Rolul Educatiei Moral Religioase a Copiilor cu Deficiente Comportamentale cu Varsta Intre 14 Si 18 Ani

Rolul educației moral – religioase a copiilor cu deficiențe comportamentale cu vârsta între 14 și 18 ani

Introducere,

Există o predispoziție în om de a răspândi și difuza zestrea înțelepciunii și învațăturii sale, de a se perpetua, din punct de vedere spiritual, dincolo de timpul si spațiul ce i-au fost dăruite. Calitatea acumulărilor de experiențe culturale ține și de maniera de reproducere a acestora, de însușirea, îmbogățirea și crearea de noi valori, de modalitățile de insinuare și de învățare a culturii la un moment dat. Omul se formează și se modelează prin procesul de socializare, în contact cu mecanisme și exigențe specifice promovate de familie, scoală, grup de egali, grup profesional, etc. Încadrarea în sistemul relațiilor sociale îl determina pe om să participe activ la viața socială, îl învață să înțeleagă cultura, îl face capabil să îndeplinească anumite statute și roluri în societate. Carențele apărute în amplul proces de socializare sunt grave și conduc la comportamente indezirabile, deviante, la conflicte de adaptare și de integrare socială. În condițiile in care societatea românească se află într-o tranzițtie spre o destinație încă neclară, iar mass-media cultiva din ce în ce mai insistent și mai agresiv pseudovalori sau, mai grav, nonvalori, nu mai miră aproape pe nimeni motivul pentru care din ce în ce mai mulți tineri aleg ca ,,soluții” existențiale suicidul, toxicomania, violența, libertinajul. Confruntat cu aceste probleme specifice, din pacate, întregului spațiu internațional globalizant, sistemul educativ românesc trebuie să găsească rapid soluții eficiente, să-și adapteze abordările la noile realități. Prin educație, omenirea durează și dăinuie. Umanitatea se proiectează înspre veșnicie tocmai datorita educției. Educația este una dintre cele mai nobile și mai complexe activități umane. Educația este creatoare de cultură. Prin educație, înseși componentele culturii sunt mereu resemnificate, se nasc și se impun noi preferințe. Din această perspectivă considerăm că în învățământul românesc religia, ca obiect de studiu, poate contribui grație potențialului său formativ-educativ la o reașezare firească a valorilor general umane, oferind astfel tânărului în formare modele de viață, care în final, să-l conducă la recuperarea omeniei, trasatura fundamentală a condiției umane, atât de afectată de tulburantul secol XX. Școala are șansa de a modela oameni în devenire, de eficiența demersului său formativ depinzând în mare măsură felul în care va arăta societatea viitorului. Acesta este motivul pentru care fiecare profesor, dar în mod special cel de religie, are misiunea de a face în primul rând educație pentru viață, prin toate mijloacele posibile (prin intermediul conținuturilor, prin relația cu elevii, prin modelul pe care îl oferă, prin limbajul adoptat, prin activitațile extracurriculare și extrașcolare desfașurate cu elevii). Departe de a fi un simplu demers didactic educatia moral-religioasă ar trebui să vizeze ,,umanizarea” ființei umane, prin cultivarea sentimentului de libertate a elevului, pentru a favoriza interiorizarea valorilor și a normelor moral-religioase. Religia propune elevului noțiuni care trezesc în sufletul său sentimente si convingeri apte a-l determina să acționeze nu doar pentru propia perfecționare spirituală, ci și pentru a celor din jur, toate acestea sub semnul iubirii, al libertății, într-o permanentă legatura cu Dumnezeu. Idealul educației morale nu este acela de a-l face pe copil un ascultător etern, ci de apermite fiecărui copil să devină un adult responsabil.

1.1Principii moral-religioase în Vechiul Testament.

În toate cărtile Vechiului Testament întâlnim indicații și principii educative, expuse mai puțin sistematic, dar atât de insistent și cu o periodicitate atât de manifestă încât acest corpus de scrieri se constitue într-un îndreptar moral-educativ valabil pentru toate timpurile. Bogata înțelepciune cuprinsă în paginile acestor cărți reprezintă o ipostază semnificativă a înțelepciunii omenirii cu o valabilitate universală.

Scopul educației rezidă în dobândirea înțelepciunii. Spre ea trebuie să tindem din toate puterile: ,,Fericit este omul care a aflat înțelepciunea și bărbatul care a dobândit pricepere. Căci dobândirea ei este mai scumpă decât argintul și prețul ei mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai prețioasă decât pietrele scumpe; nici un rău nu i se poate împotrivi și e binecunoscută tuturor celor ce se apropie de ea; nimic din cele dorite de tine nu se aseamănă cu ea.”. Înțelepciunea este condiția atingerii virtuții supreme, a intrării in împărăția veșnică: ,, Înțelepciunea este luminată și neânserată și cei care o iubesc o văd ușor și cei care o caută o găsesc. Ea iese în cale celor care o doresc și li se arată ea, întâi … Începutul ei este pofta cea adevărată de învățătură. Iar pofta de învățătură are în sine iubirea, iar iubirea este paznica legilor ei, iar păzirea legilor ei este adeverirea nemuririi… Și nemurirea ne face să fim aproape de Dumnezeu.” Se insistă asupra diferenței semnificative dintre cel învățat și cel neânvățat, asupra forței sporitoare a înțelepciunii, dar și a greutății acesteia: ,, Nu se va învăța cel care nu este isteț, este isteție care înmulțește amărăciunea. Știința celui drept se va înmulți ca un potop, și sfatul lui ca un izvor de viață. Cuvântul înțelept de-l va auzi cel știutor, îl va lauda și peste el v-a adăuga… Ca o casă în ruine este înțelepciunea prostului, și știința nebunului, cuvinte fără rost. Obezi în picioare celor nebuni este învățătura și ca niște cătușe în mâna cea dreaptă… Ca podoaba cea de aur este învățătura la cel înțelept și ca brățara în brațul drept. ” Învățătura are, într-un fel, un caracter bivalent: se poate folosi atât în folosul omului, dar și împotriva lui. Deșteptăciunea este mai mult o povară, care dacă nu este completată de înțelepciune și moralitate, degenerează în cele mai cumplite fărădelegi.

Sfânta Scriptură dezaprobă pe părinții care nu-și instruiesc copiii: ,,Rușine tatălui este fiul neânvățat… Fiica înțeleaptă face bogat pe bărbatul său; iar cea fără de rușine este de întristare celui ce a născut-o.” Părinții sunt datori să dezvolte la copii virtuțile dreptății , bunătății și păcii. Pacea se fundamentează pe iubirea reciprocă dintre oameni. Pacea pentru om sau comunitate este de o deosebită importanță: ,, Mai bună este o bucată de pâine uscată în pace, decât o casă plină cu carne de jertfe, dar cu vrajbă.” Combaterea leneviei și apologia muncii sunt idei care se reiterează cu insistență. Starea de lenevie conduce la dezagregarea firii umane. Celui care nu dorește să muncească i se recomandă: Nu da somn ochilor tăi, nici dormitare genelor tale… Du-te leneșule, la furnică și vezi munca ei și prinde minte! … Sau mergi la albină și vezi cât de harnică și ce lucrare iscusită săvârșește. Munca ei o folosesc spre sănătate și regii și oamenii de rând.” În general șlefuirea intelectului se va prelungi în activitatea pur materială, care va da forță și semnificație înțelepciunii dobândite. Nu se ajunge la desăvârșire decât printr-o prelungire a ideii bune în act bun și drept. Ca metode educative, invocate în Vechiul Testament, menționăm exemplul părinților,care trebuie să fie atenți la consecvența dintre cuvânt și faptă, apelând chiar la aprecierea prin mustrare, atunci când realitatea conduitelor o impune: ,, Mustră pe fiul tău și el îți va fi odihnă ți îți va face plăcere sufletului tău.” Trebuie remarcat faptul că mustrarea are forță educativă în măsura în care aceasta are un caracter constructiv, reparatoriu și nu distructiv, incriminatoriu. Dragostea părintească se cere a fi cumpănită și difuzată cu înțelepciune, astfel încât prin mustrare să se preântâmpine plăcerile dăunătoare. Pentru situații aparte și forța ”bățului”, a bătăii atente deoarece ,, Cine cruță toiagul său își urăște copilul, iar cel care îl iubește îl ceartă la vreme.” Acest precept, semnificat de la altitudinea pedagogiei contemporane, nu mai este de actualitate. Dacă îl raportăm la contextul istoric în care el a fost emis și aplicat, atunci stipularea acestuia nu ne mai poate provoca mirarea sau consternarea. Vechiul Testament relevă faptul că la evrei copilul era considerat a fi un minunat dar al lui Dumnezeu, și ca atare, el trebuia prețuit. Dacă în lumea greacă înpământenise obiceiul ca acei copii diformi sau nedezvoltați să fie omorâți sau abandonați, în noua ordine culturală nimănui nu-i era îngăduit să-și abandoneze copiii, deoarece prezența lor era un semn al binecuvântării lui Dumnezeu. Copiii sunt ,, darul și moștenirea Domnului”, fapt pentru care ,, fericit este omul care-și umple casa de copii” Copiii erau integrați încă de mici în comunitățile religioase, participând la serviciile divine, având același statut spiritual ca și adulții, nefiind tratați ca inferiori. De multe ori, copilul este văyut ca simbol al liniștii sufletești și al păcii, la care adulții trebuie să acceadă: ,, Mi-am smerit și mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înțărcat de mama lui, ca răsplata a sufletului meu.” Această idee v-a deveni un principiu programatic în Noul Testament.

Principiile educației în Vechiul Testament, sunt foarte stricte, iar regulile stipulate comportă evidente dimensiuni punitive. Supunerea copiilor față de părinți constitue una dintre cele mai însemnate reguli ale legii vechi testamentare. Scopul educației israelite îl constituia însușirea poruncilor dumnezeiești, transmise prin Moise, nu la modul pur teoretic, ci prin traducerea lor in fapte de viață. Faptele deci preced cuvintele în educația israelită, teoria nu era altceva decât urmarea practicii. Poruncile din Decalog au o puternică valoare morală. Poruncile nu prescriu, ci proscriu, interzic la modul foarte precis anumite acte: să nu ucizi, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să nu aderi la bunurile aproapoelui tău etc. Obiectivele morale sunt prezente în foarte multe locuri din Vechiul Testament. Cele mai multe reguli educative le intâlnim in carțile: Leviticul, Deuteronomul, Proverbele lui Solomon, Psalmii. Aceste cărți pot fi interpretate și din perspectivă pedagogica, constituindu-se intr-un ghid educativ al deprinderilor bunelor maniere, al stabilirii unor relații demne între oameni ce fac parte din categorii diferite.

1.1.1 Legea morala a Vechiului Testament

Această lege este dată de Dumnezeu, în perioada numită mozaică, ce urmează epocii patriarhale, adică legea dată lui Moise pe muntele Sinai, prin care se cerea împlinirea voii celei sfinte a lui Dumnezeu. Ea avea menirea de a pregăti poporul lui Israel pentru viitorul său mesianic, urmărindu-se mai întâi propria sa mântuire și apoi mântuirea tuturor („Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credință” –Gal. 3,24). Cartea Genezei ne arată că poporul Israel, la sfârsitul perioadei marcată de numele lui Avraam, Isaac si Iacob, a decăzut mult din punct de vedre moral.De aceea a fost necesară o lege pozitivă clară, care să arate omului exigențele pe care trebuie să le respecte pentru a-și îndeplini vocația sa morală.

Legea mozaică s-a descoperit printr-un mare număr de rituri și simboluri, necesare gândirii umane concret intuitive, într-un spațiu existențial determinat. Toate aceste aspecte arătau necesitatea legii, atrăgând atenția obligativității ei și arătând adevăratul spirit al ei și totodată modul în care ea trebuie îndeplinită, dar și revela insuficiența ei în anumite manifestări ale corupției umane. Ea era lipsită de har,dar întrucât a arătat drumul spre scopul ultim („pedagog spre Hristos”), ea era „sfântă, dreaptă și bună”(cf. Rom. 7,12). Dăruind poporului ales legea, Dumnezeu l-a invitat să devină cel mai moral dintre popoarele antichității și slujitorul celorlalte popoare.Desigur, sinteza acestei legi a fost Decalogul (Ies. 20,2-17), în care sunt redate fundamentele vieții religios-morale pentru toate timpurile și toate neamurile. Cele 10 porunci sunt o revelație unitară a orânduirii morale veșnice a lumii, prin aceea că accentuează unitatea și spiritualitatea lui Dumnezeu.

Decalogul reprezintă chintesența legii morale pozitive a Primului Testament; este pecetluirea dumnezeiască a îndreptarului sădit dintru început de Creator în firea noastră, ca să ne călăuzească pe căile vieții. El formează împreună cu legea morală naturală un întreg inseparabil, motiv pentru care are și o dimensiune universală, constituind cel mai important cod moral al lumii antice. De asemenea, a avut si o dimensiune profetică, pregătind conștiința poporului ales pentru Întruparea Mântuitorului. De aceea, pentru a înțelege și interpreta Decalogul trebuie să-l privim în lumina Noului Testament, deoarece este „pedagog spre Hristos” (Gal. 3,24).

Evreii numeau Decalogul „cuvintele legământului” (Ieșirea 34,28) pe care Dumnezeu le-a rostit pe Muntele Sinai și le-a scris pe două table de piatră (Ieșire 31,18). Dar înainte de a fi scrise pe table de piatră, aceste porunci au fost întipărite de Dumnezeu în cugetul și inima protopărinților noștri. Dar după căderea lor în păcat, a fost nevoie ca aceste porunci să fie din nou amintite în fulgere și tunete, în sunete de trâmbiță (Iesirea 19,16), și abia apoi să fie săpate în piatră și așezate de Moise în Chivotul Legii, din altarul Cortului Sfânt.

Etica Decalogului constă în mod fundamental în respecatrea alterității lui Dumnezeu și a

aproapelui. Două pericole amenință existența acestui respect: idolatria (sclavia față de falșii zei, de zeii imaginari) și pofta nemăsurată după bunurile altora (sclavia față de propria dorință). Prima si ultima poruncă se referă la aceste două pericole, iar în spațiul dintre ele se află poruncile prin care omul învață să fie recunoscător, coordonatele esențiale ale Decalogului fiind respectul si recunostința datorate lui Dumnezeu și, în Dumnezeu, tuturor semenilor. Cele 10 porunci alcătuiesc un îndreptar de căpetenie al vieții morale creștine, fără care nu-i cu putiință nici un fel de virtute si vrednicie. Ele stau la temelia vieții morale a fiecărui creștin. Fără păzirea lor nu putem păși spre ceva mai înalt. Căci, pe lângă îndatorirea de a nu mai face rău, avem si pe aceea de a face bine. Deci ele sunt și o frână și o stavilă în calea iubirii de sine, a silniciei si a răutății. Decalogul se împarte în două, și anume: pe tabla întâi se găsesc cele dintâi patru porunci care cuprind datoriile poporului Israel față de Dumnezeu si care se pot rezuma în porunca cea mai înaltă „Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta” (Deut. 6,5), iar pe tabla a doua celelalte șase porunci, care cuprind datoriile față de aproapele, rezumate în porunca „Să iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic 19,18). Cu toate acestea, Decalogul a fost doar „un pedagog spre Hristos”, având drept scop pregătirea morală si spirituală a umanității pentru primirea în sânul ei a Fiului lui Dumnezeu. Dar această pregătire nu s-a putut face fără consimțământul activ al poporului ales, adică fără răspunsul său pozitiv la chemarea lui Dumnezeu. Acest răspuns efectiv este definit în Levitic ca „fidelitate față de Lege”, pentru că legea reprezenta însăși manifestarea voinței lui Dumnezeu, un dar al harului și nu doar o legislație juridică cu o finalitate socială. De aceea și Mântuitorul Iisus Hristos nu a venit să strice legea, prin care El S-a descoperit lui Moise și poporului Israel, însă prezența Sa concretă oferă o nouă perspectivă de interpretare a Legii, anume instituie criteriul iubirii. De aceea Sfântul Pavel va spune că iubirea este „împlinirea legii” (Rom 13,10), deoarece Taina Împărăției lui Dumnezeu nu este legea, ci iubirea revărsată în lume de Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt. Dar iubirea nu se identifică aici cu un simplu sentiment uman, ci cu iubirea kenotică a lui Hristos față de Dumnezeu Tatăl si față de lume. Numai în acest caz iubirea devine lege universală prin care cel ce împlineste legea iubirii face efortul de a depăși natura sa individuală, autoapărarea biologică si psihologică a eului în fața alterității lui Dumnezeu si a semenilor. Asadar, legea primului Testament, sintetizată în Decalog, a fost adresată poporului Israel pentru ca el să primească si să poarte numele lui Dumnezeu în istorie, iar cel de-a doilea Testament afirmă că Hristos este „sfârșitul legii” (Rom. 10; Gal 2,16). Cu aceasta, noi nu putem afirma că întreaga lege a primului Testament a fost înlăturată din viața crestină, pentru că Hristos nu desfințează legea în totalitatea ei, ci o plineste (Mt. 5,17). Sfântul Pavel zice si el: „Desființăm noi legea prin credință? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim legea” (Rom. 3,31). Este adevărat că legea devine un însoțitor al omului căzut în păcat, punând limită între starea de cădere și cea de comuniune cu Dumnezeu. Ea definește si manifestă realitatea păcatului, eșecul omului incapabil de a trăi în comuniune cu Dumnezeu. De aceea, existența legii este însăși expresia îndepărtării omului de Dumnezeu și el nu se poate justifica si nici îndreptăți, înaintea lui Dumnezeu, prin faptele legii, printr-o respectare formală a prescripțiilor ei.

Așa cum s-a mai spus, Hristos e „sfârșitul legii”, dar în acelasi timp Eliberatorul celor de sub lege (Rom. 8,2), pentru că El a înlăturat condiția existenței legii, adică păcatul. El, prin Întrupare, a distrus în trupul Său „zidul despărțitor” (Efes. 2,14), distanța existențială care separă omul de Dumnezeu. Dar legea nu este anulată, ci împlinită în iubire, iar în starea de har a „omului nou”, legea nu mai este un blestem, ci măsura însăși a împărtășirii noastre de iubirea lui Dumnezeu.

