Rolul Euro In Cadrul Pietei Financiar Comunitare

INTRODUCERE

Pe lângă faptul că servește drept monedă a zonei euro, moneda unică europeană are o prezență internațională puternică. Monedele sunt mijloacele prin care bogăția este stocată, protejată și schimbată între țări, organizații și indivizi. O monedă mondială, cum este euro, îndeplinește această funcție la scară mondială. De la introducerea sa în 1999, moneda euro s-a afirmat în mod ferm ca o monedă internațională majoră, a doua după dolarul american.

În interiorul zonei euro, moneda unică, euro, reprezintă mijlocul prin care guvernele, întreprinderile și persoanele fizice efectuează și încasează plăți pentru bunuri și servicii.

De asemenea, este folosită pentru a stoca și crea bogăție pentru viitor sub forma economiilor și a investițiilor. Dimensiunile, stabilitatea și puterea economiei zonei euro – a doua ca mărime pe plan mondial după Statele Unite – contribuie la creșterea atractivității monedei unice și în afara frontierelor zonei euro.

Sectoarele publice și private din țări terțe primesc și folosesc moneda euro în scopuri diverse, inclusiv ca monedă de schimb și de rezervă. Din acest motiv, în prezent, euro este a doua monedă internațională ca importanță după dolarul american.

Moneda euro a marcat și va marca schimbări importante pentru toate statele europene, inclusiv pentru cele ce nu sunt cuprinse încă în zona monedei unice. Pentru că și aceste state sunt chemate să respecte Pactul de stabilitate și creștere economică, să renunțe la finanțări inflaționiste ale deficitului bugetar prin Banca Centrală, inclusiv la accesul privilegiat al autorităților publice la instituțiile financiare și să încheie procesul de liberalizare a circulației capitalurilor.

În fiecare dintre aceste țări, politicile monetare sunt tot mai mult legate de instrumentele specifice economiei de piață. Prin urmare, este necesar ca reformele să fie intensificate și în rândul factorilor care determină eficiența politicii monetare, cum ar fi concurența în sectorul bancar, dezvoltarea intermedierilor financiare și creditele. Inclusiv România este nevoită să îndeplinească criteriile de convergență; Euro ar putea constitui o ancoră monetară solidă pentru România. Fără îndoiala că obiectivul trecerii la euro va sprijini procesul de ajustare macroeconomică într-un mediu caracterizat prin inflație și dobânzi tot mai scăzute în anii viitori.

Menținerea zonei euro reprezintă atât avantaje cât și dezavantaje, fiind rezultatul unui proces integrativ, complex, atât în planul economiei reale cât și în cel al economiei monetare.

Procesele înregistrate de economia românească în special în perioada de după anul 2000, precum și necesitatea îndeplinirii unor exigențe impuse de integrarea în UE au impus în mod firesc schimbările semnificative și în planul conceperii și implementării politicii monetare a BNR.

Lucrarea de față este structurată pe 4 capitole, fiecare tratând o parte importantă din tema ROLUL EURO ÎN CADRUL PIEȚEI FINANCIAR COMUNITARE.

Primul capitol conține informații cu privire la înființarea Uniunii Economice și Monetare Europene, istoricul acesteia și primii pași întreprinși pentru o Europă Comunitară.

Al doilea capitol tratează metodica integrării economice și monetare, dar și stadiile realizării Sistemului Monetar European.

Capitolul trei conține informații cu privire la rolul Euro în cadrul piețelor financiar comunitare, modul în care acesta influențează, avantajele și dezavantajele adoptării acestei monede unice, responsabilitățile Băncii Centrale Europene precum și independența Băncii Centrale Europene.

Ultimul capitol face referire la situația economiei românești, criteriile pe care țara noastră trebuie să le îndeplinească pentru adoptarea monedei euro, influența pe care aceasta o generează, necesitate adoptării monedei unice precum și avantajele adoptării monedei Euro de către România.

Din momentul în care România va de veni membră a Uniunii Economice și Monetare, moneda unică europeană Euro va înlocui leul, în acest moment devenind moneda națională a României.

Pentru a adera la zona Euro, România trebuie să întrunească toate criteriile prevăzute de lege, cele mai importante fiind cele patru criterii de convergență cuprinse în tratatul de la Maastricht.

Respectarea de către România a acestor criterii și cerințe impuse de către Uniunea Europeană, va duce la apariția unor avantaje dar, și la posibile riscuri pentru economia românească. Astfel, introducerea monedei Euro va avea efecte pozitive asupra comerțului exterior al României, mai ales că 2/3 din comerțul exterior este orientat către țările Uniunii Europene.

Introducerea monedei Euro va aduce stabilitate și va reduce pierderile agenților comerciali locali, pierderi cauzate de riscurile de schimb valutar.

1. ISTORICUL UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE EUROPENE

1.1 PRIMII PAȘI CĂTRE O EUROPĂ COMUNITARĂ

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, majoritatea monedelor din țările industrializate erau strâns apropiate de dolar sub ceea ce s-a numit „standardul de aur” în sistemul de la Bretton Woods.

Tratatul de la Roma a inclus dispoziții minore privind colaborarea legată de politica monetară. Cele șase state fondatoare ale Uniunii Europene au fost implicate în sistemul monetar internațional Bretton Woods, definit prin rate fixe ale cursului de schimb valutar, cu posibilitatea adaptării acestora. Nu a fost necesară crearea unui sistem paralel.

Supremația de facto a dolarului și devalorizările câtorva monede europene au condus politicienii europeni la căutarea unei soluții de redresare a acestui dezechilibru printr-o integrare economică între statele europene.

Încă din anul 1969 odată cu Raportul Barre, elaborat de cele șase State Membre de atunci ale Comunității Economice Europene (CEE), planurile pentru o monedă unică europeană au început să fie conturate.

Din anul 1969, când exista pericolul unui colaps al sistemului monetar mondial, șefii de stat sau de guvern au hotărât în cadrul summit-ului de la Haga să transforme treptat Comunitatea într-o uniune economică și monetară. În luna octombrie a anului 1970, fostul prim-ministru al Luxemburgului, Pierre Werner, a propus un plan de integrare, incluzând în esență următoarele:

– într-o primă etapă, să fie reduse marjele de fluctuație între monedele statelor membre;

– ulterior, să fie realizată liberalizarea circulației capitalului, însoțită de integrarea piețelor financiare, în special a sistemelor bancare;

– în cele din urmă să fie fixate irevocabil cursurile de schimb valutar între monede.

Decizia nu a putut fi aplicată imediat întrucât i-au succedat o serie de evenimente economico-financiare și politice internaționale. Astfel, la data de 15 august 1971, Sistemul de a intrat în colaps ca urmare a deciziei unilaterale a președintelui american (R. Nixon) de a face dolarul neconvertibil în aur. A urmat apoi Criza petrolului care a generat noi presiuni asupra monedelor europene. CEE s-a extins la nouă state, multe dintre aceste state membre nu au fost dispuse să renunțe la monedele lor naționale.

Instabilitatea generală a provocat probleme economice și sociale semnificative, statele membre încercând să creeze un mediu care să ofere, cel puțin pe plan european, o stabilitate minimă până în momentul în care putea fi creată uniunea monetară.

La data de 12 aprilie fost introdus mecanismul „șarpe în tunel”, care a constat în limitarea marjelor de fluctuație între valutele comunitare (șarpele) la ± 2,25 % și a marjelor de fluctuație între aceste monede și dolar (tunelul) la ± 4,5 %.Pentru a asigura funcționarea acestui mecanism, statele membre au fondat, în anul 1973, Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), abilitat să preia o parte din rezervele monetare naționale.

Rezultatele acestui mecanism au fost dezamăgitoare. Reacția statelor membre a fost diferită cu privire la perturbările apărute în urma creșterii prețului petrolului, acestea conducând la fluctuații dese și puternice ale cursului valutar. Au existat retrageri dar și aderări la mecanismul de asigurare a stabilității cursului, iar “șarpele” valutar, care a fost conceput inițial cu titlul de acord comunitar, s-a redus la o zonă de stabilitate monetară în jurul mărcii germane.

La sfârșitul anului 1977, doar cinci dintre cele nouă state membre au rămas în mecanism, în timp ce celelalte au decis să își lase monedele să acționeze liber pe piață. În același an s-a renunțat la planul Werner.

Summitul de la Bruxelles din decembrie decis fondarea unui Sistem Monetar European (SME), având ca scop reducrea fluctuațiilor cursului de schimb valutar între monedele statelor membre și, în acest fel, să instaureze o zonă de stabilitate monetară în Europa. SME a intrat în vigoare la data de 13 martie 1979.

SME a fost un sistem de rate de schimb fixe, rate adaptabile între monedele statelor membre, cuprinzând următoarele elemente:

a. Unitatea monetară europeană (ECU) – elementul central al sistemului, reprezentând un „coș valutar” care a reunit monedele europene, în cadrul căruia importanța fiecărei monede depindea de contribuția țării respective la PIB-ul Comunității și de proporția sa în volumul schimburilor comerciale intracomunitare. ECU a fost o monedă de decontare folosită ca instrument de plată între băncile centrale și ca unitate de cont a bugetului Comunității, însă nu a fost utilizat ca mijloc de plată legal.

b. Mecanismul cursului de schimb valutar – cursul de referință exprimat în ECU, stabilit pentru fiecare monedă a statelor membre. Pe baza acestor cursuri de referință au fost stabilite cursurile de schimb între monedele comunitare (cursurile de schimb bilaterale).

c. Marjele de fluctuație – marjele de fluctuație acceptate, în limitele cărora puteau varia cursurile de schimb bilaterale. Inițial acestea au fost stabilite la valoarea de 2,25 % (6 % pentru lira italiană).

d. „Indicatorii de divergență”. O monedă poate fi considerată drept „divergentă” atunci când atingea 25 % din intervalul de fluctuație maxim, caz în care autoritățile trebuiau să ia măsuri, precum: creșterea dobânzilor, o politică bugetară mai restrictivă și sprijinirea cursului în cazul unei scăderi, respectiv măsuri contrare în cazul unei creșteri.

e. Modificarea parității. Paritățile nu au fost stabilite în mod definitiv. Acestea puteau fi modificate în cazul în care o anumită monedă se îndepărta structural de marjele de fluctuație. Pentru asemenea modificări, care aveau ca urmare modificări ale cursului de referință, a fost prevăzut un procedeu comun.

Instaurarea unui nivel ridicat al stabilității monetare interne și externe, ca obiectiv principal al SME, a fost atins. Disciplina monetară a dus la o convergență economică, însoțită de reducerea ratei inflației și apropierea ratelor dobânzilor.

Utilizarea privată a ECU (spre deosebire de utilizarea oficială, adică între băncile centrale participante la SME) a înregistrat o creștere considerabilă. ECU a fost utilizat din ce în ce mai mult la emisiunile internaționale de obligațiuni de către instituțiile Comunității, statele membre și societăți.

ECU a devenit un instrument financiar internațional. SME și ECU au creat astfel, fiecare în felul său, o bază solidă pentru adoptarea unei monede comune.

Realizarea pieței interne a dus la reluarea obiectivului uniunii monetare. Consiliul European de (iunie 1988) a atras atenția asupra faptului că „statele membre au confirmat, odată cu acceptarea Actului Unic European (care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987), că intenționează să îndeplinească treptat obiectivul realizării unei Uniuni economice și monetare. Un comitet condus de președintele Comisiei Europene (Jacques Delors) a fost însărcinat „să studieze și să propună etapele concrete pentru realizarea acestei Uniuni”.

Realizarea etapelor UEM au fost prevăzute de Raportul Comitetului Delors din aprilie 1989, și anume:

– îmbunătățirea colaborării între băncile centrale, crearea unui Sistem European al Băncilor Centrale (SEBC);

– transferarea treptată a competențelor decizionale privind politica monetară către instituțiile supranaționale;

– stabilirea irevocabilă a egalităților numerice între monedele naționale și introducerea unei monede unice europene.

În luna iulie a anului 1989, Consiliul European de la Madrid a acceptat planul Delors ca bază de lucru și a hotărât ca prima etapă să înceapă la 1 iulie 1990 odată cu liberalizarea completă a circulației capitalurilor și a serviciilor financiare.

În decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg trebuia să ia în considerare situația nou creată de posibilitatea reunificării Germaniei. S-a hotărât convocarea unei conferințe interguvernamentale care să elaboreze modificările care trebuiau aduse Tratatului de pentru a permite realizarea UEM. După aprobarea acestor modificări de către Consiliul European din decembrie 1991, modificări propuse în cadrul conferinței interguvernamentale, au fost integrate în Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992. Proiectul UEM din Tratat s-a inspirat din orientările propuse de planul Delors, anumite aspecte importante fiind diferite de acesta. Etapa a doua a început la 1 ianuarie 1994, neincluzând transferul competențelor în materie de politică monetară către o instituție supranațională, ci doar îmbunătățirea colaborării între băncile centrale. În acest sens, Comitetul Guvernatorilor a fost înlocuit cu Institutul Monetar European (IME) desemnat, împreună cu Comisia, să efectueze pregătirile tehnice pentru UEM. Crearea SEBC a fost amânată pentru etapa a treia.

1.1.1. Tratatul de la Paris

După cel de-al doilea Război Mondial, actul care a pus bazele arhitecturii comunitatre a fost Tratatul de la Paris sau Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Acesta a fost semnat de către șase țări fondatoare: Franța, Italia, Germania, Olanda, Luxemburg și Belgia, care s-au angajat pe calea integrării. Prin acest tratat s-a creat o „în altă Autoritate”, o „Adunare Parlamentară” (A.P.), un Consiliu de Miniștri (C.M.), o Curte de Justiție (C.J.) și un Comitet Consultativ (C.C.) valabile pe o perioadă de 50 ani.

Dacă crearea CECO era, în intenția inițiatorilor lui, numai o etapă de început pe calea ce conduce spre „federația europeană”, Piața comună a cărbunelui și oțelului permitea experimentarea altor formule din alte domenii economice susceptibile de a fi extinse, astfel încât pe calea pașilor mărunți să se poată ajunge la construcția unei Europe politice.

Tratatul de la Paris asigură în esență: libera circulație a produselor și accesul liber la sursele de producție; supravegherea permanentă a pieței prin instaurarea unor cote de producție, pentru evitarea unor disfuncționalități; respectarea regulilor de concurență și de transparență a prețurilor; sprijinirea modernizării sectorului și reconversiei.

La scurt timp după semnarea tratatului au fost elaborate încă două proiecte: Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) și Comunitatea Politică (CP), ele fiind însă abandonate, ca urmare a refuzului Adunării Naționale de a le ratifica (1954).

1.1.2. Tratatul de la Roma

Relansarea construcției europene, după eșecul celor două tratate s-au concretizat la Conferința de la Messina, din iunie 1955, privind terenul dublu al Uniunii vamale și energiei atomice. Aceste eforturi au avut ca rezultat elaborarea și semnarea Tratatului Comunității Economice Europene (CEE) și Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA), numit și „EURATOM” sau Tratatele de la Roma, acestea fiind semnate în martie 1957 și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, având durată nelimitată.

Acesta este primul moment când cele 6 state acceptau să se angajeze pe calea integrării prin însăși această nelimitare a valabilității tratatelor.

Preambulul celor trei tratatele inserează unitatea de inspirație a creării Comunității, adică imperativul de angajare a statelor semnatare privind construirea unui destin comun, singurul în măsură să le permită controlul asupra viitorului.

CEE au ca obiectiv principal construirea unui piețe comune care să aibă la bază patru libertăți de circulație: a bunurilor, a persoanelor, a capitalului și al serviciilor; toate urmărind reducerea disparităților între sectoarele integrate și cele reintegrate ale economiilor țărilor componente. Tratatul include și alte obiective, cum ar fi: promovarea unei dezvoltării armonioase a activităților economice și armonizarea legislațiilor naționale; dezvoltarea de relații strânse între țările membre prin eliminarea treptată a taxelor vamale, inclusiv a restricțiilor cantitative la importuri și exporturi, stabilirea unor politici comune și a unor tarife vamale comune cu țările terțe; crearea unui Fond Social European, instituirea unei Bănci Europene de Investiții; creșterea economică echilibrată și continuă și asigurarea stabilității ei.

EURATOM are ca obiective principale coordonarea programelor de cercetare lansate sau în curs de lansare, de către statele membre, precum și formarea și creșterea rapidă a industriilor nucleare. EURATOM a fost nevoit să-și limiteze ambițiile, datorită caracterului complex și delicat al sectorului nuclear, care acoperă interesele vitale ale statelor în domeniile apărării și independenței naționale.

1.2.3. Actul Unic European (AUE)

AUE este, de fapt, un document care a pus bazele instituțiilor comunitare europene și care a modificat Tratatele de la Paris și Roma. Înaintea adoptării și semnării propriu-zise a acestui act au avut loc mai multe întâlniri ale Consiliului European după cum ar fi:

de la Fontainbbeau, din iunie 1984, unde s-a hotărât crearea unui comitet ad-hoc format din reprezentații personali ai șefilor de stat și de guverne. Acest comitet a fost însărcinat să prezinte sugestii pentru îmbunătățirea funcționării sistemului comunitar și al cooperării politice, redactând un raport interimar adresat CE ce va urma să-și aibă reședința la Dublin;

CE de la Dublin, din decembrie 1984, care a apreciat calitatea raportului sus-menționat, deși 3 din cei 10 reprezentanți au exprimat rezerve la textul acestuia;

Întrunirea CE de la Bruxelles din martie 1985 a prilejuit un schimb de opinii cu privire la raportul definitiv, deși nu mult diferit de cel interimar;

CE de la Milano, din iunie 1985 a decis cu 7 voturi pentru și 5 împotrivă, convocarea unei Conferințe și realizarea unei „veritabile” piețe interioare. Propunerea a fost materializată în cursul anului 1985, iar la ședința CE de la Luxemburg din decembrie același an, s-au adoptat cu unele dificultăți, o serie de concluzii ce vor fi finalizate de către miniștrii afacerilor externe în ianuarie 1986.

