Rolul Euro PE Piata Financiara Internationala

Rolul euro pe piața financiară internațională

Cuprins

Introducere

Tema lucrării pe care am ales-o este „Rolul euro pe piața financiară internațională”, iar în studiul de caz am analizat comportamentul și influențele monedei euro pe piața financiară internațională. Pe parcursul lucrării am tratat diferite aspecte legate de euro, precum modul în care a luat naștere moneda unică, formarea zonei euro, dar și caracteristici ale pieței financiare internaționale.

În primul capitol, numit ”Euro și Zona Euro” am prezentat istoricul apariției monedei euro, când și cum a apărut aceasta, etapele care au pregătit nașterea monedei și modul în care s-a format zona euro. Tot aici am evidențiat caracteristici ale monedei euro și ale zonei monedei unice.

În al doilea capitol, cu titlul ”Piața financiară internațională”, am ales să vorbesc despre piața financiară în ansamblul ei, precizând componentele acestei piețe dar și trăsăturile pieței financiare internaționale. Pe lângă acestea, am prezentat modificările pe care euro le-a făcut pe fiecare segment de piață și rolul pe care această monedă îl deține în cadrul pieței financiare.

Partea aplicativă a lucrării este rezultatul studierii rapoartelor Băncii Centrale Europene privind rolul internațional al monedei euro atât pe piața financiară, cât și în rezervele valutare la nivel internațional. Din analiza utilizării euro pe piața monetară, pe piața de capital, pe piața valutară și în rezervele valutare la nivel internațional rezultă importanța și rolul euro pe piața financiară internațională.

Euro aduce noi oportunități și este o forță nouă care derivă din dimensiunile și integrarea economiei zonei euro, rezultatul fiind o piață unică mai eficientă. De asemenea, introducerea acestei monede unice a transformat afacerile în unele mai puțin riscante și mai rentabile în zona euro.

Zona monedei unice, alături de euro aduc oportunități și în economia mondială. Cu ajutorul monedei unice, zona euro s-a transformat într-o zonă de afaceri atractivă pentru toate țările de pe glob, promovându-se astfel investițiile și comerțul.

Euro are o influență internațională puternică. Valutele sunt mijloacele prin care bogăția este stocată, protejată și schimbată între țări, organizații și persoane fizice. O monedă mondială, cum este euro, face acest lucru pe o scară globală, aceasta impunându-se ferm ca o monedă internațională majoră, a doua după dolarul american.

Euro este o monedă globală cheie, care are un rol important pe piețele financiare internaționale. Acesta este utilizat pe scară largă de către guvernele țărilor terțe și actori privați din întreaga lume ca o monedă de alegere pentru rezervele lor, împrumuturi și pentru comerț.

Capitolul 1

Euro și Zona euro

Revoluția monetară întruchipată de euro a implicat mult mai mult decât eliminarea a 11 monede naționale și distribuirea unor noi bancnote și monede în întreaga Europă. Aceasta a atras după sine unificarea pieței comune de bunuri și servicii a Uniunii Europene, modificări structurale majore în țări grevate de imprudență fiscală, precum și reorganizarea politicii monetare în unele dintre cele mai avansate economii industrializate ale lumii.

Euro este moneda unică adoptată, până în acest moment, de 17 state membre ale Uniunii Europene. Împreună, acestea, formează zona euro. Introducerea monedei euro în 1999 a reprezentat un pas important pentru integrarea europeană. De asemena, a fost și unul dintre succesele sale majore: aproximativ 330 milioane de cetățeni europeni folosesc moneda unică și se bucură de avantaje care se vor extinde pe măsură ce și alte țări vor adopta moneda euro.

1.1. Moneda euro – istoric, caracteristici

Euro este moneda Uniunii Europene, devenind monedă oficială la 1 ianuarie 1999. Până în 2002, bancnotele și monedele euro au înlocuit șiling-ul austriac, francul belgian, markka finlandeză, francul francez, marca germană, lira irlandeză, lira italiană, francul lucemburghez, guldenul olandez, escudo-ul portughez și peseta spaniolă ca monedă oficială exclusivă a celor 11 națiuni. Aceste țări, au acum o monedă comună, o politică monetară unică și o politică unică în privința ratei de schimb. Vechile monede naționale au fost eliminate pentru totdeauna.

Monedele joacă un rol esențial în funcționarea economiilor moderne. Ele nu numai că servesc ca valoare standardizată de evaluare, astfel încât noi să avem o modalitate constantă de exprimare a valorii, dar funcționează și ca un eficient mijloc de plată, astfel că nu trebuie să exprimăm prețul fiecărui produs sub formă de milioane de alte produse pe care ar putea fi schimbat. La fel de important, monedele servesc drept mijloc de stocare a valorii, permițându-ne să ne transportăm ușor averea la distanță și să o stocăm pe perioade nedefinite de timp. Euro îndeplinește fără ezitare aceste funcții esențiale pentru cea mai mare zonă cu monedă unică creată vreodată.

Momentele care au pregătit apariția monedei europene și a Uniunii Monetare Europene:

1967 – Tratatul de la Roma care prevedea crearea unui Comitet Monetar în vederea coordonării politicii monetare;

1964 – Decizia Consiliului European de instituire a Consiliului Guvernatorilor Băncilor Centrale din țările membre ale Comunității Economice Europene pentru dezbaterea problemelor monetare;

1970 – Raportul Werner care susținea accentuarea integrării monetare a țărilor din CEE prin raporturi de schimb stabilite între monedele țărilor membre, convertibilitatea monedelor, coordonarea politicilor monetare și crearea unei bănci centrale;

1971 – Rezoluția Consiliului European de adâncire a cooperării monetare prin: cooperarea politicilor economice, amplificarea cooperării băncilor centrale și coordonarea de sprijin financiar pe termen mediu;

1972 – Rezoluția Consiliului guvernamentelor din țările membre ale CEE de instituire a marjelor de fluctuație ale monedelor țărilor membre (Șarpele monetar);

1973 – Decizia ca monedele țărilor din CEE să fluctueze față de dolarul SUA și de menținere a marjelor de fluctuație (Șarpele în afara tunelului);

Martie, 1973 – Constituirea Fondului European de Cooperare Monetară;

Decembrie, 1978 – Rezoluția Consiliului European cu privire la formarea unui Sistem Monetar European;

1979 – Intrarea în funcțiune a Sistemului Monetar European care presupune: cursuri privat, marje de fluctuație de ± 2,25%, mecanisme de susținere și de credit și monedă de cont și de rezervă;

1987 – Intrarea în vigoare a Actului unic European care prevede adâncirea cooperări monetare;

1989 – Examinarea în Consiliul European a raportului BELORS care susținea crearea Uniiunii Economice și Monetare Europene;

1992 – Tratatul de la Maastricht care a prevăzut crearea Uniunii Economice și Monetare Europene în trei etape.

Atunci când liderii Uniunii Europene s-au întâlnit la Maastricht, în Olanda, în 1991, pentru a redacta proiectul Tratatului asupra Uniunii Europene („Tratatul de la Maastricht”), ei au creat obiective economice speciale, numite și cerințe legate de admitere, care trebuie să fie îndeplinite de orice țară care dorește să participe.

În primul rând, țara trebuie să fie membră a Uniunii Europene. Calitatea de membru al UE implică, printre altele, îndepărtarea barierelor și tarifelor comerciale, modernizarea vămilor, eliminarea controalelor pașapoartelor și dorința de a preda o autoritate politică limitată unui organism independent.

Dar țările Uniunii Europene însele trebuie să îndeplinească obiective economice semnificative. Aceste cinci obiective sunt cunoscute drept „criteriile de convergență” sau „criteriile de la Maastricht”.

Primul se bazează pe stabilitatea prețurilor. Țările trebuie să aibă o rată a inflației la prețurile produselor de consum care să nu depășeasă cu mai mult de 1,5 procente pe aceea din cele trei țări din UE care au cea mai mică astfel de inflație. În luna mai a anului 1998, acest obiectiv a fost calculat la 2,7 la sută.

Al doilea criteriu se referă la deficitele bugetare ale guvernelor. În vederea calificării pentru euro, țările trebuie să aibă o rată a împrumuturilor guvernamentale generale care să nu depășească 3,0 procente din Produsul Intern Brut.

A treia cerință se leagă de datoriile guvernamentale totale. Țările nu trebuie să depășească un raport de 60% între datoria guvernamentală brută și PIB.

Al patrulea criteriu se referă la ratele dobânzilor. Țările care doresc să participe la euro trebuie să aibă o rată nominală a dobânzii pentru obligațiunile guvernamentale pe termen lung care să nu depășească cu mai mult de două procente pe aceea a celor trei membri ai UE care au rata cea mai scăzută. Atunci când au fost anunțați participanții la prima rundă a euro, în luna mai a anului 1998, această rată a fost de 7,8 procente.

Al cincilea criteriu se referă la stabilitatea ratei de schimb. Țările trebuie să fie membre ale Sistemului Monetar European, iar monedele lor trebuie să circule în limitele normale de fluctuație ale acestui sistem. Într-o exprimare mai simplă, potențialii participanți trebuie să aibă monede stabile.

Uniunea Europeană a creat cele cinci criterii de convergență pentru a se asigura că:

1. orice țară care intră în Uniunea Monetară este responsabilă din punct de vedere fiscal

2. țările participante sunt suficient de asemănătoare (sau „convergente”) pentru a garanta o singură politică monetară

Includerea unei țări cu o inflație ridicată, cu rate de schimb oscilante, cu rate foarte mari ale dobânzilor sau cu un deficit bugetar uriaș ar alerta piețele financiare că euro este un proiect riscant și instabil, în primul rând deoarece includerea ar reprezenta o gravă amenințare pentru dezvoltarea unui singur set de rate ale dobânzilor pentru întreaga zonă.

Moneda euro nu a fost introdusă peste noapte. Ea a fost introdusă în 3 faze distincte, în perioada 2 mai 1998 – 1 iulie 2002.