1.1.2 Principii moral-religioase prezentate în cele 10 porunci-Decalogul.

Decalogul sau cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai, reprezintă chintesența legii morale pozitive a Primului Testament, însă, în același timp, el formează cu legea morală naturală un întreg inseparabil. De aceea el a avut o dimensiune universală și a constituit cel mai important cod moral al lumii antice. De asemenea el a avut o dimensiune profetică, pregătind conștiința poporului ales pentru întruparea Mântuitorului. Pentru a înțelege și interpreta corect Decalogul trebuie să-l privim în lumina Noului Testament pentru că, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, el a fost „pedagog spre Hristos” (Gal. 3, 24). Evreii numeau Decalogul „cuvintele legământului” (Ieșirea 34,28) pe care Dumnezeu le-a rostit pe Muntele Sinai și le-a scris pe două table de piatră (Ieșirea 31,18). Întrucât nu există o numerotare inițială a Decalogului, modul în care a fost numerotat de-a lungul timpului a fost diferit. În lumea ebraică, spre exemplu, prima poruncă era: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei” (Ieșirea 20,2). Totuși aceste cuvinte nu constituie o poruncă, ci sunt ca un preambul al Decalogului. Modul indicativ în care sunt rostite ne arată că indicativul mântuirii precede imperativul poruncilor. Cu alte cuvinte, imperativul poruncilor este o consecință a indicativului mântuirii și nu un imperativ moral în sine. De aceea el solicită un răspuns, o atitudine de recunoștință a poporului eliberat din sclavie. Două pericole amenință existența acestui respect: idolatria (sclavia față de falșii zei, față de zeii imaginari) și pofta nemăsurată după bunurile altuia (sclavia față de propria dorință). Prima și ultima poruncă se referă la aceste două pericole. În spațiul dintre ele se află poruncile prin care omul învață să fie recunoscător, în virtutea faptului că viața este un dar și ea trebuie celebrată (porunca a IV-a) printr-un ritual liturgic al timpului și în virtutea faptului că fiecare om este înscris într-o filiație a legământului care dă sens devenirii sale (porunca a V-a). Eliberat astfel de grija de a se autoîntemeia ca ființă, omul poate asculta chemarea celorlalte porunci (2 și 3, 6 și 9) care definesc conținutul respectului față de Dumnezeu și de semeni. Deci putem spune că cele două coordonate esențiale ale Decalogului sunt respectul și recunoștința datorate lui Dumnezeu și, în Dumnezeu, tuturor semenilor.

Porunca a I-a: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Ieșirea 20,3). Porunca aceasta proclamă unitatea și unicitatea credinței poporului Israel într-un singur Dumnezeu „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacob”. El este adevăratul Dumnezeu care l-a scos din sclavie și i-a redat libertatea și de aceea Israel nu se cuvine să aibă alți Dumnezeii prin imitația celorlalte popoare politeiste. Unitatea și unicitatea credinței în Iahve (Cel care este) a păstrat de-a lungul timpului și, în special, până la Întruparea Mântuitorului unitatea, unicitatea și identitatea poporului Israel. Odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, această poruncă nu și-a pierdut valabilitatea, dar s-a extins la întreaga umanitate și s-a desăvârșit prin Revelația deplină a lui Dumnezeu prin Fiul Său.Mântuitorul a reafirmat unitatea și unicitatea dumnezeirii, dar, în același timp, ne-a descoperit și alteritatea și comuniunea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. De aceea împărtășirea credinței în adevăratul și unicul Dumnezeu, care, în același timp, este și comuniune, presupune ca exigență morală și spirituală recunoașterea unității și comunității întru același ideal a întregii umanități.

Porunca a II-a: „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul Tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam. Și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele (Ieșirea 20, 4-6).
Această poruncă are în vedere modul în care noi trebuie să-l cinstim pe Dumnezeu și să ni-l „reprezentăm” în relația Sa cu creația. Cu alte cuvinte, porunca interzice orice formă de idolatrie din conștiința religioasă. În contextul istoric respectiv, forma idolatrie cea mai răspândită era reprezentarea „materialistă” a lui Dumnezeu și identificarea Sa cu persoanele sau lucrurile acestei lumi. Cei care au avut o atitudine deosebit de fermă împotriva acestei forme de idolatrie au fost profeții. Isaia, spre exemplu, în capitolul 46 al cărții sale, scria: „Idolii cad, se prăbușesc laolaltă, nu pot să izbăvească pe cei care îi poartă; ei înșiși sunt duși în robie (…) Ei scot aurul din pungile lor și argintul în cântar îl cântătesc; plătesc un argintar ca să le facă un chip cu Dumnezeu, apoi se închină lui și îl cinstesc (…) El nu răspunde celui care strigă către el și din primejdii nu-i scapă” (Isaia 46, 2, 6-8).
În contextul Noului Testament această poruncă, asemenea primei porunci, nu și-a pierdut valabilitatea, însă a dobândit noi semnificații prin faptul că Logosul sau Fiul lui Dumnezeu, care a dat lui Moise cele 10 porunci, înainte de întrupare, prin actul întrupării a devenit Fiul Omului și ca atare „fața” sa umană poate fi acum reprezentată iconografic, fără ca icoana să devină un idol. Icoana devine un loc al prezenței harului lui Dumnezeu, un centru de iradiere spirituală absolut necesar pentru viața morală și spirituală a creștinului. Faptul că icoana nu este un idol, iar cinstirea ei nu este idolatrie se poate constata chiar din textele Vechiului Testament care pregăteau venirea Mântuitorului și actele Sale mântuitoare. Spre exemplu, în aceeași carte Ieșirea, în capitolul 25, Dumnezeu îi poruncește lui Moise: „Să faci doi heruvimi de aur (…) Să pui un heruvim la un capăt și un heruvim la celălalt capăt al capacului (chivotului Legii) (…) Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ție (Ieșirea 25,18-22).  
Comentatorii spun că acest text este unul profetic și mesianic întrucât anticipează mormântul gol al Mântuitorului din dimineața învierii, când Maria Magdalena a văzut „doi îngeri în veșminte albe șezând, unul către cap și altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus” (Ioan 20,12). Am spus mai sus, că această poruncă interzice orice formă de idolatrie, adică orice substituire a prezenței lui Dumnezeu cel adevărat cu falsa prezență a unui idol. În epoca modernă există forme de idolatrie mult mai subtile, de care uneori nici nu suntem conștienți pentru că fac parte din viața noastră de zi cu zi: pornografia și pansexualismul, stimulate prin mass-media, dorința de putere, lăcomia, desfrânarea, dorința de parvenire etc. Toate acestea iau locul prezenței lui Dumnezeu în sufletele multora dintre noi. Dumnezeu este exilat astfel din viața noastră concretă și căutat doar în momentele dificile, când toate certitudinile noastre se clatină sub povara suferinței sau a experiențelor limită, cum ar fi perspectiva implacabilă a morții. Pentru a preîntâmpina această situație disperată, porunca precizează că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu „zelos” sau după unele traduceri „gelos”. În sensul limbii ebraice, a fi gelos înseamnă a pretinde o atenție și o cinstire exclusivă din partea celui pe care cineva îl iubește. Lui Dumnezeu i se cuvine, deci, o iubire exclusivă, nu pentru că este „egoist” și „posesiv”, ci pentru că prin această iubire omul devine cu adevărat om. Pedeapsa de care vorbește în continuare porunca nu este altceva decât o altă formă de manifestare a iubirii lui Dumnezeu față de om. Ea este expresia dreptății care trebuie să restaureze adevărata slujire și cinstire ce se cuvine lui Dumnezeu. De aceea are un carcater temporar, „până la al treilea sau al patrulea neam”. Nelimitată, însă, este milostivirea lui Dumnezeu, care se revarsă „până la miileaneam”. Trebuie să înțelegem corect această pedeapsă colectivă de care vorbește porunca. Ea presupune și o responsabilitate colectivă care nu exclude, însă, responsabilitatea personală. Acest lucru l-a subliniat, în mod deosebit, profetul Iezechiel în capitolul 18 al cărții sale: „Sufletul care păcătuiește va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui și tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiurile sale pe care le-a făcut și păzește toate legile Mele și face ceea ce e bun și drept el va trăi și nu va muri” (Iez. 18, 20-21).Aceste cuvinte exprimă clar ideea că fiecare este răspunzător de păcatele sale, însă această răspundere este de ordin moral. Păcatele au însă consecințe nu doar pe planul vieții morale, ci chiar și pe planul vieții fizice și despre aceste consecințe vorbește tot profetul Iezechiel în același capitol: „Părinții mănâncă aguridă, iar copiilor li se sterpezesc dinții” (v. 2). Deci fiecare generație moștenește de la generația anterioară anumite tare ereditare, înclinații și tendințe spre rău, ca urmări ale păcatelor. Aceste urmări pot fi estompate, conform cuvintelor aceluiași profet „dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui”, adică dacă fiecare generație nu mai repetă păcatele generațiilor anterioare.
Porunca a III-a: „Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului tău în deșert, că Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui” (Ieșirea 20,7).
Porunca aceasta subliniază faptul că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu personal și nu o „putere” impersonală. De aceea El are un nume și acest nume este „Sfânt”. În contextul ebraic invocarea numelui înseamnă invocarea prezenței persoanei ce îl poartă. De aceea invocarea numelui lui Dumnezeu trebuie făcută cu toată cinstirea cuvenită. Comentatorii acestei porunci, în marea lor majoritate, consideră că ea se referă la invocarea numelui lui Dumnezeu în situații speciale, cum ar fi votul sau jurământul. Cu alte cuvinte un vot nerespectat sau un jurământ fals sunt acte foarte grave prin care se ia în „deșert” numele lui Dumnezeu. Evident că această poruncă se poate extinde la orice atitudine sau orice cuvânt care face abstracție de sentimentul prezenței lui Dumnezeu în viața noastră concretă.

Porunca a IV-a: „Adu-ți aminte de ziua odihnei ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea toate trebuințele tale. Iar ziua a 7-a este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul și toate cele ce sunt într-însele. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a 7-a și a sfințit-o”(Ieșirea20,8-11).
Porunca aceasta are în vedere modul în care omul trebuie să folosească timpul pentru împlinirea vocației sale. Timpul, în Sfânta Scriptură, nu este doar o categorie filosofică, ci o realitate ce ține de existența creată și de comuniunea sa cu Dumnezeu. De aceea timpul are și o dimensiune liturgică. În contextul acestei porunci ea se exprimă prin cuvintele: „adu-ți aminte”. Dintre toate ființele sensibile, doar omul este cel care își aduce aminte și este invitat să-și aducă aminte de „ziua odihnei Domnului”. În această zi lucrarea sa umană trebuie să înceteze dar nu pentru a „trândăvi” ci pentru a se „odihni” în Dumnezeu, așa cum Dumnezeu, în ziua a șaptea a genezei, s-a odihnit în sufletul omului și a „binecuvântat” și a „sfințit” ziua a șaptea adică a unit întreagacreație cu Sine.Trebuie să precizăm în acest context și faptul că porunca cinstirii zilei de odihnă, care ne amintește de întâia creație a lumii și de finalitatea ei, nu intră în contradicție și nu exclude cinstirea de către noi creștinii a duminicii, ca „zi a Domnului”, care s-a „odihnit” în mormânt în a 7-a zi și a înviat în „prima” zi a săptămânii. Învierea este, în viziunea teologiei patristice, a 2-a creație a lumii, adică restaurarea ei în comuniune cu Dumnezeu. De aceea creștinul nu-și încheie, ci își începe săptămâna cu liturghia euharistică, din ziua de Duminică, pentru ca toate celelalte zile ale lucrării sale să fie „binecuvântate” și „sfințite”.

Porunca a V-a: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul ți-l va da ție” (Ieșirea 20,12).
Porunca aceasta este prima din cele care sunt așezate pe a doua tablă a legii și ea se referă la prima din datoriile noastre față de semeni. Primii „semeni” cu care intrăm în relații în această lume sunt, desigur, părinții și lor le datorăm cinstire, iubire, ascultare și recunoștință. Aceste virtuți trebuie să fie cultivate în sufletul fiecăruia încă din copilărie pentru ca mai târziu ele să se răsfrângă asupra tuturor relațiilor interumane. Porunca aceasta are în vedere nu doar cinstirea părinților care ne-au dat viață, ci și cea a părinților de ordin spiritual, care ne ajută să devenim cu adevărat oameni. Părinți de ordin spiritual sunt nașii față de finii lor, profesorii față de elevi și studenți, duhovnicii față de fii duhovnicești. Lor li se cuvine cinstire, dar și ei trebuie să fie vrednici de aceasta. Acest aspect este prezent în mod împlinit în contextul poruncii și el presupune o mare responsabilitate din partea părinților, care trebuie să înțeleagă corect paternitatea și maternitatea umană. Acestea sunt realități participative la paternitatea lui Dumnezeu-Tatăl, care se manifestă prin iubirea desăvârșită față de Dumnezeu-Fiul în Duhul Sfânt. Numai în măsura în care rămân realități participative, ele nu se transformă într-un paternalism și maternalism asupritor și, ca atare, se bucură de o cinstire liber consimțită. În momentul în care paternitatea și maternitatea umană rămân realități autonome, separate de paternitatea lui Dumnezeu, ele pot devia de la adevărata lor vocație și pot trezi atitudini ostile, așa cum se întâmplă de multe ori în epoca noastră modernă. De aceea, această poruncă este foarte actuală, într-un context în care auzim diverse voci care spun că societatea modernă este o societate fără părinți

Porunca a VI-a: „Să nu ucizi” (Ieșirea 20,13). Viața este cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu, izvorul și temeiul tuturor celorlalte bunuri existențiale. De aceea porunca aceasta interzice uciderea, adică ridicarea vieții aproapelui, dar și curmarea vieții proprii, adică sinuciderea. Dacă viața umană se circumscrie unei iconomii a darurilor lui Dumnezeu, atunci cine respectă darul, adică viața, respectă și cinstește pe Dumnezeu, Dăruitorul vieții. De aceea Sfânta Scriptură consideră uciderea păcat strigător la cer (Gen.IV,10).
Într-un sens mai larg, această poruncă are în vedere nu doar uciderea fizică, ci și uciderea spirituală, de care vorbește Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în prima sa epistolă: „cel ce urăște pe fratele său este ucigător de oameni” (I Ioan 3,15). Mântuitorul Însuși vorbește de acest sens spiritual al poruncii în predica de pe munte: „Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Mt. 5,22). În acest text Mântuitorul ne atrage atenția asupra cauzei uciderii care este în lăuntrul și nu în afara noastră. De aceea, în versetul următor El insistă asupra responsabilității personale, în cazul unui conflict cu semenii: „Dacă îți aduci darul la altar, și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul tău acolo înaintea altarului, și du-te întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino și adu-ți darul” (Mt. 5, 23-24).Deci cauza încălcării acestei porunci este, în primul rând, de ordin spiritual și se identifică cu pierderea lipsei de respect pentru viață ca dar a lui Dumnezeu și cu lipsa de respect față de semeni, care poartă chipul lui Dumnezeu.

În contextul actual, porunca aceasta se extinde și asupra unor forme de ucidere sau

sinucidere foarte subtile, care țin, spre exemplu, de consumul de droguri și de alcool, de intervenții genetice asupra regnului vegetal și animal, care atentează la sănătatea oamenilor, la tehnicile de clonare și modificări genetice a embrionului uman, la mesajele sublimale manipulative etc. Demascarea acestor forme subtile prin care se „ucide” viața fizică sau spirituală a multor oameni constituie un mod corect de a respecta această poruncă și de a contribui la transfigurarea vieții noastre prezente în lumina vieții eterne în Împărătia lui Dumnezeu, care este „pace și bucurie” în Duhul Sfânt „Dătătorul de viață”.
Porunca a VII-a: „Să nu fii desfrânat” (Ieșirea 20,14). În general, atunci când se vorbește de această poruncă ea este legată în primul rând de desfrânarea trupului și de adulter. Sfântul Apostol Pavel, în epistola a I-a către Corinteni, precizează faptul că „orice alt păcat, pe care îl face omul, este un păcat săvârșit afară de trup, dar cine face desfrânare păcătuiește în însuși trupul său” (I Cor. 6,18). Urmările acestui păcat sunt deosebit de grave și de aceea este considerat, în morala creștină, un păcat de moarte. În predica de pe munte Mântuitorul ne atrage atenția că această poruncă nu trebuie redusă doar la desfrânarea trupului. Desfrânarea minții este un păcat la fel de grav și aceasta determină, de fapt, desfrânarea trupului. „Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârșești adulter». Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea, în inima lui” (Mt. 5, 27-28).
Deci porunca acesta, din perspectiva Noului Testament, are în vedere, în primul rând, disciplinarea minții și a inimii, a gândurilor și dorințelor, a reprezentărilor noastre despre trup și valoarea lui spirituală. Evident că în contextul actual această disciplină spirituală este greu de realizat datorită bombardamentului informațional și publicitar care promovează tot felul de imagini pornografice, care încurajează erotismul exagerat și nevrozează, mai ales, pe tinerii necăsătoriți. În aceste condiții se impune o responsabilitate mai mare din partea părinților și educatorilor creștini pentru a forma o atitudine corectă și responsabilă a tinerilor față de viața de familie și față de propriul lor trup.
Porunca a VIII-a: „Să nu furi” (Ieșirea 20,15). Porunca aceasta interzice însușirea în mod nedrept a bunurilor care aparțin altora. Dumnezeu recunoaște dreptul la proprietate fiecărui om care a dobândit bunuri materiale pe o cale cinstită și prin muncă statornică. Acest drept trebuie recunoscut și respectat și de noi oamenii. Educația în spiritul acestui drept este absolut necesară pentru toți membrii unei comunități și cu atât mai mult pentru orice comunitate creștină. De aceea Sfântul Apostol Pavel îndemna pe efeseni astfel: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale lucrul cel bun, ca să aibă să dea și celui ce are nevoie” (Ef. 4,28). Observăm că Sfântul Pavel așează aici în contrast furtul cu munca. Un om nu trebuie să fure, ci să muncească și din munca lui cinstită să facă milostenie. Aceasta înseamnă că milostenia făcută din bunurile furate nu are valoare morală și ca atare nu trebuie acceptată. Furtul pe care-l interzice această poruncă nu trebuie însă limitat la bunurile materiale, ci el trebuie extins și la valorile spirituale cum ar fi: timpul, reputația, libertatea, proprietatea intelectuală etc. De asemenea, furtul nu este doar individual, ci și colectiv: un grup sau o comunitate de interese poate deposeda pe alt grup sau comunitate, un popor poate deposeda uneori, prin furt, alte popoare. În contextul actual al globalizării informaționale și economice, porunca „să nu furi” și garantarea juridică a proprietății devin imperative din ce în ce mai stringente, însă respectarea lor va fi din ce în ce mai dificilă datorită procesului de secularizare care face ca oamenii să trăiască și să acționeze „ca și cum Dumnezeu nu ar exista”.
Porunca a IX-a: „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieșirea 20,16).
Minciuna sub toate formele ei, de la minciuna cu premeditare și până la minciuna diplomatică, o întâlnim în orice clasă socială. Dacă prima este condamnată, cea din urmă este, de cele mai multe ori, justificată și considerată un mijloc necesar pentru a aplana sau a depăși anumite situații neplăcute. O minciună, însă, sub orice formă ar fi ea, este o tăgăduire a adevărului, o prezentare a lucrurilor altfel de cum sunt ele în realitate. De aceea porunca enunțată mai sus interzice minciuna ca act ce se opune adevărului și, mai ales, mărturia mincinoasă împotriva aproapelui. Nu minciuna, ci adevărul trebuie să fie izvorul și temeiul oricărui efort uman demn de respect. Cel care iubește adevărul va demasca și va evita orice minciună care lezează demnitatea aproapelui. Aceasta trebuie să fie recunoscută și apărată ca și propria noastră demnitate, mai ales atunci când este pusă sub semnul întrebării, datorită unor mărturii mincinoase.
Porunca a X-a: „Să nu dorești casa aproapelui tău, să nu dorești femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui, și nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are aproapele tău” (Ieșirea 20,17).
Porunca aceasta, ca și porunca a 8-a, se referă la atitudinea noastră față de aproapele și tot ceea ce constituie „casa” și universul său existențial. Însă, spre deosebire de toate celelalte nouă porunci și ca o sinteză a lor, această ultimă poruncă sancționează poftele și dorințele noastre păcătoase care afectează profund armonia și comuniunea interumană. În epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel mărturisește un lucru semnificativ: „eu n-am cunoscut păcatul decât prin Lege. Căci n-aș fi știut pofta, dacă legea n-ar fi zis: Să nu poftești” (Rom. 7,7). Deci Sfântul Pavel așează pofta la rădăcina păcatului. Pofta nu se identifică cu furtul. Ea este o realitate lăuntrică ce pune stăpânire asupra minții și a inimii și determină, apoi, toate acțiunile exterioare. De aceea porunca aceasta ne descoperă dimensiunea spirituală a întregii Legi a Vechiului Testament, dimensiune pe care au ignorat-o fariseii, au afirmat-o profeții și a desăvârșit-o Mântuitorul Iisus Hristos. În Evanghelia după Matei citim următoarele cuvinte: „Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care întinează pe om” (Mt. 15, 19-20). De aceea, în relațiile interumane Mântuitorul accentuează în mod deosebit sinceritatea, onestitatea și curăția inimii. Păstrarea unei inimi curate este, însă, destul de greu de realizat și ea presupune discernământ spiritual și uneori chiar distanțarea de cei care nu se străduie să trăiască după rânduiala lui Dumnezeu. Acest lucru îl spunea Sfântul Apostol Pavel ucenicului său Timotei: „În zilele din urmă…, vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te de aceștia” (II Tim. 2-5).

