Rolul Familiei In Asigurarea Sanselor Egale la Educatie

CUPRINS

1.3 Stiluri educative parentale

Stilul educației familiale este un construct care captează variațiile (mai cu seamă normale) experiențelor parentale de a socializa și de a controla copiii în viața de familie.

Stilul educativ se referă cu precădere la procesul de influențare pe care îl

exercită părinții asupra copiilor și este studiat pentru a diferenția categoriile de practice educative din viața de familie care determină reacții și comportamente specifice ale

copiilor. Pe baza recunoașterii stilului educativ adoptat de părinți sau în genere de adulții care se ocupă în familie de îngrijirea și educația copiilor, se poate anticipa evoluția copilului, se pot face intervenții care să prevină influențele negative care vor afecta dezvoltarea normală a copilului.

Dacă într-o comunitate proliferează stiluri educative care afectează negative tânăra generație, există pericolul degradării vieții individuale și a celei comunitare în ansamblu și pe termen lung.

De cele mai multe ori, stilurile parentale care au efecte negative se manifestă în familiile în care una sau mai multe funcții ale acestora nu se realizează și de aceea sunt dezorganizate sau chiar se destramă. Din aceste motive stilurile educației familiale sunt în atenția cercetătorilor din diferite domenii ale științelor sociale care abordează familia și educația.,, În psihologie și în științele educației sunt utilizate mai multe sintagme care indica manifestarea stilului raportat cu prioritate la personalitatea unui individ, așa cum este stilul afectiv sau stilul cognitiv. Sunt însă modalități de manifestare ale stilului, cum este stilul educativ școlar sau stilul educativ familial care se constituie, se manifestă și se apreciază prin raportarea la mediul educativ, grupul în care funcționează și prin

comparație cu alte grupuri (familii, școli) sau prin raportare la mediul cultural educativ,la comunitățile din care fac parte familiile, școlile etc.” ( ISE,”Educația in familie.Repere și practici actuale”,2006, pag.55).

Așa cum afirmă Elisabeta Stănciulescu (2002, p.91), majoritatea autorilor se raportează la clasificarea pe care a propus-o psihologul Diana Baumrind și se referă în principal la

trei stiluri: stilul permisiv, stilul autoritar, stilul „autoritativ(e)”.Educația parentală este prima formă de educație pe care copilul o primește. De aici și rolul decisiv al acesteia în formarea și dezvoltarea copilului. Maniera în care părintele își educă copilul este specifică, unică, originală, reflectând nivelul de cunoștințe pe care îl posedă, atitudinile sale, concepția despre educație pe care o posedă.

Stilul parental este probabil cea mai importantă problemă a sănătății publice pe care

societatea noastră și-o pune. Stilul parental adoptat în educația copilului își pune amprenta asupra dezvoltării psihice a acestuia, principalele domenii comportamentale care o definesc fiind cel cognitiv și social-afectiv.

se disting patru stiluri parentale care, în succesiunea

lor de prezentare, sunt asezate totodata si într-o ierarhie a eficientei si influentei pozitive:

stilul „autoritativ(e)” (de autoritate, de magistru), în care se manifesta exigente înalte, control

maxim dar si suport maxim, întelegere si afectivitate, cooperare, fermitate si flexibilitate

totodata; efectele asupra copilului sunt stimulative cu privire la manifestarea independentei pe

baza asumarii responsabilitatii, a unor standarde si aspiratii înalte;

stilul autoritar, care se manifesta fata de copii printr-o intensitate crescuta a pretentiilor, un

nivel ridicat al cerintelor si controlului dar cu nivel scazut al întelegerii, al suportului afectiv,

acest stil impune ascultarea, obedienta, copiii sunt încarcati de probleme, reprosuri, nu li se

respecta independenta si individualitatea;

stilul permisiv, unii îl denumesc stilul indulgent sau laisser-faire (sau libertin) în care controlul

este de nivel scazut si suportul este maxim; fata de rezolvarea unor probleme de viata

importante sunt cereri minime si formale, nivelul de aspiratii este redus, realizarile sunt

superficiale, copiii deprind o rezistenta scazuta fata de diferite tentatii, chiar si fata de cele mai

periculoase pentru viata lor;

stilul de neglijare sau de respingere fata de copil, care se recunoaste prin ignorarea sau

abandonarea copilului, prin lipsa de control, exigente scazute si lipsa de suport, nivel scazut de

grija, afectivitate, ceea ce determina de cele mai multe ori nivelul foarte scazut al aspiratiilor si

realizarilor, dezorganizarea, lipsa rezistentei fata de tentatiile periculoase, stilul acesta duce la

izolarea copilului sau face posibila cooperarea la acte antisociale.

Pe lânga aceste stiluri, în articole mai recente85, Diana Baumrind si alti cercetatori care sunt

interesati de studierea influentei stilurilor educative din familie asupra dezvoltarii personalitatii

tinerilor, au luat în consideratie înca trei variante ale stilurilor parentale:

stilul directiv non-autoritar, este acela al parintilor care manifesta un control ridicat si un nivel

mediu al suportului afectiv, ei tind spre a fi autoritari, dar nu realizeaza un control strict si sunt

relativ mai apropiati de copii decât parintii autoritari;

stilul democratic, care manifesta un nivel mediu al controlului si un nivel ridicat al suportului

afectiv, apropiat de cel al parintilor permisivi, dar iau decizii în mod democratic si mai

controleaza, chiar daca nu foarte strict realizarea deciziilor;

stilul parintilor „suficient de buni”, cu nivel mijlociu de control, de exigente si tot cu un nivel

mediu pentru suport si afectivitate.

În descifrarea stilurilor educatiei familiale trebuie sa avem în vedere ca aceste stiluri sunt inculcate

în stilul de viata familial, ca se realizeaza informal, ca depinde de stilurile personale ale membrilor

familiei si de experientele anterioare pe care parintii le-au trait în copilarie si adolescenta, ca massmedia,

comunitatea exercita influente semnificative supra familiei, ca apare tot mai evidenta si

presanta necesitatea unui parteneriat eficient dintre familie si scoala pentru educatia tinerei

generatii.

1.4 Climatul familial și dezvoltarea psihică a copilului

In lumea complexă, solicitantă, în care trăim, familia reprezintă o ambianță în care solicitudinea și întrajutorarea sunt linii directoare de conduită, obligatorii pentru toți membrii care o alcătuiesc. Istoria vie a umanității, sub dimensiunile sale biologică,psihologică, socioculturală, economică și politică aparține familiei, coexistenței bărbatului și a femeii, a relațiilor dintre ei, a relațiilor cu copiii.

Teoretic, în familie îți găsești refugiul, liniștea, pacea, intimitatea, armonia; în realitate însă, oamenii au sentimente amestecate, contrare, opinii diferite, dorințe contradictorii. Este necesar să conștientizăm existența acestor lucruri și să acceptăm că”armonia în familie nu este consecința faptului că toata lumea iubește pe toata lumea,ci este consecința unui echilibru între cenzura impusă de familie și autocenzura. Adică„nu fac și nu spun lucruri pe care știu că nu am voie să le spun, pentru că acestea sunt regulile familiei și, nu fac și nu spun lucruri care ar deranja armonia familiei mele.”(http://www.rasunetul.ro/armonia-familiala).

Atmosfera familială variază puternic de la o familie la alta. Maniera în care acesta influențează personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de o arie de cuprindere mai largă decât atmosfera familială dispune climatul familial. Climatul familial este definit ca „formațiune psihică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare inter-personală , atitudini, nivel de satisfacție ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp” (N. Mitrofan, 1991, p. 72).

Acesta acționează ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți asupra copiilor și personalității acestora. Acesta prezintă o structură complexă, cu caracteristicile comune de care părinții trebuie să țină cont în acțiunile lor educative.

1.5 Valoarea educației morale în familie

Educația morală trebuie să urmărească obiectivul de a forma la copil un fel de a fi care

să-i dea o tărie sufletească, care să-i formeze o comportare onorabilă în familie, la școala și în colectivul de prieteni în mijlocul cărora trăiește. Aceasta comportare morală se poate eticheta cu denumirea de conștiință socială superioară. Educația morală a copiilor în familie se formează prin cele mai importante deprinderi de comportament:respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun

copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.