Prima fază, numită „Faza A”, a început la 2 mai 1998 și s-a încheiat la 1 ianuarie 1999. Ea a început printr-o reuniune specială la nivel înalt a Uniunii Europene, la Bruxelles, o întâlnire al cărei obiectiv central a fost să determine care dintre cele 15 națiuni membre ale Uniunii Europene vor lua parte la uniunea monetară. Înaintea reuniunii la nivel înalt la Bruxelles, alegerea participanților la euro a reprezentat una dintre cele mai controversate probleme politice din Europa, dominând aproape fiecare discuție referitoare la Uniunea Economică și Monetară.

După ce Consiliul Europei a anunțat în cele din urmă participanții calificați, în cele opt luni ale Fazei A s-au realizat:

1. înființarea noii Bănci Centrale Europene (echivalentul european al Rezervei Federale americane)

2. ajustările finale ale sistemelor legale naționale pentru adaptarea la noua monedă

3. prima emisiune de bancnote și monede euro.

Figura nr.1: Introducea euro în 3 faze

Sursa: Chabot Christian N. – ”Euro – moneda europeană”, Editura Teora, București, 2000, p. 14

Faza B a început la 1 ianuarie 1999. Ea a debutat cu introducerea euro ca monedă oficială în cele 11 țări care formează zona monedei unice. În cursul fazei B, însă, euro există numai ca ”unitate de cont”; cu alte cuvinte, nu sunt distribuite bancnote și monede veritabile euro. Aceasta înseamnă că euro a fost în această perioadă folosit în toate operațiunile, începând de la cecurile personale, declarațiile bancare, înregistrările electronice și sistemele contabile până la facturile companiilor și situațiile financiare, în valoare de mai multe milioane de dolari. Euro nu a intrat însă cu adevărat în portofelele cetățenilor Europei decât în faza C.

Mai mult decât atât, Uniunea Europeană a adoptat regula „nici o obligație, nici o interdicție” în ceea ce privește folosirea euro în cursul fazei B. Pe scurt, aceasta înseamnă că persoanele care doresc să foloseasă în această perioadă euro ca unitate de cont (de exemplu, în conturile lor bancare) au dreptul legal să facă acest lucru, dar nimeni nu poate fi obligat. Prin urmare, mari companii multinaționale cum ar fi compania franceză Aranceză Alcatel, compania germană Daimler-Benz, compania finlandeză Nokia și Chase Manhattan din Statele Unite au adoptat euro în contabilitatea lor europeană și în raportarea financiară imediat, la 1 ianuarie 1999, chiar dacă nu au putut să oblige pe nici unul dintre clienții lor să plătească în euro. Alte întreprinderi, inclusiv multe firme mici, vor face tranziția mult mai târziu, în cursul fazei B.

Importanța economică a acestei faze – „monedă de cont” – nu trebuie să fie subestimată, deoarece tranzacțiile cu plata în numerar cuprind numai o foarte mică parte a întregii activități economice. Acesta este unul din motivele pentru care valoarea totală a bancnotelor europene în circulație s-a ridicat în mod tradițional la mai puțin de 6 procente din produsul intern brut.

Faza B a cuprins câteva evenimente majore. Mai întâi, la 1 ianuarie 1999, miniștrii de finanțe din țările europene au blocat în mod irevocabil ratele de schimb între euro și cele 11 monede componente. Deși ratele de schimb bilaterale fuseseră deja fixate în luna mai 1998 (de exemplu, câte lire italiene poate cumpăra un franc francez), abia în 1999 au fost stabilite ratele de schimb ale euro. Aceste rate, calculate prin compararea valorilor de schimb dintre monedele din Uniunea Economică și Monetară și dolarul american în ultima zi de comercializare din 1998, au devenit apoi permanente.

De asemenea, faza B a atras după sine transferul autorității în domeniul politicii monetare către Banca Centrală Europeană. Predecesorul Băncii Centrale Europene, Institutul Monetar European, a fost înființat în 1994 și a funcționat timp de șase ani sub conducerea lui Alexandre Lamfalussy și Wim Duisenburg, pentru a stabili orientările în baza cărora va fi realizată politica monetară atunci când va fi introdus euro. La 1 iunie 1998 însă, Institutul Monetar European a devenit o instituție demodată și a lăsat locul Băncii Centrale Europene, versiunea Uniunii Europene a Rezervei Federale americane. Prin urmare, la 1 ianuarie 1999, cele 11 bănci centrale naționale din zona monedei unice au devenit subordonate Băncii Centrale Europene.

Faza C a înregistrat prima introduce în circulație a bancnotelor și monedelor euro. Aceasta a fost singura fază în care vechile monede naționale au circulat de fapt în paralel cu euro. Consumatorii puteau să facă tranzacții în numerar cu monedele naționale sau cu euro, deși Banca Centrală Europeană a retras treptat din circulație vechile monede în cursul acestei perioade. La sfârșitul fazei C, euro a devenit moneda oficială exclusivă a zonei monedei unice. Bancnotele și monedele naționale au fost schimbate în euro la bănci pe parcursul a câtorva ani după încheierea fazei C și numai euro a fost acceptat ca plată după această fază.

Data de 1 ianuarie 2002 a reprezentat momentul introducerii efective a bancnotelor și monedelor divizionare euro în 12 state membre ale Uniunii Europene. BCE este organismul care controlează și monitorizează activitatea privind producerea și circulația bancnotelor și monedelor euro.

Emisiunea monedei unice a necesitat parcurgerea a două faze:

1. faza pre-lansare;

2. faza post-lansare.

Faza pre-lansare:

Pentru producerea cantității inițiale de bancnote euro, a fost pus în aplicare un model descentralizat, fiecare bancă centrală națională fiind responsabilă pentru producerea bancnotelor în funcție de necesitățile naționale.

Pentru tipărirea bancnotelor au fost folosite 15 puncte de lucru, câte unul în fiecare stat membru (excepție făcând Luxemburgul), Franța (două) și Germania (trei). BCE a monitorizat faza de producție în toate punctele de lucru, atât în ceea ce privește calitatea, cât și cantitatea bancnotelor tipărite. În cooperare cu băncile centrale naționale, BCE a evaluat îndeplinirea standardelor pentru fiecare punct de lucru în parte și apoi a autorizat începerea producției.

Începând cu luna iulie 1999 a fost tipărită o cantitate de 10 miliarde bancnote euro, ca necesar stabilit pentru 1 ianuarie 2002 pentru înlocuirea monedelor naționale ale statelor participante, la sfârșitul lunii octombrie 2001, cantitatea totală fiind de 13 miliarde bancnote.

La începutul anului 2001, BCE a decis crearea unui stoc de rezervă centrală în bancnote euro, ca parte a strategiei de reducere a riscului: în circumstanțe necunoscute, sistemul poate să nu fie capabil să ofere volumul cerut la un anumit moment; cererea actuală poate să fie mai mare decât nivelul așteptat.

Tabelul nr.1: Cantitatea de monedă euro la 1 ianuarie 2002

Sursa: BCE – „Raport lunar – ianuarie 2002”

La 1 ianuarie 2002 oferta inițială a fost de 14,89 miliarde bancnote euro: 10 miliarde pentru a înlocui monedele naționale și 4,89 miliarde pentru a asigura stocul logistic. Aceste bancnote reprezentau o valoare de 633 miliarde euro.

Faza post-lansare:

În această fază s-a estimat necesarul de bancnote euro în jurul cifrei de 4,9 miliarde euro pentru a înlocui bancnotele din statele naționale care urmau a fi retrase din circulație, mult sub necesarul din anul 2001.

Pentru asigurarea continuității ofertei, în anul 2002 au fost planificate în prealabil o serie de aranjamente privind producerea de bancnote, care au luat în considerare modificările privind cererea și utilizarea optimă a facilităților de producție. Consiliul Guvernator al BCE a decis ca, pentru anul 2002, producția să se desfășoare pe bază descentralizată: fiecare denominare a fost produsă de un număr mic de puncte de lucru (maxim 4), fiecare bancă centrală națională fiind responsabilă de producerea a cel mult două denominări.

Acest sistem descentralizat are următoarele avantaje:

– permite Eurosistemului să beneficieze de economiile de scară în producerea bancnotelor, cu o importanță particulară în cazul denominărilor mari care necesită volum redus si costuri mai mari;

– determină asigurarea unei oferte de calitate, prin reducerea numărului de puncte de lucru pentru fiecare denominare în parte.

Distribuția monedei unice la băncile și oficiile poștale din interiorul zonei euro a început la 1 septembrie 2001, în timp ce în afara zonei doar la 1 decembrie 2001.

În perioada 1 ianuarie – 28 februarie 2002 monedele naționale au circulat în paralel cu euro, pentru ca începând cu data de 1 martie 2002 euro să devină singura monedă acceptată ca mijloc de plată în cele 12 state din zona euro.

După 1 ianuarie 2002, procesul de preschimbare a progresat rapid, astfel că numai la o săptămână, 50% din totalul tranzacțiilor în zona euro au fost exprimate în euro și s-a finalizat conversia ATM-urilor.

La o lună de la introducerea efectivă a monedei unice, marea majoritate a tranzacțiilor în numerar din zona euro s-au derulat în noua monedă. Succesul procesului de preschimbare rapidă s-a datorat participării tuturor părților implicate.

În realizarea acestei operațiuni logistice, Eurosistemul a luat în considerare structurile și scenariile specifice fiecărei țări.

În evaluarea cererii de monedă în zona euro au fost luați în considerare trei determinanți: nevoile pentru tranzacții, factorii psihologici, operațiunile speculative. De asemenea, s-a ținut cont si de alți factori, cum ar fi cererea de bancnote în afara granițelor zonei euro, nivelul taxelor și impozitelor și dimensiunea economiei subterane.

Euro a avut un impact major încă din momentul introducerii sale, având câteva avantaje economice principale. Primul avantaj îl constituie eliminarea riscului legat de rata de schimb. Riscul ratei de schimb este potențial neplăcut pentru orice consumator, producător sau investitor care astăzi ia o decizie economică ce implică o plată sau furnizarea unui bun sau serviciu la o dată ulterioară. Euro, datorită faptului că înlocuiește monedele naționale, elimină complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante. Acest fapt constituie un avantaj pentru investițiile în Zona Euro.