În final, cele 9 state membre au semnat AUE, la 17 februarie 1986, la care s-au adăugat apoi, Italia, Danemarca și Grecia. Notificarea Parlamentelor țărilor membre a urmat în anul 1986, intrând în vigoare în anul 1987.

AUE avea ca principale obiective:

realizarea marii piețe, începând cu ianuarie 1993;

creșterea rolului Parlamentului european pentru o funcționare echilibrată, instituțională și racordarea lui la procesul legislativ și la sistemul decizional comunitar, remediind deficitul democratic existent până atunci;

ameliorarea capacității de decizie a Consiliului de Miniștrii.

Scopul Actului Unic European a fost înlăturarea barierelor instituționale și economice între statele membre UE și stabilirea scopului pieței comune.

1.2. CALEA CĂTRE UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ

Uniunea Economică și Monetară (UEM) a fost o hotărâre a Uniunii Europene în 1960, pentru că promitea o stabilitate monetară și un pas înainte în integrarea europeană.

Oricum diferitele obstacole politice și economice au barat calea până la semnarea Tratatului de la Maastricht în februarie 1992.

Angajarea politică slabă, diferențele privind prioritățile economice și dezvoltările pe piețele interne a valutei în afara contractului Uniunii au jucat rolul lor în procesul spre formare a UEM. Cu toate acestea, ultimii 25 de ani au reprezentat pentru statele membre ale Uniunii Europene o permanentă căutare pentru adâncirea cooperării monetare ca mijloc de întărire a legăturilor politice dintre ele și de protejare a creației lor centrale, respectiv piața comună. Măsurile UEM din Tratatul de la Maastricht reflectă multe lecții învățate în timpul acestei perioade.

Demersul făcut pentru crearea Uniunii Economice Monetare evidențiază structurat trei etape:

1. Tratatul de la Roma la Raportul Werner (1970).

2. Raportul Werner la Sistemul Monetar European (SME).

3. SME la Tratatul de la Maastricht.

1. Tratatul de la Roma privind crearea Comunității Economice Europene nu conține precizări privind realizarea Uniunii Economice și Monetare. Tratatul de la Roma, datorită funcționării sistemului de la Bretton Woods, prevede că valutele vor fi bazate pe realizarea unei piețe comune, prin îndepărtarea progresivă a barierelor către circulația liberă a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului, dezvoltarea unui program detaliat pentru unirea politicilor economice nefiind o prioritate. Cu toate acestea, Comitetul Monetar recunoaște nevoia unor măsuri exacte pentru coordonarea politicii monetare.

Raportul Werner, care a fost prezentat în octombrie 1970, a recomandat realizarea UEM, în trei etape, într-o perioadă de 10 ani, obiectivul final fiind convertibilitatea irevocabilă a valutelor statelor membre, mișcarea liberă a capitalurilor și menținerea unei rate de schimb pentru a stabili cadrul politicilor bugetare naționale și o metodă pentru deficitele financiare sau utilizarea surplusurilor. Armonizarea fiscală și cooperarea în politicile structurale și regionale vor fi de asemenea necesare.

Sub aspect instituțional, Raportul Werner a lansat ideea creării unui „centru” decizional pentru politica economică și un „Sistem comunitar” pentru băncile centrale:

Realizarea UEM nu s-a reușit din cauza mediului internațional nefavorabil, a politicilor naționale diversificate, jumătăților de măsură în strategia economică și a unui angajament politic foarte slab.

UEM nu a rezistat foarte mult timp dat a dezvoltatat interesul pentru crearea unei zone de stabilitate monetară, astfel încât, în anul 1977 a fost prezentată o nouă propunere de către președintele Comisiei Europene, Roz Jenkis. Această propunere a fost preluată într-o formă mult mai limitată de către Germania și Franța, lansată în martie 1979 sub forma Sistemului Monetar European (SME), cu participarea tuturor statelor membre.

În timp ce scopul principal al SME a fost reducerea instabilității monetare, care s-a manifestat în tulburarea comerțului, consens între statele membre, astfel controlarea și reducerea inflației a trebuit să fie o prioritate economică.

SME și mecanismul ratei de schimb a fost un nou început, deoarece paritățile pot fi schimbate numai prin acord mutual al statelor membre și a Comisiei.

SME a fost construit pe conceptul unor rate de schimb ajustabile, pe o rată principală în relație cu ECU, el însuși o nouă creație, ca o medie a monedelor SME.

O rețea a ratelor bilaterale a fost derivată din ratele centrale ECU și marginile de fluctuație dintre monede, marje ce au fost create să nu depășească 2,25% + , cu excepția lirei care a fost acceptată la 6%.

Din punct de vedere economic și politic, funcționarea SME a oferit statelor membre posibilitatea de a întări poziția Europei. SME a fost considerat un succes, după o decadă de funcționare.

Bilanțul funcționării SME a reprezentat o importantă bază pentru discuții privind realizarea Uniunii Economice și Monetare. Într-adevăr, în cele 18 luni, înainte de începerea Conferinței inter-guvernamentale pentru întocmirea prevederilor Tratatului pentru UEM, peseta și lira sterlină cu fluctuație de 6%, în timp ce lira și-a redus marginile între 2,25%.

Introducerea monedei unice a fost considerată o necesitate pentru folosirea deplină a avantajului Pieței Interne Unice, creată în 1985 și care presupune libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor și capitalurilor.

De asemenea, mulți economiști și bancheri au exprimat că autonomia monetară națională este în neconcordanță cu obiectivele comunitare privind libertatea comerțului, a mișcării capitalurilor și ratele de schimb fixe. Pentru mulți această imagine a fost confirmată mai târziu de tulburările din 1992 – 1993, cauzând retragerea lirei italiene și lirei sterline și creșterea canalului de fluctuație la 15%. În iunie 1988, Consiliul European de la Hanovra a creat un Comitet pentru studiul Uniunii Economice și Monetare, sub conducerea Președintelui Comisiei Europene, Jaques Delars.

Raportul prezentat de Comitet în aprilie 1989, are ca obiective ale Uniunii Economice și Monetare următoarele:

totala liberalizare a mișcării capitalurilor,

integrarea deplină a pieței financiare,

convertibilitatea totală și reversibilă a monedelor,

rate de schimb revocabil cuplate cu eliminarea marginilor fluctuației,

posibilă înlocuire a monedelor naționale cu o monedă unică.

Tratatul asupra Uniunii Europene (1 decembrie 1993) definește bazele Uniunii Economice și Monetare:

crearea unei monede unice ca una din cele mai stabile din lume;

crearea de centre pentru luarea deciziilor economice și financiare puternice și echilibrate;

scopul monedei unice este de a fi în concordanță cu cele mai bune rezultate;

stabilirea unui calendar realist pentru realizarea acestui scop.

Uniunea Economică și Monetară este angajamentul central al acestui tratat care contribuie la consolidarea păcii și prosperității, care au fost de la început obiectivele principale ale construcției Europei.

Astăzi, când comerțul dintre statele membre a ajuns la 60% din totalul comerțului lor, antrenarea pieței comune și liberalizarea circulației capitalului necesită un supliment logic și esențial: moneda unică.

În ultimii ani, creșterea inacceptabilă a șomajului, dificultățile create de recesiune și fluctuațiile excesive sau negarantate ale ratei de schimb și piețele de capital au respins direcția Uniunii Economice și Monetare în Europa. Anumite sectoare ale opiniei publice au sesizat anumite îndoieli. În cercurile economice și financiare, credibilitatea și fezabilitatea monedei unice au fost puse la îndoială.

Uniunea ar accepta aceste dificultăți mai bine dacă ar exista moneda unică. Această convingere a câștigat teren și este în creștere prin angajamentul statelor membre din Tratatul pentru Uniunea Europeană; acum trebuie să câștige opinia publică din Europa.

Pentru a câștiga suportul opiniei publice răspunsul la următoarele întrebări trebuie înțeles de cetățeni:

De ce moneda unică? Ce profit le va aduce aceasta europenilor? Care sunt amenințările?

Ce prevede Tratatul pentru uniunea Europeană și Monetară?

Integrarea crescândă a economiilor europene solicită o mai bună coordonare monetară, împotriva unei baze marcate de dispariția regimurilor de fixare a ratelor de schimb și globalizarea economiei mondiale. Stabilitatea Sistemului Monetar European reprezintă primul pas în această direcție. Dar turbulența monetară din anii anteriori a demonstrat necesitatea de a merge mai departe. Existența monedei unice exclude fluctuațiile ratelor de schimb ale diverselor monede, ceea ce oferă stabilitate comerțului și investițiilor prin eliminarea influențelor neprevizibile asupra profitului. De asemenea, se va putea realiza o comparație reală a prețurilor serviciilor de-a lungul frontierelor, ceea ce va duce la creșterea concurenței în cadrul Pieței Unice cu consecințe benefice asupra consumatorilor.

Moneda unică va stimula investițiile și folosirea forțelor de muncă prin:

Existența unui cadru solid în care deficitul public se află sub control, iar prețurile sunt stabile;

Banca Centrală Europeană va dispune de mijloace care să asigure stabilitatea monetară în întreaga Europă;

Odată cu Uniunea Monetară vor fi eliminate costurile privind tranzacțiile de schimb valutar care se ridică la 0,3 – 0,4% din PIB la nivelul Uniunii Europene, respectiv, cca 20 – 25 milioane ECU;

Existența unei monede unice la nivelul Europei va asigura firmelor o forță sporită pe plan internațional;

Moneda unică europeană va putea participa alături de yen, la asigurarea unui sistem monetar internațional mult mai stabil;

Prin conducerea colectivă a Uniunii Europene și Monetare de către băncile centrale se va asigura suveranitatea monetară comună împărțindu-se responsabilitatea asupra uneia din cele mai puternice monede din lume.

REALIZAREA INTEGRĂRII ECONOMICE ȘI MONETARE

2.1.CONCEPTUL INTEGRĂRII

Integrarea economicǎ este un proces complex de constituire a Europei Comunitare care presupune crearea unei veritabile piețe comune. Acest proces constă în dezvoltarea interdependețelor economice dintre statele componente și este determinat de un ansamblu de factori între care revoluția științifică și tehnică joacă un rol de prim ordin. Integrarea economicǎ a Europei Comunitare are un conținut concret-istoric și cuprinde liberalizarea piețelor comerțului între țările componente, crearea unei uniuni vamale, circulația liberă a capitalurilor și a forței de muncă între aceste țări.

Prelungirea naturală („integrarea cumulativă”) a integrării economice conduce la integrarea monetară, adică la aplicarea unor politici care să fie valabile pe ansamblul spațiului economic, format de piața comună. Integrarea monetară poate lua, forma unei cooperări între statele membre în materie de politică monetară, mai ales printr-o coordonare a ratelor de schimb și de dobânzi sau, tot pe calea cooperării, pentru rezolvarea problemelor de balanță a prețurilor.

Tratatul de la Roma nu a cuprins în conținutul său decât dispoziții de ordin general în domeniul cooperării monetare, căci părțile semnatare nu erau dispuse să renunțe la suveranitatea lor națională în acest domeniu. Ele nu doreau ca profitul unor întreprinderi naționale să fie la dispoziția unor instituții comune. Pe de altă parte, primele șase state fondatoare ale Comunității participau la sistemul Bretton Woods, care se caracteriza prin rate de schimb fixe, ceea ce demonstra inutilitatea creării unui sistem monetar paralel.

Uniunea monetară urmărește următoarele obiective:

1.finalizarea pieței interne prin eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb valutar și a costurilor tranzacțiilor în cazul operațiunilor de schimb valutar, precum și a costurilor legate de asigurarea împotriva fluctuațiilor monetare;

2. asigurarea comparabilității costurilor și a prețurilor la nivelul Uniunii, demers care vine în ajutorul consumatorilor, stimulează schimburile comerciale intracomunitare și facilitează activitatea întreprinderilor;

3. consolidarea stabilității monetare și a puterii financiare a Europei:

– prin definiție elimină posibilitatea realizării unor speculații între monedele comunitare;

– asigură o anumită invulnerabilitate a noii monede în cazul speculațiilor internaționale;

– creând toate condițiile pentru a permite euro să devină o importantă monedă de rezervă și de plată.

2.1.1. Etapele realizării Uniunii Economice și Monetare

În prezent, țările europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltării EMU.

Finalizarea pieței interne prevede și o uniune monetară între statele membre ale UE. Uniunea monetară a devenit realitate după adoptarea monedei unice europene, euro. În prezent, 18 state membre UE utilizează moneda unică și anume: Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia. De asemenea, noile state membre trebuie să adopte moneda EURO după o participare de minimum doi ani la SME II, totodată îndeplinind și criteriile de convergență impuse.

Prima etapă

1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993, conținea următoarele două elemente:

desăvârșirea pieței interioare realizată la 31 decembrie 1991, comporta liberalizarea totală a mișcării de capital și a serviciilor financiare, care erau apreciate ca principale condiții ale constituirii unui spațiu financiar unic;

întâlnirea coordonării economice, printr-o mai mare convergență în materie de stabilitate și de asanare a finanțelor publice.

A doua etapă

1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998.

În această etapă, statele membre au evitat deficitele publice excesive și au consolidat independența băncilor centrale. Chiar de la începutul etapei a luat ființă Institutul monetar european (IME) care a avut ca misiune principală să consolideze coordonarea politicilor monetare pentru a asigura stabilitatea prețurilor;

Disciplina financiară și monetară este o altă caracteristică a acestei etape. Statele membre trebuiau să asigure băncilor centrale o mai mare independență și îndeplinirea următoarelor criterii de convergență:

o rată a inflației care să nu depășească 1,5%, media primelor trei țări cele mai performante din anul precedent;

deficitul bugetar să nu depășească 3% din PIB;

datoria publică să nu depășească 60% din PIB;

rata dobânzii pe termen lung să fie de până la 2% în comparație cu media primelor trei țări cele mai performante în materie de stabilitate a prețurilor;

menținerea monedei naționale în interiorul marjelor normale ale fluctuațiilor sistemului monetar european și absența devalorizării în mai puțin de 2 ani.

Prin Tratatul de la Maastrict s-a hotărât că trecerea la cea de-a treia etapă să fie luată de Consiliu având ca limită, calculată după un altgoritm în funcție de anumite condiții.

A treia etapă

1 ianuarie 1999 – 1 iulie 2002 cel mai târziu. În această etapă trebuie să aibă loc următoarele procese:

a. Crearea unui Sistem European de Bănci Centrale (SEBC) și a Băncii Centrale Europene (BCE). Aceste instituții vor funcționa chiar de la începutul celei de a treia etape, dar organele de conducere au fost nominalizate în cursul anului 1998. guvernele au procedat deja la numirea conducerilor în ciuda unor dispute de opțiuni. Obiectivul primordial rămâne menținerea stabilității prețurilor care vor avea ca funcție esențială definirea și implementarea politicii monetare unice în EURO;

b. Introducerea EURO. În decembrie 1995, Consiliul European întrunit la Madrid a dat numele de EURO monedei unice;

– până la 1 ianuarie 1999 paritățile monedelor participante și ratelor lor de conversie în EURO, vor fi fixate irevocabil; mărimile exprimate în monede naționale din contract vor fi convertite în EURO respectând aceste rate. Acest lucru va asigura continuitatea contractelor;

– pe baza celor două reglementări ale Consiliului care fixează cadrul juridic al monedei EURO (coș), aceasta va deveni o monedă a părții întregi iar ECU – paner va înceta să mai existe;

– politica monetară și politica de schimb se vor face în EURO iar statele participante vor emite în EURO noile titluri de datorii publice;

– între 1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002, SEBC și autoritățile publice naționale și comunitare vor trebui să controleze procesul de trecere la moneda unică în sectorul financiar, mai ales în cel bancar și să ajute celelalte sectoare ale economiei să se supună acestei treceri;

– cel mai târziu până la 1 ianuarie 2002, biletele și piesele în EURO vor începe să circule paralel cu biletele și piesele (monedele) naționale;

– până la data de 1 iulie 2002, biletele și monedele naționale vor fi retrase, iar locul lor va fi luat de biletele și monedele în EURO, care vor avea de acum înainte curs legal.

Introducerea monedei EURO va avea un impact pozitiv asupra țărilor membre UE, din cel puțin două motive:

În primul rând, EURO va fi tot mai des utilizat la perfectarea tranzacțiilor comerciale și financiare și deci la elaborarea facturilor. Importatorii și exportatorii vor beneficia de reduceri ale costurilor tranzacțiilor valutare.

În al doilea rând, noua monedă va constitui un punct de referință stabil pentru cei care doresc să stabilească legături de afaceri cu statele Europei comunitare, evitând variațiile inerente ale prețurilor și profiturilor realizate în monedă națională.

