Rolul European Si de Echilibru Transatlantic al Germaniei

ROLUL EUROPEAN SI DE ECHILIBRU TRANSATLANTIC

AL GERMANIEI IN CONTEXTUL GEOPOLITIC CONTEMPORAN

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1 Geopolitica – element definitoriu al relatiilor interstatale si impactul asupra politicilor internationale in contextul globalizarii

1.1. Geopolitica – instrument de cunoaștere a relațiilor internaționale

1.2. Statul in sistemul relatiilor internationale

1.3. Conceptul de globalizare economica si politica.

Capitolul 2. Putere Occidentala versus economia si securitatea Europeana

2.1. Internationalismul liberal

2.2. Germania, Rusia si SUA versus Internationalismul liberal

2.3. Modelul german si modelarea Europei

2.4. Germania si Politica Europeana de vecinatate

2.5. Trioul economiei mondiale – paradoxul globalizarii economice

2.6. Gazprom!!! (rolul de actor insemnat in europa)

2.7. Concluzii

Capitolul 3 Germania de la securitate europeană la cooperare internațională

3.1. O Germanie Europeana sau o Europa Germana?

3.1.1. Presedintia germana a Uniunii Europene

3.1.2. Germania – model economic și social pentru Europa

3.1.3. Germania secolului XXI – promotor al securității economice și militare in Europa

3.2. Rolul Germaniei in interesele de securitate ale SUA si Rusiei pe continentul European in conditiile actualei dinamici geopolitice

3.2.1. Triunghiul ruso-germano-american

3.2.2. Hegemonia Americana si contracararea Rusiei

3.3. Puterea civila si rolul acesteia in ceea ce priveste securitatea nationala si internationala

3.4. Risc si amenintare – paradoxul securitatii americane

3.5. Concluzii

3.6. Studiu de caz: Putere civila versus putere hard – Irakul

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

CAPITOLUL1

GEOPOLITICA – ELEMENT DEFINITORIU AL RELATIILOR INTERSTATALE SI IMPACTUL ASUPRA POLITICILOR INTERNATIONALE IN CONTEXTUL GLOBALIZARII

1.1. Geopolitica – instrument de cunoaștere a relațiilor internaționale

Ultimii ani au adus schimbări și mutații în modul de gândire și tehnicile de analiză a fenomenului politic contemporan, indiferent dacă ne referim la ceea ce se petrece în interiorul unei colectivități umane/stat sau la relațiile dintre acestea. Astăzi sunt la fel de actuale cele observate de Marc Bloch, cu aproape o jumătate de veac în urmă. Acesta constata că, pentru a înțelege complexitatea societății contemporane și relațiile dintre acestea, "nu există alt remediu decât să substituim multiplicitatea competențelor unui singur om cu o alianță de tehnici practicate în studiile unor erudiți diferiți care să tindă spre elucidarea aceleiași teme". (Bloch, M. Méthodologie Historique 1988. Revised in 1996)

Geopolitica este un fenomen politic contemporan care poate fi studiat atat din perspectiva inter cat si transdisciplinara. Dupa cum mentioneaza autorul Hlihor Constantin ”Distincția apare între teoria/analiza geopolitică și propaganda pe suport geopolitic, pe de o parte, și între studiile clasice de geopolitică apropiate de determinismul geografic și cele nonclasice încadrate în teoria relațiilor internaționale, pe de altă parte, este benefică și necesară. Necesară pentru că doar înțelegerea contextului în care discursul și analiza geopolitică se transformă în vector de propagandă pentru promovarea intereselor unui actor face posibilă înlăturarea confuziei și suspiciunilor ce planează uneori asupra teoriei și studiilor de geopolitică. Benefică pentru că în acest mod se pot urmări evoluțiile care au avut loc în cadrul acestei discipline științifice” (Hlihor. C. 2005. Geopolitica si Geostrategie in Analiza Relatiilor Internationale Contemporane. Editura Universității Nationale de apărare “CAROL I” Bucuresti. p.9-11)

Geopolitica nu este un caz particular în domeniul științelor socio-umane atunci când se iau în calcul schimbările produse în obiectul de studiu sau în metodologie și tehnici de analiză. Deși, în general, paradigmele sunt rar acceptate de toată lumea chiar în interiorul unei specialități anume, s-a considerat că este necesară definirea termenilor, conceptelor și descriptorilor cu care se realizează analiza geopolitică. Cu o paradigmă foarte bună se pot evita anomaliile și erorile în aprecierea fenomenelor și faptelor ce se produc în sistemul relațiilor internaționale.

Geopolitica fiind o disciplină/știință socială relativ nouă, paradigmele cu care se operează sunt împrumutate din sfera disciplinelor de graniță, dar transced nu numai conținutul, ci și semnificația pe care acestea le au în istorie, politologie, sociologie, psihologie etc.

Matei Dogan și Robert Pahre sunt de parere ca acest proces ar putea aduce numeroase beneficii "Când cercetătorii nu mai sunt satisfăcuți de paradigmele în curs – afirmă reputații teoreticieni menționați anterior – alte științe sociale pot furniza idei noi cu care se vor construi soluții alternative. Aceste subdiscipline constituie zăcământul teoriilor, dintre care multe au fost testate și a căror utilitate a fost probată. Noile perspective, noile abordări vor veni probabil de dincolo de frontierele disciplinare" (Dogan, M., Pahre, R., 1997. Noile științe sociale. Interpenetrarea disciplinelor. Traducere N. Lotreanu, Ediția a II-a, București, p. 192.)

Friedrich Ratzel, întemeietorul de facto al geopoliticii

În 1882 și 1891, Ratzel publică primul și, respectiv, al doilea volum din, poate, cea mai importantă lucrare a sa, Antropogeographie, în care așază noi fundamente geografiei umane. În 1897 apare lucrarea Politische Geographie, un alt volum definitoriu pentru concepția sa despre rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state.Ratzel deschide cercetarea geografică spre fenomenul social și statal, fără de care demersul geografic nu ar avea sens; mai mult, autorul german încearcă o întemeiere și o explicare din perspectivă geografică a statului, a evoluției și puterii sale. Astfel, el depășește granițele geografiei politice și face analiză geopolitică, fără însă a pronunța acest cuvânt.

În viziunea lui Ratzel, ”spațiul nu este echivalent cu teritoriul unui stat. Deci el nu are o accepțiune fizico-geografică. Spațiul desemnează limitele naturale între care se produce expansiunea popoarelor, arealul pe care acestea tind să-l ocupe, considerând că el le revine în mod natural.Spațiul modelează adânc existența populației care îl locuiește si nu conditioneaza limitele fizice de extindere a unei comunități și atitudinea ei mentală față de lumea înconjurătoare” (Ratzel, F. 1909. Antropogeographie. Sttutgart, J. Engelhorn Publishing House. p.125)

Pentru a înțelege mai bine conținutul noțiunii de spațiu, autorul recurge la două noțiuni sugestive: concordanțe și discordanțe antropogeografice. Prima se realizează prin colonizarea internă a unui spațiu, ceea ce înseamnă distribuția cât mai omogenă a populației pe suprafața statului. Discordanța apare în momentul în care suprafața statului este locuită fie de un număr prea mare de oameni, fie, dimpotrivă, de o populație redusă.

Cazul cel mai flagrant de discordanță antropogeografică ar fi, după părerea autorului german, Rusia, care la sfârșitul secolului trecut avea o suprafață de zece ori mai mare decât Germania și de 2,5 ori mai mare decât a principalelor state europene luate la un loc, dar populația sa era mai redusă decât cea din Europa Centrală, de pildă.

Friedrich Ratzel folosește și termenul de geospații, prin acestea înțelegând extinderea forței civilizatoare a unei civilizații la nivelul unui continent (geospațiul american). O asemenea extindere poate fi și politică, în acest caz rezultând imperiile, care au viață trecătoare, pentru că ele nu zămislesc state propriu-zise. Ceea ce deosebește geospațiul de imperiu este, în cazul primului, prezența esențială a culturii și a forței sale modelatoare.

1.2. Statul in sistemul relatiilor internationale

“Statul reprezintă mai mult decât un concept cristalizat treptat prin analize științifice și reflecții filosofice și implică un fenomen istoric complex. El constituie cel mai des întâlnit obiect, dar și unitate de analiză atât în sfera relațiilor internaționale (RI), cât și în cea a securității și, implicit,apărării. De la forma sa din Antichitate până la cea modernă din zilele noastre, statul a deținut în permanență un rol deosebit de important în configurarea securității la diferite niveluri: de la individ la grupări de state” (Sarcinschi, A. 2010. Rolul actorilor statali în configurarea mediului internațional de securitate Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” . p. 6)

“In Grecia antică, statul era considerat preeminent individului uman, iar concepția de bază era aceea că numai în cadrul statului, cetățenii puteau obține cunoștințele și pregătirea necesare practicării „căii de mijloc” (virtuții) absolut necesară participării la conducerea Cetății și la adoptarea deciziilor de interes comun”. (Măgureanu, V. 1997 Studii de sociologie politică. Ed. Albatros, București. p. 188-189)

“De asemenea, se poate vorbi despre statul sumerian, babilonian, akkadian, sirian, persan, chinez și indian, cu trăsături comune ce conturează existența unui stat oriental antic, similar celui egiptean și bazat pe legitimarea teocratică a puterii.”

Alți istorici consideră că statul desemnează un fenomen recent, modern, inițiat de Renaștere și Reformă. “Începând cusecolul al XIV-lea și până în al XVII-lea, statul desemna corpul politic în general, „statele generale”, ale cărui atribute esențiale erau suveranitatea, capacitatea de autodeterminare, unitatea de teritoriu și reprezentativitatea”. (Lotreanu, N. 1998. Stat în „Dicționar de sociologie”, coord.: Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Ed. Babel, București. p. 591-592). De la statul modern liberal, statul de drept, statul social și statul totalitar, aceste atribute sau propagat de-a lungul timpului și au fost completate, dar au fost și grav încălcate (totalitarism), devenind principii ale existenței și evoluției statului modern: principiul suveranității naționale, principiul guvernării reprezentative, principiul separării și echilibrului dintre puteri, principiul supremației constituționale sau legale și principiul consacrării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

“Tot în aceste secole, au apărut două noțiuni care, desi sunt folosite adesea ca sinonime, au, totuși, semnificați diferite. Este vorba despre statul național și statul-națiune.Specialiștii în RI consideră că statul național reprezint transpunerea în contemporaneitate a statului de drept public roman și constituie expresia juridică a unei comunități unite ceeste conștientă de identitatea sa și care s-a organizat, pe această bază, într-un cadru teritorial și instituțional distincte de cele ale altor comunități. Statul-națiune este considerat a fi o formă modernă a statului feudal ce are drept factor generator cucerirea teritorială a locuitorilor spațiului respectiv. În cele ce urmează, optăm pentru folosirea noțiunii de stat național, ce, prin originea sa, este compatibilă cu principiile democrației modern”. (Teichova, A., Matis, H., 2003. Nation, State, and the Economy in History, Cambridge University Press, p. 466, extras Google Books).

Statul modern este prezent în RI de peste trei sute de ani. Existența sa este dependentă de existența interesului național, ce, în diverse teorii ale RI, are un conținut specific. În ultimele cinci decenii, în cadrul dezbaterilor a intervenit un element ce aduce o nouă dimensiune a existenței statului, în special a celui național, anume globalizarea. De la început globalizarea a fost privită ca o amenințare la adresa sistemului westfalian, adică la adresa statelor suverane care posedă monopolul forței în teritoriile proprii recunoscute în mod reciproc.

1.3. Conceptul de globalizare economica si politica

Woods N 2000, The Poitical Economy of Globalization, University College, Oxford. P 3-5

CAPITOLUL 2

PUTERE OCCIDENTALA VERSUS ECONOMIA SI

SECURITATEA EUROPEANA

De ce ar trebui o lucrare care încearcă să încadreze politica externă a Germaniei secolului XXI în arhitectura securității europene și internaționale, explicându-i rolul pe scena internațională, să dedice un capitol întreg conceptelor de securitate economică, model social, economic și cooperării economice cu ceilalți doi actori majori, Rusia și SUA? Și Cum își propune să îmbine abordarea economiei europene de către Germania și globalizarea economică prin relația transatlantică și cooperarea internațională?