1.2 Principii moral – religioase în Noul Testament

Legea Noului Testament, legea lui Hristos (Gal.6,2), dezvăluită oamenilor de către Măntuitorul Iisus Hristos prin faptele și învățăturile Sale, a avut în vedere reânnoirea sufle- tească a omului. Sfântul Apostol Pavel arată că: legea duhului vieții în Hristos Iisus m-a e- liberat de legea păcatului și a morții (Rom.8,2). Învățăturile morale din Legea Vechiului Testament nu-și pierd valoarea în Noul Testament (Mt.5,17), dar mântuirea nu poate să vină fără ascultarea de poruncile lui Fiului lui Dumnezeu, Care zice: Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește (In. 14,21). Poruncile sunt o chemare la o viață spirituală mai înaltă, la jertfire de sine, la desăvârșire: Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este (Mt.5,48). În Noul Testament, poruncile nu mai determină pedeapsa, ci sunt o invitație la împlinirea de sine a omului, la fericire. Respectarea poruncilor este pentru creștin calea descoperirii lui Dumnezeu: Domnul este ascuns în poruncile Sale, și cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. Superioritatea Legii celei noi (Mt.26,28) este arătată de Dumnezeu Tatăl atunci când spune: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultați (Mc. 9,7). Și de Dumnezeu Fiul: Datu-Mi-Sa toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând învățati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin (Mt. 28,29). Legea lui Hristos are putere deplină și este preluată ca lege a Bisericii, pe care El a întemeiat-o. Caracterul obligatoriu al Legii Noului Testament nu este în contradicție cu libertatea cu care a fost înzestrat omul, ci îi conferă acesteia caracterul de lege a libertății. Prin Legea Noului Testament, libertatea sufletească nu se confundă cu libertatea de a săvârși păcatul: voi, fraților, ați fost chemați la libertate; numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia prin iubire (Gal. 5,13). Alegerea păcatului împotriva Lgii lui Hristos nu este expresie a libertății omului, ci a robiei acestuia: Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului (In.8,34). Îndeplinirea poruncilor se fundamentează pe dragostea față de Dumnezeu și are ca efect comuniunea cu El: Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom locaș la el (In.14,23).

1.2.1 Legea morală a Noului Testament

Legea morală a Noului Testament este cuprinsă în Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos. Învățăturile morale nu sunt prezentate distinct în Evanghelie, sub forma unui cod de legi sau a unor porunci. Ele se desprind din adevărurile morale, din exemplele, din parabolele, din sfaturile și din îndemnurile rostite de Fiul lui Dumnezeu, precum și din faptele Sale, întreaga lui viață fiind modelul absolut de urmat. Legea Noului Testament este legea desăvârșită, destinată tuturor oamenilor. Ea a fost dată de Mântuitorul Iisus Hristos cu scopul de a aduce o transformare interioară a omului, iar împlinirea ei îl conduce pe acesta spre mântuire. Este o lege a iubirii, deoarece în porunca cea mare a iubirii de Dumnezeu și de aproapele se cuprind toată Legea și proorocii. Legea Noului Testament este expresia cea mai tipică și mai desăvârșită a voinșei divine. Ea este cea mai desăvârșită lege, deoarece prin persoana Mântuitorului Iisus Hristos harul și adevărul au primit realitatea temporală. Această lege aduce cu sine o înnoire morală și o restaurare spirituală a creștinului. Ca lege a Duhului și a credinței, spiritualizează viața creștinilor și o face vie; ca lege a harului și a libertății, aduce cu sine ajutorul dumnezeiesc și scoate pe creștini din robia păcatului spre adevărata libertate și stare de fii ai lui Dumnezeu. Este cea mai desavârșită lege creștină, deoarece se înfățișează ca lege a iubirii, fiindcă iubirea este motivul, cuprinsul și plinirea ei (Rom.13,10; Cor.13,4-5). Legea creștină este legea iubirii. În iubirea lui Dumnezeu din toata inima, din tot sufletul și din tot cugetul și din iubirea aproapelui ca pe tine însuți, se cuprinde toată legea și proorocii (Mt.22,37-39). Legea este redusă astfel la principiul ei unitar: iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Aceasta iubire care se îndreaptă spre Dumnezeu și spre aproapele – căci cel ce iubește pe Dumnezeu iubește și pe aproapele său – este rădăcina vieții morale creștine din care răsar toate virtuțile, dar și ținta spre care se îndreaptă toate. Cel ce iubește pe Dumnezeu împlinește toate poruncile Lui. Cel ce iubește pe aproapele său împlinește legea, adică nu face rău aproapelui său, ci îi face bine.

Legea Noului Testament este nimită simplu legea iubirii, fiindcă iubirea este motivul, cuprinsul și împlinirea ei. Toate poruncile acestei legi se intersectează și sfârșesc într-un singur punct, fiindcă – credința câștigă pe Duhul Sfânt ca un dar, care revarsă în noi iubirea, iar iubirea împlinește legea. Dacă împlinirea legii este manifestarea iubirii, această împlinire a legii are ca urmare o creștere în iubire. Cine împlinește poruncile, acela nu numai că manifestă iubirea ce o are, ci progresează în iubire. Astfel, pe de o parte, împlinirea legii apare ca un fruct al iubirii, pe dev altă parte, ca mijloc sau cale pentru înaintarea în iubire. Iubirea devine izvor și țintă a poruncilor legii: Iar ținta poruncii este dragostea din inimă curată și din cuget bun (Tim.1,39). Ținta spre care se îndreaptă viața noastră creștină este desăvârșita dragoste de Dumnezeu și de aproapele: Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este (Mt.5,48). Desăvârșita iubire de Dumnezeu și de aproapele este scopul suprem al fiecărui creștin, poruncile fiind mijloace sau căi de atingere a acesteia.

1.2.2 Principii moral-religioase prezentate în Predica de pe Munte-Fericirile

Legea Noului Testament descoperă iubirea „nebună” a lui Dumnezeu pentru om, care

transfigurează încălcarea legii, făcând din ea o posibilitate de pocăință, de întoarcere la relația de iubire cu Dumnezeu, adică o posibilitate a vieții vesnice. Mântuirea omului, participarea sa la viața vesnică, nu este deci un fapt juridic, legalist, ci o participare la iubirea creatoare si transfiguratoare a lui Dumnezeu care dăruiește viață vesnică și mântuirea ca daruri ale libertății iubirii lui Hristos care eliberează de sub jugul legii (Efes. 2,21).

Domnul nostru Iisus Hristos a dovedit că iubirea Sa este superioară legii, prin care omul este supus morții, separării de viață: „Noi avem lege si după legea noastră trebuie să moară”. El însuși S-a supus legii și morții, dar prin aceasta El înserează legea și moartea într-o nouă ordine a existenței: în iubirea care ipostaziază viața. Crucea lui Hristos este ultima consecință a legii, a blestemului și a morții, dar în același timp este sfârșitul legii și depășirea ei. De aceea pentru un creștin legea este iubirea răstignită a lui Hristos, care așteaptă în tăcere răspunsul omului. Iată, aici, una dintre caracteristicile fundamentale ale superiorității legii Noului Testament față de cea din Vechiul Testament: legea cea nouă este „legea Duhului, a harului și a libertății” (In. 17, 11-23; Mt. 28, 19-20). Mântuitorul nu a cerut desființarea Decalogului și a legii, ci interiorizarea ei reprezentată sub forma unor îndemnuri care respectă

în mod deplin libertatea și responsabilitatea fiecăruia.

Legea morală a Vechiului Legământ, Mântuitorul a reinterpretat-o în predica de pe Munte (Mt.cap 5-7) în rugăciunea sacerdotală și în cuvântul rostit la Cina cea de Taină (In 13 si 17). Majoritatea moraliștilor însă consideră că cele nouă fericiri rostite în predica de pe Munte constituie sinteza legii morale a celui de-al doilea Testament, deoarece ele cuprind în enunțurile lor virtuțile fundamentale ale vieții creștine.

Cele nouă „Fericiri” sunt prezentate de Evanghelia după Matei 5, 1-12 și reprezintă un progres, arătând virtuțile pe care trebuie să și le însușească orice creștin. Ele au un caracter constructiv si pozitiv,căci viața unui creștin nu trebuie să se limiteze la străduința de a nu face răul, ci trebuie să se străduiască de a face binele, sau cât mai mult bine. Cele nouă fericiri (Mt.5,3-12), constitue un ansamblu de virtuți care trebuie să însoțească viața creștinului și reprezintă trepte către dobândirea împărăției cerurilor.

Din perspectiva limbii ebraice, cuvântul „fericire” (Asher) se identifică cu regăsirea dimensiunii ontologice a existenței umane, adică se identifică cu creșterea si desăvârșirea omului în comuniunea sa cu Dumnezeu. Astfel cele nouă fericiri sunt tot atâtea trepte ontologice spre Împărăția lui Dumnezeu. Fiecare fericire nu este neapărat un dar ontologic, ci mai degrabă o etapă spirituală și o stare de constiință la care omul poate să ajungă printr-un efort de voință, ajutat de harul lui Dumnezeu. De remarcat este și aceea că Mântuitorul nu a dat legea nouă sub formă de porunci, ci în chip de „fericiri”, pentru a corespunde mai

bine spiritului liber al moralei creștine (Iacob 1,25) și pentru că sunt atât de potrivite cu aspirațiile noastre, încât, singuri, din propriul nostru îndemn, ne hotărâm să le înplinim. Mântuitorul făgăduiește după fiecare virtute fericirea corespunzătoare spre a arăta că desăvârșirea duce la fericire, parțial în viața prezentă și pe deplin în viața viitoare.

Între virtuțile celor nouă fericiri există o strânsă legătură, toate fiind ca o scară a desăvârșirii

creștine. Într-adevăr, hotărârea de a porni pe calea mântuirii creștinul o ia numai după ce prin smerenie își cunoaște sărăcia duhovnicească. Această cunoaștere produce o tristețe, care, din cauza slăbiciunii și a păcatelor, dă naștere căinței și plânsului pentru păcate. Cei care-și plâng păcatele ușor pot să dobândească blândețea, pentru că supărarea vine numai de la părerea că esti mai bun decât alții. Dar plini de pocăință și blânzi, credincioșii doresc să realizeze binele si în afară, devenind flămânzi si însetați de dreptate. Ei pretind binele mai întâi de la ei înșiși, devenind milostivi. Cei milostivi, înlătură din inimile lor iubirea nemăsurată de sine: „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I In 2,16), aducând curăția inimii de rele. Apoi, cel blând și cu inima curată este mereu și pretutindeni un făcător de pace. Împotriva unor astfel

de râvnitori pentru o viață îmbunătățită se ridică pizma și răutatea multora. De aceea, doritorii de viață mai bună, despărțindu-se de cei răi, sunt prigoniți de aceștia din urmă. Fericirile ne mai învață că în urcușul ascetic spre cer se dobândesc trei trepte: prima este de a combate tot ce este vinovat prin smerenie, blândețe și tristețe din cauza păcatelor; a doua este de a ne sfinți prin milostenie și străduințele făcute pentru a ajunge la sfințenie; a treia constă în datoria de a se uni cu Dumnezeu prin curăția inimii, iubirea și practicarea păcii și suportarea cu bărbăție a încercărilor.

Nu întâmplător, Mântuitorul proclamă și inaugurează legea cea nouă pe Muntele Fericirilor

dăruind omului darul suprem: viața îndumnezeită la care fiecare poate ajunge trecând prin fericirile rânduite de Hristos. Aceasta și pentru că pe lângă Muntele Fericirilor mai este și Muntele Tabor, care și el este o imagine figurativă a ceea ce înseamnă „legea creștină”. Este legea care transfigurează lumea cosmică. La Schimbarea la față a Domnului, Ilie, cel înălțat cu trupul la cer, este prezent, reprezentând lumea naturală, iar Moise legiuitorul, este reprezentarea legii vechi profetice. Ei bine, Iisus Hristos este legea nouă, legea Sângelui ce se revarsă pentru iertarea păcatelor: „Acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. Această lege creștină este plină de lumina cea necreată, taborică, transfiguratoare ce ne conduce spre înviere (prin moarte) si viață deplină. Iar aceasta este o certitudine, pentru că legea este pecetluită pe Tabor prin intervenția autorității lui Dumnezeu, a luminii, a unei realități venite din cer pe pământ: „Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe El să-l ascultați!” Dar până acolo, mai trebuie să trecem prin legea promulgată pe Muntele Golgotei, în care Dumnezeu își descoperă iubirea la modul cel mai înalt posibil al cuvântului. Această lege jertfelnică, dar plină de iubire, descoperă că există o identitate între iubire și jertfă: Hristos, Mielul cel nevinovat, Se jertfește și își descoperă dragostea nemăsurată. Această lege ne menține în condiția de act de fidelitate față de Dumnezeu, căci Hristos rămâne pentru noi în starea de jertfă și prin iubire, dreptate, libertate El ne ține și pe noi într-o stare de fidelitate față de El și cu/în El față de Dumnezeu. Dar împreună cu Hristos trecem și în planul vieții viitoare prin legea dată pe Muntele Măslinilor,de unde S-a înălțat cu trupul la cer, asezându-ne împreună cu El de-a dreapta Tatălui. Această lege se caracterizează prin autoritatea Celui ce S-a jertfit pentru noi în iubire, care ne șidescoperă și ne oferă în dar puterea Învierii. Viața noastră cu Hristos este ascunsă acum în Dumnezeu. Aceasta este legea vieții celei noi, intrând împreună cu Hristos în spațiul eclesial și comunitar al Bisericii (prefigurarea si anticiparea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ) prin Sfântul Botez. În general, prin Tainele de inițiere viața noastră naturală se întrepătrunde cu ordinea vieții supranaturale în care ne împărtășim, încă de aici, de viața veșnică prin înviere. Învierea este însăși biruința morții. Legea vieții celei noi și veșnice ne oferă pacea împăcării noastre cu Dumnezeu, conștiința binecuvântată a învierii, bucuria petrecerii împreună cuîngerii, nădejdea nestrămutată în desăvârșirea viitoare, simțirea si împărtășirea slavei celei mai presus de cuvânt și fericita creștere neobosită în sfințenie în care creștem în intimitatea vieții dumnezeiești celei fără de sfârșit, de acolo de unde Hristos a schimbat condițiile ontologice ale vieții si existenței noastre.

Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor (Matei 5,3).

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne învață că prima virtute care trebuie însușită pentru a intra în împărăția cerurilor, adică pentru a dobândi fericirea, este ,,sărăcia cu duhul”. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că ,,cei săraci cu duhul” sunt cei care se smeresc de bună voie, adică cei lipsiți de mândrie și de nemăsurata iubire de sine, păcate din cauza cărora au căzut îngerii cei răi și primii oameni. Răsplata făgăduită celor smeriți este împărăția cerurilor, adică fericirea veșnică, pe care prin credință și nădejde, ei o gustă încă pe pământ, dar deplin o vor avea numai în viața viitoare. Smerenia este deci, prima virtute ce se cere creștinului. Fără ea, nimeni nu poate trăi o viață cu adevărat creștină pentru că îi lipsește dorința de a se lupta cu păcatele și de a dobândi virtutea. Mândria se opune harului, fără de care nu există mântuire.

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.(Matei5,4).

