Rolul Factorilor de Hidroterapie Aplicati de Catre Asistentul Medical de Balneofiziokinetoterapie

CUPRINS

INTRODUCERE

Apa este cunoscută ca având proprietăți terapeutice, care au fost valorificate încă din antichitate. În decursul istoriei, numeroși medici au studiat cu interes acest agent terapeutic natural. Tratamentele cu apă au fost practicate de egipteni, chinezi, indieni și greci, iar ca urmare a acestor tratamente au apărut mai târziu primele forme ale hidroterapiei de azi. Ca o definiție simplistă se poate nota faptul că hidroterapia este forma de tratament bazată pe utilizarea apei.

La multe popoare apa reprezenta simbolul vieții, fiind din anumite puncte de vedere un loc al nașterilor, transformărilor și renașterilor. Viața în formele ei primare a apărut pe planeta noastră în mediul marin. Celebrul explorator și om de știință francez Cousteau spunea că oamenii sunt „apa de mare organizată”. Conform acestei concepții, omul ca formă organizată a vieții provine din mare, în numeroasele sale activități lucrative și recreative omul revenind periodic la apă.

În antichitate apa a fost întrebuințată mai întâi în scopuri igienice iar mai apoi în scopuri curative. Pentru diverse tratamente cu apă, romanii au construit vestitele terme. Există o adevărată mitologie a apelor cu efecte vindecătoare. Indienii care se scaldă în apele sfinte ale Gangelui, sunt convinși că astfel se purifică de energiile negative și se vindecă de bolile care suferă. Tradițiile se bazează pe proprietatea apei de a fi purtătoarea unei tainice puteri purificatoare. Apa este mediul în care se petrec toate procesele vieții vegetale, animale și umane, ea fiind un solvent biologic universal, având rolul cel mai important în desfășurarea reacțiilor biochimice din organismele vii.

În secolul al XVIII – lea și al XIX – lea, hidroterapia era în mare vogă în centrul Europei, în special în Germania. Întemeietorul hidroterapiei moderne este preotul german Sebastian Kneipp, care prin toate cărțile, conferințele și consultațiile sale a răspândit modul de folosire a acestei terapii. Prima și principala lucrare medicală a lui Kneipp se intitulează „Remedii de medicină naturală, cura de apă pentru vindecarea bolilor și păstrarea sănătății” , de fapt un tratat de hidroterapie, apărut în anul 1886.

La noi în țară, o inscripție veche găsită la Băile Herculane atestă următoarele: „Ad aquas Herculis sacras – La apele sacre ale lui Hercule” , ceea ce demonstreză nu numai vechimea considerabilă a stațiunii balneare, ci și existența unei tradiții vechi de tămăduire cu ape minerale în această regiune.

Apei îi revine rolul esențial în ceea ce privește apariția și menținerea vieții pe pământ. Trebuie să reamintim de asemenea circuitul apei în natură de o mare însemnătate: din precipitațiile atmosferice, apa ajunge în râuri, iar de aici în lacuri, mări și oceane; prin evaporare se ridică apoi în atmosferă pentru a recădea din nou în pământ sub formă de precipitații. Apa este cel mai simplu mijloc terapeutic pentru vitalizarea organismului.

Hidroterapia este metoda prin care apa se folosește atât în cura internă cât și în cura externă sub diferite forme, acționând prin intermediul temperaturii, pe calea unor factorimecanici și chimici. În aplicațiile externe, cele mai obișnuite căi prin care apa acționează asupra organismului sunt excitația termică și excitația mecanică. Din acest punct de vedere hidroterapia este asociată cu kinetoterapia. Recuperarea reprezintă utilizarea dirijată a unui complex de mijloace naturale și/sau artificiale în scopul restabilirii integrității anatomice și a capacității funcționale a aparatelor și sistemelor organismului. Recuperarea se efectuează printr-o activitate planificată a unei echipe interdisciplinare, după anumite principii, legi.

Utilizarea exercițiilor fizice în scop terapeutic și profilactic reprezintă o preocupare din cele mai vechi timpuri, realizarea exercițiilor prin valorificarea factorului natural reprezentat de apă îmbracă o colaborare armonioasă.

Reeducarea în apă devine un domeniu din ce în ce mai utilizat de kinetoterapeuți în programele de reeducare și recuperare. Putem spune ca reeducarea în apă este utilă din două puncte de vedere: în primul rând pentru pacient care este mai motivat și își dorește să vină la lacțiile de kinoterapie, în al doilea rând pentru kinetoterapeut rezultatele obținundu-se mai rapid.

Reeducarea în apă este o terapie complexă prin faptul că la acțiunea mișcării, desfășurată sub forma exercițiilor fizice se asociază factorul fizic natural apa, devine astfel o terapie activă deoarece pacientul trebuie sa participe activ la propria recuperare, este o terapie funcțională întrucât redă individului capacitatea de efort normală, este o terapie pshică deoarece produce nu numai vindecare fizică ci contribuie la relaxarea totală a organismului. Hidroterapia se dovedește eficientă fiind recomandată în tratarea multor afecțiuni dar și în menținerea unui tonus excelent.

CAPITOLUL I. AFECȚIUNILE POSTTRAUMATICE

Traumatismele sunt leziuni determinate de factori agresivi externi, care determină deficiențe de diferite grade, în funcție de gravitatea traumatismului. Astfel, în etiologia traumatismelor se întâlnesc: factori mecanici (traumatisme mecanice), factori fizici (traumatisme fizice, factori chimici (traumatisme chimice), factori biologici (traumatisme biologice).

Cele mai frecvente traumatisme la nivelul membrelor superioare sunt fracturile, în mod special: fracturile extremității proximale humerale, fracturile diafizei humerale, fracturile păleței humerale, fracturile olecranului, fracturile capului colului radial.

La nivelul antebrațului este des întâlnită fractura cubitusului (considerată fractură de apărare). O fractură agresivă care pune probleme în recuperare este fractură metacarpiană. Alte traumatisme ale membrelor superioare care necesită tratament recuperator sunt luxațiile și entorsele, înă mai rar.

