Rolul Familiei Crestine In Educarea Copiilor

ROLUL FAMILIEI CREȘTINE ÎN EDUCAREA COPIILOR

Cuprins

Sigle și abrevieri

Introducere

Capitolul I. Planul lui Dumnezeu asupra familiei și educația în Biblie

1.1.Familia în Vechiul Testament

1.1.1.Copilul în familie

1.1.2.Importanța teologică a numelui

1.1.3.Legământul în trup – circumcizia

1.1.4.Dreptul de moștenitor

1.2. Familia în Noul Testament

1.2.1.Familia din Nazaret

1.2.2.Copilăria lui Isus la templu

1.2.3.Anii ascunși ai lui Isus de la Nazaret

1.3. Educarea copilului în biblie

1.3.1.Valorile familiale

1.3.2.Educația familială

Capitolul II. Familia – factor determinant în formarea și educarea copilului

2.1. Demnitatea în familie

2.1.1. Demnitatea și respectul între soți

2.1.2. Datoria părinților de a educa copii

2.1.3. Neînțelegerile dintre părinți

2.1.4. Raportul dintre frați

2.2. Familia locul creșterii și educării copilului

2.2.1. Sentimentul de siguranță în familie

2.2.2. Responsabilitatea părinților în educarea copilului

2.2.3. Rolul mamei în educarea copilului

2.2.4. Rolul tatălui în educarea copilului

2.3. Rolul educației morale în dezvoltarea copilului

2.3.1. Educația personalității în copilărie

2.3.2. Importanța dialogului dintre părinți și profesori

2. 3.3. Educarea copiilor la valorile creștine

Capitolul III. Familia creștină în viața Bisericii

3.1. Baza întemeierii familiei – Căsătoria

3.1.1. Valoarea căsătoriei ca sacrament

3.1.2.Binele comun al căsătoriei și legământul conjugal

3.1.3. Iubirea în viața de căsătorie și de familie

3.2. Familia și căsătoria în Magisteriul Bisericii

3.2.1. Familia în viziunea Papei Ioan Paul al II-lea

3.2.3. Familia de azi văzută în Gaudium et Spes

Concluzii

Bibliografie

SIGLE ȘI ABREVIERI

VECHIUL TESTAMENT

Gen – Cartea Genezei

Ex – Cartea Exodului

Lev – Cartea Leviticului

Num – Cartea Numerilor

Dt – Cartea Deuteronomului

1Sam – Cartea întâi a lui Samuel

2Sam – Cartea a doua a lui Samuel

2Rg – Cartea a doua a Regilor

2Mac – Cartea a doua a Macabeilor

Iob – Cartea lui Iob

Ps – Cartea Psalmilor

Sir – Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul)

Ier – Cartea profetului Ieremia

Pl – Plângerile lui Ieremia

Ez – Cartea profetului Ezechiel

NOUL TESTAMENT

Mt – Evanghelia după sfântul Matei

Mc – Evanghelia după sfântul Marcu

Lc – Evanghelia după sfântul Luca

In – Evanghelia după sfântul Ioan

Fap – Faptele Apostolilor

Rom – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Cor – Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

Gal – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Ef – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Col – Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

1Pt – Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

DOCUMENTE ALE MAGISTERIULUI

CBC Catehismul Bisericii

Documentele Conciliului al II-lea Din Vatican

AA Decret asupra apostolatului laicilor Apostolicam actuositatem.

GE Declarația despre educația creștină Gravissimum educationis.

GS Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes.

LG Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium.

Papa Ioan Paul al II-lea

CA Centesimus annus, Scrisoare Enciclică a lui Ioan Paul al II-lea din 01.05.1991.

FC Familiaris consortio, Îndemn apostolic post sinodal a lui Ioan Paul al II- lea din 2.11.1981.

Papa Paul al VI-lea

HV Humanae Vita,. Srisoarea Enciclică a lui Paul al VI-lea, 25.07.1968.

ALTE SIGLE ȘI ABREVIERI

Aa. Vv. autori diverși

Cf. confer

Ed. editura

Ibidem același autor și aceeași operă

Idem. același autor

op.cit. operă citată

n. nota

p. pagina

vol. volumul (ele)

trad. rom traducere în limba română

INTRODUCERE

În această lucrare ”Rolul familiei creștine în educarea copiilor” doresc să aprofundez importanta educației copiilor în familia creștină.

Familia este nucleul social elementar, întemeiat prin căsătorie, celula societății care unește pe soți și pe urmașii acestora. În cadrul familiei, relațiile biologice se împletesc cu relațiile spirituale și cu cele sociale, economice.

A vorbi despre familia creștină și a face abstracție de la reflecția biblică este un lucru total necorespunzător din punct de vedere teologic, deoarece Dumnezeu însuși a revelat și a proclamat, în mai multe rânduri, Vestea cea Bună cu privire la noutatea căsătoriei și a familiei. Printr-un limbaj popular, în cartea Genezei, putem descoperi planul lui Dumnezeu, Creator a toate, care cheamă bărbatul și femeia să trăiască în iubire și comuniune.

Pactul de iubire conjugal este locul unde se realizează acea dăruire reciprocă și personală între bărbat și femeie, unde ei se angajează să trăiască pentru totdeauna unul pentru altul.

În Noul Testament însă, căsătoria, ca și sacrament, este inclusă în misterul lui Cristos; și ca orice sacrament, și cel al căsătoriei este memorial, actualizare și profeție a mântuirii, pe care Cristos, prin venirea sa, a dorit să o ofere în mod gratuit întregii omeniri.

Biserica, conștientă că taina căsătoriei și familia constituie ana din valorile cele mai prețioase ale omenirii, vrea să-și facă auzit glasul și își oferă serviciile celor care, conștienți de valoarea căsătoriei și familiei, se străduiesc să realizeze cu fidelitate aceste valori în viața lor. În același timp, însă, Biserica se îngrijește și de acele familii care plutesc în anxietate și nesiguranță și care caută adevărul. Familia creștină trebuie să-l ajute pe om să-și cunoască propria vocație și să-și asume rolul necesar pentru realizarea dreptății interpersonale, bogate în dreptate și dragoste.

Familia este locul privilegiat pentru educația copiilor. Exortația apostolică despre obligațiile familiei creștine în lumea contemporană, a papei Ioan Paul al II-lea, Familiaris Consortio, consideră dreptul și datoria educației ca fiind esențiale părinților în legătură cu transmiterea vieții, originare și primare în comparație cu misiunea educativă a altora, de neînlocuit și inalienabilă pentru că nu poate fi încredințată cu totul altora și nici uzurpată de alții.

În ceea ce privește transmiterea valorilor, familia, este într-adevăr, „școala de dezvoltare umană cea mai completă și cea mai bogată” (GS 52); de aceea educația copiilor cu privire la valorile creștine, trebuie să fie o angajare constantă și convingătoare a părinților și educatorilor.

CAPITOLUL I

PLANUL LUI DUMNEZEU ASUPRA FAMILIEI ȘI

EDUCAȚIA ÎN BIBLIE

În planul lui Dumnezeu bărbatul și femeia revelează o unitate originară care este fundamentul de neșters al unității lor; demnitatea de persoane umane și de vocație la reciprocitate: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, după chipul lui Dumnezeu i-a creat, bărbat și femeie”(Gen 1,27). „De aceea bărbatul va abandona pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu soția sa iar cei doi vor forma un singur trup”(Gen 2,24). Legătura nupțială realizează reciprocitatea dintre bărbat și femeie într-o formă atât măreață și profundă încât este adesea rechemată de Vechiul Testament ca simbol al raportului de iubire dintre Dumnezeu și poporul său.

La rândul său Isus vorbește de alianța matrimonială ca de un dar și de o angajare definitivă așa cum este fidelitatea Creatorului, care se exprimă în el: „Atunci se apropie de el unii farisei pentru a-l pune la încercare și îi spuse; Este licit ca un bărbat să repudieze propria soție pentru un oarecare motiv? Și el le răspunse: Nu ați citit că Creatorul de la început i-a creat bărbat și femeie și a spus: Pentru aceasta bărbatul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu soția sa și cei doi vor forma un singur trup? Așa încât nu mai sunt doi ci un singur trup. Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”(Mt 19, 3-6).

Biserica primară a văzut în legătura nupțială semnul viu al unirii conjugale între Cristos și Biserică: cei doi vor fi un singur trup, acest mister este mare; îl spun cu privire la Cristos și Biserică. De aceea reciprocitatea soților este chemată la a reflecta iubirea fidelă și totală cu care Domnul iubește Biserica (cf. Ef 5, 21-33; Col 3,18) și trebuie să tindă la creșterea comună în credință și în alianța cu Dumnezeu (cf. 1Pt 3, 1-7). 1Cor 7).

În întâlnirea conjugală, deschisă rodniciei în maniera responsabilă, soții sunt unul pentru altul răspândirea darului Duhului Sfânt, sacrament viu al întâlnirii cu Cristos. Pe lângă aceasta, acțiunea Duhului face din soți semn și instrument a comuniunii Bisericii, angajându-i să fie mărturisitori și lucrători de unitate și de creștere a poporului lui Dumnezeu.

A vedea familia ca o instituție umană înseamnă să nu ținem cont de originea ei primară și de adevărata ei noblețe, este nevoie să privim la lumina revelației creștine pentru a descifra și orienta realitatea raportului dintre bărbat și femeie, așa cum se configurează în căsătorie și familie.

Cuvântul lui Dumnezeu face să se întrevadă două importante perspective: una antropologică în care sexualitatea este relația armonioasă și rodnică; și una teologică, care acceptă sexualitatea în așteptările sale, chiar și ca profeție, vestire și mărturisire a alianței. Biblia ne propune o viziune biblică despre iubire, care este considerată astfel dintr-o perspectivă religioasă.

1.1. Familia în Vechiul Testament

Istoria căsătoriei și a familiei în Vechiul Testament, este marcată de două aspecte care caracterizează relatările Genezei: pe de-o parte, faptul că sacramentul căsătoriei este înălțat la o instituție divină și de aceea se consideră Sfânt; pe de altă parte, faptul că, introducându-se păcatul dezechilibrelor în căsătorie, ea nu mai apare în toată splendoarea sa primitivă și este întunecată de multe elemente negative. Ideea sacralității căsătoriei constă în a vedea gestul matrimonial ca un gest care are realizarea în prezența sa.

Opera creatoare a lui Dumnezeu culminează cu crearea bărbatului și a femeii. Tot ceea ce a creat Dumnezeu erau foarte bune, ne spune cartea Genezei în primul capitol: „și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau foarte bune” (Gen 1,31).

Asemănarea dintre Dumnezeu și om nu constă numai în proprietățile individuale ale omului cum ar fi: inteligența, voința, capacitatea de a domina universul, dar mai ales în faptul că omul are o natură care se dezvoltă într-o comunitate.

Dumnezeu încă din Vechiul Testament ni se dezvăluie ca o persoană comună: „să-l facem pe om…” (Gen 1,26). Întrebarea pe care ne-o punem este cui se adresează Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare îl găsim în Noul Testament. Isus Cristos prin venirea sa ne-a descoperit că în Dumnezeu sunt trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Deci Dumnezeu se adresează Fiului și Duhului Sfânt. Dumnezeu vrea ca familia să fie imaginea Trinității unde iubirea face legătura dintre persoane. Analogia dintre Trinitate și familia umană constă în faptul că atât în cadrul persoanelor divine cât și în cadrul familiei umane ceea cea unește este IUBIREA.

Vechiul Testament scoate în evidență prietenia care trebuie să existe între mire și mireasă. Isac a iubit-o pe Rebeca, iar Iacob s-a îndrăgostit de Rahela. Bărbatul și femeia se întâlnesc pentru a ieși din singurătate. Dumnezeu nu vrea ca omul să fie singur ci îl cheamă la comuniune. Omul nu este făcut ca să fie singur, deoarece fiind imaginea lui Dumnezeu el trebuie să trăiască o viață asemănătoare cu al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu din natura sa este iubire, dialog și comuniune.

Situația familiei din mediul israelit nu ar putea fi precizată decât pe baza unor texte juridice datate în mod riguros. Istoria „poporului lui Dumnezeu” se desfășoară pe o perioadă mai mare de două mii de ani.

Am putea spune că studiul situației familiei și copilului din Vechiul Testament se fondează mai curând pe texte narative decât pe cele juridice. Cu siguranță situația copilului nu a fost aceeași din perioada primitivă și cea pastorală și patriarhală și până în momentul ocupării Palestinei dtrument a comuniunii Bisericii, angajându-i să fie mărturisitori și lucrători de unitate și de creștere a poporului lui Dumnezeu.

A vedea familia ca o instituție umană înseamnă să nu ținem cont de originea ei primară și de adevărata ei noblețe, este nevoie să privim la lumina revelației creștine pentru a descifra și orienta realitatea raportului dintre bărbat și femeie, așa cum se configurează în căsătorie și familie.

Cuvântul lui Dumnezeu face să se întrevadă două importante perspective: una antropologică în care sexualitatea este relația armonioasă și rodnică; și una teologică, care acceptă sexualitatea în așteptările sale, chiar și ca profeție, vestire și mărturisire a alianței. Biblia ne propune o viziune biblică despre iubire, care este considerată astfel dintr-o perspectivă religioasă.

1.1. Familia în Vechiul Testament

Istoria căsătoriei și a familiei în Vechiul Testament, este marcată de două aspecte care caracterizează relatările Genezei: pe de-o parte, faptul că sacramentul căsătoriei este înălțat la o instituție divină și de aceea se consideră Sfânt; pe de altă parte, faptul că, introducându-se păcatul dezechilibrelor în căsătorie, ea nu mai apare în toată splendoarea sa primitivă și este întunecată de multe elemente negative. Ideea sacralității căsătoriei constă în a vedea gestul matrimonial ca un gest care are realizarea în prezența sa.

Opera creatoare a lui Dumnezeu culminează cu crearea bărbatului și a femeii. Tot ceea ce a creat Dumnezeu erau foarte bune, ne spune cartea Genezei în primul capitol: „și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau foarte bune” (Gen 1,31).

Asemănarea dintre Dumnezeu și om nu constă numai în proprietățile individuale ale omului cum ar fi: inteligența, voința, capacitatea de a domina universul, dar mai ales în faptul că omul are o natură care se dezvoltă într-o comunitate.

Dumnezeu încă din Vechiul Testament ni se dezvăluie ca o persoană comună: „să-l facem pe om…” (Gen 1,26). Întrebarea pe care ne-o punem este cui se adresează Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare îl găsim în Noul Testament. Isus Cristos prin venirea sa ne-a descoperit că în Dumnezeu sunt trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Deci Dumnezeu se adresează Fiului și Duhului Sfânt. Dumnezeu vrea ca familia să fie imaginea Trinității unde iubirea face legătura dintre persoane. Analogia dintre Trinitate și familia umană constă în faptul că atât în cadrul persoanelor divine cât și în cadrul familiei umane ceea cea unește este IUBIREA.

Vechiul Testament scoate în evidență prietenia care trebuie să existe între mire și mireasă. Isac a iubit-o pe Rebeca, iar Iacob s-a îndrăgostit de Rahela. Bărbatul și femeia se întâlnesc pentru a ieși din singurătate. Dumnezeu nu vrea ca omul să fie singur ci îl cheamă la comuniune. Omul nu este făcut ca să fie singur, deoarece fiind imaginea lui Dumnezeu el trebuie să trăiască o viață asemănătoare cu al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu din natura sa este iubire, dialog și comuniune.

Situația familiei din mediul israelit nu ar putea fi precizată decât pe baza unor texte juridice datate în mod riguros. Istoria „poporului lui Dumnezeu” se desfășoară pe o perioadă mai mare de două mii de ani.

Am putea spune că studiul situației familiei și copilului din Vechiul Testament se fondează mai curând pe texte narative decât pe cele juridice. Cu siguranță situația copilului nu a fost aceeași din perioada primitivă și cea pastorală și patriarhală și până în momentul ocupării Palestinei de către romani cu puțin timp înaintea începerii perioadei creștine.

1. 1. 1. Copilul în familie

În mentalitatea israelită copilul era un personaj foarte important; însemnătatea lui simbolică și mistică era profundă.

A aduce pe lume copii și a le da o educație au fost întotdeauna la mare preț în tradiția iudaică. Versetul „creșteți și înmulțiți-vă!” (Gen 1,28) a fost socotit drept prima poruncă pronunțată în Biblie. Unirea dintre un bărbat și o femeie nu are sens decât dacă aceasta se manifestă prin venirea unui copil sau a mai multor copii; el este un dar de la Dumnezeu (Gen 33,5). De aceea sterilitatea, mai ales în cazul femeilor, era considerată o defavoare. Este vorba despre o punere la încercare destul de greu de suportat ce trezea mâhnire și invidie. Ca de exemplu cazul Rahelei, a cărei soră, Leia, a dat naștere mai multor fii, și care i-a spus soțului ei, Iacob: „Dă-mi copii, căci de nu, voi muri” (Gen 30,1). La fel și Ana este invidioasă pe rivala sa Penina și murmură împotriva Celui Veșnic, care a lăsat-o sterilă (1Sam 1,5-8). Prin urmare, sterilitatea este o pedeapsă divină. De partea cealaltă, fecunditatea abundă de bucurie. Cu siguranță s-a întâmplat astfel când Abraham a auzit că urmașii lui vor fi numeroși ca „stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării” (Gen 15,5; 22,17; 26,4). Rebeca a tresăltat de bucurie când a aflat că din ea se vor naște „mii și zeci de mii” (Gen 24,60). Astfel, bărbații și femeile au luat în serios porunca dată primului cuplu din creație: „Creșteți și înmulțiți-vă!” (Gen 1,28).