Al doilea avantaj este dat de reducerea costurilor tranzacțiilor. Înainte de introducerea euro, turiștii trebuiau să schimbe moneda proprie în moneda țării pe care o vizitau, prin intermediul băncilor, al caselor de schimb și al birourilor de turism în schimbul unei taxe. Aceste taxe, sub forma unor comisioane fixe sau diferențe între prețurile de cumpărare și vânzare ale monedelor, au fost eliminate odată cu introducerea monedei euro.

Un alt avantaj este sporirea transparenței prețurilor. O monedă unică face mai evidente diferențele de preț dintre bunurile și serviciile din țări diferite, îmbunătățind astfel competiția dintre piețe. În lipsa euro, consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este greu să compare prețurile produselor și serviciilor cu cele din afara frontierelor naționale. Prețurile exprimate în euro oferă un etalon simplu pentru ca populația și întreprinderile de pe întreg continentul să poată compara prețurile cu cele din exterior.

În cele din urmă, încă un avantaj generat de euro sunt piețele financiare profunde. Înaintea introducerii monedei euro, costurile presupuse de monedele naționale afectau eforturile depuse pentru a potrivi nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerințele legate de investiții ale posesorilor de economii. Deoarece fiecare tip de instrument financiar era cotat în monedă națională, piețele financiare s-au separat și s-au descurajat investițiile străine.

Euro a schimbat această situație într-o manieră revoluționară. Începând cu 1 ianuarie 1999, bursele mari din zona euro și-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în euro. Aceste evoluții au făcut piețele financiare europene mai mari, mai accesibile și mai lichide, atât pentru investitori cât și pentru cei ce împrumută.

Euro este cea mai importantă realizare a pieței unice, ale cărei avantaje sunt realizarea unor investiții eficiente, creșterea transparenței pe piață și sporirea competiției și inovației în beneficiul consumatorilor.

Ultimul obiectiv al pieței unice nu putea fi realizat în condițiile unor bariere monetare care împiedicau circulația liberă a bunurilor, serviciilor și capitalului datorită fluctuațiilor neașteptate ale ratelor de schimb și costurilor tranzacțiilor.

Aceste avantaje economice ale euro (eliminarea riscului legat de rata de schimb, reducerea costurilor tranzacțiilor, sporirea transparenței prețurilor și dezvoltarea piețelor financiare) rezultă în mod cert din înlocuirea monedelor naționale cu o singură monedă.

Pe lângă avantajele principale, euro mai oferă și o serie de avantaje economice indirecte, care au legătură cu modificările amănunțite în comportamentul piețelor financiare și al companiilor.

Stabilitatea macroeconomică. După cel de-al doilea război mondial, multe dintre statele membre ale Uniunii Europene s-au confruntat cu o inflație ridicată. Euro a introdus un regim cu inflație scăzută și stabilizare macroeconomică pentru multe din țările din zona euro, acest lucru fiind garantat prin independența Băncii Centrale Europene.

Rate reduse ale dobânzilor. În măsura în care euro reduce inflația, se va exercita și o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Prin introducerea mecanismelor asociate monedei unice se apreciază că euro va aduce rate mai mici ale inflației și prin reducerea riscului asociat cursului de schimb.

Reforma structurală. Moneda unică încurajează reforma structurală în Europa, o reformă care este necesară. Țările care doreau să adere la euro, trebuiau să își ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergență stabilite în Tratatul de la Maastricht. Următorul pas era aderarea la Pactul de stabilitate și creștere, un acord care limitează la un anumit nivel împrumuturile guvernamentale, iar guvernele fiind obligate să își ajusteze finanțele publice. Mecanismul monedei unice are un efect catalizator pentru reformele structurale în toate sectoarele non-financiare ale Europei:

– o monedă unică facilitează compararea prețurilor, impozitelor și economiilor;

– euro încurajează cooperarea între statele membre prin coordonarea politicilor structurale în domenii precum piața muncii, educație și pregătire profesională, bunăstare socială etc.

Creșterea economică. Mărimea efectivă a piețelor din zona euro a crescut accentuat datorită costurilor reduse ale tranzacțiilor, riscului mai mic legat de rata de schimb și transparenței prețurilor. Companiile internaționale au realizat economii la scară care nu au mai fost niciodată întâlnite, până atunci, în mediile de afaceri europene. Zona euro a profitat de pe urma costurilor medii mai mici, a productivității mai ridicate și a competitivității crescute, cu atât mai mult cu cât BCE garantează stabilitatea prețurilor și rate reduse ale dobânzilor.

Efectul tuturor acestor factori a fost acela că mecanismul monedei euro a contribuit la o creștere economică ridicată în Europa, sporind-o cu până la un procent pe an sau chiar mai mult.

Cu toate că euro a oferit avantaje economice substanțiale, el a implicat, de asemenea, multe costuri ce le-au servit criticilor euro să-și susțină ideea de respingere a proiectului.

O primă problemă au fost costurile tranziției. În perioada 1999-2002, pentru a modifica facturile, statele de plată, conturile bancare, casele de marcat, listele de prețuri, automatele bancare dar și alte elemente, s-au cheltuit miliarde de dolari. Pe lângă aceste modificări, doar producerea bancnotelor și monedelor euro implică cheltuirea a miliarde de dolari. În total, costul tranziției s-a ridicat la aproximativ 50 miliarde de dolari pentru marile companii din Europa, fiecare companie având în parte un cost mediu de aproximativ 30 milioane de dolari.

Reducerea locurilor de muncă este considerat un alt dezavantaj al introducerii euro. Majoritatea comercianților și analiștilor s-au întrebat de unde vor mai proveni veniturile lor după realizarea Uniunii Economice și Monetare, estimându-se că băncile ar putea pierde până la 50% din veniturile lor realizate din schimbul de devize și 60% din veniturile lor din comerțul legat de arbitrajul obligațiunilor. Crearea monedei unice a eliminat necesitatea multor tranzacții interdevize și instrumente de acoperire. Casele de schimb valutar din Uniunea Economică și Monetară au fost cel mai dezavantajate, pierzând două treimi din afacerea lor, până în anul 2010.

Orice analiză a argumentelor pro și contra referitoare la euro trebuie să ia în considerare efortul uriaș depus pentru dezvoltarea proiectului de către guvernele naționale și internaționale. Euro este rezultatul unei game variate de agende politice, obiectivele economice ambițioase jucând un rol important încă de la început. Solidaritatea politică din Europa ar fi promovat mult mai greu dacă fondatorii euro nu ar fi crezut că noua monedă va avea o bază economică solidă.

1.2. Zona Euro

Uniunea Economică și Monetară a însemnat un pas major în procesul de integrare a economiilor Uniunii Europene. UEM a presupus coordonarea politicilor economice și fiscale, o politică monetară comună și o monedă comună. Cu toate că toate cele 27 state membre UE participă la Uniunea Economică, unele țări au dus integrarea mai departe prin adoptarea monedei unice, aceste țări formând Zona Euro.

Zona euro a fost creată în 1999, de 11 țări: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania. Acestor țări li s-a alăturat Grecia în 2001 și Slovenia la 1 ianuarie 2007. Zona euro s-a extins la 15 membri începând cu 1 ianuarie 2008, prin aderarea Ciprului și Maltei, la 16 membri de la 1 ianuarie 2009, prin alăturarea Slovaciei, ajungând la 17 membri la 1 ianuarie 2011, prin includerea Estoniei.

Zona euro nu este statică, iar conform tratatului orice stat membru UE trebuie să adere la zona euro imediat ce îndeplinește condițiile necesare, cu excepția Danemarcei și a Regatului Unit, care au negociat o „clauză de neparticipare” care le permite să rămână în afara zonei euro.

În afara îndeplinirii criteriilor de convergență, statele membre UE pot adopta euro doar în urma unei evaluări privind capacitatea de a-și menține poziția financiară și participarea la Mecanismul Ratelor de Schimb, timp de cel puțin doi ani după aderare. Acesta presupune fixarea unei rate principale de schimb între moneda națională și euro, urmând apoi ca moneda națională să fluctueze în comparație cu euro, dar nu mai mult de ±15 la sută.

Țările zonei euro vor trebui să supravegheze permanent criteriile de convergență pentru a asigura o bună funcționare a Sistemului European al Băncilor Centrale. Conform tratatului, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este format din Banca Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro este Banca Centrală Europeană. Asemenea Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii sau Banca Japoniei pentru monedele lor naționale, Banca Centrală Europeană este emitentul și paznicul constituțional al monedei unice euro. Activitatea ei centrală constă în stabilirea ratelor critice ale dobânzilor pe termen scurt, care determină în mod indirect ritmul creșterii economice. În calitate de creator al politicii monetare în zona euro, Banca Centrală Europeană este succesorul instituțional al Institutului Monetar European, fiind unicul și cel mai important determinant al stabilității și succesului monedei euro.

Deși Banca Centrală Europeană are multe responsabilități, cel mai important obiectiv al instituției îl reprezintă „stabilitatea prețurilor” sau controlul inflației. Stabilitatea prețurilor într-o zonă economică de dimensiunile celei europene poate apărea problematică deoarece inflația se manifestă în unele țări europene chiar în timp ce în alte zone se reduce. Din această cauză, BCE a stabilit astfel o rată a dobânzilor în întreaga zonă euro.

Conform Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, pe lângă stabilitatea prețurilor, Banca Centrală Europeană are și responsabilitatea de a implementa politica monetară unică în zona euro, de a coordona operațiunile de schimb valutar, de a păstra și administra rezervele oficiale ale statelor membre și de a promova un sistem de plăți eficient.

Zona euro se va extinde începând cu 1 ianuarie 2014, Letonia devenind al 18-lea membru al zonei monedei unice. Comisia Europeană a afirmat că statul baltic a îndeplinit toate criteriile de aderare la zona euro.

Letonia va utiliza moneda euro, după ce s-a încadrat în condițiile mecanismului de preaderare, acestea fiind o inflație scăzută, dobânzi mici pe termen lung și o datorie publică redusă. Inflația Letoniei în perioada de preaderare a fost de 1,3%, sub nivelul de referință de 2,7%, deficitul bugetar fiind de numai 1,2% din produsul inter brut, în comparație cu plafonul de 3% din PIB cerut de Uniunea Europeană. Datoria publică a înregistrat 40,7% din PIB, mult sub nivelul maxim de 60% din PIB. Obligațiunile guvernamentale letone au avut un randament mediu pe termen lung de 3,8%, sub plafonul maxim de 5,5%.

