Rolul Evidentelor Dactiloscopice In Cercetarea Infractiunilor

ROLUL EVIDENȚELOR DACTILOSCOPICE ÎN

CERCETAREA INFRACȚIUNILOR

CUPRINS

INTRODUCERE

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND EVIDENȚELE CRIMINALISTICE

1.1. Noțiunea, evoluția istorică și baza juridică de funcționare a evidențelor

criminalistice în activitatea de descoperire și cercetare a infracțiunilor

1.2. Sistemul de evidențe al și caracteristia generală a

principalelor evidențe criminalistice

2. DACTILOSCOPIA ȘI EVIDENȚA DACTILOSCOPICĂ

2.1. Scurt istoric privind studierea desenelor papilare

2.2. Elemente de dactiloscopie. Urmele de mâini și importanța lor în

identificarea persoanelor implicate în comiterea infracțiunilor

2.3. Principiile identificării dactiloscopice a persoanelor implicate

în săvărșirea infracțiunilor

2.4. Evidența dactiloscopică tradițională a persoanelor aplicată în

Republica Moldova (sistemul Henry – Galton

3. SISTEME AUTOMATE DE EVIDENȚĂ DACTILOSCOPICĂ: EXPERIENȚĂ INTERNAȚIONALĂ

3.1. Sistemul automat de identificare a amprentelor digitale NEC folosit în

Japonia

3.2. Sistemul MORFO de recunoaștere și identificare automată a

amprentelor digitale

3.3. Sistemul automatizat AFIS 2000 – PRINTRAK de procesare a amprentelor și

urmelor digitale

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Anexa 1. Analiza unor cauze penale soluționate prin metode dactiloscopice

Anexa 2 Sistemul automatizat de evidență dactiloscopică AFIS 2000-PRINTRAK

INTRODUCERE

Actualitatea temei de cercetare este datorată faptului că eficacitatea descoperirii și cercetării infracțiunilor depinde în mare parte de calitatea și cantitatea informației criminalistice existente la momentul începerii procedurii penale. Prin această informație se subînțeleg, în primul rînd, datele care se află în legătură cauzală cu faptul infracțional și caracterizează modul de comitere a infracțiunii, persoanele care au comis infracțiunea, obiectele care au fost folosite la atentatele criminale, instrumentele crimei și alte circumstanțe similare.

Totodată, este foarte important să se obțină informații despre trăsăturile individuale și generice (specifice) ale omului, materialelor, substanțelor și fabricatelor care, de fapt, nu au legătură cauzală cu cazul infracțional, dar pot contribui la rezolvarea problemelor de diagnosticare, clasificare și de identificare. La acestea se pot atribui datele despre sursele de proveniență; compoziția calitativă și cantitativă a substanțelor și materialelor cunoscute; proprietățile lor fizice și chimice; mostrele fabricatelor sau produselor etc. O astfel de informație are o însemnătate criminalistică potențială. Împreună cu cea actuală, aceasta constituie o informație semnificativă sub aspect criminalistic, a cărei folosire rațională, ținînd cont de volumul și diversitatea ei, este posibilă numai în cadrul sistemului informațional de căutare, care asigură acumularea, prelucrarea, păstrarea și căutarea unor astfel de informații. Aceasta se numește înregistrare criminalistică, prin care se subînțelege un sistem anumit de obiecte materiale (colecții, cartoteci, baze de date, alte locuri de păstrare a informației), cît și o activitate practică de înregistrare.

Practic nu există infracțiuni în cercetarea cărora urmele de mîini ar putea fi ignorate [16, p.182]. În acest sens, practica demonstrează date semnificative: în descoperirea a jumătate din cauzele de furt, jafuri, de atacuri tîlhărești și de alte crime grave valoarea urmelor de mîini este excepțională, jucînd un rol primordial în ce privește identificarea autorului faptei, stabilirea participanților la săvîrșirea actului penal, precum și a altor împrejurări ale cauzei.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul lucrării de față este analiza doctrinei criminalistice privind îregistrarea criminalistică la general și evidența dactiloscopică, în special, elaborarea pe această bază a unor concluzii și recomandări practice orientate spre perfecționarea activităților de administrare a astfel de evidențe dactiloscpice, inclusiv cele automatizate. Din scopul menționat au decurs și obiectivele studiului nostru: – a formula noțiunea și a expune istoricul și baza juridică a evidențelor; – a determina sistemul de evidențe a ; – a desfășura evoluția istorică a dactiloscopiei și principiile identificării dactiloscopice; – a expune sacinile evidenței dactiloscopice tradiționale a persoanelor în Republica Moldova; – a arăta avantagele celor mai performate sisteme automatizate de evidență dactiloscopică pe plan internațional.

Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective. În cadrul cercetării temei au fost utilizate metode logico-juridice, istorice, analitice, de drept comparat, precum și statistice.

Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova [1], ale Codului penal și de procedură penală a Republicii Moldova în vigoare [2, 3], Legea “Cu privire la sistemul informațional integral automatizat de evidență a infracțiunilor, a cauzelor penale și a persoanelor care au săvârșit infracțiuni” nr.216-XV din 29 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 170-172 din 08.08.2003 [5], alte acte normative departamentale ce țin de domeniul criminalisticii, activității speciale de investigații [4, 6, 7].

Importanța teoretică și valoarea aplicativa a tezei. Importanța teoretică și valoarea aplicativă a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize complexe a stării actuale a literaturii de specialitate privind înregistrarea criminalistică și evidențele dactiloscpice, în baza căreia se formulează concluzii și recomandări, a căror realizare va optimiza, în opinia autorului aplicarea cunoștințelor criminalistice specializate în administrarea eviențelor dactiloscopice de către serviciul criminalistic al MAI în cadrul procesului penal. Conținutul lucrării și modul de expunere poate permite utilizarea ei și în procesul de instruire juridică profesională a studenților, dar și ca ghid practic la dispoziția practicienilor în activitatea profesională de combatere a criminalității prin mijloace și metode dactiloscopice.

Sumarul compartimentelor tezei

În primul compartiment Aspecte generale privind evidențele criminalistice ne-am referit la aspectele introductive ale temei. Am debutat cu noțiunea, istoricul și baza juridică aevidențelor criminalistie, sistemul acestor evidențe în Republicii Moldova.

În compartimentul al doilea Dactiloscopia și evidența dactiloscopică este abordată problematica generală a dactiloscopiei, principiile de identificare dup urmele de mâini, structura evidențelor dactiloscopice tradiționale în Republica Moldova.

În compartimentul al treilea Sisteme automate de evidență dactiloscopică: experiență internațională se analizează experiența pe plan mondial privind cele mai perfomante sisteme automatizate de evidență dactiloscopică. Aici ne-am referit la noi sisteme de evidență dactiloscopică automatizate – sistemele americane („Printrak”), francez („Morfo”) și altă experiența internațională. Rămăne să ne exprimăm speranța că într-o anumită măsură vom reuși să realizăm ceea ce ne-am propus.

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND EVIDENȚELE CRIMINALISTICE

1.1. Noțiunea, evoluția istorică și baza juridică de funcționare a evidențelor

criminalistice în activitatea de descoperire și cercetare a infracțiunilor

Descoperirea și cercetarea infracțiunilor este determinată în mare măsură de existența unui sistem eficient de înregistrare criminalistică în organele afacerilor interne. Un așa sistem de evidență a datelor privind infracțiunea și obiectele ridicate de la fața locului cu relevanță criminalistică este foarte necesar în activitatea operativă de căutare și de urmărire penală în etapa inițială de cercetare a cauzelor penale [10, p.213].

Acumulând în sine informație despre lucrurile aflate la evidență (obiecte, evenimente, persoane), sistemul permite de a efectua cu succes căutarea, cercetarea și identificarea lor contribuind prin aceasta atât la descoperirea și cercetarea infracțiunilor, cât și la realizarea măsurilor de profilaxie a acestora.

În literatura de specialitate nu există unitate de păreri în ceea ce privește sistemul de informație ce trebuie luat la evidență. Nu există și un termen unanim acceptat. Cel mai des utilizate sunt – „înregistrarea penală” [42, p.210], „înregistrarea criminalistică”[40, p.5 ;47, p.214] și „evidențele criminalistice”[50, p.60]. Prin conținutul său acești termeni reflectă însăși evoluția apariției și dezvoltarii viziunilor despre acestă subramură a criminalisticii.

Sub aspect istoric, până la mijlocul evului mediu, iar în unele țări și mai târziu, pentru identificarea și pedepsirea răufăcătorilor se aplica frecvent marcarea acestora cu fierul roșu (de pildă, în Franța, hoții erau marcați cu majuscula “V” (voleur), falsificatorii – “F” (faux), recidiviștii – “W”, sau mutilarea (tăierea nasului, a unei mâini, a urechilor), apoi, mai târziu, după anularea acestor procedee, evident inumane și necorespunzătoare „secolului luminilor”, poliția suferea eșecuri în reținerea celor care anterior au mai comis infracțiuni. Căutarea lor după metoda „portretului vorbit” prin descrierea aspectului exterior, inițiată încă de primul șef al poliției franceze E.Vidocq, prezenta multe inexactități și deseori se solda cu eschivarea făptuitorilor de la răspunderea penală. De aceea, crearea și perfecționarea mijloacelor de evidență a infractorilor devenise una din principalele direcții de dezvoltare și consolidare a cunoștințelor criminalistice la începutul sec.XIX.

Însă etapa preștiințifică a înregistrării penale a pornit din a.1829 când a fost fondat de identificare judiciară în care se colectau fișele de înregistrare ale infractorilor, menite a determina identitatea lor și faptul existenței antecedentelor penale. Fișele se aranjau în ordinea alfabetică (după numele celor înregistrați), dar și după decadele de ani. Puțin mai tărziu, pe la începutul anilor ’40 ai sec.XIX, aceste fișe se completau și cu fotografiile infractorilor, numărul cărora la finele ailor ’70 constituiau deja câteva zeci de mii, iar a fișelor alfabetice – câteva milioane. După o astfel de cartotecă se putea stabili identitatea persoanei numai în cazul în care infractorul nu ascundea numele de familie adevărat. Recidiviștii însă, dacă erau reținuți, se prezentau, de regulă, sub alt nume, de unde și eficacitatea extrem de joasă a Cabinetului. Această stare de lucruri a existat până în a. 1879 – anul, în care unul din funcționarii acestui Cabinet A. Bertillon a înțeles munca manuală inutilă cu volumul enorm de informații acumulate, propunând un alt sistem de înregistrare al infractorilor denumit antropometric.

Sprijinându-se pe datele statisticii antropometrice publicate de către savantul A. Kettle, care considera că nu există doi indivizi care să aibă aceleași dimensiuni ale părților corpului și că mărimea oaselor scheletului omenesc de la o anumită vârstă nu se mai modifică, A. Bertillon a propus să se măsoare 11 parametri ai corpului uman, rezultatele cărora, fixate într-o fișă specială, serveau drept mijloc de identificare a persoanelor.

Acest sistem pentru prima dată a fost implementat de către poliția franceză în a.1888, iar mai tărziu și în alte țări (în Rusia din 1890, în Germania din 1895, în alte state – după 1900). Cele mai grave neajunsuri ale sistemului, după cum recunoștea și însăși autorul, era complexitatea sau chiar imposibilitatea identificării persoanelor sub 20 de ani, precum și dificultățile de stabilire a identității femeilor. De aceea A. Bertillon în a.1985 a complementat sistemul său cu descrierea persoanelor după metoda portretului vorbit, iar mai târziu și cu fotografierea acestora după metoda fotografiei signalitice [13, p.124].

Cu toate acestea, „bertillonajul”, nereușind să se afirme pe dstat până în a. 1879 – anul, în care unul din funcționarii acestui Cabinet A. Bertillon a înțeles munca manuală inutilă cu volumul enorm de informații acumulate, propunând un alt sistem de înregistrare al infractorilor denumit antropometric.

Sprijinându-se pe datele statisticii antropometrice publicate de către savantul A. Kettle, care considera că nu există doi indivizi care să aibă aceleași dimensiuni ale părților corpului și că mărimea oaselor scheletului omenesc de la o anumită vârstă nu se mai modifică, A. Bertillon a propus să se măsoare 11 parametri ai corpului uman, rezultatele cărora, fixate într-o fișă specială, serveau drept mijloc de identificare a persoanelor.

Acest sistem pentru prima dată a fost implementat de către poliția franceză în a.1888, iar mai tărziu și în alte țări (în Rusia din 1890, în Germania din 1895, în alte state – după 1900). Cele mai grave neajunsuri ale sistemului, după cum recunoștea și însăși autorul, era complexitatea sau chiar imposibilitatea identificării persoanelor sub 20 de ani, precum și dificultățile de stabilire a identității femeilor. De aceea A. Bertillon în a.1985 a complementat sistemul său cu descrierea persoanelor după metoda portretului vorbit, iar mai târziu și cu fotografierea acestora după metoda fotografiei signalitice [13, p.124].

Cu toate acestea, „bertillonajul”, nereușind să se afirme pe deplin, a avut drept concurent un alt sistem de înregistrare a delincvenților – cel dactiloscopic, apărut concomitent cu primul.

După cum menționează cercetătorul moldovean Gheorghe Golubenco, prima comunicare despre posibilitatea de identificare a evidențelor dactiloscopice poate fi datată din a. 1877, când unul dintre funcționarii poliției britanice din Bengal (India), William Herschelle (1833-1917), adresează în acest sens un memoriu inspectorului general al închisorilor din această regiune, care, din păcate, a fost lăsat fără atenție. Herschelle, confruntându-se cu faptul că unii veterani indieni, semnând unul pentru altul, solicitau plata pensiei de mai multe ori, a cerut fiecăruia să-și lase impresiunile a două degete pe lista cu pensii. Analiza comparativă a desenelor papilare a făcut posibilă stabilirea multiplelor fraude în acest sens, determinând necesitatea adoptării unor măsuri de contracarare, după care falsurile au luat sfârșit. Aplicarea amprentelor digitale alături de numele deținuților pe fișele de evidență a curmat și posibilitatea substituirii unor pușcăriași cu alte persoane plătite, care trebuiau să ispășească în locul lor pedeapsa [21, p.24].

Tot în această perioadă, un medic scoțian, Henry Faulds, care lucra la un spital din Tokio, într-un articol publicat în octombrie 1880 de revista engleză „Nature”, fără a ști de preocupările lui W. Herschelle, a propus să se aplice metoda dactiloscopică în scopul identificării autorilor infracțiunilor pe baza urmelor digitale ridicate de la locul faptei. Dându-și seama că această metodă poate revoluționa munca tuturor polițiilor din lume, el a verificat-o de mai multe ori în practică, reușind să stabilească vinovăția a doi hoți, dar și pentru a disculpa un suspect reținut de poliție. După apariția acestei scrisori, W. Herschelle și H. Faulds au disputat tot restul vieții prioritatea descoperirii individualității desenelor papilare digitale.

Oricum, este evident că ambii autori au ajuns la o idee comună de a folosi impresiunile digitale în combaterea criminalității – unul la nivel poate mai mult teoretic, iar altul la nivel mai practic. Însă, dincolo de această dispută, activitățile acestor pionieri ai criminalisticii s-au completat în mod perfect, dând naștere ulterior unor cercetări valoroase în ramura dactiloscopiei. De aceea, credem că dactiloscopia a apărut din necesități practice, la momentul potrivit specialiștii știind să folosească realizările științei în acest sens.

Cât privește prioritatea, cunoscutul criminalist francez Ed. Locard menționa, pe bună dreptate, că nu există descoperiri care să fie cu certitudine fapta exclusivă a unui om. Descoperirea este întotdeauna un produs realizat cu concursul a multor sute, poate chiar și mii de minți omenești. De aceea, ele sunt anonime sau, mai bine zis, colective. Nimeni personal nu a descoperit focul, fierul, roata, hârtia, vâsla, pânza de corabie. Descoperirea se face atunci când ideea despre ea apare în mintea mai multor persoane. Cel căruia i se atribuie descoperirea sau care și-o însușește singur, de obicei, doar concretizează sau sintetizează ideea deja „coaptă”.

În anul 1891, sir Francis Galton (1828-1911), antropolog și statistician englez, după o analiză comparativă minuțioasă a metodei antropometrice și a celei dactiloscopice, dă preferință celei din urmă și tipărește, în anul 1892, , cartea „The Finger – Prints” [„Amprentele digitale”], în care sistematizează desenele papilare, făcând și alte observații importante referitor la folosirea acestora în identificarea persoanelor. Întrucât clasificarea părea destul de greoaie, de această problemă s-a preocupat un alt savant – funcționarul britanic de poliție Edward Henry (1850-1931), care, mai târziu, pentru lucrările sale fructuoase în dactiloscopie, s-a învrednicit de titlul nobiliar de „sir”. Datorită eforturilor acestuia, Anglia devine, în anul 1900, prima din Europa care introduce sistemul dactiloscopic de identificare în locul bertillonajului. Cartea lui E.Henry „Classification and Uses of Finger – Prints” se bucura de un mare succes, încât tot mai multe țări aveau să introducă acest sistem de identificare: Ungaria, Austria, Danemarca și Spania (1902), Germania (1903), Belgia (1904), Brazilia, Chile și Uruguay (1905), Rusia (1906), Norvegia, Suedia, Italia, Peru și Paraguay (anul 1908) [21, p.24]. De menționat că, în Argentina, sistemul dactiloscopic de înregistrare a început să fie introdus încă din anul 1892, acesta fiind elaborat de către un funcționar de poliție din , originar din Croația – Juan Vucetich (1858-1925) – una din cele mai tragice figuri din rândul pionierilor criminalisticii: creând și transpunând în practica poliției Argentinei și a altor țări sud-americane un sistem dactiloscopic original de identificare, el a murit într-o sărăcie cumplită, nimicind cu câțiva ani mai înainte, într-un acces de furie, ultima sa lucrare, „Teoria universală a identificării”.