La nivelul spatelui, cele mai frecvente traumatisme sunt fracturile, contuziile, luxațiile, traumatisme care pun probleme importante în tratamentul posttraumatic, în sensul prevenirii instalării redorilor articulare și corectarea acestora cât mai rapid posibil, atunci când au apucat să se instaleze deja, în sensul prevenirii inflamatiilor locale, sau în combaterea durerilor. Reducerea până la dispariția acestora, reprezintă o preocupare constantă a kinetoterapiei, fizioterapiei și masajului medical. Stabilitatea articulară și forță musculară sunt obiective imediat următoare.

Problema principală a tratamentului posttraumatic a membrului inferior o constituie prevenirea instalării redorii articulare și corectarea ei cât mai precoce, atunci când a apucat să se instaleze deja. Stabilitatea articulară și forță musculară sunt obiective imediat următoare.

Principalele beneficii ale tratamentului se referă la:

Recuperarea mobilității articulațiilor

Recuperarea forței musculare

Prevenirea și combaterea edemelor și a tumefierilor articulare

Controlul inflamației apărute în urmă traumatismului

Ameliorarea și dispariția durerilor la mobilizare

Dezvoltarea progresivă a mișcărilor complexe și dinamice

Grăbirea proceselor de vindecare prin fizioterapie și masaj

Încărcarea progresivă pentru creșterea rezistenței

Reluarea activităților cotidiene sau chiar sportive

Îmbunătățirea stabilității articulare

Proceduri de tratament efectuate

1.1. Mâna și articulația pumnului

Mâna omului a constituit obiectivul a numeroase studii de paleontologie, antropologie și embriologie. Importantă senzorială și motorie, a mâinilor pentru viață socială și profesională a omului este considerabilă. Tandemul „creier-mâna”,în care mâna ca organ de execuție permite actul complex al prehensiunii și în plus, că organ de informare, degetele sunt un adevărat receptor senzorial care permit omului să palpeze organele din jur și să interpreteze informațiile vizuale. Progresele mecanizării și automatizării au dus la reducerea meseriilor manuale și artizanale fără a scădea importantă funcțională considerabilă a mâinilor.

Mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism. Atât structura, cât și funcția să sunt adaptate complexității activității umane. Suprafața, proporțional enormă din cortexul cerebral care controlează această activitate, este o dovadă a complexității. Mâna nu este doar organul prehensiunii (pentru prizele globale sau pentru cele de mare finețe) și ale celei mai importante sensibilități discriminative, ci este, în același timp, organul sensibilități umane, a expresivității a profesionali-tații celei mai elaborate. În fond tot restul membrului superior, umăr, braț, antebraț, pumn nu au decât rolul de a pune mâna în poziția cea mai favorabilă pentru o acțiune determinantă.

Tipurile lezionale ale microtraumatismelor mâinii sunt cele obișnuite: plăgi, contuzii, luxații, entorse și fracturi care pot interesa toate structurile anatomice: pielea, ligamentele, mușchii, tendoanele, articulațiile, oasele, vasele și nervii. Mâna mai prezintă o serie de sindroame, boli disfuncționale, în a căror etiopatogenie, microtraumatismul joacă un rol determinant. Traumatismul pumnului și a mâinii propriu-zise este un ansamblu al tulburărilor de ordin local și general produse prin acțiunea unui agent voluntar a cărui forță depășește rezistență țesuturilor asupra cărora acționează, producând printre altele: entorse, fracturi, luxații.

Fractura reprezintă întreruperea totală sau parțială a continuității unui os, apărută în urmă unui traumatism. Fractură nu este numai un simplu accident traumatic cu repercursiune locală, ci un proces patologic complex, care angajează întreg organismul. Fractură este de și o boală generală (dereglări posttraumatice generale), declanșată mai ales prin intermediul sistemului nervos.

În mod clasic fracturile se împart în:

Fracturi închise (segmentele sunt acoperite integral de piele)

Fracturi deschise (tegumentul și straturile de sub el au fost lezate fie de agentul vulnerant, fie de fragmentele osoase – dinăuntru în afară – și osul ajunge în contact cu exteriorul).

Fracturile directe sunt cele produse când agentul traumatic fracturează osul chiar la nivelul de aplicare a șocului violent. Sunt mai frecvent întâlnite la oasele neacoperite de mușchi: claviculă, tibie. Fracturile indirecte sunt cele în care traiectul de fractură se află la distanță față de punctul de aplicare a traumatismului și se produc prin: flexie, răsuciri, tractiuni, presiuni etc.

Entorsa este o formă minoră a traumatismelor articulare, în care nu se pierde contactul permanent între suprafețele articulare și constă din întinderea sau ruptură unuia sau mai multor ligamente ale unei articulații.

În funcție de violență mișcării, entorsele pot fi:

Ușoare – de gradul I = o întindere bruscă a țesuturilor

Grave – de gradul ÎI și III = rupturi ale unora sau mai multor structuri conjunctive și ligamentare periarticulare.

Luxația este leziunea care constă din pierderea contactului normal dintre suprafețele articulare ale oaselor care formează o articulație (deplasarea capetelor osoase ale unei articulații). După modul de producere luxațiile pot fi complete, când cele două suprafețe articulare nu mai au nici un contact între ele sau incomplete, când mai există un oarecare contact.

1.2. Articulația scapulo – humerală

Articulația scapulo-humerală este cea mai mobilă articulație. Are trei grade de libertate și actionează în strânsă corelație funcțională cu articulațiile centurii scapulare, mărindu-se amplitudinea de mișcare a membrului superior față de trunchi.

Mișcările principale în articulația scapulo – humerală sunt mișcări de:

flexie – extensie

abducție – adducție

rotație internă – rotație externă

circumducție.

Periartrita scapulo – humerală are cinci forme clinico – anatomice – funcționale relativ bine conturate. Acestea sunt:

umărul dureros simplu

umărul acut hiperalgic

umărul mixt

umărul blocat

umărul pseudoparalitic.

1. Umărul dureros simplu

Este o formă clinică particulară, cunoscută sub numele de periatrită dureroasă simplă neanchilozată. Este consecința leziunilor degenerative (uneori calcificate) ale tendoanelor celei de-a doua articulații, mai ales tendoanele supraspinosului și bicepsului. Bolnavul acuză dureri moderate când se îmbracă, se piaptănă, sau solicită membrul prin purtarea unor greutăți. La examenul clinic se apreciază mobilitatea articulației umărului și se localizează zonele dureroase. Bolnavul este pus să efectueze mișcări de abducție, rotație internă și externă. Practic bolnavul efectueaza o abducție a brațului și cu antebrațul flectat în unghi drept duce mână la ceafă și spate. În cazul localizării leziunilor în tendonul supraspinosului mișcarea se face cu ușurință, apoi între 45° și 90° apare durerea ce stânjenește mișcarea, după 90° mișcarea putând fi continuată fără durere. Este sensul „resortului” datorat dificultății trecerii supraspinosului prin defileul interacromio – tuberozitar. La palpare, în cazul leziunilor de supraspinos se identifică în timpul abducției, în zona antero – externă, un punct subacromial foarte sensibil (la inserția supraspinosului pe marea tuberozitate humerală).