Plânsul exprimă starea de tristețe a sufletului. Fericirea împărăției cerurilor o vor avea nu cei care plâng din invidie sau ambiție, ci aceia care plâng cu părere de rău pentru păcatele făcute în vița aceasta, pentru nedreptatea lumească. Sfântul Apostol Pavel scrie: Întristarea, cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fară părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Cor.7,10). Mântuitorul fericește nu numai pe cei ce-și plâng păcatele proprii, dar și pe cei care-și frâng inima și plâng pentru păcatele semenilor lor. Însuși Mântuitorul S-a întristat și a plâns pentru păcatele celor ce locuiau în Ierusalim, Betsaida și Capernaum și care nu voiau să se pocăiască. Darul lacrimilor aducătoare de bucurie l-au avut toți sfinții. Celor ce plâng din aceste cauze binecuvântate, Mântuitorul le făgăduiește mângâierea harică, adică pentru viața de acum iertarea greșelilor, iar pentru viața viitoare , împărăția cerurilor, adică fericirea veșnică.

Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.(Matei5,5).

Blândețea este „cel dintâi rod al bunătății și iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănită și liniștită a sufletului, însoțită cu silința de a nu supăra și a nu se supăra de nimic.” Cel blând nu murmură niciodată împotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: ,, Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să stiți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” (Col.4,6). Cea mai înaltă treaptă a blândeții este iubirea față de cei ne prilejuiesc necazuriși supărări și care se arată prin iertare și împăcare (Matei 5,23-24). Culmea blândeții stă deci în purtarea pe care ne-o poruncește Mântuitorul, prin cuvintele: ,, Binecuvâtați pe cei care vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”(Matei 5,44). Singura mânie îngăduită și folositoare este aceea îndreptată împotriva păcatelor, a patimilor și mai ales împotriva diavolului ispititor, în care nu a rămas nimic bun. Dumnezeu a făgăduit celor blânzi că vor moșteni pământul. De aceea, cei ce se poartă cu blândețe vor fi scutiți de multe supărări, necazuri și tulburări pe care le determină lipsa acestei virtuți. Răsplata îi vine celui blând chiar din practicarea blândeții: ,, Fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine, omul blând se bucură de o stare de liniște și siguranță deplină.” Blândețea se opune agresivității și asigură armonia în relația cu semenii: ,, Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre.” (Matei 11,29)

Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.(Matei 5,6).

Cei flămânzi și însetați de dreptate sunt toți cei ce doresc cu ardoare să înfăptuiască și să se înfăptuiască binele. Această dorintă, este tot atât de firească și continuă, ca și foamea și setea trupească. Au dat dovadă de această puternică dorință în special sfinții și martirii care pentru Hristos au părăsit familie, avere, voie proprie și s-au nevoit cu trăirea unei vieți de înaltă spiritualitate. ,, A fi flămând și însetat de dreptate” mai înseamnă și a dori și a ne strădui din toate puterile pentru înfăptuirea dreptății ca virtute socială, atât pentru noi, cât și pentru semenii noștri. Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură(Rom. 14,17), iar omul trebuie să flămânzească și să înseteze nu după hrana materială, ci după apropierea de Dumnezeu. În Vechiul Testament, a fi drept înseamnă a fi cucernic, evlavios, sfânt. Dreptatea nu trebuie înțeleasă doar ca a da fiecăruia ce este al său, ci ca dorință de a împlini voia lui Dumnezeu, de a dori binele. Simțul dreptății este atât de înrădăcinat în ființa umană, încât este asemănat cu nevoia trupească de hrană și apă, fără de care omul nu poate trăi.

Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.(Matei 5,6).

Milostenia creștină îsi are izvorul în iubirea de Dumnezeu și de aproapele și constă din ajutorarea materială și morală a semenilor noștri aflați în nevoie. Mila este o formă de manifestare a iubirii. Milostenia reprezintă iubirea lucrătoare, iubirea cu fapta. Pentru ca Dumnezeu să își arate mila fată de oameni, fiecare trebuie să fie milostiv, să practice faptele milei sufletești și trupești. A fi îndurător față de alții înseamnă, spune Sfântul Ciprian, a imita cu adevărat pe Tatăl ceresc, care este însăși milostivirea. Condiția principală a milosteniei cu adevărat creștine este ca ea să izvorască dintr-o iubire sinceră față de Dumnezeu și de aproapele. Dumnezeu le făgăduiește celor milostivi că-i va milui, adică le va ierta păcatele la judecata de apoi, căci, precum spune Sfântul Apostol Iacov: ,, Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Și mila biruiește în fața judecății ”(Iacov 2,13) sau, cum zice Sfântul Apostol Petru: ,,dragostea acoperă mulțime de păcate”(Petru 4,8).

Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.(Matei 5,8).

Curăția inimii este o treaptă superioară pe scara desăvârșirii. Inima reprezintă forul intern, adică sentimentele gândurile și dorințele care stau la baza cuvintelor și a faptelor noastre (forul exterior). Mântuitorul aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos și curat poate vedea limpede (Matei 6,22), tot așa numai cel cu inima curată, neacoperită de ceața păcatului, poate vedea pe Dumnezeu. Expresie a unității persoanei, inima este considerată în Biserica Ortodoxă sursa sentimentelor înalte, dar și a gândurilor rele, deoarece din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, mărturii mincinoase, hule (Mt.15,19). Curăția inimii înseamnă curățirea trupească și sufletească a omului, abandonarea patimilor care-l stăpânesc și practicarea virtuților. Curăția inimii este condiția cea mai însemnată pe care o cere Mântuitorul la îndeplinirea oricărei fapte. Prin aceasta El arată însemnătatea părții lăuntrice a faptei, adică a intenției, a gândului care-i stă la temelie, lucru de care nu se ținea destul seamă în Vechiul Testament. Mântuitorul face din această schimbare a adâncului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala creștină întrece și desăvârșește morala veche testamentară. Creștinii cu inima curată pot ajunge la vederea lui Dumnezeu ca prezență a Lui în viața lor.

Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.(Matei 5,9).

Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate și dragoste este cel mai mare bun social pentru oameniși popoare. Ea îmbunătățește condițiile de viață ale omului înalță popoarele, aducându-le propășire și fericire. A face pace înseamnă a lupta împotriva răului, a dezbinării, a vrajbei și împotriva oricăror manifestări de ură și de neânțelegere între oameni. Făcătorii de pace sunt aceia care, după modelul Domnului Iisus Hristos, aduc pacea în sufletele altora și se preocupă de împăcarea celor învrăjbiți. Prin pacea cu sine și prin comuniunea cu semenii și cu Dumnezeu, aceștia devin fiii lui Dumnezeu. Făcători de pace sunt socotiți apoi și cei ce stabilesc armonie între voința trupului lor și voința sufletului, aducând acea împăcare a omului cu sine însuși. Aceștia îndeplinesc o lucrare asemănătoare celei săvârșite de Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume să împace pe omul păcătos cu Dumnezeu. Porunca de a face pace se adresează tuturor, precum citim în epistola către evrei: ,, Căutați pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12,14).

Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.(Matei 5,10).

Cuvântul ”dreptate” are aici înțelesul de dreaptă credință și dreaptă purtare, viață neprihănită, sfințenie, în care este cuprinsă și virtutea socială a dreptății. Respectarea dreptății lui Dumnezeu îndepărtează neânțelegerea, ura și vrajba între oameni și asigură comuniunea acestora. Cei care încearcă să împlinească dreptatea lui Dumnezeu – cei care se străduiesc să ducă o viață de sfințenie, cei care s-au împotrivit păcatelor , cei care au luptat pentru apărarea altora, pentru credință, împotriva nedreptății sociale – vor fi deseori prigoniți, pentrucă în lume există păcatul. Mântuitorul îi fericește pe aceștia care, de-a lungul veacurilor, sunt prigoniți pentru stăruința lor în dreptate și sfințenie. Împărăția cerurilor este răsplata propovăduitorilor Evangheliei și învățăturilor Bisericii, a mărturisitorilor dreptei credințe și a luptătorilor împotriva nedreptăților și relelor sociale. Răsplata celor care acceptă suferințele pentru dreptatea lui Dumnezeu este mântuirea, viața veșnică.

Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.(Matei 5, 11-12).

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul fericește pe cei care vor avea de suferit defăimări, prigoane și chiar moarte, din pricina credinței în El și a răspândirii Evangheliei creștine în lume. De aceea i-a îndemnat pe Ucenicii Săi: ,, Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și trupul și sufletul să le piardă în gheenă.”(Matei 10, 28-29) Aceste cuvinte sunt, în primul rând, mesajul Mântuitorului Hristos pentru Apostolii Săi, trimiși să predice Evanghelia în lume. În sens general, este vorba despre un îndemn către toți credincioșii. Omul mărturisitor al dreptei credințe este atenționat că, în efortul pentru slujirea lui Hristos, poate avea parte de nedreptate, de obstacole, de fapte rele și de minciună. Asumarea luptei împotriva păcatului este condiție pentru dobândirea fericirii veșnice. Predica de pe munte se încheie sub auspiciul speranței: ,, Bucurați-vă și vă veseliți !” Iisus e ,, duhul bucuriei”. ,, Bucurați.vă !” a fost primul cuvânt pe care L-a rostit și după Înviere. El ne îndeamnă să ne bucurăm de tot ceea ce ne dă Dumnezeu, de speranță în viață, în bine, sa fim căutători de dreptate și făcători de pace. Toate virtuțile cuprinse în cele nouă fericiri sunt srâns legate nu numai una de alta, ci și cu cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, care constitue izvorul, temelia și motorul tuturor virtuților creștine.

1.2.3 Mântuitorul Iisus Hristos ca educator

Religia creștină apare într-un climat religios lipsit de interioritate și profunzime. Mântuitorul Iisus Hristos va exalta un Dumnezeu drept prin iubire și iertare. El scoate religia din jocul steril al speculațiilor raționale, impregnând-o cu dragostea și caritatea inimii, a sufletului. Dumnezeu este iubire, înainte de toate, și numai prin iubire ne înălțăm spre El cu toată ființa noastră. Creștinismul realizează o revoluție spirituală a omenirii, în primul rând o nouă ordine morală, prin postularea purității inimii, prin iubire pentru Dumnezeu și prin bunăvoire între semeni. Misiunea formatoare a creștinismului, de reconstruire a personalității umane, devine idealul explicit al noii religii. Se urmărește perfectarea în om a dimensiunii îndumnezeirii, ,,înnomenirea” sa; este vorba de reconstrucția omului, înțeles ca ca structură inseparabilă fizică și sufletească, după ființa sa percepută din etern în cugetul creator al Rațiunii divine. Religia creștină trebuie înțeleasă ca o viață morală întru Hristos, altfel ea nu este decât un sistem steril. Învățătura Mântuitorului este o reacție a libertății și demnității individuale la despotismul impersonal al statului. Noua religie nu recomandă detașarea omului de de cetatea umană decât în măsura în care acesta trebuie să intre în împărăția lui Dumnezeu. În ce privește maniera de a conduce și forma discipolii, Hristos constitue o paradigmă paideică strălucitoare. Exemplul personal pare a fi temelia oricărei educații: ,,Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”(Matei 5,48); ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decâtprin Mine” (Ioan 14,6). Pentru creștin, idealul de realizare este prin efort propriu, a transferului unor trăsături de la Modelul Suprem la creatură: ,,Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12). Hristos nu este un simplu învătător de lege sau un profet oarecare, ci Învățătorul prin excelență, prototipul de perfecțiune al creștinului: ,,Mulțimile stăteau uimite de învățătura Lui, căci îi învăța ca unul ce are putere și nu ca învățații lor” (Matei 7,29). Termenul putere poate însemna știința deplină a sufletului omenesc și a limitelor lui, cunoașterea mijloacelor de a îndruma și îndrepta viața omului pe dreapta cale, dragostea față de ființa umană, îngăduință și smerenie. Întreaga operă didactică a Mântuitorului Hristos reprezintă o îndrumare către un țel de perfecțiune umană în consens cu principii general valabile de educație și cunoaștere: ridicarea de la concret la abstract, prin folosirea pildelorși a discursului alegoric, respectarea particularităților individuale ale ascultătorilor, atât cele psihofizice cât și cele culturale, trecerea treptată de la ușor la greu, de la apropiat la îndepărtat, de la simplu la complex. Discursul argumentativ este întotdeauna unul contextualizat, prin exemplificările cele mai nimerite: plugarilor le vorbește despre semănat, podgorenilor despre mersul viței de vie, pescarilor despre tâlcul pescuitului, celor mai învățați li se adresează prin desfățurarea unor parabole mai complexe. Stau mărturie în acest sens pilda talanților, a neghinelor, a grăuntelui de muștar, a semănătorului, a milostivului samaritean, a bogatului și a săracului Lazăr, predica de pe munte etc. Trebuie subliniat zelul Mântuitorului în transmiterea și răspândirea cunoașterii sale. Identificarea Învățătorului cu învățătura sa este o pildă și o luare aminte pentru toți cei care fac educație. El nu a teoretizat învățătura sa, ci a trăit-o, a pus-o în aplicare cu orice cuvânt, cu orice gest.

Iisus Hristos cuprinde toate atributele învățătorului perfect, activitatea sa didactică suportă toate metaforele posibile prin care este exprimată formarea personalității. Astfel, Hristos este considerat ca:

ghid care conduce omenirea spre Împarăția cerească, care a spus ,,Eu sunt Calea, Adevărul si Viața”(Matei 14,6), care veghează asupra corabiei, care liniștește furtuna;

cel care hrănește aducând mana, euharistia, care înmulțește pâinile, care transformă apa în vin, care se dă pe el însuși drept hrană;

grădinar care îngrijește Edenul, maestru al secerișului, al facerii vinului;

modelator, precum Dumnezeu Tatăl care l-a creat pe Adam, care fasonează omul asemenea vasului de lut;

scrib dumnezeiesc care creează lucruri și stări prin cuvânt, care-și pune amprenta pe pagina albă care este sufletul omului;

aducătorul de lumină și luminator în același timp;

păstor și pescar de oameni;

arhitect al lumii, botezător al templului, dulgher;

tată prin excelență, dătător de viață, generatorul suprem;

purtător al bogăției și harului;

vindecător și tămăduitor de trupuri și suflete;

comandantul oștilor cerești, luptător și învingător al celor rele;

Ca forme de organizare a învățării, Hristos a apelat la mai multe strategii didactice, întâlnite în decursul istoriei:

sistemul individual, întrebuințat în situația samarinencei, a orbului din naștere sau în cazul lui Nicodim;

sistemul grupal, când discută cu ucenicii săi în grupuri mai restânse;

sistemul frontal, în cuvâtările sale adresate mulțimii;

sistemul monitorial, când trimite pe apostolisă propovăduiască învățăturile sale: ,, Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor. Amin” (Matei 28, 19-20).

În decursul vieții și activității publice a Mântuitorului Iisus Hristos, câteva principii cu valoare paradigmatică stăbat pedagogia sa:

desăvârșirea, care privește atât fizicul, trupescul(întâlnită în minunea săvârșită la Nunta din Cana Galileii, la minunea înmulțirii peștelui și a pâinii) cât mai ales viața interioară, axul a ceea ce astăzi se numește personalitate morală;

activismul, respectivlupta interioară pentru a dobândi binele suprem; Domnul Iisus știe că cele mai grele lupte sunt cele duse cu sinele și propovăduiește cea mai eroică formă de renunțare: autorenunțarea sau renunțarea de bună voie la sine ,,Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Matei 19,21);

libertatea interioară, care nu poate fi afectată de nici o determinare; statul pentru care luptă Hristos este Statul Ceresc; el recomandă supunera față de ordinea exterioară, dând el însuși exemplul plății dărilor: ,,Să nu socotiți că am venit să stric Legea și proorocii; n-am venit să stric Legea ci să împlinesc” (Matei 5,17); distrugera ordinii exterioare nu putea duce decât la depravare și dezagregare sufletească: ,,Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”(Matei 22,21); libertatea interioară nu este angajată prin supunerea față de ordinea existentă;

egalitatea și iubirea aproapelui, deoarece toți sunt fiii lui Dumnezeu; Iisus a predicat peste tot toleranța și iertarea semenilor, inclusiv a dușmanilor,sentimentele de simpatie sunt răspândite cu generozitate: ,,Să iubeștipe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19,19); ,,Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru” (Matei 23,11);

valorificarea copilului, deoarece acesta este prototipul virtuții; copilăria este o stare de perfecțiune asemănătoare aceleia la care adultul va accede pentru a fi mântuit: ,, Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția Cerurilor este a celor ca ei”(Matei 19,24); idealul educației nu trebuie căutat înainte, ci în urmă, pri regresiune la inocența copilăriei. În tradiția educației creștine, respectarea și fructificarea plasticității infantile sunt principii binecunoscute. Cine posedă umilința și smerenia unui copil, acela e mare și va primi împărăția lui Dumnezeu: ,, Adevăr vă spun vouă, de nu vă veți întoarce și nu veți fi ca și copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor ”(Matei 18,3). Din acest punct de vedere chiar și părinții trebuie să fie ,,copii”, să se întoarcă la această stare și să învețe ei înșiși de la proprii copii. Copilul ne învață nevinovăția și ne aduce la acel stadiu de uimire, de interogație funciară, de stare harică necesară oricărui început, oricărei căutări.

Educația în Noul Testament nu are caracter închis. Educația hristică este valabilă pentu toate națiile. Ea se centrează, ca și religia creștină, pe transformarea întregii umanități într-o familie unică. Educația propovăduită de Mântuitorul Hristos, depășește educația vetero-testamentară, prin aceea că dragostea față de oameni în general este completată prin postularea dragostei față de vrăjmași. Legea talionului a fost înlocuită cu legea iubirii și iertării vrăjmașului, lege însușită pe deplin de însuși Hristos în ceasul crucificării.

Ca metode de învățare, Hristos folosește un evantai larg de procedee și forme de vehiculare a cunoașterii. Predomină metodele intuitive, bazate pe prezentarea unor date concrete și imagini intuitive. Expunerea sa nu este seacă, uniformă, ci apelează la figuri de stil cu largi valențe formative. Exprimarea directă alternează cu forma erotetică, de conducere spre cunoaștere prin întrebări și răspunsuri oportune. Tăcerile sale sunt semnifgicative, iar atunci când explică verbul său devine ardent, pătrunzător. Se degajă din fiecare dialog o uimitoare fortă și spontaneitate a rostirii sale. De altfel, fiecare prilej de discuție se transformă într-o veritabilă situație de învățare. Iisus a utilizat cu strălucire narațiunea, parabola fiind des folosită. Discursul său este liniștitor și convingător, sugestiv și alintător. L-au ascultatși urmat oamenbi de toate categoriile, pentru frumusețea sa morală și înțelepciunea sa profundă. Viața creștinului va fi o continuă reeditare a vieții Mântuitorului, a exemplului său personal. Modelarea vieții umane după exemplul vieții lui Iisus ar însemna doua lucruri fundamentale:mântuirea prin iubire și trăirea fără păcat.

