabilitǎții, divorțul emoțional fiind mult mai frecvent decât divorțul legal, dar ambele survin cu o frecvențǎ mereu în creștere în lumea contemporanǎ.

În condițiile vieții moderne, în special în marile aglomerǎri urbane, familia nuclear își construiește un nou stil de viațǎ, caracterizat prin concentrarea afectivǎ, comunicaționalǎ și acționalǎ, separarea treptatǎ și, uneori, rapidǎ de întreaga ramificație de rudenie, ceea ce îi conferă o independențǎ proprie, cu marcată posibilitate de autoconducere și autodezvoltare. Desprinderea familiei conjugale din familia extinsǎ duce la o modificare a raporturilor b#%l!^+a?acesteia cu mediul exterior, dar mai ales cu familia de origine (de orientare sau consagvină).

Familia consangvinǎ, în care relațiile primare sunt de la pǎrinți la copii (R. Bell) se aflǎ în raport de succesiune repetitivǎ cu familia de procreare, în care rolurile sunt de soț și soție, iar relațiile primare de la soți la copii (M. Aronsberg apud. Mitrofan I.1989, Mitrofan , I. Ciuperca C., 1998 pag. 26).

Esențialǎ pentru ambele forme de familie este transmiterea la nesfârșit a experienței cultural și sociale, a modelelor comportamentale de rol-sex, a atitudinilor și expectanțelor mutuale ale sexelor, pe de o parte, și ale pǎrinților fațǎ de copii, precum și ale copiilor fațǎ de pǎrinți, pe de altǎ parte.

Familia nucleară este preferatǎ de majoritatea oamenilor în cea mai mare parte a lumii, pentru cǎ este în mǎsurǎ sǎ asigure cel puțin patru funcții esențiale: cooperarea economică între soți, relații sexuale, reproducerea și socializarea copiilor (G. Murdock apud Mitrofan, I. Ciupercǎ, C. 1998, pag.26).

Din punct de vedere psihologic, familia nucleară asigurǎ suportul emoțional, de satisfacere a nevoilor de securizare, protecție și apartenențǎ ale fiecǎrui membru, precum și a nevoilor de comunicare și creștere a personalitǎții. Creativitatea interpersonală în cuplul marital devine o condiție indispensabilǎ a dezvoltǎrii capacitǎții familiei de a face fațǎ stresurilor externe și interne, de a rezolva cu succes problem firești ale vieții de zi cu zi, aici și acum. (Mitrofan I., 1989, pag. 83).

Uniunea liberǎ este un mod de a trǎi împreunǎ a cuplurilor heterosexuale în afara contractului cǎsǎtoriei. Nu se deosebește foarte mult de familia nucleară deoarece realizeazǎ majoritatea funcțiilor și se confruntǎ cu aceleași problem cu care se confruntǎ cuplurile cǎsǎtorite (Mihǎilescu I., 1998, pag. 235).

Persoanele care trǎiesc în concubinaj ar putea încheia un contract de uniune consensualǎ la notar. Concubinul care a produs o vǎtǎmare corporal gravǎ, ce a cauzat invaliditate sau incapacitate de muncǎ celuilalt partener datoreazǎ acestuia întreținere, conform legii, prevede propunerea legislative privind recunoașterea concubinajului ca formǎ de conviețuire. Acest proiect aratǎ cǎ între concubini se încheie un contract de uniune consensualǎ în fața notarului public, semnat de cǎtre cei doi parteneri și înregistrat într-un registru special, eliberându-se și un certificate de înscriere. Înscrierea se face în baza unei taxe stabilitǎ de autoritǎțile locale. Un nou contract de acest tip nu poate fi realizat de cǎtre nici unul dintre parteneri în termenul de șase luni de la notificarea încetǎrii relației anterioare. b#%l!^+a?Pot beneficia de aceste prevederi doar persoanele majore, bǎrbați de peste 18 ani și femeile de peste 16 ani, care nu sunt cǎsǎtorite legal și a cǎror relație dureazǎ de cel puțin un an fǎrǎ întrerupere. Partenerii sunt obligați sǎ contribuie, în raport cu mijloacele fiecǎruia, la cheltuielile commune ale locuinței și cele generate de menținerea acesteia în bunǎ stare, la cheltuielile comune intrând și educarea copiilor aflați în întreținere. Bunurile dobândite în timpul concubinajului nu se împart în mod egal în cazul separǎrii, decât dacǎ acest lucru a fost stipulate expres în contract.

Uniunea liberǎ încearcă sǎ satisfacǎ prin conjugare nevoia de dependențǎ și identificare cu cea de autonomie. Cuplul decis pentru uniunea liberǎ opteazǎ pentru calitatea relației în defavoarea durabilității sale cu orice preț. Așadar nu de mult legiferatǎ și la noi, uniunea liberǎ a apǎrut ca un reflex de apǎrare al celor care-și unesc destinele, fațǎ de constrângerile sociale, deopotrivǎ fațǎ de anumite cerințe impuse de tradiție, deseori erodate de vreme, de multe ori chiar absurd. Opțiunea lui și a ei pentru o atare formǎ de coabitare, alternativǎ la familia tradiționalǎ, reprezintǎ o încercare de satisfacere a nevoii de independențǎ, autonomie și liberalizare a raporturilor dintre cei doi și, concomitant, de respingere, neacceptare a unor precept, nome și cerințe rigide, uneori contrare firii care eludeazǎ naturalul și împovǎreazǎ existența (Petroman P. 2003, pag 149).

În vreme ce sub eticheta cǎsǎtorie unele așteptǎri cu privire la fidelitatea mutuală devin în ultimele decenii tot mai incerte, la ambele sexe, uniunile libere propagǎ regula fidelitǎții liber consimțite. Avantajele uniunii libere, dupǎ pǎrerea mai multor specialiști (J. Coleman, M. Rotrin apud Mitrofan, I. Ciupercǎ C, 1998, pag. 58), sunt:

O satisfacție sexualǎ crescutǎ, o mai mare autodeschidere și sentimente mai intense de intimidate, comparative cu cuplirile de îndrǎgostiți care nu coabiteazǎ;

O mai mare posibilitate de a se înțelege pe ei înșiși, aceastǎ formulǎ ce evitǎ bruiajele și parazitǎrile, atât de caracteristice întâlnirilor convenționale

O posibilitate crescutǎ de realizare a compatibilitǎții și o familiarizare a modurilor diverse în care partenerii reacționeazǎ într-o varietate de situații

Dezvoltarea deprinderilor interpersonale și încrederea în construirea unei relații strânse;

Un nivel de trai ridicat, rezultat din asocierea resurselor economice.

Dezavantajele semnificative ale uniunii libere, dupǎ același psiholog ar fi:

Limitarea prematurǎ a experienței întâlnirilor. Existǎ tineri ce se angajeazǎ în coabitare dupǎ parcurgerea unei etape de întâlniri amoroase, dar și alții care intrǎ în b#%l!^+a?concubinaj dupǎ ce au consumat un numǎr relative restrâns de întâlniri sau contacte interpersonale. Aceastǎ decizie survine din dorința de a depǎși dificultatea întâlnirilor (spațiu, timp, etc) și de a se bucura cât mai repede de avantajele coabitǎrii: prietenie, sex, frecvențǎ mare a contactelor interpersonale;

Perpetuarea rolului tradițional al femeii ce constǎ în asigurarea sarcinilor domestice. Aceasta ar putea constitui o piedicǎ în continuarea instrucției și formǎrii pentru viitoarea carierǎ și o restrângere semnificativǎ a satisfacerii nevoilor proprii. Coabitarea juvenilǎ poate fi, uneori, în beneficial bǎrbatului dar mai puțin al femeii;

Investirea emoționalǎ inegalǎ. Unul dintre parteneri poate investi mai mult în relație, aceasta putând antrena unele tensiuni;

Schimbǎri în viața socială, a partenerului prin reducerea numǎrului de prieteni. Cuplurile coabitante tind sǎ se asocieze cu alte cupluri, aceasta reducând pentru fiecare partener rețeaua de suport social, în timpul perioadelor de stres;

Complicațiile legale ce pot fi mai multe decât în orice altǎ relație amoroasǎ. Din acest motiv multe state consider uniunea liberǎ ca ilegalǎ.

Dezinteresul fațǎ de funcția reproductivǎ. Aceasta se manifestǎ o perioadǎ important de timp. Cuplul aflat în uniune liberǎ își propune sǎ aibǎ copii dupǎ o perioadǎ lungǎ de concubinaj sau, mai ales, înainte de a-și oficializa relația lor anterioarǎ (1998 pag. 58).

Uniunea liberǎ poate fi un stil de viațǎ rezultat dintr-o opțiune de lungǎ duratǎ sau definitivǎ, ori poate fi doar o simplǎ etapǎ premergǎtoare cǎsǎtoriei.

Alte criteria dupǎ care familia a fost și continuǎ a fi clasificatǎ dupǎ Petroman P. sunt:

1. rolul unuia dintre soți – în funcție de acest criteriu, familia poate fi:

matriarhală – este familia în care rolul principal revine soției, atât în domeniul economic cât și în cel social. Femeia este astfel capul familiei, cea care conduce, organizează, decide și asigură prosperitatea grupului astfel constituit;

patriarhală – în cadrul acesteia bărbatul are rolul predominant, el este șeful, capul familiei, cel ce domină asupra femeii și copiilor;

2. numărul soților ori soțiilor- în raport cu care familia poate fi:

poligamică – familia în care soțul se căsătorește cu două, trei sau mai multe femei,

poliandrică – familia în care femeia se căsătorește cu mai mulți bărbați,

monogamică – familia constituită din soț-soție, bărbat-femeie b#%l!^+a?

3. componența sau numărul membrilor – în funcție de care distingem familia:

largă, de tip patriarhal care include mai multe generații ce acționează sub autoritatea unui șef, numit deseori patriarh și

restrânsă, nuclear constituită din părinți și copii, proprii ori adoptive; în general este condusă de soț, și, mai rar de soție, în cel mai bun caz de amândoi

Familia nucleară la rândul său, poate fi:

de origine – de orientare ori consangvină, unde copilul se naște, crește și devine apt pentru viață; în cadrul său raporturile sunt de la soț la copii;

de procreare, conjugal

În literatura de specialitate se mai discută, adesea și despre alte tipuri de familie:

de rezidență – în cadrul ei grupul este constituit în funcție de locuință, indiferent daca sunt ori nu sunt rude – acei care o constituie locuiesc împreună, în aceeași casă, mănâncă împreuna, participă la o anumită economie domestică;

de interacțiune – persoanele care o alcătuiesc, deși locuiesc, uneori, la distanță, sunt legate prin forme de întrajutorare, relații de rudenie; cei în cauză împart aceeași locuință, sau, dacă locuiesc la distanță, se ajută și se vizitează reciproc.

4. normalitatea în raport cu care familia poate fi :

normală – obișnuită, firească – alcătuită din soț și soție, eventual copii, constituită legal, pe baza consimțământului reciproc; se menține datorită fidelității conjugale; se consolidează în condițiile fertilității cuplului, capacității partenerilor de a procrea;

nenormală – este familia incompletă, fără copii, descompletată sau dezorganizată. Aceasta la rândul său, poate fi:

incompletă, sau monoparentală – mama cu copilul (născut din flori sau rămasă cu el în urma decesului sau divorțului)

dezmembrată – ca urmare a divorțului, în cele mai multe cazuri

frigidă – în cazul în care soții nu-și sunt un suport unul altuia, mai mult anorgasmia, lipsa sensibilității generale, specific femeii;

în criză – când unul din parteneri absentează – pentru că execută o condamnare, își efectuează serviciul militar și altele;

c. bolnavă – soțul ori soția, eventual copilul sunt retardați – amândoi ori numai unul b#%l!^+a?dispun de o condiție fizică incurabilă – aici, eșecul comportamentului de rol marital este o certitudine (1997, pag. 28-30)

Clasificarea familiei este extrem de bogată și variază de la un psiholog la altul, așa încât nu vom putea niciodată să spunem că am abordat toate tipurile de familie.

In afara tipurilor de familie prezentate mai sus, specialiștii discută și despre altele, după criteria cum ar fi:

gradul de libertate: reprimatoare și liberale; primele înăbușă spiritual de independență al copilului, celelalte dimpotrivă, dezvoltă instinctele acestuia, îngăduie libertinajul pe toate planurile

gradul de activitate: active-pasive

Cele dintâi încurajează formarea la membrii tineri ai familiei a dinamismului, încrederii în sine, celelalte sunt indiferente, indolente, mai mult generează sentimente de descurajare, neîncredere

ambientul, climatul: stabile-instabile

Primele se bazează pe o anumită constanță a vieții de familie, pe respectarea fermă a unor principii și valori familiale; celelalte sunt caracterizate prin schimbări permanente ale modului de viață.

nivelul de integrare: integrate social – neintegrate sau aflate la limita integrării.

Petroman P. a mai adăugat și alte criteria de clasificare a familiei cum ar fi:

A. nivelul de pregătire:

intelectuală – format din intelectuali, amândoi cu studii superioare, eventual doctorat, care percep și pricep comprehensiv realitatea; nu o dată știu psihologie, pedagogie, medicină, de-a dreptul își monitorizează acțiunile din sânul familiei, conștientizează stările conflictuale și finalitățile lor;

semidoctă – în acest caz, partenerii sunt intelectuali pârâți, eventual au diploma, dar le lipsește pregătirea din multe puncte de vedere ori dispun de o slabă instrucție și educație

sub nivelul de pregătire

obișnuită- cum sunt cele mai multe, deoarece calitatea de intelectual nu o mai asigură ca odinioară câteva clase de liceu, nici măcar absolvirea acestuia; fac excepție autodidacții, care pot fi integrați, după caz, la oricare din categoriile menționate

B. locul unde trăiește

rurală – el și ea sunt, de regulă țărani, dispun de o pregătire anume și și-au format b#%l!^+a?căminul conform tradiției; trăiesc în consonanță cu aceasta, unii mențin familia în pofida unor greutăți, necazuri incalculabile, fiindcă evită să intre în gura satului

urbană – este oricare familie de la oraș, cu metehne din toate părțile, unele greu de consiliat și chiar identificat – ele nu aparțin integral nici orașului, unele nici satului, nu sunt nici intelectuali, nici muncitori ș.a.m.d;

C. interesul manifestat

interesată – preocupată de propria-i viață, deopotrivă de copii, educația acestora; o atare familie este sau poate deveni un colaborator al școlii, se remarcă prin putere de percepere, înțelegere și receptivitate față de spusele educatorilor de profesie;

neinteresată – amândoi partenerii ori doar unul manifestă lipsă de interes față de ceea ce este sau ar trebui să fie ori să devină familia, concomitent ei înșiși și copiii lor; sunt greu de adus la școală, greu de transferat în colaboratori;

impasibili – efectiv, atât unul cât și altul nu se intereseaza de nimic, o asemenea familie generează delincvența

D. naționalitate

monoetnică – de regulă cea mai frecvent întâlnită; ea se regăsește în toate celelalte categorii, dispun de unele particularități, urmare a naționalității. În acest sens se evaluează într-o colectivitate că o anumită familie este de germani, sârbi, croați etc.

Interetnică – rezultatul coabitării partenerilor de naționalități diferite, rezultatul un tip de familie în cadrul căreia:

partenerii manifestă o grijă mai mare și o responsabilitate sporită pentru viața de familie,

relevă o anumită toleranță, concomitent îngăduință, prudență a unuia față de altul;

comunicarea intrafamilială este, de regulă bilingvă, fapt ce asigură accesul la două culture, două religii, două tradiții, ș.a.m.d;

eludează ori efectiv nu i-au în seamă anumite prejudecăți cu privire la o naționalitate sau alta,

promovează tradiții, obiceiuri și chiar superstiții diverse (Petroman, P., 2003, pag 177 și 197)

Desigur că după aceste succinte clasificări, ceea ce ne interesează în continuare sunt rolurile și responsabilitățile pe care cei doi parteneri și le asumă în cadrul cuplului, pentru că la fel ca în viața social și în familie fiecare are un rol al său, pe care și-l asumă cu toate prerogativele și responsabilitățile pe care acesta le include. Indiferent de tipul familiei, cel mai important b#%l!^+a?aspect în cadrul său, îl reprezintă înțelegerea și respectarea funcțiilor acesteia, în cazul nostrum cu precădere a celei educative cu toate subfuncțiile relevate sau nu.

Necesitatea educației a fost și rămâne, din punct de vedere practic, axiomatică. Se știe deja, de mult, că ereditatea și mediul sunt doar condiții ale dezvoltării individului-educatului-educația a fost și rămâne factorul decisive în devenirea și formarea omului. Pe plan orizontal ea contribuie la dezvoltarea fizică și psihică a copilului, iar pe plan vertical, ea pornește de la formele elementare și ajunge la cele superioare – convingeri, concepții etc. Specialiștii sunt unanim de accord că educația este o acțiune unică în vederea formării personalității umane în integralitatea ei (Poenaru R.)

1.4. Tipuri de relații de cuplu

1. Relații solide, devotate, cu disfuncții minore

Partenerii au o doză de apărare minimă și sunt gata să reflecteze asupra situației lor, a modului de a interacționa în relație. Sunt sensibili la intervenții educative privind viața familiei. În urma intervențiilor, devin mai înțelegători și mai empatici unul față de celălalt.