Letonia a făcut față și Mecanismului European al Ratelor de Schimb, în care a intrat în anul 2005. Cursul de schimb a avut o fluctuație de plus-minus 1 la sută față de rata de referință.

Astăzi, aproximativ 330 de milioane de cetățeni din 17 țări trăiesc în zona euro, iar acest număr va crește cu viitoarele extinderi ale zonei euro, continuând să răspândească beneficiile monedei unice la scară mai largă în Uniunea Europeană.

Capitolul 2

Piața financiară internațională

Piața financiară este formată din ansamblul relațiilor care iau naștere între diferite persoane fizice și juridice în procesul de atragere, plasare și convertire a fondurilor pe diferite termene, precum și instituțiile și reflementările care facilitează aceste relații.

Piețele financiare naționale reprezintă cea dintâi sursă de atragere și plasare de fonduri. Cea de a doua sursă o reprezintă piețele financiare internaționale, unde diferite entități acced la operațiuni în străinătate, în măsura în care la nivel național există anumite limite, această sursă fiind din ce în ce mai mult o alternativă unică în efectuarea anumitor tipuri de operațiuni.

Piața financiară internațională reprezintă un spațiu relațional în care se tranzacționează active financiare pe diferite termene care, prin caracteristicile lor, delimitează componentele pieței financiare.

2.1. Componentele pieței financiare

Piața financiară, fiind o piață pe care se atrag și se plasează fonduri pe diferite termene, are următoarele componente principale:

Piața monetară – piața pe care se atrag și plasează fonduri pe termen scurt

Piața de capital – pe această piață se atrag și se plasează fonduri pe termen mediu și lung

Europiața – cuprinde operațiuni efectuate în eurovalute și sunt asociate pieței monetare sau pieței de capital

Piața produselor financiare derivate – piața pe se efectuează operațiuni destinate acoperirii sau reducerii riscurilor de curs valutar și de rată a dobânzii

Piața aurului – cu un rol în scădere pe piața financiară, aici se tranzacționează metale prețioase și titluri financiare raportare la aur

Piața monetară este formată din ansamblul relațiilor ce apar între persoane fizice și juridice în procesul atragerii și plasării de fonduri pe termen scurt, precum și instituțiile și reglementările legate de derularea acestor tranzacții.

În funcție de spațiul geografic în care sunt efectuate operațiunile, se disting:

– Piața monetară națională, pe care operațiunile sunt realizate în moneda națională iar tranzacțiile sunt destinate satisfacerii nevoilor de fonduri pe termen scurt ale diferitelor entități dintr-o țară.

Totodată, aceasta este un spațiu în care banca centrală a țării își exercită politica monetară la nivel național. Banca respectivă influențează și supravegheaza în același timp rata dobânzii la care sunt efectuate tranzacțiile, la nivel național.

– Piața monetară internațională, care este constituită la nivelul diferitelor țări în care sunt localizate centrele financiare internaționale, atragerea și plasarea de fonduri pe termen scurt realizându-se în alte valute decât moneda națională.

Piața monetară cuprinde mai multe segmente, în funcție de participanții pe piață sau titlurile tranzacționate:

1. Piața interbancară, care este o piață destinată băncilor comerciale, pe care unele bănci împrumută alte bănci sau constituie depozite la alte bănci.

2. Piața instrumentelor financiare, prin care se delimitează plasamentele și atragerile de fonduri pe termen scurt în baza tranzacționării de diferite instrumente financiare specifice pieței monetare.

În ceea ce privește emiterea și tranzacționarea acestor instrumente se disting: piața primară, pe care sunt emise și plasate instrumente financiare pentru prima dată; și piața secundară unde, după ce au fost emise, sunt tranzacționate aceste titluri prin vânzări și cumpărări succesive până la scadență.

Dacă luăm în considerare instrumentele financiare, piața monetară poate fi împărțită în piața certificatelor de trezorerie, piața certificatelor de depozit, piața scontului și piața efectelor comerciale.

Introducerea euro a produs pe piața monetară internațională mutații semnificative, în anul 1999 constatându-se reducerea ponderii dolarului american, în același timp cu creșterea rolului monedei europene în denominarea titlurilor acestei piețe.

La început, operațiunile pe piața monetară internațională se realizau între entități din două țări diferite și presupuneau utilizarea monedei naționale a unuia dintre cele două. După anul 1960 au apărut eurovalutele, iar operațiunile pe piața monetară internațională în eurovalute au devenit predominante.

Prin eurovalută se înțelege, în general, o valută care este străină cu țara în care are loc operațiunea și nici unul dintre participanții la operațiune nu este rezident al țării de origine a valutei respective.

Primele depozite denominate în valute au fost efectuate în Europa, astfel încât li s-a adăugat prefixul euro (eurodolari, euroyeni etc.). Cotării eurovalutelor este specific faptul că nu se cotează cursul valutar, ci rata dobânzii la care se plasează fondurile sau se constituie depozitele. Baza ratelor de dobândă pe europiață este dată de rata dobânzii interbancare de pe piața Londrei – LIBOR.

Alături de plasamentele tradiționale, pe piața eurovalutelor se emit și se negociază și instrumente financiare pe termen scurt denominate în eurovalute. Cele mai des utilizate sunt eurocertificatele de depozit și euroefectele comerciale.

Cele mai importante centre ale europieței sunt: Londra – pentru eurodolari, Paris – pentru eurosterline, Zurich, Frankfurt, New York, Luxemburg și Singapore.

Piața de capital cuprinde ansamblul relațiilor ce iau naștere între persoane fizice și juridice în procesul atragerii și plasării de fonduri pe termen mediu și lung, precum și instituțiile și reglementările legate de derularea acestor tranzacții.

Principala caracteristică a piețelor de capital o reprezintă mobilizarea fondurilor pe termen mediu și lung sub forma emisiunilor de obligațiuni și acțiuni. Deoarece plasarea fondurilor în astfel de titluri se face pe termen lung, aceste plasamente se numesc investiții financiare sau de portofoliu.

Piața financiară internațională, prin piața de capital, are ca componente principale: piețele acțiunilor internaționale, piețele obligațiunilor internaționale și piețele creditelor internaționale.

Euroobligațiunile sunt obligațiuni lansate într-o țară străină și denominate într-o eurovalută, respectiv o monedă străină decât moneda țării creditoare. De asemenea, acțiunile denominate într-o eurovalută poartă denumirea de euroacțiuni.

Piața produselor financiare derivate a apărut la intersecția piețelor valutare, a piețelor eurovalutelor și a pieței monetare și de capital internaționale. Instrumentele financiare derivate au valoarea derivata dintr-un activ primar (valută, metal prețios, rata dobânzii, indice bursier etc.) și sunt utilizate atât pentru acoperirea riscurilor cât și în sens speculativ.

Componentele de bază ale pieței produselor derivate sunt: piața contractelor financiare la termen și piața opțiunilor. Piața derivatelor este o piață centralizată cu localizări geografice, complet informatizată, având un caracter global și care deservește cererile de astfel de operațiuni din întreaga lume.

Aceste piețe permit acoperirea anumitor riscuri precum riscul de dobândă și de curs valutar, dar sunt utilizate și pentru operațiuni speculative și de arbitraj.

2.2. Trăsăturile pieței financiare internaționale

Dimensiunea piețelor financiare internaționale a crescut semnificativ în ultimii ani, datorită liberalizării piețelor naționale, iar o strategie de diversificare internațională a adus câștiguri investitorilor. O astfel de strategie are ca efect creșterea performanțelor unui portofoliu intern ajustat cu riscul, investitorii având posibilitatea să-și diversifice riscul achiziționând titluri străine sau chiar companii străine.

Numeroase probleme prezente, cum ar fi creșterea volatilității și a incertitudinilor, au fost cauzate de liberalizarea prematură a unor piețe de capital. Presiunea piețelor financiare a dus la o generalizare a politicilor de austeritate în spațiul mondial, guvernele concurând între ele în încercarea de a convinge piețele financiare externe de soliditatea economiilor locale.

Dominația în economia mondială, în prezent, este împărțită în 3 direcții: SUA, Uniunea Europeană și Japonia. Între acestea trebuie să existe o cooperare care să asigure stabilitatea la nivel internațional.

Dimensiuniile și caracteristicile piețelor financiare ale celor trei regiuni sunt determinate prin analiza principalilor indicatori macroeconomici care reflectă poziția fiecăreia pe plan internațional.

Zona euro este cea mai mare entitate economică din lume, cu o populație de peste 320 milioane locuitori, depășind populația SUA care înregistrează aproximativ 300 milioane, și a Japoniei care este de 128 milioane locuitori.

În ceea ce privește inflația, gradul de dispersie a ritmurilor inflației este aproximativ la fel atât în zona euro, cât și în SUA, unde există un buget federal unic care echilibrează diferențele ciclice dintre regiuni, piețe de bunuri și servicii și o piață a muncii mai unificate, precum și o politică monetară unică.

Zona euro are o economie reală la fel de mare ca cea a SUA. Nu același lucru putem spune despre dimensiunea financiară, piețele de acțiuni și piețele de obligațiuni americane, care sunt de două ori mai mari decât în zona euro.

Analizând piețele financiare ale SUA, Zona euro și Japonia, reiese faptul că o importanță ridicată în zona euro o au împrumuturile bancare. Deoarece economia americană este o economie puternic capitalizată bursier, finanțarea are loc mai mult prin intermediul pieței de capital, decât prin intermediul băncilor.

Investitorii din zona euro influențează, în cea mai mare parte, cererea de denominări în euro. În schimb, titlurile financiare emise în dolari atrag nu numai investitori din SUA, cât și din alte părți ale lumii, precum Asia și Europa.

Mărimea pieței financiare nu este singura care contează, pe lângă aceasta, un rol important avându-l gradul de liberalizare al acesteia. Piețele produselor financiare derivate prosperă într-un mediu financiar competitiv și liber, iar suprareglementarea nu oferă un spațiu adecvat pentru investițiile financiare și dezvoltarea de noi produse și piețe financiare.