În Rusia, primul om care a apreciat importanța dactiloscopiei a fost V. Lebedev – de asemenea, funcționar de poliție, care în publicat un tratat practic, „Arta descoperirii crimelor” în 3 volume: Vol. I – Dactiloscopia; Vol. II – Antropometria; Vol. III – Fotografia judiciară polițienească. Anterior, la 30 decembrie 1906, în Rusia s-a introdus amprentarea deținuților în închisori, iar doi ani mai târziu, în 1908, s-a adoptat și o lege cu privire la înregistrarea dactiloscopică în secțiile de poliție judiciară ale Imperiului Rus, care câtva timp a funcționat în paralel cu bertillonajul, acceptat în Rusia încă din anul 1890.

Dezvoltarea ulterioară a dactiloscopiei a condus la faptul că urmele de mâini, ridicate din scena infracțiunii, au devenit obiecte ale cercetărilor dactiloscopice [15, p.5]. Primele cazuri de folosire a rapoartelor de expertiză dactiloscopică, în calitate de probe în instanțe de judecată, s-au semnalat în Ungaria (1907), Anglia (1908), Norvegia (1910), SUA (1911), Rusia (1912) [21, p.26].

Este important să subliniem că sistemul dactiloscopic a coexistat cu bertillonajul până la 1914 – data când, , Congresul internațional al polițiștilor a recomandat dactiloscopia ca principală metodă de înregistrare penală. Fără îndoială, ea este mult mai simplă și mai exactă decât antropometria, numită uneori de către deținuți și „procedură veterinară”. După calculele matematice ale lui F.Galton, posibilitatea de coincidență a 10 amprente digitale ale unui individ cu 10 amprente ale altei persoane este extrem de redusă și constituie 1:60 de miliarde de oameni. După cum se știe, acest sistem de evidență rămâne și astăzi pretutindeni cel mai frecvent folosit, în unele țări acesta completându-se și cu metoda amprentei genetice (ADN).

După cum se observă din cele menționate, la începuturile criminalisticii înregistrarea, care era numită „penală” se reducea doar la evidența persoanelor (căutate sau supuse pedepsei penale). Aceasta a fost caracteristic pentru etapa incipientă de dezvoltare a criminalisticii și constituia una din direcțiile activității de consolidare a cunoștințelor criminalistice efectuate preponderent cu potențialul funcționarilor de poliție [51, p.100].

În legătură cu aceasta prof. R. Belkin menționa pe bună dreptate, că elaborarea și perfecționarea mijloacelor de înregistrare și căutare a infractorilor au determinat constituirea și „apariția a însăși criminalisticii”[38, p.162].

Astfel, cu trecerea la sistemul dactiloscopic de înregistrare cercul de obiecte, cuprinse în sistemul de înregistrare, s-a lărgit. În numărul lor sunt incluși nu numai infractorii, ci și urmele lăsate de ei la locul faptei, iar mai târziu și alte obiecte care se aflau în legătură cauzală cu fapta. În literatura criminalistică a anilor ’30 ai sec. XX, chiar în primul manual de criminalistică al URSS din a.1935 se menționează că obiectele înregistrării criminalistice sunt: infractorii, obiectele obținute pe cale infracțională, cadavrele, cetățeni dispăruți fără veste și modul de comitere a infracțiunii. Însă ideea despre urme ca obiecte ale înregistrării penale a fost definitiv formulată de B.I. Șevcenko, care a propus abordarea înregistrării penale ca un sistem de „evidență a informației despre persoanele ce au comis infracțiuni, precum și despre unele fenomene, obiecte și arme legate cauzal de faptul infracțional în scopul utilizării în mod organizat a acestor informații în cercetarea și preîntâmpinarea infracțiunilor”[44, p.241].

Evoluția opiniilor despre rolul urmelor materiale și altor obiecte în sistemul înregistrării penale arată că termenul utilizat n-a putut să cuprindă toată multitudinea informațiilor necesare înregistrării și desigur că necesita să fie schimbat. Plus la aceasta, denumirea „înregistrarea penală” nu permitea a delimita clar sistemul și rezultatele înregistrării de la statistica penală, care, de asemenea reprezintă evidența anumitor date despre infractori și criminalitate în ansamblu, înregistrarea lor și fixarea prin mijlocirea unor termeni specifici [38, p.165].

Noțiunea „înregistrarea criminalistică”, propusă în această legătură de prof. Belkin R.S. în loc de termenul „înregistrarea penală”, pare a fi mai exactă. Alt termen, deseori utilizat „evidența criminalistică”, prezintă doar o varietate a sistemului de evidențe cuprins în noțiunea „înregistrarea criminalistică”. Prin înregistrare criminalistică R.S. Belkin înțelege sistemul evidențelor criminalistice ale anumitor obiecte purtătoare de informații, folosită în activitatea de descoperire, cercetare și preîntâmpinare a infracțiunilor. Urmează a accepta părerea autorului, care, dezvăluind esența aspectului practic al acestei noțiuni, menționează unitatea mijloacelor materiale ale înregistrării și acțiunilor de operare cu ele în procesul de descoperire și cercetare a infracțiunilor concrete.

În esență, înregistrarea cuprinde un sistem de obiecte materiale (cartoteci, colecții și alte forme de stocare a datelor înregistrate). Sub aspect funcțional, înregistrarea este un sistem de acțiuni de colectare și stocare a informației, prelucrareai și transmiterea ei către organele care nemijlocit o folosesc în activitatea de luptă contra criminalității [14, p.104].

Prin urmare, înregistrarea criminalistică prezintă un sistem informațional de stocare și prelucrare a informației cu relevanță criminalistică în scopul asistenței activităților de luptă cu criminalitatea. Deci, informația dată se acumulează, se prelucrează, se sistematizează, se asigură condițiile de cercetare comparativă a ei în scopul identificării obiectelor, se determină apartenența de grup, precum și diagnostica unor caracteristici ale fenomenelor infracționale.

O așa activitate se realizează de către Direcția informații și evidență operativă (DIEO) , Ministerul Dezvoltării Informaționale, precum și de către subdiviziunile criminalistice ale Baza juridică a activității acestor subdiviziuni privind organizarea, ordinea de administrare și utilizare a evidențelor, de eliberare a informației lucrătorilor operativi, procurorilor, ofițerilor de urmărire penală sau judecătorilor de instrucție nu este specificată în normele Codului de procedură penală a Republicii Moldova. Această activitate este reglementată de Legea „Cu privire informativ automat de evidență a infracțiunilor, a cauzelor penale și a persoanelor care au săvârșit infracțiuni” nr.216-XV din 29 mai 2003, precum și de Legea „Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat”, nr.1549-XV din 19.12.2003. Într-o oarecare măsură această activitate este reglementată și de Legea „Cu privire la poliție și statutul polițistului” din 27.12.2012; Legea „Cu privire la activitatea operativă de investigație” din 12.06.1994 cu modificările ulterioare, de unele acte internaționale. Ea rezultă și din spiritul altor legi și acte normative bazate pe lege (ordine, instrucțiuni ale Ministerului Afacerilor Interne a Republicii Moldova, spre exemplu, ord.192 din 17.07.2013 al MAI).

Astfel, art.4 al Legii „Cu privire la sistemul informațional integral automatizat de evidență a infracțiunilor, a cauzelor penale și a persoanelor care au săvârșit infracțiuni” [5] indică direct că acest sistem are următoarele funcți: colectează, acumulează, prelucrează, păstrează și actualizează informația cu caracter criminal; asigură la nivel de stat evidența unică: – a infracțiunilor și a persoanelor care le-au săvârșit (inclusiv locuitorii Republicii Moldova care au săvârșit infracțiuni pe teritoriul altor state), precum și a pedepselor aplicate lor; – a cauzelor penale și acțiunilor de urmărire penală; – a obiectelor marcate; – a persoanelor dispărute fără urmă și persoanelor date în urmărire; – a persoanelor deținute și celor aflate în instituțiile penitenciare; – a persoanelor eliberate din locurile de detenție; – a altei informații cu caracter criminal, precum:

asigură cu informație operativă și statistică conducerea țării, a ministerelor și Departamentelor interesate și organelor de urmărire penală;

asigură schimbul de informație cu caracter criminal între organele de urmărire penală și alte autorități publice (schimb reciproc de date între sistemele informaționale (departamentale), precum și cu organele similare din alte țări);

supraveghează respectarea disciplinei de înregistrare și evidență a infracțiunilor și persoanelor care le-au săvârșit, a altei informații cu caracter criminal, elaborează și realizează măsuri de reacționare oportună la tendințele și manifestările negative;

asigură din punct de vedere organizatoric, normativ și metodic activitatea organelor de urmărire penală care exercită nemijlocit funcțiile de evidență a informației cu caracter criminal;

asigură funcționarea complexului tehnic de program și a rețelelor informaționale utilizate în cadrul Sistemului.

În art.5 se indică și participanții la acest sistem: organele de urmărire penală, instanțele judecătorești și organele de executare a pedepsei privative de libertate [5]. Scopul colectării și stocării informației dactiloscopice, conform Legii „Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat” este:

Căutarea și identificarea cetățenilor Republicii Moldova, cetățenilor străini și a apatrizilor dispăruți fără urmă; Stabilirea identității cadavrelor necunoscute; Stabilirea identității cetățenilor RM, străini și apatrizărilor incapabili din motive de sănătate sau de vârstă, să comunice date privind identitatea lor; Confirmarea identității cetățenilor RM, străini și apatrizilor;

Excluderea posibilității de falsificare a actelor de identitate; Prevenirea, descoperirea și anchetarea prealabilă a infracțiunilor, prevenirea contravenților administrative; Conform legii, înregistrarea dactiloscopică este benevolă (cetățeni ai. Republicii Moldova, străinii și apatrizii) și obligatorie, prevăzută pentru unele categorii de persoane:

Cetățenii Republicii Moldova care fac serviciul în: ·Organele afacerilor interne; ·Forțele armatei naționale; ·Organele Serviciului de Informații și Securitate; ·Organele Serviciului de Protecție și Pază de Stat; ·Organele Departamentului Situații Excepționale; ·Organele Sistemului penetenciar; ·Organele Procuraturii Generale; ·Organele Inspectoratului Fiscal de Stat; ·Organele Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției; ·Organele vamale; Membrii echipajelor aeronavelor de stat și private din RM; Conducătorii mijloacelor de transport auto; Cetățenii RM care pleacă la munci peste hotare; Cetățenii RM străini și apatrizi care din motive de sănătate ori de vârstă sânt incapabili să comunice date privind identitatea lor, dacă aceste date nu pot fi obținute într-o altă modalitate; Cetățenii RM străini și apartizii care se află sub urmărire penală, care sunt învinuiți sau condamnați pentru infracțiuni ori supuși arestului administrativ; Cetățenii străini și apartizii sosiți în RM în căutare de azil care au depus cerere pentru a li se acorda azil politic ori un alt fel de azil sau pentru a li se atribui statul de refugiat; Toate cadavrele neindentificate.

Înregistrarea benevolă se efectuează de organele Ministerului Afacerilor Interne, iar cea obligatorie de: Ministerele, departamentele și serviciile respective; Organele afacerilor interne; Organele de urmărire penală sau organele care examinează cazurile contravenționale; Organele sistemului penitenciar. După cum se vede, legislatorul indică nu numai cadrul general dar și organele concrete, direcțiile principale de activitate ale lor privind înregistrarea persoanelor și obiectelor. Aceste acte trebuie să asigure îndeplinirea strictă a cerințelor legislației despre obiectivitatea și plenitudinea cercetării infracțiunilor. Totodată, însăși faptul înregistrării anumitor obiecte sau a informației despre ele poate să fie în contradicție cu interesele cetățenilor, de aceea actele normative bazate pe lege ce se referă la înregistrarea criminalistică trebuie obligatoriu să rezulte din garanțiile constituționale referitoare la apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor legitime ale cetățenilor să corespundă standardelor europene contemporane.

1.2. Sistemul de evidențe al și caracteristia generală a

principalelor evidențe criminalistice

În prezent în Organele Afacerilor Interne ale Republicii Moldova funcționează evidențele judiciare structurate convențional în câteva grupe: 1.Criminalistice; 2. Operative de informare; 3. Operative de căutare; 4. Auxiliare de informare.

Grupa evidențelor criminalistice se caracterizează prin faptul că obiectele luate la evidență dețin obligatoriu o legătură cauzală cu evenimentul infracțional, utilitatea caracteristicilor acestora pentru înregistrare se determină prin cercetare cu aplicarea cunoștințelor criminalistice de specialitate și tehnicii criminalistice respective [40, p.74].

La baza evidențelor operative de informare și celor operative de căutare sunt puse caracteristicile, depistarea și fixarea cărora în majoritatea cazurilor nu cere cunoștințe criminalistice de specialitate. Astfel de obiecte, de regulă, dețin la fel o legătură cauzală cu infracțiunea și posedă semnalmente exterioare perceptibile vizual, ceea ce permite de a fixa aceste caracteristici nemijlocit de către colaboratorii organelor de urmărire penală. Divizarea evidențelor ce sunt cuprinse în grupa a 2-a și a 3-ea se efectuează și după scopul acestora. În grupa evidențelor operative de căutare se includ informațiile scopul cărora este asigurarea sarcinilor de căutare și identificare a diferitor categorii de obiecte și persoane, precum și a animalelor, pe când cele operative de informare sunt menite a elibera date cu caracter informațional, mai cu seamă privind persoanele care nu trebuie căutate (spre exemplu, eliberarea certificatelor cu privire la cazierul judiciar a unei persoane fizice concrete). O altă caracteristică specifică a evidențelor operative de informare este masivul foarte mare de obiecte puse la evidență însoțite de un volum relativ mic de caracteristici utile pentru înregistrare [18, p.68].

Obiectele înregistrate în evidențele auxiliare de informare se caracterizează prin aceea că nu dețin nici o legătură cauzală cu evenimentul infracțional, însă fără această informație uneori devine imposibil de a rezolva un rând de sarcini identificatoare și diagnosticatoare privind obiectele care se află în posesia organelor de urmărire, dar și celor ce sunt în căutare [45, p.185].

Caracteristicile de înregistrare a astfel de obiecte se stabilesc, de regulă, prin efectuarea cercetărilor criminalistice speciale (fizice, chimice, biologice) sau prin observare directă.

În afară de aceasta, evidențele sistemului de înregistrare criminalistică a Republicii Moldova, în dependență de nivelul administrării lor, corespunzător structurii organizatorice a subdiviziunilor se împart în: a) evidențe locale, administrate de diverse servicii ale comisariatelor de poliție, secțiilor Direcției de poliție transporturi; instituții penitenciare etc. b) centrale, concentrate integrat pe țară în Direcția Informații și evidență operativă a

Pentru realizarea înregistrării criminalistice se folosesc diverse procedee: descriptiv, grafic, de colecție, fotografic, bănci automatizate de date, videoteci, dactiloscopie, etc.

Din conținutul actelor legislative susmenționate reiese că temeiul juridic de luare la evidență a persoanelor, dar și a unor obiecte constituie: – sentința instanței de judecată; – ordonanța ofițerului de urmărire penală, a procurorului privind punerea sub învinuire; – încheierea judecătorului de instrucție privind arestarea persoanei; – procesul-verbal privind reținerea bănuitului; – ordonanța privind anunțarea în căutare; – procesul-verbal privind reținerea persoanei pentru vagabondaj sau cerșetorie.

În cele ce urmează ne vom opri la unele dintre aceste evidențe de o importanță majoră pentru activitatea de cercetare a infracțiunilor administrate la nivel central de către DIEO MAI, incluse în Banca centrală de date. Se are în vedere, întâi de toate grupa evidențelor operative de informare. La acestea se referă evidența alfabetică nominală și evidența dactiloscopică.

Evidența alfabetică este una dintre cele mai frecvent utilizate, după care se verifică toate persoanele bănuite sau învinuite în comiterea unor infracțiuni. În masivul ei se introduc informații despre mai multe categorii de persoane [8, p.5]: – condamnate pe teritoriul RM la privațiune de libertate, munca neremunerată în folosul comunității, amendă, și alte categorii de pedepse prevăzute de Codul penal [3, art.62]; – arestate și puse sub învinuire fără arest; – care au comis infracțiuni, aflându-se în stare de iresponsabilitate; – cetățenii RM condamnați pe teritoriul altor state; – persoanele care au comis infracțiuni grave și au fost eliberate din locurile de detenție ale altor state și sosiți pentru a se stabili cu traiul în RM ; – infractorii anunțați în căutare generală și internațională; – persoanele reținute sau arestate ca fiind suspectate de comiterea infracțiunilor; – persoanele internate prin încheierea judecătorească în spitalele de psihiatrie; – persoanele care au comis infracțiuni și au fost eliberate de răspundere penală sau au fost eliberate de executarea pedepsei pronunțate prin sentința de condamnare; – reținute și arestate pe teritoriul RM cu scopul extrădării; – reținute pentru vagabondaj sau cerșetorie; – luate la evidența specială în scopul profilaxiei infracționalității ș.a.