Răspunsul la prima întrebare este unul simplu și direct: Germania reprezintă pentru Europa un garant al stabilității și prosperității, este una din principalele economii ale Europei, punctul de referință pentru SUA și Rusia, dar și promotorul securității economice, inițiatorul proiectelor economice europene.

Unificarea monetară a fost organizată de o manieră complet diferită, Tratatul de la Maastricht simbolizând puterea monetară germană, europenizarea de succes a modelului german, a unei bănci centrale, independente și puternice. Germania a reușit să proiecteze preferințele sale interne la nivelul UE, vorbindu-se chiar de „exportarea acestei părți a identității germane Europei” (Kenneth Dyson, “Germany and the Euro: Redefining EMU, Handling Paradox, and Managing Uncertainty and Contingency”, in European States and the Euro.Europeanization, Variation and Convergence, edited by Kenneth Dyson, Oxford University Press, New York, 2002, p.186). Bundesbank a devenit gardianul Uniunii Economice și Monetare (UEM), iar în ziua de azi este expertul de încredere și avocatul dedicat al stabilității monetare în zona euro. Pentru partidul CDU/CSU în 1997, UEM nu era o problemă de „a sacrifica Deutsche Mark pe altarul Europei, ci de a învești în cauza europeană” . Astfel, din punct de vedere al politicii monetare, putem afirma că avem de-a face cu Europă germanizată și o zonă euro germanizată, pornindu-se de la identificarea cu memoria istorică germană a pagubelor produse de inflație asupra economiei, societății și democrației, lecția a fost mai mult de cât clară: managementul economiei europene trebuie să fie realizat într-un cadru consistent și de durată, dar mai ales depolitizat.

Răspunsul celei de-a două întrebări derivă practic din primul. Perspectiva economică în contextul european și internațional completează studiul politicii externe și de securitate printr-o analiză explicită a mijloacelor: puterea economică a statului, de care depind capabilitățile militare, doctrinele care definesc comportamentul economic și cooperarea internațională, precum și relațiile dintre actori, puterea economică și modelul economic, garant al stabilității și securității economice.

Pentru a releva dimensiunea economică a politicii externe și de securitate a Germaniei, prima secțiune a acestui capitol prezintă Germania în ipostaza de „nod gordian economic al Europei”, a doua secțiune va examina modelul economic al Germaniei, precum și legătura sa cu zona euro, iar a treia secțiune prezintă relațiile multilaterale, istoricul cooperării economice dintre Rusia, SUA și Germania. Va fi descris conceptul de liberalism economic ca și fundament și totodată legitimizator al cooperării economice internaționale, din perspectiva unuia dintre părinții săi fondatori, Adam Smith, completat de Thomas Hobbes și John Locke, susținători ai libertății statelor de a-și urmări propriile interese, chiar dacă uneori intră într-o stare conflictuală.

…………………………………………………………………………

2.1.Internationalismul liberal

2.2. Germania, Rusia si SUA versus Internationalismul liberal

Continuând linia începută de Hobbes și Locke, Adam Smith subliniază alte două principii fundamentale ale liberalismului economic: laissez faire, laissez passer și cel al rolului minimalist al statului.

Considerat unul din părinții fondatori ai liberalismului economic în economia politică și ai internaționalismului liberal, Adam Smith este adeseori asociat cu noțiunea unei armonii naturale a intereselor între indivizi pe piață, în cadrul căreia mâna invizibilă a competiției transformă comportamentul actorilor în vederea obținerii unor beneficii reciproce. În cazul Germaniei, majoritatea teoriilor economice descriu un model de cooperare strânsă între sectoarele public și privat, insă Rathenau identifică concentrarea puterii în mâinile băncii și a sistemului de companii drept un pericol pentru ordinea economică liberală.

W.Rathenau imagina crearea unei noi economii într-o nouă societate a unui nou stat, bazată pe o ordine democratică în cadrul căreia toate forțele iau parte la menținerea acesteia. Companiile sunt considerate instituții ce colaborează cu alte instituții, și toate activează în scopul în scopul implementării intereselor societății. Acum s-a produs și consacrarea teoretică a principiilor subsidiarității și economiei sociale de piață în cadrul modelului german liberal, implementate după al Doilea Război Mondial.

Contribuția majoră a teoreticienilor și economiștilor germani venea pe fondul „chestiunii germane” și a îngrijorării statelor europene cu privire la viitorul statului, teoriile avansate fiind astfel rezultatul îmbinării unei culturi istorice cu conștientizarea forțelor ce sunt în joc”. (Dario Velo, Introduction, in the EU Review, vol.16, no 1-2, 2011, p 16)

În aceste condiții s-a produs transformarea radicală a ordinii sociale germane, de la aristocrația agricolă la colaborarea public/privat ca și fundament al unei noi ordini comune, cum o gândise Rathenau: „noua economie nu va fi o economie de stat, ci economie privată supusă evaluării de către puterile publice și… o economie privată, care, în scopul de a depăși fricțiunile interne și pentru a-și crește performanța și capacitatea de rezistență va avea nevoie de colaborarea statului.”

Astfel cele 2 viziuni au avut același scop, ”reînnoirea și reafirmarea liberalismului: în cazul SUA prin consolidarea statului federal pentru a împiedica colapsul pieței, iar în cazul Germaniei prin transformarea ordinii vechi pentru consolidarea noii economii”.

SUA a reușit reformarea modelului capitalismului american în 1930 pentru a-și construi, afirma și menține noua poziție în economia globală pe baza unor condiții precum:

”Redefinirea rolului Statului și pieței, presupunând o mai mare responsabilitate din partea autorităților publice în asigurarea bunei funcționări a pieței

Afirmarea unei noi guvernanțe a sistemului economic și social, bazată pe un nou acord între principalii operatori publici și privați, participanții la procesul decizional

Atribuirea unei puteri economice sporite autorităților publice, necesară pentru promovarea unei dezvoltări echilibrate a sistemului în beneficiul societății”.

Dezbaterea privind liberalismul și reînnoirea ordinii economice liberale a revenit în atenția marilor state odată cu declanșarea crizei economice mondiale în 2008, readucând în discuție necesitatea reconsolidării echilibrului dintre sectorul public și privat și a reconsiderării competențelor guvernelor și piețelor.

New Deal-ul din 1930 este din nou pe agenda Washington-ului un punct de referință pentru întreprinderea unei noi reforme în sfera economică, în timp ce în Europa, Tratatul de la Lisabona pune la dispoziția statelor europene instrumentele de acțiune necesare consolidării ordinii constituționale bazate pe subsidiaritate, în vederea creării unei Uniuni economice, moștenire a gândirii vizionare a lui Rathenau și a Republicii Federale Germane postbelice.

Germania a renăscut în forma unui stat federal, cu o economie de piață socială, bazată pe principiile solidarității, subsidiarității și libertății economice în limitele legii statului, dar și pe o relație strânsă de cooperare și egalitate între sectoarele public și privat, amprenta germană asupra Europei regăsindu-se din nou sub forma Tratatului de la Lisabona.

Argumentele lui Smith, pe fondul teoriei liberalismului economic vin să valideze și justifice variabila dependentă a cercetării mele: Germania în ipostaza de garant al prosperității și stabilității economice, îndeplinind toate condițiile unei puteri economice și asumându-și responsabilitățile tipice unei astfel de puteri, stătut și premise ce determină și asigură securitatea europeană, chiar și cea militară.

Smith aduce mai aproape viziunea realistă, pornind de la fundamentul existenței unor conflicte ireconciliabile de interese între state, care determină o dilemă a securității pentru fiecare stat în parte, dilemă consacrată de John Herz. Această dilemă a securității determină ca „state independente și țările vecine în lipsa unei autorități superioare comune care să decidă disputele lor, să trăiască în teamă și suspiciune continuă una față de cealaltă.”

2.3. Modelul german si modelarea Europei

Proximitatea geografică precum și rapidă regenerare a interacțiunilor economice în perioada Post Război Rece au confirmat statutul Germaniei drept unul dintre cei mai influenți actori ai UE și astfel centrul gravitațional al Europei s-a mutat în NE Germaniei, consfințindu-i libertatea de manevră în politica europeană.

Există trei factori principali care trebuie luați în considerare atunci când se face o astfel de afirmație: în primul rând, trecutul, atunci când procesul de integrare s-a dovedit a fi o bază adecvată pentru asigurarea păcii, prosperității și securității.

În al doilea rând, structurile UE au făcut posibilă exprimarea și afirmarea cu succes a intereselor germane în Europa și în al treilea rând, în ceea ce privește politică comună, Germania și-a consolidat legăturile cu partenerii care sunt vecinii săi.

Germania reunificată este o țară de 356.959 km2, ea dispunea în 1937 de un teritoriu cu suprafața de 470.622 km2, iar în 1914 de 549.000 km2, teritoriul statului german pierzând astfel în secolul XX aproape 200.000 km2.

Dispariția Zidului Berlinului în toamna 1990 a anunțat reîntoarcerea Germaniei la geopolitica să tradițională – reunificarea în cadrul Alianței, și apropierea de Germania fiind soluția pentru ieșirea din impas pe continentul european.

”Germania unită s-a regăsit aproape peste noapte în centrul activităților pe scena politică a lumii." (Gregor Schoellgen, “Germany- a partner worldwide”, Facts about Germany: Germany – a partner worldwide, accessed March 20, 2009, http://www. Tatsachen-ueber-deutschland.de/en/foreign-policy/main-content-05). Realiniere datorată elementelor fundamentale ale politicii externe germane, care au fost dezvoltate și consolidate incă de la fondarea Republicii Federale Germania.

Mai mult, aceste elemente au devenit marca germană distinctă în cadrul procesului de integrare europeană, datorită uneia dintre caracteristicile principale ale culturii politice germane: menținerea unui consens larg cu privire la probleme de politică externă și de continuitate în alte domenii.

Primul cancelar federal al Germaniei, Konrad Adenauer identifica drept obiective ale politicii externe și de securitate germane parteneriatul transatlantic și integrarea europeană, dorința pentru relații de bună vecinătate și procesul dificil de reconciliere cu Israelul.

Fundamentul politicii externe germane l-a reprezentat integrarea țării în structurile de cooperare multilaterală, idee promovată după experiența a două războaie mondiale de dorința statelor vecine de a include și controla Germania, precum și de nevoia sa de pace, securitate, prosperitate și democrație.

Nu este de mirare faptul că germanii sunt cei care au apelat la acele organizații internaționale care au dat sprijin Republicii Federale și perspectivele de viitor, UE, NATO, ONU și CSCE (Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa).

Germania are nici o pretenție teritorială, afirmându-se ca o putere în serviciul păcii și al echilibrului pe continentul european, dar rolul său activ în recrearea spațiului ex iugoslav – sprijinul pentru Croația, participarea la acțiunea militară a NATO împotriva Serbiei în 1999 – dorința de a reforma ONU și de a își asigura reprezentarea în cadrul Consiliului de Securitate, în conformitate cu realitatea geopolitică a lumii, toate acestea indică o revenire a Germaniei la ambiții geopolitice în Europa și în lume.

Locația sa centrală în inima Europei a creat și menținut aspirațiile hegemonice și dorința unei supremații continentale, aducând-o mereu în conflict cu țările vecine și creându-i renumele unei națiuni războinice.

Germania s-a considerat dintotdeauna un "Land der Mitte", o țară în centru și de centru, atât geografic, cât și politic. Situată între Polonia (est), Franța (Vest), Elveția (Sud) și Danemarca (Nord), fiecare direcție reprezintă un tip de sistem politic încercat de către Germania: cel al unui management bazat pe sistemul de partid (Germania de Est), democrației reprezentative multi partidistă bazată pe federalism (Germania de Vest) și monarhia (epoca lui Wilhelm).

”Treptat, Germania s-a impus ca o putere centrală, dar și drept o putere model în Europa – federalismul”. (Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dictionar de geopolitica. State, concepte, autori, București, Corint, 2003,p. 138). Noua Germanie, după Bundestag-ului la Berlin în 1999, deși și-a redus granițele, și-a regăsit influența intre țărmurile Europei, de la Marea Baltică la Marea Adriatică. Astfel, Germania continuă să se afirme după cum afirma cândva și Bismarck, atât la est, precum și spre vest.