1.3 Educația religioasă oglindită în gândirea și practica Sfinților Părinți ai Bisericii

Educația este una dintre cele mai nobile și mai complexe activități umane. Ea se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale și istorice bine determinate. Educația este absolut necesară omului, existând în aceasta dorința, înclinația, dar și capacitatea de a răspândi zestrea înțelepciunii și învățăturii sale, de a se perpetua spiritualicește, dincolo de timpul și spațiul ce i-au fost hărăzite.

În timpul Evului Mediu, cea mai mare parte a ideilor despre educație au apărut în scrierile telogico-filosofice ale autorilor vremii. Teologii creștini din primele secole, aveau de luptat cu filosofii păgâni, ale căror concepții sau teorii nu se potriveau cu învățăturile lui Hristos. Dezideratul Bisericii din acele vremuri a devenit zidirea omului în Hristos, a omului nou, creștin desăvârșit. Pedagogia creștină a devenit un sistem prețios și complex, de care s-au ocupat toți Părinții Bisericii în operele lor. Au apărut tratate de educație generală, omilii, comentarii la textele scripturistice, lucrări speciale care se adresau diferitelor tipuri de oameni ce se apropiau de învățătura creștină. Sub îndrumarea Bisericii, au apărut școlile catehetice, concurente vestitelor universități păgâne, care au avut mai întâi rolul de a pregăti pe cei ce se botezau, iar mai târziu au devenit centre de înaltă cultură teologică.

Vom prezenta pe scurt, cum era privită educația la Sfinții Părinți: Clement Alexandrinul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și Fericitul Augustin.

1.3.1 Educația religioasă în ”Pedagogul” lui Clement Alexandrinul

Sfântul Clement (150-215 d.Hr.), se formează în Alexandria începutului de mileniu, după Hristos, în spiritul și la confluența culturilor greacă, crreștină și iudaică. Se dovedește a fi deosebit de permisiv față de valorile spirituale ale timpului său, întreținând un rodnic dialog cu filosofia greracă. Crede că aceasta este necesară creștinului, pentru disciplinarea și fortificarea credinței sale. Sfântul Clement apreciază învățătura, știința considerând că este prima treptă a mântuirii, căci prin ea dobândim știința asupra lucrurilor dumnezeiești și pământești, prin ea accedem spre înțelepciunea care luminează întunericul conștiinței. Este primul gânditor creștin care a lăsat o lucrare de pedagogie sistematică, din care s-a alimentat tradiția creștină privind educația. Idealul educației, după sfântul Clement, rezidă în acordarea voinței umane cu voința divină. Pentru aceasta, este nevoie de depășirea a trei trepte: convertirea, instruirea și desăvârșirea. Se înțelege că el acordă un loc deosebit educației religioase, dar nu neglijează educația morală, intelectuală, estetică, fizică.

Principala lucrare cu caracter educativ este ,,Pedagogul”, prima lucrare sistematică de pedagogie creștină. ,,Pedagogul” este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu, care ne conduce la mântuire. Despre rolul pe care îl are Acesta, Sfântul Clement scrie: ,,întâi ca să ne vindece patimile noastre, apoi să ne conducă la Învățător, ca să ne pregătească sufletul curat și propriu pentru dobândirea cunoștinței și să-l facă în stare să primescă revelația Cuvântului” Cuvântul lui Dumnezeu este sinonim cu ,,Pedagogul”, deoarece se îngrijește de educația oamenilor în adevăratul înțeles al cuvântului și nu de simpla lor instruire profană: ,,…scopul Lui este de a face sufletul mai bun, nu de a-l învăța; de a da sfat pentru o viață înțeleaptă, nu pentru o viață dedicată științei”, scrie Clement Alexandrinul. Educația creștină, în concepția Sfântului Clement Alexandrinul, pornește de la ideea că omul a căzut în păcatul originar, motiv pentru care este necesară o puternică disciplină, nu impusă din exterior, ci bazată pe înțelegerea și voința copilului, disciplină care se manifestă în respectarea poruncilor divine și detașarea de lumea coruptă. Cu alte cuvinte este vorba de asumarea liberă a unor privațiuni și de renunțarea la orice plăcere imorală. Nu va putea trăind evitând păcatul decât omul care a primit o educație aleasă, de aceea el trebuie format încât să aspire la sfințenia absolută, la a-l imita pe Hristos în actele sale, la perfecțiune.

Autorul arată și ce înțelege el prin noțiunea de ,,pedagogie”, pornind de la etimologia inițială a cuvântului: ,,Pedagogia înseamnă educarea copiilor.” Pedagogia cea după Dumnezeu este adevărata cale a adevărului și a virtuții. Sfântul Clement arată că frumusețea autentică ține mai mult de partea lăuntrică a lucrurilor, în cazul omului, frumusețea rezidă în chipul lui Dumnezeu în om care-și sporește frumusețea prin apropierea în asemănarea cu Dumnezeu, prin mântuire. Este indicată baia, mai ales cea care curăță murdăria sufletului, și se recomandă exerciții corporale căci îl fac pe om mai sârguincios și mai ambițios. El cere ca acela care transmite învățătura să aibă curățenie sufletească, cel ce stă în frunte să fie cu râvnă, cel ce miluiește s-o facă cu bunăvoire, iar dragostea să nu fie fățarnică. Ca metode practice de realizare a acestor deziderate Sfântul Clement invocă: dezaprobarea, sfatul, dojana, admonestarea, ironia, exemplul, exercițiul etc. Educația creștină, se vrea a fi universală, cuprinzând oamenii de toate vârstele și categoriile sociale, ca mijloc de purificare și înălțare la Dumnezeu a fiecărui om. El consideră că omul nu se poate mântui singur, ci cu ajutorul harului dumnezeiesc, prin colaborarea cu harul veșnic și prin participarea activă a credinciosului. Această idee a implicării harului divin în educație este prezentă la toți marii Părinți și Scriitori bisericești.

1.3.2 Sfântul Vasile cel Mare și educația tinerilor

Marele arhiereu și păstor de suflete a avut o cultură aleasă, formată prin studii îndelungi și atente la Cezareea, Constantinopol și Atena. Propovăduitor al vieții ascetice, el va căuta să reglementeze viața anahoreților, care trăiau sub formă eremitică, fie reuniți în colectivități mai mici sau mai mari. Felul cum sunt redactate aceste reguli, stringența logică, ordonarea didactică și intuițiile sale praxiologice trădează faptul că Sfântul Vasile cel Mare era bine documentat și dispunea de circumspecția și harul adevăratului opm de știință. Idei cu privire la educație aflăm în „Regulile morale”, ,,Cuvânt către tineri”, ,,Etica”, ,,Constituțiile ascetice”. Spirit foarte cultivat, cunoscător al culturii grecești, Sfântul Vasile nu disprețuiește arta și literatura profană ci, dimpotrivă, le recomandă cu căldură, mai ales atunci când acestea sunt coextensive cu ideile creștine. Ceea ce urmărește Sfântul vasile este realizarea unei personalități moral-religioase, trăirea întru Hristos, pentru Hristos, cultivarea iubirii pentru Dumnezeu și pentru oameni. Se cere a fi cunoscută învățătura Vechiului și Noului Testament. Acest obiectiv trebuie urmărit de timpuriu, prin educarea copiilor în disciplină și iubire față de Dumnezeu: ,,Așadar, trebuie ca sufletul să fie îndrumat spre practicarea faptelor bune îndată, de la început, cînd este încă ușor de format și fraged și, fiind moale ca ceara, primește cu ușurință formele care se presează asupra lui, așa încât, atunci când va veni rațiunea să arate (sugereze) ceea ce este folositor, iar obiceiul să îndrumeze cu ușurință spre săvârșirea binelui.”

Sfântul Vasile avansează și o serie de măsuri cu privire la somn, la priveghere, în legătură cu cantitatea, calitatea și periodicitatea mâncării, cu privire la îngrijirea trupului. Arta pedagogului se aseamănă cu meșteșugul medicului: nu trebuie prescris același medicament pentru orice boală, bolnav sau mădular. Dacă un copil îl supără pe un coleg, pedeapsa va fi următoarea: copilul provocator să aibă față de acel camarad o conduită cu atât mai iubitoare și să-i facă servicii cu atât mai mari cu cât l-a supărat mai mult. Dacă un elev s-a comportat necuviicios la masă, se pledează pentru ideea ca acel copil să fie silit la ora mesei a privi, fără să se atingă de bucate, cum ceilalți mănâncă frumos. Pedepsele sunt asimilate unor exerciții de autoperfecționare, pentru stăpânirea sinelui și înfăptuirea unor acțiuni juste. Atenția spiritului și obiceiul de anu se îngâmfa și-l vor însuși aceștia cu ușurință printr-o educație bună, dacă vor fi întrebați necontenit de către învțători unde le sunt gândurile și cu ce se ocupă în cugetele lor, căci această naivitate (sinceritate) a vârstei, fără viclenie și incapabilă de minciună, trădează secretele sufletului.

Educarea voinței constitue un alt obiectiv al educației. Patimile sunt, după Sfântul Vasile, asemenea calurilor; dacă stai deasupra lor, vei fi un cârmaci sigur al vieții, dar dacă nu le stăpânești cu rațiune și statornicie, vei fi aruncat încoace și încolo, ca o corabie fără greutate și te vei îneca în ,,marea” păcatului. Patimile nu sunt numaidecât rele în sine, ele pot deveni bune, dacă li se dă o întrebuițare inspirată. În educație subliniază Sfântul Vasile, se va recurge în special la Sfintele Scripturi, povestidu-le copiilor faptele exemplare săvârșite de Hristos și cultivând-le virtutea, prin intermediul sentințelor creștine. Metoda interogativă este recomandată ca un mijloc de captare a atenției. Calea spre idealul educației creștine este luminoasă ți lipsită de unilateralitatea pe care o va cunoaște Occidentul creștin. Ea este împodobită cu toate bucuriile creației, între care cultura profană nu este de disprețuit. Orice altă învățătură este pentru el pregătire pentru înțelegerea profunzimii cuvintelor Sfintei Scripturi.

1.3.3 Sfântul Ioan Gură de Aur și pedagogia creștină

Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407), format în perspectiva culturii clasice, prin studierea dreptului, filosofiei și retoricii, va fi supranumit în secolul al IV-lea Hrisostomul (Gură de Aur), ca urmare a talentului său oratoric deosebit. Opinii cu privire la educație aflăm în mai toate scrierile sale, însă concepția sa explicită este expusă în ”Despre gloria deșartă și cum trebuie să crească părinții pe copii”, un adevărat tratat de pedagogie, conținând precepte de o modernitate ce ne impresionează. Educația reprezintă în concepția sa problema capitală a omului, deoarece din lipsa de educație decurg toate relele posibile. Un copil lipsit de educație este considerat a fi un dușman și vrăjmaș al tuturora, al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor, al vieții sociale. Găsește de cuviință că începutul educației se cere a fi realizat încă de la cea mai frgedă vârstă, atunci când sufletul este modelabil, precum o pastă care ia orice formă îi dai. Idealul educației are o profundă dimensiune religioasă pentru că vizează cultivarea credinței și disprețuirea bunurilor trecătoare. A educa ne sugerează Sfântul Ioan, înseamnă a purta grijă de copii și de tineri în ceea ce privește curățenia sufletească și buna-cuviință, a crește pe copil moral, om drept, a-l crește în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte; artă mai mare decât educația nu există, pentru că dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare. Într-un cuvânt, educația copiilor este temelia, instrucția și orânduirea lumii întregi, de ea depinzând intreaga noastră existență. Rolul principal în realizarea educației îl au părinții, care trebuie să procedeze precum pictorii și sculptorii: ,,Dați-vă osteneala ca să construiți lui Dumnezeu minunate statui: îndepărtați ce este de prisos ți adăugați ce lipsește. În fiecare zi uitați-vă cu grijă la ei, observați și darul pe care-l au de la natură spre a-l dezolta, dar și cusurul de la natură spre a-l îndepărta.” Recomandă totodată, ca părinții să admită copiilor accesul la pregătirea pentru o anumită profesiune, care s-o exercite fără rapacitate, și să ia parte la acele sarcini ale statului de care sunt în stare, cu condiția ca aceste ocupații să nu prilejuiască înfăptuirea unui păcat. Sarcina principală în realizarea educației în familie revine femeii, care este mai aproape de copil și stă mai mult în prejma lui. Motiva’ia educației derivă și dintr-o rațiune dictată de psihologia vârstei, deoarece copilul este lipsit de experiență și este înclinat funciarmente spre mânie și comiterea răului, iar tânărul este asemenea unui cal neîmblânzit și a unei fiare sălbatice.

Ca metode, trebuie apelat la autodirijarea consimțită și simțul onoarei, la recompense și dacă se poate deloc la pedepse. Educația prin blândețe, alintări și laude are efectele cele mai mari. Urmează, apoi forța exemplului personal al părinților și prietenilor copiilor. Recomandă supravegherea neâncetată, postul și rugăciunea. Recunoaște că educația simțurilor este de mare importanță pentru vârsta copilăriei. Simțurile copilului sunt asemenea unor porți ale unui oraș, orașul fiind sufletul uman. ,,Locuitorii”orașului sunt diferitele conduite psihice: curajul, dorința, rațiunea, care urmează a fi formate în conformitate cu anumite legi sau principii. Educația vorbirii primează față de educația auzului, mirosului, văzului și simțului tactil. Pentru gură cere ,,uși și zăvoare de aur, nu de lemn sau de fier”, acestea constituindu-se din ,,cuvintele lui Dumnezeu”. Al doilea simț vizat este auzul, pentru care se vor lua măsuri de a nu fi afectat prin cuvinte necuvicioase sau injurii. O altă importantă ,,poartă” a sufletului este mirosul. Acesta se impune a fi păzit, deoarece poate stimula plăceri neconforme demnității umane. Apatra poartă a sufletului este văzul, deosebit de greu de păzit. Din acest motiv, acestuia i se prescriu legi severe: copilul să fie păzit de priveliști rușinoase, să i se îndrepte atenția către frumusețea cerului, soarelui, stelelor, florilor pământului etc. Ultima poartă a sufletului care trebuie educată este simțul tactil, localizat pe toată întinderea corpului. Educația acestui simț are ca scop îndepărtarea copilului de la o viață leneșă și molatecă. Instrucția în sensul strict, ocupă un loc mai puțin important la Sfântul Ioan, atenția fiind orientată spre moralizarea copilului și mântuirea sufletului lui. Cea mai sigură cale de a ajunge la înțelepciune este sădirea fricii fată de Dumnezeu. Cât privește educarea fetelor, recomandă o educație în conformitate cu rostul lor, și anume necesitatea de a fi bune gospodine, de a da naștere la copii și de a-i crește intr-o educație aleasă.

Sfântul Ioan Gură de Aur cere ca pedagogul să fie bărbat virtuos, vrednic și destoinic. Alegerea dascălului nu se va face la întâmplare, căci personalitatea lui îsi lasă amprenta direct asupra celui format. O mare calitate a educatorului este dată de convergența dintre vorbă și act: nimic nu-i mai rău decât un dascăl care este filosof numai în cuvinte, iar nu și în fapte; acesta nu-i decât un fățarnic. Educatorul trebuie să fie convins de ceea ce spune și face, căci altfel nu i-am putea influența înspre mai bine pe alții.

1.3.4 Importanța educației în opera Fericitului Augustin (345-430).

Acest mare gânditor creștin a venit la credință printr-o luptă dramatică dată cu sine, rupându-se de trecutul său imoral, devenind un strălucit propagator al dreptei credințe. Spirit deosebit de cultivat (a predat retorica la Cartagina, Roma și Milano), Augustin a atins și problemele pedagogice în mai multe lucrări, dintre care cele mai importante sunt ,,Educația crestină”, ,,Despre Învățător” și ,,Confesiuni”. După Augustin, adevărul este absolut și nu relativ, iar la el se ajunge prin intermediul Bisericii. Sarcina educației este de a conduce pe individ la o judecată independentă.

Educația la Fericitul Augustin trebuie să fie orientată religios. Educația nu constă într-o acumulare de fapte, ci este o iluminare a sufletului, o răsucire a ochilor și a minții spre lumina veritabilă. Pune un mare accentpe dimensiunea credinței în cunoaștere. El zice că noi credem ceea ce înțelegem, dar nu suntem capabili de a înțelege ceea ce noi nu credem. Nu putem înțelege, de pildă, adevărurile eterne, acestea fiindu-ne date prin iluminarea divină. Ultimul scop al cunoașterii și credinței și credinței este atingerea unei viziuni supranaturale și posesia binelui. Nu prin rațiune se poate ajunge la certitudinea adevărului ultim, ci prin trăirea lui ca atare în sufletul nostru. Aflarea adevărului constitue un proces infinit care începe cu acumularea unor date intuitive și se perfectează cu înțelegerea adevărului absolut și a naturii lui Dumnezeu. Cu toate că omul va avea o atitudine activă în îmbrățișarea adevărului, acesta nu ni se revelează decât prin grația lui Dumnezeu. De altfel, toate adevărurile, după Augustin, sunt adevăruri divine.

Cunoscător profund al sufletului omenesc, el face pledoarie pentru un învățământ intuitiv, care să se bazeze pe cunoașterea și trăirea faptelor. Învățământul nu trebuie să fie obositor, constrângător, rutinier, ci atractiv, plăcut. Se cere a se cultiva curiozitatea liberă a copilului și înclinațiile sale spre activități ludice. Ca atitudine generală educativă, Augustin recomandă bunăvoința și trzirea interesului, nefiind de acord cu tratarea aspră. Învățătorul trebuie să asigure stimulul pentrui descoperirea personală a elevului, ceea ce presupune mult tact și talent din partea acestuia. Este un adept al entuziasmuluipedagogic, încrezându-se în forțele manifeste sau latente ale educatului. Stăruie ca educatorul să trăiască în comuniunecu școlarii săi, să alcătuiască cu ei o adevărată comunitate de interese și aspirații, căci cu cât suntem mai uniți sufletește cu copiii noștri, cu atât și nouă ni se prefac lucruri vechi în lucruri noi, le vedem ,,ca pentru prima dată”. Este de acord cu dreptul copiilor de a pune întrebări, de a-și exprima liber opiniile, de a se angaja chiar în discuții contradictorii cu învățătorul, dacă este cazul. Augustin afirmă că educatorul va fi un filosof al educației, o întruchipare a înțelepciunii și a echilibrului, ființând ca un exemplu demn de urmat de către elevii săi.