Formarea conștiinței morale naște sentimentul datoriei, sentimentul de cinste și coeziune între membrii familiei. Educația morală nu se limitează doar la străduința de a avea un copil cu idei juste și umanitare. Copilul nu trebuie instruit doar să cunoască sentimentele morale, ci trebuie să le și aplice în viață, sub influența împrejurărilor exterioare, sub influența educației familiale și culturii căpătate în școală, să-și formeze personalitatea sa morală. În evoluția psihică a copilului trebuie să se simtă călăuza educativă a părinților. Treptat, el trebuie să ajungă la o oarecare independență de

gândire și simțire încât la vârsta școlară, intrând în contact cu colectivul de colegi și profesori, el capătă noi obligații sociale.

Familia constituie un factor esențial în procesul formării conștiinței morale a omului și a conduitei sale. În dezvoltarea moral – intelectuală a ființei umane, din primul an și până la însușirea graiului, acest proces de inițiere are limite și poate duce în anumite situații, la rezultate negative. Se poate naște condiția în care "gradul de percepere al celuilalt " să rămână limitat la relațiile din sânul familiei. Optica "puiului de om ", în acest caz , se cantonează la cunoașterea "celuilalt" numai ca persoană din propria familie. "Sfera morală " a relațiilor dintre membrii familiei devine o limită, un cerc închis și o problemă de rezolvat, destul de dificilă în procesele educative de integrare a copilului în viața școlară. Copilul se dezvoltă în limita " parametrilor familiale " asemeni unei flori de seră sau a unui animal neîmblânzit, incapabil de a ieși din cercul ecolgic restrâns, singurul în care se simte în largul său .

În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, oridinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult. Părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportament. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.

Primul obiectiv de conținut al acțiunii cu părinții este cel al cunoașterii sferei morale familiale. Nucleul moral familial are valențe formative neprețuite. Dar dacă viața de familie este cultivată ca un bun în sine, ea duce la negarea propriei substanțe pozitive și se transformă în contrariul ei și anume în spirit de castă familială prin izolarea față de tot ce nu aparține familiei, în atitudine de neîncredere și suspiciunile față de "ceilalți" din afara familiei .

Excesul iubirii părintești se exprimă sub aspect educațional printr-un minus , printr-o educație familială deficitară. De asemenea, de la invidia puternică profilată în familie, față de părinți și frați, de la revolta și sentimentul de victimă în familie, nu mai este mult, în unele cazuri, până la acțiunile antisociale.

Sarcina cadrelor didactice este de a discuta cu părinții problemele familiei ca punct de plecare în ucenicia morală a tineretului unei țări, de a pune în lumină faprul că în familie se formează nucleul cultural al "personalității de bază" ( Ralph Linton), că însăși comunicarea prin vorbire, calea principală de exteriorizare a omului, poate și trebuie să însemne o depășire a egocentrismului familial, o deschidere spre viața socială mai larga a primelor întâlniri cu alți copii. Copilul învață respectarea regulilor de joc, se deprinde să fie echitabil și să-și asume o răspundere în situația de partener egal.

Educația religioasă în familie și importanța ei în formarea morală a copilului

Percepția religioasă a lumii poziționează prin ea însăși omul și umanitatea pe traiectul reactitudinii morale.

"Credinciosul – consideră Laszek Kolokowski – nu primește învățătura religioasă sub forma de povestiri mitice sau enunțuri teoretice, de la care plecând, el va trece spre concluzii morale. Conținutul moral este dat direct în actul însuși de a percepe și de a înțelege căci acest act se combină cu un angajament moral".

Alături de valențele morale ale religiei și capacitățile ei în formarea unei imagini globale asupra existenței "o atitudine religioasă cu privire la existență nu este nimic altceva decât un ansamblu de judecăți sistematice asupra semnificației acestuia" (Kolokowski, 1985). "Nu există copil care va crede în ceva mai înainte de a se încrede în cineva” (Robinson, 1963). "Dacă nu veți crede, nu veți înțelege " credem ceea ce înțelegem, dar nu tot ce credem trebuie să și înțelegem, chiar dacă noi credem ceea ce înțelegem ( Augustin ).

Credința este o treaptă necesară pe drumul cunoașterii și autocunoașterii. Prin religie, copilul nu numai că este pus în relație cu zonele perfecțiunii transcendente, dar totodată la nivelul persoanei se creează o predispoziție de inserție a eului într-o regiune de valori profunde, unde viața se concentrează, devine mai ardentă, mai personală, mai autentică .Copilul are nevoie de credință, dar nu prin minciună, frică, inoculare, ci prin încrederea că ceea ce face este bun, corect, deziderabil. Trebuie să se încreadă în omul de lângă el. Trebuie să consimtă că modelul ce-l are în față, părintele, este unul ce merită să fie urmat.

În familie educația religioasă are și ea un rol foarte important,copilul trebuie învățat de mic să se roage, să creadă în Dumnezeu, să meargă la biserică, să fie mai bun cu ceilalți din jur,să nu fure, să nu mintă, să nu fie desfrânat, să aibă respect față de viață, față de muncă, față de sine și ceilalți.

CAPITOLUL II Modalități teoretice de sprijinire a familiei în asigurarea șanselor egale la educație

2.1 Educația permanentă-prioritate a politicilor educaționale în formarea părinților

În recentele evoluții din domeniul educației la nivel internațional apare evident faptul ca se redescoperă o semnificație mai larga și mai profundă a educației cu intenția de a se organiza întregul domeniu și de a-l face mai funcțional și mai eficace. Noua semnificație este simbolizată de termenul educație permanentă, care include modele formale, nonformale și informale de învățare de-a lungul ciclurilor vieții unui individ pentru îmbunătățirea conștienta și continua a calității vieții, atât a sa, cat și a societății sale. Cei trei termeni fundamentali pe care se bazează semnificația conceptului de educație permanentă sunt: viața, durata vieții, educația . Educația permanentă nu se limitează doar la educația adulților, ci ea cuprinde și unifică toate stadiile educației: preșcolar, primar, gimnazial/secundar ș.a.m.d., astfel ea caută să abordeze educația în totalitatea ei. Familia joacă primul, cel mai subtil si mai crucial rol în inițierea procesului de învățare permanentă. Deținerea acestui rol continuă pe întreaga durată de viața a unui individ, printr-un proces de învațare în cadrul familiei. Concepută ca un principiu organizator și coordonator al tuturor formelor și domeniilor de educație pe parcursul întregii vieți a omului în contextul unor procese active de învațare și interînvățare, educația permanentă are ca obiectiv final "menținerea și ameliorarea calității vieții" (Fundamentele Educației Permanente,1991,p.7), perfecționarea ființei umane în integralitatea ei biopsihosocioevolutivă. Educația familială reprezintă o modalitate esențiala de realizare a educației informale și manifestă principalele caracteristici ale acesteia: se realizează în mod nesistematic, prin experiențe de viața trăite în mod concret, direct; se manifestă difuz în conduita indivizilor și a grupurilor, impregnează personalitatea cu specificul său prin influențarea implicită, integrală și continuă. În abordările contemporane ale fenomenului educației se discută despre eroziunea funcțiilor familiei și mai ales a funcției de socializare și, implicit, despre limitele educației familiale, educația fiind atribuită în principal școlii. Prioritățile politice actuale vizează în mare parte obiective care privesc implicit educația în familie și școală: abordarea educației ca forța principală a schimbării tehnologiei, economiei, administrației și a promovării de valori în societate; acces egal și sporit la educație; calitatea ridicată a educației și pregătirea societății bazate pe cunoaștere; transformarea 15 educației în resursă de bază a modernizării României; considerarea investiției în capitalul uman ca investiția cea mai profitabilă pe termen lung; reducerea sărăciei și a marginalizării sociale; îmbunătățirea standardului de viață s.a. “Întărirea libertăților individuale, sporirea siguranței cetățeanului și a familiei”(www guv.ro. obiective Program de Guvernare) nu pot sa devină o realitate dacă familia nu-și realizează funcțiile, în principal, funcția de socializare/educativă.