Demersul organului de urmărire penală împreună cu certificatul DIEO se include în dosarul penal. În acest certificat se menționează dacă persoana verificată a fost sau nu judecată, când, pe care anume articol al Codului penal, instanța în cadrul căreia a ispășit pedeapsa, data și temeiul eliberării, dacă a fost sau nu anunțat în căutare ș.a.

Cu evidența alfabetică este strâns legată evidența dactiloscopică. La această evidență practic se pun aceleași persoane ca și la evidența alfabetică, inclusiv și cele ce cad sub incidența Legii „Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de Stat” amintită mai sus.

Luarea la evidența alfabetică și dactiloscopică se efectuează practic simultan, lăsându-se pe fișa alfabetică amprenta degetului arătător al mâinii drepte a persoanei înregistrate și formula dactiloscopică a desenelor papilare. Datorită acestui fapt, la necesitate după fișa nominală se poate ușor de găsit fișa dactiloscopică în masivul de fișe a persoanelor puse la evidență, aranjate în cartotecă nu după numele de familie, dar după formula dactiloscopică, care prezintă unele insemne cifrice ce caracterizează desenele papilare.

Informația dactiloscopică, obținută ca rezultat al înregistrării se utilizează pentru căutarea și identificarea cetățenilor Republicii , a cetățenilor străini și apatrizilor dispăruți fără urmă; stabilirea identității cadavrelor necunoscute; excluderea posibilității de falsificare a actelor de identitate ș.a.

A doua componentă a evidenței dactiloscopice prezintă fișierul urmelor digitale ridicate de la locul comiterii infracțiunilor administrate de către subdiviziunile criminalistice ale Acest fișier permite a depista cazurile când aceeași persoană a lăsat urme papilare în diverse locuri de săvârșire a două sau mai multe infracțiuni precum și faptul identificării unor infractori concreți după urmele digitale lăsate în scena infracțiunii. Această cartotecă este formată din fișe ce conțin fotografia urmei digitale de la locul faptei, sistematizate după tipul și varietatea desenului papilar apreciat de către expert ca operant pentru identificare. Aceste urme digitale, înainte de a fi incluse în cartotecă, se verifică dacă au fost sau nu lăsate de persoanele ce nu sunt implicate în cauză (pătimit, persoana material responsabilă etc.).

Eficacitatea evidenței dactiloscopice se poate observa din datele statistice anuale ale Centrului tehnico-Criminalistic și Expertize Judiciare a , care permit a judeca despre eficacitatea acestor eviențe. Anual în fișierul dactiloscopic al persoanelor înclinate spre a comite infracțiuni se includ peste 4 mii de dactilofișe, urme digitale ridicate de la peste 5000 de infracțiuni. Identificări anuale depășesc cifra de 100 de persoane după masivul de urme digitale.

Analiza acestor două evidențe ce țin de înregistrarea operativă de informare arată că organizarea funcționării lor nu întotdeauna răspunde exigențelor actuale, iar utilitatea lor practică în scopul descoperirii infracțiunilor este insuficientă [53, p.35-36]. Această stare de lucruri poate fi lămurită prin complexitatea formării acestor evidențe, insuficiența de resurse financiare și umane pentru a colecta și a prelucra masivele informaționale. Spre exemplu, urmele digitale ce sunt prezentate pentru a fi puse la evidența dactiloscopică cu ocazia săvârșirii unor infracțiuni, precum și impresiunile digitale ale persoanelor ce prezintă interes operativ în conformitate cu Regulamentul serviciului criminalistic al , trebuie să se verifice reciproc după aceste masive de informații. Din cauza că lipsesc resursele respective, în majoritatea cazurilor, acestea, pur și simplu, se pun la evidență fără o verificare prealabilă minuțioasă. Fișierele dactiloscopice locale din comisariatele de poliție, cât și cele centrale nu todeauna se actualizează la timp, fapt ce diminuează eficacitatea lor practică.

O mare parte de operațiuni tehnologice necesare nu se înfăptuiesc și în privința evidenței nominale. Activitatea privind masivul dactiloscopic al Direcției Informații și Evidență operativă și astăzi se limitează doar la faptul că eliberează la cerere informații despre antecedentele penale ale persoanelor puse la evidență sau bănuite în comiterea infracțiunilor.

Dacă la aceasta am adăuga că în evidențele utilizate la ora actuală se observă multe discordanțe terminologice atât între dânsele însăși, cât și sub aspectul recomandațiilor criminalistice, este limpede că astăzi cu rezervă am putea vorbi despre înregistrarea criminalistică ca un sistem unitar și integru. În practică evidențele sunt răzlețite organizațional și metodic. Logica însă presupune că, de exemplu, evidența persoanelor din cartoteca nominală, a celor ce au părăsit locurile de detenție și se află în căutare, precum și celor înclinați spre săvârșirea infracțiunilor, trebuie să fie racordat cu alte evidențe criminalistice (spre exemplu, cu cartoteca urmelor ridicate de la infracțiunile rămase cu autori necunoscuți). Deocamdată, Moldova aceste evidențe se află în diferite locuri (Centrul tehnico-criminalistic și de expertiză judiciară și Direcția informații și evidență operativă – DIEO) și confruntarea lor reciprocă se efectuează la cerere de la caz la caz, cu toate că ordinul nr.17-2003 cere acest lucru să se efectuieze în mod sistematic.

În literatura de specialitate, s-a semnalat deja, pe bună dreptate, necesitatea perfecționării și reorganizării acestor evidențe. Credem, că este necesar a conexa toate tipurile de evidențe într-un sistem informațional unificat automatizat al organelor de drept în baza altui act normativ, decât celor menționate mai sus, care se referă doar la înregistrarea persoanelor [20, p.89].

Desigur, realizarea acestei concepții reclamă consolidarea forțelor, a serviciilor operative principale ale , îmbunătățirea sistemului de pregătire a cadrelor și sporirea profesionalismului specialiștilor acestei ramuri, luându-se în considerație importanța deosebită ale acestor evidențe în condițiile actuale.

Verificarea urgentă a urmelor ridicate din scena infracțiunii după evidențele dactiloscopice conduce la determinarea faptului că în cartotecă există o asemenea urmă ridicată din câmpul infracțional al altei infracțiuni sau dacă este lăsată de o persoană concretă luată la evidență. Practica de lucru a comisariatului general a mun. Chișinău are exemple vorbitoare în acest sens. Din apartamentul unui cetățean de pe str. Hîncești i s-au furat bani și obiecte de valoare estimate la o sumă considerabilă. Un an mai târziu, când se verificau fișele dactiloscopice a persoanelor înclinate spre săvârșirea infracțiunilor pentru a le pune la evidența dactiloscopică, a fost stabilită o coincidență a uneia dintre urme cu impresiunile digitale ale unui recidivist. Făcând cunoștință cu concluziile expertului – dactiloscopist, bănuitul a recunoscut faptul săvârșirii infracțiunii [20, p.46].

În domeniul dactiloscopiei s-au făcut multe încercări de a automatiza procesele de stocare și verificare a obiectelor de natură dactiloscopică. Toate sistemele implementate pe parcursul ultimelor două decenii în organele , începând de la sistemul monodactiloscopic semiautomatizat „Sled- și terminând cu „Vector”, „ARMĂC”, n-au avut șanse de reușită, întrucât în fiecare din ele era prezent elementul subiectivismului în ceea ce privește codificarea informației inițiale și prelucrarea ei.

La ora actuală în Centrul tehnico-criminalistic și de expertiză judiciară a se depun eforturi însemnate pentru a implementa definitiv în practica organelor de urmărire penală a unui sistem relativ ieftin, elaborat de specialiștii din Bielarusi – “DACTO – . În lume există sisteme avansate de stocare și prelucrare a informației dactiloscopice folosite de multe țări dezvoltate („MORPHO-AFIS”, „PAPILLON”, „PRINTRAK”, “FOCUS” [48, p.124] ș.a. la care ne vom referi mai detaliat în umătoarele capitole. Aceste sisteme includ în sine un șir de elemente computerizate ce permit a obține o imagine cartografică a desenului papilar. Relația spațială a caracteristicilor desenelor papilare se fixează în formă de cod binar și se cercetează în regim algoritmic de către computer. Acest proces se realizează de unul din componentele sistemului numit „matcer”, capacitatea căruia este de 500-600 impresiuni/sec [23, p.82]. În regim paralel pot funcționa câțiva matceri, fiecare dintre dânșii prelucrând o parte a datelor din fișier, ceea ce restrânge considerabil timpul de verificare (volumul de 500 mii amprente este verificat în câteva min.). Alt avantaj a acestor sisteme este posibilitatea de a curăța urmele codificate, făcând suplimentele necesare. Camera „monitor-scaner” permite a citi caracteristicile desenelor papilare nemijlocit de pe degetele persoanei verificate, asigurând astfel operativitatea controlului după evidență. Arhitectura informațională a sistemului este modulară, ceea ce permite a îmbogăți masivul folosind datele fișierelor a mai multor terminale [35, p.248].

De subliniat că, necătând la avantajele acestor sisteme, dar și a oricărui altui sistem, nici unul din ele nu poate să furnizeze răspunsul definitiv. Numai ochiul experimentat al specialistului dactiloscopist determină corespunderea absolută între amprenta verificată și impresiunile digitale ale persoanelor recomandate de calculator.

Cât privește evidența operativă de căutare, administrată de DIEO, ea cuprinde: – persoanele dispărute fără veste, bolnavii necunoscuți și cadavrele cu identitate incertă; – armele de foc pierdute, furate sau depistate; – obiectele de anticariat și de artă răpite, furate precum și a celor depistate. Fiecare dintre aceste fișiere dețin regim individual de formare și administrare, fiind incluse, la fel ca și evidențele nominale, dactiloscopice în Banca Automatizată de Date a Sistemului Informațional Integrat Criminogen. Acest sistem, la cererea diverselor organe de drept eliberează un volum însemnat de informații necesare în activitatea profesională de combatere a criminalității, după cum urmează [8, p.23-24]: – Despre data, ora, locul și modul de comitere a infracțiunii; – Despre uneltele și mijloacele de comitere a infracțiunii; – Obiectele infracțiunii și prejudiciul material; – Persoanele care puteau săvârși infracțiunea sau puteau fi implicate în acțiunile infracționale; – Despre infracțiunile similare, rămase cu autori necunoscuți; – Despre originea și apartenența probelor descoperite, inclusiv urmele de mâini, caracterul obiectelor ridicate etc. – Primirea informației despre persoanele care au fost reținute în legătură cu săvârșirea infracțiunii sau se bănuiesc în săvârșirea lor. – Primirea informației despre persoanele care au evadat din locurile de detenție. Depistarea persoanei după urmele lăsate sau după modul săvârșirii infracțiunii, inclusiv și depistarea infracțiunilor săvârșite de una și aceeași persoană. – Privind judecarea (data pronunțării sentinței, instanța de judecată, în baza cărui articol al CP, condamnarea), despre schimbările sentinței, aplicarea amnistiei și grațierii. – Despre locul și timpul ispășirii pedepsei, schimbarea locului de deținere, despre decesul lui, data și temeiul eliberării. – Numerele proceselor penale încetate de organele de drept. – Date privind anunțarea persoanelor în căutarea republicană sau interstatală (de cine este anunțat, data și motivul anunțării). – Despre persoanele care, după comportarea lor socială, pot comite crime. – Despre persoanele dispărute fără veste, bolnavii necunoscuți și cadavrele necunoscute. – Despre armele de foc pierdute, furate sau depistate. – Despre obiectele furate și a celor depistate. – Despre obiectele de anticariat și de artă răpite și a celor depistate.

Banca automatizată de date a DIEO conține mai multe masive informaționale, în care se acumulează informații din toate domeniile de activitate ale organelor de drept: 1) „Crima” – masiv informațional ce conține toate datele necesare ale infracțiunii (locul, modul de comitere, uneltele folosite, urmele ridicate de la locul faptei etc.); 2) „Persoana” – bloc informațional ce cuprinde date despre infractori (semnalmente, porecle etc); 3) „sentința – conține date despre rezultatele dezbaterilor judiciare, grațieri, etc; 4) „Obiecte” – cuprinde informații despre lucrurile și obiectele private, automobilele și motocicletele răpite, armele cu țeava lisă și ghintuită, a numerelor lor de identificare și caracteristici exterioare ș.a. 5) „Căutarea” privește blocurile informaționale operative de căutare privind anunțarea în căutare a persoanelor ce au săvârșit infracțiuni a celor dispăruți fără veste, a evadaților din locul de detenție, a cadavrelor neidentificate etc.

Aceste masive informaționale, la rândul lor se structurizează în blocuri specializate ce acumulează informații privind diverse obiecte supuse evidenței, spre exemplu: „Automobil”, în care se acumulează date centralizate despre transportul răpit, furat sau fără stăpân, „Registrul de Stat al conducătorilor de vehicule (RSCV)”, „Registrul de Stat al populației (RSP)” care cuprinde date despre buletine de identitate, pașapoarte naționale ș.a.

Practica de lucru a organelor ocrotirii normelor de drept mărturisește despre importanța deosebită a diferitor colecții de urme, de gloanțe, tuburi trase și alte obiecte infracționale în descoperirea infracțiunilor, administrate de subdiviziunile criminalistice.

În particular, colecția urmelor și a instrumentelor de spargere, care cuprinde atât urmele diverselor instrumente folosite la comiterea spargerilor, cât și însăși exemplarele de instrumente și unelte infracționale, necesare producerii expertizelor traseologice.

Scopul acestei colecții este de a asigura descoperirea infracțiunii comise cu folosirea unuia și aceluiași instrument sau unealtă, urmele cărora sunt depistate la fața locului [49, p.11-13]. Această colecție se află în Centrul tehnico-criminalistic și expertize judiciare și se completează cu obiecte pe care sunt depistate urme statice de efracție, ridicate de la locul faptei. În situația în care este imposibilă ridicarea obiectelor împreună cu urmele depistate, în colecție se prezintă mulajele acestor urme realizate cu ajutorul diverșilor compaunzi de tipul pastei „K” și a catalizatorului “K-. Obiectele purtătoare de urme de efracție se plasează în colecție cu respectarea cronologiei de prezentare și punere la evidență. Volumul cartotecii este destul de mic și toate urmele noi prezentate se compară vizual cu cele ce sunt luate la evidență. În perspectivă, odată cu majorarea masivului de urme, acest proces va fi necesar de al computeriza. Colecția ar putea fi mai eficientă dacă ar fi îmbinată cu colecția de instrumente și unelte de spargere, alte obiecte folosite de infractori – colecție destul de prețioasă pentru laboratorul traseologic. Hoții recidiviști, de regulă, nu aruncă instrumentele și uneltele folosite pentru efracție, ridicarea cărora permite a stabili că furturile în serie sunt comise de același grup de infractori.

Destul de efectiv în descoperirea infracțiunilor se prezintă și cartoteca fotografică a infractorilor, mai ales în cazurile în care martorii oculari sau victimele declară că ar putea recunoaște autorul prezumtiv. Atare albume cu fotografii ale persoanelor căutate, a recidiviștilor există în fiecare comisariat. Dacă martorii oculari declară că pe una din fotografiile prezentate există imaginea persoanei căutate, atunci se verifică semnalmentele statice, funcționale, cele de vestimentație a bănuiților respective [37, p.167].

Aceste date se fixează cu ajutorul unei terminologii speciale a metodei portretului vorbit și se verifică după masivele înregistrate. În cazul, în care victima a memorizat aspectul exterior al infractorului, se încearcă a modela înfățișarea acestuia cu ajutorul dispozitivului IKR – 2, computerizat la ora actuală, ceea ce lărgește posibilitățile acestei tehnologii.

Începând cu mijlocul anilor '90 ai sec.XX, în practica subdiviziunilor criminalistice din țară s-a implementat un program computerizat destinat alcătuirii portretului-vorbit al persoanelor căutate. El prevede formarea imaginii persoanei respective prin compoziția pe ecranul monitorului a imaginilor grafice din fișierul de elemente faciale format după descrierea martorilor oculari și obținerea ulterioară a imaginilor la imprimanta calculatorului.

Activitatea de alcătuire a portretului vorbit se începe, de regulă, cu discuția, în cadrul căreia se precizează distanța și timpul de observare, capacitățile de memorizare ale victimei sau martorului, precum și semnalmentele exterioare a persoanei ce se descrie.

Alcătuirea imaginii persoanei căutate demarează cu elementele cele mai generale, pe urmă se trece la cele faciale: ale nasului, sprâncenelor, ochilor, după aceea se caută imaginea gurii, a bărbiei, coafurii și a altor elemente necesare (riduri, culoarea pielii, etc).

Portretul subiectiv alcătuit se propune spre apreciere martorului în integritate, la necesitate se produc modificări. Lucrul se termină numai atunci când martorul nu mai poate menționa și deja introduce modificări în portretul-robot alcătuit [31, p.194].

Sporirea eficacității evidențelor criminalistice în etapa actuală în mare măsură depinde de nivelul computerizării lor, de volumul informației luate la evidență și ritmul prelucrării.