2. Cupluri stresate de tranzițiile specifice ciclurilor de viață

Aceste cupluri se adaptează cu dificultate la schimbările naturale în viața cuplului cum ar fi: noi relații importante, schimbarea locului de muncă, a situației financiare, a locuinței, debutul școlii la copii, adolescența copiilor, plecarea de acasă a copiilor, pensionarea, îmbolnăvirea, îmbătrânirea, moartea părinților. Adaptarea la aceste evenimente naturale, depinde de o serie de factori externi (rețeaua socială din jurul cuplului), dar și de factori interni care țin de personalitatea celor doi (echilibru, maturitate, stabilitate, optimism, capacitate de a face compromisuri) și de competențele lor de a comunica, negocia, rezolva conflicte, empatie, încredere, grad de intimitate. (Ionescu Șerban (coordonator) 2001 „Copilul maltratat – Evaluare, Prevenire, Intervenție”, Fundația Internațională pentru Copil și familie, București )

3. Cupluri cu un partener simptomatic

Când unul din cei doi este mai iritabil, anxios, impulsiv sau are comportamente dependente, echilibrul vieții cuplului este serios periclitat. De obicei, apar manifestări b#%l!^+a?comportamentale agresive și intolerabile pentru celălalt. Există posibilitatea unor terapii în cazul în care partenerul simptomatic sau celălalt cere ajutor, dacă ambii doresc schimbarea tipului de relaționare agresivă. Dezvoltarea violenței conjugale este frecventă în aceste cazuri

4. Relații de cuplu conflictuale cronicizate

În aceste relații, de la început există multă hărțuire reciprocă și dezacorduri. Cearta poate deveni modul uzual de comunicare. Certurile nu au un motiv anume, ci sunt generalizate la toate subiectele care apar în sfera vieții familiale. Deși fideli unul altuia, cei doi parteneri sunt nefericiți în relație.

5. Relații în care evitarea este modul de a conviețui

Este vorba de cupluri în care unul din cei doi parteneri sau amândoi, sunt copleșiți de probleme de serviciu sau dependenți de alcool, medicamente, droguri, sau au o relație extraconjugală, sau sunt absorbiți de relația cu copiii, prietenii, familia de origine, sau de alte activități externe vieții de familie (jocuri, cluburi). Celălalt, care rămâne prins în relație și păstrează expectanțele firești, nu poate găsi împliniri prin partener, pentru că relația nu este alimentată de către partenerul ce-și epuizează resursele în afara relației.

6. Cupluri constrânse de presiuni puternice din exterior

Câteva din relațiile care pot crea presiuni periculoase asupra relației de cuplu sunt: războiul, șomajul, dezastrele naturale, lipsa unor condiții decente de a locui, obligația de a locui cu socrii, boala cronică a unui parteneri sau a unei persoane apropiate cuplului, moarte prematură a cuiva important pentru cuplu. Tensiunile mari care se creează pot duce la violență conjugală.

7. Cupluri având relații tulburate cu familia de origine

Terapeuții de familie au constatat că, în cuplurile în care cei doi nu au reușit să se desprindă de familiile lor de origine, nu sunt capabili să-și definească și să-și asume clar rolurile în familia nucleară. Este un fenomen frecvent, mai ales în societățile patriarhale, unde există o tendință a generației părinților de a controla viața tinerilor, până la a le impune partenerul sau b#%l!^+a?profesia. Acest tip de presiune exercitat de familia de origine apare frecvent în cuplurile cu relaționare violentă și conduce adesea la separarea cuplului.

8. Cupluri în care proiectarea și asumarea irațională a unor roluri afectează negativ relația

Este vorba de cupluri în care partenerii își impun unul altuia roluri disfuncționale, atitudini, stiluri emoționale și comportamente care sunt străine celuilalt. Partenerul impune celuilalt comportamente și atitudini care sunt, de regulă, caracteristici figurilor parentale sau altor persoane care sunt semnificative. În aceste cupluri, partenerul care provine dintr-o familie în care mama avea rol de victimă și tata era agresiv va impune partenerei rolul submisiv care caracterizează figura mamei și își va asuma rolul agresiv al tatălui.( Iluț P., 1995, Familia, cunoaștere și asistențǎ, Ed. Argonaut, Cluj Napoca )

1.5. Familia, cadru de satisfacere a nevoilor copilului

Nevoile de bază ale copilului în familie , sunt:

dragoste și securitate – nevoie permanent în copilărie și extreme de important în construirea atașamentului

De măsura în care va fi satisfăcută această nevoie va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propria familie. Această nevoie fiind condiția dezvoltării unei personalități sănătoase. (Stan, Violeta, 2002, pag.68)

nevoia de experiențe noi, de stimulare – condiționează dezvoltarea inteligenței copilului.

Jocul și limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul trăirii de experiențe noi. În joc, copilul exploreaza lumea, își dezvoltă mecanismele de coping cu situațiile provocatoare ale realității. (coping – ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigențelor interne și externe care amenință sau depășesc resursele unui individ (Lazarus și Folkman, 1984, apud. Ionescu S, 2003, pag.116)). Prin aceste experiențe copilul își dezvoltă lumea lui internă care este o reflectare a celei externe, impregnată, colorată cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o. Această lume internă ne face atât de deosebiți, unici în modul de a percepe și reacționa la situații, evenimente, persoane, obiecte ale realității. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

nevoia copilului de a fi apreciat și de ai fi recunoscute capacitățile. Încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în socializarea copilului.

Acest mod de răsplată îi formează copilului o stimă de sine. Această recunoaștere a meritului copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil și nu rezultatul, atât pentru a încuraja copiii cu rezultate mai slabe dar și pentru a preveni tendința copilului de a vâna cu orice preț rezultatul. Toți copiii dispun de un potențial de învățare pe care școala și părinții îl pot stimuli. Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimental valorii și a respectului de sine și conduit lui în viață va fi în limitele acestui respect.

nevoia de responsabilități – devine la o anumită varstă o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur, să mănânce, să se spele, să se îmbrace.

Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul crește și dau copilului sentimental puterii lui, al libertății în acțiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilitatile și răspunderile care îi revin. În același timp copilul este socializat prin asumarea responsabilității pentru că el învață regulile, tiparul după care se face un anumit lucru, ce este permis și ceea ce nu este permis.

nevoile de bază fiziologice ale copilului – la vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoașterea și îndeplinirea lor. Ele sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea acestor nevoi pot distorsiona dezvoltarea copilului. Consecințele sunt grave și sunt plătite atât de indivizi cât și de societate în ansamblu (Muntean, Ana, 2000, pag. 23-27).

b#%l!^+a?

Bibliografie

Ada Della Torre, GRESELILE PARINTILOR, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980

Batranu Emilia, EDUCATIA IN FAMILIE, Editura Politica, Bucuresti, 1980

SFANTA SCRIPTURA, traducerea Cornilescu

Chambell Ross, ADEVARATA IUBIRE PENTRU COPII, Editura Vestea Buna, Craiova, 1991

Chateau Jean, COPILUL SI JOCUL, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982

Ciofu Carmen, INTERACTIUNEA PARINTI – COPII, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989

Coblenz John, VIATA FAMILIEI CRESTINE, T.G.S. International, U.S.A., 1995

CODUL FAMILIEI

CONVENTIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI, O.N.U.

b#%l!^+a?

DICTIONATUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMANE, editia a II-a, Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998

Emese Florian, DREPTUL FAMILIEI, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997

Harro von Brummelen, PUNCTE DE VEDERE ASUPRA PROGRAMEI SCOLARE, Association of Christian Schools International, Oreadea, 1996

Iuga Viorel, VISUL FAMILEI, Editura Multimedia, Arad, 1994

Key Ellen, SECOLUL COPILULUI, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978

Joubrel Henry, Bertrand Paul, DICTIONAR AL EDUCATIEI IN FAMILIE, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

Osterrieth Paul, COPILUL SI FAMILIA, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973

Mitrofan Iolanda, CUPLUL CONJUGAL – ARMONIE SI DIZARMONIE, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988

Mitrofan Iolanda, Mitrofan Nicolaie, FAMILIA DE LA A … LA Z”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991

Pantelimon Golu, Emil Verza, Mielu Zlate, PSIHOLOGIA COPILULUI, Editura Didactica si PEdagogica, Bucuresti, 1995

Paul Popescu – Neveanu, DICTIONAR DE PSIHOLOGIE, Editura Albatros, Bucuresti, 1978

Popescu Eugenia, PEDAGOGIE SCOLARA, PRELEGERI PENTRU b#%l!^+a?PERFECTIONAREA EDUCATORILOR DIN CASELE DE COPII PRESCOLARI, Universitatea Bucuresti, Facultatea de Istorie – Filosofie, Catreda de Pedagogie – Psihologie, Bucuresti, 1982

Swindoll R. Charles, FAMILIA PUTERNICA, Life Publishers International, U.S.A., 1997

Schiopu Ursula, Emil Verza, PSIHOLIGIA VARSTELOR, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995

Taiban M., PROBLEME PSIHOLOGICE ALE JOCULUI SI DISTRACTILOR, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970

Tenney M.C., Packer J.J., White W., VIATA COTIDIANA IN VREMURILE BIBLICE, Editura Agape, Fagaras, 1997

Voinea Maria, FAMILIA SI EVOLUTIA SA ISTORICA, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978

Vincent Rose, CUNOSTEREA COPILULUI, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

Zamfir Elena, SITUATIA COPILULUI SI A FAMILIEI IN ROMANIA, Editura Alternative, 1995

Wenger Ray, TIPARUL DIVIN PENTRU VIATA DE FAMILIE, Societatea Misionara Romana, 1987

Wheat Ed, FASCINANTA AVENTURA A DRAGOSTEI, Societatea Misionara Romana, 1991

Wheat Ed, VIATA DE DRAGOSTE, Christian Aid Ministries, U.S.A., 1997

b#%l!^+a?

CAPITOLUL 2

PARINTII INTRE IDEAL ȘI REALITATE

2.1. Responsabilitatea parintilor în educatia copilului

Universul copilului se limiteaza la început, la familie. In primul rand mama și tatal : de la cea dintai el asteapta satisfacerea nevoile sale fundamentale – securitate, afectiune – de la cel de-al doilea el asteapta, deasemenea, afectiune, protectie, initiere în viata, un model. Dar mai mult decat atat, tatal și mama formeaza un cuplu care se repercuteaza ca atare asupra copilului. Ce atitudine au ? Sunt prea uniti, nu se înteleg, sunt neglijenti, posesivi ? In orice caz copilul va ramane marcat de aceasta comportare. Familia reprezinta pentru el, la scara rdusa, o imagine a societatii în care va trebui candva sa se integreze. Ea va lasa amprenta adanca asupra personalitatii copilului și va da, în parte, orientarea vietii lui.( Vincet Ross, op. citata, pg. 109)

Parintii au datoria morala de a-și educa copiii. Contrar parerii generale ce predomina astazi în societate, parintii pot culege roadele muncii lor în familie, pot avea copii placuti și bine crescuti. Conditia este sa-și ia în serios responsabilitatea de printi de a-și creste și educa copiii.

Legea, deasemenea, pune în sarcina parintilor indatorire de a se ingriji de cresterea și dezvoltarea copiilor.

“Ambii parinti au același drepturi și indatoriri fata de copiii lor minori, fara a deosebi dupa cum acestia sunt din casatorie, din afara casatoriei ori infiati. Ei exercita drepturile lor parintesti numai în interesul copiilor.” (Codul familiei, art. 97)

“Parintii sunt datori sa îngrijeasca de copil. Ei sunt obligate sa creasca copilul, îngrijind de sanatatea și dezvoltarea lui fizica, de educarea, învatatura și pregatirea profesionala a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu telurile statului ; spre a-l b#%l!^+a?face folositor colectivitatii.” (Codul familiei, atr. 101)

“Parintilor și oricarei alte persone care au în îngrijire un copil le revine în primul rand responsabilitatea de a asigura în limita posibilitatilor și mijloacelor lor financiare, conditiile de viata necesare dezvoltarii copilului.“( Conventia cu privire la drepturile copilului, atr. 27, alin. 2)

“Educatia copilului trebuie sa urmareasca urmatoarele :

a ) dezvoltarea personalitatii copilului, a aptitudinilor, a capacitatiilor sale

mentale și fizice, la nivelul potentialului maxim

dezvoltarea respectului pentru drepturile omului și a libertatilor fundamentale, precum și pentru principiile consecrate în Cartea Natiunilor Unite

dezvoltatea respectului fata de parinti, fata de identitatea și valorile sale, precum și fata de valorile nationale ala tarii în care traieste, ale tarii din care poate fi original și ale civilizatiilor diferite de a sa

pregatirea copilului pentru a-și asuma responsabilitatea vietii într-o societate libera, în spiritual întelegerii, pacii, tolerantei, egalitatii între sexe și prieteniei dintre popoarele și grupurile entice, nationale și religioase și personale de origine autohtona

dezvoltarea respectului fata de mediul natural. “ (Concentia cu privire la drepturile copilului, atr. 29, alin. 1)

Parintii din lumea întreaga se chinuie sa gaseasca cele mai bune modalitati de a-și educa copiii. Parintii spera și iși viseaza copiii devenind puternici, capabili, iubitori, oameni adevarati. Spera și iși viseaza copiii tari în fata problemelor, durerii emotionale și pierderilor. Intrebarea care se pune cum pot fi create copii și adulti sanatoși, fericiti, rezistenti emotional ? Cum sa-și educe parintii copiii în cel mai bun mod cu putinta, astfel încat acestia sa ajunga capabili de a înfrunta și rezolva greutatile și complexitatea vietii ?

Din cauza faptului ca societatea de astazi este confruntata cu cele mai mari tranzitii și crize sociale, parintii au tendinta, sau sunt obligate de situatii obiective, sa-și încredinteze autoritatea și responsanbilitatea educarii în exclusivitate institutiilor specializate. Parintii muncesc din greu pentru bunastarea copiilor, avand credinta ca toate cunostintele primate de fii și fiicele lor ii vor ajuta pe acesti începatori în ale vietii sa devina piloni adevarati, echilibrati și puternici pentru familia și societatea din care fac parte.

Daca acesti copii nu sunt pregatiti sa infrunte realitatea, rata sinuciderilor, a b#%l!^+a?consumului de droguri și a alcoolismului va creste.

Educarea copiilor înseamna în aceas timp un mare privilegiu și o mare responsabilitate : un privilegiu de a învata pe cineva, dar totodata o mare raspundere de a modela un destin.

Exemplu parintilor este fundamental unei instruiri eficace, puterea propiului exemplu. Acesta este deosebit de important în educatia copilului din doua motive. Unul : oricine nu traieste învataturile pe care le “predica”, va constata ca articularea verbala a acestora nu va avea o prea mare eficacitate. Dimpotriva, un astfel de parinte va degenera în mod treptat ajungand sa abandoneze educarea. Doi : daca exista o contrazicere de termini între teorie și practica, copilul va ignora învatatura și va alege sa o discrediteze, urmand mai degraba un exemplu negativ.Viata parintelului se ridica la un nivel mai înalt decat învataturile lui și striga cu atata putere încat copilul poate deveni surd la ceea ce parintele spune.

Exista o idee profunda în aceste cuvinte ale doamnei de Stael : ca numai acela care stie sa se joace cu un copil va fi în stare sa-l învete ceva.

A deveni tu insuti un copil este prima conditie pentru a creste un copil. Aceasta implica o copilarie simulate, o varbarie binevoitoare, pe care copilul o ghiceste imediat și o detesta profound. Inseaman a te lasa atras de viata tot atat de complet și de naiv cat este atras el însuși ; înseaman a-l trata cu adevarat ca pe unul din semenii tai, adica a-i arata aceiași delicatete, aceași încredere ca unei personae mature. Inseamna a nu actiona asupra copilului cerandu-i sa fie ceea ce am vrea noi ca el sa fie, ci influentandu-l prin felul nostru de a fi. Inseamna a nu sta de vorba cu copilul folosind siretenie și forta, ci a te prezenta în fata lui patruns de propria ta seriozitate și cinste. (Key Ellen, “Secolul copilului”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997, pg. 47)

“A creste” un copil înseamna a-i lua sufletul în maini și a merge pe o carare îngusta.

Familiile care formeaza tinerii și tinerele cei mai puternici din punct de vedere moral și cei mai muncitori saunt aceia în care copiii și parintii sunt camarazi de munca, de joaca ; în care parintii ii sustin fara greutate în cresterea și evolutia lor, respectand mereu în ei fiinta umana. Intr-o astfel de familie, copiii nu sunt considerati apartinand unei specii, în timp ce parintii apartin alteia. Acestia cuceresc consideratia copiilor, prin faptul ca sunt naturali și sinceri ; traiesc în asa fel încat copiii sa poata asista la realizarile, la stradaniile lor și chiar, pe cat este posibil, la bucuriile, durerile și greselile lor. Astfel de parinti pot, de asemenea, fara superioritate artificiala sa admita nevoia de expansiune a copiilor și sa-i educe fara ca acestia sa-și dea seama, printr-un schimb natural de idei și feluri de a vedea lucrurile.