Fundamente teoretice privind educația părinților

La începutul secolului 20 au luat naștere primele programe organizate de educație parentală, care propuneau instruirea părinților privind dezvoltarea copilului și care au început să capete amploare abia după al doilea război mondial. Alte inițiative s-au concentrat asupra familiilor defavorizate, ai căror copii aveau eșecuri școlare sau se aflau în situații de abandon școlar. Head Start este un astfel de program, care a debutat la mijlocul anilor `60. În mod similar, în Europa, educația părinților se dezvoltă în a doua jumătate a secolului 20, în țările vest europene, deși tentative izolate au existat și anterior. Primele reviste dedicate părinților au apărut în Europa între 1830 și 1850 – Mother’s Magazine, Mother’s assistant și Parent’s magazine. La începutul anilor 60, Thomas Gordon a dezvoltat cursul pentru părinți Parent Effectiveness Training (P.E.T). Pe baza modelului pe care l-a dezvoltat, Gordon i-a învățat pe părinți, profesori, educatori și lideri, de-a lungul a 50 de ani, să construiască relații eficiente. În acest mileniu, importanța educației parentale a fost recunoscută prin diferite documente ale Uniunii Europene: “Declarația de la Lisabona” (2005) arată că “evoluția economică în societățile contemporane este condiționată și de educația populației; “capitalul uman” devine la fel de important pentru dezvoltarea unei societăți precum resursele naturale sau capitalul fizic. În aprilie 2006, în cadrul Conferinței de la Monaco, Consiliul Europei a lansat pentru 3 ani programul „Să construim o Europă cu și pentru copii”, urmărind garantarea unei abordări integrate a promovării drepturilor copiilor în statele membre. În decembrie 2006 Comitetul de Miniștri ai statelor membre ale Uniunii Europene a adoptat Recomandarea nr. 19 (2006) prin care recunoaște importanța educației parentale și recomandă statelor membre UE măsuri pentru crearea unor politici speciale de suport pentru parentalitate. Și cum educația parentală este o misiune pe care statul trebuie să și-o asume, considerăm că nu poate fi privită altfel decât în strânsă corelație și interdependență cu sistemul de educație. În acest context, crearea unui sistem de educație parentală, centrat nu numai pe educația copilului ci și pe îngrijirea și protecția acestuia, pe stimularea interesului pentru o nouă cultură familială și pe ideea de incluziune socială, deschis pentru tineri, ca viitori potențiali părinți și pentru părinții copiilor cu vârste cuprinse între 0 și 18 ani, apare ca o necesitate imediată.

Educația parentală – context național

O cercetarea inițiata de ISE (2006) – ținând seama de principiile teoretice si orientările metodologice recunoscute în domeniu – și-a propus ca obiective: ” fundamentarea conceptuală a educației părinților; determinarea nevoilor de educație ale părinților și a ofertei educaționale în relația școală-familie; elaborarea unor principii și metodologii pentru întemeierea unor strategii alternative de educație a părinților; oferirea unor idei, propuneri pentru reforma învățământului (privind legislația, 16 structurile, conținuturile)”. Educația adulților, cu excepția unor programe de promovare profesională, nu poate deveni obligatorie; ea trebuie să se adapteze nevoilor diferitelor categorii de adulți și să acorde celor ce studiază condiții mai liberale de autoeducație și autoevaluare, de alegere a conținuturilor și metodelor, a locului și timpului de învățare. În acest context, părinții, dar și viitorii părinți, ca grupuri țintă, vor necesita cât mai multă flexibilitate, dinamism și adaptabilitate din partea sistemului de educație, care va trebui să se plieze pe cerințele și nevoile acestora. În ultimele decenii, statutul și rolul de părinte, cuprinzând atribuții de natură fizică, psihică, socială, culturală și economică, au evoluat rapid, sub influența dezvoltării tehnologice și informaționale a întregii lumi și a diversificării modelelor familiale și educaționale, adăugând mereu, noi competențe și abilități. Cert este că “arta de a fi părinte” se învață. De aceea, una dintre definițiile date educației parentale în literatura de specialitate arată că aceasta este “o tentativă formală de creștere a conștiinței parentale și de utilizare a practicilor parentale” în vederea educației copiilor. David Chamberlain menționează parentalitatea ca o calitate a interacțiunilor între părinți și copil. (Tratat de psihiatrie , PUF 1996).

Politici si practici de dezvoltare a competențelor parentale

Există în teoria și practica părinților o serie de modele de programe care și-au dovedit capacitatea și succesul. Programele de intervenție asupra familiilor cu copii sunt caracterizate printr-o diversitate deosebită și prin adaptarea lor la fiecare populația țintă în parte. În acest sens, dacă analizăm principalele programe care se derulează în familii pentru prevenirea și rezolvarea problemelor de dezvoltare ale copiilor, vom remarca în general, conținuturile dependente de orientarea teoretică explicativă precum și de rezultatele așteptate. “Ca exemple de astfel de programe putem enumera: • Programul de activare a facultăților motorii și perceptive ale copilului mic, la Abidin, Heber și alții; • Parintele perfect-1000 de trucuri si solutii pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta parintii in educarea copiilor, Elizabeth Pantley, 2005; • Comunicarea eficienta cu copiii acasa si la scoala, Adele Faber si Elaine Mazlish,2010. • Programul de dezvoltare a deprinderilor parentale, programul Abidin R., 1982; • Programul de dezvoltare a axelor de formare parental, programul Depart elaborate de Purtois și Desmet, 1986; • Programul pentru dezvoltarea capacităților cognitive și instrumentelor logice, Head Start, Bereiter-Engelman,etc; • Stimularea învățării limbajului și conduitele de comunicare, Metzi, McDonald, etc; • Îmbogățirea abilităților parentale, programul Weikart, Robinson; • Dezvoltarea relațiilor școală-familie, la Smilanski, Bataille; • Formarea profesională a mamelor, la Heber; • Stimularea creativității persoanelor (copii/părinți) la Ippolito; • Inventarul de comportamente necesar părinților, elaborate de Programul Partage, autori R.,D., Boyd, K., A., Stauber, S., M., Bluma.” ( http://www.croton.com/allpie -Alliance for Parental Involvement in Education). 17 Societatea românească încă se mai confruntă cu o serie de probleme în domeniul creșterii, îngrijirii, sănătății și educației copilului, prezentate și analizate în numeroase documente oficiale, studii și publicații de specialitate ca fiind determinate, în mare parte, de lipsa în totalitate sau parțială a competențelor parentale (rata crescută a mortalității infantile prin neprezentarea la doctor în urgența, rata relativ crescută a abandonului școlar, nivel de cunoștințe în domeniul educației parentale scăzut, mai ales în mediul rural, influența încă puternica a tradițiilor cu impact). În acest context, în anul 2008, a fost realizată, cu sprijinul UNICEF, o propunere de Strategie națională integrată de formare și dezvoltare a competențelor parentale. Documentul consideră educația permanentă punctul central al strategiei și vizează îndeosebi perfecționarea dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata întregii vieți a indivizilor, în scopul îmbunătățirii calității vieții, atât a indivizilor, cât și a colectivității lor. Dezvoltarea unor programe educative la nivelul societății civile și al comunității care să asigure sprijinul necesar familiei, proiectarea unui curriculum școlar care să aibă în vedere de la vârstele mici nevoia educației parentale, sunt doua coordonate fundamentale ale pedagogiei parentalității. Acest lucru evidențiază preocuparea pentru realizarea școlii părinților, dar și să creștem copiii în așa fel încât ei să fie într-o zi părinți cât mai buni. 4.5. Parteneriatul educațional – condiție a integrării sociale a copilului Parteneriatul educațional este forma de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educațional. El presupune o unitate de cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între factorii educaționali. Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularitățile individuale, dar și de influențele socio-culturale ale comunității în care trăiește. Educația copilului este o acțiune care presupune schimb de experiențe, de competențe și valori între toți adulții care îl susțin în dezvoltare și cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educațional dintre familie și grădiniță să se extindă și către comunitatea care le include. Parteneriatul educațional tinde să devină un concept central pentru abordarea de tip curricular, flexibil și deschis problemelor educative, identificându-se nevoia cunoașterii, respectării și valorizării diversității. Într-o lume tot mai izolata, mai puțin dispusa pentru socializare, cooperarea intre factorii educaționali – grădiniță, școală, familie – devine necesară și se impune și ca obligație morală din partea acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple și modele, cu adevărate valori ale spiritualității umane.

În recentele evoluții din domeniul educației la nivel internațional apare evident faptul ca se redescoperă o semnificație mai larga și mai profundă a educației cu intenția de a se organiza întregul domeniu și de a-l face mai funcțional și mai eficace. Noua semnificație este simbolizată de termenul educație permanentă, care include modele formale, nonformale și informale de învățare de-a lungul ciclurilor vieții unui individ pentru îmbunătățirea conștienta și continua a calității vieții, atât a sa, cat și a societății sale. Cei trei termeni fundamentali pe care se bazează semnificația conceptului de educație permanentă sunt: viața, durata vieții, educația .

Educația permanentă nu se limitează doar la educația adulților, ci ea cuprinde și unifică toate stadiile educației: preșcolar, primar, gimnazial/secundar ș.a.m.d., astfel ea caută să abordeze educația în totalitatea ei.Familia joacă primul, cel mai subtil si mai crucial rol în inițierea procesului de învățare permanentă. Deținerea acestui rol continuă pe întreaga durată de viața a unui

individ, printr-un proces de învațare în cadrul familiei.

Concepută ca un principiu organizator și coordonator al tuturor formelor și domeniilor de educație pe parcursul întregii vieți a omului în contextul unor procese active de învațare și interînvățare, educația permanentă are ca obiectiv final"menținerea și ameliorarea calității vieții" (Fundamentele Educației Permanente,1991,p.7), perfecționarea ființei umane în integralitatea ei

biopsihosocioevolutivă.

Educația familială reprezintă o modalitate esențiala de realizare a educației informale și manifestă principalele caracteristici ale acesteia: se realizează în mod nesistematic, prin experiențe de viața trăite în mod concret, direct; se manifestă difuz în conduita indivizilor și a grupurilor, impregnează personalitatea cu specificul său prin influențarea implicită, integrală și continuă.

În abordările contemporane ale fenomenului educației se discută despre eroziunea funcțiilor familiei și mai ales a funcției de socializare și, implicit, despre limitele educației familiale, educația fiind atribuită în principal școlii. Prioritățile politice actuale vizează în mare parte obiective care privesc implicit educația în familie și școală: abordarea educației ca forța principală a schimbării tehnologiei, economiei,administrației și a promovării de valori în societate; acces egal și sporit la educație;calitatea ridicată a educației și pregătirea societății bazate pe cunoaștere; transformarea

educației în resursă de bază a modernizării României; considerarea investiției în capitalul uman ca investiția cea mai profitabilă pe termen lung; reducerea sărăciei și a marginalizării sociale; îmbunătățirea standardului de viață s.a.“Întărirea libertăților individuale, sporirea siguranței cetățeanului și a familiei”(www.guv.ro. obiective Program de Guvernare) nu pot sa devină o realitate dacă familia nu-și realizează funcțiile, în principal, funcția de socializare/educativă.

2.2 Șanse egale la educație

In confruntarea societatii cu numeroasele provocari pe care i le rezerva viitorul , educatia reprezinta un instrument indispensabil pentru a atinge idealurile pacii, libertatii si dreptatii. „Educatia nu este un remediu miraculos(…) ci unul din principalele mijloace disponibile pentru a cultiva o forma de dezvoltare umana mai adanca si mai armonioasa , ducand astfel la reducerea saraciei , excluderii sociale , ignorantei , opresiunii si razboiului .(…) Educatia este o expresie a increderii si afectiunii noastre fata de copii si tineri , pe care trebuie sa-i ajutam sa-si gaseasca locul de drept in sistemul educational, dar si in familie , in comunitatea locala si nationala .”( Delors ,2000,p. 9 )

In ultima parte a secolului XX, printre prioritatile politicilor educationale promovate in plan international s-a aflat si asigurarea accesului la educatie pentru toti copiii si respectarea principiului „ sanselor egale de educatie ” . Acestea, insa, pot ramane doar deziderate sau frumoase proiecte teoretice , daca nu sunt insotite de modalitati concrete de realizare, in cadrul carora capacitatea cadrelor didactice de le transpune in practica este esentiala .Cu totii trebuie sa ne asociem ideii ca fiecare elev este unic si are valoarea sa , indiferent de problemele pe care le prezinta in procesul de invatare scolara .Procesul de invatare si dezvoltare este si el unic pentru fiecare elev, in functie de stilul, ritmul , caracteristicile si particularitatile sale , de aptitudinile , asteptarile si experienta sa anterioara .

Principiul „ sanse egale de educatie ”poate conduce la :

– oferirea unor experiente educationale flexibile, ca principiu fundamental pentru un invatamant de calitate ;

– crearea unei societati mai generoase si mai tolerante, capabila sa evite consecintele morale ale risipei si devalorizarii de capital uman ;

– reducerea consecintelor negative ale dezavantajului educational asupra dezvoltarii si afirmarii personalitatii ;

– reducerea impactului negativ pe care lipsa de forta de munca flexibila, calificata si sigura pe sine o are asupra societatii ;

In ultima parte a secolului XX , principiul „ egalizarii sanselor ”s-a constituit ca ca o prioritate a politicilor educationale promovate pe plan international , printre acestea situandu-se si Romania. In cadrul procesului de reforma a sistemului educational national s-au dezvoltat noi conceptii si practici educationale , prin care scoala se apropie si raspunde mai bine nevoilor pe care comunitatea sociala concreta le are.

a) Scoala pentru toti – scoala pentru diversitate exprima dezideratul flexibilitatii si tolerantei fata de diferentele fizice , socioculturale , lingvistice , psihologice existente intre copii / elevi .Rolul scolii este acela de a oferi tuturor posibilitatea de a invata in functie de ritmul ,capacitatile si nevoile proprii si de a se exprima conform trasaturilor individuale de personalitate .

La nivelul societatii, aceasta atitudine se manifesta in respectarea principiului normalizarii , adica al asigurarii accesului , pentru toate categoriile de persoane , la tiparele existentiale si la conditiile de viata cotidiana cat mai apropiate de normele considerate firesti pentru o viata obisnuita .

Ca participant la procesul de predare-invatare, fiecare elev aduce cu sine o experienta personala, un stil de invatare, un ritm personal de munca, un mod propriu de abordarea problemelor de viata, elementele contextului cultural caruia apartine etc.

Educatia pentru toti a fost definita ca acces la educatie si la calitatea acesteia pentru toti copiii , fiind identificate doua obiective generale (Salamanca, 1994 ):

– asigurarea posibilitatilor de participare la educatie a tuturor copiilor , indiferent de cat de diferiti sunt ei si cat se abat , prin modelul personal de dezvoltare , de la ceea ce societatea a denumit normal. Participarea presupune in primul rand accesul si apoi identificarea modalitatilor prin care fiecare sa fie integrat in structurile ce faciliteaza invatarea sociala si individuala , sa contribuie si sa se simta parte activa a procesului. .Accesul are in vedere posibilitatea copiilor de a ajunge fizic la influentele educative ale societatii (familie , scoala , comunitate ),de a se integra in scoala si de a raspunde favorabil la solicitarile acesteia ;

-identificarea acelor dimensiuni ale procesului didactic, ale continuturilor invatarii, la calitati ale agentilor educationali, care sa sprijine invatarea pentru toate categoriilor de elevi, sa asigure succesul, sa faca sistemul deschis, flexibil, eficient si efectiv .

b)Acestor obiective le corespunde , in termeni de politici educationale promovarea invatamantului incluziv, provocare care necesita schimbarea mentalitatilor si atitudinilor referitoare la elevii diferiti de cei „normali”, schimbarea reprezentarilor sociale asupra acestui segment de populatie scolara si renuntarea la etichetari si stigmatizare ,oferirea de sanse egale in vederea integrarii comunitare si sociale .

La nivelul sistemului de invatamant au fost adoptate si aplicate programe de formare a unei imagini reale despre ceea ce inseamna scoala pentru toti , despre avantajele integrarii acestor copii (atunci cand este posibil ) in sistemul obisnuit de invatamant .Includerea trebuie sa fie un act responsabil, asumat de personalul scolii, de comunitate , de familie; ea trebuie inteleasa ca un fapt de normalizare a vietii persoanelor aflate in dificultate si ca o masura de constientizare a rolului scolii de institutie publica, la care toti au acces in calitate de cetateni cu drepturi egale ai comunitii.

Decizia cu privire la includerea copiilor cu cerinte educative speciale in programul scolii obisnuite (scoala incluziva )este luata pentru fiecare caz in parte , in urma unei expertize complexe asupra copilului ,a consultarii factorilor direct implicati in acest proces si a evaluarii situatiilor de risc.

Personalul din scolile publice are responsabilitatea de a oferi o gama cat mai diversa de servicii educationale atractive, care sa raspunda cerintelor populatiei scolare,in aceasta oferta inscriindu-se si educatia incluziva/integrata sub toate formele si modalitatile de realizare.

Incluziunea in educatie implica (Ghergut ,2006,p.21) :

– valorizarea tuturor elevilor si a intregului personal didactic ;

– cresterea gradului de participare a elevilor la activitatile scolare, culturale si comunitare , precum si reducerea gradului de excludere a elevilor de la acestea ;

– restructurarea culturilor ( o scoala incluziva are un etos primitor, semn al unui mediu in care elevii sunt apreciati, in carecare ei au o parere buna despre ei insisi si in care se vor putea dezvolta ), politicilor si practicilor din scoli, astfel incat sa raspunda diversitatii elevilor din comunitatea respectiva ;

– reducerea barierelor in calea invatarii si participarii tuturor elevilor ;

– perceperea diferentelor dintre elevi mai degraba cao resursa de sprijin a invatarii decat ca o problema ce trebuie depasita ;

– recunoasterea dreptului fiecarui elev la educatie in propria sa localitate ;

– imbunatatirea scolilor , atat pentru elevi , cat si pentru personalul didactic ;

– intarirea rolului pe pe care il are scoala atat in dezvoltarea comunitatii, cat si in cresterea performantelor scolare ;

– promovarea unor relatii de ajutor mutual intre scoala si comunitati ;

– recunoasterea faptului ca incluziunea in educatie este doar un aspect al incluziunii in societate ( crearea unei societati mai tolerante ) .

c) Modelul pedagogic al sanselor egale ofera o perspectiva mai flexibila asupra invatarii, prin luarea in) consideratie a barierelor in invatare (Ghergut, 2006,101-102) Acestea se refera la orice factor care impiedica invatarea .

Traditional, barierele de invatare erau erau privite ca probleme care tin de elev, si anume, dificultati intelectuale care ii impiedica pe cei cu rezultate slabe in invatare sa faca fata cerintelor scolare. Conceptiile actuale considera ca dificultatile nu rezida in interiorul individului, ci, in principal, in modul de organizare a educatiei .

Barierele de invatare pot fi clasificate astfel (Ghergut,2006,101 ) :

– bariere de participare :

– saracia si subdezvoltarea genereaza preocuparea familiilor si a elevilor pentru asigurarea satisfacerii nevoilor de baza, a confortului psihologic si de securitate; desi, educatiei ii este atribuita o anumita valoare , participarea si interesul pentru invatare se manifesta dupa ce nevoile de baza sunt depasite; sprjinul material acordat familiilor si elevilor reprezinta doar un prim pas in rezolvarea acestor situatii, care tin mai ales de eradicarea saraciei prin politici socio-economice si educationale .

– slaba dezvoltare a unor servicii de sprijin in scoli, precum si a unor informatii corespunzatoare despre formele de sustinere la care au acces si modalitatile prin care le pot accesa;

-.etos scolar care nu accepta diversitatea si nici nu o valorizeaza, rezultat al atitudinilor si comportamentelor deficitare din punct de vedere al capacitatii de intelegere a culturii, caracteristicilor si nevoile individuale ale elevilor;

– sistem eductional care nu se bazeaza inca pe nevoile si pe implicarea comunitatii, pe dorintele parintilor si ale elevilor;

– bariere generate de curriculum :

– curriculum inflexibil, nediferentiat, care nu ia in consideratie preferintele si stilurile de invatare ale elevilor ;

– curriculum irelevant , care nu furnizeaza informatii semnificative pentru experienta de viata si cultura elevilor;

-curriculum prezentat intr-un limbaj complicat si care impiedica o buna comunicare;

Utilizarea in procesul de invatare a unor metode, mijloace si echipamente necorespunzatoare;

– convergenta redusa a strategiilor si formelor de evaluare a nivelului achizitiilor si competentelor formate la elevi;

– bariere institutionale, care pot rezulta din: atitudinea profesorilor fata de elevi si familiile acestora, fata de conditia lor sociala , particularitatile procesului de invatamant, politicile si regulamentele scolare, modul de oganizare a orelor , identificarea si tratarea deficitara a barierelor in inatare etc .

In raport cu fiecare dintre barierele de invatare identificate, solutiile nu pot veni decat din decizii conjugate care tin atat de zona politicului, cat si de cea a educatiei.

d)Teoriile actuale asupra inteligentei acorda o semnificatie importanta din perspectiva educationala, teoriei inteligentelor multiple ( H.Gardner ) si cea a stilurilor de invatare. Este recunoscut faptul ca oamenii invata in moduri diferite: in timp ce unii invata mai usor citind, altii invata mai bine cu ajutorul imaginilor ,dupa cum, unii prefera sa invete in grup, iar altii, singuri. Pornind de la aceste diferente, predarea trebuie sa ia in consideratie diferentele dintre stilurile de invatare ale elevilor prin adoptarea unor stiluri de predare care sa le sustina si si sa le dezvolte .Totodata, profesorii trebuie sa-si largeasca paleta stilurilor de predare, astfel incat elevii sa-si exerseze si alte stiluri de invatare. O responsabilitate importanta a profesorilor fiind aceea de a-i ajuta pe elevi sa-si valorifice maximal potentialul pe care il au .

In prezent, stilurile de invatare lingvistic si logico-matematic ocupa ponderea cea mai mare in majoritatea sistemelor de invatamant, iar succesul scolar este apreciat tot prin referire la aceste doua domenii. Ca efect , elevii carora le sunt proprii alte stiluri de invatare nu intra sau intra mai putin in grilele de apreciere explicite/formale sau implicite /informale , dezavantajandu-i si, ca efect, descurajandu-i. De aceea, profesorii trebuie sa fie constienti ca, stilul lor de predare poate fi marcat de o atitudine partinitoare, generata de propriul stil de invatare, care nu corespunde cu particularitatile si trebuintele unor elevi. In acelasi timp, scolile ar ar trebui sa ia in consideratie faptul ca, daca anumite stiluri de invatare domina cultura lor, exista riscul sa indeparteze grupuri considerabile din comunitatile pe care le deservesc.

Trasaturile temperamentale reprezinta un alt factor de natura psihologica implicat in modul in care elevii receptioneaza, suporta si exteriorizeaza relatiile cu cei din jur, in particularitati ale comunicativitatii si sociabilitatii ca factori de succes in integrarea lor scolara si sociala. De aceea, cunoasterea diferentelor psihologice dintre elevi, intelegerea manifestarilor, mai ales a reactiilor si atitudinilor cu un continut negativ, dirijarea cu tact a acestora reprezinta modalitati de prevenire a tulburarilor de comportament, cu efecte importante in planul angajarii scolare si al cresterii randamentului la invatatura.

Aspectele prezentate impun o perspectiva mai larga asupra procesului de evaluare a personalitatii elevilor , prin asumarea unei evaluari dialogate, participative,consensuale. Este o evaluare care se indeparteaza de modelul traditional, de tip directivist, care legitima rolul si puterea profesorului asupra elevului, limitand relatiile interpersonale (fiind centrata pe rezultatele muncii sale, elevul avea un rol pasiv). In acest proces pot fi negociate si aduse la un consens diferitele interese ,valori, comportamente, prin impartasirea responsabilitatii intre elev si profesor, accentul cazand pe cooperaresi pe colaborarare. Evaluare nu se mai opreste la continuturile vehiculate in scoala, la rezultatele obtinute de elev, ci, se extinde asupra procesului de invatare,derulat in situatii si contexte diverse, inclusiv in afara scolii.

e) Un fenomen frecvent invocat, asociat contextului sociopedagogic, este cel al etichetarii, mai ales a celei negative , ca evidentiere a dezavantajului, pe care copiii o inregistreaza ,marcandu-le comportamentul, prin trairea unor complexe de inferioritare cu efecte de (auto)marginalizare, neincredere, timiditate ,negativism, spirit de revansa etc. De obicei autoritatea este cea care eticheteaza , respectiv un cadru didactic , un parinte ori chiar un coleg, care repeta eticheta ,si, astfel , o consolideaza . Dupa ce o eticheta a fost atasata unui individ , de cele mai multe ori acestuia ii va fi foarte greu sa se debaraseze de ea , ajungand sa isi accepte aticheta , sa o interiorizeze si sa creada ca il caracterizeaza, percepand mult mai clar mesajele care consolideaza eticheta decat pe acelea care o contrazic. Studiile de psihologie a educatiei constata mai multe modalitati prin care educatorii ii eticheteaza si-i clasifica pe elevi .Astfel , cand un cadru didactic preia o clasa noua , el are tendinta sa identifice trei categorii: elevii „buni”,care se conformeaza asteptarilor sale , elevii „rai”, care incalca frecvent regulile si elevii care nu se evidentiaza nici in ceea ce priveste disciplina ,nici invatatura . Categorizarea elevilor este insotita de tendinta educatorilor de a se raporta diferit la acestia , tratandu-i cu indulgenta , oferindu-le ajutor si consiliere celor „buni”, dupa cum , acelasi comportament, in cazul celor slabi, este interpretat ca un indiciu al lipsei de interes , de straduinta sau de atentie. Categorizarea se reflecta in imaginea de sine, precum si in statutul pe care elevul il dobandeste in grupul scolar, putand merge pana la izolare, neglijare , marginalizare sau chiar excludere.