Este destul de dificil a examina manual caracteristici foarte mici ale obiectelor incluse în colecțiile balistice (gloanțe, tuburi trase etc.). cuprinzând în sine un volum enorm de obiecte balistice, se cere imperios automatizarea acestora.

Automatizarea cercetărilor comparative, despre care am menționat anterior, deschide posibilități de a depăși dispersarea teritorială a evidențelor, precum și izolarea informațională a rezultatelor investigării diferitor genuri și obiecte ridicate de la fața locului.

Analiza integrală și evaluarea informației în totalitate extrasă din multitudinea de urme ale infracțiunilor condiționează soluționarea altei sarcini a înregistrării criminalistice – modelarea portretului fizic și psihologic al infractorului. Aceasta este posibil întrucât una și aceeași caracteristică a omului se reflectă în diferite urme: indicii de sex – după urmele de mâini, încălțăminte, sânge ș.a.; deprinderile profesionale – după urmele uneltelor de spargere, în mecanismul activității infracționale; calitățile biologice – după urmele de salivă, sânge, urină, spermă, etc. [53, p.78; 54, p.92-93]

De menționat, că perspectivele privind sporirea eficacității descoperirii și cercetării infracțiunilor trebuie să se sprijine pe utilizarea modului structural-sistematic de analiză a trăsăturilor făptașului după urmele acestuia luate în interconexiune. Fiind într-o legătură reciprocă determinată de unitatea de loc, de omogenitatea de acțiuni infractorice, acestea oglindesc un mecanism unic de comportament și de manifestare al făptașului în structura evenimentului infracțional.

În concluzie la primul capitol menționăm :

1. Perspectivele sporirii eficacității înregistrării criminalistice sunt legate, pe lângă cele menționate (automatizarea lor, crearea unui sistem unic de evidență etc.) și de punerea la evidență a unor noi obiecte cu semnificație criminalistică. Se are în vedere exploatarea urmelor de miros (odorologia judiciară), a urmelor fonoscopice (vocalografia criminalistică; a urmelor genetice (ADN – dactiloscopia) ș.a.

2. Crearea unui sistem informațional unificat despre infractor cu posibilități de identificare nu numai după amprentele dactiloscopice sau după portretul-robot, alte evidențe tradiționale, dar și după voce și vorbire, după mirosul lui individual, după scris, după resturile genetice etc. ceea ce va va permite să obținem informație integrală despre făptuitor chiar și după un element al acestui sistem depistat la fața locului.

3. Aceste direcții noi în criminalistica contemporană vor fi înlesnite și de tehnoogiile biometrice ce se implementează astăzi în statele economic dezvoltate care, fără îndoială, vor atinge mai consistent și în scurt timp spațiul țării noastre.

4. Pe plan mondial există sisteme avansate de stocare și prelucrare a informației dactiloscopice folosite de multe țări dezvoltate, precum „MORPHO-AFIS” ; „PAPILLON”, „PRINTRAK” ;“FOCUS” ș.a. Aceste sisteme includ în sine un șir de elemente computerizate ce permit a obține o imagine cartografică a desenului papilar.

2. DACTILOSCOPIA ȘI EVIDENȚA DACTILOSCOPICĂ

2.1. Scurt istoric privind studierea desenelor papilare

Când urmărim pe firul timpului originea științei dactiloscopiei, trebuie să facem o distincție între recunoașterea faptului că buricile degetelor poartă diversitatea de riduri și aplicarea acestei cunoașteri la identificarea persoanei. Omul a fost conștient de existența unei structuri a țesutului său papilar al degetelor și mîinilor. Oamenii de știință se referă la imprimările lăsate de amprentele digitale pe tăblii de lut în care sau consemnat tranzacțiile de afaceri din Babilonul străvechi precum și pe sigiliile de lut de origine chineză antică, purtînd amprentele digitale ale degetului mare [55, p.33].

Primile studii științifice asupra reliefului papilar aparține profesorului de anatomie Marcello Malpighi, care în urmărit scopul de a conferi un caracter solemn contractelor de afaceri prin contractul personal al amprentelor digitale ale părților contractante.

A mai trecut mai bine de un veac și abia în 1823 Joan Evanghelist Purkinje, profesor de anatomie din Breslau, a publicat o teză în care a comentat asupra diversității de tipare de riduri “în special ultima falangă a fiecărui deget”. El a dezvoltat o diferențiere vagă a acestor tipare în nouă varietăți. Lucrarea lui Purkinje a avut doar un rol de tratat științific, fără nici o aplicare practică la problema identificării persoanelor, dar în 1858 Sir William Herchel, ofițer britanic administrativ principal al districtului Hooghly, din Bengal, India, a început prima utilizare ce se cunoștea în istorie a amprentelor digitale pe scară largă. El le-a cerut băștinașilor să-și depună amprentele digitale, precum și semnăturile pe contracte [56, p.18]. Se pare că nu și-a dat seama că semnele acestea erau unice fiecărui individ, dar a adoptat practica cu gîndul că acest gen de contract cu hîrtiile oficiale va avea o înrăurire puternică asupra minții băștinașilor, împiedicîndu-i să recurgă la necinste sau fraudă.

În 1877 Herchel a introdus utilizarea amprentelor digitale în mai multe departamente din Hooghly. El a prezentat un raport în care a cerut permisiunea de a extinde practica drept mijloc de identificare a deținuților, precum și a părților contractante ale unor contracte civile. Dar permisiunea nu i-a fost acordată.

În 1880 Dr. Faulds a publicat în revista științifică engleză “Nature” un articol în care au fost discutate studiile sale și s-au făcut sugestii cu privire la pe care le prezintă pentru viitor dactiloscopia [24, p.162].

Ideile sale sunt remarcabile pentru faptul că a anticipat practicile curente în vremea de azi. El a recomandat folosirea unui strat subțire de cerneală tipografică ca mediu de transferare a imaginii, așa cum se procedează în prezent [47, p.423].

În anii 1880, Sir Francis Galton bine cunoscut antropolog a început să facă observații care au dus la publicarea în lucrării sale întitulate “Finger Prints” (amprentele digitale). Studiile lui Galton au stabilit caracterul unic și permanent al amprentelor digitale. El a adus o altă contribuție importantă prin punerea la punct a primei metode științifice de clasificare a amprentelor digitale. În 1891 s-a marcat prima instalare a unor fișe cu amprente digitale, ca mijloc oficial de identificare a infractorilor Juan Vucetich, slujbaș argentinian de poliție, a întemeiat sistemul său de dactiloscopie pe tiparele concepute de Francis Galton. La început sistemul Vucetich a fost folosit în legătură cu sistemul Bertillon, metodă prin care identificarea se făcea prin măsurarea organelor corpului. Sistemul Bertillon a fost treptat înlocuit, iar sistemul Vucetich a devenit temelia sistemelor dactiloscopice folosite în prezent în majoritatea țărilor vorbitoare de limbă spaniolă. Henry a simplificat clasificarea amprentelor digitale, făcînd-o aplicabilă la identificarea efectuată de polițiști. Sistemul său și cel conceput de Vucetich formează baza tuturor sistemelor de identificare după amprentele digitale a celor 10 degete.

Tocmai sistemul de bază Henry, împreună cu modificările și adăugările de rigoare, este cel pe care îl folosește FBI și alte agenții de justiție penală [41, p.302].

Odată cu creșterea criminalității s-a simțit necesitatea cooperării diferitor state, deoarece infractorii profitau de legislația de atunci, cînd legile erau aplicate doar în limitele granițelor naționale. În așa fel infractorii comiteau încălcări de lege într-un stat și se refugiau în altul, pentru a scăpa de răspunderea penală. Una din primele acțiuni pentru prevenirea și reprimarea criminalității internaționale a fost Congresul Internațional al poliției judiciare desfășurată în aprilie 1914. Principalele probleme dezvăluite vizau posibilitatea de cooperare internațională în vederea urmăririi, reținerii și documentării activității criminale a infractorilor criminali. În așa fel apar noțiunile de “infracțiune internațională” și “infractor internațional”, noțiuni puțin acceptabile în doctrinile juridice dar des folosite în uzul curent de Interpol [26, p.367].

2.2. Elemente de dactiloscopie. Urmele de mîini și importanța lor în identificarea

persoanelor implicate în comiterea infracțiunilor

Problema ce vizează urmele infracțiunii este studiată cu o deosebită insistență de către specialiștii în materie [19, p.52]. Au fost realizate numeroase lucrări, în care urmele sînt studiate sub cele mai diverse aspecte. Urmele au fost clasificate pe baza a patru criterii: -După natura lor – (urme-formă; urme-materie); – Conform factorilor creatori – (create de om și create de obiecte materiale); – Potrivit nivelului de modificare a suportului (de adîncime, de suprafață); – După modul de formare – (urme statice și dinamice).

Din categoria urmelor create de om fac parte și urmele de mîini. Fără a atinge problema în detaliu, menționăm că una din modalitățile de înregistarare a persoanelor condamnate penal este cea dactiloscopică, care constă în fixarea desenelor papilare a celor 10 degete ale mîinilor pe fișe speciale și crearea pe baza concentrării lor a fișierelor dactiloscopice. Datorită structurii sistematizate, acestea permit compararea urmelor de mîini ridicate de la locul faptei concrete cu cele ale persoanelor înregistrate. În acest context se încadrează de asemenea și evidența urrmelor de mîini ridicate de la locul infracțiunilor nedescoperite. Prin compararea acestora se poate să sporească esențial activitatea de urmărire a făptuitorului. În fine folosirea urmelor de mîini în procesul penal este benefic influențată de capacitatea acestora de a contribui la identificarea directă și cu certitudine a persoanelor care le-au lăsat. Posibilitatea identificării se datorează faptului că urmele de mîini reproduc elementele caracteristice ale desenelor papilare de pe suprafața părților de contact a mîinilor, care în ansamblu asigură deosebirea unui individ de altul.

În activitatea complexă de descoperire, relevare, fixare și ridicare a urmelor de mîini de la locul faptei este necesar să se țină seama încă de la începutul cercetării de modul în care s-au format aceste urme. În funcție de modul de formare ele se pot clasifica în modul următor:

– Urme de mîini statice sau dinamice. Valoarea cea mai mare pentru identificarea persoanei o au urmele de mîini statice întrucît reușesc să redea cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice, deoarece ele se formează atunci cînd cele două corpuri – corpul creator și corpul primitor de urmă – intră în contact prin apăsare, lovire. Spre deosebire de urmele statice, urmele dinamice pot servi în cel mai bun caz la o identificare generică, ele prezentîndu-se sub forma unor mînjituri, deoarece formarea lor are loc prin alunecarea suprafețelor de contact [27, p.206].

– Urmele de suprafață sau de adîcime. În funcție de plasticitatea suportului primitor de urmă. De exemplu, urmele formate în chit moale, în ceară, în plastilină, în vopsea neuscată etc., se formează în adîncime spre deosebire de urmele lăsate pe o suprafață dură, de genul sticlei, care sînt de suprafață. La rîndul lor urmele de suprafață se pot forma prin stratificare, datorită depunerii de substanță aflată pe mîină (sudoare, vopsea, grăsime, sînge etc.) pe suprafața atinsă, precum și de stratificare, datorită ridicării substanței existente anterior pe obiect (praf, vopsea).

– Urmele de mîini vizibile sau latente. Urmele de mîini latente, contrar amprentelor, sînt în majoritatea cazurilor de o calitate mai bună decît urmele vizibile. Explicația constă în aceea, că urmele latente se formează prin depunerea unui strat foarte subțire de substanță capabilă să redea cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare și chiiar ale porilor. Spre deosebire de urmele latente, urmele vizibile pot determina unele greutăți în cercetare. Pe de o parte acestora le este caracteristic un anumit grad de îmbîxire, de acoperire a detaliilor cu substanța depusă (sînge, grăsime, murdărie), pe de altă parte, substanța impregnată în șanțurile papilare nu numai că determină estomparea crestelor, dar poate forma ea însuși o urmă ce va reflecta traseele șanțurilor, astfel încît pe obiect apare imaginea negativă a amprentei papilare.

O asemenea imagine poate duce la o concluzie falsă de neidentitate, în momentul examinării comparative a urmei digitale cu impresiunea luată persoanei suspecte. De asemenea este aproape imposibil ca într-o urmă digitală vizibilă să nu existe o porțiune, un fragment exploatabil în cercetarea de identificare, aspect uneori neglijat în practică [28, p.181].

La etapa actuală, urmele de mîini sînt dintre cele mai frecvent folosite în justiția penală. Practica demonstrează date semnificative: în descoperirea a 40 – 50% de cauze de furt, de jafuri, tîlhării și de alte crime, valoarea urmelor de mîini este excepțională, jucînd un rol primordial în ce privește identificarea autorului faptei și stabilirea participanților la săvîrșirea actului penal.

Importanța aplicării urmelor de mîini în justiția penală se axează pe mai mulți factori. Primul este marea frecvență a urmelor la locul săvîrșirii faptelor penale, ele formîndu-se în toate cazurile în care făptuitorul acționează manual și, dacă acesta nu ia măsuri pentru a le șterge [33, p.162].

Un alt factor în procesul de utilizare a urmelor de mîini în justiția penală este existența sistemelor de înregistrare penală. În acest sens menționăm că una din modalitățile de înregistrare a persoanelor condamnate penal este cea dactiloscopică, care constă în fixarea desenelor papilare a celor 10 degete ale mînilor pe fișe speciale și crearea pe baza lor a fișierilor dactiloscopice. Datorită acestei sistematizări, ele permit compararea urmelor ridicate de la locul faptei cu cele ale persoanelor înregistrate. O altă particularitate în care de asemenea se încadrează urmele de mîini ridicate de la locul infracțiunilor nedescoperite. Prin compararea acestora se poate stabili autorul, ceea ce poate să sporească activitatea de stabilire a făptuitorului [43, p.192].

Un alt factor favorizant în procesul de folosire a urmelor de mîini în procesul penal este influiențată de capacitatea acestora de a contribui direct și cu certitudine la identificarea persoanelor care le-au lăsat la locul comiterii faptei penale. Posibilitatea identificării se datorează faptului că urmele de mîini reproduc elementele caracteristice ale desenelor papilare de pe suprafața de contact a mîinilor, care asigură deosebirea unui individ de altul.

Importanța desenului papilar pentru identificarea persoanei decurge din proprietățile acestuia și anume: unicitatea (individualitatea), fixitatea, inalterabilitatea, longevitatea.

Unicitatea (individualitatea) desenului papilar. Desenele papilare se deosebesc între ele prin formă și prin detalii caracteristice, al căror număr și varietate fac imposibilă întîlnirea a două amprente identice. La această concluzie s-a ajuns atît prin îndelungate cercetări cît și pe baza calculelor matematice, prin care s-a stabilit, pornindu-se de la patru caracteristici, că posibilitatea repetării a două desene cu aceleași coincidențe ar exista teoretic numai la 64 mlrd. de amprente.

Fixitatea după structura desenului papilar. Detaliile caracteristice ale desenului papilar se mențin începînd cu luna a IV-a de viață intrauterină și pînă după moartea persoanei. Singura modificare în procesul identificării o reprezintă creșterea în dimensiuni a amprentei, pe măsura dezvoltării corpului fără influiență asupra crestelor papilare. De aceea, impresiunea digitală înregistrată în copilărie poate fi folosită pentru identificare și la bătrînețe [12, p.56].

Inalterabilitatea desenului papilar. Reprezintă o altă proprietate esențială, determinată de faptul că, în mod normal, un desen papilar nu poate fi modificat sau înlăturat. Aceste calități se confirmă prin experimentele efectuate de către cercetătorii Pocar și Vitcovschi, care-și frigeau propriile amprente digitale cu apă fierbinte, ulei sau atingerea de fierul roșu, dar în rezultat ei î-și dădeau seama că după restabilirea, cicatrizarea rănilor, desenele papilare se restabilesc². Dacă însă infractorul a avut răni adînci care au atins stratul dermic atunci pe acest loc se formează cicatrice, care ne dă posibilitatea identificării, folosindu-l ca element singular.

E. Hoover menționează, că în perioada anilor 1929 – 1933, s-au întreprins încercări spectaculoase de modificare a desenelor papilare, chiar de medicii corupți, însă rămase fără succes, deoarece FBI-ul ă reușit să le identifice fără dificultăți [34, p.89].

Teoretic, însă, nu se exclude posibilitatea unui fals de amprentă, dar aceasta nu se efectuează de infractor pe sau cu propriile amprente, ci printr-un transfer de amprente. Or, tocmai modul de obținere și transferare propriu-zisă a urmei face ușor detectabilă încercarea de disimulare și oferă indicii privitoare la aturol faptei.

Logevitatea desenului papilar. Este o trăsătură proprie care nu se confundă cu fixitatea. Prin cercetări speciale s-a stabilit că desenul papilar are o durată mai lungă decît viața persoanei. Detaliile sale apar încă în luna a IV-a a vieții intrauterine a fătului și durează mult timp după moarte, în raport de mediul în care se află cadavrul, pînă la putrefacția totală.

Pe suprafața palmei mîinilor deosebim două regiuni anatomice cu desene papilare, care, la rîndul lor, prin șanțurile flexorice se subîmpart fiecare a cîte trei zone. Prima este rediunea digitală care conține trei zone: zonele falangei, falanginei, falangetei; a doua regiune, cea palmară, este alcătuită din zonele digito-palmară, tenară și hipotenară [22, p.121].