În lucrările Confesiuni și Despre instrucțiunea începătorilor în creștinism, Augustin susține necesitatea adaptării educației la individualitatea copiilor. El caută să ofere învățătorului, laic și cleric deopotrivă, un îndrumar metodic, cuprinzând elemente de hermeneutică a textului Sfintei Scripturi, precum și o serie de tehnici de predare. Dintre regulile de factură pedagogică expuse în această lucrare putem reține:

magistrul îi va învăța pe tineri cu prioritate adevărurile de credință, cum să promoveze binele și cum să se evite răul;

magistrul trebuie să-și structureze discursul la nivelul auditoriului și să-și sprijine afirmațiile de argumente solide;

magistrul trebuie să vorbească mai degrabă cu înțelepciune decât cu elocvență;

claritatea și stilul plăcut al cuvintelor sunt importante în atingerea scopului, reușind să emoționeze și să câștige adeziunea ascultătorilor;

magistrul va fi tot timpul conștient de etapele și de regulile învățării;

stilul expunerii trebuie să fie variat în funcție de subiectul și scopul predării;

În lucrarea De magistro, Fericitul Augustin abordează problema capacității de cunoaștere și de comunicare a adevărului de către învățător. Convingerea lui este că prin intermediul limbajului le reamintim altora sau nouă înșine, printr-un fel de vorbire interioară, cunoștințele despre lucrurile materiale dobândite prin percepere directă, pe când la cunoașterea inteligibilă se poate ajunge doar printr-o iluminare interioară. Limbajul devine, cauza indirectă a cunoașterii. Adevărata sursă a cunoașterii se află în Hristos. În general, înțelegerea lucrurilor nu o datorăm celui care ne vorbește stăduindu-se să ne comunice ceva, ci adevărului care a fost sădit in spiritul nostru de către Dumnzeu. Hristos, care sălășluiește în sufletul nostru, ne lămurește și ,,… ne învață dacă sunt adevărate cele ce se spun, atunci când cuvântăm în afară”, scrie Fericitul Augustin. El este Învățătorul lăuntric, sursa cunoașterii autentice, omul nefiind altceva decât un instrument care o vestește în afară, cu ajutorul cuvintelor. În fond este vorba de puterea lui Dumnezeu și despre veșnica înțelepciune, de la care primește povață orice suflet rațional, dar ,, fiecăruia îi este dezvăluit atât cât poate el primi, relei sau bunei sale purtări.” Ca învățător lăuntric, Hristos intră în dialog cu omul, ceea ce îi permite spiritului său limitat să treacă de la perceperea parțială și incompletă a lucrurilor la înțelegerea Logosului.

Educația avea ca scop final mântuirea sufletului. Suma eforturilor educative ale Sfinților Părinți urmărea mântuirea celor educați, elaborând astfel o educție soteriologică. Această educație avea la bază, în centrul și în vârful ei pe Hristos din fiecare persoană care se supunea procesului acesta de educație.

CAPITOLUL I.

Școala – factor important în dezvoltarea personalității elevilor și în

cultivarea valorilor moral – religioase

2.1 Dezvoltarea caracterului religios – moral al elevilor.

Copilul este de la natură religios. Sufletul său nu așteaptă decât să i se întărească aripile pentru a se înălța cu zborul său către Dumnezeu. Iisus Hristos cunoaște mai bine ca orice psiholog sufletul copilului, când spune ucenicilor săi: ,,Lăsați copiii să vină la Mine…” Prin însăși natura sa, copilul ne cere să-l conducem la Dumnezeu, dar, pentru aceasta, trebuie să-l cunoaștem în profunzime.

Curăția sufletească a copilului este una din condițiile necesare pătrunderii cu ușurință în tainele lui Dumnezeu. Copilul înălțat de Iisus ăn mijlocul Apostolilor este simbolul curăției și al pregătirii pentru ceruri: ,,Dacă nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor.” (Matei 18,2).

Plecând de la exemplul lui Iisus, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază virtuțile sufletului tânăr: ,,Copilul este lipsit de invidie, mândrie și laudă, având cea mai înaltă virtute, o aleasă sinceritate și deplină smerenie și cucernicie.”

Sufletul copiilor nu este tulburat de patimi. El urmează sfaturile mamei pe care le prețuiește mai mult decât întrega lume. Copilul își privește mama ca pe cea mai frumoasă ființă și nu-i cere decât aceeași iubire, măsura iubirii sale. Dragostea față de părinți este primul sentiment care-i inundă sufletul și această dragoste liniștită poate conduce la iubirea de Dumnezeu.

2.1.1 Conștiința morală

Dacă legea morală reprezintă principalul obiectiv al ordinii morale, atunci conștiința morală este principiul ei subiectiv. Toate elementele actului religios moral sunt puse în acțiune de resorturi interioare, care le mobilizează pe toate și le descoperă ca elemente ale vieții morale. În acest sens putem vorbi despre „dinamica” actului religios-moral, despre un dinamism al firii, căci firea omenească este în continuă mișcare prin intermediul conștiinței morale. Conștiința este elementul mobilizator ca fapt de experiență umană. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „firea omenească este perfectibilă prin aceea că tinde spre ceva mai înalt”. Deci, nu există morală care să nu se refere la conștiință.

Prin conștiință morală omul își depășește sinele său egoist și-și evaluează faptele în funcție de un principiu superior (legea morală) care se manifestă în conștiința sa, odată cu dobândirea conștiinței de sine. În acest sens, conștiința este receptată de toți gânditorii creștini și necreștini din timpul istoriei. Astfel, Socrate spunea: ”…am în mine ceva divin, un spirit. Duhul acesta este sădit în mine încă de copil și-mi apare ca un glas…”. Platon descrie conștiința admirabil amintind de un bătrân Kefalos, care afirmă că bătrânețea este plină de neliniște pentru cel ce n-a ascultat de glasul conștiinței sale. Dar cel care în viață a avut o conștiință curată așteaptă liniștit deznodământul. Cicero spunea că „conștiința este răsplata

cea mai dulce, dacă știm că am trăit bine din punct de vedere moral. Pentru păcătoși însă, mustrările conștiinței sunt furii lăuntrice”. Pentru Aristotel conștiința este elementul caracteristic ce deosebește pe om de animal. El o aseamănă cu „rațiunea”. Sofocle spunea că dictatul legii interne al conștiinței este expresia voinței zeilor, deci cu putere mai mare decât legile omenești. Confucius spunea: conștiința este lumina rațiunii pe care o are omul în el spre a deosebi binele de rău. Jeack J. Rousseau numeste conștiința „instinct divin, glas nemuritor și ceresc; călăuză sigură a omului; judecător fără greșeală al binelui și al răului, care face pe om a se asemăna cu Dumnezeu”. E. Kant spunea: „Două lucruri mi-au umplut sufletul de admirație: cerul înstelat și conștiința morală din mine”. B. Pascal spune că „conștiința morală este cea mai bună carte de morală pe care trebuie s-o considerăm cel mai mult”. V. Hugo zicea: ,,Conștiința este intuiția geometriei misterioase a ordinii morale”. Molke o numea „judecătorul infailibil și incoruptibil care vine mereu după tine ca o umbră”.

Sfinții Părinți ai Bisericii vorbesc admirabil despre realitatea conștiinței. Astfel, Origen o numește „călăuză și educator al sufletului, care oprește de la rău și-l conduce spre bine”. Sfântul Ioan Hrisostomul spune: „Dumnezeu, creând pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și a răului, adică norma conștiinței”. Iar Fericitul Augustin zice: „Omule, poți fugi de toate dacă vrei, numai de conștiința ta, nu”. Deci, ea este regula virtuții, iar starea unei conștiințe bune este asemănată cu paradisul ceresc.

2.1.2 Conștiința morală – considerații generale

Potrivit concepției creștine, normele morale sunt date de Dumnezeu, care, încă de la crearea omului, i-a sădit acestuia în suflet legea morală naturală, adică predispoziția de a-și forma noțiunea de bine și de rău și de a înțelege că binele trebuie făcut, iar răul trebuie evitat. Valorile morale au existat și înainte de apariția creștinismului. Deși a căzut în păcat, omul nu a pierdut total legătura cu Dumnezeu, de aceea era capabil de săvârșirea unor fapte morale și înainte de venirea lui Hristos. Conform legii naturale, și păgânii făceau ,,din fire’’ cele ale legii (Rom. 2,14-16). Scopul pentru care acestea se practicau era mai ales reglementarea relațiilor între semeni, prin care să se asigure convețuirea pașnică pe un anumit teritoriu.

Creștinismul aduce un nou scop al practicii valorilor morale și anume: desăvârșirea omului. Problema conștiinței morale este deosebit de complexă și rămâne o temă de permanentă reflecție, dar și de dispute pentru specialiștii psihologi, teologi, medici și sociologi. Ea reprezintă una dintre cele mai importante dimensiuni ale ființei umane, care se manifestă sub diferite moduri, având ca funcție principală cenzura actelor noastre, sub semnul valorilor morale, a ceea ce este permis și a ceea ce este interzis omului.

Conștiința morală este proprietatea pe care o are spiritul uman de a enunța judecăți și normative spontane și imediate asupra valorii morale a anumitor acte in dividuale și determinate. Aceasta cercetează și controlează conformitatea faptelor noastre cu legea morală. Când această conștiință se aplică acțiunilor trecute, ea se traduce prin sentimente de bucurie (satisfacție) sau de durere (regret, remușcare, căință). Conștiința morală dovedește că judecata sau evaluarea acțiunilor noastre este fie anterioară, fie posterioară sentimentelor morale. Ea reprezintă proprietatea pe care o are spiritul uman de a surprinde și de a simți valoarea morală și de a explica acest sentiment prin intermediul judecăților normative. Conștiința morală constitue facultatea de a emite o judecată asupra valorii morale a acțiunilor umane. Ea este sentimentul imediat al acestei valori, pe care omul îl surprinde. La Senne afirmă că întotdeauna conștiința psihologică răspunde la întrebarea: ,,Ce sunt?”, pe când conștiința morală răspunde la întrebarea: ,,Ce fac?”.

Conștiința morală este darul lui Dumnezeu făcut ființei noastre din momentul creației, împreună cu întreaga sa spiritualitate. Acesta este atributul distinctiv al personalității noastre umane, este ,,ecoul dreptății veșnice a lui Dumnezeu”.

Componentele conștiinței morale sunt: cunoștințele, sentimentele, convingerile și atitudinile morale. Prin asimilarea și prin interiorizarea cunoștințelor morale (noțiuni, norme, principii morale) se dezvoltă sentimente morale (trăiri afective ale cunoștințelor morale). Acestea stau la baza dezvoltării convingerilor și atitudinilor morale (manifestate față de semeni, față de sine, față de întâmplări și de evenimente etc.).

Trăirea învățăturilor creștine cuprinse în Sfânta Scriptură constituie garanția formării unei conștiințe fundamentate pe valori eterne, imuabile, date de Dumnezeu: ,,Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24,35).

2.1.3 Formarea conștiinței moral – religioase a elevilor

Din punct de vedere psihologic, formarea conștiinței morale include două componente: cognitivă și afectivă. Cea cognitivă se referă la informarea copilului cu semnificația și cerințele valorilor, normelor și regulilor morale. Ea se realizează prin instruire morală. Cunoașterea nu se reduce însă la o simplă memorare a unor reguli, ea presupune sesizarea caracterului normativ și înțelegerea necesității respectării lor.

Afectivitatea reprezintă substratul energetic pentru ca aceste cunoștințe să se exprime în conduite. Dacă cunoștințele deschid orizonturi și luminează calea conduitei, stările afective îl mobilizează pe copil pentru a merge pe această cale. În zadar cunoaște copilul, dacă nu simte nevoia să acționeze, tot așa cum in zadar dorește să se manifeste dar nu știe cum, căror comportamente să-și subordoneze propriile impulsuri și să-și exprime adeziunea.

Conștiința morală se dezvoltă ca urmare a unui proces comlex care se desfășoară în timp, începând cu perioada copilăriei, sub influența unor factori diferiți, precum: familia, școala, exemplele morale, anturajul, sistemul de valori al societății etc.

Părinții au un mare rol în cultivarea însușirilor morale ale copiilor deoarece ei le imprimă prin modelul oferit, fie înalte idealuri umane, fie abisul viciilor. Înainte de perioada preșcolară, copilul este sub directa ascultare a lor, în căminul părintesc. Pentru el binele și răul reprezintă ceea ce spun părinții săi că este bun ori rău. În aceeași ambianță familială copiii îsi formează gustul pentru frumos, pentru ordine, curățenie ori dreapta judecată.

Climatul de căldură, sinceritate, dragoste, încredere și siguranță oferit de familie, reprezintă pentru copil fundamentul necesar dezvoltării conștiinței morale. Comunicarea părinte-copil și copil-părinte are un rol primordial. Ea nu se realizează doar prin mesaje verbale, ci și prin comportamente nonverbale, afectiv-emoționale, prin gesturi ori reacții. O privire absentă sau plină de interes, un zămbet cald sau unul sarcastic, un gest tandru sau de iritare, nerăbdare, completează mesajul sau îl minimalizează. Odată cu intrarea în școală, copilul trăiește rând pe rând două lumi diferite: una este cea a familiei, încărcată de afectivitatea primei copilării, cealaltă fiind școala, încărcată cu toate promisiunile viitorului. Dacă aceste medii se completează și se susțin, ele îl vor îmbogăți spiritual într-o măsură mare pe copil.

În învățământul primar, elevii studiază norme de conduită morale atât la orele de Religie cât și la Educație Civică, Consiliere si Orientare etc.

În învățământul gimnazial, programa școlară la disciplina religie oferă un sprijin important în formarea virtuților și conduitelor morale.

În învățământul preuniversitar, elevii sunt pregătiți să se apropie cât mai mult de Dumnezeu, să-L experieze și să-L caute în toate împrejurările concrete ale vieții. Atitudini și comportamente ale conștiinței morale pot fi dezvoltate elevilor și prin orele de dirigenție sau consiliere și orientare școlară:

Educarea respectului față de sine, tradusă printr-o atitudine morală ireproșabilă (gânduri, fapte și cuvinte frumoase și sănătoase), reprezintă singura cale durabilă de a obține și menține stima celor din jur;

Respectul față de ceilalți cultivat la elevi îi va determina să înțeleagă că nu înjosindu-l pe celălalt te ridici pe tine, ci căutând să-l ridici, să-l ajuți, să-i arăți bunăvoință și respect. Între oameni există o tainică legătură, iar un aspect al ei este că nimeni nu se poate respecta pe sine disprețuindu-i pe ceilalți;

Educarea modestiei se realizează prin îndemnul dat elevilor de a nu se lăuda singuri, de a nu accepta laude nemeritate sau excesive, de a nu căuta să fie în centrul atenției prin înfățișare sau atitudine, de a refuza atitudinea trufașă și invidia.

Cu răbdare, cu voință, cu tact și iubire, deci prin măiestrie pedagogică, profesorul de religie are datoria de a îndrepta cele rele și de a-i călăuzi pe elevi spre virtuțile demne de chipul lui Dumnezeu in om. Conștiința morală a copilului parcurge o etapă de trecere către autonomie morală, acest proces fiind puternic influențat de relațiile cu colegii și cu prietenii, în contextul cărora copilul dobândește experiența elaborării de norme și controlul îndeplinirii lor. În funcție de cărțile citite, bune sau rele, de modul de viață, cinstit sau mai puțin cinstit, variază și conștiința. La formarea conștiinței contribuie și exemplele frumoase de viață morală, văzute sau citite, contactul cu oamenii virtuoși și evitarea celor vicioși, cu influență nefastă.

Necesitatea educării conștiinței morale reiese din cuvintele Mântuitorului din Predica de pe munte, în care compară conștiința morală (lumina spirituală din om) cu lumina zilei: Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! (Matei 6, 22-23).

Conștiința morală creștină se află sub ocrotirea voinței divine. Ea primește elemente din conștiința creștină colectivă, dar acestea sunt asimilate și prelucrate de fiecare după posibilitățile sale, pentru ca apoi să fie puse în slujba zidirii morale, ținta supremă a tuturor.

Educația, mediul social, religia, cărțile citite, ocupația, felul de viață influențează în mod diferit formarea conștiinței la diferiți oameni și chiar la popoare întregi. O educație îngrijită și un mediu sănătos, vor contribui la formarea unei conștiințe drepte, pe când lipsa educației și un mediu nesănătos, vor falsifica conștiința. Elevilor aflați la vârsta împlinirii caracterului și a desăvârșirii personalității trebuie să li se vorbească tot mai mult despre Dumnezeu, despre conștiință morală, despre suflet, despre idealuri, despre responsabilitate și nu în ultimul rând despre sfințenie.

2.2 Etapele formării sentimentului religios al elevilor.

Dezvoltarea funcțiilor sufletești se află în strânsă legătură cu dezvoltarea fizică a copilului și a adolescentului. Percepțiile, sentimentele și trăirile religioase se conturează în funcție de etapele de vârstă. Pentru toți cei implicați în activitatea de educație religioasă, în special pentru profesorii de religie, cunoașterea percepțiilor, a trăirilor și a caracteristicilor educației religioase în funcție de etapele psihice și biologice de dezvoltare devine un imperativ. Copiii dispun de o bogată viață afectivă și de o mare sensibilitate, ceea ce-i face receptivi la tot ce este adresat sferei sentimentelor.

Fundamentarea sentimentelor și a conștiinței religioase presupune parcurgerea anumitor etape. Cunoașterea religioasă a individului se formează ca orice formă de conduită umană. Identitatea religioasă a omului ține de conținuturile concrete ale experiențelor curente, de urmele lăsate de transformările biografiei sale. Unii cercetători susțin că educația religioasă a copilului începe înainte de a se naște, prin formarea unei maturități spirituale a părinților. Părinții poartă responsabilitatea aducerii lui pe lume, iar copilul nu trebuie să suporte consecințele unor acte pe care nu le pot controla. ,,Capitalul spiritual acumulat de către părinți se va răsfrânge pozitiv asupra formării religioase a copilului.” Procesele gândirii religioase se conturează, se transformă și se sedimentează corelativ cu etapele psihogenetice de dezvoltare. O preocupare în acest sens a manifestat-o Fericitul Augustin, care asocia fazele dezvoltării fizice cu cele ale dezvoltării sufletești. El consideră că vârsta omului are în general cinci trepte: copilăria, vârsta băiatului, adolescența, omul matur și bătrânețea. Primele trei trepte interesează perioada educației, cuprinzând: vârsta copilăriei a doua și vârsta adolescenței.