Primul pas spre liberalizarea piețelor financiare a fost făcut de SUA, cu mulți ani înaintea Uniunii Europene. De aceea, piețele financiare americane oferă mai multă adâncime și lichiditate, precum și un spectru mai larg de instrumente financiare sofisticate.

Zona euro dispune în prezent de o arhitectură financiară coerentă. Introducerea monedei euro a accelerat integrarea piețelor financiare în Europa, fiindcă prin eliminarea riscului valutar au dispărut obstacolele care împiedicau mișcarea liberă a activelor și serviciilor financiare. Totuși, sunt anumiți factori de ordin structural și legislativ care blochează integrarea deplină a piețelor financiare din UE, acestea fiind piața acțiunilor și obligațiunilor private, dar și sectorul bancar. Acești factori constau în lipsa unei infrastructuri comune și existența unor bariere de intrare, reprezentate de diferențele culturale și juridice, precum și procedurile greoaie de coordonare a diverselor politici.

La nivelul pieței monetare, integrarea este aproape încheiată deși mai sunt câteva probleme privind operațiunile transfrontaliere. Integrarea acestei piețe s-a realizat rapid după introducerea euro, având la bază politica monetară unică.

Pe piața interbancară există o convergență a ratelor dobânzilor datorită uniunii monetare care a regrupat piețele monetare naționale într-o piață monetară a zonei euro. Indicatorii de referință ai pieței monetare scot în evidență nivelul ridicat de integrare, analizat prin intermediul dispersiei ratelor de dobândă oferite de bănci pe fiecare segment al pieței.

Pe piețele de obligațiuni s-a constatat o mișcare de integrare comparabilă cu cea a pieței monetare, această mișcare realizându-se și pe piețele produselor derivate, precum și pe piețele de acțiuni într-o mai mică măsură. Piața obligațiunilor guvernamentale a fost cea care s-a integrat cel mai ușor într-o piață unică. Obstacolele care au fost în cazul integrării pieței acțiunilor țin de faptul că acțunile locale erau mai importante, indicând o integrare viitoare.

La nivelul zonei euro, succesul integrării piețelor de acțiuni și obligațiuni a depins de armonizarea legislațiilor naționale. Dezvoltarea acestor piețe este strâns legată de evoluția operațiunilor transfrontaliere, de fuziunile și alianțele orizontale și verticale, precum și de noii participanți pe piață.

Piețele bancare din zona euro sunt încă puternic segmentate. Acest lucru reiese din dispersia ridicată pentru aceleași tipuri de rate ale dobânzii și din activitatea bancară transfrontalieră care este destul de puțin dezvoltată.

Economiile țărilor membre ale Uniunii Europene sunt dinamice iar integrarea monetară a accelerat dezvoltarea piețelor financiare. Prin înlăturarea obstacolelor se poate asigura o integrare completă, acest lucru fiind o condiție pentru ca zona euro să dezvolte piețe financiare de mărimi egale cu cele americane.

2.3. Rolul euro pe piața internațională

Pe parcursul ultimului deceniu, arena financiară a cunoscut schimbări semnificative, realizare Uniunii Economice și Monetare fiind factorul primar care le-a accelerat ritmul. Printre schimbările importante se numără procesul neîntrerupt de integrare a pieței financiare, care a cosntituit un element cheie pentru noua înfățișare a tranzacțiilor transfrontaliere. În ceea ce privește integrarea, unele piețe au înregistrat progrese considerabile față de altele.

Totalitatea sectoarelor pieței financiare au fost afectate de introducerea euro. Înlocuirea monedelor naționale cu o monedă comună unică a avut ca rezultat un nou design al piețelor financiare, al instituțiilor financiare și a antrenat modificări în comportamentul investitorilor și al emitenților de active.

Introducerea monedei unice a adus o schimbare semnificativă atât în mediul economic, cât și în cel financiar. Lansarea monedei euro a însemnat de la început un centralizator pentru achiziții și fuziuni în spațiul european.

Euro a realizat schimbări importante pentru participanții pe piețele financiare și a ajutat dezvoltările structurale în industria financiară. Impactul adoptării monedei euro a avut influențe asupra pieței monetare, pieței de capital, dar și asupra pieței bancare.

Impactul imediat pe care introducerea monedei unice l-a avut asupra procesului de integrare financiară, a fost resimțit pe europiețele monetare. De la începutul Uniunii Economice și Monetare, ratele de dobândă aferente depozitelor interbancare au cunoscut un proces de convergență, iar tranzacțiile externe pe piețele monetare au crescut. Aceste tranzacții reprezintă peste 50% din activitățile tuturor segmentelor pieței monetare.

Integrarea piețelor ratei dobânzii în zona euro a fost o realizare esențială, furnizând pieței o cotă uniformă, acceptată de către toți participanții acesteia. Evoluția pieței secundare a fost aceeași, unde au sporit integrarea, adâncimea și standardizarea. Acest lucru se datorează volumului mare al tranzacțiilor zilnice și dezvoltarea pieței swap.

Piața instrumentelor derivate denominate în euro s-a mărit în mod considerabil, mai mult decât dimensiunile implicate de monedele tradiționale, reflectând o tendință de creștere accentuată a acestor instrumente la nivel global, precum și absența lichidităților care stau la baza lor. Marea majoritate a operațiunilor cu derivate denominate în euro se desfășoară la Londra și nu în zona euro. În cazul piețelor garantate din cadrul Eurozonei, cum ar fi piața efectelor comerciale, piața certificatelor de trezorerie și de depozit sau piețele repo private, procesul de integrare a fost mai puțin complex.

Gradul de integrare a piețelor swap și a celor futures este mai mare decât cel al piețelor operațiunilor cu numerar. Acest lucru reiese din faptul că pe piețele instrumentelor derivate se înregistrează o mai mare concentrare de operațiuni realizate de instituții de dimensiuni mari. În timp ce segmentul negarantat al pieței monetare a suportat un proces de integrare rapidă, segmentul operațiunilor de report nu a cunoscut aceeași viteză. Principalele explicații sunt date de absența armonizării aranjamentelor privind aceste operațiuni la nivelul zonei euro, de distribuirea neuniformă a garanțiilor în diferite state și de dificultățile în managementul transfrontalier al acestora.

În primele zile după introducerea monedei euro, pe segmentul overnight al pieței monetare s-a identificat o perioadă de acomodare. În această perioadă s-a înregistrat un număr de inconveniente care au fost depășite în măsura în care băncile au început să se adapteze la noile condiții.

În privința piețelor de capital, putem sune că progresul către integrare a fost semnificativ și pe piața obligațiunilor și pe cea a acțiunilor. În anul 2000, piața obligațiunilor denominate în euro a înregistrat o valoare de 6.623 miliarde euro, fapt care a confirmat tendința de creștere din 1999.

Principala dezvoltare structurală a pieței primare a fost continuarea reducerii ponderii obligațiunilor guvernamentale. Guvernele europene au fost determinate să emită mai puține titluri de împrumut, din cauza condiției care limitează deficitele bugetare guvernamentale la 3% din PIB. Companiile emitente care anterior se simțeau excluse au primit o cale liberă, deoarece datoriile guvernamentale au fost responsabile pentru cea mai mare parte a datoriei restante din zona euro.

Totodată, sporirea atenției autorităților naționale către cererile investitorilor a determinat o serie de măsuri de îmbunătățire a lichidității piețelor secundare pentru obligațiunile guvernamentale. Astfel, noile obligațiuni emise au înregistrat un grad mai mare de standardizare, iar răscumpărările realizate de către guvernele statelor europene au avut scopul de a reduce nivelul îndatoririi lor și creșterea lichidității activelor.

Încurajați de înlăturarea riscului ratei de schimb, investitorii europeni și-au diversificat substanțial portofoliul de obligațiuni de la lansarea euro, acest lucru permițându-le să obțină dobânzi mai mari pentru un anumit nivel al riscului portofoliului.

Tranzacționarea electronică s-a dezvoltat repede și pe piața obligațiunilor, la fel ca pe piețele financiare internaționale. Deși au fost epuse eforturi și s-au înregistrat progrese în domeniul integrării pieței obligațiunilor în zona euro, încă mai sunt unele bariere: infrastructura a rămas prea fragmentată din punct de vedere al participanților pe piață, iar taxele de emisiune și dificultățile în acoperirea riscului de credit stau în calea integrării complete.

Euro a realizat modificări semnificative pe termen lung pe piețele de obligațiuni din zona euro, astfel devenind mai numeroare împrumuturile obligatare. Introducerea acestei monede unice a stimulat o restructurare întinsă a piețelor din Europa, acest lucru observându-se în capitalizarea totală a pieței bursiere, de la 3.600 miliarde de euro în 1998, la peste 5.500 miliarde de euro la sfârșitul anului 1999. Acesta este și un efect al orientării companiilor private din Europa către capitalizarea bursieră.

Euro a creat și o a doua piață de acțiuni din lume ca mărime, pentru companiile aflate la început de drum. Astfel, acțiunile comercializate public la principalele burse din zona euro sunt convertite în euro în prima zi de tranzacționare, iar recalcularea valorii acțiunilor se face automat datorită piețelor libere care determină prețurile acestor acțiuni.

Pentru determinarea mărimii și importanței pieței acțiunilor se folosește indicatorul ponderii capitalizării bursiere în PIB. Piața acțiunilor în euro s-a dezvoltat considerabil, de la o pondere a capitalizării bursiere în PIB de 25% în perioada 1990-1995, la 90% în anul 2000, mai mare decât în Japonia (68%). De asemenea, numărul companiilor cotate la piețele de acțiuni, a crescut în perioada 1998-2000 cu 10% pe an, în timp ce în Japonia s-a înregistrat o creștere de numai 5% pe an, iar în SUA de 4% pe parcursul aceleiași perioade.

Piețele de capital europene sunt influențate în mare măsură de Uniunea Monetară. Euro a generat o tendință generală de expansiune și diversificare, care a făcut ca piețele de capital europene să devină mai competitive în comparație cu cele similare din America și Japonia. Euro a adus, de asemenea, câteva modificări importante, printre care se numără faptul că investitorii americani și-au crescut diversitatea portofoliului lor spre Europa, din motivul transparenței și simplității mai mare a investițiilor europene.