În cazul leziunilor lungii porțiuni a bicepsului durerea se intensifică prin rotația externă forțată a mâinii, brațul atârnând pe lângă corp. Se limitează dureros rotația externă și abducția, și apare durere în flexia contrată. La palpare se decelează durere pe fața anterioară a umărului, corespunzătoare tendonului bicepsului. Evoluția umărului dureros simplu este în general favorabilă trecând din stadiul acut, în stadiul subacut, urmat de un stadiu terminal. Vindecarea se produce în câteva săptămâni (cel mult câteva luni), fie spontan, fie în urma tratamentului. Durerea se poate agrava, umărul dureros simplu devenind acut hiperalgic.

2. Umărul acut hiperalgic

Are ca substrat o tendință calcifiantă în puseu inflamator sau o migrare de elemente calcifiante în bursita seroasă fără calcifieri. Umărul acut hiperalgic poate debuta brutal, cu o durere atroce și impotență totală a membrului superior, alteori această formă clinică este continuarea evoluției unui umăr dureros simplu. Durerile sunt insuportabile și se intensifică noaptea sau la tentativele de mobilizare a umărului. Durerea iradiază către ceafă sau fosa supraclaviculară, mai ales pe marginea laterală a membrului superior, spre mână.

3. Umărul mixt

Este asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasă, tenosino– vitică sau bursitică și o limitare a mobilității umărului prin contractura antalgică la rotatori, flexori sau / și abductorii umărului. Limitarea mișcării în umărul mixt nu se datorează numai durerii, ca în formele precedente, ci și unei redori reale structurale, care nu dispare nici sub anestezie totală. Evoluția în umărul mixt poate să se facă fie spre umărul dureros, cu persistenta durerii, dar recuperarea mobilității, fie spre umărul blocat ca o formă evolutivă agravată.

4. Umărul blocat

Este o suferință frecvent întâlnită, care debutează cu dureri moderate ale umărului, exarcerbate nocturn, pretând la confuzia de umăr dureros simplu. În timp însă, evoluând lent se instalează o limitare marcată a mobilității umărului realizând așa numitul „umăr înghețat”. Durerea, prezentă la debut, poate să persiste cu o intensitate scăzută, sau poate să dispară și să reapară periodic pe parcursul bolii. Substratul anatomic îl reprezintă leziunile inflamatorii ale capsulei glenohumerale, determinând îngroșare fibroasă și constituind în timp capsula retractilă. Retracția capsulei articulare se opune special abducției și rotației (externe sau interne) a umărului și împiedică bolnavul în efectuarea unor gesturi uzuale (îmbrăcat sau pieptănat), sau profesionale, când se solicită o bună mobilitate a membrului superior.

5. Umărul pseudoparalitic

Are la bază, perforarea, de diverse grade a tendoanelor mușchilor rotatori, apărută de obicei pe un fond degenerativ (la peste 60 de ani) după traumatisme minore. Ruptura calotei rotatorilor poate apare însă și la tineri în urma unui traumatism puternic, situație în care se evidențiază o echimoză întinsă pe fața anterioară a brațului.

1.3. Articulația genunchiului

Genunchiul este cea mai mare articulație importantă a corpului. Prin poziția să, prin rolul sau în biomecanică statică și dinamică a membrului inferior, că și prin slabă să acoperire cu țesuturi moi, el este deosebit de predispus și vulnerabil atât la traumatismele directe, cît și la cele indirecte. Genunchiul suferă și în cazul unor imobilizari impuse de tratamentul anumitor afecțiuni sau traumatisme. Particularitatea recuperării constă în strînsă interdependență dintre funcția articulară și valoarea anatomo-funcțională a musculaturii sale.

La genunchi întâlnim toate tipurile de traumatisme și lezări a tuturor tipurilor de structuri articulare:

Leziuni ale părților moi:

Tegumente și țesut celular subcutanat (contuzii, plăgi, arsuri)

Tendoane și mușchi (întinderi, rupturi, secționări, dezinserții)

Vase și nervi (rupturi, secționări)

Leziuni osoase (deranjamente trabeculare, fisuri, fracturi) ale:

Epifizelor femurale, tibiale sau peronale

Rotulei

Leziuni articulare:

Plăgi articulare

Rupturi ligamentare

Entorse

Luxații

Leziuni meniscale

Ruptură de menisc este un accident survenit pe o meniscopatie preexistentă care a creat o degenerescență, cu sau fără depunere de calcar. Se poate prezența că ruptură longitudinală completă (care este caracteristică mai ales meniscului extern) sau că ruptură oblică sau combinată cu dezinserție.

Genunchiul joacă un rol important în foarte multe momente și activități uzuale și profesionale. Prin poziția să de articulație intermediară a membrului inferior are un dublu rol:

asigurarea statică în momentul de sprijin

asigurarea elevației piciorului în momentul balansului pentru orientarea piciorului în funcție de denivelările de teren.

1.4. Articulația șoldului

Articulația șoldului este structurată pentru sprijin în ortostatism și mers (faza de propulsie) și pentru oscilație (faza de pendulare). Ca pentru orice articulație a membrului inferior, se poate în anumite situații, sacrifica mobilitatea, dar niciodată stabilitatea.

Șoldul este cea mai profundă articulație fiind acoperită cu mase mari musculare, care protejează articulația de traumatisme directe. De aceea incidența traumatismelor șoldului, exceptând fracturile (și acestea mai ales la vârstnici), este relativ redusă și ca număr și ca varietăți clinico – morfologice. Entorsele, după unii nici nu ar exista, luxațile sunt rare (se fac mai ales posterior) și aceasta se explică prin rezistența excepțională a ligamentelor.