Copiii nu trebuie sa primeasca orice lucru ca și cum ar fi vorba de un dar, ci, dupa b#%l!^+a?posibilitatiile lor, sa participle la munca din casa ; vor incata sa se poarte atent cu parintii și unii fata de altii ; au datori și drepturi tot atat de nestramutate ca acelea ale persoanelor mai în varsta, iar acestia se vor purta cuconsideratie fata de copii, dupa cum și ei vor învata sa aiba consideratie fata de ceilalti. Vor fi puși zilnic în fata cu realizarile vietii, vor putea sa devina cu adevarat folositori, nu numai sa se prefaca a fi. Intr-o astfel de familie nu se da niciodata un ordin decat adaugandu-se motivele din moment ce acestea pot fi întelese. Astfel, sentimentul de responsabilitate este transmis copiilor însuși chiar de la varsta cea mai frageda.( IDEM, pg. 76)

Iata cele 13 porunci pe care Lewin (Vincent Rose, op. citata, pg. 243) ni le ofera :

sa dai copilului sentimentul de siguranta

sa dai copilului sentimentul ca este iubit și dorit

sa eviti amenintarea, frica și pedeapsa

sa-l înveti pe copil independenta și sa-l faci sa-și asume responsabilitatea

sa ramai calm și sa nu te sochezi de manifestarile instinctului de copil

sa fi cat poti de tolerant ca sa eviti conflictele

sa eviti sa-l faci pe copil sa se simta inferior, a nu-l impinge pe copil dincolo de ceea ce este natural pentru el

sa respecti sentimentele și datoriile copilului chiar daca nu corespund propriilor tale norme

sa raspunzi cu franchete la întrebarile pe care copiii pot sa le puna, dar direct oferindu-le raspunsuri adecvate varstei lor

sa te interesezi de ceea ce face copilul chiar daca nu consideri ca este ceva direct util

sa tratezi dificultatile copilului fara sa-l consideri anormal

sa favorizezi cresterea, progresul, mai curand decat perfectiunea.

2.2. Relativitatea rolurilor parentale

2.2.1. Rolul matern

Mama il poarta pe copil în sanul sau, il aduce pe lume, il hraneste și il îngrijeste, cel putin în primele saptamani de viata. Astfel se constituie o legatura deosebita, un tip de relatie cu totul unica. Din punct de vedere al copilului ar fi poate mai exact sa vorbim de o contopire b#%l!^+a?decat de o relatie ; într-adevar sugarul nu face înca distinctie între sine și lumea exterioara și nu face deosebire între persoanele pe care le are în prajma. De aceea se poate spune ca el formeaza o singura fiinta cu mama și ca se instaleaza în existenta prin intemediul mamei. Mama constituie pentru copil acea parte a existentei în el gaseste satisfacerea trebuintelor și relaxarea tensiunilor, simularile placute, ocazile de “a se recunoaste pe sine prin ele” și de a descoperi sensuldiferitelor situatii în care el este implicat. Mama este garantia sigurantei lui, a unei existente placute, este centrul sau de referinta, singurul punct inteligibil, daca se spune astfel, într-o lume care nu are deocamdata forma și stabilitate. (Osterrieth, op. citata, pg. 140-141)

Inainte cu mult de a fi capatat pentru copil consistenta fiinta umana diferentiata și delimitate, mama este pentru el pridvorul existentei și imitatoarea pentru viata. Nu este deloc exagerat a spune ca un copil mic traieste în functie de mama : în consecinta, de mama depinde calitatea “instalarii” lui în existenta. Mama, fiinta lui proprie, lumea exterioara, viata, asa cum sunt deocamdata contopite și nedisociate, iși trag din toate aceste existente tonalitatea lor primordiala ; universul lui va fi resimtit ca bun sau rau, ca satisfacator sau frustrant, dupa calitatea acestor prime experiente. Ele, fara nici o indoiala, considera încrederea fundamentala drept principala achizitie a stadiului initial în care copilul descopera ca trebuintele sale sunt satisfacute și ca acesta satisfactie este placuta și binefacatoare. Acestea sunt temeliile de nesters și indispensabile ale personalitatii ; ele depend direct de dragostea mamei, despre care se poate spune ca este tot atat de trebuitoare copilului ca și hrana.( IDEM, pg. 142-143)

Mama este prima persoana pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste absoluta și totala. Atitudinea copilului fata de alte persoane este esential determinate de relatia sa cu acea prima persoana care este mama. Semnificatia pe care o vor avea pentru el mai tarziu oamenii, și perspective în care el va considera raporturile cu lumea, depend de mama. Mama este pentru el un prototip și un model. (IDEM, pg. 144)

Acest rol primordial al mamei, de agent securizant, de initiator, de ghid și de model are o deosebita stralucire în primii ani de viata ai copilului. Copilul are nevoie de mama, ea ii este indispensabila.

Mama il învata pe copil ce este o femeie, ea ii ofera imaginea fundamentala a feminitatii, fapt tot asa de important pentru fata cat și pentru baiat, deoarece ea apare ca model și ca prototip pentru cea dintai, ca imagina inverse și fond de constras pentru cel de-al doilea. Prin feminitatea sa, mama il ajuta pe copil sa ia cunostinta de sexul sau.( IDEM, pg. 148)

Bowyl a intreprins o cercetare ce atesta ca lipsa îngrijirilor matene provoaca în copil trauma de b#%l!^+a?natura fizica, de natura intelectuala, de natura afectiva, dar și de natura sociala. Experimentele au dovedit existenta unui raport direct între scaderea coeficientului de sociabilitate și durata despartirii de mama. Ingrijirile de natura maternal efectuate de o inlocuitoare a mamei, în institutiile de ocrotire, pot atenua, da nu remedia integral consecintele nocive ale despartirii de mama, în vreme ce readucerea copilului în îngrijirea mamei înlatura rapid aceste consecinte. Bowyl citeaza cazul a zece copii care au fost examinati la cinci ani dupa o perioada de institutionalizare și care “ramasesera într-o stare de infantilism, erau nefericiti, fara afecte, incapabili de adaptare în contact cu alti copii, la scoala sau în alte colective.” (IDEM, pg. 19)

Bowyl spunea ca : “rolul mamei nu poate fi calculate în ore de prezenta : singura masura dreapta este bucuria pe cre mama și copilul o simt de a fi impreuna.” (IDEM, pg. 20)

2.2.2. Rolul patern

Imaginea tatalui și a rolului sau nu deriva în închipuirea copilului numai din raporturile ce se stabilesc înte ei și viata cotidiana, ci și din ceea ce asteapta de la tatal insași familia și întreaga societate. Nici un alt rol nu este impovarat de greutatea traditiilor milenare ca cel al tatalui.

Tatal este în general dornic sa-și asume în conditiile cele mai bune rolul care i se încredinteaza și care are trei aspecte :

afectiunea – simbolizata prin prezenta lui în familie

protectia – prin intermediul sprijinului material pe care il datoreaza familiei (bani, hrana, un camin stabil) și a hotararilor salvatoare care se asteapta din partea lui în caz de dificultate

initierea în viata, în general, dar mai cu seama în viata sociala – din partea lui se asteapta sa fie un model pentru imitare și pentru identificare, sa-și exercite controlul prin autoritatea sa, sa-i daruiasca copilului cunostintele și experienta sa.( Vincent Rose, op. citata, pg. 126)

In primele luni de viata ale sugarului, chipul aplecat asupra leaganului nu

este diferentiat. Din momentul în care copilul recunoste chipul mamei, tatal ii apare ca o fiinta diferita, devine un personaj central, foarte interesant și atragator, care procupa copilul, asa cum scrie Burlingram și Freud “un ingredient necesar fortelor complexe care contribuie la formarea caracterului și personalitatii sale.”( Osterreth Paul, op. citata, pg. 167)

Pentru copil, tatal înseamna o a doua mama, mai putin prezenta desigur, dar din a carui parte se asteapta la aceleași schimburi afective prin intermediul mecilor jocuri, In plus, tatal b#%l!^+a?reprezinta dragostea și securitatea pentru mama și prin interdiul ei pentru copil.( Vincent Rose, op. citata, pg. 127)

Unul din elementele încrederii și admiratiei fata de rolul traditional de protector pe care il are tatal. El pleca la munca pentru a procura ce doreste, de a satisface nevoile tuturor alor sai, ceea ce-l inzestreaza cu un privilegiu care este cu atat mai mare cu cat el are o situatie mai sigura. Un studiu de M. Komarovschi arata ca privilegiul patern scade în mod considerabil în ochii adolescentului daca tatal nu castiga suficient pentru a-și întretine familia. (IDEM, pg. 129)

Tot tatal este acela care, în mod tacit, este considerat ca determina prin profesiunea sa nivelul social al familiei și mediul în care aceasta evolueaza. El este cel care ii da numele, el este cel care serveste ca punct de reper permanent. In plus, fie ca mama are o meserie, fie ca nu, ea se ocupa mai mult de casa și de familie, pe cand tatal apare ca o legaura înte familie și societate. Incepand cu varsta cea mai frageda, copilul vede în tata, prin intermediul mamei, “legea” ; el este cel care în ultima instanta decide ce e rau și ce e bine si care, întorcandu-se seara acasa, este “judecatorul suprem” asteptat și de temut al evenimentelor zilei. Pentru ca regulile impuse de tatal sa fie într-adevar respectate, ele trebuie sa fie ferme, tatal stiind sa le impuna prin autoritatea sa, dar fara a avea o atitudine tiranica fata de copil. Tatal ideal are constiinta exacta a valorilor, stie sa impuna ferm o lege, dar în același timp stie sa pastraze afectiunea copiilor.( IDEM , pg. 130-131)

2.3. Tipologia parintilor

Am vazut pana acum ce însemna a fi parinte, cum trebuie sa fie și ce trebuie sa faca un parinte, parinti adevarati, parinti ideali ; parintii pe care orice copil și-i doreste. Dar realitatea este alta. Parintii, de multe ori, nu sunt chiar ce se asteapta sa fie.

2.3.1. Parinti autoritari – tiranici

Autoritatea este expresia unei personalitati puternice, exigente, care stie sa se afirme și sa reuseasca și care se bucura de un prestigiu destul de mare.

Constient de valoarea sa, el nu poate accepta sa fie contrazis sau nesocotit, In familie vrea sa fie ascultat, respectat, venerat. Ceilalti sunt în ochii lui fiinte slabe care au nevoie sa fie b#%l!^+a?protejate, conduse ; el stie ceea ce este mai bine pentru întreaga familie, și ca atare ei nu trebuie sa discute actiunile sale.

Copiii acestui tata sunt adesea fricoși, timizi și inhibati ; supunerea lor este atat de mare încat asteapta fara încetare directive din partea tatalui,devin incapabili sa ia singuri decizii privind persoana lor și se maturizeaza greu. Se întampla ca unii dintre ei sa cada regulat la examene sau sa sufere esecuri în viata profesionala și sentimentala, ca și cum ar fi trebuit întotdeauna sa ramana, cu orice pret, mai prejos decat tatal lor.

Uneori însa copilul se revolta impotriva tatalui prea rigid și care nu accepta nici un fel de compromise. El este instabil emotional, cu explozii agresive, bruste și necontrolate. Ciocniri violente între doua personalitati puternice sfarsesc adesea printr-o ruptura brutara a raporturilor tata – fiu printr-o plecare premature a adolescentului de acasa.

Copiii unor parinti prea autoritari, tiranici, iși critica familia putin, dar disciplina de fier care le este impusa are consecinte traumatizante și cotropitoare. (IDEM, pg. 131-132)

2.3.2. Parinti suraprotectori

Presiunile estene pot fi amortizate sau chiar, am spune, suprimate. Copilul “cocolosit”, aparat în toate felurile impotriva oricarui contact cu realitatea se adapteaza în acest caz unui climat caldut menit sa-i ofere satisfactii și ocrotire, univers în care pentru el nu exista obligatii și cu atat mai putin amenintari. Dar acest univers artificial implica interventia permanenta a adultului și din aceasta cauza dependenta naturala a copilului devine considerabil sporita. Razgaiat și protejat din cauza slabiciunii și neputintei lui, copilul va ramane slab și neputincios fiindca e razgaiat și apart excesiv ; este prins într-un cerc vicios care nu face altceva decat sa-l incetineasca și sa-i deformeze dezvoltarea. Cand, pe deasupra, anturajul prea prevenitor și prea atent fata de capriciile lui se straduie sa amplifice și sa valorifice exagerat mijloacele de care dispune copilul, acesta ajunge sa se bucure de o atotputernicie artificiala : el devine un fel de tiran foarte aptruns de valoarea lui, o fiinta fara simtul masurii și ale carui pretentii satisfacute cu punctualitate în scurta vreme nu vor avea limite. Daca aceasta situatie falorizeaza în aparenta pe copil, ea nu-l înarmeaza cu nici un sentiment de

siguranta ; cand e silit sa se descurce prin puterile proprii se pierde cu totul : dependenta lui fiind totala.( Osterrieth Paul, op. citata, pg. 102)

Fritz Simons a definit-o “supraprotectarea”, fiind caracterizata de o indulgenta b#%l!^+a?excesiva manifestata de parinti prin tendinta de a nu se desparti nicioadata de copil, de a-l scoate în evidenta, de a-l favoriza, de a-l rasfata, de a-i acorda tot felul de privilegii, de a da o importanta deosebita trebuintelor sale fizice și de a-l feri impotriva oricarui risc.

Hattwick a definit-o “supraprotectia familiala”, care se caracterizeaza prin tendinta de a da totdeauna dreptate copilului, de a-l substitui în nenumarate actiuni pe care le-ar putea îndeplini foarte bine și singur, de a arata o preocupare exagerata fata de tot ce se leaga de persoana lui, de a organiza toata viata familiala în functie de copil. (IDEM, pg. 103)

Rahier schiteaza urmatorul tablou al “mentalitatii” copilului supraprotejat : “Copilul supraprotejat se intereseaza mai ales de propriai pesoana : se analizeaza, viseaza mai degraba la trecut decat la viitor ; el prefera activitatiile care il îndeparteaza de orice contact cu realitatea ; mediul în care evolueaza este lumea jucariilor, domeniul feriei si al visului. Toate acestea fac sa se întample dificultati sociale. Obisnuit sa nu aibe nici o initiative, el este essential pasiv. Aceasta lipsa de activitate personala pare sa determine aparitia unui sentiment de inferioritate : el se considera incapabil de a reuși fara ajutorul mamei și astfel va depinde multa vreme de ea. Orice tentative de a se arata independent provoaca în copilul cupraprotejat un sentiment de culpabilitate și o anxietate difuza ; ca urmare el va cauta pozitiile sigure și se va stradui sa aiba raporturi bune cu adultii.” (IDEM, pg. 108-109)

Acesti copii sunt considerati handicapati în adaptarea lor psihologica.

Alterarile functiei de reglare pe care o indeplineste familia au consecinte foarte evidente, care pot fi considerate grave pentru dezvoltarea copilului.

2.3.3. Parinti infantili

Cazul este foarte frecvent și poate lua formele cele mai diverse, dupa cum unul s-au altul dintre parinti, sau amandoi, sunt lipsiti de maturitate și refuza

sa-și asume raspunderea unei familii.

“Femeia – copil”, trecand de buna voie de sub autoritatea tatalui sub cea a sotului, ea se adaposteste permanent în spatele lui pentru a nu lua nici o raspundere ; se descrie ea însași ca fiind ignoranta, nepasatoare, cu capul în nori. Nu cauta sa aiba autoritate asupra copiilor, amanand toate pedepsele și toate hotararile pana la venirea tatalui.

Intr-o astfel de familie imaginea mamei este slaba.

“Barbatul – copil” se afla în pericol de a-și pierde orice autoritatesi orice prestigiu în ochii copiilor. Iși iubeste fara indoila copii, dar nu vrea sa fie de problemele și dificultatile lor, b#%l!^+a?și nici macar sa fie tulburat de hotarari ca trebuie luate, el resimte odata pentru totdeauna întreaga “educatie a copiilor” în mana sotiei. El se resinte pe sine însuși în mainiile sotiei pentru ca ea sa joace rolul pe care în frageda copilarie il detinea mama.

Intr-o astfel de familie, copilul avea în mod sigur dificiultati în echilibrarea propriei lui personalitati. Lipsit de un model satisfacator de identificare, va avea tendinta spre nehotarare, spre o anumita moliciune. (Vincent Rose, op. citata, pg. 141-142)

2.3.4. Parinti prea uniti

Intelegerea dintre parinti este necesara pentru formarea și dezvoltarea personalitatii copilului. Dar trebuie adaugata o conditie indispensabila : dragostea dintre parinti sa integreze prezenta copiilor și sa nu o excluda. Acest din urma caz este mult mai frecvent decat se crede, mai ales în cazul copilului venit pe lume prea timpuriu la parinti prea tineri. Atunci, în loc sa se continue legatura suplimentara între parinti, în loc sa se sublinieze culminarea dorita a sentimentelor, copilul este perceput ca un element care jeneaza. Și iata ca parintii care continua sa traiasca în “luna de miere” separa familia în doua mari “clanuri” : cel al parintilor și cel al copiilor. Parintii impartasind o serie de secrete, de moduri de a vorbi, de preocupari, de la care copiii sunt excluși, ceea ce ii va face pe acestia sa se simta puternic frustrati.( IDEM, pg. 139-140)

2.3.5. Parinti agresivi

Aceasta categorie de parinti, e drept, sunt putini la numar, trebuie depistati și demascati, iar copiii – victimele agresiunilor lor – trebuie ocrotiti în institutii de protectie a minorului.