Un alt impact al euro asupra pieței de capital este cel al regimurilor ratei de schimb. În majoritatea mediilor investiționale din zona euro, investitorii din lumea întreagă mai au de suportat un singur tip de risc legat de rata de schimb, acela fiind cel determinat de puterea sau slăbiciunea euro.

Moneda unică elimină riscul ratei de schimb care diferențiază ratele dobânzilor din zona euro. Odată cu introducerea monedei unice, aceste prime diferite pentru rata de schimb au dispărut și au fost înlocuite de un singur tip de risc valutar pentru întreaga regiune. În mare parte, diferențele între ratele pe termen lung ale dobânzilor din zona euro sunt determinate de riscurile de credit și de lichiditate.

Introducerea monedei euro a contribuit în mod cert și la creșterea gradului de integrare a pieței bancare, prin eliminarea riscului ratei de schimb stimulându-se competiția și gradul de transparență. Piețele mai integrate au permis băncilor să exploateze economii dezvoltate și să realizeze activități mai diversificate, având ca rezultat consolidarea stabilității sistemului financiar.

Se disting trei forme de integrare bancară, și anume:

creștere organică prin crearea de sucursale și filiale;

consolidare, ca urmare a activității de fuziuni și achiziții;

prevederi transfrontaliere privind serviciile bancare

Cel mai anticipat efect al introducerii monedei unice asupra sectorului financiar din cadrul Eurozonei l-a reprezentat creșterea rapidă a volumului operațiunilor transfrontaliere de retail și consolidarea în rândul băncilor.

Sectorul bancar a însemnat un element cheie al procesului de integrare financiară, cu toate că piața bancară de retail rămâne în continuare fragmentată. Deși în primii ani de existență ai monedei euro s-a constatat o majorare de 3% la creditele transfrontaliere acordate instituțiilor nebancare, ritmul de creștere este unul destul de scăzut. Comisioanele ridicate pentru plățile transfrontaliere au limitat beneficiile tangibile ale monedei euro, din perspectiva clienților băncii.

Realitatea arată că primii zece ani de existență ai monedei euro au generat o creștere remarcabilă a gradului de integrare financiară, chiar dacă nivelul de convergență variază în cadrul diferitelor segmente ale sistemului financiar. Cu toate acestea, procesul de integrare este departe de a fi încheiat, în special în sectorul bancar.

Moneda europeană a reușit să se impună nu doar la nivelul Uniunii Europene, ci și la nivel internațional. Astfel, în luna noiembrie a anului 2008, euro a ajuns să fie cea mai tranzacționată monedă, ca volum, de pe piețele valutare internaționale.

În ceea ce privește viitorul monedei unice, ne putem axa pe două mari direcții. Pe de o parte, putem analiza modul în care moneda unică europeană se va extinde și va fi adoptată și de alte țări membre ale Uniunii Europene, iar pe de altă parte putem să ne referim la evoluția viitoare a zonei euro ca bloc monetar.

Procesul de extindere a monedei unice europene, se constituie din faptul că fiecare stat și-a stabilit un calendar destul de clar al adoptării acesteia, dar, în schimb, subiectul privind evoluția viitoare a uniunii monetare și a modului în care aceasta va funcționa și va face față provocărilor economice este în continuă dezbatere.

Avantajele pe care le-a adus moneda unică se manifestă la nivel microeconomic, pe când dezavantajele sunt la nivel întregii economii. Pentru țările membre, principalul rol al monedei euro a fost de a le oferi posibilitatea să-și promoveze comerțul. Prin eliminarea riscului ratei de schimb și asigurând o transparență totală a prețurilor, euro este un catalizator important pentru ca activitățile economice să se extindă în afara granițelor țărilor.

Prin adoptarea monedei euro, țările membre economisesc sume extrem de mari în fiecare an, datorită reducerii costurilor tranzacțiilor cu schimbul valutar pe care firmele îl fac în activitățile de import sau export cu diferite țări ale UE.

Alte două beneficii majore ale adoptării euro se referă la prevenirea devalorizării competitive și a speculației. Devalorizarea competitivă reprezintă devalorizarea monedei naționale de către o țară cu scopul de a stimula exportul. Speculația, pe de altă parte, avea loc în mod constant pe tot teritoriul Europei, pentru că atunci când se credea că o monedă se va deprecia, oamenii își vindeau toate activele pe care le dețineau în acea monedă. Prin eliminarea speculației, economiile țărilor membre au putut să crească mai ușor decât până atunci.

Moneda euro a adus țărilor membre ale Uniunii Economice și Monetare și dezavantaje, cel mai mare constând în faptul că toate țările membre au renunțat la dreptul lor de a gestiona politicile economice și monetare pentru a interveni în problemele economice interne. Una dintre cele mai mari probleme care poate interveni în urma adoptării unei monede unice este situația în care una din țări se află într-o recesiune și nu are nici o soluție decât să aștepte ca lucrurile să se îmbunătățească.

Un alt aspect negativ al uniunii monetare invocat adeseori este pierderea suveranității naționale. Transferul unor componente naționale de ordin monetar și fiscal la nivel comunitar implică faptul că țări viguroase și stabile acceptă luările de decizii ale altor țări, care pot fi uneori mai slab dezvoltate și lipsite de rezistență pe planul luptei împotriva inflației.

Totuși, euro a părut a fi un pretext nou pentru centralizarea puterii, ceea ce a condus la dispariția suveranității naționale ale statelor membre. Autoritățile au luat prea puțin în seamă modalitățile de gestionare a unor situații de criză în cadrul Uniunii Economice și Monetare, deoarece anumite țări pot să iasă din sistem în decursul unei crize severe.

Procesul introducerii monedei euro a stimulat dezvoltarea relațiilor financiare atât la nivelul țărilor dezvoltate, cât și al celor în curs de dezvoltare și au determinat:

apariția și dezvoltarea unor piețe financiare noi: NASDAQ Europa (EASDAQ – până în 2001), EURONEXT etc;

o gamă largă de inovații financiare (produse financiare exprimate în aceeași monedă) și scăderea costurilor la achiziționarea acestora; instrumente financiare: euro-obligațiuni, euro-credite, euro-acțiuni, euro-efecte;

o majorare a potențialului economiei către una eficientă;

riscuri noi, transmiterea rapidă a recesiunilor economice;

actori noi: autorități recunoscute de guvernele naționale, corporații transnaționale și organizații non-guvernamentale;

reguli noi: acorduri multilaterale, cu reglementări care sunt mai puternice decât politicile naționale.

Domeniului financiar i s-a acordat o atenție sporită în ultima vreme, prin mecanisme de cooperare monetară suferind modificări majore instrumentele, instituțiile, reglementările și piețele. Instituțiile și întreprinderile se dezvoltă datorită noilor progrese ale informaticii și telematicii. Evoluțiile din cadrul informaticii au condus și la apariția unoi noi instrumente financiare.

Lumea contemporană se caracterizează prin procese integraționiste și de globalizare a economiei mondiale. Ratele de dezvoltare economică depind, în aceste condiții, de accesul economiei respective la rezultatele progresului tehnico-științific internațional.

Globalizarea s-a extins asupra tuturor piețelor financiare ale lumii cu ajutorul inovațiilor tehnologice contemporane avansate, astfel comunicarea și relațiile dintre oameni de pe întreg globul devenind mai ușoară și mai rapidă. Comunicarea populației este podul spre reușită în orice domeniu și duce la realizări de idei și noutăți neașteptate.

Aderarea la sistemul global de guvernare a lumii reprezintă contopirea la întreg, ce presupune modificări structurale făcute cu rigurozitate pe fondul reformelor. Moneda euro este un element important în realizarea liberalizării, regionalizării și internaționalizării și a influențat în mod pozitiv cooperările regionale în Uniunea Europeană.

Capitolul 3

Utilizarea euro pe piața financiară internațională

În 2011, în special în a doua jumătate a anului, sistemul financiar al zonei euro a fost puternic afectat de intensificarea crizei datoriilor suverane. Primele de risc pentru anumite instituții financiare a crescut, în timp ce, mulți emitenți din zona euro aflați în dificultate, au constatat că este din ce în ce mai greu accesul pe piețele primare.

Condițiile pieței monetare s-au deteriorat semnificativ în a doua jumătate a anului 2011. În același timp, piețele de obligațiuni din zona euro au arătat semne tot mai mari de segmentare în țările din zona euro.

Pentru a se asigura că băncile din zona euro au avut acces la lichidități adecvate de finanțare, Consiliul guvernatorilor BCE a hotărât să reintroducă operațiunile de refinanțare de 12 luni și să desfășoare două operațiuni de refinanțare de 36 de luni, în timp ce, de asemenea, să extindă în mod semnificativ baza garanției. Totodată, acesta a decis să continue utilizarea procedurilor de ofertă cu rată fixă​​, cu alocare integrală în operațiunile sale principale de refinanțare.

În acest mediu provocator, rolul internațional al euro a rămas relativ elastic, fapt reflectat în ratele de schimb stabile ale euro față de celelalte valute importante de rezervă până la sfârșitul anului 2011. În mod aparte, cota monedei euro în rezervele valutare globale a rămas în jur de 25% la sfârșitul anului 2011.

Utilizarea monedei euro ca monedă de referință pentru ancorarea cursului de schimb a rămas relativ neschimbată, iar moneda euro a rămas o ancoră importantă de stabilitate, în special pentru țările învecinate cu zona euro.

Pe piețele de credit internaționale, cererea externă pentru titlurile de creanță denominate în euro a rămas stabilă în prima jumătate a anului 2011, dar a scăzut moderat spre sfârșitul anului. De asemenea, din punct de vedere al emiterii, ponderea euro în titlurile de creanță internaționale emise de nerezidenți a scăzut în continuare în 2011.

În ceea ce privește substituirea monedei, statisticile privind transferurile nete de bancnote euro către destinații din afara zonei euro arată că cererea externă pentru bancnotele euro a crescut la o rată anuală de creștere semnificativ mai mare decât bancnotele aflate în circulație în zona euro. Acest lucru sugerează că, în general, utilizarea de bancnote euro în afara zonei euro a rămas puternică, în ciuda intensificării crizei datoriilor suverane din zona euro, în a doua jumătate a anului 2011.