2.2. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ȘI UNITATEA MONETARĂ EUROPEANĂ (ECU)

2.2.1 Stadii ale Arhitecturii Sistemului Monetar European

Procesul integrării monetare europene s-a dinamizat spre sfârșitul anilor ’70. S.M.E. a fost negociat în timpul anului 1978 a devenit operațional la 13 martie 1979. Obiectivul declarat (într-un document franco-german al Consiliului Europei la Bremen în iulie 1978) era relativ modest: crearea „unei zone de stabilitate monetară în Europa”, prin stabilizarea ratelor de schimb. Când a fost negociat, în 1978, s-a evitat orice referință cu privire la forma avansată de integrare.

Pregătirile pentru înființarea S.M.E. au dezvotat discuții lungi și dificile cu membrii potențiali din momentul când ideea a fost prezentată reuniunii Consiliului de miniștri în Copenhaga, în aprilie 1978, unde Marea Britanie a jucat un rol important, deși era evident că englezii au rezerve serioase față de această idee.

Mediul economic a condus la inițiativa unor rate de schimb stabilite. În fapt, inflația în țările comunitare scăzuse de la 15% în 1974 la 9,2% în 1978.

Cel mai important aspect al SME referitor la grilă de parități a ratelor de schimb bilaterale este Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM). Acesta este aspectul vital al operării S.M.E. și este partea datorită căreia Marea Britanie a decis să nu adere la sistem, deși a fost interesată de sistem pentru o scurtă perioadă (în mijlocul anilor ’80). Nu a aderat decât în octombrie 1990, pentru o perioadă scurtă (a părăsit sistemul în septembrie 1992).

ERM a condus la o creștere semnificativă a stabilității monetare între participanți. Acest sistem trebuia să remedieze deficiențele” șarpelui “, deficiențe care făceau referire la insuficiențele facilității de credit pentru rezerva de monedă.

Între țările cu monedă puternică și cele cu monedă slabă nu a existat o politică de coordonare, de asemenea acest sistem nu trebuia să pericliteze stabilitatea monetară internă.

Sistemul aparține categoriei sistemelor monetare cu flexibilitate limitată, fiind o combinație între cursurile fixe și cursurile fluctuante. SME a fost fondat pe două piloane:

– un sistem de intervenții pe piețele de schimb și un acord asupra modului de înființare a acestor intervenții. S.M.E. este un sistem cu rate de schimb fixe, dar ajustabile.

– se apreciază că, pentru a avea succes, un asemenea sistem trebuie să îndeplinească trei condiții:

– un set de reguli pentru intervenție asupra ratelor de schimb;

– măsuri de prevenire a atacurilor speculative;

– reguli de aliniere.

Sistemul Monetar European a realizat cele trei condiții și în plus a creat E.C.U. ca unitate de cont care dovedea a fi moneda de referință a sistemului.

2.2.2. Elementele Sistemului Monetar European

Unitatea Monetară Europeană (ECU) a fost creată ca o unitate de referință, unică, formată ca un „coș” ale monedelor Comunității, în proporții diferite. Există următoarele forme de existență ale E.C.U.:

– E.C.U. – coș, utilizat ca unitate de cont al sectorului public și privat;

– E.C.U. – rezervă, monopolizat de autoritățile monetare și utilizat ca mijloc de plată și rezervă;

– E.C.U. – coș, folosit de sectorul privat ca mijloc de plată, de credit și de investiții.

Numărul de unități al fiecărei monede este fixat în coș, „greutatea” fiecărei monede care se schimbă de-a lungul timpului este în concordanță cu ratele de schimb intraeuropene, evident, cu cât „greutatea” unei monede este mai mare, cu atât este mai mare impactul asupra variațiilor ratei de schimb a acestei monede asupra valorii E.C.U. (vezi figura 2.1). Observându-se că pot apărea devieri semnificative ale ratelor de schimb, era necesar să se corecteze din timp ponderile din E.C.U., așa că „greutățile” se fixează din 5 în 5 ani. Tratatul de la Maastricht a stabilit că nu vor mai avea loc reevaluări ale coșului înainte ca E.C.U. (acum EURO) să devină monedă unică europeană.

În SME, ECU (EURO după conferința de la Madrid) îndeplinește 4 funcții:

1. Activ de rezervă între băncile centrale europene;

2. Instrument de reglare a tranzacțiilor între băncile centrale;

3. Furnizează numerar pentru Mecanismul Ratelor de Schimb;

4. Bază a indicatorilor de divergență a ratelor de schimb.

ECU a fost creat de statele membre ale SME furnizând Fondului de Cooperare Monetară 20% din aurul lor și rezervele de dolari pe o bază de „reîncărcare”, de schimb, pentru echivalentul în ECU. Aceste depozite erau obligatorii pentru participanții la Mecanismul Ratelor de Schimb.

În anul 1978 la 5 decembrie, Rezoluția de la Bruxelles a Consiliului Europei face referire la viitorul “sistem final”, care va fi necesita crearea Fondului Monetar European și o utilizare completă a activelor ca mijloace de reglementare.

În anul 1981 a fost creat ECU privat, cu ajutorul piețelor private care au creat avantajele unui coș monetar standardizat. Acestea nu sunt altceva decât contracte de datorii între părțile private, unde standardul este definit în termeni de ECU, masa monetară în ECU corespunde diferenței între suma creanțelor bancare în ECU asupra sectorului nebancar și datoriile băncilor în ECU față de același sector.

Ca orice monedă, ECU – privat are un curs de schimb calculat zilnic pe baza compoziției E.C.U. și a cursului de schimb a monedelor componente. Nu mai este vorba de un ECU – coș pur nominal, ci de unul cotat real pe toate piețele.

Tabel 2.2.2. Recapitulări ale „coșului” în SME

E.C.U. se utilizează:

– pe piața interbancară;

– pe piața dintre bănci și agenții bancari;

– pe piața monetară;

– pe piața euroobligațiunilor;

– în utilizări comerciale pentru relații intraeuropene.

Aspectele utilizării pe piață sunt:

– întocmirea bilanțului în pe piața;

– facturarea în pe piața;

– mijloc de plată efectiv.

Sistemul centrat pe piața a avut câteva defecte care s-au dovedit responsabile pentru înlocuirea cu grila parităților bilaterale.

În primul rând, nu era clar care monedă trebuie folosită pentru intervenție când numai un participant era puternic divergent; banca lui ar fi trebuit să cumpere alte monede, dar Banca Centrală, emițând această monedă, ar fi obligată să accepte intervenția, deși moneda sa proprie nu era divergentă. Acest fapt ar fi putut destabiliza oferta monetară în țările divergente.

În al doilea rând, monedele cu o pondere mai mare în „coș” ar fi fost dispuse la o fluctuație mai mare în ratele de schimb bilaterale decât monedele participanților „mai mici”.

În al treilea rând, dacă unul sau mai mulți membrii nu participă la Sistemul Ratelor de schimb, flotarea liberă a acelor monede ar influența valoarea coșului în ECU, și era puțin probabil ca participanții să fie de acord să fie ancorate de ECU și să permită fluctuații ale monedelor neimplicate spre a determina obligațiile intervenției. Deci, nici ECU, nici indicatorul de divergențe nu au jucat un rol substanțial în funcționarea SME.

Mecanismul ratelor de schimb

Fiecare monedă din Uniunea Europeană are o rată centrată pe ECU, exprimată ca prețul unui E.C.U. în termeni de monedă respectivă. Ratele centrate pe ECU sunt fixe și sunt revizuite numai când are loc o realiniere.

Alăturându-se Mecanismului Ratelor de schimb al SME, Banca Centrală este de acord să-și țină piața ratelor de schimb vis-a-vis de orice altă monedă participantă la mecanism, în limitele unor marje prestabilite.

Marjele de fluctuație sunt stabilite la 2,25% de fiecare parte, așa că fluctuația totală se încadrează în + 4,5%. Italia, singura țară în 1978 cu o cifră dublă a inflației, a optat pentru o marjă mai largă (+ 6%), deci un total de 12%. În ianuarie 1990, această marjă a fost redusă și ea la 2,25%. Marea Britanie a semnat acordul SME, dar nu a participat la Mecanismul Ratelor de schimb până în octombrie 1990. Spania, s-a alăturat ERM în iunie 1989, iar Portugalia în aprilie 1992. Toți acești „nou veniți” au optat pentru marja de 6%. În urma crizei ERM din septembrie 1992, Marea Britanie și Italia au părăsit ERM-ul (Italia a revenit la sfârșitul anului 1996).

Există două mecanisme prin intermediul cărora băncile centrale mențin fluctuația marginală și intramarginală.

Intervenția marginală se referă la o intervenție simetrică: când o monedă „A” este slabă și atinge cel mai jos nivel de intervenție vis-a-vis de o monedă „B”, atunci moneda „B” atinge nivelul cel mai înalt de intervenție față de „A”. atunci ambele bănci intervin.

Al doilea mecanism constă în intervenția voluntară între margini, vânzând sau cumpărând alte monede, înainte ca fluctuația ratelor de schimb să atingă limitele.

Facilități de finanțare pentru intervenție

„Piesa de rezistență” pentru a contracara mișcările speculative este „Facilitatea pe Termen Foarte Scurt” (VSTFF). Este suplimentată de Ajutorul Monetar pe Termen Scurt și Asistența Financiară pe Termen Mediu. Primele două facilități de credit sunt conduse de băncile centrale, a treia de către E.C.O.F.I.N. Ultima dintre ele a fost folosită în cazul Greciei, ca ajutor de împrumut pentru balanța de plăți, iar în cazul Italiei, în 1993.

În SME, VSTFF a fost înființat spre a evita dificultățile băncilor centrale în timpul crizelor, de a răsplăti valuta străină. La întâlnirea Basle-Nyborg, în 1987, s-a stabilit ca durata V.S.T.F.F. să fie extinsă de la 1 lună la 45 de zile. Plafonul aplicat înnoirii automate de trei luni a fost dublat.

Reguli de realiniere

Datorită diferențelor semnificative ale ratelor inflației între țările participante era evidentă necesitatea realinierii din timp în timp spre a corecta dezechilibrele acumulate. În formarea „șarpelui monetar”, realinierile paritare au fost esențial unilaterale sau chiar au condus la abandonarea sistemului. Realinierile erau rar folosite în scopul concilierii ratelor divergente ale inflației. Succesul poate fi atribuit faptului că rata de schimb nominală era folosită în două feluri să susțină politicile de ajustare internă.

Realinierile sunt necesare spre a corecta ratele nominale când acestea reflectă un dezechilibru fundamental în nivelul relativ al prețurilor (rata de schimb reală), care poate conduce la deficite ale balanțelor de plăți sau șomaj excesiv. Cu cât divergența economică este mai mare, cu atât realinierile sunt mai frecvente.

În literatura de specialitate se face, de obicei, o împărțire, o periodizare a SME în două etape distinct

„vechiul S.M.E.” (1979-1987);

„noul puternicul SME”.

2.2.3. Fazele Sistemului Monetar European

În general, se disting șase faze ale S.M.E., cu trăsături diferite.

Faza I (1979-1983)

În 1979 Sistemul European Monetar (SME) a fost stabilit pentru a crea o legãturã între monedele europene și pentru a preveni fluctuații mari între valorile lor. A creat Mecanismul European a Ratei de Schimb (SME) în acord cu care ratele de schimb a monedei fiecãrui stat membru trebuiau sã fie restricționate la fluctuații foarte mici (+/-2.25%) pe oricare laturã a valorii de referințã. Aceastã valoare de referințã a fost stabilitã într-un agregat al tuturor monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedã Europeanã (ECU), care a fost apreciatã în acord cu mãrimea economiilor Statelor Membre.

În anii 1980 piața fiecãrui Stat Membru a crescut mult mai apropiatã de cea a vecinilor, dând formã la ceea ce a mai târziu a devenit Piața Unicã Europeanã. Comerțul internațional în Piața Unicã Europeanã ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb – în ciuda stabilitãții relative introduse de ERM – și de costurile crescute ale tranzacțiilor pe care le-a adus aceasta. Crearea monedei unice pentru Piața Unicã a însemnat o soluție logicã, și astfel ideea unei monede unice a fost adusã din nou în atenția forului.

În 1992, cele trei faze prevãzute de Comisia Delors au fost fãcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la Maastricht, incluzând criteriile de convergențã economicã pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea Europeanã. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene și adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în același an, al doilea criteriu a fost creat de Consililul European la Copenhaga, și anume prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare țarã candidatã mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de asemenea clarificate și de legislația UE și prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a lungul anilor.

Prima fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu cel al unei țãri candidate care înainte de aderarea la UE trebuie sã întruneascã criteriile Copenhaga.

Faza a-II-a (1983-1987)

La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes schimbarea numelui ECU în „euro”. Așa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o perioadã tranzitorie între introducerea euro în contabilitate și mai târziu ca și monedã lichidã.

În a doua fazã a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor al Bãncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate și Creștere Economicã și a stabilit ERM II, care ar succeda Sistemului Monetar European și ERM dupã lansarea monedei euro. Anul urmãtor Consiliul European de la Bruxelles a selectat unsprezece țãri care sã adopte moneda euro în 1999 și astfel Banca Centralã Europeanã a luat ființã, având ca rol stabilirea politicii monetare a Uniunii Europene și supravegherea activitãților Sistemului European al Bãncilor Centrale – bãnci naționale care ar avea rolul de a implementa deciziile Bãncii Centrale Europene, de a emite monedã și de a asista țãrile euro inițiale în realizarea criteriului de convergențã.

Faza a III-a (1987-1990)

Această fază s-a caracterizat prin stabilitatea remarcabilă a ratelor de schimb. Nu au avut loc realinieri cu excepția ajustării tehnice a liniei în ianuarie 1990. Stabilitatea ratelor de schimb a fost realizată prin diferențe semnificative ale ratelor dobânzii, care mergeau spre o convergență graduală. Tensiunile între dolarul american și monedele Mecanismului Ratelor de Schimb între 1988-1989 au condus la zvonuri despre realinieri și dezbateri privind politicile comerciale ale SUA și Comunităților.

În timpul acestei faze, statele membre ale Comunității au luat măsurile necesare implementării politicilor referitoare la Actul Unic European semnat în 1986. De o importanță deosebită a fost adoptarea de către Consiliul de Miniștri ai Comunității Europene (în iunie 1988) a direcției asupra Liberalizării Mișcărilor de Capital, până la 30 iunie 1990, cu unele excepții, ale celor nou veniți. Până la mijlocul lui 1990, restricțiile din calea mișcării capitalului fuseseră îndepărtate în Franța, Italia, Belgia, Luxemburg, în timp ce Germania, Olanda și Marea Britanie le îndepărtaseră cu mult înainte. Danemarca implementase liberalizarea în 1983-1985 și terminase procesul în 1989.

Răspunsul la Actul Unic European, implicațiile lui economice și dezbaterile asupra Uniunii Economice și Monetare au fost reînnoite.

Faza a IV-a

Această fază a fost marcată de lărgirea ariei de acțiune și de adâncirea progresului instituțional realizat de Conferința interguvernamentală și de Tratatul de la Maastricht.

Pe 6 aprilie 1992, Portugalia s-a alăturat Mecanismului Ratelor de Schimb al S.M.E. cu o marjă de fluctuație de + 6%. Sistemul devine punct de referință și pentru monede străine.

În același timp, sistemul a fost supus presiunilor datorită unui șoc economic dublu: ajustarea DM datorită consecințelor economice ale reunificării Germaniei și un dolar „foarte slab” înainte de alegerile americane, când rata DM/USD a atins cel mai jos nivel istoric.

În februarie 1992, Tratatul de la Maastricht a fost semnat de miniștri de externe și finanțe ai Comunității Europene, el intrând în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Faza a V-a

Faza a V-a se confundă cu etapa a doua prevăzută de Tratatul de la Maastricht (realizarea Uniunii Monetare), fază pe care o s-o tratăm în subcapitolul respectiv.

Faza a VI-a

„Coșul” ECU va dispărea în timpul acestei faze, așa încât singurul element permanent al S.M.E. va fi Mecanismul Ratelor de Schimb. În această fază, EURO va fi singura monedă a țărilor ce au îndeplinit criteriile de convergență.

Acțiunile programate în ultima fază a creării U.E.M. au avut în vedere:

Între anii 1999-2001

înființarea Banca Centrală Europeană, responsabilă pentru formularea unei politici monetare compuse cu sprijinul Băncilor Centrale ale țărilor participante la ultima fază a U.E.M.;

este numit Consiliul Executiv al Băncii Centrale Europene;

se stabilește data limită când monedele naționale urmează să fie înlocuite cu moneda unică;

cursurile de schimb ale monedelor țărilor participante sunt fixate irevocabil de Consiliul U.E. (este necesară unanimitatea statelor membre participante la ultima fază a creării U.E.M.), la propunerea Comisiei Europene și după consultarea Băncii centrale Europene;

moneda comunitară încetează a mai fi definită pe baza unui coș de monede naționale și devine o monedă comună de sine stătătoare; monedele naționale devin, pe teritoriul țărilor de emisiune, înlocuitori ai monedei comune, la parități fixate prin Regulamentul Consiliului U.E.;

Banca Centrală Europeană efectuează tranzacții exprimate în moneda comună cu toți actorii implicați în politica monetară (Băncile centrale și băncile comerciale ale statelor participante);

Datoria publică a țărilor participante este exprimată în moneda comună, iar noile emisiuni de obligațiuni guvernamental (titluri de stat, bonuri de trezorerie) sunt, de asemenea, exprimate în aceeași monedă.