Acest miracol al diplomației europene continentale este dovedit de datele istorice care urmează fiecare una alteia foarte rapid: 9 noiembrie, 1989 prăbușirea Zidului Berlinului, 1 iulie 1990, unificarea economică și monetară, pe data de 3 octombrie 1990, unificarea politică, 2 decembrie 1990, primele alegeri legislative în Germania reunificată. În decursul unui an totul a fost spus. O Germanie renăscută din cenușă, în inima Europei, care a dezvoltat și și-a asumat rolul de actor – cheie al stabilității, păcii și securității statelor, nu doar a membrilor UE, ci a întregului continent. Un gigant economic, statul german s-a afirmat, de asemenea, și ca o forță politică aptă de a-și face propriile reguli și de a conduce jocul, de a-și afirma și mențină propriile sale interese pe continent. Interese care sunt, în principal traduse în termeni de securitate energetică, precum și securitate europeană, parte a interesului național, stabilitate și prosperitate.

Germania a devenit un garant al securității europene și un pion important în sistemul de securitate al marilor actori în ceea ce privește continentul european, prin urmare, relațiile strânse cu SUA și Rusia, precum și frânarea ambițiilor acestora pe continent fiind justificate. Astfel, incă de la început rolul Germaniei a fost și continuă să fie unul cu precădere semnificativ în trasarea direcțiilor integrării și modelării politicii externe, precum și în menținerea și asigurarea prosperității, stabilității și securității economice a Europei, arătându-și sprijinul atât pentru lărgirea cât și pentru adâncirea procesului european.

2.4. Germania si Politica Europeana de vecinatate

“Două lucruri sunt certe, potrivit lui Emanuel Todd: Germania are o influență cu mult mai mare decât cea la care ar îndreptăți-o populația sa – 82 milioane de locuitori – fapt explicabil prin constituirea primului cerc de dominație, alcătuit din țări care depind aproape total de economia germană, așa numitul „spațiu german direct” (Elveția, Olanda, Cehoslovacia); prin existența a ceea ce autorul numește „sateliții rusofobi ai Germaniei” (Suedia, Polonia sau statele baltice) și, mai ales, prin aservirea sudului Europei și, în general, a continentului, utilizând criza datoriilor suverane.

Ultima cucerire pe care o face Germania, potrivit autorului francez, este chiar Ucraina, o țară de 50 de milioane de locuitori; cucerire care declanșează conflictul clasic germano-rus. „Populațiile de limbă, de cultură și identitate rusă sunt atacate în Ucraina de est cu aprobarea, sprijinul și deja, fără îndoială, cu armele UE.Cred că rușii știu deja că sunt, de fapt, în război cu Germania”. Iar America în loc să perceapă puterea care se ridică a delegat-o să facă aranjamentele în regiune.” (Interviu acordat de catre istoricul si antropologul francez Emanuel Todd publicistului Olivier Berruyer http://foaienationala.ro/despre-europa-german-punctul-critic-al-disciplinei-geopolitice.html)

…………………………………………………………

2.5. Trioul economiei mondiale – paradoxul globalizarii economice

Dacă relațiile ruso-germane au fost tot mai strânse, motivate pe de o parte de proximitatea geografică, alteori de interese comune vis a vis de continental European, relațiile ruso-americane, deși tensionate și divergente în anumite aspect, au găsit în provocările secolului XXI un numitor comun, relațiile germano-americane s-au dezvoltat pe fondul recunoștinței și oportunității dezvoltării din partea Germaniei, pe când din partea occidentalilor constituiau o cale excelentă împotriva expansionismului Rusiei și a împiedicării revenirii acesteia pe continentul European, ancorând astfel puternic Germania în structurile vestice, occidentale. Americanii au urmărit refacerea economică rapidă a Germaniei pentru reducerea cheltuielilor pentru întreținerea zonelor de ocupație, dar și în scopul impunerii unui anumit control asupra Germaniei, urmărind ulterior creare unei zone de prosperitate economică, un element cheie în politica lor de stăvilire a comunismului în această regiune. Pentru Germania a constituit insă și calea de a redeveni un actor de prim rang pe scena europeană, o alianță care să o aducă pe picior de egalitate cu învingătorii ei.

O temă care propune o întrebare interesantă, și anume, dacă cei trei actori sunt părtași pe de o parte și promotori pe de alta, ai fenomenului economic la nivel global, și dacă există cooperare în plan economic între cei trei pioni ai scenei internațional, cu impact regional, dar și global, ce anume o determină?

Globalizarea constituie un efect al activității statelor în vederea liberalizărilor comerciale și al atragerii investițiilor directe de capital străin. Astfel, o dimensiune importantă a globalizării o constituie comerțul mondial, care joacă un rol major, la nivel global fiind un indicator al deschiderii economiilor statelor. Economiile naționale au devenit tot mai interdependente, s-au format noi piețe de mărfuri și capitaluri, s-au dezvoltat mijloacele de comunicație și s-a accentuat procesul de integrare a națiunilor.

În condițiile unei Americi dornice de a-și menține supremația asupra Europei și ale ambiției unei Germanii și Frânte dornice să-și promoveze propriile interese și cele ale statelor din Europa, putem afirma că între SUA și Europa, parteneriatul tinde să capete uneori o tentă forțată și formală, iar rivalitatea chiar dacă mascată, există.

Apariția și ascensiunea monedei euro și răspândire și pătrunderea ei pe piața petrolului din Orientul Mijlociu au reprezentat noi motive de îngrijorare pentru americani.

Mai mult, moneda unică europeană a devenit o expresie clară a voinței politice de a consolida uniunea, de a construi o identitate europeană, iar faptul că țările au renunțat la moneda lor națională, mai ales Germania, a cărei marcă era un simbol al prosperității și un punct de referință și raportare pentru celelalte monede al Sistemului Monetar European, dovedește că procesul integrării continuă, dar și că cel al globalizării economice prinde contur tot mai mult. Ca și contrapondere a hegemoniei dolarului, euro a pătruns puternic pe piețele internaționale și este tot mai folosit în comerțul internațional, fiind un instrument indispensabil creării și dezvoltării piețelor.

Prăbușirea URSS și a comunismului european au dus la constituirea unei lumi asimetrice în care SUA a rămas deocamdată singura putere globală. Rolul său de jandarm mondial susținut de economia americană începe să fie contestat nu numai de mișcările teroriste dar și de state ce doresc să devină forțe economice globale.

Din punct de vedere politic, Rusia urmărește să obțină susținerea Germaniei în vederea integrării sale în economia globală și în cadrul organizațiilor financiare internaționale, și pentru a-i întări statutul politic. Motivele economice ce stau la baza cooperării sunt:

Respectarea de către Germania a obligațiilor asumate prin tratatul unificării;

Obținerea de ajutor financiar și asistență tehnică din Germania pentru transformarea economică a Rusiei, și în același timp mobilizarea ajutorului internațional prin intermediul Germaniei;

Vânzarea unor cantități cât mai mari de energie și materii prime Republicii Federale Germane pentru a câștiga valută externă pentru a plăti importurile și datoriile rusești.

În ciuda legăturii strânse și a tradiției istorice a relațiilor cu Rusia pe parcursul secolelor, Germania își datorează totuși parte a existenței sale și Statelor Unite, care între 1947-1989 au trebuit să asigure securitatea Germaniei în fața Rusiei, dezvoltând astfel dimensiunea transatlantică a politicii germane.

Rolul important pe care acești trei pioni ai scenei internațional îl joacă pe scena economiei mondiale și cooperarea reciprocă pe care o promovează sunt dovedite de implicare activă și contribuția însemnată în cadrul principalelor forumuri economice, precum G8 sau G20, care va înlocui oficial vechiul forum G8. Pentru Germania, proiectarea identității sale europenizate, bazată pe cooperarea multilaterală necesită parteneri, și deși primordial pe continental european rămâne cel franco german, o însemnătate crescută o au și cele cu Rusia și SUA. Politica economică germană a devenit o combinație între o viziune influentă, modele instituționale exportate la nivelul UE, participare la procesul economic mondial și un set important de relații bi – și multilaterale.

Angajamentul continuu atât al politicii germane față de Europa, în vederea garantării prosperității și stabilității economice, cât și al celorlalți doi actori, în vederea împlinirii interesului național, susține ideea unui paradox al globalizării economice, luând în calcul caracteristicile celor trei mari actori: de la state fărâmițate, divizate, ulterior unificate sau reunificate, confruntate cu problem identitare sau de unitate națională, susținute internațional alteori marginalizate, din economii în devenire, democrații în constructive, au devenit principalele puteri economice ale lumii, garanții unei noi ordini economice și politice, pilonii de bază ai fenomenului globalizării economice.

2.5. Gazprom!!!! (denumire de schimbat)

Unul din obiectivele majore ale președintelui Putin odată cu preluarea funcției de președinte a fost restaurarea rolului Rusiei de actor însemnat și mare putere în sistemul european și pe plan internațional: „Regret doar faptul că Uniunea Sovietică și-a pierdut locul în Europa, deși am înțeles că o poziție bazată pe ziduri și diviziuni nu poate dura. Dar vroiam că altceva diferit să crească în locul ei. Și nimic altceva diferit nu a fost propus.Acest lucru a durut. (”I only regreted that the Soviet Union had lost its place in Europe, although intelectually I understood that a position based on wall and dividers can not last. But I wanted something different to rise in its place. And nothing different was proposed. That’s what hurt”, available at http://voiceofrussia.com/2012_10_07/Vladimir-Putins-well-known-sayings/)

”Aceasta a fost provocarea pentru Putin și din partea lui Putin pentru Europa și restul lumii: crearea unui noi imagini Rusiei, care nu se mai bazează pe dominația militară și politică a continentului, ci dimpotrivă pe economie și energie. UE e principalul partener economic al Rusiei (50%), deși Europa este mai importantă pentru Rusia decât Rusia pentru Europa, Europa fiind și cea mai mare piață de export a Rusiei”. (Robert Legvold, Russian Foreign Policy in the twenty first century and the shadow of the past, Columbia University Press, New York, 2007, p.425)

Astfel, Rusia a redevenit încet încet un actor important, un partener semnificativ al Europei, împlinind visul lui Putin: este principalul furnizor de energie, cea mai mare și unica sursă pentru importul de gaz și petrol, asigurând aprovizionarea cu peste 50% din totalul gazului a statelor europene. Nouă sursă a puterii Rusiei nu mai este puterea militară, hard, de pe timpul lui Petru cel Mare, Gorbaciov sau Yeltsân, ci puterea economică de tip soft.

Intimidarea politică

Deși criticată dur de Europa pentru refuzul ratificării Cartei Energetice a Uniunii Europene, Rusia continuă să se folosească de avantajul energetic pentru a-și întări influența în spațial ex-sovietic, a-și recâștiga statutul de putere regională și pentru a încerca refacerea fostului imperiu rus, sub masca principiilor de putere soft. Mai mult, Gazpromul continuă și el să pătrundă tot mai agresiv pe piața financiară și investițională a diverse state europene, încurajând rivalitatea dintre acestea în cadrul negocierilor.

Din iulie 2006, exporturile de gaz au revenit Gazpromului, prescurtarea pentru Industria Gazului.

Cum a început insă istoria și ascensiunea Gazpromului la statutul de care se bucură acum?

În timpul URSS-ului, Ministerul Industriei Gazului, aflat sub controlul direct al Uniunii Sovietice, se ocupa de extragerea și distribuția gazului. În 1989, acest minister a fost insă dizolvat și locul i-a fost luat de Gazprom, fondat printr-un decret prezidențial drept “companie sub patronajul statului” (Vietor, Marcel, Russian foreign policy between security and economics. Exporting gas and arms to Belarus and China 1990-2008, LIT Verlag, Forschungsberichte Internationale Politik 39, Berlin. p.34) și care a moștenit astfel atât infrastructura, sistemul de conducte și facilitățile de care s-a bucurat fostul minister, dar și producția și distribuția gazului natural pe piața internă rusă. Mai mult, alte două fost companii, Soyuzgazexsport exportatoare de gaz, și Zarubezhgaz, importatoare de materiale, au fost încorporate de noul colos, care începea astfel să își construiască quasi monopolul asupra producției și transportului de gaz natural atât în Rusia, cât și în afara acesteia.