Apoi textele vorbesc despre bucuria de a avea urmași, deoarece „copiii sunt ca săgețile din casa unui războinic… Binecuvântat este omul care își umple casa de copii” (Ps 127,3-5). „Fiii tăi sunt ca niște vlăstare tinere de măslin împrejurul mesei tale” (Ps 128,3b). Cât despre femeie, ea este „ca o vie roditoare împrejurul casei” (Ps 128,3a). Unele texte par contradictorii, cum ar fi cel din Sir 16,1-3: „Nu pofti o mulțime de copii fără de folos… dacă nu este frica lui Dumnezeu cu ei”. Însă se poate înțelege că este vorba aici despre copii „nepricepuți” (Ier 4,22), „cei răi și nesupuși” (Deut 21,18), „cei nerușinați și cu inima împietrită” (Ez 2,4), „păcătoși” (Sir 41,5). Adică este mai bine să mori fără să fi dat naștere la copii decât să ai urmași păcătoși.

Pentru a putea avea mai mulți copii și pentru a ține cont de riscurile mortalității infantile, în timpurile de la începuturi poligamia era perfect admisă. Iacob nu a fost condamnat pentru că a avut mai multe femei legitime. Poligamia era limitată de mai multe cauze, îndeosebi de numărul rezonabil de copii; monogamia, care reprezenta forța „simbolului conjugal” va sfârși prin a deveni regulă exclusivă.

Descendența pentru un om era necesară; pentru cazul celui care a murit fără să lase urmași s-a instituit leviratul (Dt 25,5-10), prin care fratele defunctului era obligat să asigure urmași acestuia căsătorindu-se cu soția văduvă. Primul fiu din a doua căsătorie purta numele răposatului. Relații sexuale dintre o femeie și cumnatul acesteia erau strict interzise dacă soțul ei era în viață. Pe de altă parte, o soție legitimă sterilă îi putea cere unei slujitoare să dea naștere mai multor fii soțului ei; primul copil al lui Abraham, Ismael, a fost născut din Agar, slujitoarea Sarei, soția lui legitimă (Gen 16).

1.1.2. Importanța teologică a numelui

În momentul în care l-a născut pe Cain, Eva a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu” (Gen 4,1). Acesta era modul de a recunoaște caracterul divin al nașterii.

Zămislirea și evoluția fătului se desfășoară în mod tainic; mama Macabeilor le-a spus fiilor ei: „Nu știu cum v-ați zămislit în pântecele meu; nu sunt eu cea care v-a dat duh și viață, nu eu v-am întocmit chipul” (2Mac 7,22-23). Iob spune despre sine că a fost plămădit: „Nu m-ai turnat oare ca pe lapte, m-ai îmbrăcat în piele și în carne, m-ai țesut din oase și din vine?” (10,8-11).

Fetusul nu era privit ca un individ decât de către Talmud. Însă nu întâlnim nici un caz de reprobare sau de aprobare a avortului în Vechiul Testament; în general mentalitatea reproba această practică. Dacă în timpul nașterii, femeia este în pericol de moarte, legea evreiască decretează că viața ei este mai importantă decât cea a pruncului nenăscut; se sacrifică deci copilul pentru a salva femeia. Dar dacă trupul copilului este în cea mai mare parte ieșit din uter, se consideră că pruncul este viu și viața lui capătă prioritate față de cea a mamei. Rabinii au interzis posibilitatea ca tatăl să asiste la nașterea fiilor săi.

Greutatea sarcinii și durerile nașterii sunt legi ale naturii, anunțate la sfârșitul relatării căderii celor dintâi oameni ca un blestem (Gen 3,16). Deși comportă un punct de mândrie ironică, o anume indicație ne permite să spunem că femeia israelită, îndeosebi cea viguroasă, dădea naștere cu o relativă rapiditate, spre deosebire de femeile egiptene (Ex 1,19). În special profeții sunt cei care fac aluzie la gemetele femeii din timpul travaliului, la faptul că este cuprinsă de durere, pentru a evoca alte suferințe.

Cu siguranță nașterea avea loc pe genunchii cuiva (Gen 30,3; 50,23; Iob 3,12). Copilul primea îngrijirile elementare ale prunciei și era alăptat de către mama sa uneori până la vârsta de trei ani (2Mac 7,27). Uneori se făcea apel la o doică; Rebeca a avut una (Gen 24,39), numită Debora.

Înțărcarea copilului, în anumite cazuri, este marcată printr-o sărbătorire; nu se poate să trecem cu vederea marele ospăț pe care l-a făcut Abraham când a fost înțărcat fiul său Isac (Gen 21,8). Fiii sunt mai apreciați decât fiicele. La început ele erau cele care se separau de familie pentru a se căsători. Această concepție a fost depășită într-o perioadă în care soțul era cel care îl lăsa pe tatăl său și pe mama sa pentru a merge să se stabilească la familia femeii. Întâlnim această afirmație, intactă, și pe buzele lui Isus (Mc 10,8-9) și în scrierile lui Paul pentru a defini căsătoria creștină (Ef 5,31).

Dintre fii, primul-născut (bekor) era privilegiat; la moartea tatălui acesta avea dreptul la o parte dublă din avere, iar în timpul vieții acestuia el era privilegiat față de frații săi (Gen 43,33). Este foarte important să precizăm care este primul-născut atunci când este vorba despre gemeni; câteva texte dau indicii despre anumite cazuri, cum este cel al lui Esau și al lui Iacob, fiii lui Isac și al Rebecăi (Gen 25,24-26). O anumită legislație decide că primul născut nu este copilul care a ieșit primul din sânul mamei sale, ci, dimpotrivă, ultimul, acesta fiind considerat ca fiind zămislit cel dintâi.

Dreptul celui dintâi născut se putea pierde. Ruben, fiul lui Iacob, l-a pierdut în urma unui fapt grav (Gen 35,22 și 49,3-4), iar Esau l-a cedat lui Iacob în schimbul unei străchini de linte (Gen 25,29-34). Însă există și unele excepții spectaculoase când printr-o decizie divină precisă sunt răsturnate regulile juridice obișnuite: Isac primează înaintea lui Ismael (Gen 21,12), Efraim ia locul lui Manase (Gen 48,13-16).

Numele care i se atribuie copilului trebuie să îmbrace o semnificație profundă. Se credea că numele definește persoana și destinul individului. În cele mai vechi relatări ale creației, bărbatul a primit puterea de a da nume animalelor create înaintea lui, și apoi femeii care a fost creată din el (Gen 2,19-23). Trebuie neapărat să amintim formularea pitorească utilizată în text: „Și Domnul Dumnezeu, care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi” (Gen 2,19).

Numele este dat copiilor chiar din momentul nașterii; mai târziu aceasta va avea loc în a opta zi după naștere, o dată cu circumcizia pentru băieți (Lc 1,59; 2,21), iar fetelor, atunci când tatăl este chemat să citească Tora, la sinagogă, în prima săptămână după naștere. În general mama era cea care dădea nume copilului ei. În anumite cazuri și tatăl dă nume copiilor săi: Abraham îl numește pe Ismael (Gen 16,15) și pe Isac (Gen 21,3), Zaharia pe Ioan (Lc 1,63). Prin numele dat unor copii la naștere se încerca să se sublinieze calitatea ce se aștepta de la aceștia. Uneori poreclele deveneau adevărate nume.

Forma ebraică a numelui cuprinde numele persoanei urmat de expresia „fiul sau fiica” tatălui său. De exemplu, Iacob, fiul lui Isac, sau Dina, fiica lui Iacob.

De asemenea este interesant faptul că schimbarea numelui presupunea schimbarea vieții sau a destinului, în general în urma unei intervenții divine: Abram devine Abraham („tată a mulțime de popoare”), Sarai devine Sara.

3. Legământul în trup – circumcizia

Se pare că inițial, în Israel ca și la alte popoare orientale, circumcizia era un ritual prenupțial, confirmând căsătoria și apartenența la clan. Vechimea acestui ritual este atestată de faptul că operațiunea de tăiere împrejur se făcea cu ajutorul unui cuțit de piatră (Ex 4,25); mai târziu se vor utiliza instrumente de metal.

Chiar dacă Abraham nu a fost circumscris decât la vârsta de nouăzeci și nouă de ani (Gen 17,24), fiul său Ismael la treisprezece ani (Gen 17,25) și probabil Moise n-a fost niciodată tăiat împrejur (Ex 4,24-26), legea și obiceiurile au situat circumcizia în a opta zi de la naștere. Așa au stat lucrurile și în perioada lui Isus (Lc 1,59: Ioan Botezătorul; Lc 2,21: Isus). De obicei tatăl era cel care făcea circumcizia; mai târziu va interveni un medic sau un specialist. Circumcizia se făcea în același timp și din considerente naționaliste și religioase. Iudeul se deosebea prin aceasta, de exemplu, de filisteni. După mărturia lui Herodot circumcizia era practicată și de către fenicienii și sirienii din Palestina. Obiceiul circumcizie a fost întrerupt în timpul anilor din deșert și repus în vigoare după intrarea în țara făgăduită. Mai ales în perioada exilului circumcizia era considerată semnul distinctiv de apartenență la poporul Alianței cu Iahve.

Ceremonia este urmată de o masă festivă. În unele epoci, banchetul se ținea la sinagogă, obicei care se mai întâlnește și astăzi. Iudaismul nu a prescris niciodată circumcizia la femei.

1.1. 4. Dreptul de moștenitor

Ca regulă generală, după moartea tatălui dintr-o familie, fiii erau cei care îi moșteneau bunurile iar, dintre fii, cel dintâi născut avea dreptul la o parte dublă din avere (Dt 21,17). Această dispoziție era atât de bine ancorată în mentalitatea israelită încât a devenit o metaforă ce se aplica chiar și în cazul bunurilor nemateriale: când Ilie l-a rânduit profet pe Eliseu acesta din urmă a cerut o parte dublă din duhul lui Ilie (2Rg 2,9). Eliseu se considera ca un fiu al predecesorului său. De obicei averile erau împărțite moștenitorilor de parte masculină. După perioada exilului lucrurile au evoluat și în favoarea femeilor. Este cazul lui Iob care le face părtașe la moștenire pe cele trei fiice ale sale (Iob 42,13-15). Probabil în cazul văduvelor ele erau tutorii legali ai averii până cei copiii mai creșteau.

Cartea lui Ben Sirah (33,20-24) recomandă capului familiei să nu împartă bunuri în timpul vieții sale dar să le distribuie el însuși în ceasul morții.

Familia în Noul Testament

Venirea lui Cristos la împlinirea timpurilor realizează Da-ul definitiv al lui Dumnezeu pentru om, și toată realitatea umană răscumpărată de Cristos devine expresia și instrumentul mântuirii. Căsătoria și familia sunt legate în această răscumpărare. Opera răscumpărătoare a lui Cristos devine în relațiile lor darul și angajarea încredințată bărbatului și femeii.

În Noul Testament, valoarea familiei și a căsătoriei apare într-o formă pacifică. Isus dă o viziune globală și pozitivă asupra sexualității umane și căsătoriei. Participă la diferite evenimente încă din copilărie alături de Maria și Iosif, la nunta din Cana, se bucură de prezența copiilor, trăiește o profundă prietenie cu Lazăr și surorile lui Maria și Marta, cunoaște drama unui Tată care se vede abandonat de propriul fiu, acesta mergând pe calea răului după cum se vede în parabola Fiului Risipitor (Lc 15,11-32).

Creștinul are multe de învățat din aceste moșteniri, mai ales revelația biblică. Nu putem spune că există o familie sau un copil al Vechiului Testament și o familie sau un copil al Noului Testament.

În Noul Testament întâlnim familii și copiii evrei, greci și romani, al căror statut „juridic” era dat de poporul de origine. În Noul Testament statutul juridic al copilului devine indiferent. Statutul spiritual este rareori evocat; în primele pagini ale evangheliei se vorbește despre „noua făptură în Cristos”.

1.2.1. Familia din Nazaret

Când s-au împlinit timpurile, Dumnezeu l-a trimis pe arhanghelul Gabriel la Nazaret unde trăia Fecioara. Pietatea populară o arată pe Maria reculeasă în rugăciune în timp ce ascultă, foarte atentă, planul Tatălui cu privire la ea, la vocația ei.

Mesia a vrut să înceapă misiunea sa mântuitoare în sânul unei familii simple, normale. Primul loc sfințit de Isus cu prezența sa a fost un cămin, cel părintesc. Nimic extraordinar nu se va întâmpla la Nazaret, unde Isus își va petrece cea mai mare parte a vieții.

Iosif era capul familiei; ca tată legal, el era cel care-i întreținea pe Isus și pe Maria, din munca lui. El este cel care primește mesajul în care i se spunea ce anume să dea copilului: „îi vei pune numele Isus”; ce trebuie să facă pentru a-l proteja: „scoală-te, ia copilul și pe mama lui și fugi în Egipt;… scoală-te, ia copilul și întoarce-te în ținutul tău. Nu merge la Betleem, ci la Nazaret”. De la Iosif va învăța Isus o meserie, un mijloc de a-și câștiga existența. Isus îi va arăta de multe ori afecțiune și admirație.

De la Maria, Isus va învăța cum să vorbească, precum și zicale populare pline de înțelepciune, pe care le va folosi mai târziu în predicare. El văzuse cum păstra coca de la o zi la alta ca să crească; îi adăuga apă și o frământa, lăsând-o să fermenteze acoperită bine cu un prosop curat. Când mama îndepărta prosopul, copilul se uita să vadă ce face. Dacă o haină se rărea, ea căuta o bucată de pânză ca să o cârpească. Isus, curios ca toți copiii, o întreba de ce nu folosea un petec nou de pânză, iar ea îi răspundea că s-ar duce firele și cusătura nu ar ține. Cu ani mai târziu, toate aceste lucruri vor apărea în predicile lui Isus. Maria era ocupată cu familia, cu educarea copilului, cu menținerea armoniei căminului. Maria sfințea lucrurile cele mai mărunte, considerate de mulți, în mod greșit, lucruri fără valoare: munca de fiecare zi, atențiile față de persoanele iubite, conversațiile și vizitele la rude și prieteni.

Între Maria și Iosif exista o relație sfântă, un spirit de slujire, înțelegere și dorința de a-și face viața fericită unul altuia. Familia lui Isus era astfel: sfântă, exemplară, model de virtute umană, dispusă a împlini cu exactitate voința lui Dumnezeu.

Sfânta Familie făcea cu devoțiune rugăciunile tradiționale care se recitau în toate căminele israelite, însă în casa lor tot ceea ce se referea la Dumnezeu avea un sens și un conținut nou. Cu câtă repeziciune, fervoare și reculegere repeta Isus versetele Sfintei Scripturi, pe care copiii evrei erau obligați să le învețe! El rostea de multe ori aceste rugăciuni învățate de pe buzele părinților lui.

În Sfânta Familie, fiecare cămin creștin își are exemplul cel mai înalt; în ea, familia creștină poate descoperi ceea ce trebuie să facă și modul de a se comporta, pentru sfințirea și împlinirea omenească a fiecăruia dintre membrii săi. „Nazaret este școala unde începe să se înțeleagă viața lui Isus, este școala în care începe cunoașterea evangheliei sale. Aici învățăm să observăm, să ascultăm, să medităm, să pătrundem în sensul profund și misterios al acestei simple, umile și încântătoare manifestări a Fiului lui Dumnezeu între oameni. Aici se învață, poate într-un mod insesizabil, cum să se imite această viață”.

1.2.2. Copilăria lui Isus la templu

„Când s-au împlinit opt zile, a fost circumcis și i s-a pus numele Isus, așa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit. După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: Orice prim născut de parte bărbătească va fi declarat sfânt pentru Domnul…”. (Lc 2,21-40)

În mod obișnuit aceasta avea loc la patruzeci de zile după naștere, în cazul unui băiat, și la șaptezeci de zile în cazul unei fete. Părinții l-au dus pe Isus spre a fi circumcis la fel ca oricare alt copil de parte bărbătească. În cadrul teologiei, acest ritual semnifică pentru Isus acceptarea sa în comunitatea iudaică, un mod concret de desăvârșire a întrupării. Sfântul Paul va descrie mai târziu circumcizia ca un „jug al sclaviei” de care Cristos i-a eliberat pe cei care au crezut (Gal 5,1-4). După Lc 1,31 Maria este cea care trebuie să îi dea lui Isus numele, însă 2,21 nu specifică faptul că ea a făcut aceasta, din moment ce Mt 1,25 ne informează că Iosif „i-a pus numele Isus”. Fără îndoială sfântul Petru avea în minte acest nume când spunea: „și nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fap 4,12).

În privința prezentării la templu trebuie să facem deosebire între ceea ce pretindea legea mozaică și ceea ce a ales Luca să sublinieze. Iată ce era prescris în cartea Leviticului pentru purificarea mamei care a născut: „După ce se vor împlini zilele curățirii ei pentru un fiu sau pentru o fiică, să aducă preotului la ușa cortului un miel de un an ca ardere de tot și un pui de porumbel sau o turturică ca jertfă pentru păcat” (Lev 12,6-8). Întrucât aceste legi sunt atribuite lui Moise, trebuie să le localizăm aplicarea în cortul adunării din deșert. Trebuia „răscumpărat” fiul întâi-născut oferit sau prezentat Domnului (Num 18,15). Purificarea rituală a mamei putea să aibă loc cu aceeași ocazie. Sfântul Luca nu confundă neapărat riturile, însă cu siguranță îmbină reglementările levitice cu un scop bine determinat. Cea mai bine atestată învățătură cere să citim la Lc 2,22 „purificării lor”, o expresie ce se referă la Maria și la Iosif, deși nici o lege sau vreo tradiție cunoscută nu prevede o purificare a tatălui.