În 2002:

sunt emise noi însemne monetare (bancnote, monedă metalică divizionară);

vechile monede naționale își încetează circulația.

O retrospectivă a Sistemului Monetar European furnizează unele învățăminte în ceea ce privește operarea sistemului zonă-țintă. Poate cea mai importantă lecție este că stabilitatea ratelor de schimb într-un aranjament de zone țintă, cere o coordonare a obiectivelor și practicilor politicii economice. Țările trebuie să realizeze convergența acelor variabile economice care afectează direct ratele de schimb-variabile de deficite fiscale, masa monetară și creșterea economică reală.

3. EURO ȘI ROLUL ACESTUIA ÎN CADRUL PIEȚELOR FINANCIARE

3.1 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ ȘI SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE

3.1.1 Noțiunea de bancă centrală europeană și importanța ei

Banca Centrală Europeană reprezintă cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro. La fel ca Rezerva Federală în Statele Unite ale Americii, la fel ca Banca Japoniei sau Bundesbank în Germania, Banca Centrală Europeană este emitentul și paznicul constituțional al euro. Principala activitate a Băncii Centrale constă în stabilirea ratelor critice pe termen scurt ale dobâzilor, care stabilesc în mod indirect ritmul creșterii economice. În calitate de creator al politicii monetare în zona euro, Banca Centrală Europeană este unicul și cel mai important determinant al stabilități și succesului final al euro. Înainte de introducerea euro, 12 bănci centrale naționale diferite au formulat politica monetară în zona euro. Fiecare instituție, de la Bundesbank în Germania, până la banca Centrală a Irlandei, stabileau independent ratele naționale ale dobânzilor, deși colaborarea oficială și neoficială exista la mai multe niveluri. Dar, la data de 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană a preluat autoritatea exclusivă pentru zona euro în domeniul politicii monetare. Acum, cele 12 bănci centrale funcționează ca membri subordonați ai unui sistem bancar central mai larg și ajută Banca Centrală Europeană la implementarea politicilor sale. Acest sistem ca întreg este cunoscut sub numele de Sistemul European al Băncilor Centrale. Banca Centrală Europeană este succesorul instituțional al Institutului Monetar European. Atunci când comisia europeană a creat uniunea monetară, a tras concluzia că cel mai bine ar fi să dea naștere unei bănci centrale europene în mai multe etape. Prin urmare, Institutul Monetar European a fost înființat în 1994 și a lucrat timp de patru ani pentru a se transforma într-o bancă centrală operațională. După multe cercetări și dezbateri, în cele din urmă el a dus la bun sfârșit această sarcină. Institutul Monetar European a predat puterile sale în mod oficial Băncii Centrale Europene la data de 1 iunie 1998. Banca Centrală Europeană își are sediul în Turnul Europei din Frankfurt, Germania, având un număr de angajați aproximativ 500 de persoane.

3.1.2. Responsabilitatile Băncii Centrale Europene

Banca Centrală Europeană reprezintă paznicul monedei pe care o emite. Tratatul asupra Uniunii Europene afirmă fără nici un echivoc: „Obiectivul primar al Sistemului European al Băncilor Centrale va fi acela de a menține stabilitatea prețurilor”. Declarația, care cuprinde misiunea sa, nu conține nici unul dintre termenii ambiguii și limbajul controversat care se regăsesc în statutele multor bănci centrale, inclusiv în cel al Rezervei Federale a Statelor Unite. Deși Sistemul Monetar European al Băncilor Centrale are cu siguranță alte responsabilități, stabilitatea prețurilor sau controlul inflației reprezintă obiectivul cel mai important al instituției.

Inflația este cea mai mare amenințare permanentă pentru stabilitatea și creșterea economică. Inflația este definită ca o creștere continuă a nivelului general al prețurilor într-o țară și reduce valoarea (puterea de cumpărare) a fiecărei bancnote sau monede aflate în circulație într-o economie. O definiție mai practică este aceasta: „prea mulți bani alergând după prea puține bunuri”. Atunci când cererea pentru bunuri și servicii într-o economie depășește ceea ce poate fi produs eficient cu actualul disponibil de forță de muncă, de capital și de tehnologie (adică atunci când există un avânt economic), economia se supraîncălzește și întreprinderile sunt obligate să ridice prețurile pentru a suprima cererea. Efectele inflației sunt la fel de serioase pe cât sunt de numeroase:

Inflația provoacă o confuzie în rândul cumpărătorilor. Confruntat cu prețurile în creștere rapidă, oamenii au probleme în a stabili ce putere de cumpărare le oferă de fapt salariile lor. Încrederea consumatorilor scade, transmițând unde de șoc în întreaga lume a afacerilor.

Inflația transmite semnale mixte investitorilor de toate tipurile.

Inflația crește rata efectivă a impozitului pe capital, deoarece activele sunt impozitate la valorile lor cotate la bursă (sau la cele nominale). Dacă „valoarea reală” a unei proprietăți este de numai 100 de dolari, dar inflația a forțat brusc prețul să crească la 150 dolari, atunci proprietarul este impozitat la această ultimă valoare, și nu la prima. Indiferent dacă inflația a forțat sau nu și mărirea salariilor, rata efectivă a impozitului asupra proprietății va crește.

Principalul mijloc prin care Banca Centrală Europeană controlează inflația este influențarea nivelului ratelor dobânzilor interbancare. Ratele mai ridicate ale dobânzilor conduc la creșterea costului împrumuturilor și, prin urmare, la scăderea consumului. De asemenea, fac să pară mai atractivă efectuarea de economii, îndemnând multe companii și mulți consumatori să-și păstreze banii, mai degrabă decât să îi cheltuiască. În mod corespunzător scad cererea globală pentru bunuri și servicii. Acest lucru, în schimb, suprimă creșterea economică și reduce inflația. Invers, ratele mai mici ale dobânzilor sporesc cererea globală și impulsionează creșterea economică. Acest proces fundamental reprezintă baza oricărei economii industrializate.

Lucrul cel mai important care trebuie reținut în legătură cu Banca Centrală Europeană este acela că ea este răspunzătoare de stabilitatea prețurilor în întreaga zonă a monedei unice. De fapt, există acum o singură bancă centrală în locul celor 12 care existau odată.

Banca Centrală Europeană are și alte responsabilități în afară de apărarea nivelului general al prețurilor, deși ele sunt toate secundare. În primul rând, trebuie să spijine politicile economice generale ale Uniunii Europene, cu condiția ca această sarcină să nu contravină cu datoria sa de menținere a stabilității prețurilor. Aceasta înseamnă că Banca Centrală Europeană va interveni periodic pe piețele externe de schimb. În al doilea rând, Banca Centrală Europeană este răspunzătoare de asigurarea respectării reglementărilor privind plățile în întreaga zonă euro. Dacă transferurile electronice între bănci, instituții financiare, firme și persoane individuale nu decurg ușor și sigur, integritatea euro este afectată. Managementul reglementărilor referitoare la plăți constă în principal în supravegherea sistemului computerizat de plăți transfrontaliere din Europa, sistem cunoscut sub numele de Sistemul transeuropean automat de soluționare globală a transferurilor exprese în timp util (TARGET – Trans-European Automated Real-time Gross settlement Express Transfer system). În fine, Banca Centrală Europeană este însărcinată cu protejarea rezervelor financiare (devizele externe, titlurile de valoare, aur) din statele membre.

3.1.3 Independența Băncii Centrale Europene

Banca Centrală Europeană este considerată cea mai independentă bancă centrală creată vreodată. Problema independenței are o importanță crucială deoarece aceeași forță care impulsionează optimismul consumatorilor și creșterea economică pe termen scurt eliberează de asemenea și inflația. Prin urmare, politicienii care caută sprijin popular și un nou mandat, exercită adesea presiuni asupra autorității monetare pentru menținerea unei cantități relativ mari de bani, chiar cu riscul inducerii unei inflații pe termen lung. Dar efectul pe termen lung al inflației este unul fără nici o îndoială negativ. Deci, în mod aproape natural, orice persoană care are un interes financiar în stabilitatea economică a Europei își pune întrebarea dacă Banca Centrală Europeană va fi suficient de independentă pentru a asigura o luptă viguroasă împotriva intereselor politice. Până acum, nici o bancă centrală nu este mai independentă decât Banca Centrală Europeană. Acest lucru rezultă din câteva fapte importante:

În primul rând și cel mai important rând, statutul definitoriu al Băncii Centrale Europeane este lipsit de orice echivoc, afirmând: „Nici o bancă centrală europeană, nici vreun membru din organismele lor de conducere nu vor căuta sau primi instrucțiuni de la instituțiile sau organismele Comunității Europene, de la nici un guvern al vreunui stat membru sau de la vreun alt organism”.

În al doilea rând, Băncii Centrale Europene îi este strict să împrumute bani oricărui guvern din Uniunea Europeană. Acest lucru asigură faptul că banca centrală este desprinsă de interesele financiare ale politicienilor aleși. Prin urmare, este imposibil pentru Banca Centrală Europeană să devină o mașină de fabricat bani, care tipărește euro pentru a finanța cheltuieli financiare excesive.

În al treilea rând, statul care definește independența Băncii Centrale Europeane ar fi extrem de dificil de abrogat. Într-adevăr, statutul poate fi modificat numai printr-o revizuire a Tratatului însuși asupra Uniunii europene, o acțiune pentru care este nevoie de un consens între cele 15 țări membre ale Uniunii Europene. Aceasta înseamnă în mod obligatoriu că ar fi cel puțin la fel de dificil să se afecteze independența Băncii Centrale Europeane pe cât a fost în cea mai strictă țară înainte de introducerea euro.

Congresul Statelor Unite ar putea revoca independența Rezervei Federale americane mult mai ușor decât ar putea Uniunea Europeană amenința independența Băncii Centrale Europeane. O controversă puternic mediatizată din anii 1997-1998 asupra președinției Băncii Centrale Europeane a aruncat deja o umbră de îndoială asupra independenței constituționale a băncii centrale. Franța și-a prezentat propriul candidat, Jean-Claude Trichet, în timp ce o largă majoritate, condusă de Germania, insista asupra candidaturii lui Wim Duisenberg. Bătălia s-a încheiat în cele din urmă cu un compromis urât, în sensul împărțirii neoficiale în două a mandatului prezidențial de opt ani, oferind fiecărui candidat un mandat de patru ani. Pe scurt, compromisul politic a modelat deja activitatea Băncii Centrale Europeane. Criticii euro afirmă că teoria referitoare la independența Băncii Centrale Europeane este generoasă, dar realitatea ar putea cu ușurință să nu fie ideală. Termenul minim al mandatului pentru membrii Consiliului Guvernator este de numai 5 ani, iar speranța obținerii unei prelungiri a mandatului i-ar putea încuraja pe cei numiți să asculte cu prea mare atenție dorințele guvernelor lor. Guvernele au cu siguranță propriile lor opinii asupra modului în care ar trebui să se desfășoare politica monetară în zona euro. Franța este, fără îndoială, cea mai mare contra-greutate în această privință. Președintele Jacques Chirac speră „să ofere orientări” și „să stabilească cu claritate limitele activităților [Băncii Centrale Europeane] și a întreprins deja acțiuni specifice pentru a realiza acest lucru prin crearea unui comitet special „Euro-11”, care să dezbată periodic conducerea generală a afacerilor economice și monetare europene. Deși Comitetul „Euro-11” nu are nici un fel de putere de vot sau administrativă, el reprezintă o crăpătură simbolică în armura de independență a Băncii Centrale Europeane. Numai timpul va spune dacă Banca Centrală Europeană acționează într-o manieră constant independentă.

3.2. SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE

Banca Centrală Europeană este legată în mod oficial de băncile din statele participante la uniunea monetară prin Sistemul European al Băncilor Centrale. Tratatul de la Maastricht prevede ca obiectiv principal al Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C) menținerea stabilității prețurilor și ca, sub rezerva acestui obiectiv, S.E.B.C. susține politicile economice generale în Comunitatea Europeană.

S.E.B.C. dispune de 3 categorii de instrumente: operațiunile „open market”, facilitățile permanente și rezerve obligatorii:

Operațiunile „Open market” vor răspunde unor trei finalități: evoluția dobânzilor, gestionarea lichidității și semnalul orienării politicii monetare. Ele sunt conduse după patru categorii de operațiuni: operațiuni principale de refinanțare, operațiuni de refinanțare pe termen lung, operațiuni de reglaj și operațiuni structurale.

Operațiunile „open market” vor apela, după caz la una din următoarele proceduri:

apeluri la ofertele normale, executate în principiu în intervalul de 24 de ore între lansarea apelului ofertelor și certificarea rezultatului alocării și accesibil unui cerc larg de participanți;

apeluri la oferte rapide, pentru care intervalul de timp este de o oră, participanții selectați fiind contactați direct prin băncile centrale naționale în cadrul unui cerc restrâns;

tranzacții bilaterale, efectuate cu un cerc restrâns de participanți, mai puțin în cadrul cumpărărilor/vânzărilor de titluri.

Facilități permanente vor răspunde unor trei finalități: semnalul orientării politicii monetare, asigurarea sau restrângerea lichidității în 24 de ore la cererea participanților, încadrarea în dobânzile la zi. Ele cuprind două instrumente: facilitarea de preț marginal și facilitarea de depozit. Ele vor avea două caracteristici comune: utilizarea lor va fi la discreția participanților (Banca Centrală Europeană va putea să decidă în orice moment modificarea condițiilor condițiilor de utilizare sau suspendarea accesului) și schimbul se va face în 24 de ore.

Rezervele obligatorii. Conform statutului SEBC și al Băncii Centrale Europene, acestea vor putea să impună instituțiilor de credit să constituie rezerve obligatorii la Banca Centrală Națională.

Rezervele obligatorii vor avea următoarele finalități:

stabilitatea dobânzilor pe piața monetară, rezervele vor fi constituite în cursul unei perioade stabilite (1 lună), ceea ce permite băncilor de a fi „în avans sau în întârziere” cu constituirea rezervelor în funcție de situația trezoreriei lor, ca și de anticipările de scădere, sau din contră de creștere, a dobânzilor pe piața monetară;

crearea sau lărgirea nevoii de lichiditate structurală; din acest punct de vedere rezervele obligatorii sunt un substitut al emisiunii de certificate

controlul expansiunii monetare, dacă rezervele sunt suficiente sau slab remunerate.

Rezervele vor fi definite în funcție de elementele de bilanț declarate de Banca Centrală Europeană și de obligațiile statistice impuse instituțiilor. Față de situația actuală, va exista un singur sistem declarativ pentru calculul rezervelor și o instituție de statistică monetară și bancară. Dobânzile vor fi determinate de Banca Centrală Europeană în limitele fixate printr-o reglementare a Consiliului Comunităților Europene. Acestea vor fi uniforme sau diferențiate în funcție de categoriile de exigibilitate, cum este cazul Franței, în prezent. Rezervele vor fi constituite pe baza disponibilităților în cont deținute la Banca Centrală Națională în cursul fiecărei perioade. Poate decide plata rezervelor obligatorii deținute. În acest caz, dobânda de remunerare va fi fixată în funcție de dobânda pieței sau de dobânda oficială.

Instituțiile europene cu rol în realizarea Uniunii europene Monetare sunt Consiliul European, Parlamentul și Comisia Europeană.

La nivelul Șefilor de Stat și de Guvern în primul rând este Consiliul European care fixează marile orientări politice și tot el este acela care determină trecerea în faza a treia. Tratatul UEM îi recunoaște trei funcții esențiale:

de a supraveghea deficitele bugetare excesive;

de a determina politica monetară externă de schimb a lui ECU;

de a coordona politicile economice naționale în măsura necesară funcționării bune a UEM.

Coordonarea politicilor economice naționale este o atribuție centrală dusă de Consiliul Economic și Financiar (ECOFIN) care este format din miniștri de finanțe din statele membre ale Uniunii Europene. Miniștri de finanțe din statele participante la Euro se întâlnesc în grupul Euro 12 pentru a discuta probleme de interes privind zona Euro. Parlamentul european este ales direct de către cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene și are responsabilități principale în supervizarea realizării Uniunii Monetare. Comisia Europeană are responsabilitatea exclusivă pentru toate propunerile legislative și de reglementare ce guvernează UEM. În timpul celor 4 ani de dinainte de lansarea euro, propunerile Comisiei au constituit baza edificării cadrului tehnic și legislativ de introducerea EURO, inclusiv stabilirea ratelor finale între EURO și celelalte participante. Comisia este de asemenea împuternicită cu monitorizarea evoluțiilor economice în Uniunea Europeană și efectuarea de recomandări asupra politicilor economice către Consiliul European atunci când acest lucru este necesar. Luând în considerare cadrul internațional, este evident că planul ambițios de parcurs al monedei EURO nu a fost periclitat, cu toate turbulențele înregistrate recent pe piețele mondiale, și că piețele financiare vor fi puternic influențate de introducerea monedei unice europene. EURO va fi, pe lângă dolar, una dintre valutele principale în lume pentru depuneri, tranzacții și rezerve.