Copilul maltratat este victima agresivitatii nebanuite și disimulate a parintilor agresivi. Se defineste drept copil maltratat orice copil, de obicei cu varsta mai mica de zece ani, care sufera agresiuni fizice repetate din partea parintilor și a fratilor.

Acesti parinti nu duc imediat copilul la doctor, ei prezinta urmele de violenta ca pe niste leziuni accidentale, iar din relatari, imprejurimile desrise de ei și circumstantele în care s-a produs traumatismul, nu par plauzibile. Copiii, de obicei, au varsta mica, victima maltratarii fiind astfel usor de imobilizat și inapta de replica ; copilul, victima agresivitatii familiei, este în special diferit de ceilalti, purtatorul unor malformatii, deficiente motorii, retard mental, care b#%l!^+a?prezinta tulburari de comportament. (Ciofu Carmen, “Interactiunea parinti-copii”, Ed. EStiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989, pg. 183-184)

Bibliografie

1.Mitrofan Iolanda, Diana Vasile, ,, Terapii de familie “, Editura Sper Bucuresti, 2001 b#%l!^+a?

2. Cretu Elvira, ,,Psihopedagogia scolara pentru invatamantul primar “, Editura Aramis, 1999

3. Carmen Catalina Ioan, ,,Tehnici de ancheta psihosociala “, Iasi, 1996

4. Stanciulescu Elisabeta, ,,Sociologia educatiei familiale “, Editura Polirom, Iasi, 1997

5. Stanciulescu Elisabeta, ,,Teorii sociologice ale educatiei “, Editura Polirom, Iasi, 1996

6. Mitrofan Ioalanda, ,,Familia de la A la Z “, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989

7. Mitrofan Iolanda, ,,Psihopatologia, psihoterapia si consilierea copilului “, Editura Sper, Bucuresti, 2000

8. Mitrofan Iolanda, ,,Psipatologia, psihoterapia si consilierea copilului “, Editura Sper, Bucuresti, 2001

9. Vincent Rose, ,,Cunoasterea copilului “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

10. Herseni Traian, ,,Sociologie .Teoria generala a vietii “, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982

11. Vlasceanu Lazar, ,,Metodologia cercetarii sociale. Metode si tehnici “, Bucuresti, 1986

12. Stern H. H., ,,Educarea parintilor in lume “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

13. Schiopu Ursula, Verza E., ,,Psihologia varstelor “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981

14. Debesse Maurice, ,,Etapele educatiei “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981

15. Pantelimon Golu, ,,Invatare si dezvoltare “, Bucuresti, 1987

CAPITOLUL 3

COPILUL – FIINTA BIOPSIHOSOCIALA

b#%l!^+a?

3.1. Copilul. Concept și definire

Conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane, copilul este: “baiat sau fata în primii ani ai vietii, pana la adolescenta.” (DEX, ed. a II-a, Universul Encicopedic, Bucuresti, pg. 224)

Un copil este un “baton de dinamita”, o sursa incalculabila de energie potentiala, de aceea trebuie vegheat asupra lui cu atentie ferindu-l de scanteile care l-ar putea face sa explodeze punand în pericol temeliile societatii. Indreptandu-l cu cea mai mare grija spre locul în care vigoarea și capacitatiile lui vor putea fi folosite pentru construirea unei lumii mai bune.

Copilul este fiinta umana pe traiectoria dezvoltarii de la procreatie pana la adolescenta ; în prioada intrauterine evolueaza polimorf amintind alte spete decat cea unama ; dupa nastere dispune de un potential uman însa neadecvat și nemodelat, ceea ce a obligat psihologii sa-l considere doar un “candidat la umanitate”. In conditiile normale devine subiect al unei accelerate dezvoltari și este subiectul esential al educatiei. Somatic, intelectual și afectiv, copilul parcurge stadii ce se succed în aceiași ordine.

Psihologia copilului a revelat specificul organizarii sale psihice, care nu poate fi socotit un adult sau “om mic”, ci este calitativ altceva. Unii autori subliniaza insemnatatea structurilor afective ale copilului și socotesc ca acestea vor fi decisive pentru adult care apare ca un “copil mare”. Alti autori recunoscand caracterul necesar al dezvoltarii copilului, considera ca adultul este calitativ altceva, nefiind direct tributar copilului, ci necesitand contrazicerea și depașirea

acestuia, în orice caz, persoana copil trenuie cunoscuta și considerata valoric. (Paul Popescu Veveanu, op. citata, pg. 150)

Copilaria este o pregatire pentru viata adulta. Bucuriile și supararile copilului nu sunt bucurii mici și nici suparari mici decat în ochii aduldului ; experientele copilului nu sunt experiente mici și achizitile lui nu sunt achiziti mici. Viata copilului este reala, plina și grea chiar de la început. (Osterrith Paul, op. citata, pg. 45-46)

Copilul iși are lumea lui infinita în care trebuie sa se orienteze, pe care trebuie sa o cunoasca și sa o cucereasca, unde trebuie sa se confrunte cu visurile sale.

Copiii reprezinta bucuriile și sperantele nostre ; pentru binele lor ne sacrificam, lumea depinde în viitor de ei. Copiii fac aceasta lume mai frumoasa, familia și viata noastra personal mai bogata, mai fericita. Copiii au nevoie de dragostea și protectia familiei înca înainte de a se fi nascut. Prin dragostea pentru ei ne formam sensibilitatea, onoarea și cinstea personala. Copiii contribuie la realizarea pacii în inimile noastre, în familie și în lume. b#%l!^+a?

Este foarte importanta atitudinea pe care parintii o au fata de copil, acesta poate influenta în mod negative sau pozitiv dezvoltarea personalitatii copilului.

K. Wolf a aratat 4 conceptii eronate (Vincent Rose, op. citata, pg. 147), deși extreme de curente, referitoare la copil

1. Copilul – pitic : considerat ca o fiinta nedezvoltata și, deci, lipsita de valoare, care trebuie sa fie mereu certata

Copilul – marioneta : care trebuie sa fie cat se poate de cuminte, sa corespunda în toate privintele dorintelor și exigentelor parintilor

Copilul – salbatic : care trebuie dresat și ale carui porniri, neaparat urate, tebuie sa fie reprimate

Copilul – idol : înger, pur, inocent, traind într-o lume ireala și adorat pentru perfectiunea lui

3.2. Dezvoltarea copilului

3.2.1. Niveluri ale dezvoltarii

Omul în decursul vietii și existentei sale este supus unor transformari, schimburi de ordin calitativ și cantitativ reunite sub termenul general de “dezvoltare”. In functie de nivelul la care au loc asemenea modificari, desprindem 3 tipuri ale dezvoltarii, și anume :

dezvoltarea biologica – tradusa în schimburile fizice, morfologice și biochimice ale organismului

dezvoltarea psihica – ce consta în aparitia, instalarea și transformarea proceselor, functiilor și însușirilor psihice

dezvoltarea sociala – concretizata în reglarea conduitei individului, în conformitate cu normele și cerintele impuse de colectivitate, de mediul social existent

Putem trage concluzia ca dezvoltarea umana este biopsihosociala.

Procesul complex care conduce la structura deplina a functiilor vegetative și senziomotorii, intelectuale și afecive, motivationale și atitudinale, fapt care se soldeaza cu formarea personalitatii, trecerea ei într-un nou stadiu al dezvoltarii, este denumit prin termenul de “maturizare biopsihosociala” a omului. Starea functionala finala de indeplinire anatomofiziologica, neuropsihica și sociala a omului, este desemnata prin termenul de b#%l!^+a? “maturitate”, provenit din latinescul “matures”, care însemana “copt”, sau de la “maturitas”, care însemana “dezvoltare deplina”. (Pantelimon Golu, Emil VErza, Mielu Zlate, “Psihologia copilului”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995, pg. 25)

3.2.2. Factorii dezvotarii

Dezvoltarea reprezinta procesul formarii la copil, noi seturi de procese, însușiri și dimensiuni, proces care :

se spijina pe termenul ereditatii

iși extrage continuturile din datele furmizate de mediul sociocultural

este ghidat de educatie

se desfasuara în contextual propriei activitati a copilului, fiind impulsionata de motivatie

Asupra copilului se execita numeroase influente – unele externe, altele interne – unele întra în categoria factorilor de actiune determinate, altele în categoria celor cu rol de conditie sau de premisa. Ele pot fi grupate prin raportare la trei notiuni de baza : ereditatea, mediul și educatia.

Educatia este o însușire biologica generala a organismelor vii, un ansamblu de caracteristici naturale, stabile, elaborate în cursul mai multor generatii și transmise de la înaintași la urmași prin mecanisme genetice, antomice și fiziologice. Patrimoniul mostenirii genetice – genotipul – este dat de totalitatea genelor, care conditioneaza, din interior, constructia nou-nascutului, insuflarea și functionarea anumitor caracteristici.

Fiinta umana nou nascuta mosteneste, prin ereditare, o serie de însușiri fizice comune pentru întreaga specie umana, care fac posibila adaptarea la mediu extern înca din prima. Ereditar sunt date, de asemenea, o serie de însușiri individuale, cum ar fi :

greutatea masei corporale

conformatia fetei

culoarea ochilor

culoarea parului

culoarea pielii

grupele sanguine

anumite particularitati de constructie ale sistemului nervos și ale analizatorilor

trasaturi tipologice b#%l!^+a?

– anumite predispozitii care întra în structura aptitudinilor. (IDEM59, pg. 30-31)

Mediul este și mai profound implicat în dezvoltare, oferind “materialul de constructie”. El reprezinta totalitatea conditiilor naturale și sociale, materiale și culturale, totalitatea influentelor spontane sau organizate care se exercita asupra individului. Factorii de mediu actioneaza în anumite contexte sau cadre sociale – grupurile – care constituie și ele tot atatea medii. Influenta factorilor de mediu se exercita nu numai asupra constituirii dezvoltarii umane, dar și asupra unor procese fizice :

osificarea

dentitia

greutatea

înaltimea prin conditiile alimentare, igienice și de protectie pe care le ofera

atunci cand este favorabil, mediul contribuie la accelerarea punerii în functiune a potentialului sistem nervos.

Mediul devine sursa a dezvoltarii prin faptul ca ofera copilului circumstanta și conditii concrete de viata, obiect, informatii și modele de conduita, susceptibile a fi percepute și învatate ; de asemenea, el ofera prilejuri de comunicare și schimburi afective între copii și cei care il înconjuara. Mediul poate actiona ca o bariera sau ca un factor care favorizeaza sau nu dezvoltarea.

Educatia reprezinta un ansamblu de actiuni și influente fundamentale stiintific și utilizate constient în directia procesului de formare a copilului ca personalitate. Ea este factorul determinant al dezvoltarii umane. Pe baza unor cercetari de antropologie și psihologie comparata se apreciaza ca, daca copilul ar fi privat de educatie în primii cinci ani de viata, umanitatea și dezvoltarea lui ar fi profound și poate iremidiabil compromise. (IDEM, pg. 32)

Avem exemplul “copiiilor – lup” sau “copiiilor – salbatici”, pierduti în natura la o varsta frageda și crescuti prin afiliere la grupele de animale (mai frecvent lup). Din cele vreo cincizeci de cazuri de copii – lup regasiti și studiati, de L. Maslow, F. Davis, H. Pieron rezulta urmatoarele :

copiii – lup : nu se pot umaniza autonom în afara cadrului social și de aceea nu-și formeaza limbaj, gandire, nu poseda vointa și sentimente omenesti

copiii – lup : imprumuta comportamentul și regimul de viata al animalelor b#%l!^+a?adoptive

copiii – lup : dupa regasire și capturare nu sunt accesibili reeducarii daca au depașit varsta copilariei, întrucat sistemul lor nervos nu mai dispune de plasticitatea necesara pentru a permite construira unor procese asa de complexe cum sunt limbajul și gandirea.

Cazurile de copil – lup releva pregnant rolul decisiv al socializarii în umanitate.( P.P. Neveanu, op. citata, pg. 150)

Educatia începe în prima zi de existenta a copilului și se continua toata viata.

3.3. Elementele necesare în formarea și dezvoltarea personalitatii copilului

3.3.1. Sentimentul de siguranta în familie

Familia ofera copilului acel sentiment de siguranta care apare tot mai mult, astazi, drept conditie fundamentala a dezvoltarii și echilibrului sau interior. Daca copilul ar fi doborat de nenumaratele pericole care il pandesc sau de nesatisfacerea trebuintelor elementare carora este înca incapabil de a le fata fata, nu s-ar mai putea vorbi de dezvoltare. Pe de alta parte, nu putem vedea în ce mod ar putea avea loc aculturatia daca copilul ar fi total impiedicat sa participe la viata din jurul lui, deoarece orice activitate eficace i-ar fi intezisa de slabiciunea sa și de lipsa de adecvare a mijloacelor de care dispune ; în atare situatie el nu ar învata sa traiasca. In sfarșit, cum ar putea avea loc socializarea și umanizarea lui daca copilul s-ar gasi într-un cadru ce se schimba mereu, în care situatiile și persoanele n-ar avea nici o statornicie și în care el nu ar putea stabili relatii durabile, intemeiate pe sentimente puternice ?

Familia contribuie cu un cadru stabil și coerent în care anxietatea provocata de copil, de incapacitatea sa de a face fata numeroșilor stimuli interni și externi ce il asalteaza, este redusa considerabil. Aceasta actiune securizanta care, la început, este exercitata mai ales de mama, permite copilului sa se instaleze în viata curenta. Ea se efectueaza în esenta prin satisfarea trebuintelor elementare ale sugarului și prin repetarea cu regularitate a situatiilor identice, fapt care il ajuta pe copil sa ajunga la prima organizare a impresiilor. Familia continua sa-i ofere partial și într-un mod diferit siguranta în timpul anilor de crestere și chiar la varsta adulta.

Sentimentul de siguranta, atat de important pentru fiinta în formare, depinde de b#%l!^+a?ansamblu complex de factori care vor trece în curand nivelul satisfactiilor elementare și pe acelea al identificarilor situatiilor constatate, depașind astfel, și înca cu mult, simpla protectie impotriva amenintarilor materiale. (Osterrieth, op. citata, pg. 59-60) )

Sentimentul de siguranta depinde de urmatoarele conditii :

protectia impotriva loviturilor din afara

satisfacerea trebuintelor elementare

coerenta și stabilitatea cadrului de dezvoltare

sentimentul de a fi acceptat de ai sai :

ca membru al familiei

* sa fie iubit

* sa daruiasca dragoste, sa fie izvor de bucurie și de

multumire pentru adulti

* sa fie condos și îndrumat

ca fiinta umana

* sa i se accepte caracteristicile individuale

* sa aiba posibilitatea de actiune și experienta personala

* sa aiba asigurata a anumita serie de libertate

Am putea spune ca aceste conditii sunt constant indispensabile. (IDEM63, pg. 72)

Cand familia nu-și îndeplineste functia fundamentala de securizare, este inevitabil ca într-un fel sau altul, rolul sau socializator, acultural și individualizator sa se altereze în aceiași masura. Imaginea pe care copilul și-o ca face despre sine, despre altii și despre lume ca fi întotdeauna de insecuritate. (IDEM, pg. 73) b#%l!^+a?

3.2.2. Jocul în dezvoltarea copilului

Fiecare om, indiferent de varsta, pregatire, mediul social sau stare civila, pastreaza mereu vii în memoria sa jocurile copilariei. Aceasta pentru ca, într-un fel sau altul, jocul este fenomenul care influenteaza, fara exceptie, viata copilului și dezvoltarea lui ulterioara din punct de vedere socioafectiv și intelectual. b#%l!^+a?

Copiii “traiesc” cu adevarat “aventurile” puse la cale. Aici în zona jocului, ei învata mai bine “ce ai dreptul” sa faci și “ce nu ai dreptul” sa faci ; jocul este un preludiu pentru respectarea regulilor de existenta în societate.

Cea mai completa definitie a fost data de A.N. Leontiev :

“ Jocul este o activitate de tip fundamental cu rol hotarator în evolutia copilului, constand în reflectarea și reproducerea vietii reale într-o modalitate proprie copilului, rezultat al interferentei dintre factorii biopsihosociali. Jocul este transpunerea pe plan imaginar a vietii reale pe baza transfigurarii realitatii, prelucarii aspiratiilor, tendintelor, dorintelor copilului.. Jocul este o activitate cu caracter dominant la aceasta varsta, fapt demonstrate de modul în care el polarizeaza asupra celorlalte activitati din viata copilului, dupa durata și ponderea sa, dupa eficienta lui, în sensul ca jocul este activitatea care conduce la cele mai importante modificari în psihicul copilului. “ (Popescu Eugenia, “Pedagogie scoalra, prelegeri pentu perfectionarea educatorilor din clasele de copii prescolari”, Universitatea Bucuresti, Bucuresti, 1982, pg. 63)

Datorita faptului ca angajarea în joc implica o solicitare pe mai multe planuri – actional, sensorial, intelectual, afectiv – jocul reprezinta o conditie esentiala pentru dezvoltarea imaginatiei, atentiei, observatiei, afectivitatii și vointei.