Din 1992, după disoluția URSS, Gazprom-ul a fost privatizat printr-un nou decret prezidențial, ce stabilea împărțirea drepturilor de proprietate: 40% din acțiuni revin guvernului federal, 35% sunt deținute de populația din regiunile producătoare de gaz, 15 % revin angajaților, iar 10% Gazprom-ului. Strânsa legătura dintre Gazprom și Rusia este evidențiată nu doar de structura prezentată mai sus, ci și de relațiile personale și carierele deținute de diverse personaje politice în cadrul companiei petroliere, care, înainte de a-și dezvolta cariera politică, au beneficiat de rampa de lansare Gazprom. Cele mai bune exemple sunt fostul ministru al industriei gazului pe vremea URSS-ului și ulterior președinte al board-ului de director al Gazprom-ului, precum și prim ministru al Rusiei intre 1992-1999, Viktor Chernomyrdin, și Dmitri Medvedev, președinte al Gazprom-ului din 2000 până la alegerea să ca președinte al Rusiei, în 2008.

Gazprom este o companie energetică globală, axată pe explorarea geologică, producție, transport, depozitare, procesare și comercializarea de gaze și alte hidrocarburi, precum și de energie electrică și producția de căldură și distribuția de energie. Gazprom are ca obiectiv în furnizarea sigură, eficientă și echilibrată a gazelor naturale, a altor resurse energetice și derivatele lor către consumatori. Obiectivul strategic al Gazprom este acela de a se afirma și menține că lider printre companiile de energie la nivel mondial prin pătrunderea pe noi piețe, diversificarea activităților sale și asigurarea aprovizionării fiabile.

”Grupul Gazprom deține cele mai mari rezerve de gaze naturale din lume. La 31 decembrie 2011 rezervele de gaze ale Grupului A + B + C1 (după clasificarea rusă) au fost estimate la 35 de trilioane de metri cubi”. (http://www.gazprom.com/about/today/)

Cu 15% din producția de gaze la nivel mondial, Gazprom Group este lider printre companiile mondiale de petrol și gaze. Grupul a produs 513,2 miliarde de metri cubi de gaze naturale în 2011. Gazprom deține cel mai mare sistem de transport de gaze din lume capabil de livrare a gazului neîntreruptă și pe distanțe lungi pentru consumatori interne și externe. Conductele de gaze ale Gazpromului se întind pe o suprafață de 161,700 km.

Gazprom continuă consolidarea pozițiilor sale cheie pe piețele tradiționale străine. În 2011, Gazprom a vândut 150 de miliarde de metri cubi de gaze naturale în afara fostei Uniuni Sovietice, cu 11,4 miliarde de metri cubi mai mult decât în 2010. În 2011, aprovizionarea cu gaze naturale în cadrul FSU crescut de la 3,08 miliarde de metri cubi – cu 71,1 miliarde de metri cubi.

Luând în considerare la afirmațiile lui Michael Stürmer, „Gazprom este un stat în stat “și „Strategia Gazprom este și strategia Rusiei “, putem conchide că Gazpromul nu reprezintă doar o expresie a statului rus, ci a devenit un actor sub-statal cu propriile sale preferințe, o companie nu doar dominate și controlată de statul rus, ci și un actor economic ce urmărește maximizarea propriului profit și consolidarea poziției sale pe piața globală.

Gazprom Group este cea mai mare companie generatoare de putere de active deținută de Rusia. Strategia de dezvoltare a Grupului pentru 2020 prevede o extindere a capacităților de generare la 44,8 GW. Gazprom a construit aproximativ 1.7 GW din capacitățile generare în 2011, mai mult decât RAO UES (Unified Energy System) din Rusia a construit pe întreaga perioadă a existenței sale.

Meritul lui Putin este acela de a fi promovat o politică externă activă, dar nu expansionistă, ce recunoaște atât avantajele, cât și dezavantajele cooperării internaționale, urmărindu-și obiectivul consolidării și sporirii puterii, statutului și bogăției Rusiei. Puțin a reușit astfel să promoveze o strategie bazată pe comerțul internațional și creșterea rolului statului în controlul asupra economiei și societății.

2.6. Concluzii

Rolul Germaniei în Europa de astăzi, justificat prin poziționarea sa centrală, a adus în atenția vecinilor și partenerilor o nouă „chestiune germană”, legată de forța să economică și comercială: Germania – putere economică europeană și mondială.

Germania ca “putere hegemonică de succes”( Kurzer, Paulette, “The new Germany in Europe: an emerging hegemon?” in Research Group International Relations (Forschungsgruppe Internationale Beziehungen), Publication Series of the International Research Group, Reichpietschufer, 50, FIB Papers, p.2) a ajuns să influențeze viețile altor țări prin alte mijloace decât forța, coerciție sau șantaj, cele tipice unei puteri civile, de sorginte liberal, fiind capabilă să își folosească prosperitatea pentru a asigura un model superior de management economic și relații societale, o atracție pentru statele vecine și un stat demn de respectul întregului Occident.

Deși complexul economic și cel de securitate tind să opereze în mod autonom, interacționând doar în anumite circumstanțe ale politicii, analiza Germaniei și a relațiilor cu cei doi parteneri ilustrează întrepătrunderea celor două aspect, completarea, dar mai ales rolul determinant pe care îl joacă fiecare în modelarea celuilalt. Complexul de securitate se ocupă de chestiunile militare și diplomatice tradiționale, prioritate având obiectivele politicii externe și relațiile interstatale, în timp ce complexul economic se adresează problemelor ce țin de comerț, bani și finanțe, analizând impactul lor asupra politicii interne.

………………………………………………..

CAPITOLUL 3

GERMANIA DE LA SECURITATE EUROPEANĂ LA COOPERARE INTERNAȚIONALĂ

3.1. O Germanie Europeana sau o Europa Germana?

“Momentul decisiv în afirmarea puterii germane îl reprezintă anul 2003, când guvernul Schroeder a lansat Agenda 2010.Ce reprezintă acest document? După opinia noastră, cea mai adâncă lectură politică pe care noi am întâlnit-o cu privire la particularitățile care definesc epoca în care trăim. Ne aflam înainte de criză, într-o perioadă euforică – la nivel european și internațional. În acel moment, Germania, una din țările cele mai dezvoltate ale Europei și ale lumii, nu se mulțumește să deguste din bucuriile nivelului său de dezvoltare, ci pornește un nou asalt. Prin hotărârea pe care o ilustrează, ea se detașează de grupul țărilor dezvoltate și se apropie mult de grupul țărilor emergente, decise să-și configureze un nou făgaș de înaintare. Așa se face că Germania, prin liderii săi, realizează cu un tempou istoric mai devreme că adevărata forță conducătoare a lumii de astăzi sunt piețele financiare. Că ele exercită o presiune infernală asupra economiilor, indiferent de mărime, forțându-le să obțină performanță. Dar valorile, opțiunile pe care fiecare țară sau forță politică le au? Ele pot intra în discuție numai dacă se îndeplinește criteriul performanței economice, se dă satisfacție cerințelor formulate de piețele financiare. Iată cum exprimă Schroeder acest adevăr fundamental: „Fie ne modernizăm noi înșine, și prin aceasta înțeleg economia socială de piață, fie ne vor moderniza alții, și prin aceasta înțeleg forțele necontrolate ale pieței, care, pur și simplu, vor mătura elementele sociale”.( Interviu acordat de catre istoricul si antropologul francez Emanuel Todd publicistului Olivier Berruyer. (http://foaienationala.ro/despre-europa-german-punctul-critic-al-disciplinei-geopolitice.html)

Meritul Germaniei este că a descifrat mai repede o nouă realitate, dar meritul constă, deopotrivă, în faptul că de atunci toate guvernele care au urmat s-au situat pe aceleași poziții și au transformat Germania într-o mașinărie infernală de export. Acest glonț pașnic al performanței – productivitatea – a devenit secretul străpungerilor economice ale țării. Astăzi, Germania – deși mult mai mică – are un surplus comercial pe 2013 cam de mărimea celui consemnat de China – aproximativ 210 miliarde dolari”.

…………………..????

3.1.1. Presedintia germana a Uniunii Europene

Germania a preluat președinția Consiliului Uniunii Europene în toiul a ceea ce a fost o criză majoră a integrării europene, evidențiind trei domenii ce reclamau măsuri pe viitor, și care aveau să determine scopul inițiativelor și propunerilor germane:

“eșecul referendumurilor în Franța și Olanda au fost expresia scăderii încrederii generale a cetățenilor UE în capacitatea Uniunii de a se identifica cu problemele și grijile lor majore și de a proiecta soluții; UE era prinsă într-un cerc vicios al pierderii încrederii publice, ezitării și paraliziei guvernelor alături de soluții nesatisfăcătoare;

toate statele membre vor trebui să se concentreze asupra consolidării stabilității interne a UE, cerându-le nu doar cooperare, ci și adecvarea competitivității pieței interne globale cu cea a politicilor sociale,

nevoia urgentă de a stabiliza exportul nu doar în imediata apropiere a UE, dar și în regiunile mai îndepărtate, pentru a face față cu succes unor amenințări precum terorism, extremism sau crimă organizată.” (Ulrike, G. 2010 Blätter für deutsche und internationale Politik, Autoren Januar. p.1)

Președinția germană a fost considerată de mulți analiști ca având un rol crucial în remodelarea și relansarea politicii europene a Germaniei. Miza a fost una mare, în condițiile în care Germania rămâne cea mai mare țară a Europei, și în calitatea sa de stat pivot cu dublă orientare a politicii, pro europeană și transatlantică, astfel încât președinția Consiliului Uniunii Europene în prima jumătate a anului 2007 a fost de departe cea mai importantă. Europa a căzut într-o criză constituțională provocată chiar de unul din partenerii săi strategici, Franța, pe fondul unei oboseli generate de procesul extinderii.

De asemenea, cea de-a 50 a aniversare a Tratatului de la Roma, a avut loc în timpul președinției germane, ocazie cu care, în cadrul Summit-ului de la Berlin din 24 martie 2007, s-a a elaborat o” Declarație” politică, reclamând o nouă încercare de legitimitate politică și realizare a păcii și stabilității.” Declarația de la Berlin” a definit și provocările viitoare, scopurile și responsabilitățile UE pentru secolul XXI, descriind realizările istorice și valorile principale ale Uniunii – democrație, toleranță, dreptul legii, demnitatea individului. Este descrisă și trilogia integrării europene: extindere, consolidare internă și stabilitate, reafirmând angajamentul Uniunii de a” promova democrația, stabilitate și prosperitate și în afara granițelor sale.” (Marco Overhaus, Balance Sheet of Germany’s EU Council Presidency 2007, deutsche- Aussenpolitik.de, July 26, 2007, online dossier)

Declarația de la Berlin a încheiat:” Suntem uniți în dorința noastră de a plasa Uniunea pe fundamente comune reînnoite înainte de alegerile pentru Parlamentul European din 2009”. (Declaratia de la Berlin)

Astfel, președinția germană apare în ipostaza de” facilitator” , soluția la această criză nu trebuie și nu va veni doar din partea Germaniei, ci dimpotrivă, scopul său va fi acela de a asigura o comunicare reală, eficientă și activă intre statele membre.

Alături de aceste domenii, alte subiecte vor ocupa atenția Consiliului UE: Justiție și Afaceri Interne, politica Migrației și războiul împotriva terorii, Politica Europeană de Vecinătate și derivata acesteia” PEV +”, o strategie pentru Asia Centrală, un Acord de Cooperare și Parteneriat reînnoit cu Rusia; la care se adaugă și alte idei sau proiecte, precum cel al unei Zone Transatlantice Comerciale Libere.

În ceea ce privește viitorul modelului european și economico-social, agenda germană a Consiliului s-a concentrat pe liberalizarea progresivă a Pieței Interne, mai ales în sectoarele energiei și telecomunicațiilor.Cu toate acestea, președinția a obținut puține în acest domeniu, doar acordul privind un Plan de Acțiune pentru Energie, cu obiective mai clare, în vederea realizării unei adevărate piețe interne pentru gaz sau electricitate (separarea rețelelor de distribuție, non-discriminării accesului la rețele, o mai bună coordonare a regularizărilor naționale).