În UEM opiniile privind poziția EURO ca valută de rezervă sunt divizate. Banca Centrală a Franței a subliniat cu tărie că ar dori ca EURO să devină o valută de rezervă de prim rang în lume. În Germania, până acum, nu s-a permis Băncii Centrale să investească în titluri de stat pe termen scurt exprimate în DM. Temându-se că deținerea de titluri germane de către străini ar distorsiona masa monetară locală, Bundesbank a limitat scadențele pe care le-a oferit și a restrâns tranzancționarea de către un număr limitat de bănci. Această procedură a limitat dezvoltarea unei piețe germane lichide pentru efecte de comerț și a menținut astfel la un nivel redus cursul de schimb al mărcii pentru a promova exporturile. Banca Centrală Europeană nu are „nici o politică deliberată de a rivaliza cu dolarul american” susține președintele său Wim Duisenberg, dar nu uită să adauge „Posibilitatea nu poate fi eliminată ca EURO să devină mai devreme decât s-a prevăzut o valută de rezervă”. Pentru a detrona dolarul, UEM ar trebui să rivalizeze nu numai cu mărimea economiei americane dar și cu siguranță și cu lichidarea pieței SUA a titlurilor de stat.

3.3. INFLUENȚA EURO ASUPRA PIEȚELOR DE AFACERI PE TERMEN LUNG

Uniunea monetară determină modificări pe piețele europene care trec cu mult peste problemele legate de puterea și stabilitatea EURO. De fapt, orice studiu de piață, orice recomandare privind efectuarea unui investiții, orice strategie a unui companii sau orice document politic privind noua economie europeană trebuie să ia în calcul cel puțin trei tendințe cadru generale. Cadrul financiar. Piețele financiare nu mai sunt atât de diferite pe cât obișnuiau ele să fie. Ratele pe termen scurt ale dobânzilor sunt aceleași peste tot în zona EURO, un pas realizat numai pentru că țări precum Spania au redus ratele dobânzilor de la peste 13% în 1992 la aproximativ 4% azi. În urmă cu 6 ani, ratele pe termen lung ale dobânzilor variau de la aproximativ 5,5% în Germania la peste 9% în Portugalia. Astăzi, diferența este de aproximativ 0,5%. Mai mult, datorită criteriilor de convergență și pactului de stabilitate și creștere, caracteristicile fiscale din zona EURO sunt și ele în linii mari asemănătoare, deoarece cele 11 deficite bugetare naționale se situează toate sub 3%. Datorită faptului că riscul de credit și stabilitatea financiară pentru o companie nu pot fi mai bune decât cele din propria țară, această transformare a realizat multe în direcția egalizării riscului în sectorul privat din Europa. Această convergență economică generală este deosebit de pronunțată atunci când o analizăm în legătură cu cadrul pieței comune. Printre alte lucruri, circulația liberă a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă a fost de natură să promoveze prosperitatea și creșterea economiilor „periferice” din Uniunea Europeană, un termen care se referă de o manieră generală la zonele puțin profitabile din Grecia, Irlanda, Italia, Portugalia și Spania. Aceste țări au înregistrat într-adevăr o creștere spectaculoasă în condițiile pieței comune și, în prezent, ele înregistrează o creștere într-un ritm extraordinar. Această stare de lucruri este îmbunătățită încă și mai mult de transferurile fiscale masive destinate egalizării nivelurilor de trai din Uniunea Europeană. Portugalia, de exemplu, primește peste 11 milioane de dolari în fiecare zi din programe de transfer ale Uniunii Europene, bani care au fost destinați în mod direct ridicării sistemelor de autostrăzi, sistemelor telefonice și altor lucrări publice la standardele înregistrate la vecinii săi din nord. Irlanda, Grecia, Spania și Italia reprezintă și ele țări care beneficiază direct de pe urma bugetului Uniunii Europene.

Expansiunea europeană. A doua tendință majoră în afaceri pe care EURO o catalizează se referă la percepția zonei euro ca un mediu unic în plină expansiune. Datorită faptului că EURO elimină costurile tranzacțiilor legate de frontiere, creează piețe de schimb, promovează prețuri competitive dincolo de frontiere, creează piețe financiare profunde și cimentează ideea unei piețe europene unice, companiile au început să se reorganizeze drept. Economiile la scară și câștigurile în eficiență promise de o masă de clienți de aproape 300 milioane de persoane au condus deja la o serie de fuziuni în domeniul bancar.

Un aspect important al expansiunii strategice trans-europene este acela că țările sunt mai capabile să își folosească avantajele lor comparative pentru a atrage investiții din afara continentului. Experții se așteaptă, ca o parte substanțială din producția industrială să se orienteze spre economiile „periferice”, care înregistrează costuri mai mici ale forței de muncă și cheltuieli mai mici în domeniul imobiliar. În mod asemănător, calificarea superioară și îndemânarea promovate în companiile multinaționale germane, franceze, olandeze și belgiene din sectorul prestărilor de servicii, reprezintă acum o forță formidabilă pentru vecinii din sud ai acestor țări. Armonizarea politică. Cel mai important, noua monedă probabil că va conduce la o armonizare pe termen lung a impozitului în cele 11 națiuni participante. Experții consideră că ușurința cu care circulă capital în zona EURO, plasează o presiune enormă asupra guvernelor, în ceea ce privește competiția pentru deținerea celor mai mici rate ale impozitelor, în vederea atragerii forței de muncă super-calificată și de investiții din partea companiilor. Transparența prețurilor face ca diferențele dintre valorile impozitului pe bunuri și servicii să fie mai clare ca niciodată. De fapt, ratele reduse ale impozitului pentru depozitele bancare din Luxemburg au atras deja migrarea a miliarde de dolari din capitalul european.

Reducerile fără precedent pe care le-a acordat Irlanada în ultimii ani în privința impozitelor suportate de companii au atras investiții internaționale extraordinare, dar au atras de asemenea și mânia birocraților acestei situații. Deși presiunea asupra competitivității naționale a jucat întotdeauna un rol în politica fiscală a Uniunii Europene, o monedă trans-europeană unică asigură o competiție și poate o armonizare a impozitelor în interiorul zonei EURO care atinge înălțimi nemaîntâlnite în următoarele decenii.

Tabelul 3.3. Contribuabilii din zona euro (II)

După cum arată figura Contribuabilii din zona euro (II), ratele impozitului în Europa variază semnificativ. Impozitul pe vânzări în Germania este de 16%, în timp ce în Franța este de 20% și continuă să crească. Rata marginală a impozitului pentru companiile din țările învecinate Austria și Italia este de aproape 20%.

Tabelul 3.3. Contribuabilii din zona euro

Pe termen scurt, EURO nu realizează nimic pentru a egaliza calitatea produselor, opțiunile produselor, opțiunile locale și cadrele legale care au caracterizat întotdeauna Uniunea Europeană. Veniturile personale, de exemplu, variază de la 219 procente din media pe întreaga Uniune Europeană, procent înregistrat în regiunea bogată Hamburg, până la aproximativ 30% din această medie, în insulele Azore din Portugalia. Procentele echivalente din Statele Unite ale Americii numai între 141 și 73 procente.

3.4 EFECTELE EURO ASUPRA PIEȚELOR VALORILOR

O parte importantă a oricărui mediu de afaceri o constituie mărimea, scopul și complexitatea piețelor sale financiare. Pentru companiile aflate la început de drum, EURO creează a doua piață de acțiuni din lume, ca mărime. La nivel tehnic, această transformare a fost relativ simplă. Acțiunile comercializate public la principalele burse din zona euro au fost convertite în euro în prima zi de tranzancționare din anul 1999. Recalcularea valorilor acțiunilor, iar participanții de pe piață au fost perfect capabili să aplice ratele oficiale ale euro pentru propriile lor ordine de cumpărare și vânzare. Conversia valorilor nominale ale acțiunilor obișnuite din bilanțurile companiile reprezintă o modificare contabilă minoră care nu a afectat (și, de regulă nici nu va afecta vreodată) noile valori de comercializare. . În prezent, peisajul capitalului din zonaEURO rămâne împărțit, ceea ce reprezintă o moștenire din vremurile în care existau cele 11 monede naționale și costurile tranzancțiilor aferente lor. Cele 28 de burse de schimb din zona euro reprezintă într-adevăr un exemplu de ineficiență și de regionalism. În comparație cu Statele Unite ale Americii au o capitalizare a piețelor de valori mobiliare de câteva ori mai mare, cu numai un sfert din numărul de burse. În zona euro, majoritatea tranzacțiilor se desfășoară în interiorul granițelor naționale, în timp ce, în Statele Unite ale Americii și în Japonia, piețele de capital sunt trans-naționale. Familiile din zona euro sunt, de asemenea, extrem de reticente în privința riscului, drept mărturie stând parțial și faptul că numai aproximativ 5% din persoanele din țări precum Germania dețin acțiuni. Europenii au tendința de a avea mai multă încredere în bancheri decât în agenții de bursă. Se estimează însă, pe scară largă, că EURO va duce la o tendință generală de expansiune, consolidare și diversificare, care va face piețele de capital europene mai competitive în comparație cu instituțiile similare americane. Acest punct de vedere se bazează pe câteva argumente. În primul rând, prețurile comune și eliminarea riscului legat de rata de schimb probabil că îi vor impulsiona pe investitorii din zona euro (persoane fizice și instituții deopotrivă) să facă investiții de capital în alte țări din zona euro, într-o măsură nemaiîntâlnită. Mai simplu spus, nu a fost mai ușor niciodată și mai ieftin pentru europeni să cumpere titluri de valoare din străinătate. În al doilea rând, entuziaștii afirmă că avantajele economice fundamentale ale euro au propulsat zona monedei unice într-o eră economică de aur, de consolidare a sectorului privat, de cheltuieli guvernamentale reduse, stabilitate monetară și creștere economică ridicată. Pe scurt, ei afirmă că Europa se îndreaptă către un avânt economic de lungă durată și că investitorii vor cumpăra acțiuni cu zel regăsit, pe măsură ce veniturile anuale vor crește.

În al treilea rând, piețele de capital din zona euro au suportat mai multe feluri de constrângeri nenaturale, timp de mai multe decenii, deoarece fragmentarea pieței de-a lungul granițelor naționale a dus lipsa bazei de investitori necesară pentru a face din inovațiile financiare inovații de succes. Într-adevăr, apariția în Statele Unite ale Americii a societăților de investiții în domeniul mobiliar, a instrumentelor derivate complexe, a capitalului de risc și chiar a fondurilor mutuale se datorează, cel puțin parțial, pieței uriașe și nefragmentare de investitori potențiali din această țară. Rezultatul acestor fapte este că experții se așteaptă ca piețele de capital europene să înflorească în următoarea decadă. Bursele existente se vor consolida pe măsură ce volumul tranzacțiilor va crește și investitorii interni vor începe să aibă o perspectivă pan-europeană. Inovația financiară și costurile reduse ale tranzacțiilor pot determina familiile europene să își învingă aversiunea îndelungată față de burse. Deși extrem de discutabil cât timp va dura până la apariția acestor transformări, bazele au fost deja puse. Bursele de valori din zona EURO cotează acum acțiunile într-o monedă comună. Băncile americane de investiții au început un transfer masiv al experienței pe care ele o posedă în privința ofertelor publice inițiale și a analizei capitalului către operațiunile lor europene. Indicii acțiunilor pan-europene, cum ar fi Dow Jones Euro Stoxx și FTSE Eurotop 300 au captat deja atenția investitorilor din întreaga lume. Chiar și din perspectiva externă, euro aduce câteva modificări remarcabile. Printre altele, investitorii și fondurile mutuale din Statele Unite probabil că își vor spori diversitatea portofoliului spre Europa, datorită unora dintre motivele care entuziasmează acum pe investitorii europeni: simplitatea și transparența mai mare a investițiilor pan-europene. Mai mult, euro reprezintă un eveniment economic major și, dacă va avea succes, el poate oferi oportunități excelente de investiție pentru persoane de pe toate continentele. Alte efecte majore ale euro asupra piețelor de capital se referă la regimurile ratei de schimb. În primul rând, investitorii, de la New York până la Beijing, suportă acum un singur tip de risc legat de rata de schimb în majoritatea mediilor investiționale din zona euro – cel determinat de puterea sau slăbiciunea euro. În măsura în care euro este mai mult sau mai puțin stabil decât una dintre monedele naționale precedente, uniunea monetară răstoarnă complet înclinațiile investiționale ale instituțiilor financiare spre țara respectivă. Dacă euro este stabil, atunci Italia, Spania și Portugalia probabil că vor beneficia de pe urma reputației lor recent dobândite de „monede stabile”. În al doilea rând, indiferent de stabilitatea euro, instituțiile din lumea întreagă au acum tendința de a aborda investițiile în Europa dintr-o perspectivă de sus în jos, și nu una de jos în sus. De ce? Înainte de introducerea euro, unul dintre principalii factori care determinau riscul de capital pentru un investitor străin era riscul monetar național. Atunci când valoarea lirei a scăzut, veniturile pentru o acțiune cotată la Bursa Italiană de Valori, din perspectiva unui investitor din Statele Unite ale Americii, au scăzut și ele. În mod corespunzător, instituțiile au avut tendința de a sparge obiectivele de investiții europene de-a lungul granițelor naționale, alegând mai întâi nivelul și tipul de risc al ratei de schimb specifice pentru o țară, risc pe care doreau să îl accepte și apoi selectând anumite firme. Euro încă face această abordare de sus în jos învechită, deoarece zona euro are acum același nivel de risc al ratei de schimb. La fel ca în cazul tuturor efectelor euro, este important să nu ne așteptăm la prea multe modificări dintr-o dată. În prezent, piețele de capital europene rămân puternic separate, cu o varietate de medii fiscale, proceduri de audit, reglementări contabile, cerințe legale de cotarea la bursă și baze de clienți. Cu toate acestea, este clar că euro pune baze importante pentru modificări majore pe piața europeană de capital.

3.5.PRINCIPALELE EFECTE ALE EURO ASUPRA PIEȚELOR DE OBLIGAȚIUNI

Dacă este adevărat că piețele de capital europene se confruntă cu mai multe modificări decât în orice alt moment din secolul XX, atunci în nici o altă parte nu sunt mai pronunțate efectele decât pe piețele de obligațiuni din zona euro. Chiar și modificările pe termen scurt sunt semnificative. Printre alte lucruri, reglementările Uniunii Europene solicită acum ca toate obligațiunile guvernamentale noi să fie emise în euro. Zilele în care se făceau oferte pentru datoria publică în mărci, markka, lire și escudo au dispărut pentru totdeauna. Mai mult, guvernele din zona euro și-au recotat pachetele lor imense de obligațiuni publice nerăscumpărate în euro, în ciuda faptului că regula Uniunii Europene „nici o obligație, nici o interdicție” nu le solicită în mod obligatoriu să procedeze astfel. Peste noapte, euro a vindecat scindările induse de devize pe cele 11 piețe de datorii publice din zona euro, creând în mod instantaneu pe glob o piață de active exprimate în euro. Obligațiunile emise de alte părți decât guvernele centrale vor fi convertite treptat în euro, între anii 1999-2002. această acțiune include emisiunile de datorii ale guvernelor statale și locale și cele ale companiilor. Până în anul 2002 însă, toate plățile dobânzilor și returnările împrumuturilor pentru obligațiunile noi și pentru cele exprimate în una din cele 11 monede naționale trebuie să fie plătite în euro. Cel mai târziu până la acea dată, conversia totală a piețelor de titluri de împrumut din zona euro va fi încheiată. Este important să subliniem totuși că majoritatea acestor recotații publice și private se efectuează fără proceduri oficiale, fără proceduri oficiale, fără întâlniri ale deținătorilor de obligațini sau documente de lucru. Legile Uniunii Europene afirmă că toate monedele naționale devin simple reprezentări ale euro de la data de 1 ianuarie 1999, la rate de schimb fixate în mod irevocabil. Ca rezultat, deținătorii de obligațiuni nu sunt în poziția de a obține sau pierde valoarea în virtutea faptului că se reexprimă o datorie în euro și de regulă nu sunt solicitate proceduri speciale. Deși obligațiunile din zona euro sunt exprimate acum într-o monedă comună, nu trebuie să confundăm convergența puternică în rândul economiilor din zona euro și crearea unei singure unități de cont cu eliminarea piețelor naționale de obligațiuni. Europa nu are un guvern central în euro de genul Trezoreriei din Statele Unite ale Americii. Astfel, deși Banca Centrală Europeană stabilește un set de rate pe teren scurt al dobânzilor în întreaga zonăEURO, persistă decalajele dintre ratele pe termen lung ale diferiților emitenți de datorii. Aceste decalaje sunt extrem de mici. Italia, de exemplu, în ciuda datoriei sale federale enorme, plătește acum doar cu puțin mai mult decât Germania pentru obligațiunile ei pe 10 ani, o diferență mai mare decât cea care există între statele federative americane. De ce a apărut această convergență a ratelor lung ale dobânzilor? După cum am discutat anterior, criteriile de convergență au adus o convergență economică puternică în rândul celor 11 participanți la EURO. Din punctul de vedere al unui investitor, riscurile de credit ale diverselor guverne emitente nu mai sunt la fel de disparate cum obișnuiau să fie. În doilea rând, o monedă unică alungă riscul ratei de schimb care obișnuia să diferențieze ratele dobânzilor din zona euro. Înainte de introducerea euro, obligațiunile emise de guvernul italian erau considerate cu mult mai riscante decât corespondentele lor germane (și astfel, determinau o rată mai mare a dobânzii), în parte datorită faptului că lira italiană era mai instabilă decât marca germană. Dar acum aceste premii diferite pentru rata de schimb au dispărut și au fost înlocuite de un singur tip de risc valutar pentru întreaga regiune. Ca rezultat, diferențele dintre ratele pe termen lung ale dobânzilor din zona euro sunt acum determinate în principal de riscurile de credit și de lichiditate.