La varsta prescolara, se impune precizarea ca este singurul mijloc de realizare a educatiei. Jocul este modul în care copilul se dezvolta, modul în care începe sa cunoasca și sa se integreze în realitatea care il înconjua.

“Jocul este un fel de teren neutru pe care se revarsa intreaga experienta despre lume și viata a copilului, acesta devenind prin intermediul lui mai subtila și mai accesibila. “ (Taiban M., „Probleme psihologice ale jocului si distractiei”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970, pg. 98 )b#%l!^+a?)

De aceea, el are nevoie de încurajarea, dezaprobarea sau, cel putin, de atentia și observatia parintelui.

Prin joc, dezvoltarea intelectuala este puternic influentata, în sensul dobandirii de noi cunostinte pe de-o parte și a diversificarii actiunilor mintale pe de alta parte.

Jocul este cadul dezvoltarii gandirii, inventivitatii și a limbajului. Prin joc, copilul dobandeste primele experinte de viata, sesizeaza anumite norme de conduita în comportamentul oamenilor la nivelul sau de întelegere și încearca chiar un început de b#%l!^+a?descifrare a aspectelor contradictorii.

“Un copil care nu stie a se joace, un “mic batran”, este un adult care nu va sti sa gandeasca.” (Chateau Jean, “Copilul si Jocul”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982, pg. 9 b#%)l!^+)

In timpul copilariei, jocul este mijlocul de determinare a rationamentelor simple în prima faza pentru ca, apoi, devenind scolar, adolescent și adult sa poata construi pe acesta temelie de rationamente simple altele mai complexe.

Prin joc se pun bazele formarii caracterului, a personalitatii copilului, de aceea problemele pe care le ridica jocul din punct de vedere educativ sunt foarte numeroase. Jocul satisface dorinta fireasca de manifestare, de actiune, de afirmare a independentei copilului.

Patrunderea în universul raporturilor de convietuire a oamenilor il determina pe copil sa capete simtul raspunderii, prin respectarea unor reguli obligatorii. Aici, copilului i se formeaza însușiri morale cum ar fi : solidatitatea, curajul, solicitudinea, spiritual colectiv și hotararea. Numai prin intemediul jocului copiii deprind modele de conduita și ajung sa le reflecte pana la nivelul de întelegere comportamentala.

3.3.3. Fundamentul în formarea și dezvoltatea personalitatii copilului – DRAGOSTEA

Adevarata dragoste este neconditionata și trebuie sa fie evidenta în toate relatiile de iubire. Fundamentul unei relatii puternice cu copilul este iubirea neconditionata. Numai o astfel de relatie de iubire poate asigura cresterea copilului pana la deplina maturitate. Doar aceasta temelie de dragoste neconditionata poate asigura prevenirea unor probleme generate de resentimente, lipsa de iubire, sentimente de vina, frica, insecuritate.

Iubirea este cheia de aur a educatiei.

Aceasta dragoste care este fundamental în formarea și dezvoltarea personalitatii copilului trebuie sa fie neconditioanta, neschimbatoare, inepuizabila, generoasa, dincolo de orice limita și plina de cea mai minunata bunatate !

Putem face niste observatii cu privire la aceasta dragoste, a ceea ce înseamna ea :

* înseamna actiune, și nu doar o atitudine blajina

* înseamna implicare, și nu o detasare confortabila fata de nevoile copilului

* înseamna a-l iubi în mod neconditionat pe cel antipatic, care nu merita sa-l iubesti și nici sa-i raspunzi la dragoste

* înseamna un devotament permanent fata de copil b#%l!^+a?

* înseamna o daruire constructiva, plina de hotarare bazata nu pe o sentimentalitate oarba, ci pe o cunoastere : cunoasterea a ceea ce este cel mai bine pentru copil

* înseamna un comportament consecvent, care arata o preocupare permanenta pentru binele suprem al copilului

Pentru copil, a se simti iubit presupune nu mai dovezile vadite de tandrete pe care parintii le dau fara îndoiala mai mult sau mai putin frecvent și cu mai multa sau mai putina generozitate copiilor, dar mai ales acea tonalitate generala afectuoasa și binevoitoare care impregneaza toate raporturile dintre copil și anturajul sau familial.

Copilul mic a intuit aceasta dragoste în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingașia contactelor cu mama, duioșia micilor sale jocuri cu mama care sunt altfel și stimuleaza favorabil dezvoltarea sa neuropsihica.

Crescand, copilul a intuit aceasta dragoste din bunavointa ce i se arata, din bucuriile ce i se ofera, dar și mai mult înca, din înteresul pe care adultul il acorda faptelor lui și din timpul care i-l consacra.

Cum oare copilul s-ar simti iubit cand are de-a face cu niste persoane atat de hartuite de obligati imperioase încat devin inaccesibile și nu pot raspunde la chemarile lui decat printr-un “n-am timp” fara replica ? Cum ar putea el sa se încreada în sentimentele potrivite ale unui tata care nu este niciodata atent la ceea ce i se povesteste, sau în sentimentele unei mame care umbla tot timpul de colo-colo, încapabila sa-i daruiasca pruncului ei o clipa de atentie și care, în cel mai bun caz, gaseste întotdeaua mijlocul de a aseza între ea și copil un ghem de lana și uneltele de impletit sau cine stie ce alt lucru cu acul ?

“Hai du-te la joaca și lasa-ma în pace !” Nenumarati copii, vesnic tratati ca niste obiecte suparatoare, nu au cum sa-și dea seama ca sunt totuși iubiti…, dar sunt ei cu adevarat iubiti ?

Dragostea nu poate fi pentru un copil un sentiment abstract, ea trebuie sa poata fi simtita, sa fie vadita, sa se exprime prin abordarea unor satisfactii concrete.

Mai exista, de altfel, și altceva – semnele de duioșie și satisfactiile oferite, cum ar fi : multi copii sunt copleșiti de cadouri fara sa aiba convingerea intima ca sunt iubiti. “Mama, spune-mi daca ai fost multumita cand m-am nascut și ai vazut ca copilul eram eu ?” O asemenea întrebare pusa uneori de copil dezvaluie nevoia de a i se incredinta ca persoana lui este un izvor de bucurie și de multumire pentru parinti. Copilul are nevoie sa stie ca parintii sunt bucuroși de a-l vedea, ca el este un element de fericire pentru cei apropiati, principala lui b#%l!^+a?valorizare sta fara îndoiala în faptul de a sti ca “prezinta valoare” pentru parinti. Aceasta ajutand la inflorirea tinerei sale personalitati.

Cum s-ar putea simti iubit copilul daca nu are posibilitatea ca la randul lui sa datuiasca duioșie și sentimente de afectiune ? Cum s-ar putea simti izvor de bucurie și de satisfactii, daca exprimarea sentiemtelor sale nu ar fi întampinata cu plangere ? A respinge un copil care se atarna de gatul nostru, a-i impune tacere în momentul în care el arde de dorinta de a ne povesti ceva, nu înseamna oare a arata ca în fond ne putem dispensa de el ? A nu-i primi sarutarile nu înseamna oare ai refuza dragostea și, deci, a-i arata ca nu-l

iubesti ? (Osterrieth Paul, op. Citata, pg. 61-63)

Copiii care poseda tot ce și-ar putea dori, nu poseda de fapt nimic daca sunt lipsiti de zambetul duios al mamei și de autoritatea calda a tatalui.Copiii ai caror parinti se intereseaza mai mult de viata sociala decat de de copiii lor, scuzandu-se ca se întorc de la serviciu extenuate, dar ies în strada sa vorbeasca cu prietenii, pentru acesti copii caminul nu mai este decat un “hotel” în care dorm și mananca. Parintii au devenit aproape niste straini, de la care nu mai asteapta nici un ajutor în dificultatiile lor afective.

A iubi și a arata ca iubesti înseamana “a face ceva” pentru acela pe care il iubesti, pentru copilul tau ; și prin placerea pe care i-o oferi sau prin serviciul pe care i-l faci, a primi o valoare în schimb : personalitatea copilului ; copilul de azi, adultul de maine.

b#%l!^+a?

Bibliografie

1. Zlate Mielu, ,,Psihologia copilului, manual pentru clasa a XI a “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998

2. Munteanu Anca, ,,Psihologia copilului si a adolescentului “, Editura Augusta, Timisoara, 1998

3. Osterrieth Paul, ,,Copilul si familia “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1993

4. Sovu George, ,,Cadenta generatiei “

5. Vincent Rose, ,,Cunoasterea copilului “, Editura Didactica si Pedagocica, Bucuresti, 1982

6. Vincent Rose, ,,Cunoasterea copilului prescolar “, Editura Lyceum, Bucuresti, 1992

7. Vincent Rose, ,,Gradinita, familie, scoala “, Revista de Pedagogie, Bucuresti, 1976

8. Spanu Mariana, ,,Introducere in asistenta sociala a familiei si protectia copilului “, Editura Tehnica, Chisinau, 1998

9. Stanciulesca Elisabeta, ,,Sociologia educatiei familiale “, Editura Polirom, Iasi, 1997

10. Schiopu V., Piscoi V., ,,Psihologia generala si a copilului “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982

11. Neacsu I., ,,Instruire si invatare “, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980

4. Metodologia cercetării b#%l!^+a?

4.1. Ipotezele și obiectivele cercetǎrii

Se prezumǎ cǎ mediul familial cu un climat armonios și stimulativ din punct de vedere educativ are repercursiuni pozitive asupra rezultatelor școlare și a capacitǎții de adaptare școlarǎ și socialǎ a copiilor proveniți din aceste familii.

Iar aspectul negativ al ipotezei, este tocmai contrariul: se prezumǎ ca mediul familial dezorganizat, deviant are repercursiuni negative asupra rezultatelor și capacitǎților de adaptare școlarǎ a copiilor proveniți din aceste familii.

Obiectivul general al studiului a fost acela de a face o analiză cât mai completă asupra situației copiilor, urmărindu-se identificarea măsurilor necesare pentru limitarea impactului negativ al acestui fenomen, al deyorganizarii, asupra dezvoltării, educației și bunăstării copiilor și evaluarea:

schimbărilor comportamentale ale copiilor din cele doua medii – organizat și dezorganizat – familiale

gradului de implicare și participare socială al pǎrinților

mediului familial în care acești copii cresc și se dezvoltă și a relațiilor pe care ei le stabilesc cu cei din familie

evaluarea nivelului socio-financiar și marital al familiilor elevilor cu și fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ

nevoilor specifice pe care le au unii copiii proveniți din familii dezorganizate și chiar cei cu risc de abandon și a gradului de acoperire a acestor nevoi (nevoi emoționale cât și cele raționale: de hrană, bunăstare, acces la diferite servicii sociale)

identificarea măsurilor necesare pentru limitarea impactului negativ al acestui fenomen asupra dezvoltării, educației și bunăstarii copiilor

4.2. Eșantionul investigat

Pentru realizarea obiectivelor propuse s-a apelat la doua categorii de subiecți:

o primǎ categorie de prescolari, care merg la gradinita, fara tulburǎri de conduitǎ

o altǎ categorie de prescolari care nu merg la gradinita, cu tulburǎri de conduitǎ b#%l!^+a?

Categoria de subiecți care a fost supusǎ cercetǎrii noastre este alcǎtuitǎ din douǎ eșantioane de copii de 5-6 ani, unul cuprinde copii fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ, iar cel de-al doilea cuprinde copii cu tulburǎri de conduitǎ evidente. Fiecare eșantion cuprinde un numǎr de 30 de subiecți.

4.3. Metode, tehnici și instrumente de lucru

Observația

Este o metodǎ fundamentalǎ de culegere a datelor empirice utilizatǎ în practica asistențialǎ. În studiul de fațǎ, s-a utilizat observația participativǎ, care presupune integrarea observatorului în comunitatea cercetatǎ, pentru o perioada lungǎ de timp, în scopul cunoașterii în profunzime, de tip calitativ. Se definește prin câteva caracteristici de bazǎ:

surprinde existența cotidianǎ a unei comunitǎți pentru a obține o imagine autenticǎ asupra acesteia

este un demers de tip calitativ atât sub aspectul realitǎții studiate, al principiilor și strategiei metodologice utilizate primând abordarea comprehensive „din interior” a fenomenelor sociale cât și sub aspectul rezultatelor

se deruleazǎ potrivit unor principii și reguli specifice de ordin metodologic și deontologic: observatorul trebuie sǎ respecte normele de conviețuire și obiceiurile colectivitǎții investigate; sǎ nu lase impresia cǎ este o autoritate și sǎ nu joace rolul de conducǎtor sau sfǎtuitor; sǎ nu șocheze prin vocabularul utilizat, prin cunoștințele sale sau prin vestimentație; sǎ manifeste interes egal fațǎ de toți membrii comunitǎții respective, pentru a câștiga încrederea lor

identitatea observatorului poate fi dezvǎluitǎ total, parțial sau deloc. De asemenea gradul de implicare în viața comunitǎții poate varia, implicând o poziție de neutralitate sau una de actor social

este un studiu comprehensiv și holistic asupra unei unitǎți sociale (culturǎ, subculturǎ, grup, organizație, credințe, obiceiuri, modele acționale, interacțiuni sociale)

Interviul

Lucrarea de fațǎ are la bazǎ o metodologie de tip cantitativ, datele fiind culese prin metoda b#%l!^+a?interviului în profunzime (în acest caz gradul de libertate este limitat de orientarea discuției pe o anumitǎ temǎ) și a interviului semi-structurat cu întrebǎri deschise, care s-au adresat copiilor, parinților și profesorilor

Temele accentuate în interviul pentru copii ar putea fi clasificate astfel:

relația cu școala

relația cu familia

relația cu prietenii

condițiile de viațǎ

standardul de viațǎ al familiei

La interviurile pentru pǎrinți, temele pe care s-a pus accent au fost puțin diferite fațǎ de cele care au apǎrut în interviurile adresate copiilor. S-a pus accent pe:

istoria familiei legatǎ în special de condițiile de viațǎ

relațiile cu ceilalți membri ai comunitǎții

Pașii parcurși au fost:

Contactul. În cadrul acestui pas sunt urmǎtoarele etape :

Identificarea copilului (abordarea lui, identificarea locurilor și spațiilor unde poate fi gǎsit, a timpului, a instituției, a familiei, etc.)

Identificarea problemei (din perspectiva copilului, a lucrǎtorului, a altor sisteme semnificative cu care solicitantul interacționeazǎ)

Identificarea obiectivelor (pe termen lung-scurt)

Explorarea și investigația (motivația copilului, șansele de realizare)

Formularea planului de intervenție care conține urmǎtoarele etape

Estimarea și evaluarea corelației dintre problema identificatǎ și nevoile reale ale beneficiarului

Identificarea factorilor majori implicați

Identificarea resurselor disponibile

Metodologia de realizare

Acțiunea presupune:

Realizarea planului (ce trebuie fǎcut, cine, în cât timp)

Evaluarea împreunǎ cu beneficiarul a realizǎrii sarcinilor și a semnificației procesului

Planul de intervenție se construiește pe baza acceptului dat de cǎtre copil și alternativele identificate astfel încât copilul sǎ aibǎ convingerea cǎ decizia îi aparține și cǎ nu îi este b#%l!^+a?impusǎ. Se vor lua în considerare așteptǎrile acestuia privind reintegrarea socialǎ și securitatea lui.

Este foarte importantǎ în formarea copilului cu privire la drepturile pe care le are: acces la informații, la servicii solide, dreptul la confidențialitate.

Pe tot parcursul interviului și a oricǎrei discuții este important sǎ acordǎm atenție deosebitǎ ascultǎrii. Ascultarea activǎ este adesea mijlocul prin care gǎsim soluții la probleme deoarece ne ajutǎ la înțelegerea situațiilor și a interlocutorului.

Etapele realizării interviului

Realizarea interviului presupune parcurgerea următoarelor trei mari secvențe:

Pregătirea interviului

Derularea interviului

Analiza discursurilor și redactarea raportului de interviu

1. Pregătirea interviului

În realizarea interviului nu există rețete general valabile, fiecare tip de interviu impunând respectarea unor reguli specifice. Totuși putem să identificăm anumite principii și strategii care stau la baza desfășurării corecte a interviului.

Așadar, pregătirea interviului de către cercetător (asistent social) are două dimensiuni:

– Pregătirea teoretică (le savoir-faire)

– Pregătirea practică (le savoir-être)

Pregătirea teoretică trebuie să aibă in atenție următoarele aspecte:

– Identificarea și formularea temei (problemei)

– Documentarea teoretică asupra problemei puse în discuție și asupra caracteristicilor subiectului (segmentului de populație) ce urmează să fie investigat

– Precizarea scopului și a obiectivelor interviului

– Delimitarea populației și a eșantionului (atunci când este cazul)

– Construirea unui plan de interviu care să cuprindă ghidul de interviu și parametrii situației de interviu

Ultimul aspect menționat necesită unele precizării: ghidul de interviu este un ansamblu organizat de teme, subteme și indicatori, care structurează activitatea de ascultare și de intervenție a investigatorului în procesul comunicării. Gradul de structurare și organizare prealabilă a ghidului de interviu este condiționat de tipul de interviu, de complexitatea problemei investigate, de scopul interviului. Alegerea unui anumit tip de interviu și implicit, construirea ghidului depind de cunoașterea prealabilă a situației pe care dorim să o analizăm. b#%l!^+a?Când această cunoaștere este insuficientă, folosim interviuri exploratorii, iar atunci când dispunem de informații mai exacte despre domeniul studiat, putem utiliza interviuri structurate.