Traumatismele directe determină frecvent leziuni musculare cu formare de hematoame importante. Traiectele vaselor și nervilor în zona șoldului sunt profunde și nu sunt lezate de obicei decât indirect, de capul femural luxat, sau fracturat, sau în fractura oaselor bazinului. Plăgile penetrante sunt de asemenea foarte rare.

Se dezvoltă însă în ultimul timp o categorie nouă de “leziuni traumatice” ale șoldului și anume șoldul operat. Creșterea vertiginoasă a numărului de intervenții ortopedico-chirurgicale pentru vechile “afecțiuni medicale” ale șoldului și în primul rând pentru coxartroză, a făcut ca această categorie să ajungă pe locul secund ca incidență, după fracturi. Dacă însă considerăm în șoldul operat și fracturile operate, atunci “sechelele” postoperatorii devin predominante.

CAPITOLUL 2. HIDROTERAPIA

2.1. Concept și factori de influență

Hidroterapia este o metodă fizioterapeutică, care utilizează aplicarea, sub diferite forme de administrare, a apei pe piele, în scopul creșterii rezistenței organismului, normalizării funcțiilor sale alterate și combaterii anumitor manifestări din patologia umană. O astfel de definiție, deși cât se poate de corectă, duce la complicații și neclarității inutile, astfel că unii autori definesc hidroterapia mai simplu, ca fiind utilizarea apei în scop terapeutic.

Astăzi hidroterapia este cunoscută ca un factor adjuvant în tratarea afecțiunilor musculare, afecțiunilor articulare și a reumatismelor, fără să luăm în calcul relaxarea și confortul pe care le oferă saunele și băile. Hidroterapia reprezintă aplicarea externă a apei calde sau reci, simplă sau cu diferite ingrediente (plante medicinale, substanțe chimice), în scop igienic, de refacere, profilactic sau curativ. Ea este o formă de terapie nespecifică, reacțiile obținute având un caracter individual și variabil în funcție de intensitatea excitantului respectiv temperatura apei, durata de aplicare a acestuia, proprietățile apei și reactivitatea individului. Hidroterapia cuprinde tratamentul prin baie în apa de mare (talasoterapia), în râuri sau mai ales lacuri și bazine deschise sau acoperite, tratament diferențiat după sezon, temperatura apei, salinitate, vârsta, afecțiune, grad de antrenament.

Factorii care acționează în hidroterapie sunt factori termici, factori mecanici și factori chimici.

Factorii termici se referă la folosirea apei calde sau fierbinți la o temperatură de 38-40°. Apa are două proprietăți importante: termoconductibilitatea, de 30 de ori mai mare decât cea a aerului și termocapacitatea, de 8 ori mai mare decât a aerului și de 33 de ori mai mare decât a Mercurului. Aerul umed sau cald se suportă mai greu, iar apa fierbinte la peste 50° produce arsuri, chiar dacă la această temperatură aerul poate fi suportat. În hidroterapie apa se poate folosi și la temperatura de indiferență care este de 35-37° și în care organismul nu are nici senzația de cald, nici de rece, ci doar un bun efect de sedare și relaxare.

Factorii mecanici sunt reprezentați de forța ascensională, rezistența și presiunea hidrostatică. Forța ascensională este rezultanța dintre forța arhimedică și greutatea corpului și se bazează pe legea lui Arhimede, care prevede că un corp solid cufundat într-un fluid este împins vertical, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea fluidului dislocat de corp). Rezistența este rezultanta forțelor de frecare între corpul scufundat și forța ascensională a apei, fiind dependentă de sensul mișcării, suprafața corpului, viteza de execuție, densitatea și vâscozitatea apei. Presiunea hidrostatică este presiunea exercitată datorită greutății straturilor superficiale de fluid.

Factorul chimic este reprezentat de compoziția particulară a apelor minerale sau a apei litorale. Astfel, acțiunea apei este mult mai complexă, iar hidrokinetoterapia îmbracă forma kinebalneoterapiei. Apele minerale constituie principala bogăție a factorilor naturali terapeutici existând mărturii privind folosirea lor încă de pe vremea ocupării Daciei de către romani. În conținutul apelor minerale se găsesc diferite săruri minerale. Cantitatea și felul acestor săruri variază de la o apă la alta. De aici numele de ape minerale și proprietățile lor diferite în funcție de cantitatea de săruri care le conțin. Apele minerale pot fi reci atunci când provin din straturile de suprafață ale pământului, călduțe, când vin din straturile mijlocii și fierbinți când vin de la adâncimi foarte mari.

2.2. Clasificarea procedurilor de hidroterapie

Metodele de tratament în hidroterapie se numesc proceduri hidroterapeutice și se împart în două categorii: parțiale și generale. Procedurile generale sunt proceduri mari reprezentate de băi, împachetări fiind solicitate pentru organism sunt utilizate mai rar în hidroterapie, se prescriu dimineața. Procedurile parțiale sau mici sunt des utilizate în hidroterapie, se execută după-amiază.

Tratamentul trebuie adaptat fiecărui pacient în parte, efectuându-se 1-3 proceduri pe zi. Procedurile parțiale sunt reprezentate de:

Băile sunt cele mai solicitante proceduri în hidroterapie. Ele se pot împărți în mai multe categorii: băi simple cu apă obișnuită, băi medicamentoase cu diferite substanțe (sare, iod, sulf), băi complete sau parțiale, băi în temperaturi de indiferență (35-37°), calde (38-40°), reci (sub 22°). Băile indiferente au efect sedativ fiind indicate în afecțiuni ale aparatului locomotor. Băile calde au acțiunea procedurilor calde (afecțiuni ale aparatului locomotor, afecțiuni ortopedic, pareze, paralizii, reumatism), iar băile reci sunt proceduri drastice, folosite rar și contraindicate la persoanele cardiace și de vârsta a treia.

Imersiile se efectuează în căzi, bazine sau piscine. Căzile au formă obișnuită sau în treflă. Căzile în treflă conferă kinetoterpeutului posibilitatea supravegherii și mobilizării comode a tuturor articulațiilor pacientului. Bazinele au în general mărimi modeste, înălțimea apei fiind cuprinsă între 0,80-1,30 metri. Piscinele au dimensiuni mari și se utilizează în înotul terpeutic. Se deosebesc de cele obișnuite prin temperatura ridicată a apei, bare de sprijin și sisteme de ridicare și coborâre pentru imersia pacientului.