Regiunea digitală cuprinde degetele care încep de la podul palmei. Zona falangetei cu crestele papilare sub formă de linii drepte, paralel cu șanțul flexoral sau au o poziție ușor oblică față de acestea. În mod normal ele sînt întretăiate la scurte intervale de cutele paralele ale pielii, perpindiculare cu șanțul flexoral. Crestele falangei sînt paralele, ele se desfășoară sub formă concavă față de șanțul flexoral superior. Ultimele falange ale degetelor au relieful papilar cel mai variat, deschizînd astfel posibilitatea clasificării lui în tipuri, grupe și subgrupe, ceea ce ușurează mult atît procesul identificării dactiloscopice, cît și sortarea fișelor recidiviștilor. Datorită varietății sale, relieful papilar de pe falange este împărțit convențional în trei regiuni: bazală, centrală, marginală. Regiunea bazală cuprinde crestele papilare ce se desfășoară imediat de asupra șanțului flexoral, de obicei, paralel cu el și mai rar în poziție oblică, ori să fie convexe sau concave. Regiunea centrală cuprinsă între regiunea bazală și cea marginală constă din unu sau mai multe grupuri de creste papilare, ce se desfășoară sub forme variate. Regiunea marginală este formată din creste papilare sub formă de arc care înconjoară întreaga regiune centrală completînd astfel întregul spațiu al falangei pînă sub unghie. Crestele care delimitează regiunea bazală de regiunea centrală se numesc limitantă inferioară, iar cea care separă regiunea centrală de regiunea marginală – limitantă superioară.

Locul de întîlnire a sistemelor de creste papilare din cele trei regiuni au un aspect general de triunghi, din care cauză este denumit delta [25, p.75], fiindcă are aspectul general al literii greceși delta. În cazul în care limitanta inferioară și cea superioară se întîlnesc într-un punct bine determinat și continuă într-o singură creastă delta se numește neagră, iar cînd limitantele nu se contopesc la locul de întîlnire a celor trei sisteme de linii, dar își continuă desfășurarea paralel una față de alta, triunghiul format poartă denumirea de delta albă [27, p.206]. La deltele negre punctul deltic este socotit locul de contopire a celor două creste; la deltele albe este chiar centrul respectiv, unde de multe ori se află un punct papilar sau un fragment de creastă.

Zona tenară a regiunii palmare se cuprinde între șanțul flexoral al primei falange a degetului mare și șanțul flexoral care o disparte de regiunea hipotenară și digito-palmară. Această regiune are în general creste sub formă de arcuri, bucle și verticele. Zona hipotenară se află sub regiunea digito-palmară, în partea degetului mic, despărțită de regiunea tenară prin șanțul flexoral al policelui. Această zonă se compune din creste sub formă de arcuri, bucle și verticele.

Zona digito-palmară este situată asupra primelor două zone și sub regiunea digitală. Crestele sale se prezintă sub formă de bucle, arcuri în zonele interdigitale și de delte situate de obicei sub fiecare din aceste patru degete.

Practica demonstrează că urmele formate de celelalte zone ale palmei în raport cu cele ale falangetelor se întîlnesc foarte rar și oferă un material informativ relativ redus. Iată de ce clasificarea desenelor papilare în criminalistică se face pe baza desenelor zonei falangetelor. În prezent se cunosc trei tipuri de desene papilare: în arc, în laț și în cerc [22, p.122]. Desenele papilare în arc (adeltice), se formează dintr-un singur curent de creste papilare care-și au începutul de la o latură a falangetei și se curbează în centrul ei, plecînd spre latura opusă. Desenele în arc se clasifică în simple și în șatră. Desenele papilare simple au curbura crestelor lină, care ușor descrește de la vîrful degetului spre baza falangetei. Desenele papilare în șatră se prezintă prin curbura bruscă, avînd în centru una sau mai multe creste în poziție verticală.

Desenele papilare în arc se întîlnesc mai rar și constituie conform statisticii pînă la 6% din totalitatea desenelor papilare [22, p.123]. La subtipul arc simplu se cunosc 5 varietăți: arcuri paralele, arc lipit dreapta, arc lipit stînga, arc cu laț lipit dreapta și arc cu laț lipit stînga.

Subtipul arc în șatră (pin sau piniform) se caracterizează prin aceea că din mai multe creste paralele una capătă o traiectorie verticală ca un ax, iar următoarele creste o ocolesc și descriu o figură în formă de brad sau pin. La acest subtip se cunosc 3 varietăți: arc pin, arc pin cu ax în dreapta și arc pin cu ax în stînga. Desenele papilare în laț (monodeltice), au o structură mai complicată. Denumirea este dată de forma pe care o descriu crestele papilare. De această dată una sau mai multe creste din regiunea centrală pornesc dintr-o margine a desenului papilar de pe falangetă, se îndreaptă spre partea opusă, fără să o atingă, se încovoaie formînd o buclă și se întorc la marginea de unde au plecat. În dependență de forma sa, lațul cuprinde: un cap (partea rotungită), brațele și deschizătura, formînd numai o singură deltă [29, p.284].

După poziția deltei și deschizătura lațului se descriu două subtipuri: dextrodeltic și sinistrodeltic. La tipul dextrodeltic delta se află în dreapta și deschizătura lațului în stînga, iar la cel sinistrodeltic delta se află în partea stîngă și deschizătura lațului în partea dreaptă. La rîndul lor dextradelticele se împart în:dextrodeltice cu lațuri simple; dextrodeltice cu rachetă.

În desenele papilare în laț se disting 3 curente de creste papilare, care formează zonele respective: centrală, periferică (marginală) și bazală. Crestele zonei centrale își au începutul de la o latură a falangetei și, atingînd partea centrală, revin spre aceeași latură, formînd o figură în formă de laț. Crestele zonei periferice în formă de arc cu brațele pe ambele părți laterale ale falangetei, acoperă zona centrală a desenului papilar din partea de sus și din cele laterale.

Crestele papilare bazale sunt plasate paralel șanțului flexoral, închizînd zona centrală din partea de jos. Crestele zonei periferice și bazale se intersectează pe partea opusă a direcției brațelor crestelor zonei centrale, formînd o figură triunghiulară, numită delta [22, p.123].

După o altă clasificare desenele papilare în laț se împart în: simple, rachetă și curbe. Primele două corespund lațurilor simple și cu rachetă descrise mai sus, care fac parte din dextradeltice și sinistrodeltice. Cele sub formă de curbe reprezintă desenele papilare în care lațurile zonei centrale au o formă încovoiată. Desenele papilare în laț sunt cele mai frecvent întîlnite, acestea constituind peste 60% din totalitatea desenelor papilare.

Desenele papilare în cerc (bideltice) sunt formate din creste papilare care urmează circular curbura falangetei și prin unirea cu punctul de plecare dau naștere la două unghiuri situate în extremități opuse, specific pentru ele fiind existența a două delte.

Între brațele acestor două unghiuri, crestele papilare în cerc se rotesc asemănător unui vîrtej de unde și provine denumirea de tip cerc [52, p.46]. Tipul bideltic este foarte răspîndit, iar desenul papilar cuprinde atîtea detalii încît s-a făcut împărțirea acestuia în șapte subtipuri:1 – subtipul circular este dactilograma al cărei nucleu îl constituie o creastă papilară asemănătoare unui cerc; 2 – subtipul spirală este dactilograma al cărei nucleu îl formează o creastă papilară care se rotește ca o spirală ce se depărteză de punctul central cu sensul de rotire spre dreapta sau spre stînga; 3 – subtipul ovoidal (elipsoidal) se caracterizează prin existența unui nucleu format dintr-o creastă papilară care în traiectoria sa ia aspectul unui oval alungit, perpendicularpe șanțul de flexiune, orizontal sau oblic spre dreapta sau spre stînga; 4 – subtilul rachetă are nucleul constituit dintr-o creastă papilară, care în triectoria sa ia forma unui oval ascuțit la bază și terminat cu o baghetă care îi dă aspectul unei rachete de tenis orizontală sau perpendiculară pe șanțul de flexiune, ori înclinată, fie spre dreapta sau stînga desenului; 5 – subtipul lațuri gemene sau contrare, cuprinde desene cu nucleu constituit din două lațuri contrare, ce se încolăcesc între ele și ale căror brațe se îndreaptă în direcții opuse, desenul regiunii centrale semănînd cu un vîrtej; 6 – subtipul bideltic buzunar se definește printr-un nucleu constituit din două lațuri independente ale căror brațe se îndreaptă în aceeași direcție spre dreapta sau spre stînga, dar unul îl înconjoară pe celălalt, dînd regiunii centrale aspectul unui bob de fasole sau al unui buzunar; 7 – subtipul bideltic combinat rezultă din amestecul unui nucleu monodeltic cu un desen adeltic.

Mai este descris și un subtip bideltic excepțional caracterizat prin aceea că desenul papilar, deși are două delte, nucleul său are o formă care nu poate fi încadrată la nici unul din subtipurile bideltice descrise mai sus. În concluzie la cele expuse mai devreme la desenele în cerc crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc, spirală, oval.

Pe lîngă tipurile enumerate mai sus în criminalistică se mai cunosc tipul polideltic și tipul amorf [25, p.80] al desenelor papilare. Tipul polideltic cuprinde dactilograme care au o formă mai rar întîlnită, fiid constituit din combinarea unuia sau a două desene de tipul laț cu unu de tip cerc, sau prin combinarea a două desene de tip cerc în urma căreia rezultă un desen polideltic.

Caracteristicile porilor. Porii sînt deschideri ale glandelor sudoripare și sînt așezați pe crestele papilare, dispuși la distanțe diferite, sub forma unui șirag de mărgele, de dimensiuni variate și au forme proprii și foarte multe ca număr (aproximativ 1000 pe fiecare falangetă). Urmele porilor sînt examinate ca mijloc ajutător în procesul identificării pentru că păstrează anumite detalii și trăsături individuale ale reliefului papilar. Porii aflați de-a lungul fiecărei creste se utilizează în procesul identificării dactiloscopice numai ca mijloc ajutător, cînd detaliile morfologice ale liniilor papilare, redate în urmele de la locul faptei, nu sînt în număr suficient (a se vedea anexa 2, în care este reflectat un caz penal de identificare poroscopică).

Cu toate că într-o dactilogramă a unui relief papilar de pe falangetă se pot întîlni în jur de 150 detalii, uneori în urme nu se găsesc nici numărul minim de 12 detalii coincidente [30, p.66].

Liniile albe. Liniile albe de pe dactilograme se datoresc cutelor care străbat relieful papilar dintr-un loc în altul, întretăind crestele. Ele au o existență destul de lungă, însă vremelnică în comparație cu relieful papilar. Numărul lor, modul de așezare, distanța dintre ele, lungimea, precum și alte aspecte care se întîlnesc aici constituie într-o anumită perioadă a existenței omului elemente individuale ale reliefului papilar, cînd avem asemenea linii albe pe dactilogramele supuse în litigiu,ele se pot utiliza în procesul identificării, însă tot ca mijloc ajutător.

Cicatricile. Aceste elemente sînt rezultatul unor vătămări ale pielii la nivelul dermei și se păstrează toată viața. Astfel ca forma lor, zona în care se află, dimensiunile lor se imprimă pe pe obiectul primitor odată cu relieful papilar. Deci, caracteristicile acestor cicatrici prezintă valoare de identificare, dacă sînt luate alături de caracteristicile unor fragmente din relieful papilar.

După cum am menționat mai sus amprenta digitală conține detaliile caracteristice de natură să permită identificarea certă a individului. Potrivit teoriei și practicii criminalistice dactiloscopice sau stabilit un număr de aproximativ 20 de tipuri de detalii [15, p.63].

Vom prezenta mai jos cîteva detalii caracteristice cu precizarea că determinarea acestora se face pe amprentă în sensul acelor ceasornicului, începutul fiind socotit în stînga jos. Astfel: – capăt de creastă papilară, respectiv început de creastă, situat la stînga, și sfîșit de creastă papilară, dispus la dreapta; – bifurcare, deci creastă papilară în două creste și trifurcare, dacă creasta se desparte în trei creste; – contopirea este socotită caracteristica de unire a două creste papilare sau contopire triplă este caracteristica de unire a trei creste papilare[27, p.231]; – butonieră, determinată de o scurtă bifurcare a unei creste, urmată de revenirea la traseul normal; – inel detalui care se apropie de butonieră, fiind însă mai rotunjit; – inel punctat este un cerc care are în centru un punct papilar; – depășirea este cînd o nouă creastă preia traseul altei creste înainte ca aceasta să dispară; – deviere a două creste ce aveau tendința să-și unească traseul; – intersecție a două creste papilare; – cîlig este socotit detaluil de construcție care constă în formarea de-a lungul unei creste care nu-și întrerupe continuitatea a unei bifurcări scurte. Acest detaliu se mai numește ți crestă papilară aderentă; – anastomoză este o crestă papilară scurtă ce leagă două creste sub forma unui pod; – punctul papilar este o creastă papilară cu formă asemănătoare unui punct și de obicei este situat fie într-o întrerupere de creastă, fie în deltă sau între două creste; – grupul de creste papilare este detaliu format din mai multe papilare înșiruite în linie sau într-o altă configurație; – triunghiul capetelor de creste se formează în locul unde un sfîrșit sau început de crestă papilară este față în față cu două capete de creste care pot fi sfîșitul sau începutul de creste; – creste alternative reprezintă detaliul format prin schimbarea locului a două creste papilare paralele, și anume în urma întreruperii uneia din ele cealaltă îi ia locul trecînd prin întrerupere; – intersecție este locul unde o crestă se încrucișează cu alta.

2.3. Principiile identificării dactiloscopice a persoanelor implicate în săvărșirea

infracțiunilor

Metoda principală la care se recurge în identificarea criminalistică a unei persoane aflată în legătură cauzală cu un fapt juridic o reprezintă examinarea comparativă a elementelor caracteristice generale și particulare reflectate în urmele descoperite la fața locului cu elementele caracteristice ale persoanei sau obiectelor cuprinse în sfera cercetării [32, p.512].

Identificarea dactiloscopică se bazează pe cunoscutele proprietăți ale desenului papilar – unicitatea, fixitatea și inalterabilitatea – și este realizată printr-un examen dactiloscopic comparativ între amprentele papilare în litigiu și amprentele papilare martor prin care se înteleg cele aflate în cartotecile decadactilare, cele provenite de la persoane suspecte, de la persoanele cărora urmează să li se stabilească identitatea, de la cadavrele cu identitate necunoscută sau urmele papilare ridicate de pe diverse obiecte ce aparțin persoanei dispărute [20, p.72].

Sarcina principală a dactiloscopiei este, așadar, de a constata dacă o amprentă încriminată și o amprentă de comparație sunt create de același deget/palmă sau plantă și pe această bază, de a stabili identitatea fizică a unei persoane. Aspectul morfologic care este același, demonstrează identitatea de origine a urmei cu impresiunea și în același timp, le deosebește de urmele și impresiunile provenite de la alte degete.

Cum este și fîresc, prin contractul direct al degetelor palmei sau plantei piciorului fie cu o suprafață, fie cu un obiect oarecare se formează urmele papilare care reproduc desenul papilar al persoanei care le-a creat. În contextul săvârșirii unei fapte penale apar modificări materiale în mediul înconjurător, acestea purtând denumirea de urme ale infracțiunii. Între fapta penală și modificarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate caracterizat prin aceleași criterii ca raportul cazual prezent în structura laturii obiective a infracțiunii [28, p.221]. Odată descoperite în câmpul infracțiunii, urmele papilare sunt fixate, relevate și ridicate cu ocazia cercetării la fața locului, devenind probe în procesul penal, servind astfel la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare justei soluționări a cauzei.

Identificarea dactiloscopică a autorului reprezintă o probă în ce privește identitatea persoanei, dar în același timp poate fi un indiciu în problema autorului infracțiunii întrucât nu dovedește decât că persoana a venit în contact cu obiectul corp delict și nu însăși comiterea faptei. Identificarea dactiloscopică nu trebuie să pornească de la determinări cantitative, de exemplu obligativitatea celor 12 puncte coincidente, ci mai ales de la determinări calitative ale detaliilor caracteristice (inel, anastamoză, trifurcație, cicatrice).

Expertiza dactiloscopică, mijloc de probă în procesul penal, reprezintă etapa finală a activității de examinare dactiloscopică comparativă, clarificând aspecte privind modul de formare a urmelor de mâini la fața locului, persoana care le-a creat, precum și precizarea raportului dintre urma și activitatea infracțională a persoanei.

Evoluția conceptului de identificare în dactiloscopie. anuală a Interpolului de în 1953 s-a pus în mod special și problema aspectelor calitative prin expertul spaniol F. Santamaria Beltran. Anterior anului 1970 experții americani prin Comisia experților americani a I.A.I. (International Associated for Identification) a adoptat teoria celor 12 elemente combinat cu factorul calitativ, aspect însușit ulterior și de Canada.

În continuare, la diferite conferințe și simpozioane pe linie de dactiloscopie s-au efectuat dezbateri ce aveau în vedere jurisprudența fiecărui stat. Astfel în 1989 pentru standardizarea numarului de elemente dactiloscopice necesare identificării s-a numit un comitet „Review Team" sub direcția A.C.P.O. (Association of Chief Police Officers ) care aveau rolul de mediator.

Până în prezent nu s-a ajuns pe plan mondial la o uniformitate în materie, jurisprudența internă a fiecărei țări fiind elementul determinant. Important este faptul că pe lângă minuții s-au receptat ca elemente determinante crestele și porii.