EURO stabilește de asemenea baza pentru modificări semnificative pe termen lung pe piețele de obligațiuni din zona euro. În primul rând, piețele de obligațiuni, ca și piețele de valori mobiliare, au tendința să devină mai mari și mai lichide ca niciodată până acum. Înainte de introducerea euro, investitorii de pe întregul continent, de la capii de familie până la fondurile de pensii de miliarde de dolari erau reticenți (și chiar li se interzicea prin lege) să facă investiții în alte devize de teama expunerii la riscul ratei de schimb. Dar investiții exprimate în euro sunt acum disponibile investitorilor din Irlanda până în Austria, și această bază enormă de investitori se estimează că va spori lichiditatea instrumentelor de creanțe de toate tipurile. În al doilea rând, se estimează că euro va promova inovația și modificările structural. Cel mai important lucru este acela că se estimează că piața creanțelor companiilor europene va exploda, deoarece baza mai mare de investitori potențiali pentru orice emisiune face posibile noi instrumente. Titlurile de creanță au devenit de asemenea mai realiste, deoarece este acum mai ușor de realizat caracteristica lor definitorie (diversificarea într-o serie largă de investiții independente). În plus, investitorii dornici de risc din întreaga zonă euro se pot uni efectiv pentru a realiza din noile emisiuni o opțiune posibilă de finanțare. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni că băncile de investiții și firmele de consultanță din întreaga lume se pregătesc să facă parte din această piață înfloritoare. Mai mult, Pactul de stabilitate și creștere, care limitează deficitele bugetare guvernamentale la 3%, determină faptul că multe dintre guvernele din zona euro vor emite mai puține titluri de împrumut decât au făcut-o în trecut (Vă mai amintiți, guvernele trebuie să strângă bani numai atunci când cheltuiesc mai mult decât au, cu late cuvinte atunci când ele înregistrează un deficit bugetar).

Tabelul 3.5. Convergența ratelor dobânzilor

Tabelul 3.5. Convergența ratelor dobânzilor

Acest lucru, în schimb, poate lăsa cale liberă companiilor emitente care anterior se simțeau excluse, deoarece datoriile guvernamentale au fost responsabile în mod tradițional pentru cea mai mare parte a datoriei restante din zona euro. Economiștii și finanțiștii speră că noua piață de obligațiuni trans-europeană va permite companiilor care astăzi se bazează puternic pe împrumuturi bancare să aibă acces la piețe de obligațiuni foarte lichide ale companiilor, de genul celor care se găsesc în Statele Unite ale Americii. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci beneficiarii potențiali se regăsesc companiile multinaționale din întreaga lume.

4. ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

4.1 CRITERIILE CARE TREBUIE ȊNCEPLINITE DE UN STAT PRIVIND ADOPTAREA MONEDEI UNICE

Tendința de formare a unor blocuri regionale economice, financiare si comerciale este determinată de acțiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât și exogenă. Factorii endogeni sunt rezultatul evoluțiilor care s-au petrecut în interiorul unor țări sau grupări de țări deja constituite:

– opțiunile fundamentale de politică economică similare, concepția comună despre dezvoltare;

– politicile de liberalizare a comerțului întreprinse de multe țări în dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate;

– dificultățile economice cu care s-au confruntat țările ca urmare a crizei energetice, și care au avut ca efect conștientizarea faptului că există potențial de creștere insuficient valorificat. Ca factori exogeni menționăm:

– modalitatea de acoperire a riscurilor potențiale determinate de evenimente care se petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone;

– încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din îngustarea unor piețe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraționiste;

– dorința de stabilitate politică și de întărire a sistemelor democratice.

Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relații care se stabilesc între două sau mai multe state care-și conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, a adâncimii gradului de integrare și cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraționiste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituționalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condițiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcție de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piața comună, uniunea economică, uniunea monetară și uniunea politică. O zonă de liber schimb este rezultatul unui aranjament comercial preferențial prin care se liberalizează comerțul cu bunuri produse în statele membre. În același timp fiecare stat partener într – un astfel de aranjament își menține propriul tarif vamal în relațiile comerciale cu țările terțe.

O uniune vamală include două sau mai multe state care convin:

– să elimine restricțiile tarifare și netarifare asupra comerțului dintre ele;

– să adopte un tarif vamal comun în relațiile cu terții;

– să împartă veniturile din tariful vamal comun într-un mod predeterminat.

Forme mai avansate de integrare sunt piața unică, uniunea monetară și uniunea economică.

Piața unică presupune:

– eliminarea restricțiilor tarifare și netarifare asupra comerțului dintre statele membre;

– stabilirea unui tarif vamal extern comun;

– eliminarea restricțiilor comerciale invizibile, incluzând armonizarea standardelor și practicilor comerciale;

– libera circulație a serviciilor, capitalurilor și persoanelor. Uniunea monetară presupune rate de schimb fixe sau o monedă unică. Aceasta implică o politică monetară comună și eventual armonizarea politicii fiscale. Uniunea economică este expresia maximei integrări economice și combină elementele pieței comune și ale uniunii monetare. Raportul Comitetului Delors(1989) menționează patru aspecte principale ale uniunii economice:

– o piață unică în care bunurile, serviciile, capitalurile și persoanele se pot mișca liber;

– o politică concurențială și alte măsuri destinate întăririi mecanismelor pieței;

– politici comune pentru schimbările structurale și dezvoltarea regională;

– coordonarea politicilor macroeconomice, inclusiv reguli obligatorii pentru politicile bugetare. Dincolo de variatele forme de integrare economică există uniunea politică care, de regulă, implică o structură federală, cu politici comune, stabilite la nivel regional și care afectează toți membrii. Procesul de integrare economică include două dimensiuni care se susțin reciproc: procesul de integrare a piețelor și cel de integrare a politicilor economice. Esența integrării economice o reprezintă însă integrarea piețelor, care se materializează într-o circulație transfrontalieră semnificativă a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă. Pe o piață a bunurilor și / sau serviciilor perfect omogenă sau pe o piață financiară de un anumit tip, gradul de integrare s-ar putea măsura prin gradul de convergență al prețurilor. În cazul integrării la nivelul politicilor delimitarea conceptuală este mult mai dificil de realizat; integrarea politicilor poate acoperi diferite categorii de politici, cu trimitere la diferite categorii de instrumente, al căror grad de „obligativitate” și „caracter comun” variază foarte mult (de la consultare și cooperare, prin coordonare sau armonizare, la politici comune sau centralizare deplină). În plus, în timp ce unele elemente de politici pot fi exprimate prin reglementări specifice, altele pot lăsa o importantă marjă de manevră, mijloacele nonreglementare, precum și cheltuielile bugetare, variind și ele în mod diferit. Ca atare, integrarea politicilor nu poate fi măsurată în mod direct, precum cea a piețelor. Mai mult chiar, în timp ce în cazul integrării piețelor există supoziția că integrarea piețelor, atunci când nu este distorsionată, poate duce la creșterea bunăstării, în cazul integrării politicilor, rezultatul nu mai poate fi anticipat. Crearea GATT în marcat începutul unei lungi perioade de liberalizare progresivă a comerțului internațional pe principii nediscriminatorii (CNF). Dar, în același timp, această perioadă este caracterizată de apariția a două “valuri” de aranjamente comerciale regionale. Primul „val ” a apărut la începutul anilor 1960 când, sub impulsul Pieței Comune Europene, regionalismul s-a răspândit în Africa , America Latină și în alte zone în curs de dezvoltare. Statele Unite au fost însă un susținător fidel al multilateralismului. Al doilea „val”, mult mai durabil decât primul, începe la jumătatea anilor 1980. De această dată SUA devine un „jucător” important, fapt ce constituie, după părerea unor specialiști, motivul apariției acestui al doilea val al liberalizării preferențiale a fluxurilor comerciale. Jagdish Bhagwati crede că acest al doilea val va persista deoarece prezintă multe puncte forte și puține puncte vulnerabile. În realitate, liberalizarea preferențială (care este, prin natura sa, discriminatorie) a fost mai atrăgătoare decât liberalizarea pe baze multilaterale. Astfel, pentru „dezarmarea” tarifară multilaterală au fost necesari peste 50 de ani, în timp ce perioadele de „dezarmare” tarifară preferențială au fost chiar mai scurte decât s-a prevăzut în acordurile de constituire (în cazul CE/UE -10 ani; în cazul AELS – 6 ani; ). La prima vedere o explicație ar fi numărul mai mic de participanți la astfel de scheme preferențiale, precum și gradul ridicat de similitudine al economiilor lor. Paul Krugman apreciază că motivul cheie pentru care SUA s-au „convertit” la regionalism este progresul mai lent al negocierilor în cadrul GATT/OMC, cauzat de :

– creșterea numărului participanților;

– schimbarea caracterului protecției (prevalența autolimitărilor la export a mecanismelor antidumping și la altor forme de protecție administrată);

– declinul hegemoniei comerciale a SUA;

– existența a numeroase diferențe instituționale între țări. De remarcat faptul că al doilea val prezintă unele modificări calitative față de precedentul. Prima este trecerea de la un „regionalism închis” la unul mai deschis. Multe dintre blocurile comerciale înființate în anii 1960–1970 se bazează pe o politică de substituire a importurilor și impunerea barierelor externe ridicate. Noul val se caracterizează printr-o deschidere mai mare față de exterior și o disponibilitate mai mare de a susține, decât de a controla, comerțul internațional. A doua este apariția blocurilor comerciale în care sunt parteneri atât din statele dezvoltate cât și statele în curs de dezvoltare (NAFTA, UE).

4.2 IMPACTUL EURO ASUPRA ECONOMIEI NOASTRE

Una din formele superioare de integrare europeană o constituie Uniunea Economică și Monetară (UEM), fiind la moment cel mai ambițios și totodată cel mai riscant proiect al construcției europene. Fiecare stat care aderă , își propune să facă parte din Uniunea Economică și Monetară. Din momentul în care România va deveni membră a UEM, moneda unică europeana Euro va înlocui leul. România trebuie să întrunească toate criteriile privind aderarea la zona euro. Cele mai importante sunt cele patru criterii de convergență nominală cuprinse în Tratatul de

Aceste criterii presupun următoarele:

• Rata inflației trebuie să fie scăzută, până la nivelul de 2% anual;

• Deficitul bugetar trebuie să fie de maxim 3% din Produsul Intern Brut al țării;

• Dobânzile scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depășească cu mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;

• Datoria publică cumulata să nu depășească 60% din PIB.

În afară de aceste patru criterii, mai există o serie de cerințe care trebuie îndeplinite pentru ca România, să poată fi admisă și să facă față cu brio în cadrul zonei euro. Respectarea de către România a acestor criterii și cerințe impuse de către Uniunea Europeană, va duce la apariția unor avantaje dar, totodată, și la posibile riscuri pentru economia românească în ansamblu. Pentru a adopta moneda europeană, România trebuie să demareze reforme structurale în cel mai scurt timp posibil. Prioritățile sunt eficiența serviciilor publice, privatizarea sectorului energetic, locuri noi de muncă, reducerea corupției și îmbunătățirea mediului de afaceri. României va recupera distanța față de țările membre mai bogate ale U.E. fiind susținută și de fondurile alocate de către Uniunea Europeană. Fondurile post-aderare, dacă sunt folosite rațional și integral, echivalează cu 3-5% din PIB în fiecare an, în primii șapte ani din momentul aderării ceea ce va permite cu siguranță României să facă parte din zona euro. Astfel introducerea euro va avea efecte pozitive asupra comerțului exterior al României, mai ales că 2/3 din comerțul exterior este orientat către țările UE. Noua monedă va stimula importurile și exporturile firmelor românești. Introducerea euro va aduce stabilitate și va reduce pierderile agenților comerciali locali cauzate de riscurile de curs valutar. Conform spuselor secretarului general al Asociației Exportatorilor și Importatorilor din România, Mihai Ionescu, pentru început agenții economici ar trebui ca, pentru a se familiariza cu euro, să folosească în tranzacțiile pe care le derulează atât euro, ca monedă de plată, cât și dolarul SUA, ca monedă de consolidare. Unul dintre principalele avantaje ale introducerii monedei euro îl constituie faptul că euro va reduce costurile suportate de firmele românești rezultate în urma schimburilor valutare. Aceste costuri constituie circa 1-2% din valoarea tranzacției. Tot, datorită monedei unice europene se economisește timp prețios în activitatea de gestiune, dispărând necesitatea analizei riscului și a raportului cheltuieli-profit pentru fiecare tranzacție în parte, efectuată de către firmă. Un alt avantaj îl constituie simplificarea evaluării rezultatelor comerciale efectuate din punct de vedere al întreprinderii, nemaifiind necesar să se țină cont de volatilitatea monedei.

Accesul ușor al exportatorilor pe piețele oricăreia dintre țările membre este un alt avantaj care trebuie valorificat o bata cu dispariția barierelor monetare. În acest caz se reduce numărul de intermediari și întreprinderile își măresc veniturile ca urmare a exporturilor directe efectuate și deasemenea vor deveni mai competitive. Un alt avantaj important îl constituie transparenața. Aceasta înseamnă că exprimarea tuturor prețurilor în euro va face firmele românești să aleagă furnizorii cu cele mai mici cheltuieli și să exporte produsele lor țările în care pot obține veniturile cele mai mari. Pentru România, o importanță deosebită alături de introducerea monedei unice o are și Banca Centrală Europeană, care și-a început activitatea și a preluat mai multe atribuții ale Fondului Monetar Internațional în ceea ce privește finanțarea și urmărirea unor politici consecvente de stabilire a prețurilor. Toate aceste avantaje vor duce pe termen mediu și lung la majorarea ratei de creștere economică a țărilor din Zona Euro. Riscurile generate de introducerea în circulație în România a monedei unice europene sunt puține la număr, dar au impact direct asupra vieții cotidiene și a sistemului financiar. Cel mai important dintre acestea este creșterea prețurilor care se datorează lipsei de familiaritate a oamenilor cu noile prețuri exprimate în monedă unică, ce duce la specularea unor erori de rotunjire al prețurilor. Un alt risc îl constituie dimensionarea adecvată pe termen scurt a banilor în euro la nivelul sistemului bancar, având în vedere o cerere de numerar în monedă unică. Pierderea posibilității de alegere a ratei inflației și pierderea cursului valutar, ca instrument pentru înlăturarea dezechilibrelor macroeconomice constituie un alt dezavantaj . Schimbarea monedei naționale în monedă unică presupune pierderea controlului și a puterii de decizie referitoare la problemele monetare și a flexibilității luării deciziilor care protejează economia românească de șocurile externe. Punând în balanță beneficiile și riscurile legate de trecerea economiei românești la moneda unică europeană, putem afirma că integrarea în Uniunea Economică și Monetară, va contribui la obținerea unor avantaje pentru întreaga societate românească luată în ansamblu.

4.3 NECESITATEA UNEI MONEDE UNICE

Statele membre care au aderat la UE între anii 2004 și 2007, precum și Suedia, nu dispun de nicio clauză de derogare. Pentru a adera la zona euro, acestea trebuie să participe timp de minimum doi ani la mecanismul de schimb valutar și să îndeplinească toate criteriile nominale de convergență. Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană prezintă din doi în doi ani un raport de convergență, care verifică îndeplinirea criteriilor în aceste țări. În afară de acestea, trebuie întocmite rapoarte de convergență la cererea unui stat membru între perioadele de prezentare a rapoartelor. Slovenia și Lituania au cerut Consiliului ca, în prima jumătate a anului 2006, să obțină un raport din partea Comisiei și a BCE privind progresele realizate în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de convergență, având în vedere aderarea lor la zona euro la data de 1 ianuarie 2007. Comisia și BCE au evaluat pozitiv Slovenia, dar au refuzat aderarea Lituaniei la zona euro. Slovenia a devenit cel de al 13-lea membru al zonei euro la data de 1 ianuarie 2007. La începutul anului 2007, Cipru și Malta au cerut verificarea convergenței economiilor lor. Ambele țări au obținut undă verde pentru aderarea la zona euro la data de 1 ianuarie 2008. În primăvara anului 2008, Comisia Europeană și BCE au prezentat un raport ordinar de convergență, care a ajuns la concluzia că Slovacia îndeplinește criteriile de convergență. La data de 1 ianuarie 2009, Slovacia a fost cea de a 16-a țară care a aderat la zona euro.

Parlamentul European este consultat în legătură cu următoarele aspecte:

monedele țărilor terțe;

selectarea țărilor care îndeplinesc condițiile de adoptare a monedei unice în anul 1999, respectiv la o dată ulterioară;

numirea președintelui, a vicepreședintelui și a altor membri ai Consiliului executiv al BCE;

dispozițiile legale de punere în aplicare a procedurii în caz de deficit excesiv, prevăzută în Pactul de stabilitate și creștere.