Materialele utilizate în imersie sunt:

1. Dispozitive fixe

Masa de reeducare este un plan ușor înclinat ce asigură imersia corpului, cu excepția capului care se sprijină pe o pernă cervicală. Corpul este menținut de o chingă fixată la nivelul pelvisului și prin două mânere laterale pacientul se menține în poziția impusă. Extremitatea inferioară a mesei este împărțită în două panouri care pot fi coborâte, facilitându-se mobilizarea coapsei.

Planul înclinat la 35 grade permite reeducarea coloanei lombare; bazinul se fixează în chingă, se menține sprijinul pubian și se folosesc mânerele laterale.

Scaunele sunt fixate pe stâlpi metalici, la diverse înalțimi; permit cel puțin două reglaje, în funcție de înălțimea segmentului tratat: genunchi sau umăr. Se pot folosi taburete care permit mobilizarea coloanei în poziția așezat. Baza taburetului trebuie să fie largă și grea, pentru a nu fi antrenată de oscilațiile pacientului.

Parcursul de reeducare este utilizat pentru reeducarea mersului care se poate efectua la diverse adâncimi ale apei. Este un complex format din scări, pante ascendente și descendente prevăzute cu bare paralele între care se efectuează inițial reeducarea mersului în imersii, se poate realiza chiar încărcarea.

Barele de sprijin sunt fixate de o parte și alta a scărilor de acces precum și de pereții bazinelor sau piscinelor.

Aparatele de tracțiune funcționează pe sistemul scripeților și realizează elongații ale elementelor articulare și periarticulare, cu precădere la nivelul coloanei.

Suporturile pentru imersie se utilizează în cazul persoanelor cu forță musculară scăzută sau imobilizate în aparate amovibile pentru imersie pe brancard. Sunt acționate de macarale hidraulice.

2. Dispozitive mobile

Podul plutitor permite mobilizarea extremităților: pumn, mână și cot fără a impune imersia totală a pacientului, care poate fi obositoare.

Vesta, colacul, flotoarele gonflabile, covorul plutitor (salteaua pneumatică) se utilizează pentru asigurarea plutirii.

Labe de scafandru, palmarele, flotoare pentru frânarea mișcării, combinezoane ce măresc suprafața corporală și cresc rezistența la mișcare.

Dușurile sunt cele mai cunoscute proceduri hidroterapice. Ele se pot clasifica în funcție de temperatură în dușuri reci, dușuri calde, dușuri alternante și dușuri speciale. În funcție de forma jetului de apă dușurile pot fi în rozetă, în sul sau în evantai. Dușurile au un bun efect stimulant, tonifiant. Dintre dușurile speciale cele mai des folosite sunt duș-masajul și dușul subacvatic. Dușurile sunt contraindicate în caz de fragilitate vasculară, psihoze, stări de agitație, stări febrile sau în cazul femeilor însărcinate.

Compresele sunt cele mai simple proceduri, reprezentate de o bucată de pânză înmuiată în apă și stoarsă. Ele sunt de mai multe feluri în funcție de temperatura și regiunea de aplicare. După temperatură compresele sunt: calde, reci, stimulente și cu aburi. Compresa rece are efect antalgic, vasoconstrictiv deci antihemoragic și antiinflamator. Ca indicații, se folosește în orice proces inflamator acut. Uneori se înlocuiește cu punga cu gheață. Se schimbă la 5-10 minute, când s-a uscat. Compresa caldă are o acțiune antalgică, relaxantă, de sedare, vasodilatatoare, fapt pentru care este indicată în procesele inflamatorii cronice. Compresa Priessnity este o compresă stimulentă, ce a fost folosită pentru prima oară de un țăran din Tirol numit Priessnity. Acest tip de compresă constă dintr-o compresă rece acoperită cu o compresă uscată. Ca acțiune la primul contact cu tegumentul se produce vasoconstricție, apoi se încălzește și se produce vasodilatație, încălzire ce produce evaporarea apei, ducând la răcirea tegumentului și uscarea compresei. Se poate observa succesiunea vasoconstricție-vasodilatație care are un bun efect stimulent, tonifiant. De aici și indicația acestora în inflamațiile subacute și cronice, cu un puternic efect de resorbție. Compresa cu aburi sau fomentația este o aplicare a căldurii asupra pielii în diferite zone ale corpului prin intermediul unei comprese înmuiată în apă fierbinte și stoarsă. Are ca efecte: intensificarea fluxului sangvin, creșterea temperaturii corpului, scăderea tensiunii musculare, favorizează transpirația.

Spălările sunt proceduri secundare importante, obligatorii după procedurile calde. Au rolul de a obține redresarea vasculară și de a împiedica pierderea de căldură. Procedura de spălare se execută cu apă rece (20-22°).

Fricțiunile sunt proceduri care acționează atât prin factorul termic cât și mecanic. Ele sunt reci și se folosesc bucăți de pânză umedă peste care se execută fricțiuni, prin mișcări lungi, de alunecare cu palmele până când ele se încălzesc. Fricțiunile pot fi parțiale sau totale.

Cataplasmele se referă la aplicarea unor substanțe de obicei umede și direct pe tegument. Cele mai cunoscute sunt cataplasmele cu nămol, însă se pot aplica și cataplasme cu apă cu diverse substanțe.

Împachetările sunt proceduri umede și uscate cu o acțiune vasodilatatoare și efect antiinflamator, resorbtiv și antalgic, relaxant. Se folosesc în procesele inflamatorii cronice. Împachetările umede pot fi în funcție de dimensiunea regiunii pe care se aplică: împachetări inferioare; împachetări superioare, împachetări pe trei sferturi sau împachetări ale trunchiului. După durată împachetările pot fi: împachetări de scurtă durată (10-15 minute), împachetări de durată medie (40-50 minute) sau împachetări de lungă durată (50- 90 minute).

Afuziunile reprezintă turnări de apă fără presiune. Ele sunt reci sau alternante și se pot realiza cu ajutorul unui furtun sau stropire fără rozetă. În procedura de afuziune alternantă se începe întotdeauna cu cald și se termină cu rece, durata recelui fiind mai puțin de jumătate din durata caldului. Ca orice procedură alternantă, afuziunile au efect stimulent, tonifiant. Se folosesc în tulburările circulatorii periferice, insuficiențăvenoasă, sechele după flebite, edeme cronice.