În domeniul securității interne (combaterea crimei și terorismului), guvernul german a anunțat drept obiective: întărirea Europolului și consolidarea Rețelei Europene de Informații. În prima jumătate a anului 2007, statele membre au făcut câțiva pași către crearea unei Rețele Europene Comune de Informații pentru agențiile de poliție și securitate națională: Tratatul Pruem, încheiat în mai 2005 de guvernele Belgiei, Spaniei, Germaniei, Franței, Luxemburgului, Austriei și Olandei. S-a instalat de asemenea un Sistem de Informații VISA, alături de posibilitatea unui acces limitat pentru securitatea națională și agențiile de poliție la VIS sau Sistemul de Informații Schengen.

În politica externă, guvernul german a plasat orientarea spre Est a UE în topul agendei Consiliului, insistând pe trei aspecte complementare ale acestei dimensiuni: dezvoltarea continuă a PEV, relansarea relațiilor dintre Rusia și UE, adoptarea unei strategii comune pentru Asia Centrală.

În privința primei probleme, ”Raportul președinției din 18/19 iunie 2007 privind” Consolidarea Politicii de Vecinătate Europeană”, califica PEV drept o prioritate a politicii externe a UE, în condițiile unui” imperativ geopolitic pentru a asigura stabilitatea, drepturile omului, o guvernanță mai bună și modernizarea economică în vecinătatea noastră”. (Strenghtening the ENP- Presidency Progress Report, General Affairs and External Relations Council (GAERC), 18/19 June 2007)

Pe de altă parte, relația dintre UE și Rusia a rămas un deziderat, întrucât părțile nu au reușit elaborarea unui nou Acord de Parteneriat și Cooperare, noul acord, menit să îl înlocuiască pe cel expirat în decembrie 2007 luând forma unui Parteneriat Strategic, prin introducerea unei mai mari transparențe în sectorul energiei. Negocierile insă, se află într-un impas datorită disputei dintre Rusia și Polonia privind exporturile poloneze de carne, dar și opiniilor contradictorii ale Rusiei și Vestului privind o serie de probleme, precum politica energetică, tensiunile cu Republicile Baltice, apărarea cu rachete.

În concluzie, Guvernul Federal nu a putut rezolva toate problemele majore ale UE în timpul președinției sale, și aici ne referim la Tratatul Constituțional, strategia Lisabona, coeziune socială și politica UE spre Est, dar a indicat direcția în care Uniunea trebuie să se îndrepte:” Să iasă din cercul vicios al pierderii încrederii, a absenței capacității de acțiune.”

În ceea ce privește reformele sociale, Germania nu a rezolvat problemele procesului Lisabona, lăsând reformele principale privind sistemul de securitate socială, piața muncii și politicii de cercetare în seama fiecărui stat membru. Prețurile scăzute la petrol și gaz vor fi în continuare cele mai bune argumente pentru a convinge lumea de valorile și avantajele integrării europene.

Președinția germană a tras insă, și un semnal de alarmă în privința relațiilor sale cu vecinii estici ai UE, care trebuie reformate: succesul constă insă, nu în determinarea exactă a granițelor Uniunii, ci în corectarea conceptului de Politică de Vecinătate, pentru a sprijini procesele de transformare din aceste state și de le a evita speranțele deșarte ale aderării. Germania trebuie să sprijine Franța, Marea Britanie, Italia, dar și Polonia, căci doar împreună cu partenerii săi poate să devină ceea ce Martin Koopmann definea a fi” pacemaker-ul Europei”.

3.1.2.Germania – model economic și social pentru Europa

3.1.3. Germania secolului XXI – promotor al securității economice și militare in Europa

3.2. Rolul Germaniei in interesele de securitate ale SUA si Rusiei pe continentul European in conditiile actualei dinamici geopolitice

3.2.1. Triunghiul ruso-germano-american

Germania a avut incă de la început interesul de a vedea Rusia integrată și devenită un partener indispensabil în cadrul organizațiilor internaționale, dar și ca participant responsabil și constructiv la efortul de reconfigurare a Europei. Aceasta ar fi și o cale de a asigura pacea în Europa și de a sprijini Germania în încercările sale de a lărgi spațiul integrativ european.

Interesul Rusiei a fost rezultatul atitudinii Germaniei, drept cel mai important partener al țării pentru dezvoltare, transformare și modernizare. Odată cu unificarea Germaniei, aceasta a devenit ea însăși un stat în transformare, insă Moscova spera să găsească în Bonn principalul susținător când era vorba de integrarea economică și politică a Rusiei, și în privința politicii securității în cadrul structurilor europene și euro-atlantice.

Astfel, Germania, ca statul din inima Europei, trebuie să fi avut un interes special pentru succesul procesului de reformă din Rusia, nedorind să asiste la izolarea statului rus și înlăturarea sa din procesul de integrare european, dar mai ales din construcția unei noi arhitecturi a securității europene. Rusia ar avea sigur un motiv de îngrijorare dacă Germania ar adopta o atitudine de indiferență față de ea, sau dacă s-ar alătura tentativelor Occidentului de a izola Rusia, datorită ambițiilor sale imperialiste.

Germania a subliniat atât interesul său major pentru o transformare politică și economică a Rusiei, dar și faptul că va sprijini Rusia și o va ajuta atât cât îi stă în putință, relația cu Rusia ocupând o poziție primară pe agenda politicii externe germane.

Interesul Germaniei pentru o cooperare economică strânsă cu Rusia se bazează atât pe motive economice, cât și politice. Motivele politice privesc patru zone de interes majore:

transformare politică și economică a Rusiei în parametrii stabilității și predictibilității,

Îndeplinirea tuturor angajamentelor economice ale tratatului unificării pentru a deveni un partener de bază,

Crearea unor condiții de trai acceptabile pentru cetățenii germani din Rusia,

Legarea economiei Rusiei de cea a ariei economice europene, pentru a sprijini integrarea Rusiei într-o nouă arhitectură a securității europene.

În ceea ce privește motivațiile de natură economică, acestea se referă la:

”Deschiderea pe termen lung a pieței Rusiei pentru gamă largă de produse germane,

Atenuarea efectelor schimbărilor sistemice și structurale din Germania de Est prin relații comerciale intensificate cu Rusia,

Securizarea resurselor de materii prime și energie din Rusia pentru economia germană,

Transformarea Rusiei într-un vârf de lance în vederea deschiderii piețelor statelor CSI”. (James H.Hatfield, Das Bush Imperium. Wie George W. Bush zum Presidenschaft gemacht wurde, Atlantic, Bremen, Montreal, 2002, p.11)

”Cu toate acestea, relațiile de cooperare economică ruso-germană nu au evoluat tocmai în direcția dorită de ambele părți, lucru ce se aplică tuturor domeniilor cheie ale acestor legături economice: comerț, investiții directe, ajutor tehnic și consultanță, cooperare financiară și relații para economice”.

3.2.2. Hegemonia Americana si contracararea Rusiei

În primele pagini ale cărții sale, “De la pământ la lună”, Jules Verne scria că americanii, acești primi mecanici ai lumii sunt ingineri, așa cum italienii sunt cântăreți, iar germanii metafizicieni înnăscuți.

Cu 30 de ani înainte ca Jules Verne să își imagineze zborul americanilor spre Lună, Alexis de Tocqueville aprecia în lucrarea sa Despre democrație că “forța și viitorul SUA izvorăsc din organizarea lor democratică, regimul politic foarte puțin cunoscut în lume la acea dată. “

De fapt, ambii autori au identificat cele mai importante caracteristici ale societății americane în secolul XX și care îi vor asigura succesul și menținerea statutului în secolului XXI: pe de o parte, performanțele tehnologice și dezvoltarea economică, iar pe de alta, afirmarea democrației drept cea mai bună formă de organizare politică – pentru americani o adevărată misiune istorică.

America și-a adus ideile despre libertate, eficiența, pragmatism și în domeniul culturii și practicilor sociale, cinematograful american, muzica (jazz și rock), dansul plin de ritm de la charleston la break dance, restaurantele McDonald’s, Coca Cola, blue jeans-ii, clasamentul muzical (top), sondajele de opinie, ziariștii plini de curaj și profesionalism, încercând să câștige premiul Pulitzer, construcțiile monumentale de tip zgârie nori sunt câteva dintre amprentele lăsate de America asupra configurării lumii contemporane.

SUA s-au preocupat tot mai mult să găsească răspunsurile și soluțiile potrivite pentru interesele lor de securitate pe continentul european, NATO fiind formula care trebuia menținută și consolidată, mai ales după încheierea Tratatului de la Malta (2-3 decembrie 1989) și desființarea Tratatului de la Varșovia.

Astfel, la sfârșitul anului 1993 a fost lansat proiectul Parteneriatului pentru Pace și s-a format Consiliul de Cooperare al Atlanticului de Nord (NACC) cu scopul ajutorării statelor fostului Tratat de la Varșovia, inclusiv din fosta URSS. Această ofertă americană avea scopul promiterii includerii statelor din Estul Europei în NATO și îndreptarea tuturor preocupărilor și eforturilor acestor țări către această alianță, diminuând importanța oricăror alte structuri europene de securitate, în condițiile în care, așa cum afirma și secretarul general al NATO, Manfred Woerner, la 8 februarie 1990, “există toate motivele pentru a demonstra că rostul nostru ca factor de stabilitate va deveni și mai important.

Ralierea statelor foste socialiste din centrul și estul Europei la politica Occidentului a determinat frustrarea Rusiei, care le-a inclus în planurile ei de bombardări, inclusiv nucleare în cazul unui conflict, situație ce a constituit un argument în plus pentru continuarea politicii de aderare la NATO.

Contrarea reciprocă a celor două puteri a fost vizibilă și la nivelul ideologiei și strategiilor politico-militare, dacă NATO, după dezmembrarea URSS a sprijinit ideea de a nu folosi armamentul nuclear, în condițiile în care deține supremația netă în domeniul armamentului convențional, nemaiexistând Tratatul de la Varșovia și statele foste republici în cadrul URSS au devenit „independente “.

Federația Rusă și-a modificat și ea strategia nucleară, afirmând că, datorită schimbărilor de natură politico- militară din Europa, este posibil ca ea să folosească prima armamentul nuclear, dacă va fi în pericol, astfel, în 1991, Moscova a schimbat Constituția prevăzând dreptul Kremlinului de a folosi primul armele nucleare în caz de amenințare împotriva să, fapt interzis de fosta Constituție.

Insă pe continentul european, în privința viitorului extinderii NATO există deosebiri ale atitudinilor statelor UE (Germania, Franța, Belgia, Luxemburg) și SUA.

Germania nu poate să agreeze NATO, în condițiile în care este o organizație în cadrul căreia nu are dreptul să cumpere, să fabrice sau să dețină arme nucleare, spre deosebire de alte partenere, iar deciziile aparțin Statelor Unite.

În cadrul unei structuri de securitate a UE, Germania ar juca, în mod sigur, un rol cu mult mai mare decât joacă în cadrul NATO. Pentru SUA, NATO înseamnă cel mai important element de control asupra Europei și de contracarare a expansiunii și influenței Rusiei în zonă.

La inițiativa Statelor Unite, țările EEC au fost admise în NATO înainte de a deveni membre UE. Populațiile și elitele politice din EEC și-au exprimat recunoștința față de America și loialitatea față de NATO pentru rolul important pe care l-au avut în combaterea comunismului, în asigurarea securității europene și în "deschiderea" structurilor occidentale spre Est.

În același timp, statele EEC consideră că aderarea la UE este esențială pentru stabilitate politică, pentru menținerea unor relații detensionate cu vecinii și mai ales pentru prosperitate economică.

În concluzie, în ceea ce privește viitorul relațiilor ruso-americano-germane, există unele probleme, dar și șanse. Problemele se datorează faptului că Moscova nu este conștientă de faptul că integrarea europeană și occidental este un proces multilateral, bazat pe renunțare voluntară la suveranitate, și că Germania e pe deplin integrată în acest proces. Rămâne de văzut dacă ambele obiective vor fi îndeplinite: integrarea Europei Centrale și de Est, parteneriatul cu Rusia și întărirea cooperării Rusia – SUA și a relației transatlantice, ca mijloace de a evita alte linii de conflict între Rusia și Europa.