Ghidul de interviu se deosebește din punct de vedere funcțional de protocolul chestionarului prin aceea că organizează intervievarea, dar nu dirijează discursul. Acest instrument de investigare permite, cel puțin în principiu, atât obținerea unui discurs autentic și personalizat din partea subiectului intervievat, cât și îndeplinirea obiectivelor cercetării sau intervenției sociale.

Pregătirea practică a interviului vizează abilitățile de comunicare și relaționare pe care trebuie să le probeze investigatorul. Din această categorie menționăm:

– Să inspire încredere intervievatului

– Să știe să-i mențină interesul pentru subiectului interviului

– Să manifeste empatie: să înțeleagă ceea ce îi spune interlocutorul, să fie capabil să se pună în situația acestuia

– Acceptarea necondiționată: să fie dispus să asculte și să fie interesat de ceea ce spune interlocutorul

– Să asculte și să nu intervină decât în momentele propice

– Să reducă, pe cât posibil, distanța dintre el și intervievat (distanța se datorează diferențelor de statut social, de cultură, de sex etc.)

– Să fie capabil de a înlătura barierele psihologice ale comunicării și să-și dea seama de mecanismele de apărare ale eului pe care interlocutorului le utilizează pentru a ocoli răspunsurile mai sensibile și problemele care-l privesc îndeaproape

– Să știe să exploateze cunoștințele pe care le posedă interlocutorul în domeniul cercetat prin interviu

2. Derularea interviului

Derularea interviului presupune atât respectarea unor principii și atitudini generale care stau la baza comunicării autentice, cât și aplicarea unor strategii și tactici metodologice specifice interviului. Aspectele metodologice ale derulării interviului vizează stabilirea parametrilor de interviu:

Cadrul interviului: locul, timpul, distribuția actorilor

Strategii de comunicare:

Ascultarea activă (disponibilitatea/empatia)

Tipul de intervenție (consemnul, contrazicerea, relansarea) b#%l!^+a?

3. Analiza discursurilor. Redactarea raportului de interviu

Utilizarea tehnicii analizei de conținut presupune, în principal, determinarea unităților de analiză (unitățile de înregistrare) și construcția schemei categoriilor de analiză.

Unitatea de înregistrare indică segmentul de comunicare ales pentru a fi analizat. Aceasta poate avea dimensiuni diferite: cuvântul, fraza, paragraful, tema, discursul, articolul etc. unitățile de înregistrare urmează a fi clasificate în categorii relevante pentru clarificarea ipotezelor investigației, construindu-se astfel scheme de categorii. Acestea pot fi originale sau standard. În calitate de categorii pot fi invocate: activități umane, procese și fenomene psihice și sociale, norme și valori sociale etc.

După gradul de formalizare și în funcție de categoria analitică utilizată, distingem mai multe tipuri de analiză de conținut aplicată datelor culese prin interviu:

Analiza per interviu

Analiza tematică

Analize formalizate

Interviul oferă analizei de conținut un material informativ foarte bogat a cărui prelucrare presupune parcurgerea mau multor etape:

Transcrierea cât mai fidelă a informațiilor înregistrate în timpul întrevederilor;

Lecturarea repetată a informațiilor transcrise;

Analiza de conținut propriu-zisă ce constă în precizarea structurii tematice a textului și reorganizarea lui în funcție de aceasta;

Interpretarea rezultatelor analizei.

Raportul de interviu

După fiecare interviu este necesară redactarea unui raport prin intermediul căruia se evidențiază: conținutul informațional dobândit, calitatea informației, modul de realizare a interviului. Există două tipuri de rapoarte:

Un raport redactat în fața intervievatului, în timpul discuției (în care cercetătorul notează răspunsurile date de interlocutor); acesta seamănă cu un chestionar și cuprinde un scurt rezumat al comunicării verbale;

Un raport de evaluare, pe care intervievatul nu trebuie să-l vadă; acest raport cuprinde elemente privind condițiile concrete de interviu

Studiul de caz

Studiul de caz reproduce caracteristicile generale ale metodei biografice. Este o modalitate b#%l!^+a?complexǎ de investigare socialǎ sau psihosocialǎ, efectuatǎ cu scopul de a evalua, diagnostica o situație datǎ, de a prognoza evoluția acesteia și/sau de a proiecta o intervenție socialǎ (ameliorare sau schimbare). Studiul de caz reunește urmǎtoarele informații:

date bio-psiho-sociale

date biografice

date medicale – evoluție și dezvoltare fizicǎ

date psihologice – dezvoltarea personalitǎții, aptitudini, comportamente, imaginea de sine, modelul de comunicare și relaționare

aspecte particulare ale cazului

detalii privind aspectele vieții cotidiene; integrare familialǎ; instituționalizare; alte forme de asistare; rețeaua de relații; experiențe de viațǎ

descrierea și ierarhizarea problemelor clientului

interpretarea datelor

evaluarea situației clientului (raportul nevoi/resurse)

diagnosticul psiho-social

propuneri de intervenție (educaționalǎ, psihoterapeuticǎ, acordarea de resurse materiale, punerea în drepturi, asistențǎ juridicǎ)

Ancheta socialǎ

Anchetele sociale trebuie să culeagă informații detaliate, precise, plecând de la categorii care să permită comparații asupra locului, organizării industriale și familiei, asupra mijloacelor de subzistență ale acesteia, asupra modului de existență și istoricului familiei etc.

Ancheta cu etapele ei este un ghid al căii de urmat, dar nu constrânge absolut această cale punând piedici imaginației, inteligenței, creativității cercetătorului. Fiecare tehnică folosită înseamnă un mod de sesizare sau de construire a obiectului, o perspectivă diferită de abordare a lui. A folosi o pluritate de tehnici înseamnă a afla moduri diferite de construire a obiectului, de sesizare a lui, perspective diferite de abordare, adică multiplicarea informației, mărirea posibilităților de comparare etc.

Ancheta socialǎ a fost utilizatǎ pentru a culege date despre copii, atât de la aceștia cât și de la pǎrinții acestora. Oferǎ tabloul sintetic al unei investigații sociale complexe și de duratǎ, realizatǎ prin studiul de caz și având o finalitate practicǎ imediatǎ.

În acest scop a fost construit un chestionar, unul pentru pǎrinți și altul pentru copii. b#%l!^+a?Principalele variabile ale chestionarelor, s-au referit la:

Pentru pǎrinți:

date demografice și socio-economice ale familiei

starea de sǎnǎtate a membrilor familiei

bunuri posedate și venituri ale familiei

atitudini ale pǎrinților fațǎ de școalǎ

opinii ale pǎrinților privind viitorul copiilor

date privind frecventarea unei forme de învǎțǎmânt

Pentru copii:

date identificare (vârsta, sex)

stare de sǎnǎtate

performanțe școlare și relația copilului cu școala

abandon școlar

aspecte privind sfera culturalǎ a copiilor

Genograma este o diagramǎ, similarǎ arborelui genealogic, care vizualizează relațiile inter-generaționale dintr-o familie. Simbolurile utilizate în construirea unei genograme sunt:

Ecomapa (harta ecologica) este un instrument cu ajutorul cǎruia asistentul social reprezintǎ grafic locul individului și al familiei în contextul social, evidențiind natura relațiilor existente și intensitatea acestora. Ca și genograma, ecomapa se realizeaza cu ajutorul unor coduri și simboluri care exprimǎ diversitatea rapoturilor sociale ale subiecților analizați.

5. Interpretarea calitativă și catitativă a datelor

5.1. Caracteristicile socio-demografice ale copiilor investigați

Structura pe vârste a lotului investigat

Categoria de subiecți care a fost supusǎ cercetǎrii noastre este alcǎtuitǎ din douǎ eșantioane de copii cu varste cuprinse intre 5 si 6 ani, unul cuprinde copii fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ, iar cel de-al doilea cuprinde copii cu tulburǎri de conduitǎ evidente. Fiecare eșantion cuprinde un numǎr de 30 de subiecți. Distribuția pe vârste este urmǎtoarea:

Aceste cazuri au prezentat tulburări determinate de:

dezacord între posibilitățile material ale familiei și nevoile copilului

lipsa de motivație a parintilor de a integra copilul in invatamantul prescolar

mediul violent de acasa

lipsa de comunicare a copiilor

Sexul copiilor investigați

Repartiția pe sexe a copiilor

b#%l!^+a?

Structura pe sexe este echilibrată: 55% băieți și 45% fete

5.2. Componența familiei

Numai jumătate dintre copiii investigați provin din familii legal constituite 54%, beneficiind de prezența ambilor părinți.

Totuși, existența celor doi părinți nu prezintă în sine garanția unui mediu adecvat dezvoltǎrii armonioase a copilului, cazurile pe care le-am întâlnit evidențiind existența unor situații variate:

Situația economicǎ precară a unor familii îl frustreaza pe copii

În aceste familii legal constituite, o pondere o au cele în care unul dintre părinți este vitreg pentru unul sau mai mulți copii și manifestă un comportament de neglijare sau abuziv față de acestia determinand instalarea unor tulburări

Familiile monoparentale au fost identificate ca reprezentand 32% din lotul investigat. Indiferent de situația care a condus la lipsa unuia dintre părinți, acest fapt îl marchează pe copil sub mai multe aspecte:

Emoțional – copilul nu înțelege și nu acceptă plecarea (deces, abandon, plecarea la muncă în străinătate) părintelui considerandu-se vinovat de pierderea acestuia și manifestand un comportament de respingere a unui eventual partener al părintelui cu care locuiește. b#%l!^+a?

De relaționare – fiind adesea solicitat să-și depășească vârsta cronologică și psihologică prin impunerea de responsabilități sau de sarcini specifice părintelui lipsă

De dezvolare socială – copilul având dificultăți de integrare percepându-se ca fiind diferit, fără suportul economic, afectiv și de îndrumare care se manifestă în mod firesc într-o familie normală

Copiii care se află în îngrijirea bunicilor sau a altor rude vin cu tulburări achiziționate în familiile de origine, trăiesc un acut sentiment de abandon și întâmpină dificultăți de integrare în noul mediu familial.

Tipul familiei de proveniențǎ poate fi o altǎ cauza a tulburǎrilor de conduitǎ la copii. De regulǎ, deci, copii provin din familii dezorganizate sau monoparentale, sunt susceptibili de a se dezvolta dizarmonic. În cazul copiilor ce alcǎtuiesc obiectul lucrǎrii de fațǎ situația este urmǎtoarea:

Fig. Reprezentarea graficǎ a statutului marital al familiei de proveniențǎ

Diagrama prezentata mai sus scoate în evidențǎ faptul cǎ 76% din copiii fǎrǎ tulburǎri de conduit provin din familii organizate, beneficiazǎ de un climat educogen, de securitate și afecțiune, comparative cu copiii cu tulburǎri de conduitǎ care provin din astfel de familii – doar 42%. 16% din copiii fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ și 36% din copiii „problemǎ” provin din familii ai cǎror pǎrinți au divorțat. 8%, respective 22 % din copiii supuși investigației provin din familii descompletate prin decesul unuia dintre pǎrinți.

Aceste rezultate sunt relevante, putându-se observa cǎ 58% din copiii cu tulburǎri deviante provin din familii dezorganizate.

5.2.1. Statutul social al părinților b#%l!^+a?

Statutul social al părinților a fost analizat pe două dimensiuni:

Nivelul de pregătire – studii

Nivelul de ocupare economic

Din punct de vedere al nivelului de pregătire, situația se prezintă astfel:

12,8% dintre părinți au absolvit scoala generală

64,6% dintre părinți au studii medii

22,6% dintre părinți au studii superioare

Faptul că 77,4% dintre părinți au un nivel scăzut sau mediu de pregătire explică multe din cazurile de neglijare fizică și psihologică a copilului prin necunoașterea nevoilor acestuia, a etapelor de dezvoltare a copilului și a rolului lor ca părinți în structurarea armonioasă a personalității copilului.

La acest nivel de informare și pregătire al părinților, regăsim comportamente abuzive preluate, transmise, modele educative autoritare, impuse, fără a lua în considerație copilul ca persoană, cu propia lui personalitate și nevoie de exprimare. b#%l!^+a?

În ceea ce privește grupa ce reprezintă părinții cu pregătire superioară într-un mare număr de cazuri, copiii sunt neglijați datorită gradului mare de ocupare al părinților restrangandu-se intervalul de timp petrecut cu copilul și scăzând capacitatea de ascultare și implicare în rezolvarea problemelor pe care le reclamă copilul.

S-a constatat deasemenea, în cadrul acestei categorii existența copiilor supuși unei forme de abuz psihologic, prin expectațiile exagerate și inadecvate ale părinților față de proprii copii. Acesti părinți își forțează copiii la eforturi intelectuale mari care le provoacă acestora o suprasolicitare intelectuală, le alterează imaginea de sine și a valorii lui.

Cei care sunt fără un loc de muncă din această categorie cu greu fac față propriilor probleme legate de responsabilitatea asigurării necesarului pentru familie. Datorită incapacității de a soluționa această problemă nu găsesc resurse (nu numai material ci și educative) pentru susținerea psihologică a copilului.

5.2.2. Familia ca sursă de sprijin social pentru copil; formele sprijinului social

Suportul venit din partea rețelei sociale a copilului, în special din partea familiei sale, reprezintă un puternic factor protective împotriva abuzurilor și neglijării.

Sprijinul social poate fi instrumental (ajutor material), normative (sfaturi) și emoțional afectiv) împărtășirea necazurilor și bucuriilor, empatie, exprimarea afecțiunii).

Pentru a construi scala sprijinului social, am utilizat cinci itemi, distribuiți pe formele prezentate mai sus: instrumental, normativ și afectiv:

1. te ajută la lecții

2. petreceți împreună timpul liber

3. te mângâie cand ai o durere

4. te ascultă și te ajută cand ai o problemă

5. te simți cel mai apropiat sufletește

Dintre cei cinci itemi, copiii apelează cel mai frecvent la itemul 3 (91% dintre copii beneficiază de această formă de sprijin) și cel mai puțin la itemul 1 (doar 57% dintre copii beneficiază de această formă de sprijin).

Sursele sprijinului social

În afară de formele sprijinului social, au fost analizate și sursele sale:

mama

tata

bunicii

frații

altcineva

nimeni

Persoana cea mai semnificativă pentru copil, din punctual de vedere al sprijinului social, este mama, care a fost desemnată ca sursă de sprijin social în toți cei cinci itemi, într-o proporție cuprinsă între 60 și 80% din eșantion.

Alegerea tatălui ca sursă de sprijin social pentru copii a fost desemnată pe diferiți itemi. O sursă important a sprijinului social o reprezintă frații, urmați de bunici și de alte persoane din familie.

În concluzie, sprijinul social al copilului este concentrat la nivelul grupului familial. Părinții joacă rolul cel mai important în oferirea acestui sprijin, un grad redus de implicare a părinților indicând riscul neglijării sau chiar al abuzului. b#%l!^+a?

Cooperarea părinților în creșterea și îngrijirea copilului.

În analiza efectuată s-a urmărit să se afle și rolul jucat de cei doi părinți: colaborează ei în mod echitabil în creșterea și îngrijirea copilului sau această responsabilitate este lăsată numai pe seama unuia dintre ei. În acest caz în care există riscul abuzului și neglijării, risc datorta supraîncărcării unuia dintre părinți, în general a mamei. De asemeni, este cunoscut riscul, pentru dezvoltarea ulterioară a copilului, ca să nu dispună de ambele modele de referință, atât cel matern cât și cel patern.

Cooperarea între părinți în ceea ce privește sprijinirea copilului este redusă în cazul unor categorii sociale. Cele mai semnificative sunt:

familiile monoparentale – 16%

familiile în care cel puțin un părinte este șomer – 34%

familiile cu venituri reduse – 47%

familiile în care unul dintre părinți este vitreg – 52%

Riscul pentru neglijarea copilului, în familiile în care distribuția responsabilităților este neechitabilă, este mult mai mare decât în restul familiilor. Astfel, în cadrul familiilor echitabile găsim numărul cel mai mic de copii care suferă de vreo formă de neglijare.

Comunicarea dintre părinți și copii

O bună comunicare dintre copii și părinți reprezintă o garanție împotriva abuzurilor și neglijării. Capacitatea părinților de a-și înțelege proprii copii îi determină să le ia în considerare aspirațiile și să se comporte în consecință. Din păcate, mulți părinți sunt dezinteresați de acest aspect, asteptând din partea copiilor supunere și conformare la niște reguli străine adevăratelor lor nevoi. Cercetarea aceasta a pus în evidență faptul că doar în jumătate din cazuri există o bună comunicare între părinți și copii.

„Crezi că părinții tăi, îți înțeleg nevoile, plăcerile și dorințele?”