Nodul gordian – la nivel mondial – 1-a constituit stabilirea numărului de elemente dactiloscopice comune în urma incriminată și impresiunea corespondentă.

Interpretarea conceptului standard numeric al elementelor dactiloscopice variază de la o țara la alta, principalele poziții fiind prezentate în tabloul urmator alcătuit după Almog (1986), raport Interpol (1995), Evert și Williams (1995).

După aproape un secol de la consacrarea dactiloscopiei ca metodă certă de identificare a persoanei, de stabilire a identitații infractorilor recidiviști și de probare a vinovației făptuitorilor pe baza urmelor papilare ridicate din câmpul infracțiunii, metodologia și tehnica de lucru în acest domeniu erau foarte puțin evoluate față de stadiul de pionierat.

Actualizarea cu noi fișe și urme și exploatarea manuală a acestora prin cartotecile dactiloscopice centrale și locale folosindu-se lupe sau unele instrumente optice puțin evoluate au făcut în timp să se diminueze operativitatea cerută în aceste operațiuni.

Creșterea numărului de specialiști în dactiloscopie precum, a metodelor și mijloacelor de relevare a urmelor papilare, a eforturilor de perfecționare a întregii activitați precum și diversificarea formulelor de clasificare nu au însemnat decât pași mărunți într-un domeniu în care obiectivismul începuse să cedeze în fața subiectivismului [17, p.42]. Cu toată pregătirea, factorul uman era depașit de volumul de date-impresiuni și urme – ce trebuiau comparate – impunandu-se în acest domeniu un sistem de robotizare care s-a realizat în cele din urmă prin ani de studii și cercetări aplicative ale tehnicii de calcul în domeniul dactiloscopiei.

În sprijinul acestei idei nu este de neglijat nici faptul că spațiile de depozitare ale cartotecilor deca sau monodactilare atrăgeau cheltuieli materiale în efectuarea de comparații și timp, poate cel mai prețios element în lupta contra crimei.

Diversificarea metodelor de căutare și relevare a urmelor papilare a permis exploatarea unor categorii tot mai largi de suporturi concomitent cu profesionalizarea specialiștilor criminaliști, ceea ce a condus la creșterea numarului de urme ridicate din câmpul infracțiunii. Paradoxal, aceasta nu s-a reflectat profesional în identificarea finală.

Un alt element deosebit de semnificativ a fost relevarea pentru cartotecile de urme papilare, a fragmentelor de urme digitale sau palmare a căror valorificare prin exploatarea cartotecilor clasice nu se raportau la situațiile ideale în care se regăseau centrul sau delta desenului papilar.

Pe segmentul examinării urmelor papilare apăreau unele situații paradoxale, când, atât pe plan mondial cât și pe plan național, stabilirea identității unor persoane și identificarea persoanelor ce au lăsat urme în câmpul infracțional se fiicea după 2-3 ani. Astfel pentru o faptă comisă într-un județ din Transilvania în anul 1990, comparațiile au fost efectuate în anul 1993, iar la identificarea autorului s-a constatat că are domiciliul în județul Iași și că se află în executarea unei pedepse pronunțată de instanța de la locul de domiciliu, la începutul anului 1992 [11, p.182]. Cu toată pregătirea, factorul uman era depășit de volumul de date, impresiuni și urme – ce trebuiau comparate – și se releva pregnant necesitatea unei îmbunătățiri radicale a modului de lucru, urmată de consecințe favorabile pentru însăși înfiiptuirea actului de justitie, impunându-se în acest domeniu un sistem de robotizare care s-a realizat în cele din urmă prin ani de studii și cercetări aplicative ale tehnicii de calcul în domeniul dactiloscopiei.

Cu asemenea stări de fapt s-au confruntat autoritățile judiciare din toate țările, ceea ce a impus exploatarea și punerea în operă a unor soluții de modernizare.

Cu certitudine se poate afirma că, începând cu anii ' sec.XX, are loc o veritabilă revoluționare a dactiloscopiei, studiile conjugate ale specialiștilor în dactiloscopie și a celor în informatică materializându-se în crearea unor sisteme de identificare automată a amprentelor.

Stadiul actual al tehnologiilor informatice și rezultatele spectaculoase obținute în domeniul tratării matematice a analizei imaginilor au permis punerea la punct și implementarea în activitatea curentă a autorităților judiciare a unor sisteme automate de identificare a amprentelor aflate astăzi într-o continuă perfecționare și expansiune.

2.4. Evidența dactiloscopică tradițională a persoanelor aplicată în Republica

(sistemul Henry – Galton)

Dactiloscopia în sens restrîns, are ca obiect cercetarea urmelor produse de detaliile desenului papilar al degetelor (dactilos – deget). Criminalistica însă folosește sensul mai larg al acestui termen care include toate cercetările criminalistice privitoare la amprentele digitale, palmare și plantare. Evidența dactiloscopică este recunoscută pretutindeni ca cea mai eficientă metodă de înregistrare a infractorilor, aplicîndu-se obligatoriu asupra tuturor celor preventiv arestați în etapa de anchetare sau supuși pedepsei cu privațiune de libertate [48, p.82].

Înregistrarea dactiloscopică constituie o componentă de bază a sistemului de evidență centralizată a infractorilor care are menirea de a contribui la soluționarea diverselor probleme, care apar în fața justiției. Din aceste probleme menționăm:- Stabilirea autorului unei infracțiuni prin compararea urmelor de mîini de la fața locului cu amprentele acestuia din cartotecă, cu scopul de a stabili dacă făptuitorul a mai săvîrșit infracțiuni și a fost supus înregistrării dactiloscopice; – Stabilirea identității persoanei care nu prezintă acte de identitate sau care-și camuflează identitatea, folosind acte false sau furate; – Identificarea cadavrelor necunoscute, în cazul în care cel decedat a fost anterior supus înregistrării dactiloscopice, ca fiind autorul unei infracțiuni. – Înregistrarea dactiloscopică se face prin fixarea desenelor papilare de pe falangele celor 10 degete în fișa dactiloscopică care este prevăzută cu 10 rubrici pentru fiecare deget. Pe recto, fișa dactiloscopică conține datele nominale ale celui înregistrat. În dependență de tipurile desenelor papilare (arc, laț, cerc), dar și unele elemente de structură ale lor se întocmește formula dactiloscopică a fiecărei persoane în parte. Această formulă servește la gruparea și la ordonarea fișelor în cartotecă în modul în care permite regăsirea rapidă. În literatura de specialitate se folosesc diverse sisteme de clasificare a desenelor papilare [36, p.359].

În fișierele de evidență centralizată a Ministerului de Interne din Republica Moldova se aplică forma derivată a sistemului Henry-Galton, care au la bază clasificarea desenelor papilare în trei tipuri: în arc, în laț și în cerc. Cele de tip laț se subdivizează în desene papilare radiale, care au lațuri îndreptate cu brațele spre osul mare a antebrațului mînii respective (osul radial), și desenele papilare ulnare care au lațuri îndreptate cu brațele spre osul mic (osul ulnar al antebrațului). Pentru întocmirea formulei se ia în calcul numărul liniilor create de crestele zonei centrale ale desenelor în laț ulnare și interpoziția deltelor în desenele în cerc. Formula după sistemul aplicat în Republica Moldova constă din 2 părți componente – principală și secundară – ambele prezentîndu-se sub formă de fracții [22, p.222].

Pentru întocmirea părții principale a formulei, desenele papilare de pe fișa dactiloscopică se divizează în 5 grupe perechi. Prima grupă cuprinde desenele papilare ale degetelor mare și arătător de la mîna dreaptă, a doua grupă – cuprinde degetele mijlociu și inelar de la aceeași mînă, a treia grupă – cuprinde desenele papilare ale degetului mic de la mîna dreaptă și cel mare de la mîna stîngă, a patra grupă cuprinde desenele papilare ale degetului arătător și mijlociu de la mîna stîngă și ultima, cea de-a cincea grupă cuprinde degetul inelar și cel mic de la mîna stîngă.

Fiecare pereche are în componența sa amprentele unui deget par și a unui impar. În formulă, simbolurile degetelor pare se numerotează la numărător, ale celor impare – la numitor.

Desenele papilare în cerc se înscriu: cu cifra “ dacă se află în prima pereche, cu “ dacă se află în a doua pereche, cu “ dacă se găsesc în a treia pereche, cu “ – în a patra pereche și cu “ în cea de-a cincea pereche. Desenele papilare în arc și cele în cerc se notează cu cifra “. Odată notate desenele papilare cu cifrele corespunzătoare vom aduna aceste cifre de la numitor și numărător adăugînd o unitate la rezultatele obținute în ambele componente ale fracției. Astfel, dacă în fișa dactiloscopică desenele papilare ale celor 10 degete sînt în formă de cerc, formula va fi: 32/32. Dacă însă fișa nu conține nici un desen papilar în cerc formula va fi: 1/1. Așadar, în total se pot obține 1024 variante de formule și respectiv, tot atîtea grupe de fișe.

Grupele create în baza părții principale a formulei deseori sînt diferite considerabil după numărul de fișe, astfel creîndu-se incomodități în activitatea respectivă. Pentru a ușura situația dată se procedează prin subclasificarea fișelor după partea secundară a formulei.

Întocmirea părții secundare a formulei se face conform unor reguli speciale. În primul rînd, în cazul dat la întocmirea părții principale se iau în considerare toate 3 tipuri de desene papilare, care le vom nota cu diferite cifre. Astfel desenele în arc,indiferent de forma și structura lor se notează cu cifra “. Desenele în laț radiale se înscriu cu cifra “, iar desenele în laț ulnare se înscriu cu cifrele “, “, “ și “ în dependență de numărul liniilor papilare întretăiate de dreapta ce unește punctul deltic cu centrul desenului, adică de numărul liniilor create de crestele papilare cuprinse în spațiul dintre deltă și centrul desenului. Dacă cu această dreaptă se vor intersecta pînă la 9 linii papilare desenul se notează cu cifra “, de la 10 pînă la 13 linii papilare – cu cifra “, de la 14 pînă la 16 – cu cifra “ și de la 17 în sus – cu cifra “.

Desenele papilare în cerc se notează cu cifrele “, “, “. În dependență de interpoziția brațelor interioare ale celor două delte din stînga și din dreapta reliefului papilar. După poziția deltelor deosebim trei categorii de desene papilare în cerc; cu amplasare interioară, exterioară și medie a deltelor. În cazul în care brațul interior al deltei din stînga se desfășoară deasupra brațului interior al deltei din dreapta și între ele se află două sau mai multe linii papilare desenul aparține la prima categorie, adică la cele cu deltele aflate interior se va nota în formulă cu cifra “. Desenele papilare în cerc în care brațele interioare a celor două delte laterale se contopesc sau se amplasează în altă poziție, în care însă între ele nu se află două linii paralele se vor nota cu cifra “, aparținînd desenelor cu poziție medie a deltelor. Dacă brațul interior al deltei din stînga reliefului papilar se desfășoară sub brațul interior al deltei din dreapta cel puțin cu două linii paralele, desenul se va clasa la categoria celor cu poziția exterioară a deltelor, notîndu-se în formulă cu cifra “. Spre deosebire de partea principală a formulei, la numărătorul fracției părții secundare se fixează indicii desenelor papilare a degetelor mîinii drepte, iar la numitor cei ai mîinii stîngi. Notările se fac pentru fiecare deget în ordinea firească a plasării lor și fără a se proceda la adunare sau adăugire de cifre. Partea suplimentară a formulei se înscrie în partea de sus a fișei după cea principală [22, p.224].

Practica și teoria criminalistică privitoare la identificarea persoanei după detaliile desenului papilar cunosc trei metode de identificare dactiloscopică; metoda cantitativă, metoda calitativă ți metoda mixtă. Metoda cantitativă impune să se constate un număr minim obligatoriu de puncte coincidente. Metoda calitativă prevede numai valoarea punctelor de coincidență care rezultă din frecvența lor, fără a se ține seama de numărul punctelor de coincidență. Metoda mixtă ține seama în măsură egală de ambele criterii. În România s-a adoptat metoda cantitativă, care presupune stabilirea poziției identice a cel puțin 12 puncte sau detalii caracteristice. Numărul minim al acestor caracteristici diferă de la o la alta. În unele țări sînt admise minimum 8 caracteristici comune (Anglia, Bulgaria), altele pretind minimum 12 caracteristici (Danemarca, Ungaria). În cele mai multe țări se pretind minimum 10 caracteristici (Belgia, Franța, Germania). În Malta se cer minimum 14, iar în Cipru, Scoția și Interpol pretind minimum 16 caracteristici.

În concluzie la acest capitol, putem formula următoarele concluzii:

1. Studierea reliefului papilar coboară în cele mai vechi timpuri (Marcello Malpighi, 1686; Purkinje,1823; William Herchel, 1858 ș.a.);

2. Importanța dactiloscopiei constă în faptul că datorită structurii desenelor papilare, ele permit compararea urmelor de mîini ridicate de la locul faptei cu cele ale persoanelor înregistrate. În acest context se încadrează de asemenea și evidența urmelor de mîini ridicate de la locul infracțiunilor nedescoperite. Prin compararea acestora sporește activitatea de urmărire a făptuitorului, identificarea directă și cu certitudine a persoanelor care le-au lăsat.

3. În prezent se cunosc trei tipuri de desene papilare: în arc, în laț și în cerc. Identificarea dactiloscopică se bazează pe cunoscutele proprietăți ale desenului papilar – unicitatea, fixitatea și inalterabilitatea lor.

4. În fișierele de evidență centralizată ale MAI din Republica Moldova se aplică forma derivată a sistemului Henry-Galton, care are la bază clasificarea desenelor papilare în trei tipuri: în arc, în laț și în cerc. Se ia în calcul numărul liniilor create de crestele zonei centrale ale desenelor în laț ulnare și interpoziția deltelor în desenele de tip cerc.

3. SISTEME AUTOMATE DE EVIDENȚĂ DACTILOSCOPICĂ: EXPERIENȚĂ INTERNAȚIONALĂ

3.1. Sistemul automat de identificare a amprentelor digitale NEC folosit în Japonia

Examinarea amprentelor papilare în cadrul poliției are în general un dublu scop: stabilirea adevăratei identități persoanelor suspecte de a folosi mai multe identități și identificarea infractorilor pe baza urmelor papilare lăsate la locul săvârșirii infracțiunilor.

De-a lungul anilor, fișierele (cartotecile) poliției din toate țările lumii au acumulat un număr mare de fișe deca și monodactilare. În aceste condiții a devenit firească preocuparea pentru aplicarea ultimelor descoperiri tehnice din domeniul calculatoarelor electronice la examinarea amprentelor papilare.

În țările dezvoltate ale lumii, ca Japonia, S.U.A., Franța, Germania, Anglia etc., au fost puse la punct mai multe sisteme de prelucrare automată a amprentelor bazate pe tehnica recunoașterii formelor cu ajutorul computerului. Sistemele folosite diferă de la o țară la alta. Se observă însă o tendință de generalizare a 2-3 sisteme de mare eficiență ce satisfac pretențiile tuturor specialiștilor în dactiloscopie [9, p.320].

Astfel există trei mari sisteme care se bucură de recunoaștere internațională: Sistemul automat de identificare a amprentelor digitale NEC, folosit în Japonia; Sistemele MORFO de recunoaștere și identificare automată a amprentelor digitale (Franța); Sistemul AFIS 2000 – PRINTRAK de procesare a amprentelor și urmelor digitale.

În cele ce urmează vom analiza succint arhitectonica și principiile acestor sisteme.

După zece ani de cercetări, Poliția Națională Japoneză a adoptat în octombrie 1982 un sistem automat de identificare a amprentelor digitale. În acest sistem, ordinatorul detectează în mod automat particularitățile (capetele și bifurcațiile crestelor papilare) din imaginea unei amprente digitale, le introduce în memorie și le compară. Pentru a detecta particularitățile, ordinatorul consideră amprenta ca o imagine în care axele „x” și „y” au originea în centrul desenului papilar. Poziția fiecărui element particular este definită de distanța față de axa „x” și „y” iar direcția este indicată de unghiul pe care-1 face cu axa „x”.

Computerul stabilește apoi raporturile care leagă între ele particularitățile definind numărul de creste care le separă. Poziția, direcția particularităților și raporturile lor reciproce sînt traduse în date numerice pe care calculatorul le introduce în memorie. Procesul este realizat pentru ansamblul întregii amprente, mașina detectează în medie 100 particularități pe imaginea unui deget [28, p.168-169]. Sistemul are două funcții principale – înregistrarea și compararea.

Funcția de înregistrare constă în faptul că amprentele (cele de pe fișele dactiloscopice ale infractorilor) sau urmele (relevate la locul săvîrșirii infracțiunii) fac obiectul unei citiri automate.

Există o primă bază de date pentru identificarea amprentelor rulate (cele de pe fișele dactiloscopice), o a doua pentru identificarea urmelor latente (relevate la fața locului) și o a treia conținînd amprentele rămase anonime. Viteza de înregistrare este în jur de 1,5 secunde pentru un deget, 15 secunde pentru o fișă decadactilară și 6 secunde pentru o urmă digitală.