Pentru a include Rusia în procesul european și a-și asuma rolul major, Moscova trebuie să își asume o mai mare responsabilitate. Rusia e adânc înrădăcinată în tradițiile europene și ne putem aștepta ca pe viitor să fie tot mai interesată în a acorda prioritate direcției europene pe toate palierele, economic, politic și cultural.

3.3. Puterea civila si rolul acesteia in ceea ce priveste securitatea nationala si internationala

3.4. Risc si amenintare – paradoxul securitatii americane

3.5. Concluzii

3.6. Studiu de caz: Putere civila versus putere hard – Irakul

Studiu de caz: Cazul Irakului – Putere Civila versus Putere hard: Germania vs. SUA

"După Roma doar o singură națiune s-a mai impus atât de mult asupra altora", afirma Joseph Nye. The Economist a scris: "SUA stăpânește globul ca un colos. Aceasta domină afacerile, comerțul și comunicațiile, economia sa este cea mai de succes, puterea sa militară nu e intrecută de nimeni.”

Și totuși, Germania a indrăznit să confrunte colosul American și să spună “NU”.

Pe 9/11 2001, cancelarul Germaniei, Gerhard Schröder, a promis SUA solidaritate nelimitată în lupta împotriva terorismului. După numai un an, în 2002, o gravă criză avea să izbucnească în relațiile transatlantice și germano-americane: Germania a refuzat nu doar să sprijine invazia SUA din Irak, ca parte a războiului împotriva terorii, dar a refuzat să sprijine și orice altă acțiune militară împotriva Irakului.

Scopul meu aici este unul nou, diferit: de a utiliza două teorii clasice ale Relațiilor Internaționale, realismul și liberalismul și două concepte clasice, cel de hard power și putere civilă pentru a crea un cadru al analizei acestui caz, concentrându-se asupra SUA (in condițiile in care toate deciziile-cheie au fost luate la Washington) și Germania (ea reprezentând puterea civilă europeană, care luptă pentru crearea unei voci comune în cadrul PESC). Paginile următoare se concentrează asupra invaziei Irakului din martie 2003, cu un interes special in percepția Germaniei ca putere civilă, din cauza opoziției sale feroce și motivele din spatele acestei opoziții, și pentru imaginea SUA de hard power determinată de interesele și obiectivele sale.

Studiul de față analizează cazul Irakului 2002-2007, din punctul de vedere al SUA, al implicării sale, și influenței exercitate asupra opiniei internaționale și comportamentului Germaniei în ceea ce privește motivațiile americane care au condus la acțiunile din Irak. Invazia Irakului reprezintă un caz special in opinia mea, un precedent pentru Iran și Afganistan, ce merită a fi studiate.

Atitudinea SUA este determinată de interesele strategice și poziția geografică a aliaților săi, mascată de un amestec de simpatie, neutralitate sau ostilitate față de Irak și a regimului Hussein.

Următoarea întrebare va fi punctul central al acestei propuneri de cercetare: De ce a devenit războiul din Irak catalizator ce a marcat ruptura și a dezvăluit principalele dezacorduri dintre cei doi actori majori, aliați și prieteni tradiționali, Germania și SUA?

indicatorii ce vor sprijini această variabilă.

Cercetarea mea consideră ca variabilă independentă interesele de securitate ale celor două state, obiectivele lor strategice în Irak și poate fi explicată prin indicatori, cum ar fi: documente oficiale ale ONU, rezoluțiile și documentele publice ale administrației americane menite să legitimeze invazia, declarații germane oficiale privind zona irakiană și o comparație a intereselor pe care le au amândouă în acest domeniu.

Studiul de caz prezent dezvoltă două ipoteze. Prima susține că o putere și un succes mai mare ale unui stat il determină să vrea mai mult și este predispus să acționeze unilateral, fără nici un sprijin sau legitimare din partea comunității internaționale, în scopul realizării intereselor și puterii sale.

Cea de a doua ipoteză explică comportamentul Germaniei, confirmând faptul că cu cât istoria unui stat este mai brutală și mai sângeroasă, cu atât mai mare este impactul asupra memoriei colective și strategiei de politică externă.

În timpul Războiului Rece, politica Statelor Unite în Orientul Mijlociu s-a axat pe prevenirea controlului sovietic din regiune, menținând fluxul liber de ulei la prețuri bune și asigurând supraviețuirea Israelului. După căderea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, celelalte obiective din SUA au devenit mai ușor de afirmat și de atins. 11 septembrie 2001 a adăugat un al treilea element in ecuația politică SUA: prevenirea transformării Orientului Mijlociu într-o bază pentru violențele islamiste anti-americane.

Prin urmare, într-o anumită măsură, toate aceste elemente combinate, au furnizat administrației Bush legitimarea fundamentală a războiului împotriva Irakului în 2003.

Vor fi de asemenea, luate în considerare strategia SUA de securitate și principiile sale, legate de securitatea națională și stare de război permanentă, și noile dovezi apărute menite să dovedească acuzațiile false invocate de către Administrația Bush atunci când a început invazia.

Prima parte a studiului, intitulată Putere hard vs putere civilă – Cadrul teoretic propune o analiză teoretică a celor două paradigme putere civilă și hard power, definiția lor și încearcă o prezentare a Germaniei și SUA din punct de vedere al acestor caracteristici, justificând categorisirea lor drept Putere civilă și Putere hard. Cea de-a doua parte, Războiul din Irak – între liberalism și realism, descrie războiului împotriva Irakului luând în considerare principiile celor două teorii, aplicarea lor și explicarea intereselor și obiectivelor ce au determinat atitudinile celor doi actori față de război. Următoarele două subcapitole ale studiului Germania vs. motivele americane pentru invadarea Irakului și Irak – Interesul SUA sau al Germaniei, dezvăluie faptele și interesele care au modelat comportamentul celor două țări, nu numai în ceea ce privește războiul împotriva Irakului, dar, de asemenea, față de fiecare alte, subliniind din nou rolul important pe care memoria colectivă, a trecutului, dar și succesul și puterea le joacă în conturarea strategiei de politică externă.

Conceptul de Hard power a fost definit de către Joseph Nye in termenii forței coercitive, și ai capacității de a obține rezultatele dorite. Puterea civilă a fost interpretată drept prescrierea de noi forme de guvernare internațională, al cărui scop este civilianization a comunității internaționale prin limitarea forței militară, în scopul garantării forței dreptului, prosperității și auto-guvernării. Puterea civilă susține limitarea utilizării forței militare pentru a reduce violența, în scopul de a construi instituții internaționale, promovează acțiuni colective pentru a face față mai bine amenințărilor non-militare la adresa securității.

Prin urmare, criza din Irak (2002-2007) a devenit catalizatorul care a relevat principalele dezacorduri dintre cei doi actori, cu o mare importanță pentru evoluția PESC, SUA și Germania, dezacorduri bazate pe experiențe istorice și percepții diferite ale amenințărilor de securitate.

In concluzie, această dispută a marcat începutul a două drumuri separate pentru doi aliați buni, o schimbare care nu a afectat negativ SUA, deoarece, așa cum a spus R.Kagan, "SUA pot duce povara menținerii securității globală, fără prea mult ajutor din partea Europei", dar a divizat Europa și încetinit drumul spre o voce europeană comună în politica externă și problemele de securitate.

Ernest Benn "Politica este arta de a cauta probleme, pentru a afla dacă există sau nu, de a le diagnostica incorect și de a aplica în mod eronat remediul."

Putere hard vs Putere civilă – Cadrul teoretic

Paradigma Puterii civile și conceptul de Putere Hard au captat incă de la început, atenția cercetătorilor și academicienilor. Chiar dacă doi cercetători au in principal dreptul de a pretinde autoritatea lor pentru aceste concepte, Hans Maull și Josef S.Nye, interesul rămas ridicat in agenda academică. Un număr mare de lucrări, articole și publicații diferite și-au dedicat atenția ambelor concepte, analizându-le obiectivele, mijloacele și metodele, încercând definirea lor dar și a influența acestora în formarea comportamentului statelor.

Această lucrare propune o imagine alternativă a acestor concepte, obținută printr-o analiză a directivelor, rațiunilro politice și punerea în aplicare în cazul invaziei Irakului pornind de la cele două teorii care le-au creat: liberalismul și realismul.

Puterea este definită ca fiind capacitatea de a face lucruri și de a controla pe ceilalți, sau după cum o definea Joseph Nye acesta "reprezintă abilitatea de a obține rezultatele dorite și de a afecteza comportamentul altora pentru a face acest lucru".Alții au mers mai departe și au spus că, în scopul de a obține rezultatele dorite, ele trebuie să posede anumite resurse, cum ar fi o populație mare, teritoriu, resurse naturale importante, putere economică, forță militară și stabilitate internă, definind puterea ca și posesia de resurse.

In opinia lui Michael Braecher, sistemul politic internațional “este constituit dintr-un ansamblu de actori supuși constrîngerilor interioare (context) și celor exterioare (mediu) plasați intr-o configurație de putere (structură) și implicați in rețele regulate de interacțiune (proces)”.Astfel, sistemul internațional a fost fasonat exclusiv in legătură și in funcție de interesul statului, interes care poate fi nu doar material,vizînd spațiul, resursele, populația, ci și imiaterial, urmărindu-se in genere puterea, onoarea, valoare, prestigiul, statutul internațional de mare putere, chiar superputere.

Ori Statele Unite ale Americii au dovedit că posedă toate aceste calități, precum și forța militară necesară și predilecția pentru unilateralism și auto-apărare.

Timp de 40 ani de Război Rece, dispozitivul geopolitic american s-a rezumat la două principii: intărirea poziției absolute a SUA in cadrul lumii necomuniste și impiedicarea extinderii comunismului in lume.

Astfel, definirea intereselor fundamentale ale SUA, unica superputere militară mondială și lider al politicii de securitate internațională, a avut intotdeauna o particularitate, și anume definirea acestora in jurul noțiunilor de Cultură, Crez american (un set de idei și principii universale precum libertatea, egalitatea, democrația, constituționalismul).

Samuel Huntington, in studiul "Eroziunea intereselor nationale americane", afirma următoarele:– interesele americane combină problemele de securitate cu cele de etică;– politica de securitate incearcă, in general, să mențină un echilibru intre capacități de apărare și angajamente, dar azi, nevoia americanilor nu mai este de a găsi putere pentru realizarea apărării, ci de a găsi angajamente pentru folosirea puterii americane;– SUA sint o țară puternică, dar politica externă este tot mai mult influențată de interesele economice și de lobby-urile grupurilor etnice;– SUA sint o putere "soft", se ocupă de exportul de tehnologie, hrană, idei, cultură și putere și cu importul de "inteligențe", capital și bunuri.

Z.Brzezenski, in studiul "O strategie pentru Eurasia", considera această regiune ca axul geopolitic mondial, iar cel ce va domina in acest supercontinent va avea influență decisivă asupra a două din cele mai bogate trei regiuni mondiale. El considera că statutul SUA de prima mare putere nu va fi contestat pentru incă o generație de acum incolo și propune următoarele poziții de raportare SUA in relațiile internaționale:– implicarea, alături de Germania și Franta, pentru extinderea UE și NATO, acest lucru servind intereselor americane, atit pe termen scurt, cit și pe termen lung;– asimilarea Rusiei intr-un cadru mai larg de cooperare europeană, concomitent cu sprijinirea independenței noilor săi vecini;– sprijinirea Chinei ca ancoră estică; se consideră că această țară reprezintă o mare putere regională, iar aspirațiile sale de superputere mondială sint greu de realizat;– pe termen lung, stabilitatea Eurasiei va fi realizată printr-un sistem de securitate trans-Eurasiatic, prin extinderea NATO, alături de angajamente de securitate colectivă cu Rusia, China și Japonia.