2.3. Efectele hidroterapiei

Efectele hidroterapiei la nivelul organismului sunt:

1. Pentru apa caldă:

cresțe temperatura corpului

crește frecvența cardiacă

crește frecvența respiratorie

crește consumul de oxigen și rata metabolică

crește vasodilatația periferică

crește tensiunea arterială

alcalinizează pH-ul mediului intern

crește excreția renală

intensifică funcția de termoliză, în special prin sudorație.

2. Pentru apa rece:

inițial:

vasoconstricție periferică inițială;

crește frecvența respiratorie;

crește frecvența cardiacă și tensiunea arterială;

crește tonusul muscular;

ulterior:

vasodilatație periferică;

scade frecvența respiratorie;

scade frecvența cardiacă și tensiunea arterială;

relaxare musculară.

Efectele terapeutice ale utilizării apei reci pot fi sistematizate astfel:

reducerea spasmului muscular prin întreruperea cercului vicios durere-spasm-durere

ameliorarea durerii prin efecte directe asupra receptorilor și terminațiilor nervoase libere

reducerea inflamației în fazele precoce

reducerea temperaturii corporale la valori normale.

Durata aplicării hidroterapiei reci depinde de dimensiunea suprafeței, profunzimea structurilor vizate, cantitatea de țesut adipos.

Efectele terpeutice ale utilizării apei calde pot fi sistematizate astfel:

crește elasticitatea la nivelul fibrelor de colagen

reduce spasmele musculare

diminuează durerea

crește flexibilitatea tendoanelor

scade vâscozitatea lichidului sinovial

efecte vagotone (36-40°) sau simpaticotone (peste 42°) .

2.4. Tehnici de recuperare

Programul de reeducare utilizează în scop facilitator sau de îngreunare caracteristicile mecanice și termice ale apei. Astfel, mișcările se efectuează în condiții de descărcare cu amplitudine maximă și cu solicitări musculareminime. Kinetoterapeutul dirijează tratamentul și ține sub observație fiecarepacient, fiind prezent pe parcursul întregii ședințe de reeducare, ce variază înfuncție de starea patologică, de vârsta și de stadiul de recuperare apacientului.

Înainte de a intra în bazin, pacientul vaface un duș complet. În plus, kinetotrapeutul va recomada fiecărui pacient să pășească la intrarea în piscină printr-un bazin cu o soluție fungicidă.

În majoritatea cazurilor, subiectul intră în apă singur,utilizând scara, cu barele de acces. Pacientul imobilizat (în scaun, aparatgipsat) poate intra în apă cu ajutorul unui plan înclinat. În cazul pacientului imobil contactul cu apa trebuie să fie progresiv, motivul este necesitatea adaptării treptate la temperatura apei. Kinetoterapeutul îi stă la dispoziție în orice situație, pentru a preîntâmpina manevrele defectuoase, chiar accidentele.

Programul de reeducare varespecta principiul progresivității, atât ca îngreunare, cât și ca durată. Astfel,maxim 5 minute va dura imersia pentru acomodare cu mediul acvatic, apoise va desfășura programul propriu-zis, care are inițial 10-12 minute pe zi șicrește treptat până la 30 minute, putând fi repetat chiar și de 2 ori pe zi.

Programul de reeducare în apă utilizează caracteristicile termice, mecanice și chimice ale apei, mișcările fiind efectuate astfel în condiții de decărcare, cu amplitudine maximă și cu solicitări minime din partea pacientului. Pentru a realiza acomodarea pacienților programul de reeducare va fi precedat de imersii totale. Programul va respecta principiul pregresivității atât ca îngreunare cât și ca durată. Perioada de lucru va crește treptat de la 10 minute la 30 minute. Ritmul optim al mișcărilor este de 10-15 repetări pe minut. Expirul se face în timpul mișcării, iar inspirul în pauza dintre repetări. Îngreunarea mișcării se obține prin accelerarea vitezei de deplasare și mărirea suprafeței de rezistență cu ajutorul palmarelor, labelor de scafandru. Programul de reeducare în apă se efectuează individual sau în grup, în cazul programului individualizat de va ține cont de vârsta subiectului, diagnostic, stadiul bolii, starea generală a pacientului și de bolile asociate. Terapia de grup se va folosi în cazul pacienților cu simptomatologie asemănătoare.

Gimnastica respiratorie ocupă un loc important în hidrokinetoterapie. Aceasta constă în coordonarea și amplificarea voluntară a mișcărilor libere respiratorii respectiv din stimularea și antrenarea funcției respiartorii prin mișcări pasive, active și active cu rezistență în scopul ameliorării schimburilor gazoase la nivel pulmonar și tisular. Prin exercițiile de respirație se asigură astfel o ventilație pulmonară optimă, o plată rapidă a datoriei de oxigen și o revenire într-un timp cât mai scurt a indicilor neurofiziologici la valori apropiate de cele anterioare efortului. La acestea se adaugă și facilitatea circulației de întoarcere venoasă cu impact pozitiv asupra metabolizării produșilor acizi rezultați în urma efortului. Exercițiile de respirație în apă sunt foarte importante și reprezintă unul din punctele forte ale reeducării în hidrokinetoterapie. Ritmul și tempoul mișcărilor ăn cadrul exercițiilor de respirație se adaptează stării organismului. Cele mai utile exerciții sunt cele în care fazele respirației sunt asociate cu mișcări active la nivelul trunchiului, membrelor superioare sau membrelor inferioare, mișcări executate simetric sau asimetric. Exercițiile au fost executate cu pacienții fie în imersie totală fie în imersie parțială.

CAPITOLUL 3. METODOLOGIA CERCETĂRII

Lucrarea s-a constituit într-un demers ce a vizat accelerarea recuperării unei afecțiuni articulare, pentru integrarea rapidă în activitatea cotidiană și profesională. În lucrarea de față am pornit de la ipoteza potrivit căreia dacă în demersul recuperator al afecțiunilor la nivelul articulației scapulo-humerale utilizăm un program de hidroterapie se va obține recuperarea mobilității articulației scapulo-humerale într-o perioadă mai scurtă de timp.