Parlamentul solicită o implicare mai mare în numirea membrilor Comitetului executiv al BCE și este de părere că prezentarea, în mod democratic, a rapoartele de gestiune ex ante, precum și situația în ceea ce privește transparența, se pot îmbunătăți în cazul în care candidatul propus de către Consiliu obține un vot de aprobare din partea Parlamentului. În ceea ce privește extinderea zonei euro, Parlamentul solicită o îmbunătățire a procedurii, deoarece limita scurtă de timp pentru procedura de consultare îngreunează verificarea obiectivă a conținutului rapoartelor de convergență. Coordonarea politicii economice este un pas necesar pentru realizarea obiectivelor consacrate în tratat. Coordonarea este esențială, în special în domeniul politicii fiscale, al politicii bugetare și al politicii de ocupare a forței de muncă. Una dintre procedurile aplicate în acest sens este metoda deschisă de coordonare care permite identificarea practicilor optime aplicate într-un stat membru și aplicarea acestora în alte state membre. Articolul 98 reprezintă temeiul pentru coordonare. Acesta cere ca statele membre să considere politicile economice ca fiind o chestiune de interes comun și să le coordoneze în cadrul Consiliului. Articolele următoare descriu domeniile și formele coordonării. Articolul 99 conține procedura privind LDGPE. Articolul 100 se ocupă de dispoziții speciale care se aplică în caz de probleme economice grave. Articolele 101-103 interzic accesul privilegiat al instituțiilor publice la mijloace ale Uniunii Europene sau ale Băncii Centrale Europene (BCE) și ale băncilor centrale naționale. Articolul 104 descrie procedura în cazul existenței unui deficit excesiv. Valorile-limită pentru nivelul datoriei publice și al deficitului sunt stabilite într-un protocol separat anexat tratatului (Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive). Titlul „Ocuparea forței de muncă”, introdus prin Tratatul de , prevede o coordonare europeană și în domeniul ocupării forței de muncă (articolele 125 și 126). Obiectivele generale ale coordonării politicilor economice coincid cu obiectivele Uniunii Europene, adică încercarea de a garanta o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice, creșterea durabilă și neinflaționistă, în strânsă legătură cu un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și un grad ridicat de competitivitate și de convergență a performanțelor economice. Acest fapt trebuie să ducă atât la creșterea nivelului și calității vieții, cât și la coeziunea economică a statelor membre. Zona euro este o uniune monetară în care spațiul monetar nu coincide cu spațiul suveranității bugetare. Coordonarea politicilor este necesară pentru ca politicile fiscale și structurale, aflate în responsabilitatea fiecărui stat membru, să corespundă politicii monetare urmate de o bancă centrală independentă. Consiliul European stabilește priorități politice și orientări la cel mai înalt nivel. Statele membre sunt responsabile pentru rapoartele naționale, schimbul de informații și punerea în aplicare a recomandărilor și deciziilor aprobate de Consiliul Ecofin. În cadrul Eurogrupului (Miniștrii Finanțelor statelor membre care au adoptat euro ca monedă) se discută probleme ale UEM într-un mod informal, de regulă înainte de întâlnirile Consiliului Ecofin. BCE participă atunci când este vizată politica monetară. Comisia (în special direcția generală responsabilă pentru economie și finanțe și membrul corespunzător al Comisiei) are obligația de raportare, elaborare și emitere a recomandărilor, cât și de controlare a punerii în aplicare a deciziilor. Comitetul Economic și Financiar emite avize și pregătește activitatea Consiliului. Acest lucru este valabil și pentru Comitetul pentru politică economică care susține activitatea Comisiei. În sfârșit mai sunt implicați partenerii sociali în domeniile lor de interes: ocuparea forței de muncă, evoluția salariilor și reforma structurală. Liniile directoare generale pentru politicile economice (LDGPE) reprezintă documentul normativ general pentru diferitele domenii de coordonare a politicii economice. Acesta cuprinde atât chestiuni macroeconomice, cât și probleme ale politicii structurale. Consiliul Ecofin adoptă acest document de strategie cu aprobarea Consiliului European, în fiecare vară, pe baza recomandărilor Comisiei. Din anul 2003 s-a prelungit perioada revizuirii majore la trei ani, ceea ce reflectă caracterul pe termen mediu al acestui document strategic. Din 2005, LDGPE și orientările privind ocuparea forței de muncă sunt reunite sub denumirea „Orientările integrate pentru creștere și ocuparea forței de muncă”. LDGPE au ca scop să ofere statelor membre recomandări concrete pentru configurarea politicii lor macroeconomice, cât și a politicii lor structurale. Documentul constă în două mari secțiuni, din care prima conține recomandări generale pentru toate statele membre, respectiv toate statele membre ale zonei euro, iar cea de a doua conține orientări specifice pentru fiecare țară. Aplicarea LDGPE nu este obligatorie din punct de vedere juridic, dar se presupune că prin presiunea omologilor, exercitată de celelalte state membre, acestea devin obligatorii din punct de vedere politic. Pentru a mări această presiune, Consiliul poate transmite o recomandare statelor membre care nu respectă orientările și poate face publică respectiva recomandare. Din 2000, Comisia publică în fiecare an un raport privind punerea în aplicare a LDGPE pentru a consolida monitorizarea aplicării recomandărilor. Prin acest raport se dorește creșterea transparenței privind progresele realizate, astfel încât să se poată lua în considerare rezultatele procesului de punere în aplicare în vederea elaborării LDGPE pentru anul următor. Raportul privind punerea în aplicare este un element de legătură important între LDGPE și politica bugetară a fiecărui stat membru în parte, în conformitate cu dispozițiile Pactului de stabilitate și creștere.

4.4. AVANTAJELE ADOPTĂRII MODENEI EURO DE CĂTRE ROMȂNIA

Unul din obiectivele majore stabilite prin Tratatul de la Roma a fost realizarea unei piețe unice între statele membre, primul pas concret fiind crearea unei uniuni vamale. Între 1958 și 1968, taxele vamale pentru importurile din statele membre ale Comunității au scăzut treptat până la dispariția totală. În fost desăvârșită unificarea tarifelor, adică au fost eliminate toate taxele vamale și restricțiile în comerțul dintre statele membre ale Comunității, fiind introdus un tarif unic aplicabil bunurilor importate din terțe țări. Aplicarea unui tarif comun nu a însemnat și finalizarea uniunii vamale. Cu toate că între 1968 și 1992 uniunea vamală s-a extins treptat, prin dezvoltarea legislației vamale comune, statele membre și-au menținut controalele vamale la frontierele interne, pentru a colecta alte taxe decât cele vamale (TVA, Accize), pentru a strânge informațiile statistice sau pentru a aplica măsuri de securitate. Menținerea controalelor la frontierele interne implică o mulțime de costuri, în timp și bani, pentru importatori, exportatori și transportatori, fiind în același timp o piedică în calea funcționării cu adevărat a unei piețe unice.

Între 1986 și 1993, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri care au condus la înființarea pieței unice în 1993, cele mai importante măsuri din punct de vedere vamal fiind introducerea în unui formular unic de declarație vamală (care a înlocuit circa 150 de documente vamale diferite) și adoptarea în unui Cod Vamal Comunitar. Începând cu anul 1993, controalele la frontierele interne au fost abolite, colectarea TVA și a accizelor pentru comerțul dintre statele membre fiind realizat din acel moment prin sisteme fiscale și statistice ce nu necesitau controlul bunurilor și a documentației aferente în momentul trecerii dintr-un stat în altul.

În acest sens, a fost creat un teritoriu vamal unic, fără frontiere interne, în care este garantată libera circulație a bunurilor comunitare. Bunurile „necomunitare” ce nu au căpătat statutul de liberă circulație pot fi tranzitate pe teritoriul Comunității ținându-se cont de diferite convenții precum cea referitoare la transporturile internaționale rutiere (Convenția TIR), la cea privind admiterea temporară a bunurilor (Convenția ATA) sau Convenția Comună privind tranzitul. Politica vamală este implementată de către statele membre; Comisia Europeană este responsabilă de inițiativele privind dezvoltarea politicii vamale și de propunerile privind legislația în domeniu. Comisia asigură coordonarea dintre administrațiile statelor membre, adunând informații și opinii din sectorul afacerilor și industrial la nivel european. De asemenea, Comisia Europeană are competența exclusivă de a negocia concesiile tarifare în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).

Modificarea taxelor vamale din Tariful Vamal Comun sunt supuse de către Comisia Europeană spre aprobare Consiliului European, care le poate aproba cu majoritate de voturi. De asemenea, Consiliul aprobă derogările de la aplicarea Tarifului Vamal Comun, prin aplicarea de măsuri tarifare precum contingentele tarifare, plafoane tarifare, suspendări totale sau parțiale de taxe vamale. Politica vamală comunitară se bazează pe aplicarea uniformă a legislației vamale de către administrațiile vamale ale statelor membre. Legislația privind politica vamală cuprinde: Codul vamal comunitar și prevederile de aplicare a Codului Vamal, Nomenclatura combinată, Tariful vamal comun, precum și legislația aferentă ce depășește sfera codului vamal (legislația privind bunurile contrafăcute sau piratate, exportul de bunuri culturale, comerțul preferențial, controalele sanitare și de mediu, politicile comune în domeniul pescuitului și a agriculturii, protejarea intereselor economice prin aplicarea instrumentelor netarifare sau măsurile de securitate și politică externă). În timp ce libera circulație a bunurilor este principala manifestare internă a uniunii vamale, Tariful Vamal Comun (TVC) formează aspectul extern, deoarece face posibilă aplicarea uniformă a taxelor vamale la produsele importate din alte țări decât cele ale Uniunii Europene, indiferent de țara de destinație. În 1968, Tariful Vamal Comun a fost creat ca o medie a tarifelor celor șase state membre. Pe baza articolului 28 al Tratatului, Consiliul a introdus de-a lungul timpului multe amendamente, fie din proprie inițiativă, fie datorită negocierii tarifelor în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (Acordul General asupra Tarifelor și Comerțului – GATT). Tariful Vamal Comun conține atât nomenclatorul bunurilor supuse taxelor vamale (nomenclatura combinată) cât și nivelul taxelor vamale pentru fiecare linie tarifară. Tariful Vamal Comun este un instrument important nu numai pentru colectarea taxelor vamale dar și pentru întocmirea statisticilor privind comerțul exterior și pentru aplicarea măsurilor din domeniile politicii fiscale și monetare, a agriculturii sau a comerțului. Nomenclatura combinată este o listă a tuturor tipurilor de bunuri ce pot face obiectul comerțului internațional. Nomenclatura combinată este folosită atât pentru aplicarea sau negocierea tarifelor cât și în scopuri statistice; ea are la bază un instrument internațional de clasificare, Sistemul Armonizat, administrat de Organizația Mondială a Vămilor. Din 1983, disparitățile dintre statele membre privind aplicarea scutirilor de taxe vamale de import și de export au fost eliminate prin înființarea unui sistem comunitar de scutire de la plata taxelor vamale (Regulamentul nr. 918/83), regulamentul prevăzând categoriile de bunuri importate sau exportate scutite de astfel de taxe. Începând cu 1999 Uniunea Europeană a introdus o versiune electronică a Tarifului Vamal Comun, numită TARIC. Principalul avantaj al TARIC-ului este faptul că acesta conține, pe lângă nomenclatura bunurilor și taxele vamale, și toate prevederile legale aplicabile în vămuirea unui anume bun, ceea ce face ca TARIC-ul să fie un instrument operațional extrem de puternic în asigurarea uniformității aplicării legislației vamale de către toate administrațiile vamale comunitare. Pe lângă aceasta, TARIC-ul are avantajul că este actualizat zilnic și poate fi consultat online, pe Internet, atât de către autorități cât și de către public (prin sistemul numit DDS – Sistemul de Distribuirea a Datelor privind Tarifele). Prin același sistem DDS poate fi consultată și baza de date privind contingentele și plafoanele tarifare, numită TQS – Contingente Tarifare și Supraveghere. Un alt instrument al politicii vamale este reprezentat de Noul Sistem Computerizat de Tranzit(NCTS). Acesta înlocuiește vechile modalități de urmărire a tranzitelor, bazate pe schimbul de documente tipărite, care s-a dovedit de-a lungul timpului greoi, dificil de gestionat și expus fraudelor de proporții. NCTS permite schimbul electronic de date între administrațiile vamale în paralel cu circulația propriu-zisă a bunurilor aflate în tranzit, existând astfel un control mult mai bun asupra celor aproximativ 20 de milioane de tranzite interne sau externe efectuate la nivel comunitar într-un an.

Declararea bunurilor în vamă se face prin folosirea Documentului Administrativ Unic (SAD – Single Administrative Document); acesta a început să fie folosit în 1988, simplificând mult procedurile vamale prin înlocuirea a aproximativ 150 de documente vamale folosite anterior de administrațiile vamale ale statelor membre.

Pentru a asigura o funcționare cât mai bună a Uniunii vamale la nivelul statelor membre, Comisia Europeană a lansat începând cu 1996 o serie de programe (Customs 2000, Customs 2002, Customs 2007) ce au ca obiectiv asigurarea uniformității aplicării legislației vamale, prevenirea fraudelor, cooperarea dintre administrațiile vamale și dezvoltarea utilizării sistemelor informatice precum TARIC sau NCTS. Codul Vamal Comunitar a fost înființat pentru a codifica și simplifica legislația vamală, care până la acea dată făcea obiectul a peste 30 de directive și regulamente, adoptate în perioada 1968 – 1990. Prin acest cod sunt stabilite procedurile vamale aplicabile bunurilor intrate în teritoriul Comunității precum și regimurile vamale sub care acestea pot fi declarate (de exemplu import, export, tranzit, etc.).

Atenție specială este acordată antrepozitelor și zonelor libere ca și reexportării, distrugerii sau abandonării bunurilor ne-comunitare. Codul Vamal Comunitar a suferit până în prezent o serie de modificări, destinate să simplifice și să modernizeze procedurile și regimurile vamale (ex. Regulamentele 89/1997, 2700/2000).

În ceea ce privește bunurile ce tranzitează teritoriul Uniunii, Comisia Europeană a emis o Comunicare COM (97) 188 – Planul acțiune pentru tranzit, ale cărui principale obiective sunt:

– întărirea cooperării între administrațiile vamale;

– verificarea aplicării corectă și uniformă a regulamentelor;

– stabilirea unui parteneriat între autoritățile vamale și operatori care să răspundă necesităților utilizatorilor de tranzit;

– integrarea sistemelor vamale europene;

– asigurarea compatibilității sistemelor internaționale de tranzit;

– introducerea unui instrument necesar reformei privind tranzitul: noul sistem computerizat de tranzit (NCTS).

Începând cu 1991, au fost abolite formalitățile vamale pentru bunurile aparținând sau destinate forțelor NATO (Regulamentul nr. 3648/91), iar din 1989 au fost eliminate controalele vamale la granițele dintre statele membre pentru transporturile rutiere sau transporturile pe căi navigabile interioare. Mărfurile înregistrate sau puse în circulație într-o țară ce nu este membră a Uniunii Europene, transportate rutier sau pe căi navigabile interioare, sunt supuse controlului vamal la frontiera externă a Comunității (Regulamentul nr. 3912/92). Pentru asigurarea liberei circulații a bunurilor pe piața internă, au fost eliminate controalele și verificările bagajelor persoanelor ce întreprind zboruri sau deplasări maritime intra- comunitare (Regulamentul nr. 3925/91). Rețele de comunicare a datelor între administrațiile vamale Convenția privind folosirea tehnologiei informațiilor în scopuri vamale (Sistemul Informatic Vamal – CIS) a fost ratificată de statele membre pentru a se preveni, investiga și urmări infracțiunile stipulate de legislațiile naționale a statelor membre. Prin folosirea Sistemului Informatic Vamal se urmărește diseminarea rapidă a informațiilor, cooperarea dintre administrațiile vamale a statelor membre ca și folosirea unitară a procedurilor de control. Sistemul Informatic Vamal a fost înființat prin Regulamentul nr. 515/97. Abolirea verificărilor veterinare la granițele dintre statele membre a dus la implementarea unei rețele computerizate privind procedurile de import în domeniu veterinar (Proiectul SHIFT). Acordul de la Cotonou introduce schimbări semnificative în procedurile de programare și alocare a resurselor. Acum, statele ACP trebuie să stabilească actori neguvernamentali eligibili și să specifice volumul resurselor alocate acestor actori în cadrul programelor naționale cu caracter indicativ. Alocarea resurselor către țările ACP se va face atât pe baza necesităților, cât și a performanței. Fiecare stat și regiune ACP va primi informații cu privire la resursele pe care le-ar putea primi pentru o perioadă de cinci ani. În afară de revizuirile intermediare și finale ale programelor naționale cu caracter indicativ, ACP și autoritățile UE vor desfășura în comun o revizuire anuală în vederea identificării cauzelor întârzierilor privind implementarea și vor propune măsuri de îmbunătățire a situației. În urma revizuirilor intermediare și finale, UE poate revizui alocarea resurselor către statele ACP conform necesităților și performanței acestora. Resursele alocate vor include două elemente principale: o alocare pentru programele și proiectele de sprijin macroeconomic și o altă alocare pentru acoperirea necesităților neprevăzute, precum asistența de urgență. Punerea în aplicare a celui de al zecelea FED va fi reglementată prin Regulamentul (CE) nr. 617/2007 al Consiliului, adoptat de Consiliu la 14 mai 2007. Regulamentul vizează ca obiectiv primar și global al cooperării eradicarea sărăciei în contextul dezvoltării durabile, inclusiv realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului.