Astfel, principala caracteristică a sistemului internațional contemporan, mai ales după 11 septembrie 2001, o constituie lipsa unui potențial mare conflict intre puterile actuale. Sistemul contemporan este unul unipolar, caracterizat prin existența unei superputeri cu interese globale și voință politică, capacitate strategică, insă pare să se profileze deja un nou sistem bazat pe principiul echilibrului puterilor, prin ridicare unor noi state la rangul de superputere : Rusia, China, India, Germania.

Comportamentul American este demn de o putere hard Machiavellic, respectând unul dintre principiile de bază ale "Prințului": "fundamentele principale ale tuturor statelor … sunt legile bune și armatele bune, și prin urmare, un prinț nu trebuie să aibă nici un alt obiect, nici orice alt gând, doar războiul, instituțiile sale și disciplina."

Cu toate acestea există un alt mod indirect de realizare a obiectivelor cuiva fără utilizarea forței militare sau orice alt mijloc de constrângere: puterea civilă.

Hans Maull a descris Puterea Civilă ca un exercițiu de putere, afirmând că "Puterile civile vor să influențeze cursul istoriei."Putere civilă pune accentul pe limitarea utilizării forței militare pentru a reduce violența, în scopul de a construi instituții internaționale și sprijină acțiuni colective pentru a face față amenințările non-militare de securitate. Acesta utilizează instrumentele non-militare ale politicii externe, astfel încât instrumentele de politică nu sunt obiective distincte și ambele promoveze principiile securității colective și valorile democratice.

Liberalismul legitimează și explică paradigma puterii civile, punând accent pe drepturile omului, efectele democrației asupra politicii externe și economiei de piață, precum și asupra aspectelor pozitive ale cooperării internaționale, opunându-se scepticismului realist în ceea ce privește limitele de cooperare, pe care realiști le consideră de prisos, inutile și puțin probabil să supraviețuiască într-un mediu ostil și pericol.

O contradicție observată de la bun început în explicarea divergenței dintre cele două puteri și care constituie liantul celor două teorii opuse. SUA iși legitimează intervenția in numele democrației și protecției drepturilor omului în timp ce Germania și-a motivat rezistența acerbă în numele respectării drepturilor omului și a valorilor democratice.

Reticența Germaniei a fost o dovadă uimitoare a politicii de putere civilă, puternic ancorată în trecut și memoria sa colectivă, o politică externă pașnică și cooperare internațională, dar nu a rezolvat problema democrației și a drepturilor omului în Irak.

Henning Tewes argumenta în capitolul 2 al lucrării sale Germania, puterea civilă și noua Europă. Lărgirea NATO și UE, intitulat "De ce este Germania o putere civilă?", clasificarea Germaniei ca putere civilă pornind de la istoria sa post al Doiela Război Mondial și politica de pace și integrare promovată de către Konrad Adenauer. Astfel, politica Germaniei de Vest a fost construit pe șase principii esențiale pentru civilizarea sa: stabilizarea democrației în Germania de Vest și promovarea multilateralismului, ca și pilon al puterii civile, parteneriatul franco-german, abandonarea politicii de echilibru al puterii în favoarea CEE sau PESC; promovarea cooperării interstatale, în scopul de a îndeplini interesele statelor, principiul subsidiarității, prin cedarea puterii de decizie semnificativă comunității supranaționale de către statele naționale, integrărea este un proces, principiu ce considera integrarea un progres.

"niciodată, niciodată singur și politica înainte de forță", avea să devină definirea caracteristică a politicii externe a Germaniei.

Dieter Dettke descria esența opoziției germane față de războiul din Irak, nu numai ca un caz de aversiune la folosirea forței, ci, de asemenea, ca un efort de a echilibra SUA și de a crea o contrapondere comună la puterea Statelor Unite în Consiliul de Securitate al ONU.

Cu toate acestea, războiul împotriva Irakului și rezultatele acestuia au confirmat viziunea lui Joseph Nye conform căreia că succesul unui stat in realizarea obiectivelor sale nu se bazează pe utilizarea exclusivă a puterii, fie ea hard sau soft, dar succesul depinde de o combinație a celor două, denumită putere inteligentă. Și, așa cum noi toți am putut vedea razboiul din Irak nu a fost un succes.

2. Războiul din Irak – intre liberalism și realism

Privind in trecut cazurile Afganistan și Kosovo, când Germania a sprijinit atât măsuri diplomatice cât și folosirea forței, dacă este necesar, atitudinea sa față de războiul din Irak a arătat o contradicție la nivelul politicii sa externe între tradiția Puterii civile și moștenirea realistă.

Ce este diferit acum, în cazul Irakului și ce s-a schimbat în comportamentul Germaniei de a condus la această opoziție acerbă și confruntare a colosului american?

În ambele cazuri au existat încălcări masive ale drepturilor omului, lipsa democrației, iar regiunea Balcanilor părea o responsabilitate morală de drept pentru o Germanie europeană, responsabilitate înrădăcinată în trecutul ei, memoria colectivă și apartenența geografică.

Considerată cândva o putere periferică, de rangul al doilea, după 1980, Irakul a devenit centrul Orientulului Mijlociu și de multe ori a lumii, ca o forță majoră, un rezultat al presiunilor din interior și al ambițiilor crescute ale regimului, împreună cu neintelegerile reciproce dintre Liderii irakieni, vecinii arabi și țările occidentale. Irakul a trecut de la a fi un aliat virtual al SUA la a deveni primul stat arab ce lupta un război cu Statele Unite, conturând astfel unul dintre cele mai interesante capitole din istoria politicii SUA față de Orientul Mijlociu.

Războiul din Irak (sau ocupație din Irak, al Doilea Război din Golf, și Operațiunea Iraqi Freedom) este un conflict în curs de desfășurare, care a început în martie, 20, 2003, prin invazia din Irak aflată sub conducerea SUA. Documentul Uniunii Statului din 2003 afirma că Statele Unite nu au mai putut aștepta pâna ca amenințarea liderului irakian Saddam Hussein să devenă una iminentă.

Figura 1. Poziționarea Irakului

Pentru Statele Unite, Irakul reprezenta un stat agresiv și revanșard, sub controlul unui dictator ambițios și periculos..

Irakul a fost văzut drept un proliferator semnificativ, ce lupta sî iși păstreze armele sale de distrugere in masă, rapoartele ONU arătând că Irakul are capacitatea de a furniza arme chimice și biologice și desfășoară un efort sub acoperire pentru a-și reconstrui capacitățile sale și de a le extinde.

Principala justificare pentru invazia Irakului și ocuparea acestuia oferită de fostul președinte SUA, George W. Bush, fostul prim-ministru al Marii Britanii, Tony Blair, fostul prim-ministru al Spaniei, Jose Aznar și susținătorii lor interni și externi a fost afirmația că Irakul posedă și dezvoltă în mod activ capabilități de ADM, în timp ce liderii și diplomații din țările Consiliului de Securitate al ONU, care s-au opus războiului au făcut declarații ce contestau acest punct de vedere.

În ianuarie 2005, Studiul Grupului Irak a concluzionat că Irakul a încheiat programele sale privind ADM incă din 1991 și nu a avut deloc ADM in momentul invaziei, în ciuda rămășițelor abandonate ale producției pre 1991 care au fost găsite. Purtatorii de cuvant guvernului SUA au confirmat faptul că aceste nu au fost armele pentru care SUA pornit războiul, așa cum a spus mai târziu, Colin Powell. Mai mult decât atât, unii oficiali americani au susținut o legătură între Saddam Hussein și Al Qaeda, deși a fost descoperită nici o dovadă a oricărei relații operaționale sau de colaborare cu Al Qaeda. Alte motive pentru invazie invocate de oficialii americani făceau referire la alte forme și acte de terorism, cum ar fi sprijinul financiar acordat sinucigașilor palestinieni, promovarea democrației, abuzuri ale drepturilor omului de către guvernul irakian, precum și importanța economică a rezervelor de petrol din Irak.

In timpul inspecției realizate de Comisia Specială ONU, condusă de Hans Blix, inspectorii nu au găsit nici o urmă de arme de distrugere in masă, insă Rezoluția ONU 1441 (2002) continua să susțină acuzațiile la adresa Irakului: ”de a nu fi dat un raport clar, complet, final, cum cerea Rezoluția 687 (1991) supra tuturor aspectelor programului său de producere a armelor de distrugere inmasă și rachetelor balistice cu rază de acțiune maimare de 150 kilometri,componentelor armelor și facilităților, locațiilor de producere, ca și asupr altor programe nucleare.“

In Septembrie 2002, administrația Bush a găsit noi pretexte:Irakul incearcă să achiziționeze mii de tuburi de aluminiu de mare calibru, indicînd pregătirea unui program pentru creșterea producției de uranium, folosit la bombele nucleare. Această afirmație era susținută de către CIA și DIA, insă Departamentul Energiei (DOE) respingea această idee. Lucru semnificativ in condițiile in care DOE este singurul departament din SUA specializat in identificare programelor de producere a armelor nucleare, biologice sau a centrifugelor cu gaz.

Invazia și ocupația au început in 20 martie 2003, când o forță multinațională condusă de Statele Unite și Marea Britanie și susținută de unele contingente din Australia și Polonia au invadat Irakul, invazie care a dus la înfrângerea și indepărtarea lui Saddam Hussein. Coaliția condusă de SUA a ocupat Irakul și a încercat să stabilească un nou guvern democratic, deși nu a reușit să restabilească ordinea în Irak, ceea ce a determinat un război asimetric, cu insurgența din Irak, războiul civil între mai multe sunniți și șiiți irakieni și operațiuni Al-Qaida în Irak.

In concluzie, invazia din Irak rămâne un conflict deschis, care a avut și are ca principale caracteristici:

răsturnarea guvernului Partidului Baas și execuția lui Saddam;

ocuparea Irakului;

criza umanitară cu abuzuri ale drepturilor omului, victime în rândul civililor și a refugiaților;

insurgența Irakiană și izbucnirea războiului civil;

daunele provocate infrastructurii pe scară largă;

Privatizarea serviciilor irakiene;

alegerea unui guvern democratic;

operațiuni teroriste Al-Qaeda in Irak.

Cazul Irakului a dus la un conflict major între aliați, pe de o parte între coaliția celor binevoitori condusă de SUA și Marea Britanie, iar pe de altă parte, Franța și Germania, conducând o coaliție împotriva invaziei americane, coaliție care a inclus, de asemenea, Rusia. Cu toate acestea, Statele Unite și Marea Britanie au decis să meargă mai departe cu planurile lor, fără a avea legitimare ONU, invadând și cucerind Irakul.

Dacă Planul Marshall a transformat o Germanie ostilă și o Japonie kamikaze in aliați de nădejde a SUA in mai puțin de o generație, Planul Bush de exploatare a petrolului din Irak arată cît de scump și cît de mult poate costa un astfel de plan in sistemul relațiilor internaționale.

Propaganda SUA descria un Saddam Hussein malefic, afirmând că Hussein este Hitler și are legături puternice cu terorismul transnațional și Al Qaeda.

Pentru Germania, nici una dintre aceste măsuri nu au contat, dat fiind faptul că analogia Hussein- Hitler nu a avut nici un impact major în rândul opiniei publice germane. După al doilea război mondial Germania a fost construită pe principiul "niciodată din nou nazism, niciodată război". Chiar dacă Hussein a rămas unul dintre cei mai mari tirani din lume, comparația lui cu Hitler insemna că ceea ce a făcut Hitler și Auschwitzul nu au fost evenimente unice, malefice, ci că acestea pot fi oricând comparate cu orice alte crime împotriva umanității.

Trecutul german și memoria colectivă au fost într-o anumită măsură ignorate, trecute cu vederea, iar importanța și impactul lor subminate public.

Astfel, în Statele Unite a existat o coaliție puternică în favoarea războiului, creată din 2001, în urma atacurilor din 9/11, secretarul apărării, Donald Rumsfeld, fiind primul care a menționat Irakul ca și țintă, iar ulterior George Tenet, fostul șef al US Central Intelligence Agency a jucat un rol major în procesul de luare a deciziilor pentru războiul din Irak. După 9/11, Statele Unite ale Americii au devenit o stare de securitate națională, care a crescut puterea intereselor oamenilor de afaceri cu privire la complexul industrial militar, și dorința de a obține resurse și acces la petrolul irakian, reducând astfel dependența SUA de petrolul arab. Pe de altă parte, Germania se confrunta pe plan intern cu o opoziție puternică a opiniei publice pentru un astfel de război, opoziție care pe fondul alegerilor generale a escaladat.