Funcția de comparare constă în faptul că identitatea unui suspect este verificată după ce i se i-au amprentele pe fișe, iar identificarea sa se face după urmele găsite la locul faptei. Viteza de comparare este de l,3 milisecunde pentru o comparație deget cu deget. Configurația sistemului este o instalație ce se compune dintr-un subsistem de înregistrare și un subsistem de gestiune și de comparare.

Principalele aparate ce compun fiecare subsistem și funcțiile lor sînt:

Cititorul de fișe decadactilare și de urme papilare, care este un aparat ce detectează automat particularitățile fiecărei amprente de pe fișa decadactilară. Particularitățile urmei sînt citite după ce aceasta a fost mărită și transferată pe o hîrtie specială

Comparatorul de amprente este aparatul ce compară particularitățile amprentelor stocate în fiecare bază de date cu cele ale amprentelor de identificat și furnizează rezultatul acestei comparații sub forma unui document imprimat.

Mai precis, aparatul compară poziția, direcția și relațiile particularităților amprentei relevate (urmei) cu cele care se găsesc în memorie și cînd constată similitudini, selecționează „perechile” de particularități identice. Atunci cînd numărul particularităților repetabile sub formă de „perechi” depășește un număr prescris, procesorul creează o stare conform celei pe care o are în memorie și face să se întoarcă sau să se deplaseze axele de coordonare ale amprentei extrase, apoi calculează gradul de similitudine între particularitățile celor două amprente de comparat și decide, în acest mod, gradul de concordanță între cele două desene papilare [46, p.125].

Identificarea urmelor digitale ridicate de la locul infracțiunilor a debutat în octombrie 1983, iar munca de comparare cu fișele dactiloscopice a început în octombrie 1984.

Desigur că aplicarea acestui sistem a avut efecte extraordinare: – a devenit posibilă compararea tuturor amprentelor ce figurau în fișierele Serviciului Național al Poliției Japoneze cu urmele ridicate de la locul infracțiunilor; – a devenit, de asemenea, posibilă compararea cu urmele digitale chiar și cele fragmentate; – toate urmele digitale rămase de la cazurile cu autori neidentificați au fost introduse în memorie și comparate automat cu amprentele prelevate în momentul arestării unui delincvent; – posibilitatea de comparare a urmelor digitale între ele a permis să se verifice dacă toate au fost lăsate de același autor la locul comiterii diferitelor infracțiuni; – a crescut considerabil numărul cazurilor de identificare a urmelor ridicate de la fața locului.

3.2. Sistemul MORFO de recunoaștere și identificare automată a amprentelor digitale

După nouă ani de cercetări în domeniul identificării amprentelor, în fost fondată Societatea MORFO-SYSTEMS avînd ca scop dezvoltarea și marketingul sistemelor de computere cu tehnologie avansată care să permită industrializarea și automatizarea muncii de examinare, comparare și identificare a amprentelor digitale.

Societatea, cu sediul principal în Franța și cel subsidiar în S.U.A., a pus la punct sistemele AFR (Automatic Fingerprint Recognition System) și AFIS (Automated Fingerprint Identification System) care permit ca un suspect să fie identificat în cîteva minute după amprentele și urmele digitale. Sistemul AFR (sau AFIS) compară urma digitală ridicată de la locul faptei cu amprentele aflate într-o bancă de date (capabilă să stocheze mai multe milioane de amprente) iar în final selectează o scurtă listă de candidați.

Un specialist dactiloscop, verifică apoi lista prezentată de sistem și se pronunță asupra identității dintre urmă și amprentă. Sistemul Morpho este utilizat în Franța atât de Poliția Natională cât și Jandarmerie. Fișierele cu amprente digitale sunt păstrate conform prevederilor legislației franceze. Sistemul Morpho ține centralizat amprentele decadactilare cât și urmele latente. Anterior amprentele sunt prelucrate de 170 de stații rezultând imposibilitatea efectuării unei căutări exhaustive. Sistemul are o bază alfanumerică compusă din date personale și penale și o bază de date cu amprente digitale. Căutările se efectuează între impresiuni, pe de o parte și impresiuni și urme, pe de altă parte, la scara 1:1. Stația centrală beneficiază de toate funcționalitățile împreună cu trei stații utilizatoare. Serviciul central de identitate judiciară și stația utilizată de Jandarmerie au accesat toate funcționalitățile. La serviciile regionale se pot înregistra urme latente și se efectuează căutări de impresiuni decadactilare.

Începînd cu anul 1985 MORFO-SYSTEM a fost adoptat și de poliția din Austria, Germania, Spania, Anglia, Indonezia, Hong-Kong, Kuweit și Canada.

Baza de date a sistemului AFR (AFIS) poate conține informații de diferite tipuri: amprente, imagini (portrete, fotografii, schițe) și date alfanumerice. Sistemele sunt destul de puternice ca să permită compararea elementelor căutate cu cele din baza de date în cîteva minute.

Examinarea comparativă cuprinde cel mai frecvent: fișele decadactilare, urmele ridicate de la fața locului rămase neidentificate și date complementare.Urmele digitale de la locul faptei, uneori, sunt fragmentare sau de calitate slabă. Procesul special de prelucrare numit CAXI permite efectiv identificarea lor deoarece aceasta nu necesită localizarea centrului, orientarea sau chiar o numărare a crestelor papilare ale amprentei analizate [36, p.89].

Procedeul CAXI poate procesa chiar și acele urme care ar fi imposibil de comparat prin metodele tradiționale și aceasta fără mărirea timpului normal de procesare. Prin mărirea unei zone a urmei, sistemul permite operatorului să adauge punctele caracteristice fără a altera imaginea originală a desenului. De asemenea, se pot opera măriri totale sau parțiale, variații ale contrastului, inversări ale imaginii video, îmbunătățiri ale imaginii crestelor etc.

Procedurile de intrare în sistem sunt organizate în funcție de ierarhizarea dată de utilizator. Mașina permite selectarea din baza de date a imaginii ce corespunde amprentei verificate. Un model complet automatizat permite, în cazul unor greșeli, chiar majore, restabilirea funcționării chiar din punctul unde fusese lăsată, prevenind orice pierdere de date.

Sistemul poate fi echipat cu cititori optoelectronici care permit introducerea directă în memorie a desenului papilar al unui deget, fără a mai utiliza metoda „tipăririi" pe fișe.

Sistemul MORFO-AFR are mai multe componente principale [39, p.167]:

Stația de lucru principală (MP — 1002) este o componentă a sistemului în cadrul cărea, utilizatorul are acces la toate funcțiile sistemului. El poate să introducă fișa decadactilară (amprentele și textul) în orice format sau culoare precum și urmele digitale exact cum au fost ridicate sau fotografiate la locul faptei. Cel ce folosește această stație poate de asemenea să realizeze controlul calității imaginii, să efectueze diferite tipuri de examinări sau să le modifice.

Stația de lucru pentru verificări (IMP — 5002) permite verificarea datelor înscrise pe fișele dactiloscopice și vizualizarea imaginii amprentelor stocate.

Codificator de amprente (MP 2002) care asigură cu mare precizie detectarea automată a punctelor caracteristice (capetele crestelor și bifurcațiile) amprentelor sau urmelor. Aici se face recunoașterea automată a amprentelor sau urmelor neclare ce necesită un control calitativ pentru ca sistemul să le poată detecta mai bine.

Sistemul de stocare digitală și refacere a imaginilor (IMP 7001/2/3) este acea componentă a sistemului ce arhivează imaginile neidentificate ale amprentelor și urmelor pe un disc optic digital în 256 nuanțe de gri. Se păstrează în acest fel calitatea amprentelor originale. Un suport automat de discuri (jukebox) permite ca imaginile să fie refăcute rapid în timpul verificării rezultatelor examinării.

Sistemul de comparare automată (IMP — 4001/3) asigură compararea automată a punctelor caracteristice ale amprentelor sau urmelor cu caracteristicile impresiunilor deja înregistrate în sistem.

Interfața computerului (IMP 99xx) permite dialogul cu sistemele instalate (arhivele și baza de date), folosindu-se limbajele protocolare.

Controlorul de rețea (IMP 6001/2) este aparatul ce se ocupă cu stabilirea dialogului între mașinile conectate la rețea, cu dialogul între capetele de rețea; cu înregistrări statistice, cu redactarea rapoartelor. De asemenea, e responsabil sub toate aspectele de securitatea sistemului și de controlul tuturor căilor de acces la componentele locale sau depărtate ale sistemului.

MINI XL — Stație individuală automata de lucru cu fișele dactiloscopice, avînd toate funcțiile de bază ale sistemului mare. Se folosește de regulă de serviciile locale sau județene de poliție.

IMP 8020 — Stație de lucru depărtată destinată pentru polițiile municipale, îndeplinind aceleași funcții ca IMP 1002.

IMP 8040 — Stația de lucru care permite confirmarea identității unui individ. Este echipată cu un aparat care citește direct amprentele și un printer pentru realizarea fișelor decadactilare de calitate.

Aceste instalații ce operează la distanță de stația centrală, sunt folosite de regulă în închisori, aeroporturi, secții de poliție etc.

3.3. Sistemul automatizat AFIS 2000 – PRINTRAK de procesare a amprentelor și urmelor digitale

Grație noilor tehnologii încorporate, acest sistem poate rezolva problemele reale ale utilizatorilor, fiind rodul mai multor ani de colaborare cu F.B.I. pentru dezvoltarea standardelor procesării automate a urmelor papilare.

Sistemul AFIS 2000 este conceput și furnizat de firma americană PRINTRAK, firmă ce are în prezent pestc 100 de agenții pe întregul mapamond, care utilizează echipamentele sale, acest sistem reprezentând tehnologia de vârf în domeniu, rezolvând cu succes cerințele utilizatorilor (a se vedea anexa 2).

Față de sistemul NEC ce necesită o intervenție laborioasă a operatorului în procesul codificării urmelor și impresiunilor, de sistemul MORFO care se raportează în mare măsură modului clasic de lucru în cartoteci, având ca repere principale centrul și delta amprentei, precum ș inconveniențele de ordin tehnic ale celorlalte sisteme, AFIS 2000, bazat pe cea mai răspândită clasificare a amprentelor, respectiv formula Henry, prezintă multiple avantaje, fapt pentru care a fost achiziționat de numeroase state [12, p.168]. Ca mod de lucru, sistemul AFIS 2000 identifică detaliile amprentelor, atribuie fiecăreia o clasificare și procedează la codificarea detaliilor.

AFIS 2000 clasifică automat amprentele, ulterior operația fiind supravegheată și corectată de operatorul dactiloscop. În mod diferit față de specialistul dactiloscop, procesorul de imagini "vede" amprenta ca orice sistem de computere interpretând informația sub formă de numere. Pentru clasificarea automată a amprentelor și codificarea detaliilor AFIS 2000 convertește informația în date numerice sau binare. Prelucrarea imaginii impresiunilor se realizează de pe fișele decadactilare iar a urmelor de pe fotograme, clișeele fotogramelor la mărime naturală sau de pe obiectele purtătoare de urme a căror grosime nu depășește ..

Pentru utilizatori, sistemul AFIS fost conceput să gestioneze numai imaginile amprentelor (urme și impresiuni) și caracteristicile desenelor papilare, minuțiile, fiecare imagine având un cod numeric. Producătorul a motivat adoptarea acestei variante pentru asigurarea confidențialității bazei de date a sistemului, cu toate că practica a dovedit că orice informație în plus oferă o imagine de ansamblu a cazului în sine și reducerea timpului de finalizare al acestuia.

Pentru compensarea "confidențialității" invocata de producator în România s-au adoptat aplicații proiectate de specialiști ai Centrului de Calcul al Poliției.

Gestionare în clar a datelor de identificare a persoanelor amprentate precum și a cazurilor de la care s-au ridicat urmele ce urmează a fi examinate în sistem se realizează cu ajutorul unor microcalculatoare de uz curent (P.C.), care nu fac parte din sistem.

Acest sistem, AFIS 2000, implementat în România, are o serie de facilități: AFIS 2000 se poate adapta la cerințele oricărui tip de utilizator (de la cel mai mic la cel mai mare), pentru procesarea urmelor papilare, capacitatea sa putînd fi mărită la cerere. Firma poate pune la dispoziție echipamente pentru introducerea impresiunilor prin scanare. Sistemul AFIS conține mai multe componente:

Stațiile de lucru ergonomice oferă operatorilor condiții excelente de lucru, iar folosirea unui „mouse” inteligent ușurează mult munca și face mai rapidă operarea.

Stația de introducere (S.I) constă dintr-o unitate centrală, un mouse, o tastatură, monitor, două scannere specializate pentru impresiuni și pentru urme. Este conectată cu celelalte subsisteme printr-o magistrală ETHERNET.

Prin această stație se pot introduce impresiunile de pe fișele deca și urmele relevate și se pot verifica fișele decadactilare introduse și urmele stocate. Informația conținută de impresiuni este preluată la o singură trecere a scannerului și afișată în 256 nuanțe de gri. Scannerul are o rezoluție de 500 (dpi) puncte/inch (aproximativ 20 puncte/mm) și viteză mare de preluare, o fișă decadactilară fiind introdusă în circa 20 secunde, inclusiv preluarea textului însoțitor. Pe de altă parte, scannerul permite vizualizarea în timp real a urmelor ridicate de la o faptă, imaginea fiind vizibilă în tonuri de gri, cu posibilitatea de a fi preluată de pe fotografie sau direct de pe folie.

După scannare, se sesizează imediat centrul impresiunii (urmei) și se afișează pe ecran. Operatorul poate ajusta poziția centrului cu ajutorul mouseului înainte ca urma să fie codificată și memorată.

Se folosește un procesor de urme papilare (PUP) capabil să detecteze elementele de identificare și să clarifice urma, rapid și exact, permițînd sporirea eficacității muncii operatorului.

Folosind compresia și decompresia datelor, se poate face o mare economie de spațiu în memoria externă. În timpul căutării, urmele sunt rotite cu 30° pentru a permite regăsirea deltei, centrului și axelor, indiferent de poziția în care a fost introdusă anterior impresiunea. În momentul în care s-a detectat o probabilă identificare, se cere dactiloscopului operator să decidă. Rezultatele parțiale ale cercetării bazei de date sînt stocate pentru o revedere rapidă. Se poate verifica totodată și corespondența cu vreuna din urmele de la cazurile nesoluționate rămase în evidență. Rezultatele pot fi revăzute la stația de introducere sau la alte stații din sistem. Corespondențele (probabilele identificări) pot fi afișate pe ecran sau tipărite pe hîrtie [50, p.158].

Stația latentă (S.L.) este proiectată să asigure introducerea comodă a urmelor. Scanerul permite o reglare automată sau manuală (interactivă) a diafragmei, focalizării (clarității) si luminozității imaginii.

Operatorul poate aranja lumina sub obiectiv și poate folosi facilitățile de întărire a contrastului și luminozității urmei pentru obținerea celei mai bune imagini. Urma este prezentată în două căsuțe diferite. În prima este prezentații urma la scara 1: l iar în cealaltă la scara 4:1. Setul de funcții de relevare conține posibilități de mărire și alăturare, rotire, control al constrastului și luminozității. Toate acestea permit o codificare corectă și prin aceasta creșterea numărului de identificări.

Stația de verificare (S. V.) cuprinde un monitor, o unitate centrală, o tastatură și un „mouse”. La această stație se pot efectua revizuiri ale fișelor deca, comparații și verificări, precum și încărcări de imagini directe pentru verificarea identității persoanelor. Se folosește atunci cînd volumul de lucru de la celelalte două stații este mare și atunci la ele se face doar introducerea de date, verificarea lor făcîndu-se aici.

Această stație permite operatorului să selecteze un caz sau mai multe cazuri și să compare amprentele căutate cu amprentele din baza de date, să determine dacă s-a stabilit o identificare și să soluționeze cazul. Cu toate că stația are multiple facilități, numai operatorul este cel care decide în cazul identificărilor. În asemenea situații, sistemul oferă posibilitatea întocmirii planșei dactiloscopice demonstrative direct la stația de verificare sau oricare din cele prezentate, editarea facându-se la video-printer.

Din configurația sistemului AFIS 2000 face parte și cea mai recentă instalație de lucru respectiv LSS 2000. Bazându-se pe o amplă experiență în integrarea instalațiilor auxiliare de scanare live în AFIS, ingineria Printrak a creat și această stație de lucru care are meritul de a capta electronic imagini ale unor amprente. Cu LSS 2000 se poate pune capăt metodei “murdare” și consumatoare de timp care presupunea luarea amprentelor pe formulare speciale cu tuș.

Într-un timp minim se realizează controlul de calitate asupra fiecarei impresiuni digitale în parte, se elimină formularele ce pot conține erori și se asigură o calitate deosebită amprentelor.

Formularele cu amprente de o deosebită calitate pot fi printate la o imprimantă laser opțională în diverse formate. Folosirea acestei stații este indicată în special în locurile de înregistrare -prelevare a amprentelor persoanelor ce fac obiectul legal al amprentării. Stația SP 2000 este legată de procesorul de amprente FP 2000 ce poate efectua patru bilioane de operații pe secundă, procesor de imagini ce poate fi considerat cel mai rapid din lume la ora actuală.

Operând în legatură cu instalațiile de comparare și recunoaștere de mare viteză din cadrul sistemului, FP 2000 oferă o eficienăță deosebită în lucrul cu amprentele.