Scopul principal al acestei scene este acela de a-i reprezenta pe Iosif și pe Maria ca fiind pioși observanți ai legii mozaice, iar pe Isus supunându-se reglementărilor acesteia.

„Părinții lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paștelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. După ce s-au împlinit acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinții lui nu știau.” (Lc 2,41-52)

Și această istorisire provine din tradiții locale, tot cu caracter iudaic; ea arată încă o dată (cf. 2,22-24) că Iosif și Maria observau cu fidelitate obiceiurile iudaice. Această nouă relatare trebuie să umple golul ce separă prima copilărie a lui Isus de vârsta sa adultă.

În mod normal, bărbații din Israel trebuiau să meargă la Ierusalim, la sanctuarul central, pentru a celebra Paștele, la fel și Rusaliile (numite și Săptămâni), și mai ales Sărbătoarea Corturilor, sărbătoarea secerișului (cf. Ex 23,14-17). Evident că și femeile puteau să-și însoțească soții, însă această lege a pelerinajelor nu le obliga, cu atât mai mult nici pe băieții care nu împliniseră 12 ani, vârstă la care copilul devenea, potrivit unei terminologii posterioare, bar mitzwah, „fiul legii” (după legislația Talmudului copilul devenea „bărbat” în momentul în care împlinea vârsta de 13 ani). Practic, cei care locuiau în regiuni îndepărtate, precum Galileea, sau în afara Palestinei, făceau pelerinajul la Ierusalim doar o dată pe an, sau cel puțin o singură dată în timpul vieții. Pelerinii din Galileea călătoreau cu familia sau în grupuri, uneori atât de mari cât să constituie o synodia, „companie” sau „caravană”. Faptul că părinții l-au lăsat pe Isus să se descurce singur la întoarcere arată că ei îi ofereau o anumită libertate, fără îndoială încurajată prin buna sa conduită obișnuită.

Maria este cea care îi vorbește copilului, întrucât mama a experimentat cea mai mare îngrijorare și cea mai mare emoție atunci când l-a găsit. Cei doi părinți s-au mirat să-l găsească în mijlocul învățătorilor, dar și datorită comportamentului său de neașteptat.

„De ce m-ați căutat?” (versetul 49) nu este un reproș; Isus regretă doar această tulburare și această îngrijorare inutilă, și pare să întrebe: cum de n-au înțeles ei încă faptul că vocația sa specială îl cheamă în altă parte? Isus își vede toată viața, toată activitatea și mai ales patima ca derulându-se în lumina voinței lui Dumnezeu.

La fel cum familia sfântă „urca” (cf. 2,4) la Ierusalim pentru sărbătoare, tot astfel ea „coboară” acum spre nord și se întoarce la Nazaret. Aici Isus „le era supus”, în mod continuu. După ce afirmase prioritatea datoriilor față de Tatăl ceresc, el reia împlinirea datoriilor filiale naturale, și era atât de ascultător, încât nimeni nu putea bănui că el este infinit mai mult decât fiul lui Iosif, până în momentul viitoarei sale autorevelări.

1.2.3. Anii ascunși ai lui Isus de la Nazaret

Când medităm la viața lui Isus, ne dăm seama că cea mai mare parte a vieții a petrecut-o în obscuritatea unui cătun, de-abia cunoscut chiar și în țara lui. Înțelegem de ce unii dintre apropiații săi îi spuneau: „Pleacă de aici ca să nu vadă și discipolii tăi lucrările pe care le faci, căci nimeni nu lucrează în ascuns când vrea să fie cunoscut” (In 7,3-4).

Multe lucruri se întâmplaseră în lume în timpul celor treizeci de ani ai lui Isus petrecuți în Nazaret. Pacea lui Augustus se încheiase, iar legiunile romane se străduiau să reziste în fața invadatorilor barbari. În Iudeea, Arhelau era exilat din cauza nenumăratelor dezordini. La Roma, Senatul a început să-l divinizeze pe Octavian August. Însă Fiul lui Dumnezeu se afla în acea vreme într-un mic sat, la 140 de km de Ierusalim. Trăia într-o casă modestă, la fel ca ceilalți, împreună cu mama sa, Maria, deoarece se pare că tatăl său murise. Oare ce făcea acolo Dumnezeul-om? Muncea, la fel ca și ceilalți oameni din sat. Nu se diferenția de ei prin nimic ostentativ, de vreme ce și el era unul de-al lor. Era Dumnezeu perfect și om perfect.

Atunci când Isus se va întoarce, mai târziu la Nazaret, oamenii de acolo se vor minuna de înțelepciunea lui și de minunile care i se atribuiau; ei îl cunoșteau doar prin meseria sa și prin faptul că era fiul Mariei. Sfântul Matei ne spune ce anume se credea despre Cristos în satul său: „Nu este acesta fiul lemnarului? Și mama lui oare nu se cheamă Maria?” (Mt 13,55). Timp de mulți ani îl văzuseră lucrând în fiecare zi.

Isus, în acești ani de viață ascunsă la Nazaret, ne învață valoarea vieții obișnuite ca mijloc de sfințire. Zilele noastre pot fi sfințite, dacă se aseamănă cu acelea ale lui Isus din acești ani de viață necunoscută și simplă de la Nazaret; dacă muncim cu conștiință și păstrăm prezență lui Dumnezeu în tot ceea ce facem. Dacă vom contempla viața lui Isus în timpul acestor ani îl vom vedea muncind bine și cu seriozitate. Ni-l imaginăm pe Domnul strângându-și uneltele, lăsând totul la locul lui, întâmpinându-l cu amabilitate pe vecinul care vine să-l roage ceva, plin de simpatie și gata să-i spună o vorbă bună.

Isus avea renumele că făceam lucrurile bine, căci „toate le-a făcut bine” (Mc 7,37), până și lucrurile materiale.

Meseria Domnului nu a fost una grozavă, nici ușoară și nici cu mari perspective omenești. Dar Isus a iubit-o și ne-a învățat și pe noi să o iubim pe a noastră. Și Isus a simțit plictiseala și oboseala muncii sale de zi cu zi.

În munca sfințită, ca aceea a lui Isus, vom întâlni un câmp abundent de mici mortificări regăsite în atenția cu care lucrăm, în grija și păstrarea uneltelor pe care le mânuim, în punctualitate, în felul cu care îi tratăm pe cei din jurul nostru, în truda noastră oferită, în contradicțiile pe care, fără conflicte sterile, căutăm să le rezolvăm cât mai bine.

1.3. Educarea copilului în biblie

Personalitatea copilului, la evrei, era foarte mult luată în considerare. Putem spune că un copil era „un privilegiat al lui Dumnezeu”. O evidentă rigoare în educare și instruire oferea posibilitatea de a forma noile generații. Era vorba de aprofundarea unei instruiri clare, bazată pe dreptate și chibzuință, pentru ca copilul, bărbat devenind, să nu cedeze iluziei de a crede că voința sa este dreaptă.

Să luăm în considerare încă de la început faptul că răul cel mai mare este acela că mulți copii au avut de suferit de pe urma invaziilor și a persecuțiilor. Cartea Deuteronomului anunță ca o mare nenorocire venirea unui popor „crunt, care nu va da cinste bătrânului, și nu va cruța pe cel tânăr” (Dt 28,49-50). Cartea Plângerile lui Ieremia revine de mai multe ori asupra tabloului înfricoșător cu sugarul „căruia i se lipește limba de cerul gurii din pricina setei” (Pl.4,4), cu „copiii sleiți de puteri care stau pe toate străzile” (2,11-12) și cu „tinerii care s-au poticnit cărând lemne” (5,13), în timp ce „femeile mâncau din rodul pântecelui lor”(2,20).

1.3.1. Valorile familiale

Copiii erau subiecții unei tandreți deosebite. Să notăm afecțiunea pe care o avea Iacob față de Iosif (Gen 37,3), durerea care l-a cuprins când acesta a dispărut (Gen 37,35), când Beniamin a plecat și el (Gen 43,14), pledoaria lui Iuda pentru „acest copil pe care tatăl său îl iubea” (Gen 44,18-34), delicatețea lui Abraham față de Isac într-un moment cu adevărat dramatic (Gen 22,8), atitudinea lui David înaintea îmbolnăvirii și a morții unui fiu născut din Batșeba (2Sam 12,16-23). Se pare că această tandrețe culminează în tabloul pe care îl evocă Ps 131 despre copilul înțărcat, care doarme în brațele mamei sale.

În sens simbolic acest tablou evocă credința liniștită, încrezătoare și de abandonare a celui credincios.

Cu privire la rigorism, copilul trebuia obișnuit să țină cu sfințenie preceptele Legii, mai ales ale Decalogului. Pe de altă parte, „greșeala” unui părinte avea repercusiuni asupra mai multor generații, sub formă de pedepse sau nenorociri. Această mare nedreptate era un handicap considerabil pentru educație. Se crea un dezacord între trei sau patru generații ce erau vizate cu pedepse și celelalte generații care beneficiau de milostivirea divină. Astfel, textul ar sublinia că păcatul este nesemnificativ în comparație cu harurile nesfârșite. Acest lucru îl va sublinia și sfântul Paul spunând că „unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul” (Rom 5,20).

Însă există și o parte optimistă a analizei noastre: de la nașterea sau zămislirea sa, copilul este beneficiarul acestui har fără limite, chiar dacă prezența păcatului îl supune la o luptă dificilă.

Al doilea aspect al rigorii la care era supus copilul era cel cu privire la metodele de educație: „Calul neîmblânzit ajunge nărăvaș, așa și un copil lăsat în voia lui ajunge rău-crescut. Dacă ești drăgăstos cu fiul tău, te va înfricoșa; joacă-te cu el și te va întrista. Nu râde cu el, ca să nu te doară împreună cu el și mai pe urmă să ți se strepezească dinții. Nu-l lăsa în voia lui la tinerețe și nu trece cu vederea greșelile lui. Pleacă grumazul lui la tinerețe și bate-l până este prunc, ca nu cumva, încăpățânându-se, să nu te asculte. Ceartă pe fiul tău și fă-l să lucreze, ca să nu se poticnească întru rușine” (Sir 30,8-13).

Termenul pentru evaluarea educației din această perioadă este mûsar. Acesta desemnează credința, educația și instruirea pe de o parte, și pedeapsa, corectarea, disciplina în sens concret și corporal, pe de altă parte. Frecvența acestui termen cu sens ambivalent riscă puțin să ne facă să uităm că, în lumea iudaică, educația este în realitate sinonimă cu viața și conduita.

Potrivit Pentateuhului, copiii sunt datori să-și cinstească (Ex 20,12) și să-și respecte părinții (Lev 19,3). A-ți cinsti părinții presupune să le asiguri hrana, băutura și posibilitatea de a-și satisface nevoile personale. Respectul înseamnă să nu te așezi pe scaunul părintelui tău și să nu-l contrazici.

A-i învăța pe copii să-și spună rugăciunile în fiecare zi este de multă vreme parte integrantă din educația religioasă, mai întâi acasă, apoi la școală. La evreii practicanți, chiar și copiii foarte mici învață scurte rugăciuni pe care le spun când se trezesc dimineața, și seara, înainte de culcare. Aceste texte cuprind de obicei o binecuvântare adecvată și primele trei versete din Șema.

1.3.2. Educația familială

După cum am menționat la început, teologia și pietatea condiționează întreaga viață a indivizilor care formează poporul lui Dumnezeu. Această teologie și această pietate își au sursa în Tora și, prin urmare, întreaga educație și instruire constă în cunoașterea și punerea în practică a Torei.

Să adăugăm că virtutea solidarității unește membrii unui popor între ei și generațiile următoare. Tatălui, capului familiei, îi revine rolul de a-i învăța Tora exclusiv pe fiii săi. Fiicele sunt scutite de studiul Torei, chiar și acum aceasta rămânând o problemă controversată. Datoria mamelor era să-și inițieze fetele în treburile din casă specifice femeilor.

Se poate nota, dincolo de rigoarea pe care deja am marcat-o, că metodele de educație nu sunt lipsite nici de subtilitate, nici de hazard. Principalul procedeu folosit era discursul (dabar). Acesta avea scopul de a-l învăța pe cel care ascultă să vorbească frumos la rândul său. Memoria juca un rol considerabil și avea un sens mai profund decât cel pe care îl cunoaștem astăzi. Să nu neglijă culegerile de parabole, semne și simboluri care în mod sigur au fost alese în vederea educației. Unele texte, precum cele din cărțile sapiențiale, abundă în imagini pitorești care pun în dificultate intelectul copilului. Prin urma acesta se află în situația de a pune întrebări, precum cele din timpul pregătirii Paștelui, când se vorbește despre eliberarea din Egip: „Ce înseamnă acest ceremonial?” (Ex 12,26). Iar tatăl explică povestind evenimentul istoric al pasajului din țara promisă. În acest dialog pedagogic remarcăm că cel care pune întrebări este copilul, și nu învățătorul.

Tora, în ea însăși, este un document pedagogic, înțelegându-se aici părțile sale pur narative. De obicei doar tatăl era responsabil de partea educativă. Totuși, după exil, în perioada restaurării, apar școlile, și, în consecință, învățători. Este perioada în care se înființează „casa adunării”, sinagoga și „casa de studiu”, școala. Unele texte ne permit să credem că existau trei nivele de învățământ: un nivel superior pentru cei care se pregăteau să ajungă rabini; un nivel de mijloc începând de la 16 sau 17 ani, și un învățământ elementar de la 6-7 ani.

Pedagogia se adapta după caracterul copiilor; rabinii îi repartizau pe elevi după memoria și inteligența lor. Unele elemente nu apăreau decât o dată cu studiul textelor Torei și acestea nu constituiau discipline disctincte și autonome. Este vorba despre botanică, anatomie, medicină (cu ocazia pasajelor despre animalele necurate și cele curate). Astronomia își are și ea locul în studierea calendarului liturgic. Aritmetica și geometria erau utilizate pentru a preciza distanța pe care o pot parcurge de sabat, pentru a ține socoteala noțiunilor arhitecturale ale templului. Pentru rabini, „astronomia și geometria nu sunt decât periferii ale înțelepciunii”.

În linii mari, trebuie să se menționeze că elevul aprofunda, mai mult sau mai puțin, trei discipline: a) cunoașterea poruncilor, a legilor și a preceptelor; b) cunoașterea istoriei poporului Israel; c) cunoașterea „Înțelepciunii”.

Prima disciplină are în vedere dobândirea sfințeniei. Aceasta însoțește frica de Domnul. Dacă amândouă se traduc prin interdicții, atunci prescrierile cultuale și sacrificiul capătă un aspect pozitiv. Printre aceste datorii mai figurează frica și ascultarea de părinți.

Legat de disciplina istorică, tot evreul trebuia să cunoască modul în care Dumnezeu a ales poporul, l-a format, l-a condus și l-a iubit. Istoria și memoria nu aveau conotațiile moderne; ele presupuneau voința de actualizare extrem accentuată. Ca eveniment istoric și ca temă dominantă în teologia și pietatea lui Israel avem scoaterea din Egipt și trecerea Mării Roșii. Acestea trebuiau transmise din generație în generație, căpătând astfel o semnificație actuală și permanentă în viața spirituală a celui care crede, a adultului și a copilului.

Cu privire la al treilea element din programa educației israelite, este vorba despre o reflecție serioasă și aprofundată asupra marilor probleme esențiale și eterne. Cartea lui Iob, de exemplu, se prezintă sub forma unei lungi serii de dialoguri care-l introduc pe cititor în dificila și veșnica problemă a suferinței . Suferința celui nevinovat ridică probleme de genul „de ce?” și „cum?”, iar tema „revoltei”, pe care Israel o cunoaște atât de bine, este foarte bine evocată în Iob.

În concluzie se poate spune că educația iudaică, la toate nivelele, beneficiază de o forță și o bogăție de invidiat pentru sistemele pedagogice contemporane.

CAPITOLUL II

FAMILIA – FACTOR DETERMINANT ÎN FORMAREA ȘI EDUCAREA COPILULUI

Societatea este universul uman în care trăim. Ea este scena pe care evoluăm de la naștere până la moarte. Este un univers al diversității prin excelență, de vreme ce fiecare din noi este unicat în timp și spațiu, diversitate prin care Cel veșnic ne uimește cu necuprinsul Lui. El ne-a “plantat” prin naștere într-un anumit mediu social cu identitate etnică distinctă, cu valori morale și intelectuale, cu obiceiuri și practici tradiționale păstrate cu grijă și transmise din generație în generație. Tot ce asimilăm de la mediul în care trăim se cristalizează în noi, ne umple ființa și va deveni încetul cu încetul personalitatea noastră. Primim o mulțime de lucruri de la societate și dăm, la rândul nostru, ceva din noi; fondul ei se manifestă, se exprimă pe sine, se reflectă în persoana noastră, îi aparținem. Ea ne modelează în mare măsură profilul moral, ne dă avânt să îndrăznim în visurile noastre sau ne oprește, ne impune limite, ne înghesuie în tiparele noastre înguste.