Alte noutăți incluse în a cel de al zecelea FED sunt:

– tranșa de stimulare, adică resursele care vor fi adăugate la alocările naționale cu caracter indicativ în temeiul criteriilor de performanță în ceea ce privește buna guvernare;

– o creștere semnificativă a sprijinului bugetar, legat de progresul pozitiv către realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului;

– finanțarea substanțială a integrării regionale, în special în cadrul procesului APE;

– posibilitatea cofinanțării proiectelor de dezvoltare de către statele membre sau alți donatori;

– finanțarea Facilității pentru Pace în Africa (300 milioane EURO).

Acordul înlocuiește Stabex și Sysmin cu un sistem de sprijin care vizează reducerea efectelor adverse ale fluctuațiilor pe termen scurt înregistrate în cazul veniturilor obținute din export. Resursele acestui sistem vor fi alocate prin programele naționale cu caracter indicativ. Poate fi acordat sprijin dacă situația din ce în ce mai gravă a deficitului public coincide cu o pierdere în rândul veniturilor globale obținute din export sau cu o pierdere a veniturilor obținute din exportul produselor agricole și minerale. Țările cele mai puțin dezvoltate (LDC) beneficiază de un acord, în timp ce o pierdere mai redusă a veniturilor obținute din export determină acordarea unor ajutoare bănești (articolul 68). În afara cadrului ACP-UE, țările ACP au aprobat o propunere a Uniunii Europene privind utilizarea a cel mult 1 miliard EUR din fondurile FED neangajate în vederea susținerii țărilor sărace puternic îndatorate din grupul ACP. Pentru fiecare caz în parte, resursele neangajate ale precedentelor programe cu caracter indicativ au fost utilizate pentru reducerea datoriilor. Statele ACP vor primi asistență tehnică pentru gestionarea datoriilor (articolele 66 și 67). În 2006, Comisia a prezentat documente de reflecție privind relațiile strategice ale Uniunii Europene cu fiecare dintre regiunile ACP: Caraibe, Pacific, Africa, precum și un document separat privind Africa de Sud. De asemenea, al doilea summit UE-Africa s-a ținut în cele din urmă la Lisabona în decembrie 2007, după mai multe amânări. În timpul acestui summit, care a adus o îmbunătățire a calității relațiilor UE-Africa, a fost adoptată Strategia comună Africa-UE. Planul de acțiune aferent (2012-2014) stabilește 8 parteneriate:

– Pace și securitate

– Guvernarea democratică și drepturile omului

– Comerțul, integrarea regională și infrastructura

– Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului

– Energie

– Schimbări climatice

– Migrație, mobilitate și ocuparea forței de muncă

– Știință, societatea informațională și spațiul cosmic

Uniunea Europeană este cel mai important partener comercial al României, acoperind în 2010  61,9% din comerțul exterior (67,7% din exporturi și 57,7% din importuri). În ceea ce privește structura exporturilor României, principalele ponderi le dețineau în 2010  articolele de îmbrăcăminte, textile și produse din piele (34,8 % din total), urmate de grupele de echipamente mecanice și electrice (22,4%), de produse metalurgice (13%) și de produse din lemn (11%). Principalii parteneri de export ai României au fost în 2003 Italia (24,1% din totalul exporturilor), Germania (15,7%), Franța (7,4 %), Marea Britanie (6,7%), Turcia (5,1%), Olanda (3,6 %) și Statele Unite (3,5%). În ce privește importurile, grupa de echipamente mecanice și electrice reprezintă 32,4 % din totalul importurilor, îmbrăcămintea și textilele 19,5 %, produsele chimice 13,9% și produsele minerale 12,4%. Principalele țări furnizoare au fost în 2010 Italia (19,5% din totalul importurilor), Germania (14,8%), Federația Rusă (8,3%), Franța (7,3%), Turcia (3,8%), Ungaria (3,6%) și Austria (3,5%). Sectorul privat a acoperit 69,2 % din totalul exporturilor și 74,5% din totalul importurilor. Acest termen se referă la sprijinul acordat, din resurse publice, de către o autoritate publică (de la nivel național, regional sau local) unei întreprinderi. Se apreciază că o întreprindere care beneficiază de un sprijin de acest tip capătă, datorită ajutorului respectiv, un avantaj față de concurenții sai. Ca urmare, pentru a păstra o concurență liberă și loială în interiorul Uniunii Europene, ajutoarele de stat trebuie controlate. Prin Tratatul instituind Comunitatea Europeană, au fost interzise ajutoarele acordate selectiv de către Statele Membre, pentru că se considera că acestea pot să afecteze schimburile comerciale între Statele Membre și să dăuneze concurentei. Cu toate acestea, unele ajutoare de stat pot fi autorizate, cu condiția ca ele să servească interese generale. Sunt astfel permise ajutoare pentru dezvoltarea regiunilor defavorizate, pentru serviciile de interes economic general, pentru promovarea IMM-urilor, pentru cercetare și dezvoltare, protecția mediului, formare profesională, ocuparea forței de muncă și cultură. Măsurile de ajutor de stat inițiate de către Statele Membre sunt controlate (indiferent dacă ele se aplică deja sau sunt în faza de proiect) de către Comisia Europeană. Comisia stabilește astfel dacă măsurile respective dăunează concurenței pe teritoriul Uniunii. În acest sens, Comisia primește plângeri de la consumatori și de la societățile comerciale legate de posibile încălcări ale legislației comunitare în domeniul ajutorului de stat. In opinia Comisiei Europene și a Curții de Justiție, termenul “ajutor” are un spectru larg, atât în ceea ce privește organismul care îl acordă (stat, colectivitate teritorială, întreprindere publică cu statut privat etc.), cât și finalitatea sau forma pe care o ia (ajutorul poate fi direct, subvenții, sau indirect, de ex. o măsură prin care o anumită întreprindere este scutită de îndatoririle fiscale). Politica de dezvoltare își are începuturile în Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (Tratatul CEE sau Tratatul de la Roma), în 1957, primii beneficiari fiind teritoriile de pe alte continente ale Statelor Membre. Baza legală a fost însă creată odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, articolele 177- 181 ale Tratatului fiind dedicate acestei politici. Principalul obiectiv al acestei politici comunitare este eradicarea sărăciei și este implementată nu numai prin acorduri bilaterale și regionale, ci și prin programe specifice în sectoare precum sănătatea sau educația. În prezent, Uniunea este principalul partener comercial al țărilor în curs de dezvoltare și principalul contributor la ajutorul pentru dezvoltare. Contribuția Comunității Europene și cea a statelor sale membre acoperă împreună 55% din ajutorul internațional pentru dezvoltare. Primele state care au beneficiat de ajutor se găseau pe teritoriul Africii. Convențiile semnate după aderarea Marii Britanii (1973) au adăugat acestui parteneriat state din Caraibe și din Pacific, cu care Marea Britanie avea legături. Astfel, aceste state au fost denumite „statele din Africa, zona Caraibelor și Pacific” („statele ACP”). Uniunea Europeană este unul dintre cei mai mari donatori de ajutor umanitar din lume. În ultimii ani, componenta de ajutor umanitar a acțiunilor externe ale Uniunii Europene a devenit din ce în ce mai importantă, datorită sporirii numărului de crize la nivel global. În acest context, a fost înființat, în 1992, Oficiul de Ajutor Umanitar al Comisiei Europene (ECHO), care are misiunea de a furniza asistență și ajutor de urgență (sub formă de bunuri și servicii) victimelor catastrofelor naturale sau de origine umană sau ale conflictelor din afara Uniunii. Acest ajutor are la bază următoarele principii: al nediscriminării, al imparțialității și al umanității. Ajutorul este distribuit de către partenerii ECHO, și anume organizații neguvernamentale, agenții umanitare ale Națiunilor Unite și alte organizații internaționale. În perioada 2000-2006, suma totală alocată anual pentru acțiunile ECHO s-a situat în jurul valorii de 600 de milioane euro. Sursele de finanțare pentru acțiunile ECHO sunt: bugetul comunitar și Fondul European pentru Dezvoltare. Constituția Europeană include o secțiune referitoare la ajutor umanitar, care dobândește astfel o bază legală. Este programată și crearea unui Corp Voluntar European de Ajutor Umanitar, care să asigure un cadru contribuțiilor comune ale tinerilor europeni în acest domeniu. Armonizarea fiscală constă în coordonarea sistemelor de impozitare ale Statelor Membre, pentru a evita schimbările neuniforme și concurențiale din politicile fiscale naționale, care ar putea dăuna pieței interne. Domeniul impozitării a rămas, în mare parte, în sfera de decizie a Statelor Membre. Există însă un grad minim de armonizare, de exemplu nivelul comun pentru TVA, care impune o valoare minimă a TVA de 15% pentru toate produsele (cu excepția unor scutiri sau autorizații speciale). Adoptarea monedei unice în 13 dintre Statele Membre face necesară stabilirea unor cote comune pentru TVA și a unor norme comune pentru impozitarea afacerilor. În 1997, Statele Membre au inițiat o amplă dezbatere referitoare la o posibilă acțiune coordonată pentru a controla efectele negative ale concurenței fiscale. Au fost abordate, în special, trei domenii: impozitul pentru societățile comerciale, impozitarea veniturilor din conturile de economii și impozitarea redevențelor între societățile comerciale.

În “pachetul fiscal” pentru combaterea concurenței fiscale dăunătoare, au fost adoptate:

– un cod de conduită legat de fiscalitatea întreprinderilor (decembrie 1997);

– un instrument legislativ pentru reducerea distorsiunilor existente în impozitarea efectivă a veniturilor din conturile de economii („directiva privind impozitarea conturilor de economii”, iunie 2003);

– un instrument legislativ pentru eliminarea taxelor reținute la sursă pentru plățile de dobândă tranfrontaliere și pentru plățile pentru licențe de fabricație între societăți comerciale asociate („directiva privind plățile de dobânzi și de redevențe”, iunie 2003).

Tratatul de de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene a fost semnat la 13 decembrie 2007 de reprezentanții celor douăzeci și șapte de state membre. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate statele membre. Tratatul de la Lisabona este cel mai recent dintre tratatele care, în trecut, au modificat tratatele în baza cărora au fost instituite Comunitățile și Uniunea Europeană, precum Actul Unic European (1986), Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht) (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) și Tratatul de la Nisa (2001). Aderarea la UE de la 1 ianuarie 2007 impune luarea în considerare a unui scenariu de adoptare a monedei Euro într-un interval rezonabil după momentul aderării. Conform previziunilor BNR, România va putea adopta moneda Euro în cursul anilor 2016-2018 (Isărescu,2005), perioada 2014-2016 urmând a fi dedicată participării la mecanismul cursului de schimb. În condițiile în care noile state membre sunt obligate să participe , Tratatul Uniunii Europene prevede respectarea în prealabil a unor criterii de convergență nominală. Pe lângă criteriile de convergență nominală adoptarea monedei euro presupune și respectarea unor criterii implicite de convergență reală legate de reducerea decalajului dintre veniturile pe cap de locuitor, condițiile de creștere a productivității și convergentei prețurilor relative. Două dintre aceste probleme preocupă la această oră Banca Centrală Europeană și actualele state membre ale zonei euro:

1. asimetria șocurilor;

2. dezvoltarea institutională asociată lărgirii eurosistemului.

Prima problemă se referă la anumite țări din zona euro, în diverse perioade sau sistemetic, în care pot exista creșteri economice și presiuni inflaționiste, sau la altele în care se pot manifesta tendințe deflaționiste.

CONCLUZII

Uniunea Europeană este o comunitate foarte dezvoltată cu privire la fluxurile comerciale și investiții. Trebuie luat în considerare gradul mare de interdependență dintre economiile statelor membre, deoarece mărește influența deciziilor politice ale unui stat membru asupra dezvoltării economice a celorlalte state. O coordonare reușită asigură includerea acestor efecte în elaborarea politicilor, astfel încât să se poată utiliza avantajele oferite de o mare piață internă, cu o funcționare eficientă. Coordonarea politicilor structurale, de exemplu pe piețele de produse și servicii, are ca obiectiv promovarea convergenței pe termen lung a economiei naționale, deoarece evoluția acestora determină dezvoltarea economiei UE. Amploarea coordonării politicii economice este considerabilă, dar nu este definită exact. În principiu, aceasta cuprinde toate măsurile pentru crearea unui mediu economic echilibrat și a unei creșteri durabile în cadrul Uniunii Monetare și Economice Europene (UEM) și a UE. Obiectivul strategiilor regionale europene propuse este evidențierea modului în care provocările cu care se confruntă fiecare regiune pot fi transformate în oportunități dacă este luat în considerare „ansamblul de politici” corespunzător, odată cu optimizarea deplină a oportunităților Acordului de la Cotonou. Obiectivele vor fi îndeplinite printr-un nou parteneriat consolidat, care cuprinde un set de elemente interdependente: configurarea parteneriatului politic și susținerea regiunii în vederea abordării punctelor sale vulnerabile în ceea ce privește economia, protecția socială și mediul. Perspectiva adoptării monedei euro de către noile state membre și extinderea zonei euro alimentează pe de o parte dezbaterea pe marginea zonei monetare optime, iar pe de altă parte, îngrijorările legate de capacitatea noilor state de a răspunde cerințelor de aderare la eurosistem. Studii recente asupra statelor ce ar putea face parte într-un viitor previzibil din zona euro arată că, cel puțin teoretic, adoptarea monedei euro de către noi state nu va duce la o zonă monetară optimă. Alt criteriu luat în considerare la definirea zonei monetare optime este gradul de deschidere comercială. Aceasta este calculată pe baza ponderii comerțului cu Uniunea Europeană. Pentru România, procentul este de 27%, iar ponderea UE în comerțul exterior este de 60%. Pentru România, avantajele adoptării monedei euro sunt evidente din punct de vedere al gradului de deschidere comercială față de UE.

BIBLIOGRAFIE

Popescu Andrei, Integrarea Europeană – Dicționar De Termeni Comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2000

Brociner Andrew, Europa Monetară – S. M. E. " U. E. M. " Moneda Unică, Institutul European, Iasi, 1999

Appleyard, Dennis, Alfred Field, International Economics. Payments, Exchange Rates & Macropolicy. Richard Irwin 1995

Christian N. Chabot, Euro – monedă europeană, Editura Teora, București, 2000

D. Dăianu, V. Vrânceanu, România și UE. Inflație, balanță de plăți, creștere economică, Editura Polirom, Iași, 2002

Miron Dumitru, Economia Uniunii Europene – Editura Economică, București, 2005

Economic and monetary integration. Lecture one – Introduction to Economic Integration, http://homepages.uel.ac.uk/K.Bain/CU theory1.pdf

Frederic Teulon, Sistemul monetar international, Editura Institutul European, Iași, 1996

Hine R. C., Reed G. V. – Notes on customs union theory

Ion Jinga, Integrarea Europeană – Dicționar De Termeni Comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2008

Dumitru Miron, (coordonator), Economia Uniunii Europene, Ed. Luceafărul, București, 2009

Francu Marian, Consolidarea Monetară Mondială și Probleme Ale Tranzacției României La Moneda Regională, Romanian Journal Of European Affairs" – Vol. III, No. 2, Martie, 2003

Lelart Michael, La Zone Euro Et La Monnaie Unique Face A Lelargissement De Lunion Europeenne – Romanian Journal Of European Affairs, Vol. II, No. 4, Decembrie 2002

Silasi, G. Integrarea monetarã europeanã între teorie si politicã, Ed. Orizonturi universitare Timișoara, 1998

Georgescu Șerban, Istoria și politicile Uniunii Europene: note de curs, București, Pro Universitaria, 2007

BIBLIOGRAFIE

Popescu Andrei, Integrarea Europeană – Dicționar De Termeni Comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2000

Brociner Andrew, Europa Monetară – S. M. E. " U. E. M. " Moneda Unică, Institutul European, Iasi, 1999

Appleyard, Dennis, Alfred Field, International Economics. Payments, Exchange Rates & Macropolicy. Richard Irwin 1995

Christian N. Chabot, Euro – monedă europeană, Editura Teora, București, 2000

D. Dăianu, V. Vrânceanu, România și UE. Inflație, balanță de plăți, creștere economică, Editura Polirom, Iași, 2002

Miron Dumitru, Economia Uniunii Europene – Editura Economică, București, 2005

Economic and monetary integration. Lecture one – Introduction to Economic Integration, http://homepages.uel.ac.uk/K.Bain/CU theory1.pdf

Frederic Teulon, Sistemul monetar international, Editura Institutul European, Iași, 1996

Hine R. C., Reed G. V. – Notes on customs union theory

Ion Jinga, Integrarea Europeană – Dicționar De Termeni Comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2008

Dumitru Miron, (coordonator), Economia Uniunii Europene, Ed. Luceafărul, București, 2009

Francu Marian, Consolidarea Monetară Mondială și Probleme Ale Tranzacției României La Moneda Regională, Romanian Journal Of European Affairs" – Vol. III, No. 2, Martie, 2003

Lelart Michael, La Zone Euro Et La Monnaie Unique Face A Lelargissement De Lunion Europeenne – Romanian Journal Of European Affairs, Vol. II, No. 4, Decembrie 2002

Silasi, G. Integrarea monetarã europeanã între teorie si politicã, Ed. Orizonturi universitare Timișoara, 1998

Georgescu Șerban, Istoria și politicile Uniunii Europene: note de curs, București, Pro Universitaria, 2007