Aceste evoluții ar putea indica o schimbare modestă în preferințele monetare spre sfârșitul anului 2011, atunci când tulpini financiare din anumite țări și instituții financiare ale zonei euro s-au intensificat. Cu toate acestea, moneda euro a rămas cea mai populară monedă de denominare a depozitelor în valută în țările CESEE și a continuat să fie privită ca un etalon al valorii mai sigur decât majoritatea monedelor locale.

Euro în rezervele valutare globale și rolul său în ancorarea cursului de schimb.

Graficul nr.1 – Cantitatea de monedă în rezervele valutare globale

Sursa : Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

Pe parcursul perioadei analizate, rezervele au continuat să crească rapid în mai multe economii emergente și avansate. Rezervele valutare globale au atins un nou maxim istoric de 10,2 miliarde $ la sfârșitul anului 2011.

În general, în timp ce criza datoriilor suverane din zona euro a avut efecte asupra segmentului de rezerve denominate în euro, dovezile disponibile sugerează că moneda euro a rămas cea de a doua cea mai importantă monedă de rezervă internațională în 2011. În același timp, statutul dolarului american ca lider de monedă de rezervă la nivel mondial a rămas neschimbat.

În ceea ce privește utilizarea monedei euro ca ancoră a cursului de schimb, principala schimbare a avut loc în Elveția: la 6 septembrie 2011, Banca Națională a Elveției a anunțat în mod unilateral o rată de schimb minimă de 1,20 franci elvețieni pe euro. Astfel, utilizarea monedei euro ca monedă de referință pentru ancorarea cursului de schimb a rămas relativ neschimbată.

Ca și în anii precedenți, utilizarea monedei euro în regimurile cursurilor de schimb ale țările din afara zonei euro a fost, în mare măsură, susținută de factori geografici și instituționali, acest lucru fiind observat în special în țările învecinate cu zona euro și în țările care au stabilit aranjamente instituționale speciale cu UE sau statele sale membre.

Cu excepția țărilor participante la Mecanismul Cursului de Schimb II, decizia de a utiliza euro ca monedă ancoră este unilaterală și nu implică nici un angajament din partea BCE. Dolarul american, pe de altă parte, continuă să fie utilizat pe scară largă ca ancoră a cursului de schimb, atât în Asia cât și în America Centrală și de Sud.

Graficul nr.2 – Ponderea principalelor valute în rezervele valutare

Sursa : Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

Conform graficului nr.2, ponderea principalelor valute în rezervele valutare a rămas relativ stabilă pe parcursul anului 2011. Cota monedei euro în rezervele valutare globale a scăzut ușor, ajungând la 25% la sfârșitul lui 2011. În aceeași perioadă ponderea activelor denominate în dolari din rezervele valutare globale a rămas stabilă la 62%, în timp ce cota yenului japonez a scăzut ușor la 3,7%.

Cererea externă pentru titlurile de creanță denominate în euro.

Tabelul nr.2 – Dimensiunea internațională a titlurilor de creanță denominate în euro

Sursa : Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

Cererea externă pentru titlurile de creanță denominate în euro au rămas neschimbate în prima jumătate a anului 2011. La sfârșitul lunii iunie a anului 2011, ponderea titlurilor denominate în euro în totalul titlurilor de creanță deținute de rezidenți din afara zonei euro a fost de 17%, în scădere ușoară de la 18% la finele lunii iunie a anului precedent.

Cifrele sugerează, totuși, că a existat o scădere moderată a cererii externe pentru activele din zona euro la sfârșitul anului 2011.

Utilizarea monedei euro în emiterea de creanțe de către nerezidenți

Tabelul nr.3 – Volumul stocului de titluri de creanță și ponderea valutelor

Sursa : Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

Conform tabelului nr.3, la sfârșitul celui de-al patrulea trimestru al anului 2011, sumele restante ale titlurilor de creanță (inclusiv obligațiuni, note și instrumente ale pieței monetare) au ajuns la aproximativ 98 miliarde $ la nivel mondial, de la 95 miliarde un an mai devreme. Titlurile de creanță exprimate în euro au reprezentat în jur de 25 miliarde $ din aceste sume restante, în proporție de 25,7% din totalul acestora.

Această cifră oferă o estimare a cotei globale a euro pe piața creanțelor, incluzând aici, titlurile de creanță denominate în euro emise de rezidenți ai zonei euro și cumpărate tot de rezidenți ai zonei euro.

O altă metodă de măsurare a importanței monedelor de pe piața creanțelor internațională cuprinde doar pe acelea emise într-o altă monedă decât cea a țării în care se face emisiunea (graficul nr.3).

Graficul nr.3 – Stocul titlurilor de creanță internaționale și cota principalelor valute

Sursa : Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

La sfârșitul anului 2011, stocul total de titluri de creanță de acest fel măsura aproximativ 11 miliarde de dolari. Titlurile de valoare exprimate în euro au reprezentat 2,8 miliarde din acest volum, adică 25,5% din totalul sumelor restante.

La o rată de schimb constantă, acest lucru a însemnat peste 1 punct procentual mai puțin decât în anul precedent, continuând o tendință de scădere care a început în 2005 și a fost exacerbată de criza financiară mondială. În contrast, ponderea dolarului SUA în emiterea internațională a crescut la peste 50%.

Euro pe piețele de schimb valutar și decontarea în comerțul internațional

În 2011, cota monedei euro în decontarea sau facturarea fluxurilor comerciale internaționale a rămas aproape de nivelul observat în anul precedent.

Analizând evoluțiile din tranzacțiile anumitor țări din zona euro cu parteneri situați în afara zonei euro, Franța a înregistrat creșteri considerabile în utilizarea monedei euro, în special pentru comerțul cu servicii. Prin contrast, Luxemburg a înregistrat o scădere semnificativă în comerțul cu mărfuri exprimate în euro.

Graficul nr.4 – Volumul decontărilor și defalcarea valutelor în sistemul de decontări (CLS)

Sursa : Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

Pe piețele de schimb valutar, datele disponibile cu privire la valorile medii zilnice de decontare arată că tranzacțiile de schimb valutar, după o scădere semnificativă în 2008, au început să crească din nou în 2009 și au depășit în cele din urmă, în iulie 2010, nivelul de dinainte de criză. De atunci, volumul decontărilor a continuat să crească, în ciuda unei anumite volatilități interimare.

Compoziția valutară a tranzacțiilor decontate în CLS rămâne stabilă: dolarul american era omologul în 90% din totalul schimburilor valutare, confirmând rolul său în calitate de principal mijloc pe piețele de schimb valutar, în timp ce cota monedei euro rămâne la 40%.

Graficul nr.5 – Transferurile nete de bancnote euro către destinații din afara zonei euro

Sursa : Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

Cererea externă pentru bancnotele euro a crescut substanțial în 2011, la o rată anuală de creștere semnificativ mai mare decât bancnotele aflate în circulație în zona euro. Valoarea transferurilor nete lunare de bancnote euro în străinătate a fost deosebit de robustă până la sfârșitul verii lui 2011, având o contractare modestă în 2010. Cu toate acestea, transferurile lunare nete în anul 2011 nu au fost la fel de mari ca cele înregistrate în anii 2007 și 2008.

Creșterea înregistrată în 2011, în transferurile nete de bancnote euro, a fost explicată în întregime de ieșirile brute mai mari de bancnote euro, decât retururile de bancnote de la rezidenți din afara zonei. Volumul transferurilor nete ale bancnotelor euro a fost negativ în decembrie 2011, în contextul incertitudinilor pe piața economică și financiară care afectează zona euro. Cu toate acestea, fluxul negativ a fost inversat în ianuarie 2012. În general, deci, recentele evoluții din transferurile nete de bancnote euro în străinătate sugerează că utilizarea bancnotelor euro în afara zonei euro a rămas puternică chiar și după debutul crizei datoriilor suverane din zona euro în primăvara anului 2010 și a intensificării acesteia în a doua jumătate a anului 2011 .

Graficul nr.6 – Achizițiile și vânzările de bancnote euro către destinații din afara zonei euro

Sursa : Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

Din datele prezente în graficul de mai sus, se confirmă faptul că vânzările de bancnote euro a crescut în anul 2011, în principal ca urmare a creșterii cererii din partea statelor non-membre UE din Europa de Est, Rusia, Orientul Mijlociu și Africa, în timp ce vânzările de bancnote în Elveția au continuat să înregistreze cea mai mare parte din totalul vânzărilor către destinații din afara zonei euro.

În același timp, retururile de bancnote euro, adică cumpărări de la bănci en-gros, au provenit în principal de la statele non-membre UE din Europa de Est.

Agenții economici din centrul, estul și sud-estul Europei folosesc euro pe scară largă pentru tranzacțiile financiare interne. Ca și în anii precedenți, această revizuire raportează cota monedei euro în totalul depozitelor și împrumuturilor în țările din afara zonei euro, cu un accent pe țările învecinate cu zona euro.

Graficul nr.7 – Ponderea euro în depozitele țărilor membre UE din afara zonei euro și a țărilor candidate

Sursa : Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

În anul 2011, cota monedei euro în totalul depozitelor a scăzut ușor în majoritatea statelor membre UE din afara zonei euro, a potențialelor candidate și a țărilor în curs de aderare. Acest lucru poate fi cauzat de răspunsul agenților economici la scăderea treptată a incertitudinii financiare și a macroeconomiei.

În timp ce aceste evoluții ar putea, într-o anumită măsură, să reflecte efectele de evaluare, acestea ar putea indica, de asemenea, o ușoară schimbare în preferințele monetare spre sfârșitul anului 2011, atunci când tulpini financiare din anumite țări și instituții financiare semnificative din zona euro s-au intensificat.

Cu toate acestea, moneda euro a rămas cea mai populară monedă de denominare a depozitelor în valută în țările CESEE și a continuat să fie percepută ca un stoc de valoare în raport cu monedele locale, în special în țările care au experimentat anterior perioade de instabilitate macroeconomică.

În ceea ce privește decizia populației de a-și plasa economiile într-o anumită monedă, aceasta o putem vedea în graficul următor:

Graficul nr.8 – Structura monedelor în care sunt plasate economiile

Sursa : Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

În acest grafic sunt înregistrate preferințele cetățenilor din cinci țări membre ale Uniunii Europene (România, Bulgaria, Polonia, Ungaria și Republica Cehă), precum și din țări în curs de aderare și candidate la UE.