3.1. Subiecții și organizarea studiului

Recuperarea s-a realizat în perioada 15 octombrie – 15 decembrie 2014 în Spitalul de Recuperare din localitatea Băile Felix pe trei pacienți (bărbați), având diagnosticul de periatrită scapulo-humerală, selecționați din centrul de recuperare pe baza unei evaluări ținând seama de reperele normale ale funcționalității articulației scapulo-humerale. Programele de hidroterapie s-au realizat într-un bazin special amenajat pe o durată de 25 minute ședința, de 3 ori pe săptămână timp de 8 săptămâni.

În tabelul următor sunt prezentate datele generale referitoare la pacienți:

În continuare vom prezenta cele trei fișe individuale de observație care s-au realizat pe timpul perioadei de recuperare.

Fișa individuală de observație a pacientului nr. 1:

Fișa individuală de observație a pacientului nr. 2:

Fișa individuală de observație a pacientului nr. 3:

3.2. Programe utilizate

Am aplicat programe pe un grup de trei pacienți, programul de reeducare s-a realizat individual, pacienții având vârste apropiate și diagnostice cu simptomatologie asemănătoare (periatrită scapulohumerală) fiind toți de același sex, rezultatele obținute fiind notate apoi în fișe individuale de observație. Programele sunt alcătuite din 4 exerciții, fiecare exercițiu fiind repetat de trei ori. O serie cuprinde 20 de repetări timp de 1 minut, pauza între serii este de 1 minut și între exerciții de 1minut și 30 de secunde.

Programul pentru pacientul nr. 1:

Exercițiul 1:

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu fața la perete, spatele drept, umerii scufundați, membrele superioare cu coatele extinse și mâinile pe bară.

Comandă: se desprinde mâna stângă de pe bară; membrul superior stâng cu cotul

extins se orientează posterior; mâna în poziție intermediară (pronosupinație) „taie apa”.

Exercițiul 2 :

Poziția inițială: aceeași ca pentru exercițiul anterior.

Comandă: membrul superior stâng cu mâna intermediar (pronosupinație) „taie apa” în sens posterior. Se revine în poziția inițială dupa ce oasele antebrațului se derotează orientând mâna în supinație.

Exercițiul 3:

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu fața la perete și mâna dreaptă în sprijin pe bară, membrul superior stâng extins pe lângă trunchi, mâna cu degetele abduse.

Comandă: se execută cu antebrațul stâng alternativ pronații și supinații orientând fața palmară intern și extern.

Exercițiul 4 :

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu brațele pe lângă trunchi cu fața la oglindă, mișcări de respirație, pe inspirație ridicarea brațelor prin lateral până la nivelul umerilor, pe expirație revenirea la poziția inițială.

Programul pentru pacientul nr. 2:

Exercițiul 1:

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu fața la bară, umerii sub apă, membrul superior stâng, extins din cot pride bara, membrul superior drept este abdus și rotat intern din umăr, antebrațul în pronație , orientat în jos, cotul și articulația pumnului ușor flectate.

Comandă: se execută rotația internă a umărului, mișcare prin care antebrațul se orientează in sus.

Exercițiul 2:

Poziția inițială: așezat pe scăunel lateral față de peretele piscinei cu antebrațul stâng sprijin pe bară. Membrul superior drept este abdus din umăr și flectat din cot la 90°, antebrațul în poziție intermediară.

Comandă: se rotează extern umărul, orientând antebrațul vertical în sus.

Exercițiul 3:

Poziția inițială: așezat pe scăunel, membrele superioare sunt abdusde din umeri, flectate din coate cu mâinile pe ceafă.

Comandă: se apropie anterior coatele și apoi revin în poziție inițială.

Exercițiul 4 :

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu brațele pe lângă trunchi, ridicarea brațelor prin lateral sus și apropierea lor anterior și coborârea lor înainte, revenind la poziția inițială.

Programul pentru pacientul nr. 3:

Exercițiul 1:

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu având membrele superioare flectate din coate cu degetele pe umeri, kinetoterapeutul îl apucă de coate și îi execută rotații de brațe.

Exercițiul 2 :

Poziția inițială: așezat pe scăunel lateral față de peretele piscinei cu antebrațul drept sprijin pe bară. Membrul superior stâng este abdus din umăr și flectat din cot la 90°, antebrațul în poziție intermediară.

Comandă: se rotează extern umărul, orientând antebrațul vertical în sus.

Exercițiul 3:

Poziția inițială: așezat pe scăunel, membrele superioare pe lângă trunchi, ridicarea lor prin înainte sus în supinație, se răsucesc și coborârea prin pronație.

Exercițiul 4 :

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu brațele la nivelul umerilor, apropierea anterioară a brațelor cu palmele orientate una spre cealaltă, revenire la poziția inițială.

3.3. Analiza și interpretarea rezultatelor

În urma cercetării, rezultatele au fost interpretate. Au fost efectuate doua evaluări înainte și după tratament, astfel fișele individuale de observație a pacienților se prezintă astfel:

Fișa individuală de observație a pacientului nr. 2:

Fișa individuală de observație a pacientului nr. 3:

În urma aplicării programelor de reeducare în apă se constată la 1 din cei 3 pacienți dificultăți la mișcarea de extensie a umărului, la 2 din cei 3 pacienți s-a observat o execuție mai ușoară a mișcărilor de rotație internă și rotație externă. De asemenea la cei 3 pacienți programul de reeducare în apă a scăzut durata tratamentului recuperator.

Se observă la 2 din cei 3 pacienți o scădere marcată a intensității durerii atât în timpul efectuării exercițiilor cât și după terminarea programului precum și o bună coordonare a mișcărilor de respirație cu executarea mișcărilor. În urma programului de reducare 2 din cei 3 pacienți au efectuat mai bine mișcările uzuale. La toți cei 3 pacienți s-a observat creșterea amplitudinii de mișcare în urma programului de reeducare în apă.

Parametrul important al artculației scapulo-humerale flexia articulației înregistrează o curbă ascendentă. Astfel se înregistrează creșterea mobilității de la testarea inițială la testarea finală cu 30 grade la primul pacient, o creștere de 70 grade a amplitudinii mișcării la al doilea pacient și o creștere de 40 grade a amplitudinii mișcării la cel de-al treilea pacient.

Adducția articulației scapulo-humerale înregistreză de asemenea valori crescute la testarea finală comparativ cu testarea inițială. Astfel primul pacient înregistrează o creștere a mobilității articulației scapulo-humerale la mișcarea de adducție cu 15 grade, cel de-al doilea pacient înregistrează o creștere a mobilității articulației cu 25 grade, iar cel de-al treilea pacient înregistrează o creștere amobilității cu 20 grade.