1- în mare măsură – 60%

2 – așa și așa – 30%

3 – deloc sau în mică măsură – 10%

Există medii sociale unde buna comunicare este mult mai puțin prezentă. Astfel, copiii care au ales „în mare măsură” la întrebarea de mai sus sunt foarte puțini în cazul familiilor cu venituri reduse și al familiilor cu cel puțin trei copii.

5.2.3. Mentalități și practici educative în familie

Se dorește evidențierea modelului punitiv de socializare, bazat pe utilizarea sancțiunilor în b#%l!^+a?modelarea comportamentului copilului. Acest model este unul abuziv, presupunând diferite forme de abuz fizic și emoțional. Această ipoteză, confirmată de rezultatele cercetării, susține predominanța acestui model, în dauna celui participative, bazat pe comunicare, înțelegerea greșelilor proprii, exprimarea opiniei și participarea copilului la luarea deciziilor care îl privesc.

Abuzul fizic

O formă de abuz fizic este aplicarea bătăii în cazul în care copiii greșesc. Absența totală a acestei forme de abuz există doar în cazul unui sfert din eșantion, restul copiilor spunând cǎ sunt bătuți deseori 2%, sau uneori 73%. În funcție de ponderile copiilor abuzați sub forma bătăii, precum și în funcție de frecvența acestui abuz – deseori, uneori, sau niciodată, am făcut o ierarhizare a diferitelor categorii de factori de risc:

veniturile mici

mai mult de doi copii în familie

prezența unui părinte vitreg

tatăl sau mama șomer

părinți plecați în străinătate

Este de remarcat de asemenea că, practic nu există medii sociale în care copilul să fie ferit în mod absolut de abuzul fizic.

Abuzul emoțional

Această formă de abuz este mult mai frecventă decât abuzul fizic. Am considerat abuzuri emoționale următoarele acțiuni: critica, cearta, jignirile, umilirile, interdicțiile, obligarea, amenințarea

Familiile care nu au o comunicare deschisă, care consideră că sunt lucruri rușinoase ce nu trebuie împărtășite copilului, care au un comportament represiv față de curiozitățile firești ale copilului, s-au dovedit a fi familii în care gradul de expunere a copilului la practici abuzive este mare.

Răspunsurile copiilor intervievați au confirmat în general, în legătură cu pedepsele pe care le primesc:

numai 10% se consideră nevinovați atunci cand sunt pedepsiți

90% consideră că pedepsele sunt corecte.

Cu toate acestea, administrarea acestor pedepse „corecte” generează inevitabil, reacții negative.

Cerându-li-se copiilor să își descrie propria familie și, apoi, familia ideală, s-a urmărit testarea b#%l!^+a?următoarelor ipoteze:

Tipurile de familie conflictuală și indiferentă au un risc crescut de expunere a copilului la abuz și/sau neglijare

Cu cât decalajul dintre familia ideală și cea reală este mai mare, cu atât este mai probabil ca respectivul copil să fie expus neglijării sau abuzului

Din răspunsurile copiilor intervievați, s-a conturat următoarea tipologie:

Familie hiperprotectoare (prea grijulie) – 19 %

Familie normală (iubitoare, veselă, liniștită, calmă, îi tratează pe copii ca pe niste persoane mature) – 62%

Familie abuzivă (indiferentă, prea severă, cu certuri dese, cu violențe fizice sau care pretinde ascultare fără condiții) – 19%

Reacția cea mai tipică pentru copiii chestionați – 64% – este catharsis-ul. De obicei, ei plâng, se roagă, se plâng și cer ajutorul și înțelegerea celor din jur.

34% dintre copii transformă frustrarea în agresiune, simțindu-se revoltați, dornici de răzbunare sau foarte agitați

20% dintre copii încearcă să-și înăbușe tendințele agresive, devenind interiorizați suferind în tăcere sau mimând indiferența dar fiind profund nefericiți; aceste refulări pot însă să izbucnească oricând

Așa cum era de așteptat, majoritatea copiilor își doresc ca familia lor să aibă alte caracteristici care deocamdată lipsesc; copiii din familiile sărace vor să fie bogate, copiii singuri la părinți vor să aibă frați, copiii care nu au norocul să locuiască cu ambii părinți – o familie completă, copiii din familii conflictuale – liniște și calm, etc.

Numeroase studii sociologice au demonstrat că „anturajul” copilului este unul dintre cei mai puternici agenți ai socializării sale. Atitudinile, valorile, comportamentul său, toate acestea sunt modelate în mare măsure de către „anturaj”. Agresivitatea fizică și verbal care caracterizează aceste micro-medii își vor pune amprenta asupra personalității copiilor care sunt socializați în acest mod.

Deținerea unei camere proprii, în care copilul să își desfăsoare activitățile specifice și să se bucure de o oarecare intimidate, rămâne un deziderat pentru aproape 45% din copiii intervievați. Acestia sunt obligați să locuiască și mai ales să doarmă, cu alte persoane în aceeași cameră. Desigur, criza de locuințe și creșterea prețului acestora sunt responsabile b#%l!^+a?pentru această situație.

Multe familii sărace sunt bucuroase atunci când au acces la o locuință proprie, chiar dacă aceasta are o singură cameră. În ultima vreme, au fost repartizate locuințe sociale familiilor numeroase și cu venituri mici. De asemenea, s-a înregistrat o anumită dinamică pe piața locativă: familiile sărace renunță la apartamentele mai mari, din cauza cheltuielilor de întreținere, pentru a se muta în apartamente mai mici, chiar dacă aceasta înseamnă o reducere drasticǎ a spațiului de locuit și o creștere corespunzătoare a densității de locuire.

Există numeroși factori asociați cu neîndeplinirea deținerii de către copil, a unei camera proprii. Dintre acestia, sărăcia, lipsa familiei naturale, numărul mare de frați, sunt cei mai semnificativi.

Calitatea somnului copilului este un bun indicator al stării lui sufletești. Un somn agitat poate fi corelat cu prezența unor frământări, al unor preocupări, al unor griji pe care copilul se le face în legătură cu unele situații din viața sa. În eșantionul studiat, 85% dintre copii au răspuns că au un somn odihnitor și 15% au răspuns că somnul lor nu este odihnitor.

Încercând să înțeleg și să aflu ce îi preocupă pe acești din urmă copii, am putut estima că grijile lor provin din următoarele arii ale existenței lor:

Un mediu social nesigur

Grijile materiale ale existenței lor; un nivel de trai redus, grija zilei de mâine – nu sunt probleme care se opresc la ușa copilăriei. Ele sunt apăsătoare chiar și pentru această vârstă care, se presupune că ar trebui să fie lipsită de griji.

Un mediu școlar nesecurizant

Prezența abuzului și a neglijării, în special; a abuzului fizic și a neglijării afective – este suficient, pentru a vedea influența acestor factori asupra calității somnului copilului.

Neglijarea afectivă

Un copil are nevoie, pentru a se dezvolta, de a se ști iubit și ocrotit. Iubirea nu este abstracție, iar pentru a fi convinși de existența ei, copiii au nevoie să le fie arătată: să fie îmbrățisați, sărutați și mângâiați. Există mentalități și practice educative care susțin că o bună educație trebuie să fie aspră și severă: „copilul nu trebuie sărutat decât în somn”. Este adevărat că există oameni mai rezervați în această privință.

La noi pare să predomine o relație caldă între copii și părinții lor:

„Cât de des își arată părinții tăi iubirea față de tine?”

Zilnic sau aproape zilnic ………..90%

Rareori sau niciodată…………….10%

Este adevărat, însă, că există categorii de copii unde procentul celor „rareori sau niciodată” îmbrățisați, sărutați și mângâiați este mai mare. De ce acești copii nu au dreptul la aceeași b#%l!^+a?afecțiune din partea părinților lor? Pur și simplu pentru că se află într-o situație familial mai deosebită (părinții lor sunt recăsătoriți sau sunt crescuți de către rude), au cel puțin încă doi frați sau familial ori este săracă. Sărăcia resurselor material ale familiei pare a fi însoțită deseori și de o sărăcie a resurselor afective.

Un copil neglijat din punct de vedere afectiv se simte nedorit și neiubit de către familia sa, de către cei din jur. Majoritatea copiilor investigați nu au asemenea sentimente. Sentimentul de neglijare afectivă este mai pregnant în familiile care au probleme legate de statutul economic: șomaj, venituri mici. În cadrul copiilor ce trăiesc în astfel de familii, procentul celor ce se simt nedoriți este mai mare. Este interesant că un astfel de sentiment este mai pregnant în familiile cu doi copii, față de celelalte familii. Aceasta se poate explica printr-o anume rivalitate care există între frați, pe care părinții nu au știut să o gestioneze.

5.4. Prezentarea cazurilor – studii de caz

În aceste studii de caz sunt prezentate importanța familiei în formarea și socializarea copilului.

Rolul pǎrinților este hotǎrâtor deoarece fiecare copil poate fi educat numai intr-un mediu definit prin afectivitate și dragoste; copiii lipsiți de dragostea pǎrinților devin mai fragili și mai vulnerabili decât cei cǎrora pǎrinții le asigura un suport afectiv deplin. Caracterul afectiv al mediului familial trebuie completat cu cel protectiv, ce asigurǎ securitatea copilului in fața pericolelor lumii exterioare, pregǎtindu-l pentru viața in colectivitate. Pe de alta parte dependența afectivǎ exageratǎ poate impiedica procesul maturizarii și al conturǎrii autonomiei și independenței.

Climatul educațional familial cuprinde un ansamblu de stǎri psihice, modul de relaționare intre membrii ei, atitudini ce caracterizeazǎ grupul familial intr-o perioadǎ mai mare de timp. Unele metode educaționale pot avea consecințe negative asupra procesului de formare a personalitǎții copilului, in corelație și cu climatul familial. O aceeași influențǎ educativǎ exercitatǎ intr-un climat bun va avea cu totul alte efecte decât atunci când este exercitatǎ intr-un climat educațional rǎu sau negativ, bazat pe relații conflictuale, pe ignorarea totala a particularitǎților individuale ale copilului.

Pentru a evidenția cât mai bine rolul familiei privind integrarea copilului în societate am exemplificat cu trei studii de caz.

Cazul nr.1

DATE DESPRE COPIL: b#%l!^+a?

Nume: B

Prenume: S.

Locul și data nașterii: P.N, 12.03.1996

Religia: ortodoxă

Starea de sănătate: bună

După decesul tatălui, pentru copil a fost instituită o măsură de protecție specială.

DATE DESPRE PĂRINȚI:

MAMA

Nume:B

Prenume: C

Locul și data nașterii: P.N.,10.04.1970

Mediul de proveniență: urban

Studii: Facultatea de Textile

În anul 1998 a fost dată în șomaj datorită reducerii de personal din întreprinderea în care lucra.

TATA

Nume: B

Prenume:T

Locul și data nașterii: Com. B., 18.09.1968

Mediul de proveniență: rural

Studii: Facultatea de Construcții

ISTORICUL SOCIAL AL FAMILIEI:

Susnumiții au fost căsătoriți 9 ani, timp în care au locuit într-un apartament proprietate personală compus din trei camere și dependințe aferente. Confruntați cu o serie de probleme de natură financiară, au început să aibă conflicte, ceea ce a condus la destrămarea căsătoriei.

După desfacerea căsătoriei, tatăl copilului decedează în urma unui accident de mașină. Mama s-a recăsătorit iar în urma abandonului acesteia, pentru copilul B.S. a fost instituită o măsură de protecție specială.

Acesta se simte singur și lipsit de afectivitate. Acestă situație îi oferă o mare libertate în manifestarea tendințelor deviante. Copilul este dezvoltat normal din punct de vedere fizic. b#%l!^+a?

Manifestă atașament în relația cu adulții, este extrovertit și îi place să vorbească despre el și realizările lui.

Comunică foarte rar cu mama sa, manifestând indiferență și pasivitate față de ea.

ECOMAPA

Legendǎ

Relație echilibratǎ _________

Relație foarte puternicǎ __________

Relație tensionatǎ _ _ _ _ _ _

Relație unilateralǎ

Relație bilateralǎ

b#%l!^+a?

GENOGRAMA:

Legendǎ

_________ relație de căsătorie

_ _ _ _ _ _ relație de concubinaj

căsătorie încheiată de divorț

căsătorie în care soții sunt separați în fapt

– persoană de sex feminin

– persoanǎ de sex masculin

– persoanǎ de sex masculin decedatǎ

CONCLUZII/ PROPUNERI:

Performanțele școlare scăzute, abandonul școlar indică cert că acest copil reprezintă rezultatul unui ansamblu de factori pentru care sunt responsabile în egală măsură familia, școala și alte instanțe cu rol de socializare și control social.

Se recomandă informarea copilului despre avantajele pe care le are în urma continuării studiilor.

Se recomandă urmarea unei terapii comportamentale în vederea diminuării comportamentului deviant.

Cazul nr.2

DATE DESPRE COPIL:

Nume: C.

Prenume: T.

Locul și data nașterii: P.N, 15.10.1991

Religia: ortodoxă

Starea de sănătate: bună b#%l!^+a?

C.T. provine dintr-o familie cu un număr mare de membri, dar cu venituri care situează familia la pragul de subzistență.

DATE DESPRE PĂRINȚI:

MAMA

Nume:C.

Prenume: R.

Locul și data nașterii: P.N.,08.07.1971

Mediul de proveniență: urban

Studii: 12 clase

TATA

Nume: C.

Prenume:M

Locul și data nașterii: Com. D., 20.03.1969

Mediul de proveniență: rural

Studii: 12 clase

Acesta consuma zilnic alcool și are un comportament agresiv asupra copilului și a soției.

DATE DESPRE FAMILIE (frați, surori):

b#%l!^+a?

ISTORICUL SOCIAL AL FAMILIEI:

Este o familie în care situația materială precară și lipsa de educație și-a pus amprenta pe dezvoltarea copilului. Impresionante sunt în interiorul locuinței mizeria atât fizică cât și morală a celor doi părinți asociată cu indolența, condițiile de locuit fiind mizere, în cele două camere ale apartamentului. Veniturile familiei sunt realizate doar din salariul tatălui și sunt absolut insuficiente pentru cei trei membri ai familiei.

Ajunsă în pragul disperării, mama copilului se vede nevoită să depună acțiunea de divorț, ea rămânând sinngură să-și crească copilul și să-l întrețină în școală.

După divorțul părinților copilul manifesta o totală lipsă de afecțiune față de cei doi părinți, iar în raporturile cu alte persoane este cooperant, deschis dialogului.

Se constată o pronunțată scădere a performanțelor școalare, la un moment dat chiar și renunțarea la continuarea studiilor, dar, după o intervenție afectivă din partea mamei, copilul a decis continuarea lor.

ECOMAPA

b#%l!^+a?

Legendǎ

Relație echilibratǎ _________

Relație foarte puternicǎ __________

Relație tensionatǎ _ _ _ _ _ _

Relație unilateralǎ

Relație bilateralǎ

GENOGRAMA:

Legendǎ

_________ relație de căsătorie

_ _ _ _ _ _ relație de concubinaj

căsătorie încheiată de divorț

b#%l!^+a?

căsătorie în care soții sunt separați în fapt

– persoană de sex feminin

– persoanǎ de sex masculin

-persoanǎ de sex masculin decedatǎ

CONCLUZII/ PROPUNERI:

Conflictele dintre adolescent și tatăl lui sunt factorii care au contribuit la dezvoltarea unui comportament deviant la copil. Pe lângă acestea, se adaugă și alți factori ca: lipsa controlului parental, nivelul scăzut de educație a celor doi părinți, mizeria morală și materială din cadrul familiei.

Se recomandă informarea copilului despre avantajele pe care le are în urma continuării studiilor.

Se recomandă urmarea unei terapii comportamentale în vederea diminuării comportamentului deviant.

Se impune implicarea directă a unor organe abilitate pentru rezolvarea conflictelor din familie astfel încât copilul să nu fie cel care suferă.

Cazul nr.3

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

DATE DESPRE COPIL:

Nume: P.

Prenume: M.

Locul și data nașterii: P.N, 10.11.1992

Religia: ortodoxă

Starea de sănătate: bună

P.M. provine dintr-o familie cu venituri insuficiente pentru membrii acesteia.

DATE DESPRE PĂRINȚI:

MAMA

Nume:P.

Prenume: C.

Locul și data nașterii: P.N.,22.02.1965

Mediul de proveniență: urban

Studii: 12 clase

TATA

Nume: P.

Prenume:I.

Locul și data nașterii: P.N., 14.11.1964

Mediul de proveniență: urban

Studii: 10 clase

Acesta consuma frecvent băuturi alcoolice manifestând un comportament deviant față de familie

DATE DESPRE FAMILIE (frați, surori):

ISTORICUL SOCIAL AL FAMILIEI:

Este o familie cu venituri insuficiente pentru membrii acesteia. P.M. provine dintr-o familie săracă, lipsită de resurse materiale și care nu realizează alte venituri.

Mama consuma, deasemenea, alcool și adopta un comportament moderat față de familie. După câteva încercări ale acesteia de a urma un tratament de dezalcoolizare, rezultatele au fost doar periodice, după care, aceasta neputând renunța la acest viciu, a fost părăsită de soț. Cei trei copii au fost dați spre îngrijire și educare tatălui lor, iar minora a fost internată într-un centru de ocrotire pentru minori.