În Republica Cehă și Polonia, mai mult de 70% din cetățeni ar alege să-și salveze economiile în moneda locală. În contrast, în Serbia, doar 20% din populație ar economisi în dinari sârbești și mai mult de 70% ar economisi în euro. În România, se preferă în proporție de peste 60% leul, în timp ce, moneda euro este folosită pentru plasarea economiilor doar de 30% dintre români.

Ca și în trecut, dintre valutele străine, euro a fost ales mai frecvent decât dolarul american. În Ungaria și Bosnia-Herțegovina, ponderea celor care ar depozita economiile în dolari a fost relativ ridicată la 9%, respctiv 15%. În general, cu toate acestea, rezultate arată că, în ciuda declinului văzut în încrederea față de moneda euro, un procent extrem de mare de cetățeni ar continua să păsreze economiile în euro, în special în Europa de Sud-est.

Graficul nr.9 – Evoluția cursului de schimb

Sursa : BCE

Din momentul introducerii sale în anul 1999 și până la evenimentele de la 11 septembrie 2001, euro a cunoscut o depreciere ușoară dar constantă în raport cu dolarul SUA.

Începând cu anul 2002, piața valutară s-a caracterizat printr-o apreciere a dolarului american față de majoritatea valutelor, determinată în special de perspectivele de creștere economică din SUA. În comparație cu sfârșitul anului 2001, la începutul anului 2002 euro s-a depreciat în raport cu dolarul american și francul suedez.

Începând cu jumătatea anului 2002 și până în anul 2008, euro s-a apreciat față de majoritatea valutelor, într-o mai mare măsură față de dolarul american, dar si față de lira sterlină și yenul japonez. După aprecierea din cursul anului 2009, euro s-a situat pe un trend descendent de la începutul anului 2010.

Volumul bancnotelor și monedelor euro pe piață

Graficul nr.10 – Numărul și valoarea bancnotelor euro aflate în circulație

Sursa : Banca Centrală Europeană – ”Raport anual 2012”

La sfârșitul anului trecut, numărul bancnotelor euro aflate în circulație era de 15,7 miliarde, valoarea totală a acestora fiind de 912,6 miliarde de euro. Volumul acestora a crescut de la finele anului 2011, când se înregistra un număr de 14,9 miliarde de bancnote, ce aveau o valoare totală de 888,6 miliarde de euro.

Din punct de vedere al valorii, bancnota de 50 euro și cea de 500 euro au avut cele mai mari ponderi la nivelul bancnotelor aflate în circulație, de respectiv 35% și 32% la sfârșitul anului 2012.

Graficul nr.11 – Numărul bancnotelor euro în circulație pe cupiuri

Sursa : Banca Centrală Europeană – ”Raport anual 2012”

Cea mai intens utilizată bancnotă, din punct de vedere al volumului, a fost cea de 50 euro, deținând o pondere de 41% din numărul total al bancnotelor aflate în circulație.

În anul 2012, ritmul anual de creștere înregistrat de bancnotele aflate în circulație a fost de 2,7% din punct de vedere al valorii și de 4,9% din punct de vedere al volumului.

Bancnotele de 50 euro au înregistrat cele mai mari modificări, numărul acestora crescând cu 6,5%. Bancnotele de 20 euro și cele de 10 euro au avut un ritm anual de creștere de 4,7%, iar numărul bancnotelor de 5 euro s-a mărit cu 4,4%. Ritmul de creștere al bancnotei de 500 euro a fost negativ, numărul acestora scăzând cu 2%.

Aproximativ 20-25% din bancnotele euro aflate în circulație sunt deținute în afara zonei euro, în special în țările învecinate cu zona euro. În anul 2012, transferurile nete de bancnote euro efectuate de instituțiile financiare către regiunile din afara zonei euro au crescut cu 19% față de anul 2011, respectiv cu 2,1 miliarde de euro.

Bancnotele euro, în principal cupiurile cu valoare mare, sunt deținute în afara zonei euro atât ca mijloc de tezaurizare, cât și pentru decontarea tranzacțiilor pe piețele internaționale.

În anul 2012, a fost alocată băncilor centrale naționale din zona euro producția unui volum total de 8,5 miliarde de bancnote euro. Noua bancnotă de 5 euro, care a fost introdusă în circulație în luna mai a acestui an, reprezintă 2,9 miliarde din valoarea totală (aproximativ 34% din bancnotele produse).

La sfărșitul anului trecut, numărul total de monede euro aflate în circulație a crescut cu 4,4%, ajungând la 102,0 miliarde, valoarea acestora fiind de 23,7 miliarde EUR, în creștere cu 2,5% față de sfârșitul anului 2011.

Concluzii

Criza financiară internațională începută acum câțiva ani, a constituit, după părerea mea, o uriașă oportunitate pentru ca euro să-și întărească statutul de monedă națională. Încă din primul deceniu al existenței sale, euro a devenit a doua cea mai importantă monedă după dolarul american.

Euro nu se situează momentan la nivelul la care ar fi îndreptățit să fie, având în vedere dimensiunile și puterea economiei europene. Această situație este datorată, în mare măsură, rolului tradițional de monedă internațională în care a fost promovat dolarul prin sistemul de la Bretton Woods. Cea mai mare parte a comerțului internațional se facturează și decontează încă în dolari, deoarece dolarul nu a avut înlocuitor sau competitor până în 1999. Situația s-a schimbat însă după apariția monedei euro, care a oferit o alternativă credibilă pentru toate funcțiile cerute de la o monedă internațională.

Euro este o monedă internațională puternică, iar datorită angajamentului țărilor din zona euro și a modului ferm în care Banca Centrală Europeană gestionează politica monetară, euro a devenit o monedă atractivă la nivel mondial, precum dolarul american sau yenul japonez.

Astăzi, se contureaza o structură financiară internațională bazată pe două monede concurente, euro și dolarul, completate de câteva monede regionale care servesc nevoile unor arii mai restrânse. Dacă este bine gestionat, un astfel de sistem poate să răspundă nevoilor de dezvoltare a economiei globale pentru mult timp de acum înainte.

Zona euro este cea mai mare putere comercială din lume și reprezintă o destinație atractivă pentru statele care doresc să stabilească relații comerciale cu piața unică. Chiar dacă, în mare parte, criza din zona euro a luat sfârșit, nu înseamnă că și riscurile dispar o dată cu aceasta. Problema datoriilor suverane încă persistă, iar în lipsa Băncii Centrale Europene, sistemul bancar nu va putea continua să se mențină.

În final, după cum se prezintă evoluțiile recente din economia Statelor Unite și pe plan mondial, putem spune că interesul pentru euro ca monedă internațională tinde să crească semnificativ.

Bibliografie :

Andrei Liviu C. – ”Economie europeană”, Editura Economică, București, 2011

Сеrnа Ѕ., Dοnаth L., Șеulеаn V., Bărglăzаn D., șі Bοldеа B. – ”Есοnοmіе Mοnеtаrǎ șі Fіnаnсіаrǎ Іntеrnаțіοnаlǎ”, Еd. Unіvеrѕіtățіі dе Vеѕt, Tіmіșοаrа, 2005

Chabot Christian N. – ”Euro – moneda europeană”, Editura Teora, București, 2000

Duduiala Popescu Lorena – ”Economie europeană”, Ed. Academică Brâncuși, Târgu-Jiu, 2009

Gaftoniuc Simona – ”Finanțe internaționale”, Ed. Economică, București, 2000

Negruș Mariana, Toma Ramona – ”Spre o nouă arhitectură monetar-financiară internațională”, Ed. Universității ”Lucian Blaga”, Sibiu, 2005

Orăștean Ramona – suport curs “Economie monetară și financiară europeană”, Sibiu, 2012

Pelkmans Jacques – ”Integrarea europeană: Metode și analiză economică”, Institutul European din România, București, 2003

Rădulea Dănilă – ”Economie generală”, Editura Conspress, București, 2005

Turliuc Vasile – ”Monedă și credit”, Ed. Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009

Voinea Gheorghe (coord.), Roman Angela (coord.), Chirleșan Dan (coord.) – ”10 ani de la lansarea Euro: Prefacerile și viitorul monedei în contextul crizei mondiale”, Ed. Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010

Banca Centrală Europeană – Raport anual 2012

Comisia Europeană – ”O Europă, o monedă. Drumul către euro”, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2012

Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

www.ecb.int

Bibliografie :

Andrei Liviu C. – ”Economie europeană”, Editura Economică, București, 2011

Сеrnа Ѕ., Dοnаth L., Șеulеаn V., Bărglăzаn D., șі Bοldеа B. – ”Есοnοmіе Mοnеtаrǎ șі Fіnаnсіаrǎ Іntеrnаțіοnаlǎ”, Еd. Unіvеrѕіtățіі dе Vеѕt, Tіmіșοаrа, 2005

Chabot Christian N. – ”Euro – moneda europeană”, Editura Teora, București, 2000

Duduiala Popescu Lorena – ”Economie europeană”, Ed. Academică Brâncuși, Târgu-Jiu, 2009

Gaftoniuc Simona – ”Finanțe internaționale”, Ed. Economică, București, 2000

Negruș Mariana, Toma Ramona – ”Spre o nouă arhitectură monetar-financiară internațională”, Ed. Universității ”Lucian Blaga”, Sibiu, 2005

Orăștean Ramona – suport curs “Economie monetară și financiară europeană”, Sibiu, 2012

Pelkmans Jacques – ”Integrarea europeană: Metode și analiză economică”, Institutul European din România, București, 2003

Rădulea Dănilă – ”Economie generală”, Editura Conspress, București, 2005

Turliuc Vasile – ”Monedă și credit”, Ed. Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009

Voinea Gheorghe (coord.), Roman Angela (coord.), Chirleșan Dan (coord.) – ”10 ani de la lansarea Euro: Prefacerile și viitorul monedei în contextul crizei mondiale”, Ed. Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010

Banca Centrală Europeană – Raport anual 2012

Comisia Europeană – ”O Europă, o monedă. Drumul către euro”, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2012

Raportul Băncii Centrale Europene – ”The international role of the Euro”, Iulie 2012

www.ecb.int