Familia este fără îndoială locul privilegiat pentru educația copiilor. Ea are un rol important în câmpul educativ, nu numai pentru că părinții își pot exercita rolul autorității, trăit ca slujire, dar și pentru că este locul unde pot fi experimentate valorile și principiile cele mai profunde. Educația la pace, la libertate, la ascultare, la iubire, la viața afectivă și sexuală în familie dobândește o dimensiune cotidiană și permite fiilor o formare graduală și eficientă.

2.1. Demnitatea în familie

Elementul fundamental de legătură în familie, între părinți și între părinți și copii este iubirea. De atmosfera din familie depind sentimentele de siguranță sau nesiguranță, fericire sau nefericire, dezvoltarea capacităților intelectuale și afective ale membrilor ei. Puține aspecte etice sunt gravate de prejudecăți cum este înțelegerea demnității membrilor familiei. Persistă confuzii și idei rigide, cu efecte nedorite, deopotrivă în plan educativ cât și în plan practic, înțelegând bunul mers al întregii familii.

Familia contemporană, cunoaște schimbări importante, uneori dramatice, ce influențează în mare măsură dezvoltarea echilibrată și pozitivă a copilului.

Creșterea procentuală a familiilor monoparentale aduce schimbări majore în educația și dezvoltarea copilului. Problemele existente în viața de familie sunt numeroase și complexe, de la lipsa banilor, atmosfera tensionată ce ajunge până la violență și până la situații critice generate de nivelul cultural și de educație scăzută a părinților. Toate acestea conduc la probleme de educație și dezvoltare a copiilor.

2.1.1. Demnitatea și respectul între soți

Este foarte important ca în familie să se respecte demnitatea fiecărui membru, deoarece prin respectul reciproc se traduce în practică iubirea adevărată, fără de care nu se poate realiza o educație eficientă. Soțul are demnitatea de cap al familiei, pe care nimeni nu i-o neagă. Dar este mare diferență între ceea ce ar trebui să fie această demnitate și ce înțeleg unii prin ea. Există soți care pur și simplu abuzează de calitatea lor de bărbați, de forța lor fizică, pentru a impune o autoritate față de soție și copii. În loc de a fi ocrotitorii familiei ei devin de fapt teroriștii familiei. Simpla lor prezență inspiră membrilor acesteia o frică care dă naștere în plan educativ la multiple efecte negative. Copiii ajung să aibă un caracter ascuns, presiunea psihologică la care sunt supuși se refulează în nedorite reacții compensatorii, iar mama se aliază – măcar în ascuns – cu copiii, familia divizându-se în două tabere. Când soția acceptă situația de mai sus, efectele se limitează la cele arătate. Dacă ea este însă o fire mai dârză, între cei doi soți va avea loc o nesfârșită înfruntare, presărată cu certuri aprige, reproșuri, poate uneori și cu lovituri.

De unde provine tot necazul? Desigur, în primul rând, de la o înțelegere greșită de către soț a statutului său de cap al familiei. Într-adevăr, calitatea de cap al familiei nu exclude consultarea cu soția în problemele de familie, ci o presupune. Atunci când se nasc conflicte prin schimburi de păreri, într-un context sau altul, soții au datoria să analizeze bine argumentele aduse și, judecând obiectiv, să se ia decizii bune, evitând certurile prin restabilirea relației și a liniștii. Sfatul în familie nu poate fi niciodată rău, iar cine îl disprețuiește se lipsește de multe soluții mai bune decât le-ar fi adus singur. Desigur, într-o căsnicie există o împărțire a sarcinilor. Unor bărbați nu li se pare, spre exemplu, de demnitatea lor, de a ajuta un copil mic ce trebuie îngrijit, lăsându-l să sufere și să plângă până vine soția ca să-l îngrijească.

Nici soțiile nu sunt scutite de erori în privința înțelegerii demnități lor în familie. Unele greșesc printr-un limbaj nepotrivit cu delicatețea cerută oricărei femei, cu atât mai mult atunci când este mamă și, implicit, educatoare a copiilor ei. Altele găsesc o ciudată traducere a ideii egalității în drepturi a femeii cu bărbatul, consumând băuturi alcoolice la fel ca bărbații băutori.

Măsura respectării demnității în relațiile dintre soți se reflectă în atitudinea copiilor. Soțul care încalcă demnitatea celuilalt soț, prin cuvinte sau fapte, în fața copiilor, trebuie să se aștepte la unul dintre următoarele efecte: fie aceștia se vor solidariza cu părintele căruia i se încalcă demnitatea, revoltându-se contra celuilalt părinte, fie vor ajunge să-și desconsidere pe nedrept părintele înjosit.

Nu trebuie uitată nici respectarea demnității copilului de către părinți. De la o anumită vârstă, se instalează efectiv sentimentul rușinii. E bine ca sentimentul acesta să fie menajat chiar și de părinți. Sentimentul pudorii nu trebuie ironizat, ar fi o greșeală educativă categorică, dimpotrivă, trebuie încurajat și respectat în primul rând de părinți, pentru a deveni o trăire constantă și o deprindere practică.

Mica societate care este familia, respectarea demnității fiecărui membru este de cea mai mare importanță. Prin respectul reciproc și întrajutorarea necondiționată se traduce în practică iubirea în familie, fără de care nu există nici demnitate adevărată și nici educație eficientă.

2.1.2. Datoria părinților de a educa copii

„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Gen 1,27-28).

Prin aceste cuvinte, Autorul sacru ne pune în față o realitate fermecătoare: înrudirea omului cu Dumnezeu, care se manifestă în forma sa cea mai înaltă, în posibilitatea pe care omul o are, mai precis, prin intermediul experienței de procreare, de a dărui viața.

Chiar și exortația apostolică Familiaris consortio se referă la acest concept: „Rolul fundamental al familiei este slujirea vieții, de a realiza de-a lungul istoriei binecuvântarea de la început a Creatorului, transmițând prin naștere de la om la om chipul lui Dumnezeu. Fecunditatea este rodul și semnul iubirii conjugale, mărturie vie a deplinei dăruiri reciproce a soților”.

Tații și mamele, ca și colaboratori ai Creatorului în a da viață, sunt, deci, în mod automat, împotriva îngrozitoarelor delicte ale avortului provocat. Prin întreruperea sarcinii este suprimată o ființă umană, care abia începe să trăiască, deci este una nevinovată: „Un copil conceput în pântecele mamei nu este niciodată un agresor nedrept, ci este o ființă lipsită de apărare, care așteaptă să fie acceptată și ajutată”.

În sfârșit, prin intermediul familiei, Creatorul prelungește creația și revarsă divinul în om. Soții devin astfel miniștri ai celor două funcții, care sunt proprii divinității: aceea a iubirii și a vieții care, venind de la Dumnezeu, se unesc și se completează până când devin de nedespărțit. Dacă scade iubirea, scade și viața. În constituția pastorală Gaudium et spes se spune în mod expres: „Dumnezeu, Stăpânul vieții, le-a încredințat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viața, misiune ce trebuie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Așadar, încă de la zămislirea ei, viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca și infanticidul sunt crime odioase” (GS 51).

Însă slujirea vieții, nu a luat sfârșit odată cu nașterea copiilor, dar continuă în modul cel mai profund cu formarea integrală a persoanei. Misiunea educativă a familiei își are rădăcinile sale în actul procreativ: părinții, dând viață copilului, au datoria și dreptul de a tutela și de a o ajuta să se dezvolte în toate componentele sale fizice, psihice și spirituale până la maturitatea persoanei.

Dumnezeu a indicat educația copiilor ca pe o misiune primară a părinților, deoarece el nu a încredințat nimănui, în afară de părinți, o asemenea operă: a da viață unei noi ființe și a o forma ca persoană.

În declarația conciliară despre educația creștină Gravissimus educationis se afirmă următoarele: „Părinții, deoarece au dat viață copiilor lor, au obligația foarte gravă de a-i educa, și de aceea trebuie considerați primii și principalii lor educatori. Această funcție educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde lipsește, cu greu poate fi suplinită” (GE 3). Această afirmație este reluată și în exortația apostolică Familiaris consortio:

„Dreptul și datoria de educație a părinților sunt considerate ca esențiale, în legătură cu transmiterea vieții umane: ca originare și primare, în comparație cu misiunea educativă a altora, acest lucru fiind posibil datorită raportului de iubire care există între părinți și fii. Această educație este, în sfârșit, de neînlocuit și inalienabilă, pentru că nu poate fi încredințată cu totul altora și nici uzurpată de alții”.

Educația trebuie să fie o continuă naștere. A naște un om, înseamnă a da la lumină o ființă imperfectă, care are nevoie de ajutor, a cărei dezvoltare către maturitatea integrală nu poate fi realizată bazându-se pe determinismul fizic sau instinctul animal. Omul care se naște are dreptul de a ajunge la acea maturitate fizică, psihică și spirituală de care este capabil și care îl face apt comportamentelor, rolurilor și scopurilor care sunt proprii unei ființe umane sau unei persoane. Cei care au săvârșit actul procreator, au datoria de a-l ajuta pe cel care fără voia lui, și în urma acelui act, este chemat la viață.

Acest drept și această datorie își află fundamentul în iubirea părinților care devine izvorul, sufletul și norma operei educative, ei fiind chemați direct de Dumnezeu prin sacramentul căsătoriei.

Educația este o misiune a iubirii și a bucuriei. Soții care procreează copiii din iubire, tot astfel să-i și educe, cu iubire. Mai înainte de a învăța să iubească, copiii au nevoie de a trăi iubirea și de a se simți iubiți.

Această experiență originară lipsește atunci când copilul nu este introdus într-o iubire conjugală autentică a soților și pune stăpânire pe el acea boală a timpului, care este pesimismul existențial sau cel puțin dubiul asupra sa, asupra propriului drept la viață și asupra valorii propriei existențe. Copilul care, născându-se, stabilește imediat un raport pozitiv cu lumea, se mișcă în ea fără teamă și se simte susținut și de cuplul conjugal. El nu numai că îl ajută și îl susține, dar devine pentru copil ambientul vital pentru o bună creștere.

Prin iubire copilul învață și își însușește alte valori, care sunt constitutive iubirii însăși: respectul față de ceilalți, blândețea, iubirea, etc., care dobândesc un echilibru în creșterea lui.

Familiaris consortio afirmă:

„Elementul cel mai radical al obligației educative a părinților este iubirea paternă și maternă; aceasta își găsește împlinirea în munca educativă în care vrea să desăvârșească angajarea în serviciul vieții: iubirea părinților din izvor devine sufletul și chiar norma care inspiră și conduce acțiunea educativă concretă, îmbogățind-o cu acele valori de gratitudine, perseverență, bunătate, slujire și spirit de sacrificiu, care toate sunt cel mai prețios rod al iubirii”.

Iubirea rămâne principiul intrinsec, forța permanentă și țelul ultim al acestei datorii și acestui drept al părinților care este educația: așa cum fără iubire, familia nu este o comunitate de persoane, tot astfel fără iubire, familia nu poate trăi, nu poate crește și nu se poate perfecționa ca și comunitate de persoane: „Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine de neînțeles, viața lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlnește cu iubirea, dacă nu o experimentează și nu și-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire”.

2.1.3. Neînțelegerile dintre părinți

Părinții sunt primii educatori ai copilului și cei care au autoritatea cea mai mare asupra lor. Ca urmare, orice diferență de poziție din partea lor, pe plan educativ, va avea urmări negative asupra formării acestuia. Aceste neînțelegeri pot porni din faptul că tata și mama sunt două persoane distincte, formate în medii familiale diferite, având deci păreri proprii, privind educația copilului. Mai provin și din diferența de fire dintre soți. De obicei tata este mai aspru, iar mama este mai blândă, și de aici decurg ideile diferite cu privire la metodele de urmat. Mai intervine și cazul când unul dintre soți, de regulă tatăl, neglijează în mod conștient educația, o compromite în mod iresponsabil. Unele neînțelegeri sunt declarate, provocând adevărate certuri între soți, altele însă sunt ascunse și efectele lor negative ies la iveală mult mai târziu, uneori cu atât mai dramatic cu cât au fost ascunse vreme mai îndelungată. Există cazuri când, de exemplu, tații sunt bine intenționați, dar foarte exigenți cu copiii. Copilul temându-se de un asemenea tată, caută să-și ascundă greșelile în fața lui. Mamei fiindu-i milă de copil, devine complice cu el în a-i ascunde greșelile.

O altă formă de neînțelegere între soți pe plan educativ ar fi izbucnirea unor înfruntări deschise, chiar violente între soți. Unul este educat într-un fel, altul în alt fel. Aceștia ar trebui să discute între patru ochi ce ar fi mai bine pentru copil, să ceară sfatul unui educator experimentat, în loc să țină morțiș la părerile proprii. În această situație părinții nu au nimic comun cu educația. Ei, prin orgoliul lor reușesc să-și vâneze reciproc greșelile, și le impută unul altuia cât mai exagerat. Copilul care asistă la o astfel de dispută este preocupat cu cine să se alieze pentru a-și câștiga protecția. Așadar din neînțelegerile soților privind educația copilului nu câștigă nimeni.

2.1.4. Raportul dintre frați

În familie, copilul nu este ajutat numai de mama sau de tatăl lui. Unii specialiști afirmă că uneori copilul împrumută mult mai multe de la frații lui. Atunci când părinții creează o atmosferă potrivită în casă, jocurile, discuțiile, întreaga coexistență ajută pe copil să se dezvolte în cel mai bun mod. Între copil și părinți, între cei mici și cei mari nu poate avea loc un dialog edificator, așa cum poate avea loc între frați, chiar dacă aceștia uneori se ceartă pentru o jucărie sau pentru un alt motiv. Certurile dintre frați nu sunt întotdeauna rele, dacă părinții știu să abordeze pozitiv situațiile de conflict. În situații mai grave, când conflictele dintre frați se accentuează, părinții trebuie să acorde o mare grijă dreptății. Este foarte greu uneori ca părinții să se poarte cu dreptate față de toți copiii. Dar este foarte important de știut că atunci când părinții nu se raportează la fel față de toți copiii, vor crea traume. Copilul față de care nu se vor purta drept, se va izola, fără ca să vadă acest lucru în exterior. Când afirmăm că unii părinți fac deosebire între copii nu înțelegem că fac acest lucru prin reproșuri de felul: „ Tu nu ești copilul nostru, stai în colțul acela!” Se întâmplă adesea ca unul dintre copii să fie mai drăgălaș, mai vorbăreț, capabil să atragă atenția celor din jur, iar celălalt să fie neglijat, neluat în seamă pentru că toată atenția se orientează spre cel care spunem noi că este drăgălaș. Când un copil este mai drăgălaș decât celălalt, în mod spontan, fără să-și dea seama, părintele poate să-și manifeste preferință față de acesta, și pe celălalt (sau ceilalți) să-l neglijeze. Deseori afirmațiile de genul „Vezi surioara ta ce cuminte și ascultătoare este, iar tu…!? O astfel de atitudine este ucigătoare pentru copii. Dacă părinții nu sunt egoiști vor avea grijă să fie față de toți copiii lor cât mai drepți posibil.

Există părinți care nu întotdeauna sunt sinceri față de copii pe motivul că aceștia nu înțeleg, nu trebuie să afle anumite lucruri. Copiii, și cei mici și cei mari, și cei drăgălași și cei mai puțin drăgălași, și cei bolnăvicioși și cei vioi trebuie să se simtă atât de firesc și de liberi în casă, în fața părinților, încât să poată spune, fără rezerve, tot cea ce vor să spună. Copilul nu trebuie să aibă rezerve atunci când vrea să spună ceea ce i s-a întâmplat. Când copilul nu se simte liber în fața tatălui sau a mamei cum poate să spună ce are de spus? Pentru copii este imperios necesar să poată vorbi liber. Să greșească, să exagereze, să fabuleze este foarte normal pentru vârsta lui. Este foarte important să se poată exprima lejer, iar părinții vor încerca, într-o manieră foarte delicată, să-i îndrepte, vor încerca să reformuleze ceea ce-a spus copilul, dar niciodată să nu-i răspundă copilului astfel încât, aceste să se teamă să mai vorbească, să se manifeste.

2.2. Familia locul creșterii și educării copilului

Familia este cea mai veche și cea mai importantă instituție din lume. Familia este o comunitate întemeiată prin căsătorie care unește pe soți cu soțiile lor și pe descendenții acestora prin relații strânse din punct de vedere biologic, economic, spiritual, psihologic.

Familia nu se întemeiază pe comoditate, nu are ca scop tovărășia, nu este suficient să locuiești în aceeași casă, să dormi sub același acoperiș, să mănânci la aceeași masă. Scopul familiei este împlinirea reciprocă, dezvoltare și creștere. Familie înseamnă unitate în idealuri și interese, înseamnă a te bucura împreună și a suferi împreună.

Familia, ca mediu afectiv, ce este în măsură mai presus de orice, să răspundă cel mai bine ființei care ia dat viață, îi poate accepta cel mai bine starea sa de copilărie. Locul unde copilul învață să fie iubit și să iubească, cu mult înainte ca el sa fie în stare să facă o asemenea distincție, este deci cadrul familial. Acesta este cadrul în care copilul își va putea investi toate resursele emoționale și va învăța să le controleze, făcând încetul cu încetul experiența întregii game a sentimentelor. Fiindcă este un mediu mai ales afectiv, familia este o adevărată școală a sentimentelor. În acest mod familia modelează personalitatea în dimensiunile ei fundamentale.

Această formare și informare sentimentală se elaborează după caracterul relațiilor trăite de copil și al interacțiunilor la care asistă ca spectator mai mult sau mai puțin implicat.