Stația de prelucrare a imaginilor MSS 2000. MSS 2000 este utilizată pentru a înregistra fotografiile bust față și profil ale persoanelor ce fac obiectul acestui procedeu. Cu ajutorul tastaturii pentru fiecarepersoană ce face înregistrarea cu ajutorul unui număr de identificare asociat cu alte elemente principale caracteristice cum ar fi vârsta, sexul, îânălțimea, anumite caracteristici fizionomice.

Procesorul, baza (creierul) sistemului AFIS, este format de două subsisteme care realizează de fapt căutarea, stocarea și actualizarea informațiilor. PRINTRAK caută în continuare să îmbunătățească calitățile acestor componente, mărind viteza și precizia lor.

Subsistemul de memorare și actualizare a datelor (SMA) se bazează pe un sistem ce stochează date digitale. El poate memora și regăsi orice fel de informații, imagini ale urmelor digitale și palmare, fotografii, voce, texte, impresiuni papilare, date de identificare. Inițial, sistemul este pregătit să stocheze urme și impresiuni papilare, putînd fi transformat ulterior pentru a stoca și alte informații. Are viteză mărită și posibilitatea de a reface o zonă defectă cu ajutorul unei copii de siguranță [45, p.146].

În concluzie la acest capitol trebuie menționat că sistemele prezentate mai sus sunt cele mai performante din lume la acest capitol. După cum rezultă din prospectele firmelor producătoare, ele realizează doar identificări probabile, lăsînd concluzia finală în seama expertului judiciar dactiloscopist, ceea ce demonstrează faptul că urma ca probă în instanță, este acceptată doar dacă ea este descrisă și analizat într-un raport de constatare tehnico-științifică sau raport expertiză dactiloscopică.

ÎNCHEIERE

Analiza literaturii de specialitate pe problema aplicării mijloacelor tehnico-științifice în cercetarea infracțiunilor, studierea practicii utilizării ei, permite a formula unele concluzii:

Evidența criminalistică fiind o activitate de elaborare a metodelor și mijloacelor tehnice de clasificare și sistematizare a datelor caracteristice a infractorilor și obiectelor ce țin de comiterea infracțiunii este importantă, fiind un ajutor perfect la cercetarea și descoperirea infracțiunilor, impunându-se ca direcție magistrală de dezvoltare a criminalisticii.

Eficacitatea folosirii evidențelor crește considerabil în legătură cu aplicarea mijloacelor automatizate și a tehnicii computerizate, care permit a micșora timpul de prelucrare a informației, dar și a stabili dependența corelativă dintre obiectele de înregistrare.

Teoria despre înregistrarea criminalistică se bazează pe înțelegerea materialistă a lumii înconjurătoare, legitățile dialecticii și teoriei cunoașterii. Dezvoltarea înregistrării criminalistice se află într-o legătură organică cu teoria identificării criminalistice, știința despre mecanismul formării urmelor și modalității comiterii infracțiunilor.

Clasificarea evidențelor se efectuează după destinație și particularitățile obiectelor înregistrate, modul de depistare și fixare a trăsăturilor care caracterizează obiectele evidenței, particularitățile organizării evidențelor. Sistemul înregistrării criminalistice nu este prevăzut nemijlocit de legea de procedură penală, dar baza ei juridică reiese din această lege, suplimentată de legea cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat și alte acte normative.

Procedura de strîngere a materialelor evidenței este reglementată detaliat de actele legislative interne, ordinele și instrucțiunile MAI al Republicii Moldova. Aceste acte determină distincția fiecărui tip de evidență; cercul de obiecte supuse evidenței; modul de ținere a evidenței; regulile de colectare, păstrare și utilizare a informației despre obiectele înregistrării.

În actualele condiții aceste activități sunt optimizate prin folosirea sistemelor de prelucrare automată a amprentelor pe baza tehnicii de recunoaștere a formulelor cu ajutorul calculatorului. Sistemul «Dacto -2000 » folosit în Republica Moldova nu are performanțele sistemelor aplicate în țările dezvoltate ale lumii cum sunt: Japonia, SUA, Franța, Germania, Anglia etc, dar și în Europa răsăriteană (România) unde se folosește sistemul AFIS-2000 „Printark” american.

De aceea, în concluzie credem oportun să înaintăm ca recomandare de implementare unul din aceste sisteme occidentale din perspectiva aderării Republicii Moldova , care va avea meritul de a fi compatibil cu cele folosite în țările Europei de Vest.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii , adoptată la 29.07.1994 cu modificările, introduse prin Legea nr.1115-XIV din 05.07.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 1-1994, p.1-6.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul de procedură penală al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/ 447 din 07.06.2003, p. 7-11.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Codul penal al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 985-XV din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002, p. 4-8.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=33126

Legea Republicii Moldova cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat nr. 1549-XV din 19.12.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 14-17 din 07.02.2003, p.3-5.

Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul informativ automat de evidență a infracțiunilor, a cauzelor penale și a persoanelor care au savîrșit infracțiuni. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 170 din 08.08.2003, p.11-13.

Legea Republicii Moldova nr. 1086-XIV „Cu privire la expertiza judiciară” din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.144-145/1056 din 16.11.2000, p.13-17.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530

Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului cu privire la evidența informației dactiloscopice, nr. 13-1310 din 31 octombrie 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.156-157/946 din 16.11.2000, p.16.

Evidențe de informare operativă utilizate în activitatea de urmărire penală și descoperire a infracțiunilor. Îndrumar informațional pentru lucrătorii organelor de drept. Ediția II. Chișinău: , 2003, p.23-24.

Monografii, articole de specialitate

Apetrei M. Drept procesual penal. București: OSCAR PRINT, 1999. 492 p.

Basarab M. Criminalistica. Cluj: Universitatea „Babeș-Bolyai”, 1969. 531 p.

Buneci P. Drept procesual penal. Partea specială, București: Editura Fundației România de mîine, 2003. 634 p.

Bercheșan V. Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii. Vol.I-II. București: Litlle Star, 2003. 268 p.

Ciopraga A., Iacobiță Io. Criminalistică. Iași: Junimea, 2001. 453 p.

Constantin A., Sandu I. Tratat de tactică criminalistică. Oradea: Carpați, 1989. 321p.

Constantin I. Rădulescu M. Dactiloscopia. București: Editura MI, 1975. 285 p.

Tulbure A., Tatu A. Tratat de drept procesual penal, București: All Beck, 2003. 598 p.

Țuculeanu A. Instituții de drept procesual penal, București: Editura Universității Titu Maiorescu, 2003. 389 p.

Gheorghiță M., Criminalistica, Chișinău:Muzeum, 1995. 144 p.

Gheorghiță M. Tactica cercetării la fața locului. Material științifico-didactic, Chișinău:Î I”A.Levința” 2004. 70 p.

Golubenco Gh. Urmele infracțiunii.Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Editura Garuda-art. 1999. 159 p.

Golubenco Gh. Criminalistică: Obiect sistem, istorie. Chișinău: F.E.P: ”Tipogr. Centrală”, 2008. 215 p.

Doras S. Criminalistica. V.I.Chișinău: Cartea Juridică, 2011. 632 p.

Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. București: Ed.Științifică. 1990. 282 p.

Locard E. Manuel de techique policiere. Paris:Payot, 1948. 645 p.

Mircea I. Criminalistica. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1978. 531 p.

Păvăleanu P.,Dobrinoiu C. Drept procesual penal român. Partea specială. București: Universul juridic, 2001. 589 p.

Suciu C. Criminalistica. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 570 p.

Stancu E. Investigarea științifică a infracțiunilor. Vol. I . București:Național,1988. 421 p.

Stancu E. Tratat de criminalistică, Ediția a II-a, revăzută și adăugată. București: Editura Universul Juridic, 2002. 563 p.

Tratat practic de criminalistică. Coordonator: Pop O. Vol. I. București: MI. 1976. 421 p.

Tratat de metodică criminalistică. Vol I. Craiova: Carpați, 1994. 567 p.

Volonciu N.Tratat de procedură penală. Vol. 2. București: ALL BECK, 1996. 634 p.

Volonciu N. Tratat de procedură penală. Partea generală. București:Paideia, 1993. 754 p.

Thorton Jh. La doctrine dactiloscopique. În: R.I.P.C. nr. 306, martie, 1977. 189 p.

Андреев И.С., Грамович Г.И. Kриминалистикa. Минск: Amalfeia, 2000. 598 c.

Астапкин Д.И., Астапкина С.М. Криминалистика. Москва: Бек, 2002. 639 c.

Баев О. Я. Основы криминалистики: Курс лекций. Москва: Экзамен, 2001. 286 c.

Белкин Р.С. Криминалистика: проблемы, тенденции, перспективы. Общие и частные теории. Москва: Юридическая Литература, 1987. 262c.

Дактилоскопическая экспертиза: современное состояние и перспективы развития. Красноярск: К.Г.У., 1990. 367 c.

Девиков К.И. и др. Криминалистическая регистрация. Москва: Норма, 1987. 95 c.

Криминалистика. Под ред. Образцов В.А. Москва: ЛексЭст, 2002. 540 c.

Криминалистика. Под ред. Яблоковa Н.П. Москва: Проспект, 2002. 650 c.

Криминалистика. Под ред. Ищенко Е.П. Москва: Юридический центр, 2000.713 c.

Криминалистика. Под ред. Волынского А.Ф. Москва: Норма, 2000. 531 c.

Криминалистика. Под ред. Филипповa А.Г. Москва: Спарк, 2000. 625 c.

Криминалистическая техника: Учебник. Москва: ЛексЭст, 2001. 602 c.

Криминалистика. Под ред. Крылова И.Ф. Москва: Юрист, 2001. 789 c.

Статическая дактилоскопия. Методические проблемы. Москва: Городец, 1999. 424 c.

Сырков С.М., Фефилатьев А.О., Меженцев Г.Н. Методические рекомендации по организации и ведению коллекции следов орудия взлома. Экспертная практика. №22. Москва: ЭКУ, 1984. 48 c.

Коломацкий В.П. Курс криминалистики (дидактика и методика). Москва: Академия МВД СССР, 1991. 460 c.

Криминалистика (актуальные проблемы): Учеб пособие. Москва: Академия МВД СССР, 1988. 256 c.

Девиков К.И. и др. Криминалистическая регистрация. Москва: Прогресс, 1987. 74 c.

Корноухов В. Комплексное судебно-экспертное исследование свойств человека. Красноярск, 1982. 335 c.

Колдин Я. К вопросу о перспективах создания универсальной криминалистической информационной системы и возможностях его использования в раскрытии преступлений. В: Повышение использования криминалистических методов и средств расследования преступлений: Москва: Труды Академии МВД СССР. 1985, с.92-98.

Торвальд Ю. Век криминалистики. Под ред.Ф. М. Решетникова. 3-е изд. Москва: Прогресс, 1991. 533 c.

Корня Ю., Голубенко Г. Использование дактилоскопии в раскрытии преступлений. Кишинев: МВД МССР, 1978. 88 c.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii , adoptată la 29.07.1994 cu modificările, introduse prin Legea nr.1115-XIV din 05.07.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 1-1994, p.1-6.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul de procedură penală al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/ 447 din 07.06.2003, p. 7-11.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Codul penal al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 985-XV din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002, p. 4-8.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=33126

Legea Republicii Moldova cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat nr. 1549-XV din 19.12.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 14-17 din 07.02.2003, p.3-5.

Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul informativ automat de evidență a infracțiunilor, a cauzelor penale și a persoanelor care au savîrșit infracțiuni. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 170 din 08.08.2003, p.11-13.

Legea Republicii Moldova nr. 1086-XIV „Cu privire la expertiza judiciară” din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.144-145/1056 din 16.11.2000, p.13-17.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530

Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului cu privire la evidența informației dactiloscopice, nr. 13-1310 din 31 octombrie 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.156-157/946 din 16.11.2000, p.16.

Evidențe de informare operativă utilizate în activitatea de urmărire penală și descoperire a infracțiunilor. Îndrumar informațional pentru lucrătorii organelor de drept. Ediția II. Chișinău: , 2003, p.23-24.

Monografii, articole de specialitate

Apetrei M. Drept procesual penal. București: OSCAR PRINT, 1999. 492 p.

Basarab M. Criminalistica. Cluj: Universitatea „Babeș-Bolyai”, 1969. 531 p.

Buneci P. Drept procesual penal. Partea specială, București: Editura Fundației România de mîine, 2003. 634 p.

Bercheșan V. Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii. Vol.I-II. București: Litlle Star, 2003. 268 p.

Ciopraga A., Iacobiță Io. Criminalistică. Iași: Junimea, 2001. 453 p.

Constantin A., Sandu I. Tratat de tactică criminalistică. Oradea: Carpați, 1989. 321p.

Constantin I. Rădulescu M. Dactiloscopia. București: Editura MI, 1975. 285 p.

Tulbure A., Tatu A. Tratat de drept procesual penal, București: All Beck, 2003. 598 p.

Țuculeanu A. Instituții de drept procesual penal, București: Editura Universității Titu Maiorescu, 2003. 389 p.

Gheorghiță M., Criminalistica, Chișinău:Muzeum, 1995. 144 p.

Gheorghiță M. Tactica cercetării la fața locului. Material științifico-didactic, Chișinău:Î I”A.Levința” 2004. 70 p.

Golubenco Gh. Urmele infracțiunii.Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Editura Garuda-art. 1999. 159 p.

Golubenco Gh. Criminalistică: Obiect sistem, istorie. Chișinău: F.E.P: ”Tipogr. Centrală”, 2008. 215 p.

Doras S. Criminalistica. V.I.Chișinău: Cartea Juridică, 2011. 632 p.

Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. București: Ed.Științifică. 1990. 282 p.

Locard E. Manuel de techique policiere. Paris:Payot, 1948. 645 p.

Mircea I. Criminalistica. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1978. 531 p.

Păvăleanu P.,Dobrinoiu C. Drept procesual penal român. Partea specială. București: Universul juridic, 2001. 589 p.

Suciu C. Criminalistica. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 570 p.

Stancu E. Investigarea științifică a infracțiunilor. Vol. I . București:Național,1988. 421 p.

Stancu E. Tratat de criminalistică, Ediția a II-a, revăzută și adăugată. București: Editura Universul Juridic, 2002. 563 p.

Tratat practic de criminalistică. Coordonator: Pop O. Vol. I. București: MI. 1976. 421 p.

Tratat de metodică criminalistică. Vol I. Craiova: Carpați, 1994. 567 p.

Volonciu N.Tratat de procedură penală. Vol. 2. București: ALL BECK, 1996. 634 p.

Volonciu N. Tratat de procedură penală. Partea generală. București:Paideia, 1993. 754 p.

Thorton Jh. La doctrine dactiloscopique. În: R.I.P.C. nr. 306, martie, 1977. 189 p.

Андреев И.С., Грамович Г.И. Kриминалистикa. Минск: Amalfeia, 2000. 598 c.

Астапкин Д.И., Астапкина С.М. Криминалистика. Москва: Бек, 2002. 639 c.

Баев О. Я. Основы криминалистики: Курс лекций. Москва: Экзамен, 2001. 286 c.

Белкин Р.С. Криминалистика: проблемы, тенденции, перспективы. Общие и частные теории. Москва: Юридическая Литература, 1987. 262c.

Дактилоскопическая экспертиза: современное состояние и перспективы развития. Красноярск: К.Г.У., 1990. 367 c.

Девиков К.И. и др. Криминалистическая регистрация. Москва: Норма, 1987. 95 c.

Криминалистика. Под ред. Образцов В.А. Москва: ЛексЭст, 2002. 540 c.

Криминалистика. Под ред. Яблоковa Н.П. Москва: Проспект, 2002. 650 c.

Криминалистика. Под ред. Ищенко Е.П. Москва: Юридический центр, 2000.713 c.

Криминалистика. Под ред. Волынского А.Ф. Москва: Норма, 2000. 531 c.

Криминалистика. Под ред. Филипповa А.Г. Москва: Спарк, 2000. 625 c.

Криминалистическая техника: Учебник. Москва: ЛексЭст, 2001. 602 c.

Криминалистика. Под ред. Крылова И.Ф. Москва: Юрист, 2001. 789 c.

Статическая дактилоскопия. Методические проблемы. Москва: Городец, 1999. 424 c.

Сырков С.М., Фефилатьев А.О., Меженцев Г.Н. Методические рекомендации по организации и ведению коллекции следов орудия взлома. Экспертная практика. №22. Москва: ЭКУ, 1984. 48 c.

Коломацкий В.П. Курс криминалистики (дидактика и методика). Москва: Академия МВД СССР, 1991. 460 c.

Криминалистика (актуальные проблемы): Учеб пособие. Москва: Академия МВД СССР, 1988. 256 c.

Девиков К.И. и др. Криминалистическая регистрация. Москва: Прогресс, 1987. 74 c.

Корноухов В. Комплексное судебно-экспертное исследование свойств человека. Красноярск, 1982. 335 c.

Колдин Я. К вопросу о перспективах создания универсальной криминалистической информационной системы и возможностях его использования в раскрытии преступлений. В: Повышение использования криминалистических методов и средств расследования преступлений: Москва: Труды Академии МВД СССР. 1985, с.92-98.

Торвальд Ю. Век криминалистики. Под ред.Ф. М. Решетникова. 3-е изд. Москва: Прогресс, 1991. 533 c.

Корня Ю., Голубенко Г. Использование дактилоскопии в раскрытии преступлений. Кишинев: МВД МССР, 1978. 88 c.