La copilul mic se observă numai creșterea corporală; la vârsta copilăriei a doua, urmează creșterea spirituală, progresând cu pașii cunoștinței, iar la adolescent începe a se afirma o altă vârstă când aflăm o legătură mai mare între partea spirituală și cea corporală.

Percepția lui Dumnezeu în prima parte a copilăriei: primele îndemnuri timide spre de-venirea lăuntrică apar încă din copilărie, fundamentele caracterului religios moral fiind sădite în cadrul familiei creștine. Referitor la acordarea educației religioase încă din fragedă pruncie, Sfântul Ioan Gură de Aur aprecia: ,,Cum va deprinde copilul de mic, așa va rămâne și când se va face mare; ca și copacul pe care de-l va îndrepta cineva când e mlădiță, rămâne drept; iar de-l va lăsa strâmb, când se va întări nu se va mai îndrepta.” Sentimentul religios se manifestă la copii înaintea apariției unei gândiri religioase. Copilul prezintă o conduită a dependenței, deoarece pentru el mama este nu numai singura sursă de hrană, ci și una de liniște, de siguranță. Primele sentimente de venerație sunt îndreptate către mama sa, iar acestea vor dobândi cu timpul și un conținut supranatural. Copiii gândesc altfel decât adulții, observă altfel originea și finalitatea existenței. În Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (I Corinteni 13,11).

Acesta își lărgește spectrul de înțelegere spirituală începând cu vârsta de trei ani. Conștiința de sine se întărește, iar viața afectivă se amplifică. Copilul experimentează diferența dintre propriul corp și lumea din afară și manifestă nevoia de a se pune în valoare, de a se raporta totul la sine, de a deveni ,,mare”. Conștientizează faptul că alții sunt mai puternici, mai importanți decât el. Ideea de Dumnezeu poate fi asimilată aceleia de ,,mai mare”, pe care el o cunoaște deja. El manifestă o atracție față de grandoarea misterioasă a unei forțe de dincolo de oameni. Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă, ca încă de la naștere părinții să dea copiilor lor nume creștine, după numele celor ce s-au făcut pildă de credință și dragoste. ,,Prin numele , pe care îl dădeau copiilor lor, părinții de altă dată îi învățau pe copiii lor să-și alipească sufletul de virtute…, iar numele dat copiilor nu era numai un îndreptar spre virtute pentru cei ce-l purtau, ci era și învățătură de mare înțelepciune și pentru generațiile viitoare.

Membrii familiei și mai ales mama trebuie să înceapă prin formarea primelor conduite religios-morale. Prin legătura nemijlocită cu copilul, mama trezește și dezvoltă în ființa lui primele sentimente: de iubire, recunoștință și încredere. Copilul trăiește din viața mamei, vede cu ochii mamei, vorbește limba mamei. Mama este jumătatea copiilor (Aristotel). Aruncând o privire peste culmile istoriei lumii, constatăm că în familiile care au crescut fii ce au schimbat cursul istoriei și au croit drumuri noi spre adevăr și lumină, a existat o mamă creștină. Cei mai mari oameni ai Bisericii își datorează ascensiunea lor spre desăvârșire în mare parte bunei educații primite în familie; ei sunt opera unor adevărate mame creștine: Monica, mama Fericitului Augustin, Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur etc.

Părinții sunt primii dascăli ce sădesc în sufletul copilului, în perioada celor șapte ani, cele mai nobile sentimente, cele mai alese însușiri pentru întreaga viată, întreținând în mijlocul familiei duhul credinței, al rugăciunii și al sfințeniei. Familia are menirea de a-l introduce pe copil în religia de apartenență prin Taina Sfântului Botez și prin toate celelalte Sfinte Taine și ierurgii. Multe dintre actele comportamentului religios (rugăciunea, metaniile, participarea la sfintele slujbe) se formează prin influențare, prin observarea și imitarea a ceea ce fac părinții. În familiile de credincioși ,,educația religioasă a copiilor se va realiza implicit prin difuzarea convingerilor și prin participarea în comun la manifestările religioase”.

Rugăciunea se învață ca orice acțiune umană responsabilă, prin exercițiu și un minim de antrenament. Prima rugăciune învățată de copii este, de obicei, Îngerașul. Prin repetare mecanică, privind cu atenție în ochii mamei, copilul va învăța să se roage lui Dumnzeu, asemenea îngerilor. Rugăciunile pe care le spun copiii, rugăciunile născute din mințile lor, spuse cu credință, cu dragoste și sinceritate, au multă profunzime. Dacă celor mici li se vorbește despre îngeri și sfinți ca de niște binefăcători, ca de niște prieteni ai săi mai mari, ei vor simți nevoia să comunice cu ei, să se roage. O mamă credincioasă va ști să le povestească micuților despre Maica Domnului, cum a fost ea dusă la Templu la numai trei anișori, despre iubirea și bunătatea ei, care îndeplinește cererile celor ce i se roagă. Când copilul își formează prima impresie despre lume, este bine ca cel mai important loc să-L ocupe Dumnezeu. Pentru copil e tot atât de firesc ca lumea să fie făcută de Dumnezeu pe cât de normal este ca soarele să răsară. Relația copilului cu Dumnezeu este foarte profundă. Atunci cănd a primit o educație creștină, copilul știe că Dumnezeu face totul. El dă zăpada, El dă ploaia, El îi apără pe părinți, El îi vindecă pe bolnavi.

Părinții trebuie să vegheze ca legătura copilului cu Dumnezeu să nu se răcească și să îi ceară lui Dumnezeu să îi învețe cum să îmbogățească universul creștin al copilului. Deși este prematur, îi este de mare folos copilului să fie obișnuit că după această viață urmează viața veșnică. Existența raiului și a iadului îi împresioneză foarte tare pe copii, mai ales când sunt mici. Ei trebuie învățați să judece faptele după acest criteriu: dacă fac ce este bine, mă duc în rai. Dacă nu, merg în iad. Dacă îi ascult pe părinți merg pe drumul spre rai.

Slujba de duminică, poate reprezenta pentru copil, momentul cel mai frumos al săptămânii. Dacă familia a știut să-l apropie de Dumnezeu, slujbele pot fi o sărbătoare. Atmosfera din biserică poate fi mai atrăgătoare pentru el decât lumea poveștilor. Vorbindu-le copiilor despre prezența lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfinților Îngeri și a Sfinților în Biserică, se va putea observa că legătura lor cu membrii Bisericii nevbăzute va deveni mai trainică. Chiar dacă nu îi văd cu ochii lor, îi pot simți cu inima. Adierea cerească se atinge mult mai ușor de inimile lor.

Sărbătoarea Crăciunului și a Paștelui sunt cele mai importante momente în viața oricărui copil creștin. Atenția părinților trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Nașterii și Învierii Domnului. În mintea copiilor, imaginile se fixează foarte ușor, de aceea icoanele, numite și ,,biblia neștiutorilor de carte” sau ,,Evanghelia vie”, au un rol important în cunoașterea lui Dumnezeu. Icoana trezește în sufletul lor un ecou puternic, reprezintă întâlnirea lor cu lumea cerească.

Aducând în fiecare zi copilul în fața icoanelor, făcând o cruce asupra lui, mama va obișnui copilașul, pe măsură ce trece să-și facă semnul sfintei cruci și să se roage în fața sfintelor icoane.

După vârsta de patru ani, copilul începe să-și pună unele întrebări; interogațiile copilului trădează într-un fel înclinația înnăscută a ființei de a se raporta la Ființa Supremă. Dorința de cunoaștere este mare, dar puterea de înțelegere a marilor probleme este mică. Important este ca educatorul să dea un răspuns clar și concis pentru fiecare întrebare și să-i împărtășească odată cu adevărurile de credință și viziunea lui asupra lumii. Copilul trebuie să aibă cunoștința Domnului fără ca acesta să fie banalizat și redus la nivelul lucrurilor obișnuite, prin explicații strict empirice. Familia creștină reprezintă școala virtuților. Cea mai bună creștere pe care o pot da părinții copiilor este cea morală și religioasă. Fiecare copil este o ființă metafizică, un mic filosof religios care se roagă cu drag lui Dumnezeu, îi place la biserică, pune întebări despre lume și viață, vrea să cunoască toate căutând rațiunea ascunsă a lucrurilor. Toți copiii au o firească pornire spre Dumnezeu, spre religie.

Percepția lui Dumnezeu la a doua perioadă a copilăriei: este vorba de copiii de la 7 ani până la 11-12 ani, adică vârsta proprie învățământului primar. Această perioadă este importantă în dezvoltarea gândirii copilului, deoarece acum se produc transformări majore în procesele de cunoaștere, transformări ce se referă atât la organizarea sistemului de cunoștințe și noțiuni, cât și la caracteristicile operative ale gândirii. În această etapă, forma antropomorfică atriobuită de Dumnezeu începe să se spiritualizeze, deoarece și sufletul copilului evoluează spre o stare de conștiință superioară. Aceasta este perioada în care se constitue noțiuni și judecăți morale, se consolidează bazele concepției despre lume și viață, se lărgește mult conduita civilizată, încep să se elaboreze convingerile moral-religioase fundamentale. Astfel, perioada micii școlarități devine una dintre etapele de condiționare complexă a dezvoltării caracterului și a personalitații copilului.

Teama și iubirea de Dumnezeu sunt primele aspecte pe care le ia sentimentul religios al copilului. Ei iubesc ceea ce corespunde orizontului lor de percepere: copilul Iisus, Sfânta Fecioară Maria, ca Mamă a Domnului Iisus Hristos, îngerii. La această vârstă copilul este capabil să memoreze povestiri și istorioare. Ținând cont de acest lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni, poezii și povestiri religioase adecvate vărstei.

În școala primară, educația religioasă va fi realizată prin mijloace și procedee adecvate, de către cadre didactice calificate. Conținutul educației religioase la această vârstă trebuie să realizeze un echilibru optim între concret și abstract, pentru a deveni interesant și atractiv. Sentimentul religios cunoaște o evoluție de la concret la abstract (transcendent). Iconografia creștină, are în acest sens, un rol deosebit de important pentru dezvoltarea gândirii abstracte și construirea unui sistem filosofic care dă sens vieții.

Percepția lui Dumnezeu la perioada preadolescenței: determină extinderea și amplificarea religiozității. Raportarea la normele biblice îl determină pe copil să-și rezolve unele probleme de ordin moral, existențial. Prezența la slujbele religioase nu mai este receptată ca o simplă obligație, ci ca o necesitate. Copilul devine mai responsabil de legătura dintre el și Dumnezeu. Se roagă dimineața și seara fără să fie atenționat sau obligat de acest lucru. Există și riscul ca în acestă fază unii tineri să intre într-o stare de incertitudine. Între 12-14 ani intră în joc pubertatea. La această vârstă are loc închegarea sau cristalizarea caracterului precum și a principalelor trăsături de personalitate. O atragere forțată spre ora de religie poate avea consecințe imprevizibile. De aceea sunt necesare tactul și mai ales, răbdarea din partea profesorului de religie.

Preadolescenții comunică, se organizează în grupuri, solidaritatea și gradul de socializare cresc în mod simțitor. Comuniunea de interese și sentimente face ca și religiozitatea să se extindă și să se amplifice. Copilul se încrede în celălalt, se confesează. Raportarea la divinitate îi dă ocazia să-și rezolve unele probleme: o ușoară confuzie morală, o cădere existențială etc. Copilul este capabil la această vârstă să acceadă la semnificațiile și valorile sacre atât pentru el, cât și pentru alții. Nu mai recepționeză prezența sa la o ceremonie religioasă ca pe o simplă obligație, ci ca pe o necesitate, o trebuință. Copilul devine mai responsabil de raportul dintre el și Dumnezeu. În această etapă elevii trebuie să utilizeze în diferite contexte expresiile și noțiunile religioase nou învățate, realizând corelații interdisciplinare (istorie, literatură, muzică, geografie, artă).

Demersul didactic va avea finalitățile scontate în măsura în care vom ști să rămânem fideli principiilor evanghelice și totodată, să apelăm la metodele și mijloacele de învățământ ale didacticii moderne. Orice informație referitoare la Dumnezeu, Biserică, Sfintele Taine trebuie să aibă o transparență, o maleabilitate.

Dacă ,,operăm cu repere fixiste îl mărginim pe Dumnezeu în frontierele lor.” De aceea, mai presus de toate, să-L rugăm pe Dumnezeu ca ăn demersul nostru educațional să ne dea mereu cuvânt cu putere multă, pentru a-i determina pe elevi să devină buni creștini, cu sufletele în ascultare.

Percepția lui Dumnezeu la perioada adolescenței: sufletul adolescentului oferă teren prielnic pentru imprimarea mai adâncă a înstrucției și educației religioase. Ideile religioase devin la adolescent mai profunde și au o semnificație vitală. Adolescența este vârsta când se afirmă mai cu putere rațiunea, judecata, afecțiunea, toate acestea fiind prielnice dezvoltării sentimentului religios și a voinței ferme pentru exersarea virtuților.

Perioada adolescenței este perioada sinelui spiritual când individul iese din conformismul infantil, câștigându-și independența de mentalitate, manifestările lui fiind destul de controversate. Adolescența este o perioadă trăită extrem de dramatic de unele persoane. Este foarte bine cunoscută expresia de ,,criză a adolescenței” care numește o stare de tulburare somatică, dar și sufletească ce provoacă de multe ori probleme de ordin psihologic, conducând spre hipersensibilizare, respingerea societății, izolare, neânțelegeri. Tânărul se află în căutarea propriei identități: începe să se întrebe cine este el și ce rost are în lume cine și ce este Dumnezeu, dacă există viață veșnică etc. În cazul în care formatorul nu aduce argumente solide în sprijinul informațiilor sale și nu-l tratează pe tânăr cu respectul cuvenit, efectul este grav: pierderea spirituală a acestuia. Părintele I. Moldovan identifica trei etape ale atitudinii adolescentului față de religie:

etapa în care adolescentul încearcă să pătrundă în lumea supranaturalului și trăiește dispozițiile morale, etice și idealiste;

etapa ,,conversiunilor” în care încep să apară crize și îndoieli religioase. Astfel, apar incertitudini cu privire la existența lui Dumnezeu, predomină neliniștea și pe acest fond ei pot trece de la o extremă la cealaltă.

etapa în care criza se temperează și se definesc atitudinile față de religie. Fiecare adolescent are propria credință și concepție față de Dumnezeu, acest fapt asigurându-i liniște și mulțumire interioară.

Deși parcurge acest traseu sinuos al îndoielilor, al neliniștilor față de religie, adolescentul nu este străin de sentimentele religioase, dovadă fiind faptul că după aceste stări cei mai mulți își recapătă credința.

Pilda fiului risipitor poate fi interpretată și din acest punct de vedere. Fiul cel mic trece prin etapa crizei de identitate, el își cere cu îndrăzneală partea de avere pentru a pleca în lume. Nechibzuit fiind își cheltuie toată averea, rămâne într-o cruntă mizerie și se angajează ca păstor al unei turme de porci. Risipitorului nu i-a fost de folos nici acestă slujbă căci rămânea flămând, fiind lipsit nu numai de hrană omenească ci până și de roșcovele, care erau destinate porcilor. Revenindu-și în fire, își amintește de casa tatălui său și acest lucru îi aduce în suflet o rază de lumină. Fiul risipitor este acum gata de pocăință, de acceptare a unui statut inferior, dar în casa sa, a tatălui său. Dorul întoarcerii acasă este însoțit de căință sinceră. El îsi formulează și o mărturisire din care se vede limpede cât de adânc își simțea păcătul și cât de hotărât era să se întoarcă: ,,Sculându-ma, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din slujitorii tăi” (Luca 15, 18-19). Acesta este momentul din viața adolescentului, când criza se temperează și atitudinea lui față de Dumnezeu se definește mult mai clar.

Tinerii își formează o responsabilitate socială, dar societatea poate să-i dezamăgească, ceea ce atrage după sine apatia, stări de angoasă, disconfortul psihic, nonconformismul și dorința de independență. Se observă de obicei la adolescenți o adevărată controversă cu autoritatea. Perioada adolescenței este hotărâtoare în centrarea individului spre credința religioasă. Maurice Dubesse observă că: ,,acum e momentul când de obicei se pierde, se câștigă sau se capătă credința… Dumnezeu încetând de a mai fi o reflectare a imaginii părintești, întruchipează atunci valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte.

Pentru a ajuta pe adolescent să depășească această stare de incertitudine este necesară educația religioasă, educație care spre deosebire de alte obiecte de studiu, se adresează în special inimii, mai puțin gândirii deoarece ,,rațiunea, oricât ar fi de valoroasă, este și ea o slugă și nu un stăpân. Profesorul de religie va avea un dialog sincer cu tinerii, folosind și argumente; este recomandabil să fie respectată poziția interlocutorului, evitându-se tentele ironice sau culpabilizatoare. Se impune ca ,,adolescentul să fie invitat la o reflecție asupra lui însuși… reflecția catehetică s-ar dori a fi pluridisciplinară”

Sentimentele superioare religioase au un rol esențial pentru progresul și moralitatea socială. Aceste sentimente dinamizează indivizii unei societăți, furnizează energia și responsabilitatea creatorului, atât în știință cât și în artă; ele sunt definitorii atât pentru fericirea și mulțumirea personală cât și pentru echilibrul psihic. Ambițiile materiale dau satisfacții limitate. O dovedește realitatea că în lipsa educației religioase și în condițiile unor relații familiale șubrede, fiii unor oameni foarte bogați își părăsesc căminele, încep să se drogheze, recurgând de multe ori la sinucidere. De aceeea, cei care au cercetat problemele legate de echilibrul sufletesc al omului, precum și premizele întemeierii unei societăți prospere au acordat o mare însemnătate formării sentimentelor morale și religioase. Este adevărat că educația religioasă îi revine Bisericii, dar societatea nu trebuie să rămână străină de această necesitate socială. Indiferent de vârsta elevilor cu care dialogăm, mijlocul principal în educație este exemplul personal, așa cum Biserica are în istoria sa nenumărate exemple: Iisus Hristos, Sfinții Apostoli, sfinții, martirii.