Rezultatele școalare au fost dezastruoase, înregistrând numeroase corigențe. În ciuda acestor rezultate slabe, după terminarea gimnaziului, P.M. s-e înscris la un grup școlar, urmând cursurile până aproape de sfârșitul primului an, când în urma acelorași rezultate slabe la învățătură, a condițiilor precare atât materiale cât și educaționale, a fost exmatriculată.

P.M. este dezvoltată normal din punct de vedere fizic, manifestă atașament față de familie, dar în relațiile cu alte persoane manifestă un comportament deviant.

ECOMAPA

b#%l!^+a?

Legendǎ

Relație echilibratǎ _________

Relație foarte puternicǎ __________

Relație tensionatǎ _ _ _ _ _ _

Relație unilateralǎ

Relație bilateralǎ

GENOGRAMA

b#%l!^+a?

Legendǎ

_________ relație de căsătorie

_ _ _ _ _ _ relație de concubinaj

căsătorie încheiată de divorț

căsătorie în care soții sunt separați în fapt

– persoană de sex feminin

– persoanǎ de sex masculin

– persoanǎ de sex masculin decedatǎ

CONCLUZII/ PROPUNERI:

Aceste carențe de socializare sunt datorate în special lipsei de educare din familie și implicit a nivelului redus de educație al părinților, combinat cu consumul excesiv de alcool al ambilor și mai exagerat al mamei și neasumarea rolurilor parentale în timpul copilăriei minorei.

Acest comportament poate fi stopat prin convingerea copilului de a-și relua studiile sau prin a o determina pe mamam acesteia să renunțe la consumul de alcool și să-și asume responsabilitățile parentale ce-i revin, astfel încât să nu încurajeze un comportament neadecvat al fetiței. b#%l!^+a?

Concluzii

Cercetarea și prelucrarea efectuată confirmǎ atât cadrul teoretic descris la începutul lucrării cât și informațiile furnizate de eșantionul martor.

În urma analizǎrii și interpretǎrii datelor obținute putem concluziona cǎ ipoteza conform cǎreia familia cu un climat armonios și stimulativ din punct de vedere educativ are repercursiuni pozitive asupra capacitǎții de adaptare școlarǎ și socialǎ a copiilor proveniți din aceste familii se confirmǎ.

La fel și ipoteza conform cǎreia, mediul familial dezorganizat, deviant are repercursiuni negative asupra capacitǎților de adaptare școlarǎ a copiilor proveniți din aceste familii.

Obiectivul general al studiului a fost acela de a face o analiză cât mai completă asupra situației copiilor, urmărindu-se identificarea măsurilor necesare pentru limitarea impactului negativ al acestui fenomen asupra dezvoltării, educației și bunăstării copiilor .

Concret:

În condițiile în care există, veniturile majorității familiilor sunt extrem de mici și în condițiile inflației și a costurilor extrem de ridicate fac dificilă asigurarea unui trai decent. La acestea se adaugă situațiile în care nici unul dintre părinți nu lucrează accentuând starea de sărăcie și crescând riscul apariției comportamentului deviant. Nivelul de studii și gradul de educație al părinților influențează capacitatea de relaționare adecvată cu copiii.

Situația financiarǎ și statutul social al pǎrinților are influențe nefaste și determinǎ sau declanșeazǎ tulburǎri de conduitǎ la copii. Cele mai frecvente tipuri de conduitǎ se întâlnesc sub urmǎtoarele forme, în ordine descrescǎtoare: agresivitate verbal, minciuna, agresivitate fizicǎ și impulsivitate, vagabondajul, furtul.

Absenteismul și abandonul școlar, fuga de acasă, furtul, minciuna, violența verbalǎ și fizică sunt tulburări de comportament identificate la o parte din subiecții ai căror părinți au deasemenea un nivel redus de școlaritate.

S-a ajuns la concluzia cǎ elevii cu tulburǎri de conduitǎ prezintǎ un nivel accentuat de extroversie comparativ cu elevii fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ. Este posibil ca elevii „problemǎ” sǎ doreascǎ atragerea atenției asupra lor recurgând la un astfel de comportament, dar, nu putem exclude și varianta cǎ tipul predominant de comportament sǎ fie o premisǎ a tulburǎrilor de conduitǎ, știut fiind cǎ aceștia sunt foarte activi, comunicativi, au un exces de energie pe care încearcǎ sǎ și-l consume așa cum cred ei de cuviințǎ. b#%l!^+a?

Aceastǎ situație ar fi și consecința unor insuficiente stimulǎri a elevilor cu un potențial intelectual redus, aceștia fiind marginalizați de cadrele didactice care nu au suficient timp sau suficientǎ rǎbdare de a se ocupa de aceștia și îi lasǎ deseori fǎrǎ o preocupare care sǎ le ocupe timpul în mod real și util. Pe de altǎ parte, faptul cǎ elevii cu un potențial redus nu se pot impune în fața colegilor și profesorilor prin rezultate deosebite la învǎțǎturǎ au gǎsit altǎ metodǎ de a ieși în evidențǎ și de a atrage atenția asupra lor.

Diagnosticul de tulburare de relaționare semnifică adesea, expectații exagerate ale părinților, în contradicție cu posibilitățile și aspirațiile copilului.

Cercetarea întreprinsă a identificat existența unor factori psiho-sociali la nivelul familiei și la nivelul societății.

Familia

atașamentul slab, lipsa experienței de a fi acceptat în propia copilărie determină abilități scăzute pentru rolul parental actual

anumite dimensiuni ale personalității părinților afectează negative funcțiile lor parentale: imaturitate, probleme emoționale, retard mental, probleme de natură psihiatrică. Acesti părinți reacționează cu greu la nevoile copiilor, ei au dificultăți în a percepe semnalele acestora, nu se angajează emoțional decat sporadic cu copilul și atașamentul copiilor față de ei va fi slab.

părinții care încearcă să-și resolve problemele emoționale, determinate de factorii de stres cotidian prin abuz de alcool, de sex, de jocuri de noroc, etc. care afectează grav comportamentul parental. Copilul este adesea culpabilizat pentru propriile lui eșecuri.

părinți a căror istorie personal a fost presărată cu foarte multe încercări- evenimente și solicitări psiho-emoționale deosebite – (decesul părinților, eșec în relația de cuplu, pierderea partenerului etc.)

Societatea

Prelungirea peste limita asteptărilor a perioadei de tranziție cu profunde transformări în domeniul psiho-social a condus la manifetarea unei stări de tensiune la nivel societal și a instalării pe anumite secvențe a unei stări anomice. Chiar dacǎ există o strategie națională de schimbare în domeniul protecției copilului aceasta se instalează lent. Pană atunci, rămâne agresivitatea verbalǎ a străzii, indiferența adulților pentru copiii care nu sunt ai lor, expunerea imaginilor vulgare, cu caractere obscene prin afișe, reviste, filme, schimbarea greoaie a b#%l!^+a?mentalității și implicării a unor instituții și chiar a comunității.

Principalele forme de neglijare a copilului sunt: neglijarea educației scolare, neglijarea nevoilor materiale și neglijarea afectivă.

Copilul interacționează cu adulții în mediul familial, scolar și social larg. În fiecare din aceste medii se pot manifesta factori pentru producerea neglijării și abuzului.

Factori de risc în mediul familial

Principalii factori de risc sunt:

Insuficienta cunoaștere și nerespectarea de către părinți a drepturilor copilului

Disoluția cuplului parental (familii monoparentale, divorțuri, concubinaj)

Disfuncții în exercitarea rolului socializator al familiei

Spații de locuit improprii atât ca suprafață cat și sub aspectul condițiilor igienico-sanitare

Probleme de sănătate fizică și psihică a părinților

Venituri insuficiente și modul defectuos de administrare a bugetului

Comunicarea defectuoasă între părinți și copii

Limitarea timpului afectat copilului prin suprasolicitarea profesională a părinților

Perpetuarea modelului parental abuziv

Mentalități și practici punitive

Persistența tabu-urilor, secretelor și falselor pudori

Controlul parental inadecvat, exagerat sau insuficient

Factori de risc în mediul școlar

Școala este un mediu favorabil pentru producerea abuzurilor atât din partea profesorilor, cât și din partea colegilor. Principalii factori evidențiați au fost:

Insuficienta cunoaștere și nerespectarea de către cadrele didactice și de către copii a drepturilor copilului

Perpetuarea modelului educativ punitiv

Supraîncărcarea programei școlare

Numărul redus de cabinete de consiliere școlară

Legătura defectuoasă între școală și familie

Prezența în spațiul școlii a grupurilor cu potențial delictogen și slaba implicare a celor responsabili în protejarea copiilor

Factori de risc în mediul social

Principalii factori evidențiați au fost: b#%l!^+a?

Insuficienta cunoaștere și nerespectarea drepturilor copilului la nivel de societate

Situația socio-economică la nivel național care se reflectă la nivelul familiei și implicit asupra copilului (șomaj, criză locativă, asistență social și sanitară insuficientă)

Servicii sociale insuficiente, neadaptate nevoilor

Modele cultural și mentalități favorizante producerii abuzurilor

Implicarea redusă a comunității în prevenirea producerii abuzurilor

Funcționarea fragmentată, nu într-un sistem de rețea cu rol de prevenire și intervenție în cazurile de abuz a instituțiilor responsabile de protecția copilului

Lipsa unui program coherent de informare a opiniei publice asupra riscului pe care îl presupune producerea abuzurilor și implicațiile acestuia asupra dezvoltării copilului

Promovarea prin mass-media a violenței

Putem aprecia că sprijinul social al copilului este concentrat la nivelul grupului familial; părinții joacă rolul cel mai important în oferirea acestui sprijin, un grad redus de implicare a părinților indicand riscul neglijării sau chiar al abuzului.

Copiii își doresc ca profesorii să îi respecte, să le acorde dreptul la opinie, să nu abuzeze fizic sau emoțional, să fie înțelegători și apropiați. Iată cateva citate din răspunsurile copiilor la întrebarea „cum ți-ai dori să fie la școală?”

„să fie armonie și să fie primitoare”

„să fie profesori tineri care să ne înțeleagă”

„să nu mai fie așa de multe teme pentru că nu avem timp să le facem”

„profesorii să ne înțeleagă”

Să ne lase să spunem și noi cum vrem orarul și programul”

Așadar, familia, joacǎ un rol important în prevenirea și apariția tulburǎrilor de conduitǎ. Conform datelor rezultate din cercetare principalul factor al apariției tulburǎrilor de conduitǎ la elevi, îl constituie un mediu familial necorespunzǎtor și abia apoi nivelul intelectual, tipul personalitǎții și statutul socio-economic precar dar și urbanismul și mass-media

b#%l!^+a?

Bibliografie

Bontaș I., 1995 , Pedagogie, Editura All, București

Bogathy Z, Petroman P,1999, Psihologia astǎzi, Editura Eurobit, Timișoara

Ciupercǎ Cristian, 2000, Cuplul modern între emancipare și evoluție, Ed. Tipoalex, Alexandria

Chiricev A., Pavelcu I., Roșca A. Psihologie pedagogic, EDP, București

Ioan Carmen Cǎtǎlina, 1996, Tehnici de anchetǎ psihosocialǎ, Editura A 92, Iași

Eysenck, H., 1998, Desscifrarea comportamentului uman, Ed. Teora, București

Hauck P., 1999, Cum sǎ iubești pentru a fi iubit, Ed. Polimark, București

Iluț P., 1995, Familia, cunoaștere și asistențǎ, Ed. Argonaut, Cluj Napoca

Jinga Ioan, Negreț Ion, 1999, Familia – acest miracol înșelător, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Irimescu Gabriela, Asistența socială a familiei și copilului

Mihăilescu Ioan, 2000, Sociologie generală , Ed. Universitară, București

Mihăilescu Ioan, 1993, Familia în Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București

Mitrofan I., Ciupercǎ C.,1998, Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Ed. Mihaela Press, București

Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, Familia de la A la Z, Ed. Stiințificǎ, București

Rădulescu Sorin, 2000, Sociologia devianței, Ed. Viitor, București

Ionescu Șerban (coordonator) 2001 „Copilul maltratat – Evaluare, Prevenire, Intervenție”, Fundația Internațională pentru Copil și familie, București,

Neamțu George, (și colab.), 2003, Tratat de asistențǎ socialǎ, Editura Polirom, Iași b#%l!^+a?

Kari Killen, 1998, Copilul maltratat, Editura EUROBIT, Timișoara

Pașa Mihaela Luminița, Pașa Florin, 2004, Asistența socialǎ în România, Editura Polirom, Iași

Pǎunescu C., 1994, Agresivitatea și condiția umanǎ, Ed. Tehnicǎ, București

Petroman P., 2003, Psihologia familiei, Ed. Eurobit, Timișoara

Poenaru R., 1997, Curs de pedagogie

Popescu-Neveanu P,1998, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București

Rădulescu S, 1997, Sociologia comportamentului sexual deviant, Ed. Nemira, București

Shapiro, S., Skinus R.,2003, Cum devenim parinți mai buni. Ghid practic, Ed. Humanitas, București

Zamfir Cătălin (coord) , 1994: România. Dinamica bunăstării și protecției sociale, Expert, București,

Voinea Maria, 1992, Sociologia familiei, Editura Hyperion, București

Zamfir Elena, 1997, Psihologie socialǎ. Texte alese, Editura Ankarom, Iași

*** 2006, Manual de Implementarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, A.N.P.D.C. și Reprezentanța UNICEF în România, Editura Vanemonde, București

*** 1999, Protecția socialǎ a copilului, Revista de pedagogie și asistențǎ socialǎ nr. 3, București

*** Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Organizația Salvați Copiii, București

*** www.copiii.ro „În interesul copilului”

b#%l!^+a?

ANEXE

FIȘĂ DE OBSERVAȚIE

VÂRSTA

TIPUL DE TULBURARE

CINE TRIMITE CAZUL

PROBLEMA PENTRU CARE SE ADRESEAZĂ

STRUCTURA FAMILIEI

NIVELUL DE STUDII AL PĂRINȚILOR

STATUTUL DE OCUPARE AL PĂRINȚILOR

STAREA DE SĂNĂTATE A PĂRINȚILOR

STAREA DE SĂNĂTATE A COPILULUI

PROFILUL PSIHOLOGIC AL COPILULUI

EVOLUȚIA CAZULUI

b#%l!^+a?

Bibliografie

Bontaș I., 1995 , Pedagogie, Editura All, București

Bogathy Z, Petroman P,1999, Psihologia astǎzi, Editura Eurobit, Timișoara

Ciupercǎ Cristian, 2000, Cuplul modern între emancipare și evoluție, Ed. Tipoalex, Alexandria

Chiricev A., Pavelcu I., Roșca A. Psihologie pedagogic, EDP, București

Ioan Carmen Cǎtǎlina, 1996, Tehnici de anchetǎ psihosocialǎ, Editura A 92, Iași

Eysenck, H., 1998, Desscifrarea comportamentului uman, Ed. Teora, București

Hauck P., 1999, Cum sǎ iubești pentru a fi iubit, Ed. Polimark, București

Iluț P., 1995, Familia, cunoaștere și asistențǎ, Ed. Argonaut, Cluj Napoca

Jinga Ioan, Negreț Ion, 1999, Familia – acest miracol înșelător, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Irimescu Gabriela, Asistența socială a familiei și copilului

Mihăilescu Ioan, 2000, Sociologie generală , Ed. Universitară, București

Mihăilescu Ioan, 1993, Familia în Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București

Mitrofan I., Ciupercǎ C.,1998, Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Ed. Mihaela Press, București

Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, Familia de la A la Z, Ed. Stiințificǎ, București

Rădulescu Sorin, 2000, Sociologia devianței, Ed. Viitor, București

Ionescu Șerban (coordonator) 2001 „Copilul maltratat – Evaluare, Prevenire, Intervenție”, Fundația Internațională pentru Copil și familie, București,

Neamțu George, (și colab.), 2003, Tratat de asistențǎ socialǎ, Editura Polirom, Iași b#%l!^+a?

Kari Killen, 1998, Copilul maltratat, Editura EUROBIT, Timișoara

Pașa Mihaela Luminița, Pașa Florin, 2004, Asistența socialǎ în România, Editura Polirom, Iași

Pǎunescu C., 1994, Agresivitatea și condiția umanǎ, Ed. Tehnicǎ, București

Petroman P., 2003, Psihologia familiei, Ed. Eurobit, Timișoara

Poenaru R., 1997, Curs de pedagogie

Popescu-Neveanu P,1998, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București

Rădulescu S, 1997, Sociologia comportamentului sexual deviant, Ed. Nemira, București

Shapiro, S., Skinus R.,2003, Cum devenim parinți mai buni. Ghid practic, Ed. Humanitas, București

Zamfir Cătălin (coord) , 1994: România. Dinamica bunăstării și protecției sociale, Expert, București,

Voinea Maria, 1992, Sociologia familiei, Editura Hyperion, București

Zamfir Elena, 1997, Psihologie socialǎ. Texte alese, Editura Ankarom, Iași

*** 2006, Manual de Implementarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, A.N.P.D.C. și Reprezentanța UNICEF în România, Editura Vanemonde, București

*** 1999, Protecția socialǎ a copilului, Revista de pedagogie și asistențǎ socialǎ nr. 3, București

*** Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Organizația Salvați Copiii, București

*** www.copiii.ro „În interesul copilului”