La mișcarea de rotație externă a articulației scapulo-humerale pacienții înregistrează de asemenea creșteri ale valorii acesteia la testarea finală comparativ cu testarea inițială. Astfel primul pacient înregistrează o creștere a mobilității articulației la această mișcare cu 35 grade, al doilea pacient înregistrează o creștere a mobilității cu 40 grade, iar al treilea pacient înregistrează o creștere a mobilității cu 30 grade.

În urma programului de hidrokinetoterapie la mișcarea de rotație internă a articulației scapulo-humerale se înregistrează creșteri ale mobilității astfel la primul pacient în urma testării finale rotația internă a articulației crește cu 20 grade, la cel de-al doilea pacient mobilitatea articulației crește cu 20 grade, iar la cel de-al treilea pacient mobilitatea articulației crește cu 30 grade comparativ cu testarea inițială.

La mișcarea de extensie a articulației scapulo-humerale se înregistrează creșteri ale mobilității: la primul pacient în urma testării finale extensia articulației crește cu 20 grade, la cel de-al doilea mobilitatea articulației crește cu 35 grade, iar la cel de-al treilea mobilitatea articulației crește cu 25 grade comparativ cu testarea inițială.

Abducția mișcarea articulației scapulohumerale executată în plan frontal înregistrează deasemenea creșteri ale valorii de la testarea inițială la testarea finală. Astfel la primul pacient se înregistrează o creștere a mobilității articulației în plan frontal cu 25 grade, la cel de-al doilea pacient se înregistrează o creștere a mobilității cu 60 de grade,iar la cel de-al treilea pacient se înregistrează o creștere a mobilității cu 60 grade.

În urma tratamentului de recuperare pacienții au dobândit o forță aproape normală în axele de mișcare. La pacientul nr. 1 și nr. 3 mobilitatea în axele mișcării sunt normale și au ajuns la forța F4 spre F5. Pacientului nr. 2 i-a crescut forța de la F2 la F4 – F5 și a căpătat o mobilitate în axele mișcării umărului aproape de normal.

CONCLUZII

Hidroterapia este metoda terapeutică în care apa se folosește atât în cura internă cât și în cura externă sub diferite forme, acționând prin intermediul temperaturii, pe calea unor factorimecanici și chimici.

Hidroterapia este acea ramură a medicinei naturiste bazate pe utilizarea externă a apei în scop profilactic și terapeutic. Apa este cunoscută ca factor adjuvant în tratarea afecțiunilor musculare, afecțiunilor articulare și inclusiv a diverselor afecțiuni reumatismale.

Reacțiile obținute în terapia cu apă au caracter individual și variabil în funcție de intensitatea excitantului respectiv temperatura apei, durata de aplicare a acestuia, proprietățile apei și reactivitatea individului.

Hidroterapia permite efectuarea reeducării neuromotorii prin utilizarea și folosirea cu mai multă ușurință a tehnicilor de facilitare neuromusculară. Programul de hidroterapie presupune participarea conștientă și activă a pacientului. Acesta trebuie să înțeleagă modul în care se efectuează fiecare exercițiu fizic și cum îl poate ajuta hidroterapia în afecțiunea respectivă.

Reeducarea în apă se desfășoară analitic și în general, în succesiune inversă reeducării prectice pe uscat. Programul de reeducare în apă va respecta un principiu de bază și anume progresivitatea atât ca îngreunare cât și ca durată. În programul de reeducare în apă nu se vor trata mai mult de două articulații concomitent. Terapia de grup se va folosi în cazul afecțiunilor omogene, cu simptomatologie asemănătoare.

Cercetarea se desfășoară pe trei pacienți (bărbați), având diagnosticul de periatrită scapulo-humerală, selecționați din centrul de recuperare pe baza unei evaluări ținând seama de reperele normale ale funcționalității articulației scapulo-humerale. Programele de hidroterapie s-au realizat într-un bazin special amenajat pe o durată de 25 minute ședința, de 3 ori pe săptămână timp de 8 săptămâni.

Ca urmare a analizei programului de hidroterapie a trei pacienți se observă din cercetarea efectuată faptul că în urma aplicării programelor de reeducare în apă 1 din cei 3 pacienți prezintă dificultăți la mișcarea de extensie a umărului, 2 din cei 3 pacienți prezintă o execuție mai ușoară a mișcărilor de rotație internă și rotație externă. De asemenea la toți cei 3 pacienți urmarea programului de reeducare în apă a scăzut semnificativ durata tratamentului recuperator.

Se observă la 2 din cei 3 pacienți o scădere marcată a intensității durerii atât în timpul efectuării exercițiilor cât și după terminarea programului precum și o bună coordonare a mișcărilor de respirație cu executarea mișcărilor. În urma programului de reducare 2 din cei 3 pacienți au efectuat mai bine mișcările uzuale. La toți cei 3 pacienți supuși studiului s-a observat creșterea amplitudinii de mișcare în urma efectuării acestui program de reeducare în apă.

În urma tratamentului de recuperare pacienții au dobândit o forță aproape normală în axele de mișcare. La pacientul nr. 1 și nr. 3 mobilitatea în axele mișcării sunt normale și au ajuns la forța F4 spre F5. Pacientului nr. 2 i-a crescut forța de la F2 la F4 – F5 și a căpătat o mobilitate în axele mișcării umărului aproape de normal.

BIBLIOGRAFIE

Baciu, Gh., Pădure, A., Șarpe, V., Traumatismele mecanice în aspect medico – legal, Centrul Editorial Poligrafic, Chișinău, 2006.

Biro, V., Automasajul, hidroterapia și zooterapia, Editura Polirom, Iași, 2006.

Buzescu, A., Anatomie și biomecanică, Editura ANEFS, București, 2002.

Dail, C., Thomas C., Hidroterapie. Tratamente simple pentru afecțiuni obișnuite, Casa de Editură Viață și sănătate, București, 2005.

Ispas, A., Noțiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapeuți, Editura Art Design, București, 1999.

Marcu, V., Dan, M., Kinetoterapie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2006.

Marcu, V., Masaj și Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, București, 1983.

Sabău, E., Refacere – Recuperare. Kinetoterpia în activitatea sportivă, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006.