2.3 Educarea caracterului în școală

Importanța școlii în dezvoltarea personalității elevilor și în cultivarea valorilor reiese din trei aspecte fundamentale: ca instituție social-educațională, ca organizație socială, și ca instanță de spiritualizare, adăugând câteva aspecte importante legate de educarea caracterului prin activități realizate în școală și de prezența fenomenului violenței în spațiul școlar. Înțelesul etimologic al școlii (ca instituție socială expres educațională pornește de la grecescul ,,schola” ce înseamnă ocupație de timp liber, plăcere, studiu, cuvănt preluat și de romani, prin latinescul ,,scola” și devenit mai apoi ,,școală” în înțelesul de învățământ în care instituirea și educația tinerei generații se organizează și se realizează sistematic.

Școala este o organizație care învață și produce învățare. Specificul ei decurge în esență, din faptul că ea este investită cu funcția de aproduce învățare și își structurează toate celalte aspecte organizaționale și funcționale în această direcție. Școala este o instituție delegată de comunitate să transmită un anumit set de valori. Sub aspect axiologic, actul pedagogic nu se limitează la o simplă reproducere a valorilor morale, științifice, artistice în corpusul de expectanțe și de norme pedagogice sau în conținuturile transmise: el operează o selecție, o decantare, o ierarhizare după criterii ce au în vedere relevanță pedagogică a setului de valori în exercițiul paideutic.

Influența profesorilor asupra dezvoltării concepției copilului despre sine și a stimei de sine este foarte puternică. Școlarul (6-12 ani) dobândește noi deprinderi legate de activitatea lui școlară: să deseneze, să scrie, să se roage, să cânte etc. Atunci când este încurajat să facă asemenea lucruri și este lăudat pentrurealizarea lor, treptat va manifesta tendința de a munci susținut, de a persevera în realizarea sarcinilor dificile, de a pune munca înaintea plăcerilor de moment. Dacă strădaniile sale, în loc să-i aducă laude, îi vor aduce critici, pedepse, nemulțumirea profesorilor și a părinților, dacă va fi pus să arate ce poate și va fi derogatde la muncă și de la responsabilități, atuci copilul va dobândi treptat un sentiment de inferioritate legat de propriile sale capacități și de incapacitate în raport cu alții. Concepția despre sine se referă la credințele cuiva despre propria persoană, despre puterile și slăbiciunile sale în trei mari domenii. Concepția pozitivă sau negativă despre sine este rezultatul mai multor factori, dintre care cei mai importanți par a fi:

performanțele obținute anterior;

comportamentul altora față de persoana noastră;

așteptările celorlalți cu privire la realizările și performanțele de care vom fi capabili în viitor;

Rolul școlii este acela de a-i ajuta pe elevi să ajungă la o concepție pozitivă despre sine, dar realistă și să dobândească încredere în ei înșiși, prin influențarea tuturor acestor factori.

2.3.1 Structura și dinamica personalității

Personalitatea este subiectul uman ca unitate dinamică bio-psiho-socio-culturală, înzestrată cu funcții cognitive, axiologice, proiectiv-creative, dinamico-energetice, afectiv-motivaționale și volitiv-caracteriale, pragmatice și operaționale de autoorganizare și autoreglare, manifestate în comportament. Ca sistem suprastructurat deschis, personalitatea este rezultatul dezvoltării unitare prin procesul învățării a însușirilor înnăscute și dobândite sub influența mediului socio-cultural, asigurând fiecărei individualități o adaptare, originală și activă, la mediul înconjurător. Componentele personalității interacționează unele cu altele, se organizeazâ, se relaționează reciproc, se ierarhizeazâ dând naștere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. În existența concretă a individului ceea ce contează este nu atât prezența sau absența uneia dintre aceste laturi, nu atât gradul lor de dezvoltare, cât modul propriu în care ele se structurează. Tocmai de aceea psihologia trebuie să se centreze pe evidențierea structurii personalitâții, a relatiilor reciproce existente între laturile și componentele ei care conduc, în plan psihocomportamental, la efecte diverse. Personalitatea este privită în trei ipostaze:

ca subiect pragmatic al acțiunii care transformă lumea și care tinde să o stăpânească;

ca subiect epistemic, al cunoașterii, care ajunge la conștiința de sine și de lume, întrucât beneficiază de cunoștințe și participă la procesul nelimitat de cunoaștere;

ca subiect axiologic care poartă cu sine și care generează valori;

Personalitatea umană este constituita din trei părți constitutive:

temperament,

aptitudini

caracter

Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personatitățti. Dinamică, deoarece ne furnizează informații cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă sau rigidă, este conduita individului. Energetică, pentru că ne arată care este cantitatea de energie de care dispune un individ și mai ales modul cum este consumată aceasta. Unele persoane dispun de un surplus energetic, unele se încarcă energetic, altele se descarcă exploziv, violent; unele își consumă energia într-o manieră echilibrată, fac chiar economie, altele dimpotrivă, își risipesc energia. Temperamentul este una dintre laturile personalității care se exprimă cel mai pregnant în conduită și comportament o serie de indicatori psihocomportamentali ne pot ajuta pentru a identitica cu ușurință temperamentele. La unii oameni ritmul și viteza desfășurării vieții psihice sunt mai accelerate: vorbesc mai repede, se mișcă rapid, se emotionează și își exteriorizează cu mai mare ușurință stările afective, în timp ce la alții toate aceste manifestări sunt mult mai încetinite, viteza și ritmul lor fiind extrem de reduse. Se știe că unele persoane sunt mai impulsive și impresionabile, față de altele mai calculate și mai impasibile “reci" sub raport emoțional. Unii oameni intra rapid în activitate, se apucă cu ușurință de muncă, dar tot atât de rapid parăsesc câmpul sarcinii, nefinalizând activitatea. Alții, dimpotriva, intră mai greu în activitate, dar până nu o termină nu o parăsesc. Diverși indivizi vorbesc singuri, ca o "mitralieră", având un debit verbal foarte mare, alții abia dacă deschid gura, tempoul lor fiind extrem de mic. Toate acestea sunt indicii că persoanele respective au temperamente diferite.Indicatorii amintiți nu aparțin doar unui singur proces psihic, unei anumite conduite, ci întregii personalități. De asemenea, ei nu se manifestă sporadic, accidental, ci sunt stabili, având manifestări continue.Cele mai reprezentative tipologii temperamentale, în functie de criteriul care a stat la baza elaborării lor, sunt:

tipologii temperamentae;

tipologii constituționale;

tipologii psihologice;

tipologii psihofiziofogice;

tipologii psihosociologice;

tipologii psihopatologice

2.3.2 Structurile psihice ale personalității

Diferențele temperamentale au fost frecvent explicate prin particularitățile anatomo-fiziologice. Aceste patru tipuri clasice de temperament presupun mai multe caracteristici:

1.Colericul, ca urmare a predominării excitației este neechilibrat, oscilând între entuziasm exagerat, consumând energie mare, și abandonarea inițiativei, urmată, uneori, de stări depresive, de anxietate și de neîncredere în forțele proprii. Colericii sunt agitați, impulsivi, nestăpâniți, iritabili, încăpățânați, agresivi, cu tendințe de dominare și opoziție, inegali în acțiuni. Aceste trăsături trebuie temperate prin educație. În lipsa educației pot lua o manifestare negativă, degenerând în obrăznicie, agresivitate, nestăpânire, acte de indisciplină, neintegrare în colectivul clasei. Deoarece colericii se plictisesc repede, în activitatea lor este necesară crearea unor motivații puternice pentru învățătură, care să-i mobilizeze în muncă, să le stimuleze inițiativa, să le canalizeze energia și să le dezvolte capacitatea de organizare.Dacă un copil coleric este convins de necesitatea disciplinei și este numit să răspundă de aceasta, în cadrul clasei, rezultatele vor fi pozitive, reușind, astfel, să se autoeduce. Părinții și cadrele didactice trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru organizarea activității copiilor colerici datorită instabilității emoțiilor, a sentimentelor și a intensității cu care se desfășoară acestea.Copiii colerici manifestă trăsături pozitive ca: voiciunea, reactivitate crescută, plăcerea de a învinge greutățile, bogăția afectivă etc.

2. Sangvinicul este un tip puternic, echilibrat, optimist, curajos, deschis, impresionabil, sensibil, energic și mobil, bine dispus, rezistent și stăpânit, rapid în mișcări și în vorbire.
Învață ușor, însă tot atât de ușor intervine și procesul uitării. Se plictisește repede și are tendința spre superficialitate. Copiii cu acest temperament trec repede de la o activitate la alta, se adaptează ușor, se angajează în rezolvarea unor sarcini școlare fără să manifeste entuziasm exagerat, nu le place să riște și nu se descurajează, sunt sociabili, uneori exuberanți, dar instabili în stări afective, influențabili, ușuratici, superficiali, nu se pot concentra, de fiecare dată, cu randament etc. Deși s-a spus despre sangvinic că este temperamentul ideal, totuși este necesară educația pentru a preîntâmpina formarea unor trăsături negative de caracter și a dezvoltării trăsăturilor pozitive.

3. Flegmaticul se caracterizează prin predominarea inhibiției, el fiind echilibrat, calm, liniștit, calculat, stabil în acțiuni, ordonat, răbdător, meticulos, perseverent, însă lipsit de inițiativă și entuziasm. În procesul însușirii cunoștințelor depune mai multe eforturi, dar acestea odată asimilate sunt durabile. Se adaptează destul de greu la situații noi, este un tip închis, rece, puțin sociabil, însă prin educație devine destul de productiv.

4. Melancolicul este un tip slab, nerezistent la eforturi, interiorizat, trist, timid, anxios, nehotărât, retras, nesigur, cu sentimentul inferiorității, neîncrezător în forțele proprii și visător: nu rezistă la stări tensionale, dar este serios, conștiincios, exigent cu el însuși, supus, sârguincios. Copiii melancolici prin educare încrederii în forțele proprii și printr-o antrenare progresivă, în rezolvarea unor sarcini, devin capabili de eforturi intense și dau rezultate bune la învățătură.În lipsa educației devin pesimiști, nesociabili, cu complexe de inferioritate, consumându-se datorită eșecurilor.

2.3.3 Rolul școlii în dezvoltarea corectitudinii, simțului egalității și capacității de raționare morală.

Religia constitue parte integrantă și definitorie a culturii naționale. Fără cunoștințele oferite de aceasta nu putem înțelege istoria și cultura acestui popor și nu putem prețui catedralele, mănăstirile, bisericile, operele de artă vizuală și muzicală, în marea lor majoritate inspirate de credința religioasă. Aceasta explică de ce în marea majoritate a țărilor europene religia se predă în cadrul sistemului de învățământ public, având un rol recunoscut și apreciat în societate, cu implicații profunde în dezvoltarea socio-culturală. În țara noastră, potrivit Constituției României, art.32, alin.(7), ,,în școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege”, așa cum se întâmplă în majoritatea statelor Uniunii Europene. Legislația din România, respectă normele europene și promovează un sistem de învățământ comparabil cu cel existent în majoritatea statelor Uniunii Europene.

Religia a avut întotdeauna în cadrul sistemului public de învățământ, un rol important în procesul de formare a competențelor și atitudinilor moral-sociale. Așa cum geografia oferă cunoașterea configurației spațiale a pământului iar istoria oferă cunoașterea succesiunii temporale a generațiilor umane, religia oferă perspectiva comuniunii eterne de iubire între Dumnezeu și oameni, între Creator și creaturi, între persoane și între popoare. Prin urmare educația religioasă nu poate lipsi din programul școlii românești, tocmai pentru că studiul religiei corespunde nevoii comunității românești locale și naționale de a-și păstra bogăția și identitatea spirituală și de a transmite valori permanente tinerei generații.

Întrucât libertatea reprezintă un mare dar oferit de Dumnezeu omului, educația religioasă trebuie asumată în mod liber, conform dorinței părinților și a copiilor. În acest sens, Biserica a respectat deciziile comunităților locale, în concordanță cuprevederile art. 26, alin. (3), din Declarația universală a Drepturilor Omului: ,,părinții au dreptul de prioritate în alegerea modului de educație acordată copiilor lor.” Libertatea nu reprezintă indiferență spirituală, ci capacitatea omului de a alege valori care îmbogățesc viața persoanei și în special a comunității umane. În acest sens, valorile oferite de educația religioasă sunt extrem de necesare deoarece ele reprezintă pentru tineri un reper spiritual esențial și un liant existențial între toate cunoștințele dobândite prin studiul celorlalte discipline. Valorile cultivate și virtuțile încurajate în cadrul orelor de religie sunt necesare sănătății spirituale a persoanei și a comunității.

Religia îl învată pe copil și pe tânăr iubirea fată de Dumnezeu și față de oameni, credința,speranța, solidaritatea, dreptatea și recunoștința față de părinți și față de binefăcători, dărnicia și hărnicia, sfințenia vieții, valoarea eternă a ființei umane, adevărul prim și ultim al existenței, binele comun și frumusețea sufletului profund uman, cultivat și îmbogățit prin virtuți.

Predarea religiei în școală are valențe educaționale deosebite, prin rolul ei formativ în viața tinerilor, reducând efectele negative ale crizei contemporane de identitate și orientare, propunând modele viabile de bunătate și sfințenie și oferind tinerilor repere în viața de familie și în societate. Educația religioasă reprezintă un factor destabilitate și de comuniune în societatea românescă, un izvor sfânt și statornic de inspirație pentru a apăra și promova identitatea spirituală și demnitatea persoanei care trăiește azi într-o lume din ce în ce mai pluralistă și mai fragmentată din punct de vedere spiritual și social. Religia evidențiază valoarea eternă a faptelor bune, săvârșite în timpul limitat al vieții terestre și promovează comuniunea între generații prin valorile perene ale credinței cultivate și transmise.

În pedagogia contemporană se remarcă efortul de integrare a celor două dimensiuni ale educației: religioasă și morală, în încercarea de a le oferi tinerilor un suport interior pentru ca aceștia să-și însușească o conduită morală: ,,Atmosfera religioasă și climatul moral vor constitui un deziderat comun al școlii, familiei, bisericii, societății, în care tinerii să învețe prețuirea, iubirea de semeni și reținerea de la a săvârși răul.”

În mod evident realizarea idealului educațional este posibil doar prin formarea personalității elevilor în acord cu valorile învățăturii creștine care îl conduc pe om spre respectarea conștientă, pe baza unei motivații interioare pozitive, a valorilor morale, a diversității culturale, de sprijinire a semenilor pentru atingerea aspirațiilor individuale și sociale. O educație religioasă nu reprezintă doar un demers religios, social și cultural, ci constitue o cale spre formarea unor caractere corecte și temeinice din perspectiva culturii și a valorilor eterne, libertății și egalității între semeni pe care le propune la modul cel mai înalt religia creștină, educarea în spiritul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, al demnității, al toleranței, al cultivării sensibilității fată de problematica umană, fată de valorile moral-civice.

Necesitatea educației religioase reiese atât din nevoia unei etici pedagogice, cât și din faptul că în demersul de formare a propriei personalități nevoia de cunoaștere religioasă este legată nemijlocit de structura și aspirațiile ființei umane.

2.4 Principiul egalizării șanselor în domeniul educației religioase

Asigurarea egalității șanselor în domeniul educației religioase constituie unul dintre principiile fundamentale ale societăților democratice. Chiar dacă realizarea sa efectivă este “inegală” (în diferite planuri ale vieții sociale: politic, economic, cultural, etc.), el este un principiu constitutiv al democrațiilor, fiind înscris în Constituțiile statelor, ca și în diferite reglementări naționale și internaționale. (Păun Emil, 1998).

Principiul egalizării șanselor în domeniul educației religioase este corelat cu principiul drepturilor egale. Egalizarea șanselor este procesul prin care toți copiii și în particular elevii cu nevoi speciale pot avea acces la diversele sisteme educaționale ale societății. O persoană devine practic handicapată atunci când i se refuză șansele care permit accesul la educație, viața de familie, angajarea în muncă, condiții de locuit, participare la diferite organizații, asociații, etc. Societatea este obligată deci să identifice și să elimine sau să diminueze barierele care împiedică accesul la educație. Expresia cea mai elocventă a acestui principiu în domeniul învățământului îl constituie principiul egalității șanselor educaționale și al dreptului la educație.

Egalitatea șanselor educaționale vizează:

egalitatea șanselor de acces;

egalitatea șanselor de instruire și educație;

egalitatea șanselor de integrare, reușită socială;

Asigurarea acestui principiu conduce la o altă premisă a educației integrate și anume ”școala pentru toți”. Această școală:

reprezintă expresia instituțională a principiului educației de bază pentru toți;

presupune o organizare instituțională și pedagogică a învățământului, astfel încât să ofere bazele unei educației în care fiecare copil să evolueze în funcție de aspirațiile și posibilitățile sale dar și potrivit nevoilor sociale;

pune în practică politica egalității în educație;

asigură mobilitatea pe orizontală și verticală a celor ce învață și multiplică posibilitățile de opțiune.

Conținuturile predate elevilor le asigură posibilitatea de a progresa în cunoașterea învățăturii ortodoxe și a regulilor de morală fundamentate pe învățătura revelată de Mântuitorul Iisus Hristos, printr-un demers în care cunoașterea, trăirea și exprimarea acesteia se sprijină reciproc. Acest fapt implică predarea conținuturilor astfel încât să asigure depășirea învățării de tip reproductiv și conducerea elevilor spre alte tipuri de învățare, mult mai aproape de nivelul intelectual, cultural, spiritual la care se află: învățarea prin dialog, prin descoperire, prin acțiune, prin asociere de idei, prin imitație, prin experiență. În orice demers educativ, dar mai cu seamă în cel religios, elevul participă activ în măsura în care recunoaște în dascălul său un îndrumător dispus să-l accepte din iubire, așa cum este el, să-l sprijine în eforturiule sale și să-l ajute să înțeleagă și sa depășească nereușitele de moment.

Transmiterea prin limbajul credinței a învățăturii revelate, atrage după sine și valorizarea elevului. Orice acțiune didactică religioasă are sens în măsura în care-l ajută pe elev să-și valorifice propriile capacități, înțelese în lumina învățăturii creștine drept talanți deveniți virtuți. Mediul educativ în care se dezvoltă elevii, chiar de aceeași vârstă biologică, poate determina diferențe esențiale în ceea ce privește vârsta spirituală a acestora.

Succesul demersurilor educative religioase se poate amplifica pe măsura respectării de către profesor a unor principii, precum: plasarea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos în centrul activității didactice, prezența rugăciunii pentru elevi în programul religios personal al profesorului, valorificarea iubirii ca principiu educativ, utilizarea unui dialog formativ cu elevii, îmbinarea blândeții cu severitatea, atitudine care presupune impunerea autorității didactice, simultan cu valorizarea pozitivului din sufletul fiecărui elev și instaurarea unui climat afectiv cu valențe formative și motivaționale în clasă.