2.2.1. Sentimentul de siguranță în familie

Familia oferă copilului acel sentiment de siguranță care apare tot mai mult, astăzi, drept condiție fundamentală a dezvoltării și echilibrului său interior. Dacă copilul ar fi doborât de nenumăratele pericole care îl pândesc sau de nesatisfacerea trebuințelor elementare cărora este încă incapabil de a le fata față, nu s-ar mai putea vorbi de dezvoltare. Pe de alta parte, nu putem vedea în ce mod ar putea avea loc dezvoltarea dacă copilul ar fi total împiedicat să participe la viața din jurul lui, deoarece orice activitate eficace i-ar fi interzisă de slăbiciunea sa și de lipsa de adecvare a mijloacelor de care dispune; în asemenea situație el nu ar învăța să trăiască.

Familia contribuie cu un cadru stabil si coerent în care anxietatea provocată de copil, de incapacitatea sa de a face fata numeroșilor stimuli interni și externi ce îl asaltează, este redusă considerabil. Aceasta acțiune securizată care, la început, este exercitată mai ales de mamă, permite copilului să se instaleze în viața curentă. Familia continuă să-i ofere parțial și într-un mod diferit siguranța în timpul anilor de creștere și chiar la vârsta adultă.

Sentimentul de siguranță, atât de important pentru ființa în formare, depinde de ansamblu complex de factori care vor trece în curând nivelul satisfacțiilor elementare și pe acelea al identificărilor situațiilor constatate, depășind astfel, și încă cu mult, simpla protecție împotriva amenințărilor materiale.

Sentimentul de siguranța depinde de următoarele condiții: protecția împotriva loviturilor din afară, de satisfacerea trebuințelor elementare, coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare.

Sentimentul de a fi acceptat de ai săi ca membru al familiei, să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie izvor de bucurie și de mulțumire pentru adulți, să fie condus și îndrumat ca persoană, să i se accepte caracteristicile individuale, să aibă posibilitatea de acțiune și experiență personală.

Când familia nu-și îndeplinește funcția fundamentală de securizare, este inevitabil că într-un fel sau altul, rolul său de a avea o cultură, de a fi individul și de a putea socializa să nu se diminueze. Imaginea pe care copilul și-o face despre sine, despre alții și despre lume să fie mereu una de siguranță.

2.2.2. Responsabilitatea părinților în educarea copilului

Familia este la început universul copilului. Mama și tatăl sunt cei care oferă copilului securitate și afecțiune, protecție, inițiere de a porni la drum în viață. Familia reprezintă pentru el, într-o oarecare măsură, o imagine a societății în care va trebui cândva sa se integreze. Ea va lăsa amprenta adâncă asupra personalității copilului și va da, în parte, orientarea vieții lui.

Părinții au datoria morală de a-și educa copiii. Contrar părerii greșite ce predomină astăzi în societate, părinții pot culege roadele muncii lor în familie, pot avea copii frumoși și bine crescuți. Condiția este să-și ia în serios responsabilitatea de părinți de a-și crește și educa copiii.

Legea, de asemenea, pune în sarcina părinților datoria de a se îngriji de creșterea și dezvoltarea copiilor.

“Ambii parinti au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiați. Ei exercită drepturile lor părintești numai în interesul copiilor”.

“Părinții sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățarea și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului; spre a-l face folositor colectivității.”

Educarea copiilor înseamnă un mare privilegiu și o mare responsabilitate: un privilegiu de a învăța pe cineva, dar tot odată o mare răspundere de a modela un destin.

Exemplu părinților este fundamental unei instruiri eficace, puterea propriului exemplu. Acesta este deosebit de important în educația copilului din doua motive. Primul motiv ar fi că oricine nu trăiește învățăturile pe care le “predică”, va constata că articularea verbală a acestora nu va avea o prea mare eficacitate. Dimpotrivă, un astfel de părinte va degenera în mod treptat ajungând să abandoneze educarea. În al doilea rând, dacă există o contrazicere de termini între teorie și practică, copilul va ignora învățătura și va alege să o discrediteze, urmând mai degrabă un exemplu negativ. Viața părintelui se ridică la un nivel mai înalt decât învățăturile lui și strigă cu atâta putere încât copilul poate deveni surd la ceea ce părintele spune.

Familiile care formează tinerii și tinerele cei mai puternici din punct de vedere moral și cei mai harnici sunt aceia în care copiii și părinții sunt prieteni, în care părinții îi susțin fără greutate în creșterea și evoluția lor, respectând mereu în ei ființa umană.

Într-o astfel de familie, părinții își cuceresc copiii prin naturalețea lor, prin sinceritatea lor, trăiesc în așa fel încât copiii să poată asista la realizările lor pe cât este posibil, la bucuriile, durerile și greșelile lor. Astfel de parinti pot, de asemenea, fără superioritate artificială să admită nevoia de creștere a copiilor și să-i educe fără ca aceștia să-și dea seama, printr-un schimb natural de idei și moduri de a vedea lucrurile.

Copiii nu trebuie să primească orice lucru ca și cum ar fi vorba de un dar, ci, după posibilitățile lor, să participe la munca din casă ; vor învăța să se poarte atent cu părinții și unii față de alții; au datori și drepturi tot atât de neschimbat ca acelea ale persoanelor mai în vârstă, iar aceștia se vor purta cu considerație față de copii, după cum și ei vor învăța să aibă considerație față de ceilalți. Vor fi puși zilnic în fața realizărilor vieții, vor putea să devină cu adevărat folositori, nu numai să se prefacă a fi. Sentimentul de responsabilitate este transmis copiilor chiar de la o vârstă fragedă.

2.2.3. Rolul mamei în educarea copilului

Mama îl poartă pe copil în sânul său, îl aduce pe lume, îl hrănește și îl îngrijește, cel puțin în primele săptămâni de viață. Astfel se constituie o legătură deosebită, un tip de relație cu totul unică. Mama constituie pentru copil acea parte a existenței, este garanția siguranței lui, este centrul sau de referință într-o lume care nu are deocamdată formă și stabilitate.

Nu este deloc exagerat să spunem că un copil mic trăiește în funcție de mama lui: în consecință, de mama depinde calitatea “instalării” lui în existentă. Mama, reprezintă pentru copil ființa lui proprie, lumea exterioară, viața. Mama este prima persoana pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste absolută și totală. Atitudinea copilului față de alte persoane este esențial determinate de relația sa cu acea primă persoană care este mama.

Semnificația pe care o vor avea pentru el mai târziu oamenii, și perspective în care el va considera raporturile cu lumea, depind de mamă. Mama este pentru el un prototip și un model. Acest rol primordial al mamei, de agent inițiator, de ghid și model are o deosebită strălucire în primii ani de viața ai copilului. Copilul are nevoie de mamă, ea îi este indispensabilă.

2.2.4. Rolul tatălui în educarea copilului

Imaginea tatălui și a rolului său nu derivă în închipuirea copilului numai din raporturile ce se stabilesc între ei și viața cotidiană, ci și din ceea ce așteaptă de la tată familia și întreaga societate. Tatăl este în general dornic să-și asume cel mai bine rolul care-i este încredințat și face aceasta prin: afecțiune simbolizată prin prezența în familie, prin protecție acordând sprijin material constând în bani, hrană, locuință și a deciziilor care se așteaptă din partea lui atunci când este nevoie. Din partea lui se așteptă a fi un model de imitare și identificare, să-i dăruiască copilului cunoștințele și experiența sa, să își exercite rolul de tată cu autoritate.

Tatăl este cel care determină prin profesia sa nivelul social la familiei și mediul în care ea se dezvoltă. Fie că mama are o meserie sau nu, ea se ocupă mai mult de casă și de familie, pe când tatăl apare ca o legătură între familie și societate. Începând cu vârsta cea mai fragedă, copilul vede în tată, prin intermediul mamei, “legea”, el este cel care decide ce e rău și ce e bine, și care, întorcându-se seara acasă, este ”judecătorul” așteptat și de temut al evenimentelor zilei. Pentru ca regulile impuse de tată să fie într-adevăr respectate, ele trebuie să fie ferme, tatăl știind să le impună prin autoritatea sa, dar fără a avea o atitudine tiranică față de copil. Tatăl are, sau ar trebui să aibă, conștiința exactă a valorilor, știe să impună ferm o lege, dar în același timp știe să păstreze afecțiunea copiilor.

Autoritatea este expresia unei personalități puternice, exigente, care știe să se afirme și să reușească care se bucură de un prestigiu destul de mare.

Conștient de valoarea sa, el nu poate accepta sa fie contrazis. În familie vrea să fie ascultat, respectat, venerat. Ceilalți sunt în ochii lui ființe slabe care au nevoie să fie protejate, conduse; el știe ceea ce este mai bine pentru întreaga familie, și ca atare ei nu trebuie să discute acțiunile sale.

Copiii acestui tată sunt adesea fricoși, timizi, închiși în ei. Supunerea lor este atât de mare încât așteaptă fără încetare directive din partea lui, devin incapabili să ia singuri decizii privind persoana lor și se maturizează greu. Se întâmplă ca unii dintre acești copii să sufere repetate eșecuri la școală, în viața profesională și sentimentală, să nu depășească nivelul de cultură și reușitele tatălui lor.

Unii copiii,însă, se revoltă împotriva unui astfel de tată autoritar nu acceptă să facă nici un compromis. Este instabil emoțional, are explozii agresive pe care nu le poate controla. Astfel iau naștere ciocniri violente între două personalități puternice, care sfârșesc prin ruptura dintre tată și fiu, în final placarea adolescentului de acasă. Această autoritate, a unor părinți, are consecințe traumatizante asupra copiilor.

2.3. Rolul educației morale în dezvoltarea copilului

Familia este aceea care păstrează și transmite valorile și virtuțile, iar persoana umană își găsește aici demnitatea originală și personală. Familia ca o comunitate de viață și de iubire trebuie să știe să primească pe cel aflat în nevoie ajutându-l să se integreze într-o societate cu adevărat umană și primitoare. Ea este chemată să se dedice operelor și serviciilor sociale, într-un mod cu totul deosebit îndreptându-se către cei săraci și lipsiți. Astfel comuniunea familială se deschide la o solidaritate vastă redând personalitatea și valoarea acestor persoane în societatea civilă.

Familia, unde persoana se formează, este chemată să devină protagonistă a “politicii familiare”, contribuind la deciziile politice și administrative pentru a nu cădea în riscul de a fi victime. Ea are dreptul de a crește ca și comunitate, exercitându-și responsabilitatea în a transmite viața și a educa fiii, trăindu-și în mod liniștit propria intimitate, având o casă și un serviciu.

Familiile sunt o resursă extraordinară pentru societate. Ele trebuie ajutate să se exprime și să se evidențieze mai mult, având în același timp nevoie de curaj și avânt. Ele trebuie să cultive iubirea lor, perseverând în dezvoltare și formare și reunindu-se în asociații sau mișcări.

Rolul familiei, și mai cu seamănă al familiei creștine în societate, depinde foarte mult de felul în care se conștientizează valorile umane, existând în același timp o implicare atât la nivel social cât și politic. Familia, conștientă fiind de rolul și importanța pe care o are în societate, este chemată să-și demonstreze capacitățile sale, încercând să transforme societatea care astăzi se pare că a căzut într-o oarecare demoralizare.

2.3.1. Educarea personalității în copilărie

Potrivit interpretării despre dezvoltarea personalității, copilul traversează o perioadă de latență, adică o perioadă de minimă atenție la problemele sexuale, mai înainte de a se întâlni cu marile probleme ale adolescenței. Atenția părinților trebuie să se îndrepte către întreaga viață a copilului și la nevoile proprii acestei perioade. Raportul părinți-copii, în perioada copilăriei, rămâne important pentru dimensiunea formativă. Procesul de creștere și de maturizare pornește de la o situație egocentrică la capacitatea de a acorda atenție persoanelor apropiate; de aceea părinții trebuie să-și educe copiii lor la o deschidere față de lumea celorlalți: școala, prietenii, grupul, lumea.

La această vârstă copilul trebuie să învețe să discute cu profesorii și cu prietenii; îi întâmpină o experiență de acceptare sau de refuz, care poate da naștere la probleme de ordin afectiv sau sexual, pe care părinții trebuie să-i ajute să le depășească.

La sfârșitul copilăriei se deschide pentru copii o nouă perioadă a vieții, caracterizată de o dezvoltare globală a personalității, perioadă pe care experții o numesc adolescență.

Adolescența este chemată și vârsta critică, vârstă dificilă, vârsta pubertății, vârsta creșterii fizice, pentru că în această perioadă au loc schimbări fiziologice în trupul băieților și al fetelor, care apoi îi transformă în bărbați și femei, însă nu fără conflicte și crize.

Unul din riscurile adolescenței este tocmai un exces de atenție asupra propriei persoane și o staționare, o poposire în propriul eu, rezultând o sărăcire a raporturilor inter-personale, făcând neînsemnate relațiile autentice cu ceilalți și favorizând astfel evadarea, auto-erotismul în raporturile sexuale timpurii. Adolescența este și primăvara iubirii, deoarece dezvoltă forme rafinate și fragile de prietenie. Există în adolescent bucuria de a trăi, de a se întâlni, de a face proiecte împreună cu prietenii, de a se simți utili la ceva și cuiva, de a face schimb de experiențe sau de a fi cu o persoană care îi iubește.

Prima sarcină a părinților este aceea de a da copiilor lor o educație sănătoasă cu privire la pubertate, mai înainte ca ea să aibă loc sau mai înainte de momentul în care se verifică transformările corporale, tipice acestei perioade. Dacă părinții nu prevăd ca fiii lor să fie înștiințați despre aceste transformări, ei învață din altă parte cum ar fi: strada, televiziunea sau pornografia, având rezultate dăunătoare pentru viața lor.

Părinții trebuie să știe să rămână alături de copiii lor, intensificând dialogul, dar fără o excesivă preocupare și severitate. Ei traversează o trecere obligatorie pentru a ajunge la responsabilitatea sentimentelor lor. Tot astfel, trebuie să știe să lumineze și să conducă copiii lor să aibă o atitudine pozitivă față de propriul trup, să știe să îndrepte energiile psihofizice către lumea externă care poate fi o activitate sportivă sau viața de grup.

2.3.2. Importanța dialogului dintre părinți și profesori

Școala, ca și familia, se prezintă ca un loc al relațiilor din punct de vedere sexual distincte și educația afectivă și sexuală nu poate fi încredințată vreunui expert, dar trebuie să implice individul în totalitatea sa. Tocmai în acești ani de școală ai copilului, dialogul între părinți și profesori trebuie să constituie o cale privilegiată pentru a determina modalitățile de intervenție cele mai potrivite pentru copil.

De multe ori preocuparea părinților în a dori ca fiii lor să învețe bine și să aibă succes, poate provoca copiilor complicații emotive ca de exemplu care: stări de neliniște, fugă de realitate, frustrări, acestea putându-se verifica atunci când li se cere copiilor să rezolve anumite probleme superioare propriilor lor capacități.

Tot astfel profesorii, care îi descurajează sau îi înjosesc pe copii, pot provoca în ei repercusiuni emotive dintre care: agresivitate, nesiguranță, regresiunea dezvoltării afective a copilului, reîntoarcerea la propria lume egocentrică.

În dialogul părinți-profesori trebuie să se găsească un echilibru, pentru a realiza un raport motivat, care să provoace copilul să-și asume sarcini semnificative, chiar atunci când acestea sunt dificile sau neplăcute; dialogul părinți-profesori va fi important pentru a ajuta copilul să depășească dificultățile și tensiunile și astfel să-l pregătească pentru viitor.

Către opt-nouă ani, copilul trăiește un proces de socializare, care pe lângă școală, se realizează și în descoperirea grupului celor de o vârstă cu el. Copilul nu caută grupul ca o realitate pentru a se juca sau a-și petrece timpul liber, ci descoperă în grup o realitate socială diferită de grupul familiar; este o descoperire a lumii înconjurătoare care-l atrage tot mai mult.

Desigur, intrarea și rămânerea în grup nu sunt mereu lucruri simple; copilul trebuie să accepte reguli de comportament, să împărtășească scopurile, să depășească conflictele. Toate acestea impun copilului o modalitate de colaborare și acceptare a diferitelor roluri pe care le poate interpreta în cadrul grupului.

Mulți părinți văd adesea în grup, un concurent periculos, chiar de-a dreptul rival acțiunilor lor formative; ei se întreabă, dacă copiii știu să distingă tovarășii buni de cei răi, dacă știu să reacționeze în fața modelelor și a comportamentelor negative, dacă știu să depășească dificultățile care se pot naște în interiorul grupului sau să poată suporta fenomenele de înstrăinare sau de marginalizare.

Așadar, pe de o parte, este necesar să se dea elan vieții grupului și a lăsa ca proprii copii să participe, tocmai pentru că se întâlnesc cu prietenii, consolidându-se astfel, procesul de identificare a propriei imagini personale și sociale. Totodată este necesar să existe educatori maturi, care să știe a fi conducători prețioși și discreți, în așa fel, încât copiii să știe a fi critici față de prejudecățile ambientului care îi înconjoară, să știe să dezvolte un mod de gândire corect, deschis contribuțiilor pozitive care provin din realitatea familială și socială.

Deci, chiar dacă părinții trăiesc o anumită tristețe în ceea ce privește despărțirea copilului, care caută noi roluri afective, ei trebuie să fie bucuroși că copilul acceptă să participe la un grup formativ, să controleze dacă grupul este animat de persoane responsabile, să participe la întâlniri cu educatorii și cu ceilalți părinți, pentru a analiza problemele educative și situațiile care se experimentează în grup.

2. 3.3. Educarea copiilor la valorile creștine

Familia creștină este comunitatea în care copiii învață valorile morale, unde îl cunosc și-l cinstesc pe Dumnezeu, cunosc cum să-și folosească libertatea, în definitiv viața trăită în familia creștină este o inițiere a vieții trăită în societate.

Familia trebuie ajutată și apărată prin măsuri sociale corespunzătoare. Importanța familiei pentru viața și bunăstarea societății, implică pentru societate o răspundere deosebită în susținerea și consolidarea căsătoriei și a familiei.

Puterea civilă trebuie să considere că este îndatorirea ei sacră „recunoașterea, ocrotirea moralității publice și promovarea prosperității domestice”.

În mentalitatea liberală, căsătoria și familia nu sunt instituții naturale, adică care au structuri prin natura lor obiectivă, dar sunt instituții umane, condiționate de mediul și de momentul istoric particular și de decizia omului. Trebuie însă înțeles clar faptul că familia nu este o invenție în structura sa esențială (chiar multe aspecte concrete sunt condiționate de momentul istoric). Valoarea socială a familiei constă mai ales în capacitatea sa de a da naștere, în mod potrivit cu demnitatea omului, la o nouă viață și a de a crește și educa copiii. Membrele societății au dreptul să se nască și să crească într-o familie, deoarece acolo se desfășoară primul proces de socializare radicală în care natura umană a fiecăruia este dezvoltată. În familie învățăm să fim oameni, fiind totodată și o inițiere în viața de societate. Când familia nu poate sau nu vrea să ducă la îndeplinire această datorie, răul provocat este foarte mare și greu de reparat. De aceea sănătatea societății (și a Bisericii) depinde foarte mult de starea familiilor.

Familia în esența sa are origine naturală și nu este instituită din voința omului. Așadar instituția naturală familială este universală și necesară prin natura umană și nu este destinată să se încheie cu evoluția socială. Legile familiei nu sunt stabilite de stat, nici de acordul liber între soți și nici de altă autoritate contingentă, ci de natura și de voința lui Dumnezeu, care sunt imutabile și veșnice. Familia, ca orice societate are și o autoritate, necesară mai ales pentru educația copiilor: prin natura sa, numai o familie poate să aibă grijă de copii în toate exigențele lor (fizice, morale, spirituale).

Familia ca celulă originară a societății, este prima între grupările sociale de mijloc care se află la mijloc între societate și individ; este un element de bază prin rolul său, pe care Papa Paul al II-lea îl numește “cultural”. Lumea se poate schimba numai pornind de la familie: ”Pentru a depăși mentalitatea individualistă răspândită astăzi, este necesară o angajare concretă de solidaritate și caritate care începe înăuntrul familiei prin sprijinul reciproc pe care și-l dau soții și continuă prin grija pe care generațiile o au una față de alta. Astfel familia se definește ca o comunitate de muncă și de solidaritate”.

Familia a devenit celula primară și vitală a societății deoarece Dumnezeu Tatăl a instituit căsătoria și a pus-o ca început și temelie a societății umane. Are legături organice și vitale cu societatea, deoarece ea constituie baza și alimentul permanent al societății, prin obligația de slujire a vieții. Familia este aceea în care se nasc cetățenii și totodată ea este prima școală a virtuții sociale care sunt sufletul dezvoltării societății însăși. Astfel, prin vocația sa familia nu se închide în ea, ci se familia se deschide spre alte grupuri familiare și spre societate.

Familia este plinătatea umanității și celula societăți. Fără familie nu există societate iar fără sensul familiei lipsește sensul societății. Statul contemporan, renovând sensul societății ca fiind o realitate etică, cere familiei valorile sale fundamentale.

Societatea fără familie este goală; familia fără umanitate este oarbă. Procesul social, înțeles în sensul de a găsi noi conținuturi și noi forme în întâlnirea umană, cere dezvoltarea și expansiunea persoanei umane. În acest sens este văzută colaborarea dintre om și societate. Din această colaborare se naște satisfacția omului de a trăi în comunitate. Satisfacția este considerată ca o cale a libertății și iubirii în societate și în stat.

Omul prin căsătorie și în căsătorie, cu familia și în familie trebuie să fie conștient că donează comunității un act, care de fapt este actul iubirii ce contribuie la expansiunea și la exaltarea valorilor umane. Statul deci trebuie să recunoască și el la rândul său originalitatea familiei și drepturile ei, considerând unitatea familiei și indisolubilitatea căsătoriei la dimensiunea unui drept original al omului care trebuie respectat și favorizat. Familia și căsătoria prezintă o uniate deosebită care relevă personalitatea omului.

Așadar, indisolubilitatea căsătoriei și a familiei este realizată din punct de vedere uman în măsura în care este fundament și proces al socializării umane și totodată a umanizării societății.

CAPITOLUL III

FAMILIA CREȘTINĂ ÎN VIAȚA BISERICII

Așa cum există o legătură strânsă între Biserică și sacramente, tot astfel există o legătură strânsă între familie, mica biserică și celebrarea sacramentelor.

Noi știm că există Biserică acolo unde creștinii se adună în numele Domnului și sunt în comuniune cu El: „Unde doi sau trei, sunt adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt 18,20).

Nu contează deci numărul persoanelor, ci mai degrabă intensitatea legăturilor și profunzimea unirii reciproce a familiei, fondată pe sacramentul căsătoriei, care devine locul uman și creștin, unde este repropusă, ca un stil cu totul propriu, în mod vizibil, Biserica, în dimensiunea sa domestică.

Familia creștină, tocmai pentru că este expresia cea mai autentică a imaginii Bisericii, nu poate face abstracție de la vocația sa, care este aceea de a-și conduce membrii la plinătatea vieții umane și creștine.

Schimbul de credință și de iubire între părinți și copii se realizează în timpul întregii vieți, însă există și momente particulare când această comuniune devine mai intensă și mai clară, atunci când familia își reînnoiește și trăiește propria dimensiune eclezială.

Unul din aceste momente este și participarea la sacramente, care sunt semnele prezenței lui Cristos și semnele vieții Bisericii.

3.1. Baza întemeierii familiei – Căsătoria

Datoria părinților pentru a-și educa copiii la credință, nu se motivează prin lipsa preoților, a persoanelor consacrate sau a altor persoane disponibile pentru a îndeplini educația religioasă.

Părinții nu trebuie să substituie pe nimeni, însă ei trebuie să fie conștienți că sunt:

„Colaboratori ai harului și martori ai credinței unul față de altul și față de copiii lor și de ceilalți membrii ai familiei. Ei sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori și educatori ai credinței; prin cuvânt și exemplu îi formează la viața creștină și apostolică, îi ajută cu prudență în alegerea vocației, iar dacă în ei vădește o chemare sfântă, o favorizează cu toată grija” (AA 11).

3.1.1. Valoarea căsătoriei ca sacrament

Un alt mod în care părinții își pot ajuta copiii să se pregătească și să trăiască sacramentul căsătoriei, este când anunță și dau mărturie despre noutatea evanghelică a căsătoriei și a familiei: „Creștinii au obligația de a vesti cu bucurie și convingere vestea bună a familiei, care are absolută nevoie să asculte din nou și să înțeleagă cuvintele autentice, care îi descoperă identitatea, resursele interioare și importanța misiunii ei în cetatea oamenilor și în cetatea lui Dumnezeu”.

Fiecare părinte va trebui, ca bun stăpân al casei, să facă cunoscută evanghelia; trebuie să știe să scoată din tezaurul său lucruri vechi și noi (cf. Mt 3,52); tezaurul este experiența vieții familiale care, cu trecerea anilor, devine mai bogată și matură; lucrurile noi și vechi sunt valorile umane și creștine care trebuie promovate mereu, ambientul favorabil dezvoltării familiei, încrederea că familia, prin primirea Evangheliei, poate ajunge la inima adevărurilor sale profunde, chiar dacă de multe ori va trebui să cunoască calea crucii: „Însă prin cruce, prin suferință, familia poate ajunge la plinătatea ființei și perfecțiunii iubirii sale”.

Părinții trebuie apoi să mărturisească copiilor că sacramentul căsătoriei este o vocație. A vorbi despre vocație pentru viața conjugală și familială nu e un lucru obișnuit, pentru că se pare, vocația privește o stare de viață particulară și excepțională, ca acea a preoților sau a persoanelor consacrate; cu toate acestea sfântul Paul, scriind creștinilor din Efes, spune în mod clar că vocația este proprie oricărui creștin: „De aceea vă îndemn, eu cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea pe care ați primit-o” (Ef 4,12).

Când se vorbește despre vocație, se vorbește despre o perspectivă, de un proiect care este capabil de a da o semnificație globală vieții, de a da un sens întregii existențe. În primele pagini ale Bibliei găsim această problemă vocațională a omului, în raport cu lucrurile și cu Dumnezeu. Pe de o parte, omul este prezentat drept coroană a creației, stăpân al lucrurilor și al evenimentelor, capabil de a da un nume oricărei ființe (cf. Gen 2,20); pe de altă parte, este chemat să trăiască în dialog cu Dumnezeu, este chemat să fie imagine și asemănare a acelei iubiri care se dăruiește, care creează și care în Isus Cristos dobândește expresia cea mai completă. Așadar, orice persoană este chemată să trăiască într-un raport dinamic această iubire cu Dumnezeu; se poate spune că viața omului este vocație la iubire.

Dacă sacramentul căsătoriei este o vocație, aceasta înseamnă că este un dar care se naște din inițiativa lui Dumnezeu: El este acela care cheamă pe câțiva să-l slujească în sacramentul căsătoriei. Dacă sacramentul căsătoriei este o vocație, logodnicii nu se pot închide sau izola, ci sunt chemați să trăiască iubirea lor într-o comunitate mai amplă, Biserica, care are nevoie de mărturia iubirii conjugale, la fel cum are nevoie de mărturia preotului sau a persoanei consacrate.

A trăi sacramentul căsătoriei în dimensiunea credinței, înseamnă a ști să înțelegi, să contempli, să imiți iubirea lui Cristos; o iubire creativă, mereu nouă, capabilă să se dăruiască în mod gratuit, capabilă de a ierta.

Căsătoria corespunde vocației creștinilor numai când reflectă iubirea pe care Cristos – mirele – o dăruiește Bisericii, miresei sale și pe care Biserica caută să o readucă lui Cristos. Căsătoria, ca și vocație, este un eveniment personal și comunitar; se devine soț sau soție într-o comunitate creștină în fața cărora soții își asumă propriile responsabilități.

În puterea sacramentului căsătoriei, familia – în realitatea sa cea mai profundă – aparține de această economie comunitară a mântuirii, ca și comunitate de credință și de har în interiorul celei mai mari comunități a Bisericii. Această legătură familie – Biserică implică un dublu aspect: pe de-o parte, familia nu poate trăi propria realitate vocațională creștină decât participând la viața Bisericii și la momentele sale puternice ale Cuvântului, Liturghiei și Slujirii; pe de altă parte, familia creștină „manifestă tuturor via prezență a Mântuitorului în lume și genuina natură a Bisericii” (LG 48).

Când tatăl sau mama prezintă copiilor lor etapele sacramentale, sunt mereu chemați să se confrunte cu valorile credinței, să le aleagă și să le trăiască printr-o angajare permanentă. Dacă privim aspectul dinamic al credinței noastre, ne dăm seama că etapele sacramentale devin pentru familie un dar, o invitație pentru a crește în credință, un motiv de bucurie și de sărbătoare pentru întreaga familie.

3.1.2.Binele comun al căsătoriei și legământul conjugal

Prin viața de unire, soții trebuie să afirme fecunditatea și indisolubilitatea atentă a iubirii lui Cristos, care, de altfel, reprezintă dragostea și unirea intimă între Cristos și Biserica sa. Doar astfel căsătoria este înălțată spre marele mister al iubirii răscumpărătoare a lui Cristos, iar fecunditatea ajunge la stabilitate și la o sfințenie mult mai profundă.

Soții creștini, își administrează sacramentul căsătoriei, prin schimbul reciproc, promisiunea de fidelitate pronunțată în forma legală, prin intermediul căruia se inserează în orânduirea divină a căsătoriei cu proprietățile sale esențiale: unitatea, indisolubilitatea și fecunditatea. Dacă este exclusă una dintre aceste proprietății, nu pot primi sacramentul căsătoriei, și nici nu pot încheia un contract matrimonial. Dacă mirii acceptă contractul matrimonial cu proprietățile sale esențiale, ca ceva incontestabil, dar pe de altă parte nu au intenția să îndeplinească în mod fidel obligațiile esențiale care derivă din aceasta, primesc sacramentul căsătoriei în mod valid, dar nu și demn în același timp. A primi sacramentul căsătoriei în stare de culpabilitate, acest lucru constituie un grav sacrilegiu, mai ales pentru faptul că sunt conștienți de propria lipsă de demnitate.

Raportul pastoral: faptul că mirii sunt cei care își administrează sacramentul, acest lucru face ca între ei să se stabilească un reciproc raport pastoral-sacerdotal. Căsătoria creștină este de altfel chemată la o slujire permanentă a lui Cristos. Prin consacrarea matrimonială, părinții au obligația – în afara obligației lăsată de Creator – unei slujirii sacerdotale în ceea ce privește copiii pe care Dumnezeu îi va dărui.

Schimbul promisiunii sacramentale, în ceea ce privește fidelitatea, întemeiază o alianță. Deși este o comuniune a persoanelor, depășește simplele categorii ale dreptății comutative și contractuale. Așa după cum Dumnezeu a venit în întâmpinarea poporului său printr-un pact de iubire și fidelitate, tot astfel și Mântuitorul oamenilor, Mirele Bisericii vine în întâmpinarea soților creștini prin intermediul sacramentului căsătoriei; rămâne cu ei, pentru că el așa cum a iubit Biserica, s-a dăruit pentru ea, tot astfel și soții se pot iubi unul pe altul pentru totdeauna cu reciprocă dăruire. Consacrarea mirilor în slujirea sfântă a trupului mistic al lui Cristos, nu constituie un ingredient al sacramentului, dar sacrament cu o realitate sfințită și sfințitoare. Această consacrare pune în lumină faptul că Biserica, administrează sacramentul căsătoriei prin intermediul soților botezați.

Relația ce intervine între căsătoria creștinilor și misterul Bisericii, îi obligă pe creștinii catolici să vadă căsătoria lor la lumina Bisericii, iar pentru alegerea partenerului să se gândească că viața lor conjugală trebuie să fie un clar reflex a fidelității lui Cristos pentru Biserica sa.

3.1.3. Iubirea în viața de căsătorie și de familie

Iubirea și fidelitatea conjugală sunt structura fundamentală spirituală, ceea ce numai soții o pot îndeplini în serviciul vieții într-un mod nobil și demn de creatură umană. Este lecit să definim dragostea conjugală ca structură și formă fundamentală a căsătoriei, pentru faptul că se află pe prim plan în simbolismul sacramentului. Dragostea conjugală, în deplina ei semnificație este o iubire în serviciul vieții. După cum iubirea cerută de sacrament este o iubire în Cristos, la fel și în dragostea conjugală trebuie să se iubească mai mult decât orice lucru mântuirea soțului sau a soției, sau mai bine zis mântuirea comună, o iubire ce penetrează în minunatele intenții ale lui Dumnezeu, pentru mântuirea fiilor lor.

Această parte integrantă și amplă a iubirii în Cristos, iubire ce trebuie să informeze dea dreptul cele mai intime raporturi, pentru a le transforma într-un adevărat serviciu uman, poate ocupa primul loc în grija morală care-i animează pe soți în ordinea unei căsătorii perfecte și fericite.

Iubirea, este forma și sufletul tuturor virtuților. Dar ar fi absurd să propunem dragostea conjugală în mod exclusiv erotic, sexual, ca scop primar, ca adevăratul scop al căsătoriei. Numai prin iubire în sens deplin se poate spune că este lucrul cel mai mare.

Serviciul adus vieții prin procreare și creșterea copiilor, este o valoare de prim ordin și un scop specific al căsătoriei. Prin aceasta nu trebuie să se înțeleagă că dragostea conjugală ar reprezenta o valoare secundă. Prin sine însăși, este forma esențială a căsătoriei, iar lucrul cel mai evident în timpul nostru, motivul radical și garanția cea mai sigură pentru serviciul adus vieții. De aceea dragostea conjugală nu poate fi autentică fără da-ul fundamental de a sluji viața.

Căsătoria nu a fost instituită numai în vederea procreării; însăși natura ei de legământ indisolubil între persoane și binele copiilor cer ca și dragostea reciprocă dintre soți să se exprime în modul cuvenit, să sporească și să se maturizeze. De aceea, dacă lipsesc copiii, uneori atât de doriți, căsătoria dăinuie ca deplină comuniune de viață și își păstrează valoarea și indisolubilitatea.

O adevărată căsătorie nu se poate întemeia pe o pură înclinație sexuală, ci pe legătura unei absolute fidelități și al unei dragoste conjugale adevărată și responsabilă. Însă înclinația naturală, reciproca simpatie este un element integrant pus de Creator în orânduirea căsătoriei. Papa Pius al XII-lea, afirmă că alegerea partenerului pentru viața de familie trebuie să se inspire dintr-o sinceră înclinație spre el. Iubirea față Dumnezeu, iubire ce se realizează prin legătura fidelității, constituie elementul esențial. Înclinația doar din punct de vedere al instinctului nu poate genera din ea însăși o iubire integrală, dar acolo unde stima reciprocă și iubirea față de Dumnezeu este prezentă atunci vor fi în grad de a trezi și a alimenta această înclinație.

Înclinația și fidelitatea: fără o legătură a fidelității definitive, orice înclinație sexuală este inconsistentă și orice manifestare intimă este ilegitimă. Odată primită, fidelitatea, nu poate fi abandonată în oscilațiile înclinațiilor sexuale. Autentica iubire și fidelitatea, trebuie să rămână deasupra tendințelor pur sexuale. Posibilitatea de a divorța, posibilitate oferită de prea multe state, distruge foarte mult în toți cei care acced la acest punct de vedere, voința de fidelitate sădită în iubire.

În orice familie există două relații de iubire distincte: iubirea dintre soți și iubirea acestora față de copiii lor. Nu întotdeauna însă cele două iubiri se armonizează spre folosul lor reciproc, de aceea nu este deloc lipsit de interes să devină conștienți de greșelile care pot apărea și de impactul lor asupra raporturilor dintre cei doi soți, cât și asupra mersului normal al educației copiilor.

Unii părinți experți consideră că prima greșeală, dacă o considerăm în ordine cronologică, este aceea de a amâna venirea pe lume a primului copil. Nu este un secret pentru nimeni că femeia are sădită în firea sa înclinația spre maternitate. Neavând copii, resursele ei de afectivitate maternă caută să se manifeste printr-un transfer afectiv. De aceea, se întâlnesc spre exemplu femei care au o grijă exagerată față de un animal de casă, îngrijindu-l ca pe un copil. Există și femei care ar vrea să aibă un copil, dar nu pot și atunci înfiază un copil orfan, simțind că viața lor este oarecum pustie fără un copil, deși nu sunt singure, ele având un soț alături.

Unele mame afirmă în mod liber și deschis faptul de a vrea să nu ai copii de dragul unor calcule materiale, din comoditate, poate uneori din egoism, ori pentru a păstra neatinsă frumusețea fizică feminină și numai pentru sine iubirea soțului, toate acestea se răzbună mai devreme sau mai târziu. Iar răzbunarea e foarte diversă, lovind întotdeauna tocmai în scopul mărunt urmărit prin asemenea calcule. De pildă, o bunică care avea nepotul la mine în grupă și-a exprimat părerea făcând următoarea afirmație: „A-ți dori să-ți aranjezi mai întâi o situație materială cât mai bună este exact ca și cum ai merge spre o iluzie tot mai îndepărtată, și niciodată cei doi soți nu vor fi mulțumiți de nivelul material sau de confortul atins; treptata iubire dintre ei va fi sufocată de dorințele și interesele materiale, până când se vor trezi într-o zi ca doi străini într-o colivie aurită, fără a avea copii prin care iubirea dintre soți este regenerată. Cât despre frumusețea trupească, ea oricum se va risipi de la vârstă și atunci ce va mai rămâne dintr-o iubire care n-a știut să se întemeieze decât pe atât? În plus, fiecare bărbat simte nevoia de a avea un moștenitor, iar dacă nu îl are își va acuza soția.”

Dar nici iubirea dintre părinți și copii nu este scutită de greșeli, cu urmări evident negative pe plan educativ. Una dintre aceste greșeli este încercarea unuia dintre soți de a monopoliza iubirea copiilor, în detrimentul celuilalt. În felul acesta se deformează educația copiilor, care nu poate fi completă decât dacă au iubire și respect față de ambii părinți. Ce autoritate poate avea, de exemplu, un tată despre care mama are mereu vorbe disprețuitoare în fața copiii lor? Dar copiii nestruniți de autoritatea tatălui, ușor vor scăpa din frâul educației.

O altă greșeală o reprezintă gelozia unui părinte față de iubirea celuilalt părinte purtată copiilor. Pare ciudat, dar realitatea egoismului duce și la așa ceva. De exemplu, o femeie poate avea impresia că soțul nu-i mai arată iubirea dinainte, rezervând prea multă iubire copilului și atunci se poate instala o ranchiună tainică în sufletul ei contra copilului. Partea cea mai rea, din punct de vedere educativ, este aceea că, prin căi la fel de tainice, copilul simte repede când unul dintre părinți ,,are ceva cu el”. Urmările unor astfel de situații sunt: neliniște, dezorientare și chiar efecte negative, cu cât mai mult copilul se socotește, deopotrivă, nevinovat și nedreptățit, cum de fapt și este.

O altă greșeală este și neglijarea de către un soț a oricărei afecțiuni datorate celuilalt soț, rezervând toată iubirea numai pentru copii. O asemenea convertire totală a unei iubiri în alta este o exagerare și poate slăbi afectiv bazele familiei sau, în orice caz, va influența negativ atmosfera din familie. Cele două iubiri au dreptul egal la existență, ele sunt complementare. Copiii se simt mai bine când observă că părinții se înțeleg și nu pretind pentru ei toată iubirea de care sunt capabili părinții. Cele două iubiri se vor manifesta pe deplin și constructiv într-o unică iubire, anume iubirea familială în care nu-și are locul decât dorința de a ajuta și de a face unul pentru altul întregul bine posibil, chiar cu sacrificiu, când este necesar.

Despre gelozie s-a scris mai mult în literatură, aceasta poate fi numită o boală urâtă care produce multă suferință în familie. De obicei gelozia apare la unul dintre soți și se traduce prin suspiciune, neîncredere, interpretare forțată a unor aspecte firești ale relațiilor celuilalt soț cu alte persoane cu care intră în contact, reproșuri nejustificate, scene de mânie, injurii amenințări, șantaj și altele asemănătoare. În astfel de context copiii devin nervoși, închiși în sine și chiar agresivi.

Există cazuri unde gelozia apare din cauza copiilor. Înainte de a se naște un copil în familie, iubirea dintre soți nu este împărțită cu nimeni, pe când după ivirea copiilor, se împarte cu aceștia. Bine ar fi ca niciun părinte să nu cântărească iubirea acordată copiilor, deoarece iubirea este la fel de necesară ca hrana și căldura pentru un copil. Aceasta apare dintr-un sentiment de egoism necontrolat și nereprimat la timp, care nu acceptă un transfer prea pronunțat de iubire din partea celuilalt soț către copii. Consecințele acestui sentiment se răsfrâng asupra copilului, care este total nevinovat. De aici se ivesc conflicte între părinte și copil. Părintele afectat de această boală va reacționa foarte ușor împotriva copilului găsind mereu motive să-l persecute, chiar fără ca acesta din urmă să fie vinovat. Dialogul dintre un asemenea părinte devine din ce în ce mai dificil și se instalează o răceală în relația cu copilul, fapt care duce la dezbinarea întregii familii.

3.2. Familia și căsătoria în Magisteriul Bisericii

Conciliul al II-lea din Vatican, în Lumen Gentium, după ce afirmă că soții creștini au „în starea lor de viață și în ordinea lor propriul dar în mijlocul poporului lui Dumnezeu”, astfel continuă: „Din această unire provine familia… în ceea ce s-ar putea numi Biserică familiară, părinții trebuie să fie pentru copii lor, prin cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței și să vegheze la vocația proprie a fiecăruia, acordând atenție specială vocației sacre” (LG 11). În decretul aspra apostolatului laicilor se povestește că familia, „prim reciproca afecțiune a membrilor și rugăciunea făcută lui Dumnezeu în comun, se manifestă ca sanctuarul domnesc al Bisericii” (AA 11).

Familia dincolo de metodele particulare cu care se poate prezenta, este în realitatea sa mai profundă un fapt comunitar. În consecință, orice teologie a familiei trebuie să plece da la realitatea comunitară a familiei.

Acum dacă există o dată constantă în toată economia biblico-creștină a mântuirii, ea este constituită de comunitate. Aceasta este adevărat pentru vechea economie a mântuirii: Israel este o comunitate; și este adevărat pentru noua economie: Biserica este noua comunitate salvifică. „Dumnezeu vrea să sfințească și să salveze oamenii nu în mod individual și fără nici o legătură între ei, dar vrea ca să constituie din ei un popor care să-l recunoască în adevăr și în mod fidel să-l slujească” (LG 9; AG 2). Planul lui Dumnezeu este în mod esențial comunitar. Primii discipoli ai lui Cristos s-au înțeles ca o koinonia, o comuniune care face comunitate (cf. Fap 2,42-48; 1Cor 10,16-17; 12,12) și că în acest mod să devină semn de mântuire pentru toți („în orice zi Domnul îi adaugă comunității pe cei salvați”, Fap 2,48). Această „comunitate”, care exprimă prezența mântuirii în istorie, este rodul liberei și gratuitei inițiative divine, înainte și mai mult decât inițiativa umană. Pentru aceasta, ea trebuie să trăiască în ascultarea cuvântului Domnului și în atitudinea de continuă aducere de mulțumire. Dacă botezul este fundamentul apartenenței la această comunitate, euharistia este „inima” de la care derivă și plăsmuiește în continuu.

3.2.1. Familia în viziunea Papei Ioan Paul al II-lea

De la natura familiei ca „biserică domnească”, expresie – în biserica universală – a comuniunii trinitare inaugurată de Cristos și de darul Dudului Sfânt în istorie, derivă misiunea proprie a familiei creștine în lumea contemporană. Această misiune a fost într-un mod magistral prezentată de Papa Ioan Paul al II-lea în îndemnul apostolic Familiaris Consortio din 17 dec. 1981. Mă limitez la acest îndemn apostolic și voi prezenta temele esențiale cuprinse în el.

Prima datorie a fiecărei familii este de a realiza în sine însăși o adevărată comunitate-comuniune de persoane, după diferitele nivele care o constituie: între părinți și copii, între frați și surori, între rude și alți familiali. Principiul interior și forța permanentă pentru realizarea acestei comunități este iubirea: fără de ea nu este posibil a realiza o adevărată comuniune. Această iubire constituie comunitatea familială ca o comunitate unită și nedespărțită; duce la plinătate legăturile naturale de sânge și de carne; promovează demnitatea și vocația fiecărei persoane și în particular a femeii în interiorul familiei și a societății, a bărbatului ca soț și tată, a copiilor și a bătrânilor.

Soții sunt chemați să fie cooperatori liberi și responsabili ai lui Dumnezeu Creator. Această cooperare se realizează fie în transmiterea vieții cât și în educarea fiilor.

Datoria de a transmite viața, din partea părinților creștini, trebuie să se realizeze în conformitatea cu legile înscrise de Dumnezeu în ordinea naturală și să corespundă învățăturii morale a Bisericii, după care iubirea conjugală, în manifestările sale fizice, „trebuie să fie pe deplin umană, exclusivă și deschisă la noua viață”.

De această datorie este inseparabil legată cea a educației. „Părinții sunt constituiți de Dumnezeu ca primii și principalii educator ai fiilor. Această iubire este inalienabilă și nu poate fi delegată cu totul altora, și nici nu va fi uzurpată de alții. Statul și Biserica au datoria de a oferi familiei toate acele ajutoare în mod adecvat. Le revine așadar părinților să creeze în sânul propriei familii acea atmosferă de iubire și de evlavie față de Dumnezeu care este premiza fiecărei educații adevărate. Familia este prima școală de umanitate și de viață creștină”.

Ca „prima și vitala celulă a societății” (AA 11), familia constituie fundamentul comunității umane: din ea se nasc locuitorii, și în familie găsesc prima școală a întregii societății. Familia are așadar o datorie precisă socială: de includere și de angajare în orașul pământesc. Această datorie corespunde planului lui Dumnezeu asupra familiei și a umanității; ea este chemată de Dumnezeu însuși să ofere tuturor mărturia unei dedicări generoase și coerente problemelor sociale. Alegerea sa preferențială sunt săracii, indigenii, bătrânii, bolnavii, toxico-dependenții, cei fără familie.

Deoarece este „Biserică domnească”, familia creștină are un loc al său în viața și în misiunea Bisericii: este comunitate evanghelizată și evanghelizatoare, comunitate ministerială (profetică, preoțească și regală) și misionară. Sub acest aspect, familiile creștine oferă Bisericii o contribuție esențială. Dar pentru a putea realiza o asemenea datorie, familia este chemată să crească zi de zi mai mult în sfințirea lui Cristos și a Bisericii pentru care sacramentul căsătoriei este izvor permanent și apelul inepuizabil în puterea Duhului.

Căsătoria și familia ca realitate de trăit este o formare umană și creștină potrivită. Realizarea unei pastorale a căsătoriei și a familiei este în acest sens o exigență, fie în faza de pregătire a tinerilor la viața conjugală, fie în predispunerea formelor de însoțire, de oferit mirilor și familiei pentru ca să fie capabili să realizeze pe deplin misiunea la care sunt chemați. Modalitățile sunt multiple. Familiaris Consortio și diferite documente ale Conferinței Episcopale subliniază între altele că evanghelizarea căsătoriei și a familiei se referă la toate Comunitățile creștine, și în ea, toți și fiecare credincios, după locul lor și minister („familia se evanghelizează prin familie”) și pregătirea de muncitori familiari potrivit de calificați.

O reflexie este oferită pentru pastorala familială în cazuri dificile și în situații neclare. Primii sunt de exemplu, „familiile emigranților pentru motive de muncă; familiile acelora care sunt constrânși la lungi absențe, ca de exemplu, militarii, navigatorii; familiile celor închiși, celor exilați; familiile care în multe orașe trăiesc marginalizați; cele care nu au casă, cele incomplete sau mono-parentale; familii cu fii handicapați sau drogați; familii alcoolice, cele dezrădăcinate din ambientul lor cultural și social sau cu riscul de a-l pierde; cele discriminate din motive politice sau pentru alte motive; familii care în mod ideologic separate; cele care suportă violența sau nedrepte tratamente din cauza propriei credințe; cele compuse din soți minori; bătrânii, uneori constrânși să trăiască în singurătate și fără mijloace potrivite de viață”.

Situațiile neclare sunt date de ceea ce este numit „căsătorii pentru experiment”, de „uniunile libere”, în cazul catolicilor uniți numai prin căsătorie civilă, de cei separați necăsătoriți, de divorțați căsătoriți. Pentru fiecare din aceste situații sunt oferite indicații pastorale precise care caută să adopte caritatea pastorală a Bisericii care după imaginea Bunului Păstor se apropie de doctrina stabilită de magister în linie cu învățătura lui Cristos asupra exigențelor și natura căsătoriei și în particular asupra unității sale și indisolubilității. „Viitorul umanității trece prin familie! Este așadar, indispensabil și urgent ca fiecare om de bunăvoință să se angajeze să salveze și să promoveze valorile și exigențele”, proclamă Papa Ioan Paul al II-lea și adaugă: „Le revine creștinilor datoria de a vesti cu bucurie și convingere vestea cea bună asupra căsătoriei și a familiei”.

3.2.3. Familia de azi văzută în Gaudium et Spes

Înainte de a prezenta o sinteză a modului în care acest punct 47 al constituției pastorale Gaudium et Spes descrie situația familiei în ziua de azi este oportun să fac o mică precizare, cunoscută dealtfel. Conciliul Vatican II a fost un conciliu care și-a canalizat atenția înainte de toate asupra problemelor interne și asupra reformei din Biserică și doar spre final, dacă este să vorbim despre Gaudium et Spes, a fost redactată această constituție pastorală.

Aceasta este o constituție care se adresează tuturor creștinilor și lumii întregi și face apel la toți oamenii de bună voință pentru a aprofunda și rezolva problemele urgente ale timpului nostru (de la problemele economice, de politică, legate de pace, la probleme ce privesc căsătoria și familia). Cât privește căsătoria și familia azi constituția Gaudium et Spes, privește aceste realități într-o perspectivă teologico-pastorală, ne-dedicând totuși analizei socio-culturale prea mult spațiu.

Ar mai fi de adăugat faptul că documentul ia în vizor doar anumiți factori care atentează la unitatea și indisolubilitatea căsătoriei, pentru că marile probleme cu care se confruntă se va confrunta căsătoria și familia apar înainte și după 1970, atunci când asistăm la adevăratele schimbări structurale și culturale care se pot observa și astăzi, dar într-un mod mult mai acut ca atunci, în cadrul realității despre care discutăm. Și, pentru a avea un cadru cât mai general, cred că este necesar ca mai întâi să prezint câteva realități cu care, după Conciliul Vatican II, se confruntă căsătoria și familia:

– Sexualitatea este trăită din ce în ce mai mult și în afara căsătoriei. O tendință care face ca un număr din ce în ce mai mulți de tineri și adulți să aibă relații sexuale, voind să arate prin aceasta interesul pentru sex ca valoare în sine, independent de căsătorie;

– Cresc numărul conviețuirilor libere, al perechilor ce se formează și se separă în afara căsătoriei, fără nici un certificat religios ori civil;

– Se perpetuează o concepție permisivistă a realității. Se recurge din ce în ce mai mult la mijloace contraceptive, considerându-se sexualitatea ca un mod de trăire independent de căsătorie, de funcția procreativă;

– Cresc numărul mamelor tinere;

– Mijloacele contraceptive, avortul și fii născuți în afara căsătoriei provoacă o micșorarea a nașterilor.

Un alt factor care se poate verifica este conștientizarea egalității dintre sexe, răsturnându-se astfel vechiul model de familiei în care tatăl era nu numai capul familiei dar lua și deciziile din cadrul acesteia. Cu militarea femeilor pentru drepturile lor și cu obținerea acestora se adaugă alte probleme:

– creșterea divorțurilor și a separărilor;

– de multe ori părinții, fiind așa de ocupați, nu mai găsesc timpul necesar pentru a sta împreună cu copii lor, ajungându-se chiar la cazuri în care, pentru carieră, unul sau altul dintre părinți abandonează familia;

– vârstnicii sunt tot mai disponibili pentru a trăi într-un nou cuplu fără să se mai căsătorească legal sau chiar decid să divorțeze, lucru ce nu era întâlnit în forma clasică a familiei.

Făcute fiind aceste câteva precizări, completări pentru a avea o panoramă generală a situației, este bine venită o mică sinteză a acestui punct 47, care vorbește despre situația familiei în ziua de azi, nu înainte de a mai preciza că în mare parte documentul vorbește despre situația din Occident.

a) Aspecte pozitive ale familiei

În prima parte a acestui punct, documentul evidențiază aspectele pozitive ale situației, amintind că oamenii de astăzi fac pași înainte în promovarea familiei, ca și comunitatea a iubirii, și în respectul față de viață: ajunge să amintim că în toate Constituțiile statelor moderne familia nu este doar protejată din punct de vedere juridic, dar este ajutată și susținută economic în datoria sa procreativă și educativă prin acordarea anumitor ajutoare pentru familiile numeroase.

Pentru toate acestea creștinii nu pot să nu se bucure cu toți aceia care nutresc o profundă stimă pentru familie și pentru valorile familiare. Mai mult, ei trebuie să lucreze pentru ca familia să fie din ce în ce mai respectată, ajutată și susținută în datoriile sale așa de esențiale pentru binele oamenilor și a societății.

Părinții conciliari numesc familia „Biserica domestică”, în care „părinții trebuie să fie pentru copiii lor primii învățători ai credinței”dar amintește și că „familia creștină proclamă cu tărie atât virtuțile Împărăției lui Dumnezeu cât și speranța în viața veșnică” în timp ce „cu exemplul său și cu mărturia sa arată lumii păcatul său și îi iluminează pe aceia care caută adevărul”.

De notat faptul că încă din acest prim fragment dedicat familiei, aceasta este numită „comunitatea iubirii”, pentru a se sublinia imediat aspectul personal și nu doar juridic cu care Conciliul vrea să discute despre această temă.

b) Aspecte negative

În cea de-a doua parte sunt prezentate aspectele negative ale vieții familiare din timpul nostru. Mai înainte de toate se spune că demnitatea căsătoriei și a familiei nu strălucește peste tot cu aceeași claritate. O situație concretă este poligamia, care atentează la unitatea căsătoriei, și divorțul, care atentează la indisolubilitatea acesteia.

Divorțul este numit aici ca fiind o plagă, și pe bună dreptate, pentru că el nu rănește doar familia, ci și societatea; și este o plagă care nu se cicatrizează, pentru că își face simțite efectele sale dureroase și, uneori, tragice, nu doar asupra soților, ci și asupra fiilor (lucru adevărat dealtfel dacă ne gândim că, de fapt, divorțul nu urmărește altceva decât „fericirea” părinților și nefericirea copiilor).

Poligamia și divorțul nu sunt însă unicele realități care umbresc căsătoria și familia de astăzi. Se amintește aici și despre așa zisele „uniri libere”, și de acel mod de poligamie din unele țări în care, alături de legitima consoartă mai există o amantă sau mai multe.

Această panoramă devine și mai întunecată atunci când se vorbește despre iubirea conjugală: aceasta este astăzi deseori profanată – adică despuiată de caracterul său sacru – de egoism, de hedonism și de alte realități. Iubirea conjugală este o dăruire reciprocă a propriei persoane din partea soților: ea comportă, de aceea, refuzarea egoismului. Dacă, în schimb, iese mai mult în relief și căsătoria se rezumă la ”un egoism în doi”, iubirea conjugală primește o lovitură mortală. Într-unul din numeroasele sale discursuri (17 iunie 1942), Papa Pius XII indica cauza care duce la ruptura atâtor căsătorii tocmai în egoism. Iată ce spune acest pontif:

Cine a produs în acea iubire, în acea unire de suflete, o rană indivizibilă și deseori fatală? Nu este necesar să se caute prea departe. Căutați aproape. Căutați în inimă. Aici stă dușmanul; aici este cel vinovat. Foarte înșelătoare manifestările și în aparițiile sale, el este acea iubire de sine însuși care se naște împreună cu omul, trăiește cu el și de abia moare cu el…Este egoismul…Noi vrem să vi-l indicăm, dragi tineri căsătoriți, ca pe cel mai mare dușman al unirii voastre, ca un venin al iubirii voastre sacre. Două egoisme urăsc sacrificiul de sine… Iubirea de sine separă viața comună și egoismul soțului nu este întotdeauna egal cu egoismul soției. Cu toate acestea, uneori cele două egoisme sunt egale în vină.

Un alt dușman al iubirii conjugale este hedonismul, adică acea concepție teoretică și practică care duce la a vedea în plăcere și în satisfacerea simțurilor scopul esențial al vieții și duce, deci, la a-i sacrifica lui toate celelalte valori, începând cu valorile morale și religioase.

Nu trebuie uitat însă că iubirea conjugală necesită o angajare a fidelității până la moarte, capabilă să depășească oboseala și deziluziile ce se pot acumula. Dar, dacă la baza iubirii conjugale stă hedonismul, oboseala și deziluziile, care fac parte din orice căsnicie, o vor distruge.

În rest, se mai poate vorbi de iubire conjugală între doi soți când ei nu caută în această căsătorie decât satisfacerea simțurilor? În acest caz, iubirea conjugală nu-și pierde doar caracterul ei sacru, dar și caracterul său uman.

Egoismul și hedonismul conduc apoi la practici ilicite împotriva procreării , a treia cauză a desacralizării iubirii conjugale, într-adevăr, aceasta conține în sine un „gol” creator, un apel la nașterea unor vieți noi.

Dacă acest „gol” creator este reprimat pentru a evita greutățile și necazurile pe care fii le aduc cu ei și dacă acest apel este redus la tăcere prin practici care au scopul de a împiedica nașterea unor noi creaturi umane, iubirea conjugală este privată de scopul său și rămâne în mare parte golită de semnificatul său autentic, reducându-se așa cum am mai spus, la gesturi care sunt canalizate de egoism și de hedonism.

Și acest lucru nu este totul: actul creator al iubirii conjugale are un caracter sacru, fie că pentru transmiterea vieții, la fel și la opera creatoare a lui Dumnezeu, care este sacră, fie pentru că fie pentru că este opera unei precise porunci a lui Dumnezeu, care le-a spus omului și femei: Înmulțiți-vă, umpleți pământul și stăpâniți-l” (Gen 1,28). Așadar, când prin practici ilicite se împiedică actualizarea acestui gest creator, iubirea conjugală, care îl poartă în sine, este privată de sacralitatea sa, este, așa cum spune această constituție, profanat.

Acum dacă privim puțin la lumea de astăzi, ne dăm seama cu ușurință cât de vastă și de profundă este pervertirea iubirii conjugale. La această desacralizare contribuie foarte mult instrumentele de comunicare socială, în special presa și televiziunea.

Cu toate acestea, viața de căsătorie nu întâlnește dificultăți și obstacole în cadrul acesteia: Actualele condiții economice, socio-psihologice și civile” spune documentul nostru, aduc dificultăți, probleme în viața familiară”. O afirmație deloc gratuită dacă realizăm că familia de astăzi este pusă într-o criză nu atât de egoismul soților, de o concepție hedonistă a vieții și de o răspândire a metodelor anticoncepționale, dar de toată viața modernă: de noile moduri de a simții și de a trăi, de noile condiții de muncă, de enormă creștere a nevoilor pe care civilizația tehnicii le aduce cu sine, de nesiguranțele economice, de nesiguranță psihologică și sentimentală, care este caracteristică timpului nostru, datorită căutării unui loc de muncă onest care să ofere persoanei un motiv de a vedea altfel viitorul.

Se amintește aici că astăzi soții multor familii lucrează amândoi (realitate ce se verifică mai puțin la noi), pentru a putea face față necesităților economice ale familiei și, din cauza programelor diferite de muncă, nu reușesc de multe ori să se întâlnească între ei și cu fii lor decât rar și în grabă, datorită preocupării și oboselii de a crea pentru sine și copii lor un climat familiar cald și primitor. Mulți soți, chiar dacă ar vrea, nu ar putea avea mai mulți copii, pentru că nu le-ar putea satisface exigențele acestora, care au crescut enorm astăzi, în comparație cu situația din trecut. Fără a mai adăuga aici faptul că familiile numeroase întâlnesc dificultăți pretutindeni, în special pentru locuință, care sunt construite în oraș doar pentru familii cu maxim 4-5 persoane.

În sfârșit, în continuarea relatării acestei situații se specifică că „în determinate părți ale lumii se vede o preocupare pentru problemele ce se nasc din creșterea demografică”. Așa cum știm cu toții, în unele părți ale lumii, dar într-un mod particular în Asia, asistăm astăzi la o adevărată explozie demografică.

Această realitate pune probleme drastice conștiinței umanității, date fiind dificultățile enorme pentru a le asigura tuturor oamenilor ajutorul și susținerea necesară. Sunt probleme ce privesc îndeaproape familia, pentru că mulți gândesc că rezolvarea problemei demografice se poate face printr-o reducere drastică a ratei natalității, lucru care să se realizeze prin orice mijloc, făcându-se abstracție de conceptele de „moral” sau „imoral”.

Toate aceste lucruri, spune constituția, nu pot să nu neliniștească conștiințele. Cu toate acestea, într-un cadru cu nuanțe așa de închise, ea introduce o notă de optimism, în conformitate cu spiritul profund al acestei constituții. Aceasta ia optimismul și încrederea ce o întrepătrund din certitudinea că Dumnezeu călăuzește istoria către mântuirea în Cristos care cu întruparea sa a voit să împărtășească destinul oamenilor și care cu moartea și învierea sa ne-a mântuit de rău și de moarte.

În continuare documentul afirmă că „valoarea și trăinicia căsătoriei și a familiei ies în relief și pentru faptul că profundele schimbări ale societății actuale, în ciuda dificultăților care izvorăsc din această situație, manifestă deseori în felurite moduri adevărata natură a realității înseși”. Cu alte cuvinte, dacă marile schimbări care au intervenit în societatea modernă creează dificultăți căsătoriei și vieții familiare, pe de altă parte scot în relief adevărata ei natură: și acest lucru pentru că astăzi, fie datorită dezvoltării științelor psihologice și sociale și datorită unei cunoașteri mai aprofundate a naturii umane în componentele sale spirituale, psihologice și biologice, fie pentru o mai mare conștientizare a valorii persoanei, căsătoria a fost cunoscută și aprofundată mai bine în adevărata sa natură de comunitate a iubirii.

c) Intenția conciliului

În fața acestei situații –care are, așa cum am văzut, aspecte pozitive și negative– intenția conciliului este aceea de a ilumina mai mult unele aspecte capitale ale doctrinei Bisericii asupra căsătoriei și familiei. Nu urmărește să expună întreaga doctrină, ci doar să clarifice unele puncte care în trecut nu erau puse îndeajuns reliefate, ba chiar erau considerate secundare. Scopul acestei clarificări este acela de a-i ilumina și de a-i încuraja pe creștini și pe toți aceia care caută să ocrotească și să promoveze demnitatea originară și valoarea sacră a căsătoriei de a continua să lupte mai departe pentru acest scop nobil.

CONCLUZIE

Scopul pe care l-am propus, a fost acela de a prezenta o sinteză a identității umane și creștine a familiei.

Am făcut un itinerariul în Sfânta Scriptura pentru a ilustra evoluția în timp a relațiilor dintre părinți și copii, ce rol și ce semnificație avea copilul în ambientul biblic.

Am încercat să-mi îndrept atenția îndeosebi asupra demnității și respectului între soți, a responsabilității pe care familia trebuie să o aibă în creșterea și educarea copiilor.

Familia creștină este chemată să devină o „mică Biserică”. Aceasta este concepția teologiei spirituale a familiei, fapt exaltat foarte mult de Conciliul al II-lea din Vatican. Familia „construiește” Biserica atunci când este un sanctuar al iubirii creștine și evanghelizării. Tot în Conciliul al II-lea din Vatican, este subliniată obligația primară și de neînlocuit a părinților de ai educa pe fii lor în cele referitoare la credință și la rugăciunea în comun, fiind ei înșiși primul exemplu pentru copii. Într-un cuvânt, familia trebuie să fie comunitate stabilă și unită în membrii ei, comunitate de viață și de iubire, de speranță și de apostolat, comunitate care construiește Biserica și întreaga societate umană.

Familia nu este destinată să rămână închisă în ea însăși, dar trebuie să fie deschisă, interesată de problemele religioase și sociale și să ia parte activ la ele, cu alte cuvinte nu trebuie să fie numai destinatară sau obiect, ci subiect și protagonist în apostolat.

Responsabilitatea morală pe care familia trebuie să o ducă la îndeplinire, este destul de evidentă în planul lui Dumnezeu, nu rămâne decât ca familia să redescopere adevărata sa identitate umană și creștină, trăind în mod realist valorile sale de unitate, de viață, de iubire și demnitate.

BIBLIOGRAFIE

A. BIȘOC , Sacramentele semnele credinței și ale harului, Editura Sapienția, Iași 2001.

CARVAJAL F. F., De vorbă cu Dumnezeu, vol. 1, trad. rom. Tămaș Christian, Editura Ars Longa, Iași 1998.

CODUL FAMILIEI din 1953 – actualizat la 01 octombrie 2001, document legislativ.

CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU FAMILIE, Copiii primăvara familiei și a societății, Editura ARC, București 2000.

C. CUCOȘ, Educația religioasă, Editura Polirom, Iași 1999.

J. DOBSON, Pregătirea pentru adolescență, Noua Speranță, Timișoara 1999.

S. DUCK, Relații interpersonale, Polirom, Iași 2000.

DUFOUR X.L., ed., Vocabular de teologie biblică, trad. coord. F. Băltăceanu, Editura ARC, București 2001.

IOAN PAUL AL II -LEA, Familiaris consortio.

Redemptoris missio.

Centessimus annus

Să trecem pragul speranței, Editura Humanitas, București 1995.

Iubire și responsabilitate, Editura M.C., București 1999.

R. HARRIS, Cum se formează copiii noștri, Editura Humanitas, București 2001.

S. KRAIOPOULOS, Părinți și copii, Editura Bizantină, București, 2005.

B. LOMBARDI, Speranța înseamnă…, Editura Pauline, București 2002.

B. MAGGIONI, Teologia del matrimonio, Editura Queriniana , Brescia 1975.

OSTERRIETH PAUL, “Copilul si familia”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973.

K. H. PESCHKE, Etica creștină, Vol. I, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003.

J. PIAGET – B. IRHELDER, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970.

V. PRAGER, coord., Dicționar enciclopedic de iudaism, trad. C. Litman, Editura H

E. STĂNCIULESCU, Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași 1977.

R. Voeltzel, Ľenfant et son education dans la Bible, Centre ďétudes et de pratique pédagogiques de ľUniversité des sciences humaines de Strasbourg, ed. Beauchesne, Paris 1973.

E. VRĂSMAȘ, Intenția socio-educațională ca sprijin pentru părinți, Aramis, București, 2008.

BIBLIOGRAFIE

A. BIȘOC , Sacramentele semnele credinței și ale harului, Editura Sapienția, Iași 2001.

CARVAJAL F. F., De vorbă cu Dumnezeu, vol. 1, trad. rom. Tămaș Christian, Editura Ars Longa, Iași 1998.

CODUL FAMILIEI din 1953 – actualizat la 01 octombrie 2001, document legislativ.

CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU FAMILIE, Copiii primăvara familiei și a societății, Editura ARC, București 2000.

C. CUCOȘ, Educația religioasă, Editura Polirom, Iași 1999.

J. DOBSON, Pregătirea pentru adolescență, Noua Speranță, Timișoara 1999.

S. DUCK, Relații interpersonale, Polirom, Iași 2000.

DUFOUR X.L., ed., Vocabular de teologie biblică, trad. coord. F. Băltăceanu, Editura ARC, București 2001.

IOAN PAUL AL II -LEA, Familiaris consortio.

Redemptoris missio.

Centessimus annus

Să trecem pragul speranței, Editura Humanitas, București 1995.

Iubire și responsabilitate, Editura M.C., București 1999.

R. HARRIS, Cum se formează copiii noștri, Editura Humanitas, București 2001.

S. KRAIOPOULOS, Părinți și copii, Editura Bizantină, București, 2005.

B. LOMBARDI, Speranța înseamnă…, Editura Pauline, București 2002.

B. MAGGIONI, Teologia del matrimonio, Editura Queriniana , Brescia 1975.

OSTERRIETH PAUL, “Copilul si familia”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973.

K. H. PESCHKE, Etica creștină, Vol. I, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003.

J. PIAGET – B. IRHELDER, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970.

V. PRAGER, coord., Dicționar enciclopedic de iudaism, trad. C. Litman, Editura H

E. STĂNCIULESCU, Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași 1977.

R. Voeltzel, Ľenfant et son education dans la Bible, Centre ďétudes et de pratique pédagogiques de ľUniversité des sciences humaines de Strasbourg, ed. Beauchesne, Paris 1973.

E. VRĂSMAȘ, Intenția socio-educațională ca sprijin pentru părinți, Aramis, București, 2008.