Utilizarea etichetarii in aprecierea elevilor ,in caracterizarea lor si a performantelor obtinute, duce la stigmatizare si la fenomenul ”autoimplinirii profetiei” , educabilul plafonandu-se la limita exprimata de eticheta care i s-a aplicat .

Un alt fenomen asociat cu cel de apreciere a comportamentului este „neputinta invatata” (Saligman, Meier, Overmeier), care desemneaza imposibilitatea de a actiona intr-o situatie-problema data, si, chiar de a manifesta un comportament simplu de a rezolva problema, datorita faptului ca individul , convins ca nu are nici o posibilitate de a o rezolva, nici nu incearca .Este situatia intalnita frecvent in scoala , cand elevului i se pare atat de dificila sarcina, incat nici macar nu incearca sa invete . In 1975, dupa numeroase experimentari, Martin Saligman defineste neputinta invatata ca fiind „consecintele negative ale unei experiente negative traite de catre individ in relatia cu mediul . Consecintele se manifesta la trei nivele :

-la nivel motivational : subiectul nu manifesta nici o motivatie de a controla situatia , ceea ce antreneaza o scadere a performantelor ;

-la nivel cognitiv: subiectul este incapabil de a stabili o legatura intre actiunile sale si rezultatele lor ;

-la nivel emotional: subiectul ajunge la starea de resemnare si depresie” .(Dubois,1987,p.20)

„Neputinta invatata ”constituie un fenomen extrem de grav, care demonstreza o forma particulara de conditionare pe care numerosi elevi , mai ales „codasi”o dobandesc in scoala. In timp ,ei invata ca sunt „nuli ” la matematica , la limbi straine , sau chiar la toate disciplinele scolare . Data fiind importanta sociala acordata reusitei scolare, copilul ajunge destul de repede sa se convinga ca el nu are nici o aptitudine si nu intreprinde nimic in nici un domeniu , chiar daca multe activitati ii sunt accesibile.

„ Neputinta invatata ”este inca un argument in favoarea promovarii unei pedagogii diferentiate , ca pedagogie a reusitei , care valorifica particularitatile individuale ale elevilor in activitatea de predare, in cea de dirijare si sprijinire a invatarii, in modalitatile de relationare si comunicare, ca si in aprecierea activitatii si rezultatelor scolare .

Cunoscand aceste efecte , aprecierea nu trebuie sa devina valorizare fixa, ce stigmatizeaza prin aplicare la biografia educabilului , ci, sa aiba rol descriptiv, fiind orientata mai ales pe aspectele favorabile,care incurajeaza si dau perspectiva dezvoltarii .

f) Sistemul zonelor prioritare de educatie, care implica principiul discriminarii pozitive (alocarea de resurse scolare suplimentare copiilor cu dificultati de invatare si rezultate scolare reduse datorita situatiei de dezavantaj socio – economic), a fost initiat in Anglia (EPA – Educational Priority Areas) in 1967, preluat in Franta (in 1981) si dezvoltat ulterior in majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene. Sistemul are ca obiectiv sprijinirea actiunilor educative in zonele in care conditiile economice si sociale constituie un obstacol pentru reusita elevilor.

Zonele prioritare in educatie au fost dezvoltate si in sistemul national de invatamant atat in mediul urban (cartiere periferice ale marilor orase, populatie rurala recent stabilita in orase, alte categorii de populatie marginalizata, inclusiv populatie de etnie rroma), precum si in arii rurale defavorizate. Aceste zone sunt caracterizate prin nivelul redus al conditiilor socio-economice ale familiilor, nivelul redus de educatie, gradul redus al ocuparii in randul membrilor comunitatii, implicit rata inalta a somajului etc.

Din perspectiva nationala acestor zone le corespunde o rata redusa a participarii scolare (copii care abandoneaza prematur sistemul de educatie, copii nescolarizati, cu rata redusa de frecventare a scolii, precum si un nivel scazut al rezultatelor scolare ale elevilor.

Grupurile tinta carora se adreseaza programele ZEP includ, in general, copii de varsta pana la 14/16 ani care nu au frecventat scoala sau care au parasit prematur sistemul de invatamant si care nu urmeaza un program de formare profesionala precum si elevi cu deficultati de invatare. Acesti copii apartin categoriilor de populatie defavorizata socio-economic, cu risc sau in situatie de excludere sociala. In functie de caracteristicile grupului tinta, cu referire la varsta si nivelul de educatie atins, programele ZEP reunesc in clase „unice” copii de varste diferite sau organizeaza clase pe niveluri corespunzatoare varstei.

Obiectivele urmarite, in general, de programele ZEP sunt urmatoarele:

– eradicarea (reducerea) analfabetismului;

– asigurarea educatiei de baza pentru tinerii proveniti din medii defavorizate socio-

economic;

– reducerea comportamentelor deviante;

– ameliorarea rezultatelor scolare;

– facilitarea integrarii sociale si profesionale;

Pentru atingerea acestor obiective, strategiile de dezvoltare a unui sistem ZEP presupun o serie de conditii si etape pregatitoare, printre care:

– flexibilitatea sistemului educativ si crearea conditiilor pentru un invatamant diferentiat;

– asigurarea compatibilitatii si a coerentei cu politica generala in domeniul educatiei;

– cresterea nivelului de responsabilitate si de implicare a unitatilor scolare cuprinse in aria de interelaborarea si aplicarea unui curriculum paralel care vizeaza atat achizitia de competente de baza cat si de competente profesionale;-

– organizarea unor programe de formare initiala si continue a profesorilor in vederea abilitarii cu competente vizand identificarea problemelor, stabilirea si operationalizarea unor obiective, evaluarea rezultatelor, initierea unor masuri corective ulterioare;

-stimularea implicarii educative multi-institutionale;

– reunirea in activitati educative comune a copiilor, parintilor si altor membri ai comunitatii;

– constientizarea de catre toti actorii implicati (copii, parinti, cadre didactice) a importantei principiilor discriminarii pozitive si acceptarea acestuia.

Analiza programelor ZEP evidentiaza o serie de caracteristici de ordin general ale acestora :

-interventia presupune modificarea esentiala a rolului traditional al scolii, deplasand accentul pe aspecte sociale, de adaptare, de integrare socio-profesionala a elevilor etc. acestora:

-efectele educative pe termen lung sunt mai evidente decat cele pe termen scurt

si mai profitabile decat in cazul programelor care urmaresc numai achizitia de cunostiinte;

-rezultatele asteptate vizeaza atat ameliorarea performantelor scolare, cat si a relatiei copilului cu scoala;

-interventia creeaza un cadru si are la baza o metodologie complexa de abordare educativa a copilului cu esec scolar, si nu este o tehnica didactica;

2.3 Implicarea familiei în educația copiilor

Constituind principalul factor al dezvoltării fizice și intelectuale a populației, familia influențează în mod direct și semnificativ, mai ales prin intermediul funcției sale de socializare, nivelul și profunzimea conștiinței morale a descendeților în acord cu normele, valorile și idealurile societății  noastre.

Familia este cea care modelează personalitatea copilului, contribuie la formarea unei atitudini pozitive față de muncă, viață și valorile sociale și cultivă responsabilitatea față de actele proprii în raport cu imperativele participării la viața socială. Sarcini de mare răspundere revin în acest sens familiei și celorlalte instituții de ocrotire și supraveghere, chemate să contribuie la menținerea climatului vieții de familie, la puritatea morală a relațiilor  dintre membrii grupului familial, la asigurarea unor condiții materiale adecvate și a unei ambianțe psihosociale care să

_____________

6 Neamțu George Tratat  de asistență socială, Editura Polirom, București,  2003, p. 673.

7 Salade Dumitru Educație și personalitate ,  Editura Casa Cărții de știință , Cluj- Napoca , 2001, p. 48.

8 Minulescu Mihaela Relația psihologică cu copilul tău, Editura Psyche București, 2006 , p. 75.

favorizeze pe deplin personalitatea  copilului, formarea sa în conformitate cu cele mai valoroase și dezirabile modele de conduită socială.

Întreaga acțiune de modelare a personalității copilului constituie o operă educativă  de anvergură care antrenează toate direcțiile creșterii și dezvoltării sale: fizică, psihică, afectivă, morală și socială. În această acțiune, rolul părinților are o importanță  fundamentală, deoarece nici un copil nu poate fi dirijat și educat decât într-o  ambianță definită de afectivitate și dragoste.

Relația părinți-copiii detine un rol deosebit atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unei condiții psihologice normale. Dar o asemenea relație presupune norme precise care corespund unor obiective ce stau la baza rolurilor părinților și așteptărilor copilului, precum:

Dragostea, concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive pornind de la calitățile sale proprii. Dragostea părintească presupune încredere și siguranță  din partea copilului, afecțiune și înțelegere din partea părinților, dar ea nu trebuie exagerată fără riscul de a provoca o serie de dificultăți evoluției psihologice normale. Cel mai adesea, copiii lipsiți de dragostea părintească sunt timizi, instabili, interiorizați și complexați, în timp ce capriciul, răsfățul, lipsa de voință caracterizează de cele mai multe relațiile exagerate din punct de vedere afectiv între părinți și copiii;

Asigurarea unor raporturi relaționale juste și echilibrate. Părinții trebuie să ofere modele de conduită corespunzătoare, calitățile  și atitudinile lor având o influență formativă decisivă; dimpotrivă, divergentă între act și cuvinte, între atitudine și conduită antrenează incertitudini și lipsa de discernamânt în aprecierea răului sau a binelui de către copil. Fiind primele ființe cu care copiii se identifică și față de care își manifestă afectivitatea, părinții trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun, cât și la ceea ce fac, deoarece eventualele divergente sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului;

Complementaritatea rolurilor parentale. În calitate de ghizi, educatori și modele de urmat, părinții trebuie să alcătuiască în raport cu copilul o unitate inseparabilă  care își împarte însă rolurile și sarcinile. Diferite, dar nu divergente, rolurile tatălui și ale mamei trebuie să se completeze reciproc: mama în calitate  de factor afectiv al căminului, iar tatăl în calitate de factor instrumental înzestrat cu deplina autoritate. Inversarea rolurilor parentale apare perturbatoare deoarece nu mai corespunde imaginii ideale pe care copilul și-o formează în legatură cu comportamentul și actele obișnuite ale mamei sau tatălui, acesta fiind o sursă de dificultăți psihologice care se imprimă și comportamentului ulterior  al copilului. Dacă aceste obiective nu sunt  îndeplinite sau dacă sunt aplicate în mod unilateral de părinți, procesul educativ implică o serie de sinuozități.

Se relevă astfel că nu simplă existență a familiei permite un proces adecvat de dezvoltare a personalității copilului, ci doar acea familie ale cărei funcții sunt îndeplinite în mod normal de ambii părinți. O familie normală înseamnă pentru copil un mediu afectiv, ocrotitor, având o alcătuire și o structură unitară, omogenă9.

 Dezvoltarea personalității copilului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei familiale. Atât modelele de educație, cât și calitățile afective și instrumentale ale mediului familial creează premise puternice pentru evoluția armonioasă a copilului, față de care părinții au o responsabilitate fundamentală 10.Fiziologia copilului poate fi profund marcată de modul în care părinții  răspund trebuințelor sale de hrană, protecție, afecțiune și îngrijire, după cum dezvoltarea aptitudinilor și atitudinilor sale nu se poate face decât în prezența  ambilor părinți. Dacă unul din ei absentează din camin sau între părinți  există conflicte, copilul va dezvolta tendințe și norme contradictorii care vor împiedica evoluția sa corespunzătoare11.

De asemenea, numeroase studii de psihologie a copilului evidențiază faptul că întârzierea achiziției limbajului poate influența negativ capacitatea sa de a percepe, a gândi și a înțelege, după cum interiorizarea de timpuriu a sensului și conținutului normelor și valorilor sociale îl determină să  acționeze și să se comporte ca individ integrat social12.

In societatea modernă responsabilitățile familiale ale părinților sunt definite de norme specifice care reglementează condițiile și modul lor particular de îndeplinire în fiecare din cele trei etape de dezvoltare (dependență absolută, dependență relativă și independență) prin care trece copilul în cursul formării personalității sale. Atât părinții, cât și familia ca întreg au misiunea extrem de importantă de a transmite copiilor norme și reguli morale de conduită și de a asigura internalizarea acestora sub formă de convingeri, atitudini și motivații. În acest sens, pe lângă comunicarea verbală nemijlocită care favorizează dezvoltarea unor atitudini și responsabilități corespunzatoare asupra noțiunilor de ,,bine” și  ,, rău”, comportamentul nemijlocit al părinților, exemplele personale oferite de aceștia, exercită o influență deosebit de importantă asupra conduitei copilului.

Se poate considera, din acest punct de vedere, că totalitatea manifestărilor comportamentale adecvate ale copilului este în funcție de integralitatea funcționalității familiei, iar

_________________

9 Ciofu Carmen Interacțiunea părinți- copii, editura științifică și Enciclopedică,  București, 2000,p.45 .

10 Ciocan I., Negreț I., Formarea personalității umane, București ,Editura Militară, 2000, p. 68

11 Germain Duclos, Laporte Danielle, Ross Jaques Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides, 2006, p. 82.

12  Dr.Puline Moran de Jouffrey Psihologia copilului, București,Editura Teora, 2005, p. 35.

conduita morală pozitivă prezentată de copil poartă pecetea influențelor favorabile exercitate de anturajul său familial.

Există însă și situații în care absența realizării unor funcții ale familiei, în special a celei pedagogic-formative, determină tendințe neconforme cu normele de conduită valorizate pozitiv de societate, copilul manifestând tendințe de marginalizare și deviantă care au un impact negativ asupra dezvoltării armonioase a conduitei13.Majoritatea anomaliilor sale psihice, afective sau caracteriale provin din absența realizării funcțiilor familiei și responsabilității părinților, familia reprezentând din acest punct de vedere un fel de ,, personalitate colectivă ” a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanță în structura personalității copilului, în sănătatea și echilibrul său psihic.

_____________________

13 Dr.Puline Moran de Jouffrey Psihologia copilului, București,Editura Teora, 2005,p. 36.

2.4 Rolul familiei în asigurarea șanselor egale la educație

            Atmosfera caldă și de înțelegere în familie reconfortează și creează climatul necesar pentru munca intelectuală a școlarului. Lipsa de înțelegere, severitatea, exigența prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârșitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.

            Datoria părinților este de a-i ajuta: copiii pot și trebuie să învețe “cum” trebuie să-și pregătească lecțiile, cum să-și organizeze munca, timpul, viața.

            Ca părinți iubitori putem face  și greșeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem rău. Unii părinți sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze și să-i răsfețe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoși, lipsiți de inițiativă, sunt tot timpul “agățați de fusta mamei”; în același timp însă, devin mici tirani, devin pretențioși, neascultători, greu adaptabili la regulile vieții sociale, în afara casei, între colegi.Dacă părinții sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiți de duioșie, de afecțiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariția unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalității. Acești copii vor deveni la rândul lor plini de asprime față de cei din jur, iar relațiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecțiune.

            Unii părinți greșesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinți sunt în același timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl și mama pot avea atitudini diferite față de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăța și apăra față de excesele impuse de celălalt părinte.

            Foarte frecvent, o astfel de situație este creată prin diferența de atitudine între părinți și bunici, aceștia din urmă protejând copilul față de cerințele disciplinare ale părinților. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriți, nehotărâți cu privire la ce este bine și ce este rău, având o comportare neechilibrată și oscilantă, neputând înțelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relațiile cu străinii.

            Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferența față de ceea ce gândește copilul este o altă mare greșeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din punct de vedere social.

            În familiile dezorganizate copiii suferă și prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare, sunt triști, neliniștiți. Astfel de reacții au copiii în cazul când părinții se ceartă frecvent, nu se înțeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorț, lipsa îndelungată a unuia dintre părinți).

            Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima căsătorie și tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniți din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă nu dau dovadă de înțelegere, de afecțiune, dacă nu încearcă să  și-i apropie, să-i privească apropiat, aceștia devin dezadaptați, triști, retrași sau încăpățânați, neascultători, ambele forme de reacție determinând scăderea randamentului școlar, obținerea de note slabe la învățătură.

            Psihicul copilului este sensibil fașă de situațiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai mici schimbări de afecțiune față de el și între părinți, este puternic tulburat de certuri, neînțelegeri.

            Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalități armonioase, căldura căminului părintesc, afecțiunea părinților, înțelegerea familială sunt esențiale. În creșterea, educarea și formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înțelegerii și afecțiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-și și iubindu-și părinții. Dacă sunt neascultători sau greșesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm și cu fermitate ce au greșit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înțeleg și pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a greșit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obișnui cu bătaia, se va îndepărta sufletește de noi.

            Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecțiune, bucurându-l cu laude, dar să nu condiționăm obținerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învățătură și nici să nu exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independență de la o vârstă mică.Vom obține în acest fel modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpățânați, nestăpâniți.

            “Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinți, plini de afecțiune, pentru ca grija și eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea și bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic și afectiv. Adevărata căldură familială se întâlnește în familiile în care părinții sunt în bune relații, se preocupă suficient, cu dragoste, dar și cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt și trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.

            O mare importanță are și nivelul de instruire, bagajul de cunoștințe al părinților, pentru buna educare și pentru a putea ajuta în pregătirea lecțiilor acasă.

            Să avem grijă să nu rezolvăm noi, părinții, temele copilului, ci doar să-l ajutăm, să-l îndrumăm prin explicații cât mai corecte și clare. Părinții care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care practic îl înlocuiesc în muncă fac o mare greșeală: copilul rămâne dependent, nu se obișnuiește să judece și să lucreze singur, devine comod, răsfățat și, cu vârsta, va deveni leneș.

            Prin menținerea unor legături permanente, strânse cu școala, cu învățătorul, ca și prin urmărirea cu atenție discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple și comportări rele, părinții pot avea mai multă siguranță în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalității acestuia.

Bibliografie

Ionescu, M., Negreanu, E., Educația în familie. Repere și practici actuale, Ed. Cartea

Universitară, București, 2006, disponibil la http://www.ise.ro

CAPITOLUL III Studiu privind parteneriatul educațional-condiție a asigurării șanselor egale la educație

Parteneriatul educațional este forma de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educațional. El presupune o unitate de cerințe,opțiuni, decizii și acțiuni educative între factorii educaționali.Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularitățile individuale, dar și de influențele socio-culturale ale comunității în care trăiește. Educația copilului este o acțiune care presupune schimb de experiențe, de competențe și valori între toți adulții care îl susțin în dezvoltare și cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca

parteneriatul educațional dintre familie și grădiniță să se extindă și către comunitatea care le include.

Parteneriatul educațional tinde să devină un concept central pentru abordarea de tip curricular, flexibil și deschis problemelor educative, identificându-se nevoia cunoașterii, respectării și valorizării diversității. Într-o lume tot mai izolata, mai puțin dispusa pentru socializare, cooperarea intre factorii educaționali – grădiniță, școală,familie – devine necesară și se impune și ca obligație morală din partea acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple și modele, cu adevărate valori ale spiritualității umane.

Am conceput aceasta lucrare din dorin_a de a observa daca parteneriatul gradini_a – familie joaca un anumit

rol în influen_area rezultatelor prescolarilor din gradini_a. Am ales un esantion de 50 de subiec_i, parin_ii ai

copiilor din doua grupe, mica si mijlocie. Am aplicat un chestionar cu 30 de întrebari închise apoi am solicitat

cadrelor didactice de la grupele implicate, sa îmi prezinte evaluarile ini_iale, sumative ale prescolarilor din

cursului anului scolar 2012/2013, cât si fisele de observa_ie psiho-pedagogica individuala ale fiecarui copil,

pentru a vedea evolu_ia acestora.

Pentru a sublinia cât de important este rolul parteneriatului familie-gradini_a, am studiat _i planificarile

consilierelor cu parin_ii pe care educatoarele le-au realizat. Pe baza chestionarelor completate de parin_i se

prezinta influen_a climatului familial asupra parteneriatului familie – gradini_a.

Am în_eles ca implicarea parin_ilor în activitatea din gradini_a este foarte importanta, iar rela_ia parinte-copil

are un rol deosebit de important în evolu_ia _i dezvoltarea copilului.

CONCLUZII FINALE

Rolul de părinte implică foarte multe cunoștințe și abilități necesare zi de zi, dar aceste cunoștințe și abilități nu sunt înnăscute și nici nu apar atunci când devii părinte.De multe ori părinții au întrebări la care nu au răspunsuri sau observă comportamente ale copilului lor la care nu știu cum să reacționeze.

În societatea modernă familiile se confruntă tot mai des cu solicitări ridicate, cu poveri economice care determină tot mai mulți părinți să lucreze foarte multe ore pe zi,limitând în felul acesta timpul pe care îl petrec cu copiii lor. În familia modernă se constată un declin al paternității deoarece autoritatea de control și cea de decizie aparține, în general, tot mamei. Apare tendința de afirmare a unui nou statut al femeii,cel al femeii de carieră, alături de cel de mamă si soție, și dorința de confirmare a posibilității de transfer către tată a unor roluri de îngrijire a copilului.

A. Berge consideră că „o familie model este un fel de cooperativă de sentimente care îndulcește pentru fiecare loviturile mai grele, repartizând efectele înspre toți membrii săi”. Fără să vrem avem în față noastră nu numai atribuțiile unui părinte ci o profesie care se poate dobândi fără un examen prealabil de admitere, dar ulterior părinții sunt supuși unui examen neîntrerupt atât din partea societății, cât și a propriilor copii.

Cercetările au confirmat faptul ca, în perioada de tranziție a societății, strategiile educației familiale nu sunt clar formulate față de alte perioade istorice distincte.Relația părinte-copil este greu de circumscris unei tendințe sau unui model autoexplicativ; trebuie privită realitatea relațiilor între generații ca un tablou dinamic,supus unor neîncetate mutații.

Confruntați cu o serie de provocari, unii părinți au recunoscut că, deși doresc să asigure o educație corespunzătoare copiilor, sunt lipsiți de o pregătire psihopedagogică,de experiență și își doresc să participe la formări care să le dezvolte competențele necesare. Din studiul realizat se constată că un loc important între acțiunile de sprijinire a familiei este considerat a fi ocupat de cursurile de educație parentală, apoi informațiile privind educația corespunzătoare a copiilor.

Este vorba de cea mai importantă variabilă care constituie o cauză a maladiilor și accidentelor petrecute în perioada copilăriei. Educația dată de părinți copiilor influențează enorm viața acestora care vor deveni adolescenți,tineri, adulți, dar nu atât conținutul educației, cât mai ales maniera de realizare a acesteia. Capitalurile culturale ale părinților nu sunt date pentru totdeauna, ei sunt obligați să învețe permanent, fie în mod formal, fie de la diverse organizații nonformale.

A fi părinte este o ”meserie” care se reconstruiește și se învața continuu. A fi părinte nu mai este doar o calitate dată de vârsta și înțelepciunea acesteia, ci devine tot mai mult o responsabilitate care cere cunoștințe și competențe. Prin urmare, familia, ca unitate relativ restrânsă, oferă copilului o diversitate de relații interpersonale și modele comportamentale necesare pregătirii acestuia pentru viață.

Din perspectiva unei analize sistematice, educația părinților apare ca o dimensiune a educației permanente, iar din perspectivă istorică, educația părinților apare necesară atât pentru creșterea și educarea copiilor, cât și o cale de emancipare spiritual și socială, ca un vector al democratizării educației și societății.