Reacția Germaniei, în cazul Irakului a fost puternic influențată de memoria sa istorică și interesele naționale. Anika Leithner identifica în lucrarea sa, Shaping German Foreign Policy. History, Memory and National Interest, amintirile germane despre al doilea război mondial, convingerile generale cu privire la utilizarea forței ca instrument de politică externă și noțiunea de Sonderweg german (calea special) ca principalele motive pentru opoziția Germaniei la războiul din Irak. Mai mult, retorica lui Bush a "axei răului" și reprezentarea regimulului din Irak și lui Saddam în alb și negru a speriat mulți germani, care au crescut practic într-un astfel de sistem social și politic, și care au învățat că lumea ar fi mai bine văzută în nuanțe de gri, dezaprobând inițiativa SUA.

2.1. Germania vs. motivele americane pentru invadarea Irakului

Propaganda Războiului iși avea originile in tragedia de la 11 septembrie 2001, distrugerea turnurilor gemene din New York, simbol al prosperității americane, lucru ce a dus la declarația de război impotriva terorismului a președintelui Bush. Era imperios necesară indepărtarea guvernării talibane din Afghanistan, aliat al lui Osama bin Laden și Al Qaeda și instalarea unui nou regim de securitate in SUA.

Powell, impreună cu premierul britanic Tony Blair doreau să obțină aprobarea ONU in vederea unui nou război impotriva Irakului pentru a-l dezarma, insă ONU a refuzat acest lucru, pe baza dovezilor indoielnice și insuficiente prezentate.

Tonul amenințător și obiectivele ilegale, ascunse în mod tragic, sub numele "Misiunii împotriva terorismului, pentru pacea și securitatea lumii" ale regimului Bush a fost magistral umbrită de cuvinte fostul american Ministerului Apărării Donald Rumsfeld: "Nimeni nu setrezește dimineață cu dorința de a merge la război. Opțiunea militară este una extremă, nu prima. Războiul este periculos și îngrozitor ", sau chiar mai bine de Bush cuvintele fostului președinte:” Președinția este obositoare … perioada pe care o traversăm acum este obositoare. Nu mă gândesc decât la Irak.Foarte mult.În fiecare zi văd lista de victime, primesc rapoarte – sunt cuprins în acest război".

Informațiile zilnice au devenit o armă puternică de convingere a maselor, Washington-ul transmițînd 2 mesaje prioritare, dar oarecum contradictorii: pe de o parte, menținerea ficțiunii conform cărei Irakul era un adevărat dușman și a amenințării pe care o reprezintă armele chimice și rachetele deținute de Saddam Hussein, iar pe de altă parte, conservarea integrității planului de război, ideea că războiul continua conform scenariului stabilit, era timpul prezentării pagubelor, pierderilor, a veștilor rele.

Cu toate acestea, discursurile propagandistice ale administrației Bush și Consiliului de Securitate justificau invazia Irakului pe baza a cinci idei principale:

Statul problemă (Irak) produce arme de distrugere in masă,

Liderul, S.Hussein, este un nou Hitler și are legături cu teroriștii,

Politica sancțiunilor și restricțiilor a eșuat,

Timpul a expirat,

“trebuie să atacăm pînă nu e prea tîrziu”.

Sarcina era de a gestiona opinia publică internațională, de a cultiva sentimente care ar asigura succesul agendei guvernului.

Părea acum că nici o dovadă nu mai este necesară pentru a justifica războiul, dar Bush a reafirmat discursul narativ al unui război de drept, susținând necesitatea dezarmării Irakului. El a remarcat eșecul inspectorilor ONU, eșecul diplomației, și a eforturilor SUA de a soluționa just acest conflict și de a păstra pacea.

a dezarmat, iar acesta nu va dezarma atât timp cât Saddam Hussein deține puterea."

În octombrie 2002, o lege a fost adoptată de Congresul SUA, Legea Publică nr. 107-243, autorizând ceea ce avea să devină in curând războiul din Irak. Deci, americanii au acționat în mod legal, în conformitate cu aprobarea ONU și întreaga opinie publică americană și internațională prin intermediul "Autorizarea pentru folosirea forței militare împotriva Irakului/ Rezoluția 2002", citând mai mulți factori pentru a justifica folosirea forței militare:

nerespectarea Irakului a condițiilor din 1991 de încetare a focului, inclusiv interferențele cu inspectorii de arme,

Presupusele arme de distrugere in masă și programele Irakului pentru a dezvolta astfel de arme, au reprezentat o "amenințare la adresa securității internaționale și a păcii in zona Golfului Persic

"reprimarea brutală a populației sale civile de către Irakieni",

Capabilitatea și disponibilitatea Irakului de a folosi ADM împotriva altor națiuni și propriului popor,

Ostilitatea Irakului față de SUA, după cum o demonstrează încercarea din 1993 de asasinare a fostului președinte George H.W. Bush, și atacul asupra aeronavelor de coaliție in zonele interzise în urma războiului din 1991 din Golf;

Membrii Al Qaeda se știau a fi în Irak;

Ajutorul conbtinuu acordat de Irak altor organizații teroriste internaționale", inclusiv organizații teroriste anti SUA;

Autorizația Constituției și Congresului acordată președintelui de a lupta împotriva terorismului anti SUA;

Citând Actul de Eliberare a Irakului din 1998, rezoluția a reiterat că politica Statelor Unite ar trebui să urmărească eliminarea regimului Saddam Hussein și promovarea unui înlocuitor democratic.

Mai mult decât atât, principiul unui război preventiv a readus în discuție amintirea agresiunii naziste, ori pentru Germania, care a acceptat utilizarea forței numai în ultimă instanță, o astfel de lovitură nu poate fi justificată și nici acceptată ca instrument de politică externă.

2.2. Irak – Interesul SUA sau al Germaniei?

Obiectivele strategice ale SUA o califica drept o adevărată Putere hard dură.Ce s-a aflat insă in spatele acestor pretexte și a așa numitei mențineri a păcii mondiale?

“It’s all about the oil” (Ted Koppel, New York Times), este vorba doar despre petrol, nimic altceva decît bunul cel mai de preț al Irakului: petrolul.

Importanța Irakului pentru sistemul petrolului mondial e majoră, ținînd cont de rezervele reale de petrol deținute, Irak fiind a patra putere, cu o producție de peste 116,0 miliarde de barili, după Iran, cu peste 134, 5 miliarde barili, și prima putere Arabia Saudită, 265,5 miliarde barili, in timp ce SUA dețin doar in jur de 30 miliarde barili, mai puțin de 2,5% din rezervele mondiale.

Mai mult, importanța amenințării pe care o reprezintă Irakul in timpul crizelor este evidentă:in 1990, Irakul controla atît rezervele sale, cît și pe cele ale Kuweitului, care impreună cu rezervele bogatelor, dar slab pregătite din punct de vedere militar Emirate Arabe Unite, Irakul se afla in 2000/2002 in postura de a domina peste 55% din rezervele reale mondiale.

Această dimensiune a războiului legată de petrol avea două aspecte importante:

Pe de o parte, Irakul, care a atacat deja patru dintre statele vecine (Iran, Kuweit, Arabia Saudita, Israel) și avînd disensiuni in continuare cu Siria, ar putea cîștiga un astfel de război,

Dacă Irakul reușește și iși recîștigă puterea și influența regională, acest lucru ar putea determina Irakul să manipuleze producția de petrol in vederea creșterii prețurilor petrolului.

Ori, americanii sunt cei mai mari consumatori de petrol și benzină din lume: marile corporații petroliere americane, cele aflate sub controlul familiilor Bush sau Cheney (Halliburton) au nevoie de petrol și Irak, țară bogată in petrol și o țintă prea atractivă pentru ca un astfel de război să nu aibă loc.

Petrolul este ceea ce interesele imediate ale Casei Albe au urmărit și tot mai mulți americani încep să realizeze că acest război a fost un război pentru petrol. Atacul lui Saddam în Kuwait a avut același motiv.

În ceea ce privește Germania, ea nu avea astfel de interese în Irak. Deși discursul public American a subliniat sursele sociale și economice ale terorismului, acest atac militar împotriva lui Saddam Hussein a fost considerat de către Germania a fi ineficient și o risipă de resurse.

De ce?

După cum afirma Anika Leithner, "Germania a avut alți pești de pescuit": alegerile naționale și prioritatea cancelarului Schroder de a fi reales și de a recâștiga sprijinul opiniei publice, precum și procesul de integrare europeană și dezvoltarea unei politici externe și de securitate europene comune.

Poziția Germaniei cu privire la războiul din Irak a dus la o dezbatere dură internă, între viziunea guvernului și argumentele opoziției, variind de la responsabilitatea în Irak, considerată de guvern un pilon al politicii externe a Germaniei in timp ce opoziția considera responsabilitatea de astăzi ca avându-și originea in trecutul său. Evoluția Germaniei ca și partener de încredere s-a bazat dintotdeauna pe un sentiment de încredere pe care "noi nu trebuie să il încălcăm”, precum și pe angajamentul de a respecta valorile democratice, derivate din istoria sa și responsabilitatea democratică, pentru a promova și menține pacea.

Opoziția, prin Michael Glos (CDU) susținea că "tocmai această istoriee împinge Germania să nu intervină în Irak, ca și un popor care este responsabil pentru Holocaust, pentru că nu a fost în măsură să oprească un dictator în timp."

Dacă guvernul german a acuzat SUA de încălcarea dreptului internațional, susținând că rezoluția 1441 nu a legitimat războiul și că inspecțiile armelor decurg de la sine, temându-se că inițiativa SUA ar putea duce la un precedent de unilateralism, opoziția indica spre Saddam Hussein ca principalul vinovat ce a încălcat dreptul internațional. Opoziția a susținut cu înverșunare Rezoluția ca și instrument de legitimare a războiului și a susținut că inspecția nu numai că nu funcționează, dar necesită alte mijloace de forță de constrângere.

Germania a perceput acest război împotriva terorii mai mult ca pe o problemă de securitate internă, și nu ca pe o chestiune de securitate internațională. Acesta estemotivul pentru care Germania a fost foarte greu să iși imagineze și explice războiul împotriva Irakului, în același mod ca și SUA.

Concluzii

In concluzie, neințelegerile și divergențele dintre Germania și SUA, în cazul Irakului par evidente: președintele Bush și administrația sa nu au făcut distincția între războiul împotriva terorismului și Irak, pentru mașina de propagandă SUA Irakul era parte a războiului împotriva terorismului. Pe de altă parte, pentru cancelarul Schröder, Irak și războiul împotriva terorii au fost două chestiuni distincte, așa cum a subliniat în mod constant în discursurile sale. Pentru el, războiul împotriva terorii a fost un motiv legitim pentru a folosi forța militară declarând că "Germania are responsabilitatea de a lupta împotriva terorismului internațional, responsabilitatea pentru dezarmarea necondiționată a Irakului", deși și o dezarmare pe cale pașnica ar fi putut fi atinsă, de asemenea.

America pare a fi reprezentarea prin excelență a puterii hard în timp ce Germania este întruchiparea puterii civile. Statele Unite dispun de toate capacitățile militare, deocamdată neintrecute de nimeni, se luptă pentru a-și menține prezența la nivel mondial și dominația, pentru a promova interesele sale strategice, învățând să fie propriul său sprijin, de a merge la război singure și de a câștiga. Așa cum a spus Robert Kooper, "relațiile cele mai importante ale SUA sunt exprimate în principal în termeni militari: NATO în Europa sau Tratatul de Securitate pentru Japonia."

Germania, pe de altă parte, a devenit centrul de interes european și internațional, în termeni de putere și de istorie, asumându-și de la inceput rolul cheie de echilibrator european, fie având ca motiv unificarea, fie ca factor de teamă și instabilitate. Germania și-a invățat lecția istoriei: de fiecare dată când a încercat să ia în mâinile sale propriul destin fără a se gândi la vecinii săi, soarta sa a fost sortită eșecului.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE