Rolul Disciplinei de Drept Constitutional In Dezvoltarea Constitutionalismului Romanesc

Capitolul I

Momente de referință în constituționalismul romanesc

Secțiunea I. Originea constituționalismului în România

În legătură cu punctul de pornire al evoluției constituțioanale a statului nostru, în doctrina constituționala, în istoriografia românească, in publicistica partidelor politice de la sfârșitul secolului al-XIX-lea si începutul secolului XX și in alte surse recente s-au susținut mai multe puncte de vedere care pot fi rezumate în patru curente principale :

Începuturile sistemului constituțional în țările române sunt legate de Proclamația de la Islaz din 1848, considerată a fi prima constituție româneasca. Acesta este opinia lui Ioan Ceterchi.

În opinia profesorului Ioan Muraru, organizarea constituțională debutează cu Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris din 1864 si Legea electorala din 1864 – ambele acte fiind apreciate ca prima constituție a României.

Dupa părerea lui Constantin Dissescu evoluția constituțională a statului român incepe odata cu adoptarea Constituției din 1866.

Marele nostru istoric Nicolae Iorga aprecia in ‘Istoricul Constituției Românești’ faptul că evoluția constituțională româneasca are rădăcini adânci care coboară neîntrerupt până la întemeierea statelor românesti în secolul al-XIV-lea.

O alta problemă importanta o constituie caracterul evoluției constituționale a României. In aceasta privință organizarea constituțională a statului român – de la primele formațiuni statale întemeiate in secolul al-XIV-lea, până la stadiul actual al dezvoltării politice a României – are un caracter unitar si totodată procesual. Caracterul unitar al evoluției onstituționale românești este pus in evidență de fatptul ca in cele doua principate românești au existat practic aceleași realitați social-economice. Organizarea si funcționarea puterilor sau prerogativelor legislative, administrative,judecătorești si rolul militar al domnitorilor munteni și moldoveni au fost cârmuite de aceleași cutume sau practici constituționale autohtone aplicate în timp îndelungat și in mod repetat în cele două țări. Pe întreg parcursul dezvoltării constituționale cele două state romanești ca și Transilvania au statornicit între ele strânse legături politice, fiind animate de aceleași idealuri socio-economice, însa mai presus de toate era conștiința unității naționale.

Caracterul procesual al organizării constituționale a statului român constă in faptul ca aceasta s-a desfășurat fără întrerupere, de la forme simple la forme complexe, că evoluția politică a celor doua state – de la întemeierea lor până la unirea principatelor române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza – a fost guvernată de aceleași legități generale ale dezvoltării sociale. Dezvoltarea constituțională a Transilvaniei ca Voievodat autonom și apoi ca Principat autonom a parcurs de asemenea, un proces evolutiv in care s-au evidențiat răspândirea si viabilitate a unor instituții social politice si juridice românești ( cnezatele și voievodatele). Incorporată la sfârșitul secolului al XVII-lea in Imperiul austriac, Transilvaniei i s-a aplicat regimul constituțional stabilit in Diploma Leopoldina din anul 1691. Acest act a fost adoptat de către Leopold I, împăratul Imperiului habsburgic, și prin acesta Principatul Transilvaniei este subordonat direct împăratului. Acest act consfințea instaurarea dominației habsburgice în Transilvania și ține loc de constituție până in anul 1877. Este evident faptul că la momentul întemeierii statelor feudale românești acestea nu aveau o organizare de stat ( constituțională ) în înțelesul conceptului modern de organizare constituțională. Nu exista in secolul al XIV-lea o Constituție ca document politico-juridic în înțelesul de pact fundamental intre guvernanți si guvernați, adoptat de un organism reprezentativ in care să fie stabilite cu precizie modalitățile de desemnare, de organizare și funcționare ale instituțiilor de guvernare și raporturile intre acestea precum și statutul politico-juridic și social al individului. 1

Existau însă numeroase cutume și reguli de guvernare care fixau cel puțin, locul și rolul unor structuri de putere în procesul de conducere, ca și unele raporturi ale acestora cu cei guvernați, precum și privilegii sociale și politice acordate de șeful statului – Domnitor, Voievod – unor reprezentanți ai boierimii, clerului, etc. Aceste cutume sau obiceiuri întruneau întru totul elementul psihologic apreciat în doctrină ca un element constitutiv al cutumei constituționale.

Într-adevăr cutumele erau recunoscute și însușite de categorii largi de populație ca obiceiuri străvechi reglementând raporturi fundamentale. Este relevantă in acest sens prezentarea făcută de Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”, in ceea ce

Cristian Ionescu, Drept Constituțional și Instituții Politice,vol.I, ed.Lumina Lex, București 1997, p. 6

privește alegerea ca Domn al Moldovei a lui Petru Rareș, fiul natural a lui Ștefan cel Mare. Aceste cutume și practici de tip constituțional au evoluat continuu întărindu-se cu fiecare domnie.

Unele dintre acestea s-au autonomizat treptat față de celelalte cutume și obiceiuri dezvoltându-se de sine stătător ca obiceiuri exclusiv constituționale. De asemenea la acea vreme nu se putea face o distincție clara intre cutuma constituționala și cea cu un conținut juridic, civil, penal, etc. Este evident faptul ca acest concept de organizare constituțională raportat la organizarea statală a țărilor române în momentul întemeierii acestora trebuie privit într-un sens mult mai larg decât actualele conotații ale acestei noțiuni.

Existau numeroase structuri instituționale de natura constituționala cum ar fii: Domnia, diverse dregătorii, ca și raporturile între domn și boieri. Acestea reflectau, trăsături ale unora din principiile de guvernare ale Imperiului Bizantin. Receptate intr-o perioadă istorică relativ îndelungată, principiile fundamentale de esență ale organizării politice – preluate la rândul lor de la Imperiul Roman de Apus și adaptate unor noi realități geografice, social-politice, naționale, economice, religioase și culturale -, s-au împletit cu tradiții și practici juridice autohtone.

Dintr-o asemenea împletire a rezultat o sinteza armonioasa sub forma unor principii juridice și cutume constituționale perfect aplicabile organizării politice a voievodatelor românești, raporturilor intre Domnitor si supuși, relațiilor celor doua țări cu Poarta Otomană, precum și relațiilor acestora cu alte state. Astfel Domnitorul român avea ca și Împăratul bizantin un drept de viață și de moarte asupra supușilor săi. Indiferent de statutul social se bucura de ” dominium eminens ”, numeau în dregătorii și îi revoca pe cei numiți după bunul său plac.

Influența bizantină asupra instituțiilor politice se datorează în primul rând ortodoxismului știut fiind faptul că orașul Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin era centrul ortodoxiei. Astfel biserica ortodoxă exercita nu numai o influență religioasă, ci și una politică, așa cum la rândul său religia catolică a stimulat mișcarea renascentistă din apusul Europei din secolul al XIII-lea și in cadrul acesteia, renașterea filozofiei politice a antichității, fundalul teoretic al modelelor de organizare politică ale statelor moderne occodentale.1

Ca o concluzie, merită a fii invocată precizarea făcută de marele istoric Nicolae Iorga din anul 1922 – precizare de mare importanță și valoare istorică – care plasează, pe baza unor realități social-politice incontestabile și a unor documente de netăgăduit, începutul dezvoltării constituționale românești cu cinci veacuri înainte de adoptarea constituției moderne, în anul 1866: ” Când zic Statul român la întemeierea lui, înțeleg cele doua forme: a Principatului Muntean, zis Domnie sau Mare Voievodat a toata Țara Românească, prin urmare a unui stat bazat de la început pe idei foarte moderne; ideea națională pe de o parte, ideea de teritoriu definit pe de altă parte, și pe urma Statul Moldovei apărut mai târziu și care a împiedicat unitatea românească, pe care o proclamă în titlul său chiar Principatul Țării Romanești. ”2

Secțiunea II. Sistematizări și codificări constituționale

Racordarea societății românești la marile curente de idei ale Europei s-a realizat de sus, de la nivelul elitelor, cu implicații și repercusiuni socio-politice largi.3 În secolul al XVIII-lea cutuma constituțională devine prea strâmtă pentru realitățile politice noi și nu mai corespunde soluționării unor probleme de organizare și conducere statală generate, pe de-o parte, de raporturile țărilor românești cu Imperiul Otoman intrat în declin, iar pe de alta parte, de raporturile acestuia cu alte state.

Ideile liberale privind modificarea structurilor economice și sociale, a sistemului administrativ, fiscal si juridic încep să prindă contur și în Principate. Îndeosebi în a doua jumătate a secolului factorii politici interni simt impulsul viitoarelor raporturi între puterile europene, în special între Rusia și Imperiul Otoman și revendica vechiul statut de autonomie al principatelor față de Poartă, stabilit prin capitulații.

1 Cristian Ionescu, op. cit. , p6

2 Cristian Ionescu, op. cit. , p7

3 Cristian Ionescu, op. cit. , p15

Statutul inițial caracterizat înainte de toate, prin autonomia principatelor și neamestecul Porții in problemele interne ale țării fusese pierdut, îndeosebi ca urmare a certurilor între pretendenții la tron sprijiniți de familii boierești rivale, ceea ce a permis Turciei sa se implice in viața internă a principatelor. În această perioadă s-au instalat domnitorii fanarioți. Fanariotismul a însemnat un sistem social, economic, politic și cultural impus de către Poarta în secolul al XVIII-lea. Odată cu instaurarea regimului turco-fanariot, principatele au fost complet integrate structurilor politice și militare otomane, încetând să mai desfășoare o politica externă proprie. De altfel, deliberați sau nu, domnii fanarioți si-au modelat întreprinderile potrivit condițiilor locale. Ei au acționat ca reprezentanți ai Imperiului Otoman, dar politica lor de reforme s-a adaptat realităților românești.

Constituția din 7 februarie 1741 a lui Constantin Mavrocordat

Acest document a fost redactat în spiritul acelor vremuri, și conținea sfaturi pentru guvernarea țării, dată de Constantin Mavrocordat fiului său Nicolae. Reprezintă primul act de gândire și practică politica modernă. Eforturile domnitorului fanariot de a reorganiza administrația, justiția, biserica, de a răspândi cultura dar mai ales de a elibera din șerbie, țărănimea, sunt tendințe reformatoare ce se înscriu în aria ” despotismului luminat ”, practicat de Frederic al II-lea al Prusiei și împăratul Iosif al II-lea.1

Documentul cuprinde programul de reforme social-economice și politice preconizat de domnitor inițial pentru Țara Românească. Acest program de guvernare a fost pus în aplicare și în Moldova în perioada 1741 – 1743 atunci când Constantin Mavrocordat a domnit aici.

Procedura prin care reformele au fost puse în dezbaterea Adunărilor de Stări din cele doua țări românești exprimă caracterul cvasi-constituțional al acesteia. Constituția a fost votată la 7 februarie 1741 și a fost publicată în ziarul ”Mercure de France” din iulie 1742.2

1 Angela Banciu, Istoria Constituțională a României. Deziderate naționale și realități sociale, ed. Lumina Lex București, 2001, p.24

2 Cristian Ionescu, op. cit. vol.I, p.16

Reformele lui Mavrocordat au avut pe lângă aspectele social-economice și obiective cu caracter administrativ și judecătoresc. Astfel, urmând modelul otoman, boierimea alcătuia Divanul cel mare și instituția ” celor cinci de sus ”, Protipendada, în care intrau cinci înalți dregători: logofătul, vornicul, hatmanul, postelnicul și aga. Marii boieri își ziceau frați și numai ei purtau barbă. Din cele patru clase ale boierilor ultima era cea a maziliilor descenterne ale țării fusese pierdut, îndeosebi ca urmare a certurilor între pretendenții la tron sprijiniți de familii boierești rivale, ceea ce a permis Turciei sa se implice in viața internă a principatelor. În această perioadă s-au instalat domnitorii fanarioți. Fanariotismul a însemnat un sistem social, economic, politic și cultural impus de către Poarta în secolul al XVIII-lea. Odată cu instaurarea regimului turco-fanariot, principatele au fost complet integrate structurilor politice și militare otomane, încetând să mai desfășoare o politica externă proprie. De altfel, deliberați sau nu, domnii fanarioți si-au modelat întreprinderile potrivit condițiilor locale. Ei au acționat ca reprezentanți ai Imperiului Otoman, dar politica lor de reforme s-a adaptat realităților românești.

Constituția din 7 februarie 1741 a lui Constantin Mavrocordat

Acest document a fost redactat în spiritul acelor vremuri, și conținea sfaturi pentru guvernarea țării, dată de Constantin Mavrocordat fiului său Nicolae. Reprezintă primul act de gândire și practică politica modernă. Eforturile domnitorului fanariot de a reorganiza administrația, justiția, biserica, de a răspândi cultura dar mai ales de a elibera din șerbie, țărănimea, sunt tendințe reformatoare ce se înscriu în aria ” despotismului luminat ”, practicat de Frederic al II-lea al Prusiei și împăratul Iosif al II-lea.1

Documentul cuprinde programul de reforme social-economice și politice preconizat de domnitor inițial pentru Țara Românească. Acest program de guvernare a fost pus în aplicare și în Moldova în perioada 1741 – 1743 atunci când Constantin Mavrocordat a domnit aici.

Procedura prin care reformele au fost puse în dezbaterea Adunărilor de Stări din cele doua țări românești exprimă caracterul cvasi-constituțional al acesteia. Constituția a fost votată la 7 februarie 1741 și a fost publicată în ziarul ”Mercure de France” din iulie 1742.2

1 Angela Banciu, Istoria Constituțională a României. Deziderate naționale și realități sociale, ed. Lumina Lex București, 2001, p.24

2 Cristian Ionescu, op. cit. vol.I, p.16

Reformele lui Mavrocordat au avut pe lângă aspectele social-economice și obiective cu caracter administrativ și judecătoresc. Astfel, urmând modelul otoman, boierimea alcătuia Divanul cel mare și instituția ” celor cinci de sus ”, Protipendada, în care intrau cinci înalți dregători: logofătul, vornicul, hatmanul, postelnicul și aga. Marii boieri își ziceau frați și numai ei purtau barbă. Din cele patru clase ale boierilor ultima era cea a maziliilor descendenți fără dregătorii ai boierimii mici de la țară. Rangurile erau puse în evidență de reguli stricte de protocol.

Constituția sau Așezământul lui Constantin Mavrocordat a cuprins și unele prevederi pentru modernizarea sistemului. Deși este evident ca nu se poate vorbi de o amplă mișcare constituțională, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, existau structuri politice cu caracter constituțional bine cristalizate în acea perioadă în țările române. Astfel, instituția Domniei, Sfatul Domnesc sau Divanul, marile dregătorii sau funcții judiciare tindeau să se modernizeze. Puterea Domnului tindea să se centralizeze și să se întărească, actele de încălcare sau nesocotire a acesteia fiind considerate acte de trădare.

Deosebit de importante erau Adunările de stări ( Marea Adunare a Țării ) bazate pe participarea reprezentativă a unor categorii sociale largi la conducerea țării. Aceste organisme erau niște forme incipiente ale Parlamentului. Ele puteau impune domnitorului unele privilegii. Cea mai importantă prerogativă a Marii Adunări era alegerea Domnitorului și mai târziu recomandarea de către acesta a pretendentului la domnie, ce urma a fii numit de Sultan.

Supplex Libellus Valachorum

Pătrunderea ideilor liberale la sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a realizat mai ușor în Transilvania care se află mai aproape de occident. O contribuție importantă în acest sens a avut și actul de unire cu biserica romano-catolică care este și expresia toleranței religioase. Acest act a facilitat conectarea spiritualității ardelene la valorile liberale și șa constituționalismul clasic.1 În aceste condiții a apărut Supplex Libellus Valachorum, programul politic și național al școlii ardelene. Supplex-ul a fost redactat de Iosif Meheși, de la Cancelaria Aulica, în colaborare cu Samuil Micu,

1 Angela Banciu, op. cit. , p.25

Ioan Piuariu – Molnar, Gheorghe Șincai, Petru Maior și alții. Memoriul, înaintat în martie 1791 împăratului Leopold, cerea reintegrarea națiunii române în rândul ”națiunilor țării” fără deosebire de confesiune. Temeiul juridic al acestei revendicări consta în faptul că erau cei mai vechi locuitori ai țării, cei mai numeroși și purtau sarcinile cele mai multe. În mai 1791 împăratul a trimis Dietei din Cluj memoriul românilor spunând că ” nația valahă ar cere…ca să fie declarată și ea națiune regnicolară ”. Împăratul cerea Dietei ” să propună cât mai curând darea concetățeniei românilor, uzul liber al religiei și putința unei culturi mai îngrijite. ” Dieta a refuzat discutarea petiției românilor pentru motivul că cererile reformulate și rezolvarea lor ar aduce la răsturnarea vechiului sistem de privilegii din Transilvania.

Primul document care se află la originea organizării politice moderne a statului român este un proiect de constituție întocmit în 1802 de Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene. Acesta se numea ” Plan sau forma de oblăduire republicească aristo democraticească ”. forma de guvernământ propusă era republica pe care trebuia să o conducă boierimea grupată, potrivit principiului separării, în trei divanuri: Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ și compus din boieri cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcătuit din deputați aleși prin vot indirect.

Un important izvor juridic constituie în opinia lui A.D. Xenopol Anafora de la 1804. Aceasta era practic o scrisoare a micii boierimi îndreptată împotriva marii boierimi. Sursa de inspirație o constituie principiile revoluționare franceze de la 1789.

Constituția ”Cărvunarilor”

Odată cu înlăturarea domniei fanarioților după mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu boierii încep sa prindă aripi în sensul reformelor influențate de doctrina revoluționară apuseană. Proiectul celor 72 de ponturi (Constituție cărvunară ) alcătuit în 1822 de comisul Ionică Tăutu, consilier al lui Ioniță Sandu Sturdza și secretar al Capuchehaiei Moldovei, exprima revendicările micii boierimi inspirate de Declarația drepturilor omului și cetățeanului. Conducerea statului ar fii fost atribuită unui Domn având puteri limitate, ales dintre pământeni de o Adunare Obștească formată din înalți ierarhi și din boierime, ajutat de un Sfat Obștesc investit cu atribuții mari ca ale domnului.

Constituția Moldovei de la 13 septembrie 1822 este cea dintâi încercare de a da consistență tendințelor liberale ale firii românilor și principiilor democratice dominante în lumea întreaga.1 Dintre drepturile și libertățile incluse în proiect menționăm: dreptul al apărare; libertatea învățământului, dreptul la proprietate, libertatea muncii. Libertatea conștiinței, libertatea presei, dreptul la petiție, egalitatea, inviolabilitatea domiciliului, drepturile electorale, etc. Constituția cărvunarilor n-a căpătat o consacrare oficială, domnitorul Ioan Sandu Sturdza deși împărtășea el însuși ideile cărvunarilor, nu a putut să o pună în aplicare de teama marii boierimi sprijinite de Poartă. Potrivit proiectului, Adunării Sfatului Obștesc îi revenea competența de a reglementa prin norme general-obligatorii o sferă foarte largă de relații sociale. Domnitorul beneficia de u drept de veto care putea fii infirmat însă de Sfatul Obștesc. Putere legislativă se putea exercita împreună de Domn și Sfatul Obștesc. Puterea executivă revenea Domnului. În ceea ce privește puterea judecătorească, aceasta era tratată ca o ramură a puteri executive.

Proiectul Constituției consacra monarhia constituțională electivă, Domnul urmând a fii ales dintre pământeni de către Obșteasca Adunare alcătuită din mitropolit, episcopi și de toată obștea boierilor. Domnul ales urma să fie confirmat de Turcia.

Cu toate că proiectul constituției nu a fost adoptat, unele dintre principiile sale s-au aplicat, deoarece domnitorul Ioniță Sturza era în conflict cu consulul Rusiei. Opoziția boierilor refugiați în afara hotarelor și ostilitatea Rusiei au silit pe domnitorul moldovean să nu pună în aplicare pe fața Constituția ci doar să se folosească de prevederile sale pentru a pregăti terenul înnoirilor constituționale viitoare. Moldova a fost astfel printre cele dintâi state cârmuite după normele constituționale moderne la începutul secolului al XIX-lea.

Regulamentele Organice

Convenția ruso-otomană din 1826, încheiată la Akkerman, prevedea alcătuirea unor regulamente de organizare internă a Principatelor. Regulamentele Organice au fost redactate de doua comisii de boieri munteni și moldoveni conduse de consulul general rus Minciaki. Textul lor a fost dezbătut la Petersburg, unde s-au făcut modificări, și apoi a fost supus aprobării Adunărilor Obștești de la București și Iași și

1 Cristian Ionescu, op. cit., p.19

ratificării de către Înalta Portă. Acte fundamentale pentru Principate, au fost puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Țara Românească și la 1 ianuarie 1832 în Moldova.

Astfel se poate spune că începuturile de afirmare în viața publică a României a ideii regimului parlamentar datează încă din perioada de aplicare a Regulamentelor Organice ce debutează cu anii 1831-1832.1 Aceste începuturi au fost foarte timide, căci cadrul juridic creat de Regulamentele Organice era puțin favorabil unei asemenea dezvoltări constituționale. Așa numitele ” obișnuite adunări obștești ” instituite de Regulamentele Organice în cele două țări românești, deși erau rezultate din alegeri instituite în vederea exercitării unor activități legislative, aveau numai în mică măsură un caracter reprezentativ, căci doar boierii puteau fii alegători și aleși. Prin compoziția lor, obișnuitele adunări obștești nu constituiau o arenă in care sa se confrunte clase cu interese fundamentale opuse sau partizani și adversari ai aplicării regulilor regimului parlamentar.

Într-o altă ordine de idei separația puterilor era abia schițată. În acest sens, obișnuitele adunări obștești nu participau la înfăptuirea activității legislative prin hotărâri producătoare prin ele însele de efecte juridice. Ele puteau să hotărască asupra chibzuirii pe care urmau să o trimită printr-o anaforă domnului, singurul în drept să ia o hotărâre cu valoare obligatorie. De altfel, în cazul în care domnul refuza să accepte prin semnătura sa rezultatul deliberărilor Adunărilor Obștești, orice asemenea încercare rămânea fără nici o consecință juridică. Mai mult, adunările erau lipsite chiar de dreptul de inițiative legislativă, rezervat în exclusivitate domnului. În aceste condiții, Domnia, instituție electivă, viageră și aristocratică se contura ce organul central al întregii structuri statale. Ce-i drept, existența alături de Domn, a unui Sfat Administrativ format din miniștrii numiți de el, iar în Muntenia și a unui Mare Sfat al Miniștrilor, lăsa impresia, cel puțin la prima vedere, că întocmai ca în regimurile parlamentare, un executiv bicefal a fost instituit. Numai ca Sfatul Administrativ era departe de a se profila ca u al doilea element al unui executiv pluralist, căci, în sensul Regulamentelor Organice, actele Domnului erau valabile și obligatorii fără contrasemnătură unui ministru, în timp ce hotărârile Sfatului Administrativ erau executorii abia după aprobarea lor de către Domn.

1 Tudor Drăganu,Drept Constituțional și Instituții Politice,vol.I,ed.Lumina Lex,București 2000,p.359

De altfel, în raporturile cu obișnuitele adunări obștești, miniștrii urmau să fie simpli intermediari ai Domnului și anume fiecare exclusiv pentru departamentul său, ceea ce constituia fără îndoială, o piedică în calea unei viitoare dezvoltări spre consacrarea în practică a principiului răspunderii ministeriale în fața acestor adunări si, mai ales, a răspunderii politice solidare. Cu toate ca prevederile Regulamentelor Organice nu erau de natură a facilita implementarea în România a regimului parlamentar, totuși unele încercări de afirmare in viața politică a câtorva dintre regulile acestui sistem de guvernământ nu au lipsit în acest timp.1

Astfel este incontestabil că tendința spre bifurcarea executivului s-a conturat destul de clar atât în Muntenia, cât și în Moldova, după cum practica de a desemna pe miniștrii în așa fel încât să se creeze în obișnuitele adunări obștești o bază de manevră favorabilă inițiativelor guvernului, poate fii și ea identificată, mai ales în, Moldova, dar și în Muntenia la sfârșitul domniei lui Gheorghe Bibescu.

Din punct de vedere al conținutului său material, Regulamentele Organice reprezintă după unii autori o constituție. În Tratatul de la Petersburg, Regulamentele organice primesc denumirea de Constituție. Din păcate de la acest tratat se derogă în privința alegerii domnului, cele doua puteri hotărând ca primii doi domnitori sa fie numiți de către ele: în Muntenia de către Rusia iar în Moldova de către Turcia. Sunt numiți Alexandru Ghica în Muntenia și Mihail Sturdza în Moldova.

Prin Regulamente era reglementată, de asemenea și armata națională. Potrivit acestora activitatea de judecată era înfăptuită de Înalta Curte de Revizie, Înaltul Divan, Divanurile judecătorești civile și criminale cu sediul la București și Craiova.

Deși pare paradoxal aceste Regulamente au contribuit indirect la cristalizarea și dezvoltarea curentului liberal în principatele române, reprezentând o formă de extindere a dominației țarismului prin liberalizare, în condițiile în care prin natura sa acesta era opus spiritului liberal și democratic.2

1 Tudor Drăganu, op. cit., vol.I, p. 360

2 Angela Banciu , op. cit., p.29

5. Reforme și proiecte constituționale în anul revoluționar 1848

În 1848 întreaga Europă este cuprinsă de mișcări revoluționare care își propuneau reforme democratice și întărirea rolului burgheziei ca forță politică. Încadrându-se în acest proces reformatorii autohtoni și-au prezentat revendicările lor politice Rusiei și Turciei urmărind în primul rând unirea celor doua principate, emanciparea social-economică, modernizarea sistemului general de drept, îndeosebi a sistemului constituțional. În ceea ce privește Transilvania, revoluționarii români militau pentru reforme social-economice si politice vizând emanciparea națională a populației românești.1

Moldova

În programul politic al revoluționarilor moldoveni elaborat la Brașov (”Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”) se milita, printre altele, pentru organizarea de stat pe baza principiilor fundamentale ale revoluției burghezo-democratice din Franța. La rândul său, proiectul de Constituție elaborat de Mihail Kogălniceanu în anul 1848 la Cernăuți, proclama Moldova ” stat constituțional ” bucurându-se de autonomie internă. Potrivit proiectului, puterea legiuitoare urma să se exercite de Adunarea Obștească formată din deputați desemnați prin vot cenzitar iar puterea executivă era încredințata Domnului care beneficia de neresponsabilitate politică pentru actele sale și își asocia pe aceste acte, contrasemnătura ministrului de resort. Persoana Domnului era inviolabilă. Puterea judecătorească era încredințată instanțelor judecătorești, judecătorii fiind independenți. În proiect se găsea o reglementare modernă a drepturilor și libertăților cetățenești, după modelul constituțional francez.

Țara Românească

Proclamația și programul revoluționarilor din Țara Românească sunt cuprinse în ”Actul constituțional de la Izlaz” din 9/21 iunie 1848. inspirată mai curând din Declarația drepturilor omului si cetățeanului franceza din 1793, decât de cea din 1789, proclamația din 1848 de la Izlaz apare ca o întrerupere a mersului țărilor române spre adoptarea regimului parlamentar.

1 Cristian Ionescu, op. cit., p. 26

Transilvania

Printre principalele revendicări social-economice și politice ale mișcării revoluționare din Transilvania, trebuie menționate doar acelea privind accesul populației românești – în trecut considerată ” națiune tolerată ”- în Dietă proporțional cu ponderea ei numerică în ansamblul locuitorilor. Prin modelul de constituire și organizare propriu-zisa, ca și prin importanța fundamentală a problemelor pe care era chemată sa le dezbată Adunarea Națională de la Blaj din 2/14 mai avea un pronunțat caracter reprezentativ, hotărârile sale fiind, totodată, rezultatul unor consultări referendare. De aceea, Adunarea Națională a avut un caracter constituant. De altfel, ea însăși cerea adoptarea unei Constituții a Transilvaniei care să consacre principii burgheze.

Convenția de la Paris (1858)

Întrunite la Paris, cele șapte puteri europene au elaborat, la 7/19 august1858, actul intrat în istorie sub denumirea de Convenția de la Paris. Prin ea nu a fost rezolvată revendicarea fundamentală a luptei națiunii române:Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele România. Convenția de la Paris a refuzat acest nume, articolul 1 prevăzând că cele două Principate române se constituiau de acum înainte sub denumirea de Principatele Unite Moldova și Valahia.1 Prin articolul 3 s-a prevăzut că puterile publice vor fi încredințate în fiecare Principat, unui Hospodar și unei Adunări Elective, acționând cu concursul unei Comisii Centrale comune celor două Principate.

Fiecare Principat a avut Domnul său, ales pe viață de Adunarea Electivă, dintre persoane in vârstă de peste 35 de ani, moldovean sau muntean care făceau dovada unui venit funciar de 3000 de galbeni și să fie îndeplinit funcții publice în timp de 10 ani sau să fii făcut parte din Adunări. Domnul guverna cu ajutorul miniștrilor numiți de el. aceasta însemna o limitare a puterii Domnului, deoarece articolul 15 precizează că orice act întocmit de Domnitor trebuie să fie contrasemnat de către miniștrii de resort.

Puterea legislativă era exercitată în colectiv de către Domn, Adunare Electivă si Comisia Centrală. În virtutea noilor reglementări, Domnul participă la lucrările puterii legislative, pregătind legile de interes special, pe care le supuneau apoi Adunării Elective pentru dezbateri și votare.

1 Pop Teodor Leon, Constituțiile României, ed. Științifică și Enciclopedică București 1984, p.19

La rândul ei, Adunarea Electivă din fiecare Principat era aleasă pe o durată de 7 ani conform dispozițiilor electorale anexate la Convenția de la Paris. Miniștrii, chiar dacă nu erau membrii ai Adunării, aveau dreptul să ia parte la discutarea legilor fără a participa însă la vot. Comisia Centrală cu sediul la Focșani era compusă di 16 membrii, 8 din Moldova și 8 din Țara Românească, avea de asemenea atribuții legislative. Comisia pregătea legile de interes general comune ambelor Principate, și le supunea spre o dezbatere Adunărilor Elective, prin mijlocirea Domnului. Erau considerate legi de interes general acelea care aveau ca obiect unitatea legislației, înființarea, menținerea sau îmbunătățirea unirii vămilor, a poștelor, a telegrafului, fixarea valorii monetare și alte materii de folos public comune ambelor Principate. Ca o îndatorire deosebită impusă de articolul 35, Comisia trebuia să se ocupe de codificarea legilor existente, punându-le în armonie cu actul constitutiv al noii organizări. În acest context ea trebuia să revizuiască Regulamentele Organice, Codul civil și criminal astfel încât afară de legile de interes local să nu mai fie în viitor decât un corp de legislație în ambele Principate.

Pe lângă aceste atribuții, Comisia Centrală mai avea un rol, care în concepția semnatarilor Convenției de la Paris nu era lipsit de însemnătate. El este precizat în articolul 32 astfel: ” Dispozițiile constitutive ale noii organizări a Principatelor sunt puse sub paza Comisiei Centrale…”. Acest rol era precizat și de articolul 37 care arăta că legile ce prezentau interes special pentru fiecare Principat nu puteau fii sancționate de Domn decât după ce erau comunicate de el Comisiei Centrale, care trebuia să precizeze dacă ele erau compatibile cu dispozițiile constitutive ale noii organizări.

Convenția a stabilit că activitatea judecătorească se exercită în numele Domnului și este încredințata magistraților numiți de el. Domnul nu mai era ca în trecut titularul puterii judecătorești. Totuși, trebuie observat că Domnul avea dreptul de a numi în toate funcțiile publice, inclusiv în magistratură. De asemenea, găsim printre atribuțiile Domnului dreptul de a grația și de a comuta pedepsele în materie criminală, dar cu interdicția, prevăzută de articolul 14, de a interveni în administrarea justiției. Se înființa totodată o Înaltă Curte de Justiție și Casație, comună celor doua Principate cu sediul la Focșani. Deciziile date de Curte și hotărârile pronunțate de tribunale într-unul sau într-altul din Principate erau aduse în fața Curții de Casație care exercita un drept de cenzură și de disciplină asupra Curților de Apel și tribunalele, precum și dreptul de jurisdicție exclusivă asupra propriilor ei membrii în materie penală. Ca Înaltă Curte de Casație ea era chemată să judece fără drept de apel pe miniștrii pentru acuzațiile pornite împotriva lor de către Domn sau Adunare Electivă.

Acestea erau prevederile Convenției de la Paris referitoare la Principate. Ele au creat o organizare de stat care nu ținea seama de dezideratele poporului român. Existau concomitent doi suverani, doua guverne, doua adunări elective, legi deosebite, deși Adunările ad-hoc adoptaseră, în luna octombrie a anului 1857 rezoluții în esență asemănătoare care cereau cu hotărâre unirea principatelor într-un singur stat cu numele România, respectarea drepturilor, a autonomiei și a neutralității acestui stat. Ei mai cereau de asemenea și înființarea unei Adunări Obștești care să reprezinte toate interesele națiunii.

7. Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris

Întrucât, în cadrul politic și juridic creat de Convenția de la Paris, principala piedică în calea înfăptuirii reformei agrare și a celei electorale au constituit-o succesivele adunări legiuitoare care chiar după frecventele dizolvări, au rămas iremediabil reacționare, la 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a promulgat Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris a cărui principală preocupare a fost de a diminua cât mai mult rolul în stat a acestor adunări în folosul unei puteri sporite a Domnitorului.1

Guvernul condus de Mihail Kogălnicianu propune o lege agrară care se lovește insă de împotrivirea Adunării Generale. Aceasta, la 10 aprilie 1864, dă vot de blam guvernului. Constituțional, guvernul trebuia să demisioneze, fie să propună Domnitorului dizolvarea Adunării și ținerea de noi alegeri pe baza aceleiași legi electorale. Susținut de Domnitor, guvernul nu demisionează iar Alexandru Ioan I, care devenea arbitru, nu-l demite și nici nu dizolvă Adunarea. În această situație, Adunarea Generală, la 13 aprilie 1865, dezaprobă guvernul, cu 63 de voturi pentru și 33 de voturi contra și declară că nu mai poate lucra cu el. Criza constituțională era deschisă, deoarece colaborarea dintre puterea executivă, guvern și puterea legislativă era blocată.2

1 Tudor Drăganu, op. cit., p.365

2 Eleodor Focșăneanu , Istoria Constituțională a României (1859-1991)- ediția a doua revăzută, ed. Humanitas, București 1998, p. 22

Sprijinind guvernul în continuare, Alexandru Ioan prorogă mai întâi lucrările Adunării Generale până la 2 mai 1864 sub pretextul sărbătoririi Paștelui. La redeschiderea lucrărilor Adunării, aceasta este însă dizolvată prin Decretul numărul 517 din 2 mai 1864. Prin același decret Domnitorul supune aprobării poporului Statutul Dezvoltător al Convențiunii din 7/19 august 1858 și reforma legii electorale chemând poporul să se pronunțe prin da sau nu asupra lor. Votul era însă oral, deschis și nominal cu liste separate pentru opozanți. Concomitent, prin decretul numărul 518 din 2 mai 1864 se introduce și cenzura presei.

Statutul și Așezământul electoral, cum este denumita inițial noua lege electorală sunt aprobate în bloc prin plebiscit în zilele de 10/22 mai 1864, cu 682621 de voturi pentru si 1307 voturi contra.

Statutul nu intră automat însă în vigoare odată cu aprobarea lui prin plebiscit, deoarece el trebuia să fie aprobat și de puterile garante care elaboraseră Convențiunea. Alexandru Ioan Cuza, reușește însă să convingă puterile garante care, cu unele rezerve, își dau acordul prin protocolul Convenției de la Constantinopol din 16/28 iunie 1864, concretizat într-un Act adițional la Convențiunea din 7/19 august 1958.

Statutul Dezvoltător al Convențiunii este cunoscut îndeobște sub numele de Statutul lui Cuza și este considerat de unii autori ca act de sine stătător. Statutul împreună cu Modificațiunile îndeplinitoare ale Statutului, care cuprindeau rezervele puterilor garante la unele dispoziții ale acestuia și împreună cu noua lege electorală sunt promulgate de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza I la 3/15 iulie 1864.

În doctrină este considerat prima Constituție a României, precizându-se uneori ”autohtonă” făcându-se astfel aluzie la caracterul străin al Convențiunii. Situația este alta deoarece acesta era numai un act adițional la Convențiune care rămâne în vigoare până în 1866. De altfel, acest lucru este subliniat expres în ultimul articol al Statutului: ”articolul XX- Toate dispozițiunile Convențiunii de la Paris care nu sunt modificate prin prezentul act sunt confirmate din nou și rămân în plină și întreagă vigoare”.1

După ce conferința ambasadorilor a aderat la Statutul aprobat de poporul

1 Ioan Muraru; Gheorghe Iancu, Constituțiile române, Regia Autonomă „M. Of.”, București, 1995

român, guvernul otoman a comunicat domnitorului, prin Adresa de la 1/13 iulie 1864, în copie oficială următoarele documente:

înțelegerea intervenită între Domnitor și Poartă în privința Statutului;

protocolul conferinței din 16/28 iunie 1864 împreună cu textul Statutului la care au aderat puterile garante;

nota diplomatică de adeziune a guvernului rus;1

Statutul prevedea că puterile publice sunt încredințate Domnului, unei Adunări Ponderatrice și Adunarii Elective (articolul 1), care exercită în mod colectiv puterea legiuitoare (articolul 2), dar numai Domnul are inițiativa legilor (articolul 3). Se introduce deci sistemul bicameral prin înființarea unei a doua adunări, care în Statut este numită uneori și Corp Ponderator, iar în Modificațiunile Îndeplinătoare Statutului pur și simplu Senat. Inițiativa legislativă aparținea deci Domnitorului, proiectele fiind elaborate cu sprijinul Consiliului de stat. După definitivarea proiectului acesta era supuse de șeful statului celor doua camere legiuitoare spre dezbatere și aprobare. Proiectele de lege, cu excepția bugetului de venituri și cheltuieli erau votate de Adunarea Electivă urmând a fii apoi supuse Corpului Ponderator. În acest fel, a doua cameră putea exercita un control politic (preventiv) al conformității proiectelor de lege votate de Adunarea Electivă cu dispozițiile constitutive ale noii organizațiuni a statului.2

În statutul publicat inițial Domnul numea pe membrii Corpului Ponderator, dar puterile garante reduc dreptul acestuia la a numi numai pe jumătate din ei. Astfel Domnul avea mare autoritate asupra Senatului. El numea în fiecare an și pe președintele Adunării Elective dintre deputații aleși, având deci autoritate și asupra acesteia. Deși prin statut și prin legea electorală se lărgea în oarecare măsură dreptul la vot, Statutul, din punct de vedere constituțional, reprezintă un pas înapoi.

1 Mihai T. Oroveanu, Istoria Dreptului Românesc și Evoluția Instituțiilor Constituționale, ed. Cerna, București, 1995, p. 32

2 Cristian Ionescu, op. cit., p. 31

3 Eleodor Focșăneanu, op. cit., p. 24

O lege importantă adoptată sub imperiul Statutului a fost Legea pentru organizarea judecătorească numărul 982 din 4 iulie 1865. prin aceasta juriștii competenți de la curțile de apel și judecătorii dobândeau inamovabilitate ca și cei de la Înalta Curte de Justiție și Casație.1

Odată cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza I se încheie și perioada regenerări politice și constituționale a României.2

Constituția de la 1866

În baza Statutului Dezvoltător al Convențiunii de la Paris, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza importante reforme în țară. Astfel el adoptă legea agrară din 14 august 1864. Reforma agrară realizată de Cuza, cu toate scăderile și limitele ei reprezintă unul din evenimentele importante ale istoriei moderne a României. Aceste legi adoptate de Cuza priveau instrucțiunea publică, administrația, justiția. Se adoptă, de asemenea, codurile penal, civil și comercial și se reorganizează armata.

În aceste condiții, Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice la 10/11 februarie 1866 și se instituie o locotenență domnească. Apoi pe tronul țării este adus un principe străin. Este încoronat ca rege al României Carol I de Hohenzolern. În 1866 se adoptă, după modelul constituției belgiene -considerată atunci a fii cea mai liberală constituție -, Constituția României.

Constituția, in cele 133 de articole ale sale, reglementează cele mai importante relații sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri si anume:

Despre teritoriul României (titlul I)

Despre drepturile românilor (titlul II)

Despre puterile statului (titlul III)

Despre finanțe (titlul IV)

Despre puterea armată (titlul V)

1 Eleodor Focșăneanu, op. cit., p. 24

2 Mihai T. Orveanu, op. cit., p. 32

Dispozițiuni generale (titlul VI)

Despre revizuirea constituției (titlul VII)

Dispozițiuni tranzitorii și suplimentare (titlul VIII)

Constituția consacră în chiar primul capitol că ‘Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România’. Se reglementeaza drepturile fundamentale ale cetățenilor. O grija deosebită este acordată proprietății, care este declarată sacră și neviolabilă, iar ca o puternică garanție se stabilește că, nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor (art. 17).

Reglementând puterile statului, constituția proclamă că toate puterile emană de la națiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege si reprezentanța națională, formată din doua camere și anume: Senatul și Adunarea deputaților. Cât priveste Adunarea deputaților, ea era aleasa pe sitemul colegiilor pe avere. De menționat că alegătorii din colegiul patru, care era cel mai numeros colegiu, în care intrau toți cei care ‘platesc o dare către stat oricât de mică’, alegeau indirect și cel mai mic număr de deputați. Cât privește Senatul, corpul electoral era împărțit numai în doua colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales în Senat se cereau, printre altele, doua condiții și anume: un venit de orice natură de 800 de galbeni și vârsta de 40 de ani.

Puterea executivă aparținea domnitorului, constituția stabilind regula monarhiei străine.1

Un anumit interes, de ordin istoric prezintă și dispozițiile generale, îndeosebi articolul 128 care interzicea posibilitatea suspendării constituției, cele privind revizuirea constituției (art. 129), precum și dispozițiile tranzitorii și suplimentare care stabileau un anumit program legislativ.

De asemenea trebuie menționate dispozițiile articolelor 101 și 102 care stabilau că o lege va preciza responsabilitatea si pedepsele aplicabile miniștrilor, pentru crime și delicate. Prin aceste dispoziții – fața și de faptul că legea a fost adoptată abia dupa 13 ani – s-au dat atribuții legislative organelor judecătorești. Astfel, articolul 102 stabilea că

1 Ioan Murau, Simina Tănăsescu, Drept Constituțional și Instituții Politice, ed. Lumina Lex, Bucuresti 2002 p. 99

până la adoptarea legii cerute de respectivul articol “Înalta curte de casațiune și justiție are puterea de a caracteriza delictul și de a determina pedeapsa.

Constituția adoptată la 1866 a suferit o serie de modificări precum: în 1879 dispozițiile privitoare la drepturile politice; în 1884 cele privitoare la domn, presă, sistemul electoral și la pamânturile rurale; în 1917 dispozițiile privitoare la garantarea dreptului de proprietate și cele privitoare la dreptul de vot; în 1918, ca urmare a desăvârșirii statului național unitar român etc.

Constituția din 1923

Constituția de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de secol, perioada de timp în care, în societatea românească s-au produs o serie de transformări importante. A doua jumătate a secolului al XIX – lea se caracterizează prin dezvoltarea industriei. Economia românească cunoaște un ritm mai viu de dezvoltare. Se desființează sistemul breslelor (1873), se înființează sistemul monetar național și apar instituțiile bancare de credit (1867). În 1921 se realizează reforma agrară. În lunga perioadă dintre cele doua constituții transormările din economie au fost însoțite de transformări cât privește forțele sociale, raporturile dintre ele, rolul lor în viața politică. Un eveniment de seamă în această perioada a fost războiul de independență din 1877 care a dus la recunoașterea independenței de stat a României. De asemenea, alte evenimente de seamă au fost unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu România (1918) care au dus la desăvârsirea statului național roman unitar. În fine, trebuie menționată reforma electorală din 1918 care a introdus votul universal, egal, direct, secret și obligatoriu1.

Constituția din 1923 a reflectat necesitatea unei legi fundamentale în condițiile realizări statului național unitar. Forțele politice s-au pronunțat pentru adoptarea unei noi constituții, respingând idea revizuirii celei vechi, astfel ca reprezentanții populației

1 Ioan Muraru; Simina Tănăsescu, op. cit., p. 101

de pe întregul teritoriu să o poată dezbate în Adunarea Constituantă care și-a început lucrările la 27 martie pentru a da, conform mesajului regelui Ferdinand I, așezământul constituțional pe care România întreaga îl astepta. Votată în Adunarea Deputațior și Senat, promulgată de rege, constituția a fost publicată în Monitorul Oficial la 29 martie 1923 și ea conține 138 de articole1.

Practic aceasta constituție este proiectul partidului liberal, votat de Camera Deputaților si de Senat la 27 martie 1923. Adoptarea acestei constituții a fost considerată nelegală deoarece nu s-au respectat întru totul regulile de revizuire a constituției stabilite prin articolu 12 al constituției din 1866.

Ca și constituția precedentă, constituția din 1923 este structurată in opt titluri și anume:

Despre teritoriul României

Despre drepturile românilor

Despre puterile statului

Despre finanțe

Despre puterea armată

Dispoziții generale

Despre revizuirea constituției

Dispoziții tranzitorii si suplimentare

Constuția proclamă drepturi și libertăți egale pentru toți. Cât priveste egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, prin articolul 6 alineatul 2 se spunea că legi speciale “vor determina condițiile sub care femeile pot avea exercițiul drepturilor politice”. Trebuie reținute de asemenea dispozițiile din aricolul 17 care garantează proprietatea privată și din articolul 15 care interzic înființarea pedepsei confiscării averilor.

1 Ovidiu Ținca, Drept Constituțional și Instituții Politice, ed. Imprimeria de Vest, Oradea 1994, p. 176

Puterea legiuitoare era exercitată colectiv de către rege și reprezentața națională (Adunarea Deputaților și Senatul), primul având dreptul de inițiativă legislativă și totodată pe acela de a refuza sancționarea legilor votate în Parlament, care astfel nu intrau în vigoare.1 Senatul cuprindea și senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se crerea vârsta de 40 de ani împliniți.

Puterea executivă aparținea regelui și o exercita prin guvern. Constituția din 1923 înființează Consiliul Legislativ. În ce privește puterea judecătorească, merită a fi reținute dispozițiile articolului 101, care interzicea înființarea de tribunale extraordinare, precum și ale articolului 103 care dădea controlul constituționalității legilor Curții de Casație, în secțiuni unite. Constituția în articolul 104 stipula că “judecătorii sunt inamovibili în condițiunile speciale pe care legea le fixa”. Prin inamovibilitate se întelegea o situațiune juridică în virtutea căreia un funcțioonar nu poate pierde funcțiunea sa decât prin demisiune, ajungeri la limita de vârstă, punere în retragere pentru infirmități, sau printr-o hotărâre a unei instanțe disciplinare competente. Inamovabilitatea garanteaza nu numai dreptul la o anumită funcțiune ci și exercitarea acestui drept într-un anumit loc, de unde nu poate fi mutat decât în cazurile și cu formele prescrise de lege.

Trebuie, de asemenea, menționate dispozițiile articolului 128 care interziceau suspendarea constituției, precum și ale articolului 131, care include, ca parte integrantă a constituției, unele dispoziții din legile agrare adoptate până atunci.

Constituția a instituit prin articolul 107 contenciosul administrativ, particularul vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ, având posibilitate să se adreseze Curții de Apel pentru a cere anularea actului sau obligarea organului administartiv la plata de daune pâna la restabilirea dreptului vătămat. Nu cădeau în competența instanțelor cenzurarea actelor de guvernământ și de comandament.

Reflectând evoluția economico – socială a societății românești, articolul 21 stabilea că toți factori din producția industrială se bucurau de o egala ocrotire din partea statului, prevăzându-se totodată si masuri de asigurare a muncitorilor în caz de accidente.

1 G. Alexianu, Curs de drept constituțional, vol.III, ed. Casei Școalelor, 1934, p. 394

Titlul VII se referă la revizuirea constituției și prevedea, în cadrul procedurii de urmat, înființarea unei comisii constituționale, care avea sarcina să prezinte propunerile de revizuire Adunării Constituante, citirea acestora făcându-se de doua ori la un interval de 15 zile. Constituția din 1923 a răspuns unei necesități istorice, ea asigurând cadrul juridic și politic al dezvoltării statului național unitar. Din punct de vedere al aplicării textelor constituționale s-au manifestat insă multe inconveniente și aberații. De la inceputul ei, domnia lui Carol al II – lea a constituit o perioadă ăn care instituțiile parlamentare au fost subminate în scopul instaurării dictaturii personale a regelui.

Dictatura regală instaurată prin Constituția din 1938

Odată cu sfârșitul guvernării lui Octavian Goga a început dictatura regală. Regele Carol al II – lea a recurs la o lovitură de stat. Fară să respecte vreuna din formele de revizuire a constituției în vigoare, a promulgat o nouă constituție, a înscenat un plebiscite, astfel încât noua constituție a fost publicată în Monitorul Oficial din 27 februarie 1938. Noua constituție a României, fiind supusă unui plebiscit în ziua de 24 februarie 1938, a fost primită cu 4 297 581 voturi, contra fiind 5 483 de voturi1.

Constituția din 1938 instaura pe față dictatura regală. Puterea executivă și legislativă aparținea regelui. Articolul 3 prevedea că “puterea legislativă se exercită de rege prin reprezentanța națională”. Cu alte cuvinte, atăt adunarea deputaților cât și senatul deveneau simple instrumente în mâna regelui. Pentru a transforma Adunarea Deputaților într-un pion de manevră al dictaturii regelui, constituția din 1938 a recurs la mai multe măsuri. Ea a stabilit vârsta electorală la 30 de ani împliniți restrângând astfel considerabil cadrele corpului electoral. O restricție tot atât de gravă a fost adăugată prin legea electorală, care a exclus de la dreptul de vot pe neștiutorii de carte, pe atunci foarte numeroși printre țărani. În acelasi scop constituția a reînviat într-o formp schimbată, sistemul colegiilor electorale. Astfel existau 3 colegii profesionale: a) agricultura și munca manuală; b) comerțul și industria; c) profesiuni intelectuale2.

1 G. Alexianu, op. cit., p.419

2 Tudor Drăganu, op. cit., p. 381

Pentru a crea o adunare a deputaților complet aservită voinței regale, legea electorală a mai prevăzut ca nimeni nu poate candida la alegerile pentru vreunul din corpurile legiuitoare decât dacă este membru al partidului “Frontul Renașterii Naționale” și are autorizația acestuia, ceea ce înseamnă că nu puteau fi aleși deputați decât cei ce se bucurau de sprijinul și deci, de încrederea dictaturii carliste. Subsratul acestei dispoziții a legii electorale a devenit și mai evident atunci când, la 22 iunie 1940, Frontul Renașterii Naționale a fost trasnformat în “Partidul Națiunii”, iar Carol al II – lea s-a auto proclamat șef al acestui partid. Dar nu numai alcătuirea Adunării Deputaților, ci și cea a Senatului a fost astfel reglementată de constituția din 1938 încât să se înlăture posibilitatea oricărei opoziții din calea voinței regale.

În acest scop, constituția din 1938 făcea să dispară categoria senatorilor aleși prin vot direct și crea, pe lângă senatorii de drept, două noi categorii de senatori: a) senatori numiți de rege; b) senatori aleși de corpurile constituite în stat. Totodată, chiar senatorii desemnați de corpurile constituite trebuiau să fie, ca și deputații, membrii ai Frontului Renașterii Naționale (Partidul Națiunii) și să aibă autorizația acestui partid. Mai mult, pentru a reduce la minimum influența opiniei publice, constituția prevedea că Adunarea Deputaților urma să fie aleasă pe 6 ani, iar senatorii, numiți sau aleși, pe 9 ani, senatorii aleși fiind supuși reînnoirii pentru o treime din numărul lor, odată la 3 ani.

În sfârșit, pentru a sublinia că o epocă de aproape 80 de ani, de regim democratic, liberal, întemeiat pe un echilibru, ce-i drept relativ, între puterile statului, pe limitarea prerogativelor șefului statului, și pe controlul corpurilor legiuitoare asupra guvernului s-a încheiat, constituția din 1938 decreta în termini expreși desființarea regimului parlamentar, prevăzând că “miniștri au răspundere politică numai față de rege”. Pe această cale, ca și prin suprimarea dreptului de anchetă și de interpelare a adunărilor legiuitoare, această constituție desființa practic controlul acestora asupra actelor politice ale executivului 1.

1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 382

Organizarea constituțională din 1940

În urma evenimentelor din vara anului 1940 (Dictatul de la Viena și cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord) regele, prin Decretul – Lege 3052 din 5 septembrie a suspendat constituția din 1938 și a dizolvat corpurile legiuitoare și l-a numit prin Decretul – Lege 3053 din aceeași zi pe generalul Ion Antonescu, cu depline puteri la conducerea statului. Această acțiune nu l-a salvat, și la 6 septembrie pe regele Carol al II – lea a abdicat iar generalul Ion Antoescu prin Decretul 3064 din 6 septembrie a constatat succesiune la tron a lui Mihai I. Noul rege, după ce, în lipsa reprezentanței naționale, a depus jurământul în fața lui Ion Antonescu, în calitate de președinte a Consiliului de Miniștrii, a patriarhului Bisericii Ortodoxe române și a prim – președintelui Înaltei Curții de Casație, a emis Decretul – Lege 3067 din 6 septembrie, prin care l-a reînvestit pe generalul Ion Antonescu, cu depline puteri la conducerea statului1.

Întreaga viață parlamentară a fost lichidată, iar generalul a devenit „conducătorul statului”, și guverna țara prin decrete – legi. Generalul numea miniștri și în celelalte funcții publice, conferea gradele militare, încheia convențiile internaționale. Drepturile și libertățile cetățenești erau restrânse, decretele relative la funcționarea organelor statului nu conțineau dispoziții pozitive, ci numai dispoziții de restrângere, de suprimare sau dizolvare2.

Repunerea în vigoare a Constituției din 1923

Repunerea în vigoare a actului fundamental din 1923 s-a făcut prin Decretul – Lege 1626 din 2 septembrie 1944, după actul de la 23 august din același an, când România s-a alăturat coaliției Națiunilor Unite, întorcând armele împotriva Germaniei naziste. Deoarece in condițiile războiului, parlamentul nu mai funcționa, puterea

1 Ovidiu Ținca, op.cit., p. 181

2 Eleodor Focșăneanu, op. cit., p. 79

legislativă urma sa fie exercitată de rege la propunerea Consiliului de Ministrii. Viața politică din acea perioadă a fost puternic influențată de U.R.S.S. Astfel la 6 martie 1945 s-a impus un guvern comunist condos de Petru Groza, care pentru a-și consolida puterea a desființat Senatul și a trecut la epurarea aparatului administariv. Noua lege pemtru alegerile din Adunarea Deputaților care acorda militarilor și femeilor dreptul de vot și de a fi alese, pe baza votului universal, egal, direct și secret, prin scrutin de listă și pe baza reprezentării profesionale, a cuprins prevederi organizatorice care au permis măsluirea alegerilor din noiembrie 1940, astfel încât blocul comunist a obținut 348 de mandate, Partidul Național Țaranesc 32 de mandate, Partidul Național Liberal 3 mandate, Uniunea Democrată Maghiară 29 mandate, și Partidul Țărănesac Democratic 2 mandate1.

Următoarele mișcări în vederea lichidării regimului democratic au fost lichidarea partidelor și apoi a monarhiei. Prin Legea 363 din 30 decembrie 1947, regele a abdicat, România fiind declarată republică, pâna la intrarea în vigoare a unei noi constituții puterea executivă urmând a fi exercitată de un prezidiu alcătuit din 5 membrii aleși de către Adunarea Deputaților, care avea beneficiul atribuțiilor legislative în perioada de pâna la alegerea unei adunări constituante.

Constituția din 1948

Precedată de constituirea Partidului Muncitoresc Român – de fapt tot vechiul partid comunist – Legea numărul 32 din 25 februarie 1948 a dispus dizolvarea Adunării Deputaților, corpul electoral fiind convocat pe data de 28 martie 1948 în vederea alegerii unei adunări constituante. Prin mijloace necurate, comuniștii au obținut majoritatea covârșitoare. Astfel prima constituție a noului regim a fost adoptată cu obișnuita unanimitate comunistă și a intrat în vigoare la 13 aprilie 1948.

1 Ovidiu Ținca, op. cit., p. 183

Deși în momentul adoptării Constituției din 1948 Partidul Comunist izbutise deja să monopolizeze întreaga putere de stat și să-și subordoneze toate pârghiile aparatului de stat, începând cu adunarea legiuitoare, continuând cu guvernul și sfârșind cu justiția și procuratura, totuși această constituție nu consacra în termeni expreși rolul Partidului Comunist de unii conducători a întregii activități economice, sociale și politice a țării. Indirect însă acest rol al partidului apărea clar definit în textul actului fundamental din 1948 ca urmare a faptului ca era vorba de cucerirea puterii de stat de către clasa muncitoare, aliată cu țărănimea muncitoare și intelectualitatea așa-zisă „legată de popor”1.

Dacă în momentul adoptării Constituției din 1948 puterea politică era în mâinile comuniștilor, în schimb principalele mijloace de producție, cele mai numeroase întreprinderi industriale și comerciale, atelierele meșteșugărești și producția agricolă era în mâini particulare. Constituția din 1948 a creat două instrumente juridice prin care comuniști rezolvau și această problemă: naționalizarea și exproprierea. Apoi au început naționalizarea principalelor întreprinderi comerciale și după 1949 și colectivizarea forțată a agriculturii. În 1952 existau aproape 1500 de cooperative agricole și peste 1000 de întovărășiri agricole.

Ca urmare a monopolizării puterii politice de către comuniști, a creării noilor organe de represiune (securitatea și miliția) precum și a persecuțiilor dezlănțuite împotriva așa-zișilor foști exploatatori, a chiaburilor, a membrilor fostelor partide istorice, a intelectualilor acuzați de concepții mistice și reacționare, a unor culte religioase, în curând, în cadrul populației se conturează categorii sociale neexistente între care deosebirile devin tot mai accentuate deși Constituția din 1948 proclama cu fățărnicie egalitatea în fața legilor a tuturor cetățenilor fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Aceste categorii erau:

nomenclaturiștii și activiștii de partid

membrii de rând ai partidului

marea masă a membrilor de partid

lucrătorii din cadrul securității si miliției

1 Tudor Drăganu op. cit., p. 386

persecutații politici

Constituția din 1952

Constituția din 24 septembrie 1952 a reprezentat consacrarea constituțională a evoluției societății românești după cel de-al II – lea război mondial, în care aceasta a rupt tradițiile politice antebelice și a fost obligată să urmeze o anumită direcție, ca urmare a stabilirii sferelor de influență ale marilor puteri. Cele mai importante schimbări au avut loc în economie, unde sectorul socialist s-a dezvoltat pe baza planificării centralizate, iar agricultura era în curs de cooperativizare.

Constituția cuprindea un capitol introductiv și 115 articole grupate în 10 capitole având următoarele trăsături fundamentale:

reprezenta bilanțul activităților economice și sociale realizate în perioada istorică respectivă

stabilea rolul conducător al sectorului socialist în economie, cuprinzând totodată și dispoziții referitoare la sectorul particular capitalist

a consacrat unele drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la învățătură, egalitatea în fața legii, egalitatea între sexe, libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea întrunirilor și mitingurilor, inviolabilitatea domiciliului și secretul corespondenței)

a înscris pentru prima dată pe plan constituțional rolul conducător al partidului marxist – leninist în societate, desființând liberalismul politic

baza politică a statului era formată din sfaturile populare, la nivele locale, și Marea Adunarea Națională ca organ suprem al puterii de stat, alese prin vot universal, egal, direct și secret1

______________________________________________________________________________

1 Ovidiu Ținca, op. cit., p. 185

Marea Adunare Națională alegea un Prezidiu care avea dreptul de a emite decrete ca organ suprem cu activitate permanentă a puterii de stat, care ulterior prin Legea numărul 1 din 1961 a fost transformat în Consiliu de stat, cu atribuțiuni mai bine precizate. Inițial, durata mandatului sfaturilor populare era de doi ani, dar prin Legea 2/1959 aceasta a fost fixată la patru ani cu excepția celor ale orașelor și ale comunelor, care rămâneau tot la doi ani.

Daca la intrarea în vigoare a constituției, aceasta cuprindea și numărul și numele ministerelor, prin Legea 1/1957 s-stabilit că în această materie trebuie să se reglementeze în viitor prin legi ordinare. De asemenea, Consiliul de Miniștrii era răspunzător de activitatea sa în fața Marii Adunări Naționale, iar în intervalele dintre sesiuni, în fața Consiliului de stat. Procurorul general, începând cu anul 1961 nu s-a mai subordonat Guvernului, ci Marii Adunări Naționale.

Constituția din 1965

Campania întreprinsă de Partidul Comunist în vederea lichidării proprietății private asupra mijloacelor de producție, desfășurată cu maximă intensitate după 1952 a făcut ca, în pragul anului 1965, întreaga industrie să fie socializată iar în agricultură ultimele rămășițe ale gospodăririlor chiaburești să dispară. Adoptarea constituției din 1965 a fost consecința ambiției de curând alesului secretar general al Partidului Comunist, Nicolae Ceaușescu, de a-si inaugura tirania ce avea să dăinuiască 23 de ani prin punerea în aplicare a unui nou așezământ fundamental1.

În primii ani de aplicare a constituției structura aparatului de stat nu a suferit modificări esențiale în raport cu precedenta constituție. Organele principale ale statului au rămas: Marea Adunare Națională și Consiliul de stat ca organe supreme ale puterii de stat, Consiliul de Miniștrii și organele centrale de specialitate ale administrației publice de stat ca organe executive cu competență pe întregul teritoriu al statului, fostele sfaturi populare, devenite consilii populare, ca organe locale ale puterii de stat.

1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 389

În anii următori dictatura comunistă s-a transformat într-o dictatură personală a secretarului general al Partidului Comunist a cărui megalomanie s-a concretizat într-un cult al personalității fără precedent în istorie. Ca o expresie a acestui cult dezlănțuit al personalității, prin Legea 1 din 1974 a fost creată instituția președintelui republicii, prevăzându-se că el este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile externe și interne ale țării. În practică rolul președintelui nu s-a limitat la atât. El cumula această funcție cu cea de secretar general al P.C.R. În temeiul celor două funcții el concentra în mâna lui toată puterea de stat precum și organizațiile de altă natură dobândind puteri mai mari decât un monarh absolut. La acestea se adaugă funcțiile de președinte al Consiliului de stat, comandant suprem al forțelor armate, președintele Consiliului apărării, al Consiliului Suprem al dezvoltării Economice și Socialiste, al Frontului Democrației și Unității Socialiste etc. De aici se trage concluzia că sistemul de guvernământ instituit de Constituția din 1965 poate fi caracterizat ca o dictatură personala cu caracter totalitar împins până la extrem, care bazându-se pe o securitate necruțătoare a reușit să înăbușe până în 1989 orice formă de rezistență deși țara se afla în pragul înfometării iar economia se prăbușea din cauza politicii nechibzuite de industrializare forțată, de sărăcire și de depopulare a satelor.

Constituția din 1991

Actele cu caracter constituțional după decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu și ele au reflectat tendința de instituționalizare a noii puteri rezultate din revoluție. Înlăturând structurile de putere ale vechiului regim dictatorial, noua putere a adoptat câteva acte care jalonau noua organizare statală a României, menținând în același timp dispozițiile Constituției din 1965 referitoare la organizarea administrativ – teritorială, organele judecătorești și ale procuraturii, drepturile fundamentale ale cetățenilor 1.

1 Ovidiu Ținca, op. cit., p. 197

Imediat după revoluție s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naționale, constituit în timpul acesteia, preluând puterea de stat, subordonându-și toate organele statului, inclusiv armata, prezentându-și platforma – program care avea un caracter democratic. Decretul – Lege numărul 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului F.S.N. și a consiliilor teritoriale a marcat momentul instaurării unui guvernământ de fapt. Reglementând organizarea statală a României acesta reprezenta o mini constituție. Forma de guvernământ a fost declarată republica. Consiliul F.S.N. avea atribuțiile unui Parlament. Președintelui consiliului i s-au conferit atribuții specifice unui șef de sta, iar consiliile teritoriale au devenit organe locale ale puterii de stat. O sarcină importantă a consiliului, care avea un caracter provizoriu, era constituirea unei comisii de elaborare a noii constituții a României.

Prin decretul – lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Națională a consfințit pe plan legislativ participarea partidelor politice la guvernare. F.S.N. s-a transformat într-un partid politic. S-a stabilit că jumătate din numărul membrilor Consiliului Provizoriu să provină din F.S.N., iar cealaltă jumătate să reprezinte partidele și formațiunile politice constituite.

Decretul – Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României a reprezentat o etapă importantă în evoluția post revoluționară pe plan constituțional. Deosebit de importante au fost prevederile referitoare la constituirea de drept a Adunării Deputaților și a Senatului în ședință comună, în Adunarea Constituantă pentru adoptarea constituției în termen de 18 luni.

Sistemul constituțional instituit de Decretul – Lege nr. 92 din 1990 a funcționat asemănător regimului semi – prezidențial, președintele deținând prerogative importante, dar parlamentul având totodată mijloace de control asupra guvernului, care răspundea în fața lui și pe care-l putea obliga să demisioneze printr-un vot de neîncredere.

Constituția a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie prin vot nominal și apoi votată prin referendum. Reperele unei posibile calificări a Constituției României sunt diverse și numeroase așa încât trăsăturile înseși rămân, în mare parte sub semnul constituționalismului. Constituția este structurată pe 7 titluri și cuprinde 151 de articole. Trăsăturile sau elementele definitorii ale acestei Constituții sunt:

constituția este expresia voinței suverane reale a poporului român de a-și stabili noile rânduieli economice, sociale și politice

constituția reprezintă o sluție de continuitate reașezând pe baza unei noi concepții filozofice, politice, ideologice și morale bazele statului și ale societății

constituția României își propune, în ambianța valorilor și funcțiilor sistemului juridic internațional să comunice cu acesta de pe poziția parții față de întreg

Constituția este opera unei puteri originare, primare iar forța ei morală se sprijină pe verdictul aprobativ al poporului

este constituția unei perioade de tranziții

Constituția receptează si revalorizează tradițiile democratice ale statului și societății românești, asimilează experiența constituțională ale celor mai avansate țări

este o Constituție reală și realistă

Constituția României e un sistem deschis receptiv la impulsurile interne și externe1

Revizuirea constituțională din 2003

Revizuirea constituțională din anul 2003 se realizează prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a constituției României, care duce la modificarea și completarea Constituției din 1991, cu renumerotarea textelor, actualizarea denumirilor și republicare.

Constituția ca oricare altă lege, în pofida înclinației spre sacralizarea ei, este susceptibilă și, poate, cu întâietate, de mulare și de remulare pe profilul facticității sociale și politice, nu numai pentru a se răspunde astfel unor exigențe de adaptare conjuncturală, dar și pentru a reproiecta dimensiunile viitoarei dezvoltări a societății. Oportunitatea motivelor de revizuire și acuitatea acestora aparțin domeniului opțiunilor politice, iar o judecată de valoare asupra lor poate fi făcută numai în viitor 2.

1 Ion Deleanu, Drept Constituțional și Instituții Politice, ed. Fundației Chemarea, Iași 1993, vol. 2, p. 131

2 Ion Deleanu, Revizuirea Constituției, Revista Dreptul.Uniunea Juriștilor din România, nr. 12/2003

Fără îndoială cele mai controversate texte atât în cadrul Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire, cât și în cadrul Adunării Constituante au fost cele de modificare și completare a dispozițiilor articolului 23 din Constituție privind libertatea persoanei. O alto dispoziție importantă este intrarea în vigoare a unei legi după 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial. De asemenea s-a introdus un nou titlu: Integrarea Euro – Atlantică care cuprinde doua articole având ca obiect de reglementare: integrarea în Uniunea Europeană și aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 145 din legea de revizuire). Înalta Curte de Casație și Justiție va lua locul Curții Supreme de Justiție. O altă dispoziție vizează Curtea de Conturi care a fost redefinită structural și funcțional.

O operă atât de complexă cum este revizuirea așezământului fundamental al statului și al societății, inevitabil a fost anevoioasă politic și juridic, implicând profundă și cumpătată gândire și regândire, retrospectivă și proiectivă, în ambianța națională și în cea internațională.

Indiferent de eventualele imperfecțiuni sau insuficiențe, Legea de revizuire a Constituției este o lucrare de profundă respirație democratică și un reper fundamental pentru sistemul actual de valori a societății românești și pentru prefigurarea devenirii acestora.

Secțiunea III. Rolul disciplinei de Drept Constituțional în dezvoltarea constituționalismului românesc

Noțiunea de Drept Constituțional s-a născut sub influența revoluției franceze de la 1789 însă ea s-a încetățenit în Franța mult mai târziu, în anul 1834, când a fost creată la Paris prima catedră purtând această denumire. Odată cu elaborarea constituțiilor scrise această disciplină s-a dezvoltat în întreaga Europă.

În țările române studiul Constituției s-a făcut la început ca și în Franța reunit cu dreptul administrativ, sub denumirea de drept public. Aceasta a fost și denumirea cursului pe care profesorul francez G. Maisonnable îl ținea în limba franceză, în 1837 la Academia Mihaileană, studiind comparativ legislațiile diferitelor popoare. Mai apoi, Simion Bărnuțiu își intitula cursul ținut la Iași: Dreptul public al românilor1.

Noțiunea de drept constituțional apare șie ea foarte curând. În anul 1864, A. Codrescu publica „Dreptul Constituțional” iar în 1889 la Brăila, apare volumul „Elemente de Drept Constituțional” de Chris I. Suliotis. Apoi în anul 1903 la Iași este publicat cursul de drept constituțional al lui C. G. Stere iar în 1915, al București, apare cursul lui C. Dissescu. Astfel, termenul de drept constituțional primește o nouă confirmare. Între cele două războaie mondiale disciplina cunoaște o deosebită înflorire și este consacrată definitiv în programele facultăților de drept din țară. În această perioadă apar numeroase cursuri ale unor profesori deosebit de valoroși printre care se numără: G. Alexianu, P. Negulescu, I. Vântu, C.G. Rarincescu, I. Gruia.

După instaurarea dictaturii comuniste, noțiunea de drept constituțional a fost înlocuită cu cea de drept de stat. Justificarea comuniștilor era că această denumire oferea un cadru mai larg de cercetare deoarece se analizau și celelalte izvoare de drept, atunci când acestea au ca obiect forma de stat, forma de guvernământ, organizarea și funcționarea Parlamentului, raporturile lui cu celelalte organe ale statului, precum și drepturile și obligațiile fundamentale ale cetățenilor. Această denumire era prea îngustă pentru a putea îmbrățișa toate acele variate raporturi sociale care pot forma obiectul de reglementare al Constituției. Într-un alt sens această noțiune apare prea largă. Acest lucru deoarece în categoria normelor care reglementează organizarea și funcționarea statului se încadrează nu numai cele privitoare la forma de stat, la forma de guvernământ, la formarea, structura și formarea organelor legislative, a guvernului și a principiilor care stau la baza justiției, ci și cele referitoare la organele inferioare ale administrației de sta la procedura de judecată etc. Astfel, dacă se pleacă de la sensul dat în deobște cuvântului stat, disciplina dreptului de stat s-ar suprapune altor discipline juridice. Din aceste motive, în țara noastră, în perioada 1954 – 1989 s-a revenit la noțiunea de drept constituțional. S-au publicat numeroase cursuri sub această denumire. Dintre autorii mai importanți pot fi menționați: Tudor Drăganu, N. Prisca, Ion Muraru, Ion Deleanu.

1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 31

După 22 decembrie 1989 s-a folosit denumirea de Drept Constituțional și Instituții Politice. Potrivit noilor programe ale facultăților de drept, până în prezent s-au publicat următoarele cursuri de Drept Constituțional și Instituții Politice: D. Ciobanu, I. Muraru, I. Deleanu, T Drăganu, G. Vrabie, A. Iorgovan, O. Ținca, V. Gionea.

CAPITOLUL II
CONȚINUTUL NOȚIUNII DE CONSTITUȚIE

Secțiunea I. Evoluția noțiunii de constituție

Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituție provine din substantivul latin constitutio care înseamnă așezare cu temei, starea unui lucru. În sistemul de drept roman, constituția însemna edictul semnat de împărat și a cărei forță juridică era superioară celorlalte acte juridice, adoptate de autoritățile publice ale imperiului („constitutio princips est quod imperator decreto,vel edicto vel epistula constituit”).

Mai târziu, în evul mediu, acest cuvânt reapare în limba ecleziastică pentru a desemna anumite reguli monahale. După o lungă perioadă de eclipsă el este întâlnit în secolul al XVIII – lea când i se atribuie însă un sens nou.

Luptând împotriva absolutismului monarhic și pentru abolirea privilegiilor feudale, spiritele progresiste ale vremii au desemnat prin noțiunea de constituție numai acele legi care, reglementând organizarea și funcționare statului, limitau puterea monarhului și garantau anumite drepturi și libertăți fundamentale individului. Acest mod de a concepe noțiunea de constituție este foarte clar exprimat de Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789, în care se arăta că „orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor stabilită, nu are constituție”1.

După cum se poate observa, este vorba despre o concepție asupra noțiunii de constituție care ține seama exclusiv de conținutul normelor ei ceea ce echivalează cu o definiție materială. În sensul ei este vorba de o constituție chiar dacă normele acesteia sunt stabilite pe cale de obiceiuri juridice sau prin legi ordinare, cu condiția ca ele să aibă ca obiect limitarea puterilor guvernanților și garantarea drepturilor individului. Astfel, dacă, în această concepție asupra noțiunii de constituție, forma de adoptare a normelor

1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 7

ei este indiferentă, în schimb conținutul lor trebuie să aibă o coloratură politică bine definită. Aceasta nu formează o constituție decât dacă în ansamblul lor corespund idealurilor filozofiei liberale și individualiste dominante în perioada revoluționară care a dus la limitarea sau răsturnarea absolutismului monarhic. Prin urmare, nu orice norme privitoare la organizarea statului sunt de esența constituției, ci numai cele care au ca obiect realizarea unui program politic clar definit.

În acest sens se spunea că Anglia are o constituție, spre deosebire de alte state, pentru simplul motiv că în acea țară existau un număr de reguli juridice care, deși nu erau consacrate într-o lege sistematică de organizare a statului, ci se formaseră în cea mai mare parte pe cale de obiceiuri, iar într-o mai mică măsură printr-un număr de acte scrise cu valoare unor legi ordinare, aduceau limitări puterii monarhului și garantau anumite drepturi individuale. Acest mod de înțelegere a noțiunii de constituție este curent și astăzi în Anglia.

Revoluțiile americană și franceză din a doua jumătate a secolului al XVIII – lea nu s-au mărginit să proclame necesitatea limitării puterilor guvernanților și recunoașterea unor drepturi fundamentale indivizilor ci au căutat să găsească și procedee juridice cât mai eficace pentru realizarea acestui scop.

Ideea că normele constituționale trebuiau cuprinse în legi scrise și sistematice a fost o consecință a acestor preocupări. Ea s-a născut din convingerea că numai o constituție scrisă, prin precizia și calitatea ei, putea fi o armă de luptă eficace împotriva abuzurilor puterii absolute. La încetățenirea acestei idei a contribuit și teoria contractului social. Pentru a se asigura supremația juridică a constituție față de alte legi s-a facut apel la ideea rigidității constituției. Deoarece este legea cea mai importantă într-un stat constituția nu poate fi modificată de corpurile legiuitore obișnuite ci de o adunare constituantă, adică de un organ ales anume în scopul adoptării sau modificării constituției. În același scop, s-a încercat apoi să se găsească un mijloc pentru a se asigura respectarea ei nu numai de organele administrației publice și de justiție, dar și de puterea legiuitoare. Acest mijloc a fost instituirea unui organ căruia să i se recunoască competența de a face inaplicabile legile contrare unui principiu constituțional. Concepția despre constituție că aceasta se caracterizează prin faptul că are ca obiectiv înfăptuirea unui ideal politic bine definit: limitarea puterii guvernanților și garantarea drepturilor și libertăților individuale, a devenit începând cu sfârșitul secolului al XVIII – lea, o idee – forță pe măsură ce cercuri tot mai largi ale societății și-au însușit-o. Astfel treptat, pentru spiritele progresiste, idee de libertate a ajuns să fie indisolubil legată de ideea de constituție. Constituția era considerată de toți aceștia ca un talisman, capabil să deschidă cele mai ferecate porți din calea făuririi unei ordini social bazate pe libertatea și respectul personalității umane 1.

Această idee, devenită convingere colectivă, a prins rădăcini atât de puternice încât chiar și atunci când, într-o țară sau alta, existau regimuri dictatoriale, ele au continuat, în încercarea de a păstra o oarecare aparență. În țara noastră este cazul instaurării dictaturii regelui Carol al II – lea în anul 1938. Aceasta a avut loc pe calea decretării unei așa – zise constituții, iar atunci când o altă dictatură, cea comunistă s-a instalat pentru o perioadă de 43 de ani, ea și-a găsit consacrarea juridică în Constituțiile din 1948, 1952 și 1965.

Noțiunea de constituție nu ,oare în Franța nici măcar în timpul regimului de la Vichy (1940 – 1944), când monocrația mareșalului Petain a fost organizată prin nu mai puțin de 10 acte constituționale. Același mareșal a inițiat și elaborarea unui proiect de constituție. Acest concept de constituție nu s-a impus în dezvoltarea istorică, modernă, a tuturor statelor cu valoare unei reguli absolute. Un exemplu este dictatura lui Hitler din Getmania. Aceasta se baza pe o serie de legi ordinare.

În ciuda unor asemenea excepții, în general se poate spune însă că întocmai ca democrațiile moderne, și dictaturile epocii noastre continuă să folosească acea modalitate de reglementare desemnată în mod obișnuit prin conceptul de „constituție”. Așa, constituționalismul devine o trăsătură aproape constantă a sistemelor politicii actuale. Dar dacă constituționalismul apare în timpurile noastre ca o trăsătură comuna atât în regimurile liberale și pluraliste, cât și pentru regimurile dictatoriale, el este un concept care în practică acoperă două realități fundamentale diferite, odată ce într-o optică liberală consecventă, constituțiile dictatoriale nu ar întruni condițiile minime de conținut necesare pentru a putea fi subsumate în această noțiune 2.

1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 10

2 Tudor Drăganu, op. cit., p. 12

Secțiunea II. Definiția noțiunii de constituție

În aceste condiții era foarte dificil de dat o definiție a noțiunii de constituție care să țină cont de situațiile existente atât în regimurile liberale și pluraliste , cât și în cele dictatoriale. Astfel s-a căutat un criteriu tehnico-juridic de definire, plasat în afara oricărei doctrine filozofice sau politice.

Totodată trebuie observat că o definiție materială , formulată în spiritul articolului 16 al Declarației franceze a drepturilor omului și cetățeanului din 1789, adică bazată pe luarea în considerare a caracteristicilor de conținut a normelor cuprinse în constituție-sau, cu alte cuvinte, a materiei reglementate- indiferent de modul de stabilire (cutumă, lege constituțională, lege ordinară) nu ar fi fost satisfăcătoare nici din punct de vedere științific, odată ce nici măcar constituțiile liberale nu se mărginesc să consacre separația puterilor statului și să garanteze drepturile fundamentale individuale, ci cuprind numeroase alte reglementări, cum sun cele privitoare la forma de stat, la forma de guvernământ, la modul de organizare și funcționare a Parlamentului etc.

Un factor care a contribuit fără îndoială ca definiția materială a noțiunii de constituție inspirată de concepția individualistă și liberală a revoluției franceze din 1789, să fie depășită a fost apariția în secolul XIX și XX a unor curente filozofice ce se îndepărtau de substanța ei, cum au fost doctrinele solidariste și socialiste, dirijismul economic, teoriile corporatiste și a elitelor etc. Din punctul de vedere al acestor doctrine, constituțiile nu mai puteau fi concepute ca o reflectare a unei filozofii pe care o respingeau.

În încercarea de a preciza specificul obiectului de reglementare al constituțiilor, definițiile date pe această bază diferă de la autor la autor. Unele sunt mai sintetice altele mai analitice.

Definiția materială a noțiunii de constituție este valabilă numai în țările care au constituții suple. Pentru că acolo tot ceea ce deosebește normele constituționale de alte norme este conținutul lor. În țările cu constituții rigide, aceste norme se deosebesc și prin procedura prin care sunt stabilite, nu numai prin conținutul lor. Plecându-se de la această situație existentă în țările cu constituție rigidă, in literatura noastră juridică mai recentă ( I. Muraru, I. Deleanu) se consideră că definirea noțiunii de constituție trebuie să aibă în vedere atât criteriul material cât și cel formal. Împotriva acestui punct de vedere ar fi faptul că în unele constituții rigide sunt incluse așa – zise reguli constituționale formale, adică reguli care nu se raportează direct la ceea ce se admite de obicei că formează obiectul constituției ci prin conținutul lor aparțin altor domenii de drept. Se poate spune că o asemenea constituție poate fi definită numai din punct de vedere formal, odată ce criteriul material nu mai operează ori de câte ori este vorba de dispoziții ale ei care se referă la alte domenii decât organizarea și exercitarea puterii publice. Însă de cele mai multe ori când dispoziții constituționale formale sunt adoptate, se urmărește ca legiuitorul ordinar să fie împiedicat să legifereze pe altă bază decât cea admisă de aceste dispoziții, o anumită categorie de raporturi sociale. Deci, prin interdicția pe care o adresează organului legiuitor, dispoziția constituțională formală limitează competența unui organ al puterii și prin urmare, întrucât reglementează exercițiul puterii, dobândește un caracter constituțional nu numai din punct de vedere formal ci și material. În concluzie se poate spune, că o definire a noțiunii de constituție bazată pe cumularea criteriului material cu cel formal este uneori prea strâmtă pentru a putea cuprinde realitatea în întreaga ei complexitate.

Secțiunea III. Condiții de fond și de formă ale constituției

În general, constituția scrisă se prezintă sub forma unui document politico – juridic având mai multe sau mai puține articole și care este adoptat direct de popor sau de reprezentanții acestuia, potrivit unei proceduri speciale și solemne.

Prezentarea constituției ca un document cuprinzând un anumit număr de articole și care este adoptat printr-o procedură specială de către un organism cu puteri constituante sau prin referendum, este, însă, insuficientă pentru caracterizarea științifică, în special juridică a legii fundamentale. De aceea este nevoie de prezentarea câtorva trăsături definitorii ale constituției. Pentru a căpăta însușirile unei constituții documentul are nevoie să întrunească anumite condiții de fond și de formă1.

1 Cristian Ionescu, op. cit., p. 164

Mai întâi în ceea ce privește condițiile de fond ale legii fundamentale trebuie ținut seama ca dispozițiile constituționale reglementează în primul rând raporturi politice, indiferent care ar fi obiectul acestora și domeniul vieții politice. Nu interesează nici faptul că raporturile respective se concretizează în acte de natură legislativă, executivă, diplomatică, financiară etc. Esența comuna a tuturor acestor acte, constă în faptul că prin intermediul lor se transpun în practică obiective de conducere politică. Modul de desemnare al autorităților publice ca și prerogativele de conducere a guvernanților, sunt stabilite de fapt, pentru facilitarea exercitării puterii politice. Deci, constituțiile au caracter politic, iar documentul în care ele sunt înscrise, are tot un caracter politic. Acesta este o condiție de fond a oricărei constituții. Caracterul politic al dispozițiilor constituționale este obiectivat însă în norme juridice care le conferă astfel obligativitate generală, încălcarea lor fiind sancționată. Cu alte cuvinte, ele au căpătat pe lângă un caracter politic și un caracter normativ. Caracterul normativ al dispozițiilor constituționale reprezintă o altă condiție de fond a constituției.

Caracterul normativ al dispozițiilor constituționale decurge, îndeosebi din necesitatea de a conferi consistență și caracter general – obligatoriu normelor politice precum și de a asigura respectarea acestora sub sancțiunea legii. Dacă dispozițiile constituționale ar avea doar un caracter politic, încălcarea acestora nu ar putea fi sancționată în mod eficient. Nu este vorba de un simplu caracter normativ . Dacă am accepta , ca o condiție de fond a constituției, ca dispozițiile sale să aibă pur și simplu caracter normativ, acest act fundamental nu s-ar deosebi de o lege ordinară, ale cărei prevederi au, de asemenea caracter normativ. Constituția are un caracter normativ,juridic suprem,ceea ce înseamnă ceea ce înseamnă că toate celelalte acte juridice trebuie să fie conforme cu dispozițiile sale.

De asemenea, caracterul normativ al dispozițiilor constituționale impune stabilirea unei ordini constituționale corespunzătoare intereselor social politice ale unei societăți localizată temporar și geografic care nu poate fi schimbată oricând si de oricine. Daca am accepta soluția contrară, ar însemna ca dispozițiile constituționale să poată fi contestate și înlocuite cu altele fără o procedură specială și solemnă.

În afara celor două caracteristici de fond, mai pot fi sintetizate două alte elemente definitorii ale noțiunii de constituție, de această dată din punct de vedere formal.

Mai întâi se impune caracterul de lege al constituției, deoarece aceasta este o lege și acest element deși surprins prin denumiri diferite sau chiar implicit este prezent în toate definițiile formulate. Fiind o lege, constituția conține norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme exprimă de fapt voința celor care dețin puterea.

Dar constituția este legea fundamentală, trăsătură ce o identifică în ansamblul legilor. Caracterul de lege fundamental rezultă din conținutul și calitatea reglementărilor1.

Conținutul constituției este unul complex, el cuprinzând principiile fundamentale pentru toate domeniile vieții (politice, economice, sociale, culturale, juridice etc.). Este și motivul pentru care adeseori constituția este caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă la temelia organizării statale și este baza juridică a întregii legislații. Totodată reglementările constituționale privesc cu precădere puterea (puterea de stat), adică fenomenul și realitatea cheie în orice organizare social – statală. Este și motivul pentru care puterea de stat apare ca un element indispensabil în orice definiție a constituției. Conținutul reglementărilor constituționale dă constituției caracterul de lege fundamentală, pentru că relațiile sociale ce formează obiectul acestor reglementări sunt relații sociale fundamentale și care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii de stat.

Al doilea element formal constă în supremația constituției. Într-adevăr, constituție este o lege supremă din punct de vedere juridic, în raport cu toate celelalte legi. Atât legile organice cât și cele ordinare trebuie să corespundă literei și spiritului constituției. Obligația de a o respecta revine tuturor, inclusiv organelor puterii. Mai mult, șeful statului are, chiar, datoria formală, înscrisă în constituție de a veghea la respectarea acesteia 2.

Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fi de valoarea celorlalte este forma scrisă a constituției. Constituția scrisă s-a impus încă din secolul al XVIII – lea, ea fiind preferată constituției cutumiare din mai multe motive. Cu toate acestea, această trăsătură nu figurează în definiții pentru ca astăzi există țări care nu au o constituție scrisă, precum Anglia, Noua Zeelandă, Israel.

1 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, op. cit., p. 53

2 Cristian Ionescu, op. cit., p. 168

Sectiunea IV. Ideologiile economice și politice din lumea modernă

În lumea modernă s-au confruntat două concepții principale, cu o substanță ideologică profund deosebită și diametral opusă, atât pe plan politic cât ți pe plan economic, cu considerabile consecințe asupra evoluției umanității. Acestea două sunt liberalismul și marxism – leninismul.

Pe plan economic, liberalismul și-a găsit expresie în binecunoscuta lozincă: „laissez – faire, laisser – passer”. Astfel indivizilor le era permis să producă orice, oricum și oricât și apoi să poată să pună în circulație ceea ce au produs fără nici un fel de restricție sau constrângere. Ca atare liberalismul economic presupune garantarea proprietății private de orice fel, libertatea industriei și comerțului, precum și libera concurență și economia de piață 1.

Pe plan politic, liberalismul pleacă de la ideea că, pentru a se da indivizilor posibilitatea de a-și dezvolta plenar personalitatea în mediul social, statul trebuie să se mărginească la rolul de păzitor de noapte. El nu trebuie să intervină în sfera de activitate a indivizilor, ci trebuie să îi lase pe acești să-și exercite liberi și nestânjeniți libertățile. Intervenția acestuia trebuie făcută doar atunci când se încalcă anumite legi. Individul, liber să aibă orice convingeri, este totodată liber să și le manifeste și să le promoveze în mediul social prin intermediul partidelor, a căror doctrină o îmbrățișează. Mai trebuie ca el să-și poată pune propria lui concepție politică și programele acesteia în discuția altora. De asemenea poate opta pentru orice alt punct de vedere. În temeiul libertății de asociere, nimic nu împiedică oamenii care împărtășesc aceleași idei politice să se grupeze în aceeași organizație și să încerce să pună în aplicare respectivele idei. Deoarece acest drept aparține fiecărui cetățean, rezultă deci că democrația este strâns legată de pluralismul politic. Fiecare grupare de indivizi care împărtășesc aceleași idealuri politice, doresc promovarea pe planul deciziilor statale a programelor lor politice și astfel doresc să obțină cât mai multe mandate în organele reprezentative. Pluralismul politic merge mână în mână cu concepția liberală, cu separația puterilor statului, chemată să împiedice ca organele statului să încalce atribuțiile ce le-au fost conferite.

1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 152

Un lucru care definește doctrina liberală este și tendința de a evita producerea unei confuzii a puterii politice cu cea economică. Pentru a se afirma libertățile individuale nu trebuie ca cei ce dețin puterea politică să o controleze și pe cea economică. Din păcate România de azi se îndepărtează tot mai mult de la acest principiu, un număr însemnat de politicieni deținând controlul asupra unui important sector economic fie direct fie prin intermediul altor persoane.

Prin efectul concurenței, puterea economică este sortită să devină ea însăși pluralistă și ca urmare , în măsură să accentueze și mai mult climatul de libertate creat de pluralismul politic 1.

În opoziție cu liberalismul, marxism – leninismul consideră că proprietatea privată asupra mijloacelor de producție duce la exploatarea omului de către om. Se consideră că rezultatele obținute prin munca depusă asupra mijloacelor de producție este însușită de proprietarii acestora, iar prin puterea de stat pe care aceștia și-o creează , caută să-și sporească privilegiile. De aceea proletariatul trebuia să răstoarne puterea de stat a burgheziei și să o înlocuiască cu dictatura proletariatului, a cărei principală sarcină era lichidarea proprietății private și înlocuirea acesteia cu relații de producție bazate pe proprietatea socialistă. Statul devine astfel proprietarul mijloacelor de producție și în această calitate planifică întreaga activitate economică și asemenea unui monarh absolut dictează direcțiile acesteia. Astfel dispare libera inițiativă și concurența între producători.

Pe plan politic statul ca organizație înzestrată cu putere de constrângere asupra clasei muncitoare era principalul instrument de construire a societății capitaliste. Locul pluralismului politic este luat de monopolul creat de partidul unic. Drepturile și libertățile cetățenești chiar dacă erau enunțate formal în diferite constituții deveneau foarte ușor pradă uni vast aparat represiv. Acest lucru se întâmpla în condițiile în care partidul decidea totul și nu lăsa loc niciunei concesii.

Constituția noastră din 1965 mergând pe linia concepției marxist – leniniste, cuprindea dispoziții exprese, potrivit cărora România era declarată republică socialistă, adică un stat în care s-a ajuns la generalizarea relațiilor socialiste în economie, iar din punct de vedere politic, unicul partid era singura forță conducătoare a țării.

1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 352

Potrivit acestei concepții exista pluripartitism, deci existau mai multe partide politice, însă doar unul trebuia să se afle în fruntea țării. De aceea nu pot fi considerate pluraliste unele țări din estul Europei, unde au existat mai multe partide politice, dar rolul de conducător de stat era rezervat partidului comunist în condițiile în care celelalte partide nu exercitau o influență reală asupra conducerii statului ci jucau un simplu rol de figurație.

Între cele două războaie mondiale au existat un număr de dictaturi care au împrumutat de la modelul politic comunist sistemul partidului unic pentru a suprima orice încercare de opoziție și de a păstra puterea de stat în mâinile unui sistem sau chiar a unui singur om. În ciuda acestor asemănări aceste concepții nu se alătură concepțiilor marxist – leniniste ci din contră le combăteau cu vehemență. Mai mult, partidele comuniste au organizat aparatele de represiune, ca părți componente ale aparatului de stat și nu le-au înglobat in chiar structura lor, a partidelor. Partidele unice anticomuniste constituite după prima conflagrație mondială au inclus în mod curent în însăși structura lor detașamente înarmate chemate să desfășoare o activitate de intimidare sau chiar să recurgă direct la acte teroriste pentru a înăbuși opoziția.

Acest tip de partid, care a apărut pentru prima dată în Italia și-a găsit întruchiparea într-o formă extrem de severă în Germania hitleristă.

CAPITOLUL III

FACTORI DE INFLUENȚĂ ÎN CONSTITUȚIONALISMUL ROMÂNESC

Secțiunea I. Școala dreptului natural

Un lucru demn de relevat în dezvoltarea constituționalismului european, este marea însemnătate a doctrinelor politice și juridice care au fundamentat sau chiar premers unele dintre cuceririle constituționalismului. Uneori acestea din urmă sunt rezultatul aportului unor mari personalități. Alteori, mari mișcări politice, îndeosebi revoluționare au produs schimbări substanțiale și fundamentale ducând la apariția unor noi concepții care au modificat substanțial întreaga gândire politică și constituțională 1.

Încă din antichitate s-a dezvoltat ideea că oamenii de la naștere sunt înzestrați cu un număr de drepturi fundamentale pentru existența lor materială și morală. Însă vechii filozofi greci s-au mulțumit să pună problema conformității dreptului obiectiv cu comandamentele rațiunii, fără să ajungă să afirme existența unor asemenea drepturi subiective naturale, pe care statul trebuia să le reglementeze și să le garanteze. În antichitate statul era considerat valoarea supremă față de care nevoile individuale trebuiau să se subordoneze. În aceste condiții existența unor drepturi fundamentale ale indivizilor cărora să le corespundă unele obligații colaterale în sarcina statului era practic imposibilă. Deci ideea că dreptatea naturală opusă dreptului pozitiv, își are originea în unele idei ale filozofilor antichității, ar fi o forțare a realității 2.

Ideea dreptului natural reapare în evul mediu, începând cu secolul al XII – lea și continuă să se dezvolte până la începutul secolului al XIV – rea. În această perioadă istorică dezbaterile privitoare la dreptul natural erau strâns legate de dogmele religioase și erau străine de preocupările moderne vizând cu prioritate garantarea juridică a regulilor lui.

1 Florin Bucur Vasilescu, Constituționalitate și constituționalism, ed. Național, București,1998,p.25

2 Tudor Drăganu, op. cit., p. 20

Situația se va schimba radical in secolul al XVIII – rea, odată cu apariția în câmpul gândirii filozofice și politice a teoriei dreptului natural, bazată pe ipoteza contractului social.

Întemeietorul acestei teorii este olandezul Hugo Grotius însă ea a fost preluată și dezvoltată de alți scriitori politici. Maniera în care aceștia au dezvoltat-o a fost deosebită de la autor la autor. Dintre cei mai importanți autori menționăm pe: Thomas Hobbes, Samuel Pufendorf, John Locke, Cristian Wolf, Gabriel Bonnet de Mably, Jean – Jacques Rousseau, Emmerich de Vattel. Concepțiile asupra dreptului natural ale acestor autori pot fi rezumate în jurul a două idei care se regăsesc în concepțiile fiecărora dintre acești autori. Aceste idei sunt următoarele:

condiția primară a existenței umane este starea de natură, caracterizată prin faptul că, în cadrul ei, indivizii în lipsa unei autorități superioare constituite, înzestrată cu puterea de a le impune comandamentele ei, trăiau în raporturi de deplină independență unii față de alții. Astfel concepută, starea de natură se traduce după unii (Hobes), într-un război al tuturora împotriva tuturora, în timp ce pentru alții (Pufendorf, Locke și Rousseau) ea a însemnat o epocă a libertății și egalittății

potrivit unei a doua idei de bază a școlii dreptului natural și al ginților, oamenii atunci când se conving de necesitatea conviețuirii într-o comunitate organizată, renunță la libertatea absolută de care se bucurau mai înainte și acceptă să se supună unei autorități superioare lor. Această renunțare are la bază un contract social, rezultat al liberei manifestări de voință a indivizilor

Cei mai mulți dintre scriitorii politici și filozofii aparținând școlii jusnaturaliste au admis că indivizii pot să-și înstrăineze libertatea în folosul monarhului. Totuși și printre partizanii acestei idei existau deosebiri vădite în ceea ce privește măsura în care se considera că înstrăinarea , prin contractul social , a libertăților indivizilor poate să opereze în profitul monarhului.

După părerea lui Hobbes conținutul contractului social înseamnă renunțarea indivizilor la întreaga lor libertate în folosul unui om sau al unui consiliu , adică se pune în slujba absolutismului monarhic total , al despotismului fără limite.

În schimb concepțiile lui Grotius, Wolfs sau Vattel au un conținut care tinde spre limitarea puterilor absolute ale monarhului. Grotius era de părere că poporul se poate împotrivi regelui atunci când acesta pune în pericol societatea prin acțiunile lui, sau încalcă normele fundamentale acceptate prin pactul încheiat între el și popor. Vattel este de părere că monarhul deține autoritatea sa de la națiune și că are exact atât cât i-a încredințat aceasta. Deși prin aceste teze s-a făcut un pas înainte față de concepția lui Hobbes nu s-a ajuns la ideea existenței unor drepturi înnăscute, opozabile statului

Primul adept al școlii dreptului natural și al ginților care a formulat ideea de drepturi ale omului a fost John Locke. El considera că aceste drepturi i-au aparținut individului în starea de natură și nu sunt înstrăinate de el în momentul în care intră în societatea civilă, trebuind să fie respectate de suveran. După Locke, respectarea acestor drepturi se putea realiza printr-o bună organizare a puterilor statului ceea ce arată faptul că era partizanul separației puterilor statului.

John Locke oferă un fundament teoretic diviziunii puterii în legislativă, executivă și federativă, în scopul utilizării lor pentru binele public, al subordonării puterii executive(a monarhului) către cea legislativă (a Parlamentului), aceasta din urmă fiind cea suverană, conflictul dintre cele două puteri-exprimat, de exemplu, prin refuzul de convocare a Parlamentului de către monarh-dând naștere unei adevărate stări de război cu poporul , îndreptățit să recurgă la forță pentru a-l îndepărta pe cel vinovat. Acestea sunt tocmai marile coordonate ale Constituției britanice de după Revoluția glorioasă, lucrarea lui Locke apărând în 1690, adică la doi ani după succesul ei1.

El mai considera că oamenii în virtutea contractului social hotărăsc în ce măsură și în ce condiții renunță la anumite drepturi în folosul statului. După Locke, contractul social va răspunde mai bine nevoilor generale cu cât individul va transmite statului o parte mai mică din libertatea naturală a indivizilor2.

Pentru Jean-Jacques Rousseau cea mai puternică garanție a drepturilor individuale este suveranitatea poporului. El nu este individualist ca și Locke. În opinia lui există o legătură inseparabilă între libertate și democrație. Teza de bază a lui Rousseau

1Florin Bucur Vasilescu,op. cit.,p.16

2Tudor Drăganu,op.cit.,p.22

constă în a reduce clauzele contractului la una singură și anume:înstrăinarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturile sale, în favoarea întregii comunități. În opinia lui deoarece fiecare trebuie să se dăruiască în întregime, condiția este egală pentru toți și astfel nimeni nu are nici un interes să o facă mai oneroasă pentru ceilalți. Însă același Rousseau spune că ceea ce înstrăinează individul prin contractul social din drepturile,bunurile, puterea și libertatea sa este numai acea parte dintre acestea care au importanță pentru comunitate.

Tezele școlii dreptului natural au fost însă dezmințite de dezvoltarea ulterioară a societății umane. Este rezultatul unui îndelung proces istoric în desfășurarea căruia au intervenit numeroși factori economici și sociali. Ideea de contract social este rezultatul conviețuirii oamenilor în societate deci în nici un caz ea nu poate apărea într-o stare presocială, în care omul trăia izolat.

Deși inexactă din punct d vedere științific, școala dreptului natural și al ginților a constituit un imens pas înainte în ceea ce privește gândirea filozofică. A avut un rol deosebit și în ceea ce privește luptele sociale si politice culminând la sfârșitul secolului al XVIII-lea cu proclamarea independenței coloniilor engleze din America de Nord si cu Revoluția franceză. Putem spune că jusnaturalismul a jucat un rol esențial în ceea ce privește ideea de constituționalism în Europa și în lume. Înflăcăratele idei ale școlii dreptului natural, au dus la declanșarea revoluțiilor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Aceste concepții au mobilizat masele în jurul unui ideal comun, le-au înflăcărat în lupta împotriva absolutismului monarhic și al îngrădirilor feudale. Filozofia jusnaturalistă a contribuit la precizarea țelurilor revoluționare, oferind lozinci răsunătoare, capabile să aibă un larg ecou în sânul comunități sociale, precum și idei și concepte ce puteau fii valorificate în lupta angajată.1

1 Tudor Drăgan, op. cit., p.24

Secțiunea II. Proclamarea independenței coloniilor engleze din America de Nord

În coloniile engleze din America de Nord ideile jusnaturaliste au găsit un teren propice pentru a se dezvolta și pentru a fii puse în aplicare în domeniul politic.

Un lucru grăitor în acest sens este adoptarea constituției statului Carolina la începutul celui de-al șaselea deceniu al secolului al XVII-lea. Acesta a fost adoptată sub influența lui Locke. De altfel, chiar el a redactat-o în parte. Această constituție limita participarea poporului la guvernare excluzând compet sclavii de la vot.

In deceniile urmatoare, tot sub influența lui Locke și în mai mică măsură a lui Montesquieu și Rousseau, s-a elaborat Declarația de Independență a statelor Americii de Nord din 1776, declarația de drepturi a statului Virginia din același an și declarațiile de același fel ale altor state nord americane. De altfel, prima consacrare a drepturilor omului într-un document oficial a fost în mai 1776, în statul Virginia unde s-a adoptat „Virginia Bill Of Rights” care se afirma că „toți oamenii sunt de la natura în mod egal, liberi și independenți și au anumite drepturi inerente naturii lor, adică dreptul la viață și libertate, precum și mijlocul de a dobândi și conserve proprietatea și de a urmări să obțină fericire și siguranță”.

În același an, la 4 iulie la Philadelphia, se adopta „Declarația de independență” a Statelor Unite ale Americii care, în cel de-al doilea alineat prevedea: „toți oamenii se nasc egali cu anumite drepturi inalienabile, printre care viața, libertatea și dreptul la căutarea fericirii”. De asemenea, se sublinia faptul ca acestea nu au un caracter declarativ, ci că în statele uniunii s-au constituit guverne a căror autoritate emană consimțământul celor guvernați, iar dacă forma de guvernare devine distructivă, poporul are dreptul să o schimbe sau să o înlăture. Aceste guverne au datoria să asigure drepturile menționate și tot aici erau consemnate lucruri deosebit de importante privind independența judecătorească, subordonarea militarilor puterii civile, dreptul de a fii judecat de un tribunal cu jurați. Această declarație nu a fost inclusă în Constituția Americană, care o fost adoptată în 1787, ci a fost adăugată, ca amendament la aceasta un an mai târziu. Un lucru demn de menționat este faptul că Thomas Jefferson, principalul redactor al Declarației de Independență era un pasionat cititor al filozofiilor francezi ai secolului al XVIII-lea. Acest lucru arată influența pe care filozofii francezi au avut-o asupra evenimentelor din America de Nord de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Doua idei fundamentale ale școlii dreptului natural și al ginților și-au pus amprenta asupra dezvoltării constituționale nord-americane.

Prima idee are la bază contractul social și faptul că orice societate liberă are nevoie de acesta. Pornind de la această idee era absolut necesar să existe o lege fundamentală care să oglindească acest principiu. Apariția constituțiilor scrise pe continentul nord-american își are originea în această idee fiind forma originară de manifestare a suveranității, constituția era înțeleasă ca un ansamblu de norme, bucurându-se de o supremație față de celelalte legi.1

O altă idee împrumutată de la jusnaturaliști este cea potrivit căreia, omul atunci când intra în societatea civilă, nu renunță la întreaga lor libertate naturală în folosul statului, ci numai la acea parte care este strict necesară traiului în comun.

Toate constituțiile particulare ale statelor americane, ca și constituția federală din 1787 a avut la bază principiul separației puterilor în stat a cărui prim adept a fost John Locke, fiind desăvârșit de Montesquieu. Constituția federală a încredințat exercitarea funcțiilor legislativă, executivă și judecătorească unor organe distincte și independente unul față de celălalt. Aceste idei fundamentale au constituit baza constituționalismului american însă au existat și numeroase trăsături noi pe care practica legislativă americană le-a imprimat evoluției constituționalismului modern. Acest aspecte de noutate au constat în:

în statele nord-americane sau redactat pentru prima dată în istoria omenirii constituții scrise, sistematice care aveau ca obiect reglementarea organizării și funcționării organelor statului precum și garantarea și respectarea drepturilor fundamentale înnăscute ale omului

1 Tudor Drăgan, op. cit., p.27

în practica americană s-a consacrat pentru prima dată faptul că adoptarea constituției trebuie să fie opera unei adunări constituante și că revizuirea ei se poate face tot de aceasta .

un lucru de noutate care a fost consacrat întâia oară în practica constituțională a unora dintre state a fost și supunerea spre aprobare a constituției prin referendum național

prin faptul că au consacrat principiul potrivit căruia orice putere își are originea în voința populară, constituțiile nord-americane au servit drept model constituțiilor din Europa.

O altă trăsătură nouă o reprezintă transformarea principiului separației puterilor într-un adevărat principiu politic având consecință aplicarea acestuia destul de riguroasă în raporturile dintre puterea legiuitoare, puterea executiva și cea judecătorească

Secțiunea III. Ideile Revoluției Franceze și influența lor

Revoluția franceză a sistematizat și a aruncat în Europa ideologia-filozofia dreptului natural. Aceasta se contrapunea dreptului istoric, oferind o șansă popoarelor asupra elitelor, celor asupriți asupra asupritorilor și națiunilor asupra imperiilor. Pe 14 iulie 1789 populația Parisului a luat cu asalt vechea fortăreață a Bastiliei, devenită închisoare regală care era considerată simbolul absolutismului, Revoluția Franceză culminează cu proclamarea primei republici în 1792.

Prin amploarea lui, mai întâi europeană, mai apoi mondială,actul fundamental care a generat apariția și expansiunea drepturilor individului în societate este „Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului” din 26 august 1789, document de o importanță capitală al revoluției franceze. Prin generozitatea ideilor sale, prin concizia și exactitatea prevederilor pe care le cuprinde, prin caracterul său de program politic și catalog al drepturilor și libertăților omului din 1789, ea reprezintă una dintre cele mai importante etape ale apărării oamenilor împotriva nedreptății și oprimării.1

1 Florin Bucur Vasilescu, op. cit., p.22

Declarația drepturilor omului se găsește la punctul de întâlnire a doua tradiții, una anglo-saxonă (cu întindere dincolo de atlantic), cealaltă franceză provenind din aspirațiile secolului Luminilor. Tradiția anglo-saxonă care a fost concretizată prin acte cu caracter constituțional care au premers Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului avut și ea influentă incontestabila. Astfel Magna Charta Libertatum, semnată la 1215, cuprinde primele opreliști puse puterii absolutiste în scopul apărării drepturilor individului. Fără îndoială însă marile acte constituționale care stau șa temelia apărării drepturilor individuale ale poporului englez, sunt cele adoptate în secolul al XVII-lea ( Petition of Rights -1628, Habeas Corpus Act – 1679 și Bill of Rights – 1689).

După părerea unora autori influența americana este cam exagerată pentru că diferența fundamentală dintre cele doua concepții este faptul că spre deosebire de Franța americanii nu aveau de distrus o societate aristocratică întemeiată pe ierarhii din naștere, ci având chiar de păstrat tradițiile sociale moștenite, aceasta fără a mai vorbi de pretenția rezolvării unor interese imediate, spre deosebire de Revoluția Franceză care avea ambiții de a oferi o declarație exemplară a drepturilor cu valențe universale.

În ciuda unor influențe inerente datorate spiritului epocii, exercitate de declarațiile nord-americane, Declarația drepturilor și cetățeanului a reprezentat și va reprezenta și în viitor un reper esențial al valorificării și propășirii personalității umane, caracterizat prin specificitate, inovație și universalism. Ea se înscrie astfel între elementele fundamentale prin care Europa și-a găsit cea mai autentică exprimare în Convenția Europeană a Drepturilor Omului intrată în vigoare în 1953.

Filozofii francezi ai secolului al XVIII-lea, ca Montesquieu, Voltaire, Rousseau sau Malby nu numai că au preluat pur și simplu ideile jusnaturaliste ci le-au dezvoltat oferindu-le pe deplin coapte acțiunilor revoluționare ce aveau să urmeze. Aceste idei puteau pătrunde și în păturile mai puțin dezvoltate ale societății. Această tendință de absolutizare a unor idei filozofice și-a regăsit reflectare în modul de aplicare a principiului separației puterilor statului în constituțiile franceze din 1791 și 1795. Deși a

Montesquieu spunea că cele trei puteri nu trebuie să fie separate total ci trebuie să colaboreze, în aceste Constituții izolarea acestor trei puteri a fost aproape totală.

Spre deosebire de S.U.A. unde constituția din 1787 a supraviețuit până azi, în Franța dezvoltarea constituțională a urmat o cale foarte sinuoasă, datorită numeroaselor revoluții și lovituri de stat care s-au succedat. Un timp foarte îndelungat evoluția constituțională franceză s-a aflat sub incidența confruntărilor dintre doctrinele și ideile lui Montesquieu și Rousseau.

În primul rând Montesquieu era adeptul regimului reprezentativ și considera că în statele moderne, poporul nu este în măsură să exercite el însuși nici puterea legiuitoare nici pe cea executivă. De aceea era nevoie de reprezentanți, deoarece poporul nu avea pregătirea necesară pentru a se ocupa de treburile statului. Acesta era unul din inconvenientele democrației în opinia lui Montesquieu. Dimpotrivă Rousseau considera că guvernarea prin reprezentanți contravenea principiului suveranității populare. În altă ordine de idei dacă Montesquieu era adeptul separației puterilor, Rousseau considera că puterea executivă trebuie să fie dependentă de cea legislativă deoarece cine face legile trebuie să le și aplice.

Dintre constituțiile franceze adoptate sub influența majoritară a doctrinelor lui Montesquieu se numără cele din 1791, 1795, 1814, 1830, și1875. influența se poate constata din consacrarea în aceste acte fundamentale a principiului separației puterilor și a regimului reprezentativ. Constituția din 1793 a fost adoptată în spiritul ideilor lui Rousseau în măsura în care se introduce sistemul guvernământului semidirect și pune la baza ei principiul supremației legislativului asupra executivului1.

Ideile revoluției franceze au ajuns în Țările Române prin intermediul secretarilor de origine franceză , al domnitorilor români, prin intermediul profesorilor de limba franceză angajați de familiile de boieri, al ofițerilor ruși care se aflau în Principatele Române cu diverse misiuni militare, al intelectualilor polonezi care se refugiaseră aici în 1793, a publicațiilor franceze, ca și a tinerilor intelectuali români – în marea lor majoritate fii de boieri – care își desăvârșeau studiile în Franța. Trebuie totuși că ideile revoluției n-au fost chiar de la început acceptate în totalitate, în mod deosebit cele de egalitate nu puteau fi acceptate în nici un caz de către boieri având în vedere diferențele sociale profund înrădăcinate în mentalitatea lor.

1 Tudor Drăganu, op. cit., p.29

Dacă la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea existase în Țara Române o burghezie puternică, ea fusese port-drapelul ideilor revoluți franceze,revoluție ale cărei efecte apăruseră fără întârziere în viața politică și îndeosebi în relațiile dintre clasele sociale, că și în separația puterilor executivă, legislativă și judecătorească,în organizarea administrativă, precum și în domeniul justiției și al dreptului1.

1 Vasile Gionea; Nicolae Pavel, Curs de drept constituțional, ed. Holding Reporter, București 1998, vol. I, p.110

CAPITOLUL IV

Doctrina românească și rolul ei în dezvoltarea costituționalismului

În țara noastră dreptul constituțional a început să se dezvolte la începutul secolului al XX-lea. Acesta s-a predat la început în cadrul facultăților de drept, împreuna cu dreptul administrativ sub denumirea de drept public. Dintre cei mai renumiți profesori merită să fie menționați următorii:

Constantin Stere

Profesorul Constantin Stere a predat dreptul constituțional din anul 1910 la Facultatea de Drept din Iași.

Profesorul definește dreptul constituțional ca fiind „normele după care funcționează însuși statul, organele statului, principiile de organizare și funcționare ale organelor statului. Dreptul constituțional este acea parte a dreptului public care se referă la principiile de organizare și de funcționare a organelor publice. Termenul de drept constituțional este impropriu pentru a desemna această ramură a dreptului public, deoarece însuși termenul de „constituțional” pare că face o aluzie la constituție; prin Constituție se înțelege o lege care reglementează raportul organelor publice și principiile de organizare și funcționare a lor. Din acest punct de vedere termenul este impropriu, fiindcă nu întotdeauna există o constituție ca lege fundamentală pe baza căreia se clădește întregul edificiu social al vieții publice și juridice a statului. De aceea după părerea autorului s-ar putea numi ca în universitățile germane „drept de stat”, sub această denumire, ar fii o disciplină de drept având ca obiect studiul formelor vieții de stat și al principiilor de organizare și de funcționare a puterilor publice, indiferent de timpul în care s-a dezvoltat un stat determinat. În continuare, autorul susține că denumirea de drept constituțional nu prezintă dezavantaje esențiale față de „drept de stat”, deoarece majoritatea statelor contemporane au o constituție scrisă. Pe de altă parte această constituție nu poate cuprinde nici o dată toate principiile de organizare și funcționare a organelor publice, iar conținutul acesteia variază de la stat la stat.1

1 Vasile Gionea, op. cit., p. 5

Constantin Stere definește constituția: „o lege care reglementează raportul organelor publice și principiile de organizare și funcționare a lor”. Constituția este o lege considerată la baza întregii ordini de drept. Deoarece statul este unicul izvor al ordinii juridice și deoarece statul a monopolizat puterea de constrângere socială necesară pentru a impune respectarea ordinii de drept, rezultă că legea care organizează statul, care stabilește normele de organizare și funcționare a puterii publice este temelia, este fundamentul întregii ordini de drept. În limbaj curent, constituția este un pact fundamental, reminiscență a teoriei asupra contractului social, după care statul a fost întemeiat prin contract social și conform căreia constituția este considerată ca acel contract social, care leagă pe individ, iar încetarea acestui pact realizează contractul, dă liberate indivizilor ca, în măsura puterilor proprii, să-și apere drepturile și interesele lor proprii, drepturile lor individuale, imprescriptibile și anterioare statului.

Constantin Dissescu

Constantin Dissescu e cel care prin predarea și publicarea cursului său în 1915 a încetățenit dreptul constituțional la Facultatea de Drept din București, plecând de la ideea că obiectul dreptului constituțional este format prin organizarea suveranității.1 El definește această ramură a dreptului ca fiind aceea care tratează despre organizarea politică a statului, constituirea suveranității și a puterilor publice. Dreptul constituțional se ocupă mai mult de structura politică a statului și de organizarea acesteia.

Statul este un organism ca și individul, compus din diferite organe fiecare cu atribuțiile lor. În organizarea socială va trebui să ținem cont de existența individuală a fiecăruia, din doua puncte de vedere: in raport cu el însuși, în raport cu ceilalți, cu societatea. Organizarea socială va trebui, pentru a-și îndeplini scopul să țină seama în același timp și de faptele sociale izolate.

Constantin Dissescu definește constituția în secțiunea „Organizarea suveranității”. Acesta susține că suveranitatea, pentru a-și atinge scopul, trebuie sa se pună în mișcare și să încredințeze cuiva exercițiul său. Acest exercițiu conform cu rațiunea, trebuie reglementat, organizat.

1 Ioan Muraru; Simina Tănăsescu, op. cit., p. 51

Organizarea suveranității face obiectul dreptului constituțional. Acest autor definește constituția: „organizarea exercițiului suveranității” și fiindcă exercițiul suveranității se numește guvern, luat acest cuvânt în sensul cel mai generic, putem zice că legea fundamentală este organizarea formei de guvern pe care poporul suveran și-o dă.1

G. Alexianu

G. Alexianu definește dreptul constituțional ca fiind „totalitatea regulilor și principiilor după care se organizează și se guvernează un stat” în sfera de competență a dreptului constituțional intră deci toate regulile care stabilesc organele centrale ale statului și modul lor de funcționare precum și organele de autonomie locală. El se ocupă în special de modul de succesiune al autorității suverane, de modul de desemnare a puterii legiuitoare, organizarea și prerogativele puterii judecătorești, organizarea puterii executive, răspunderea ministerială, răspunderea statului, supremația constituțională, organizarea puterii constituante. Această ramură a dreptului este în opinia autorului pârghia pe care se înalță întreaga viață socială a statului. El determină structura statului, organizează și protejează viața individuală. El influențează toate celelalte diviziuni ale dreptului, le determină caracteristica, le fixează cadrul de dezvoltare.2

Autorul definește constituția ca fiind „totalul regulilor reputate ca esențiale pentru organizarea și funcționarea statului”. Autorul introduce conceptul de regim constituțional pe care îl definește în sens material și în sens formal astfel:

în sens material: reprezintă întreaga organizare a unui stat, considerat ca atare. Orice stat, numai prin faptul existenței sale are o organizare, o constituție, principiul organizării puterilor, relațiile între ele, raporturile dintre stat și individ, limitele activității statului în raport cu drepturile individului.

1 Vasile Gionea, op. cit., p. 14

2 G. Alexianu, op. cit. vol.I., p.18

În sens formal: reprezintă exteriorizarea ansamblului de reguli care se desprind din întreaga organizare a statului și care sunt considerate indispensabile pentru existența acestuia.

Regimul constituțional se confundă adesea cu exteriorizarea acestor reguli în formă scrisă, în ceea ce se numește constituție; se consideră că au un regim constituțional numai acele state care au o constituție scrisă. Această concepție nu este însă exactă, deoarece toate statele au o constituție, adică anumite forme de organizare, exteriorizarea în formule juridice a regulilor care prezidează la organizarea și conducerea statelor, alcătuiesc regulile de drept scrise. Exemplul oferit de practica constituțională engleză unde se dezvoltă de timpuriu ideea legalității, înseamnă că toate organele statului respectă regula de drept prestabilită și o consideră atâta vreme cât nu este abrogată, sacră.

Constituția apare pretutindeni ca singurul și cel mai bun mijloc pentru dezvoltarea și garantarea democrației, iar democrația, cu toate criticile care i se aduc, rămâne totuși forma cea mai compatibilă cu felul actual de viață.1

G. Alexianu a predat dreptul constituțional începând cu anul 1930 la Universitatea din Cernăuți.

Paul Negulescu

Născut în Bucuresti, la 12 ianuarie 1874.

În 1894: octombrie, licenta în litere cu tema "Istoria Legiunii a XIII Gemina"

1895: licență în drept cu tema "Depozitul neregulat"

1896 – 1899: reîntors la Paris, urmează cursuri de istorie română si epigrafie latină la Sorbona, la Școala de Înalte Studii si la College de France; în același timp urmează și încheie în 1899, sub îndrumarea profesorului E.Cuq, studiile doctorale cu teza "Organizarea Daciei romane"

1 Vasile Gionea, op. cit., p. 15-16

1899 – 1900: se reîntoarce în tară fiind numit de către prof.C.Dissescu ca suplinitor la catedra sa de drept public

1898 – 1902: înființează împreună cu G.G.Mironescu, I.Ghika, Iulian Teodorescu și alții, Revista de drept și sociologie

1900 – 1905: asistent la Catedra de Drept Public a Universității București, disciplina Drept administrativ

1904: asistent la Catedra Istoria Dreptului Românesc a Universității București

1906: devine titularul acestei catedre, la recomandarea unanimă a Universității București și a Universității din Jassy

1915: revine la Catedra de Drept Administrativ a Universității București

1925: ia inițiativa înființării Institutului de Științe Administrative în cadrul căruia va ocupa funcția de Secretar general

1926: Universitatea București – ocupă Catedra de Drept Public devenită vacantă prin retragerea prof. Dissescu

1915: Universitatea București – Catedra de Drept Administrativ

Moare la 6 mai 1946.

În concepția lui Paul Negulescu dreptul constituțional este acea ramură a dreptului public care se ocupă cu organizarea statului, modul cum se exercită suveranitatea, împărțirea atribuțiilor suveranității între organele sau puterile statului, stabilirea raporturilor dintre aceste puteri, precum și auto-limitarea statului prin garantarea dreptului individului.

În ceea ce privește definirea constituției, acesta o consideră ca fiind „o lege fundamentală care cuprinde normele după care se organizează puterile statului”, între care se împart atribuțiile suveranității, arătându-se modul cum funcționează aceste puteri. În afară de aceasta se mai cuprind și se garantează în constituție și drepturile politice și drepturile publice, așa numite drepturile omului și cetățeanului, proclamate de revoluția franceză de la 1789.1

1 Vasile Gionea, op. cit., p. 16

N. Prisca

Nicolae Prisca a publicat un curs de drept constituțional în anul 1974 în care definește dreptul constituțional ca fiind ansamblul normelor juridice care consfințesc bazele puterii de stat și reglementează relațiile sociale ce apar în procesul organizării și exercitării puterii de stat, adică acele relații al căror conținut îl formează organizarea puterii de stat în funcție de teritoriu și populație, drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, sistemul și modul de formare și funcționare a organelor puterii de stat, sistemul și principiile de organizare și funcționare a organelor administrației de stat, organele judecătorești și organele procuratorii.

N. Prisca definește constituția ca fiind „ o lege fundamentală a statului nostru formată dintr-un ansamblu sistematizat de norme juridice, investite cu forță juridica superioară, care consacră principiile organizării puterii de stat, drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, sistemul organelor statului, și principiile de organizare și funcționare a acestora.”1

1 Vasile Gionea, op. cit., p. 16

CAPITOLUL V

Ideea de constituție în contemporanitate

Cristian Ionescu

În opinia lui Cristian Ionescu pentru a căpăta însușirile unei Constituții, actul fundamental trebuie să întrunească anumite condiții de fond și de formă.

În ceea ce privește condițiile de fond ale legii fundamentale, trebuie ținut seama că dispozițiile constituționale reglementează în primul rând raporturi publice, indiferent care ar fi obiectul acestora și domeniul vieții publice. Nu interesează nici faptul că raporturile respective se concretizează în acte de natură legislativă, executivă, diplomatică, financiară,ș.a. Esența comună a tuturor asemenea acte, constă în faptul că prin intermediul lor se transpun în practică obiective de conducere politică.1

În opinia autorului modul de desemnare autorităților publice ca și prerogativele de conducere a guvernanților, sunt stabilite, de fapt pentru facilitarea exercitării puterii politice. Prin urmare, constituțiile au caracter politic. Aceasta este o condiție de fond a oricărei Constituții. Cu alte cuvinte, dispozițiile fundamentale constituționale, referitoare la organizarea și exercitarea puterii au un preponderent caracter politic. Caracterul politic al dispozițiilor constituționale este obiectivat însă în norme juridice care le conferă astfel obligativitate generală, încălcarea lor fiind sancționată. Cu alte cuvinte, ele au căpătat pe lângă un caracter politic și unul normativ. Caracterul normativ al dispozițiilor constituționale reprezintă o altă condiție de fond a Constituției.

Caracterul normativ al dispozițiilor constituționale decurge, îndeosebi din necesitatea de a conferi consistență și caracter general-obligatoriu normelor politice, precum și de a asigura respectarea acestora sub sancțiunea legii. Dacă dispozițiile constituționale ar avea doar un caracter politic, încălcarea acestora nu ar putea fi sancționată în mod eficient.

1 Cristian Ionescu,op. cit., vol.I, p.111

Nu este vorba de un simplu caracter normativ pentru că acest caracter îl au și legile ordinare. În opinia profesorului Cristian Ionescu, constituția are un caracter normativ (juridic) suprem ceea ce înseamnă că toate celelalte acte juridice trebuie să fie conforme cu dispozițiile sale.

De asemenea,caracterul normativ al dispozițiilor constituționale impune stabilirea unei ordini constituționale corespunzătoare intereselor social-politice ale unei societăți localizată temporal și geografic, care nu poate fi schimbată oricând și de oricine. Dacă s-ar accepta soluția contrară, ar însemna că dispozițiile constituționale să poată fi contestate și înlocuite cu altele fără o procedură specială și solemnă. Aceste două condiții de fond sunt valabile atât în cazul constituțiilor bazate într-o măsură mai mare sau mai mică, pe cutuma constituțională cât și în cazul constituțiilor scrise.

Cristian Ionescu opinează că cele două elemente formale ale constituției sunt caracterul de lege și supremația constituției. Astfel din punct de vedere al formei sale,constituția este o lege prin care se stabilesc între altele, principiile generale de guvernare, ca și principiile generale de guvernare, ca și principiile generale ale legislației, cu alte cuvinte, ale reglementării juridice a raporturilor sociale. Atâta vreme cât constituția este în vigoare, ea constituie baza cadrului juridic al societății, adică a dreptului pozitiv.

Al doilea element formal constă în supremația constituției. Într-adevăr, constituția este o lege supremă din punct de vedere juridic în raport cu toate celelalte legi. Atât legile organice, cât și cele ordinare trebuie să corespundă literei și spiritului constituției. Obligația de a o respecta revine tuturor, inclusiv organelor puterii. Mai mult, șeful statului are, chiar datoria formală, înscrisă în constituție de a veghea la respectarea acesteia.

Cele două elemente ale noțiunii de constituție menționate se regăsesc într-o unitate de concepție în toate legile fundamentale ale statelor moderne, deși aspectul formal al unei constituții poate să difere de la o țară la alta.

Definiția dată de Cristian Ionescu Legii Supreme a oricărui state este:Constituția este un act politico-juridic, fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială și adoptat de națiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare și funcționare ale puterilor statului și raporturile dintre acestea, principiile generale ale ordinii publice a societății, precum și drepturile și îndatoririle cetățenilor, act care este adoptat și modificat potrivit unei proceduri speciale. Această definiție este valabilă pentru tipul de Constituție-convenție, adică de constituție adoptată de o Adunare Constituantă. În cazul statutelor sau pactelor constituționale, factorul decisiv în adoptarea constituției nu este națiunea.

Ioan Muraru

Legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, învestite cu forță juridică supremă, și care reglementează acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii.1

Aceasta este definiția dată constituției de profesorul Ioan Muraru. Acesta subliniază și el caracterul de lege al constituției, deoarece aceasta este o lege și acest element deși surprins prin denumiri diferite sau chiar implicit, este prezent în majoritatea definițiilor. Fiind o lege, constituția conține norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme exprimă de fapt voința celor care dețin puterea. Dar constituția este o lege fundamentală, trăsătură ce o identifică în ansamblul legilor. Caracterul de lege fundamentală rezultă din conținutul și calitatea reglementărilor.Totodată, reglementările constituționale privesc cu precădere puterea(puterile de stat), adică fenomenul și realitatea cheie în orice organizare socio-statală. Este și motivul pentru care puterea de stat apare ca un element indispensabil în orice definiție a constituției. Conținutul reglementărilor constituționale dă constituției caracterul de lege fundamentală, pentru că relațiile sociale ce formează obiectul acestor reglementări sunt relații sociale fundamentale și care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii statale.

În opinia autorului această subliniere este decisivă în definirea constituției și ea permite identificarea acesteia nu numai în sistemul de drept, ci chiar în dreptul constituțional fiind știut că acesta cuprinde mai mult decât constituția, deși aceasta este principala sa parte. Spre deosebire de întregul drept, dreptul constituțional, ca ramură principală a dreptului reglementează relații sociale fundamentale, dar care sunt esențiale pentru

1 Ioan Muraru;Simina Tănăsescu, op. cit.,p.24

instaurarea, menținerea și exercitarea puterii. Astfel se realizează distincții clare între drept, drept constituțional și constituție, deci între aceste mari categorii juridice care se explică unele prin altele, dar nu se confundă.

După părerea lui Ioan Muraru, definitorie pentru constituție este și forța sa juridică. În acest sens ea are o forță juridică supremă, ceea ce situează constituția în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului și impune regula conformității întregului drept cu dispozițiile din constituție. Tot o măsură care s-a impus, fără a fi totuși de valoarea celorlalte, este forma scrisă a constituției. Această formă s-a impus încă din secolul al XVII-lea. O altă trăsătură este solemnitatea adoptării și forma sistematică. Stabilitatea constituției este o altă trăsătură evidențiată de profesorul Ioan Muraru, ca trăsătură ce o distinge de alte legi și care justifică întreaga clasificare în constituții suple și rigide.

Ion Deleanu

Părerea profesorului Ion Deleanu este că orice stat are absolută nevoie de constituție deoarece însuși existența statului implică această obligație a existenței constituției deoarece ea simbolizează tocmai instituționalizarea puterii într-un cadru etatic. Constituția este așezământul politic și juridic fundamental al unui stat. Ea se situează inevitabil la joncțiunea dreptului cu politica și nu poate înlătura, se pare, înlătura ambiguitatea raporturilor întreținute de aceste două universuri. Rezultă logic, dar și istoric, două concepții asupra constituției, relativ independente:concepția politică sau sociologico-politică și concepția juridică. Fiecare dintre acestea o explică și o întregește pe cealaltă.1

Semnificația constituției ca și document politic fundamental este demonstrabilă și sub următoarele aspecte: constituția este o retrospectivă și o perspectivă ; ea realizează sinteza proceselor definitorii din istoria societății respective până la nivelul de civilizație și democrație la care ea a ajuns, și totodată exprimă un proiect consonant cu aspirațiile majore ale colectivității constituite în stat.

1 Ion Deleanu, op. cit., vol.I,p.139

Atât ca sinteză , cât și ca proiect, constituția exprimă o filozofie și o ideologie, caracteristice colectivității umane constituită în respectivul stat. Constituția consacră și garantează drepturile și libertățile fundamentale – unele dintre acestea ca atribute inerente ale ființei umane- și, de asemenea, limitele puterii constituite în stat, ca garanții ale acestor drepturi și libertăți, constituția nu se mărginește să stabilească modul de exercitare a puterii, ci și principiile esențiale care guvernează societatea, exprimând –iarăși- o anumită concepție asupra relațiilor sociale.

Ion Deleanu opinează că această acreditare a concepției politice asupra constituției se va dovedi utilă nu numai pentru înțelegerea apariției constituțiilor cutumiare, dar și pentru sesizarea discrepanței care, adeseori există între, domeniul faptelor și domeniul preceptelor scrise. Foarte adesea, „regulile constituționale sunt un lucru, iar practica politică altul, care poate fi diferit de primul. Realitatea nu este întotdeauna în concordanță cu optimismul pe care, eventual, îl degajă constituția. Principiile teoretice, abstracte asupra prezentului și viitorului sunt, uneori amăgitoare și înșelătoare. Mai important va fi deci pentru a cunoaște viața unui popor să-i studiem formele lui de exprimare, de obiectivare a intențiilor, dorințelor și convingerilor sale, decât să-i tălmăcim constituția, adeseori un monument juridic rece, neutru, stingher sau chiar inutil. Sub semnul celei mai elegante și echilibrate constituții se poate naște cea mai odioasă dictatură;căci, chiar dacă constituția se vrea să fie o barieră în fața arbitrarului puterii, ea rămâne totuși o barieră de hârtie.1 Prin aceasta profesorul Ion Deleanu arată faptul că nu contează foarte mult conținutul constituției ci doar ce se realizează prin normele acesteia.

În ceea ce privește accepțiunea juridică Ion Deleanu consideră, constituția este actul prin care se determină statutul puterii în stat, ansamblul regulilor juridice prin care sunt fixate modalitățile de încredințare a puterii și de exercitare a ei. Același autor consideră și el, că această concepție juridică se poate exprima în două sensuri diferite: în sens material și în sens formal.

În sens material, constituția cuprinde ansamblul regulilor de drept indiferent de natură și forma lor,având ca obiect constituirea, competența, funcționarea și raporturile

1 Ion Deleanu, op. cit., vol.I,p.140

principalelor organe de stat, între ele sau dintre ele sau cetățeni. Este o definiție a constituției raportată la materia ei, la obiectul sau conținutul acesteia. În acest sens ar face parte din corpul constituției nu numai regulile constituționale propriu-zise, dar și regulile cuprinse în legi ordinare și actele normative emanând de la puterea executivă căci ceea ce are preeminență este obiectul reglementării, iar nu sorgintea acesteia și forma pe care ea o îmbracă.

În sens formal sau organic, constituția este ansamblul regulilor de drept, indiferent de obiectul lor, elaborate în scris și sistematic, deci într-o formă distinctă, de către un organ de stat anume constituit în acest scop(Adunarea Constituantă) și urmând o procedură specifică (adoptarea textului în adunarea constituantei cu o majoritate calificată de două treimi din numărul total al membrilor adunării, sau printr-un referendum). Aceste elemente de ordin formal conferă constituției o mare rigiditate, care poate fi tradusă și prin stabilitate.

În concepția autorului ambele criterii de definire a constituției sunt susceptibile de cel puțin următoarele observații:a) atât criteriul material, cât și cel formal implică ruptura artificială dintre conținutul și forma fenomenului constituțional, conducând la definiții unilaterale, exclusiviste și virtual deformatoare; b) dacă criteriul material admite, în principiu, posibilitatea existenței unor norme constituționale cutumiare sau chiar a unor constituții cutumiare, criteriul formal exclude în principi această posibilitate.

Profesorul Ion Deleanu cumulează cele două criterii, și rezultă următoarea definiție:actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituționalizarea și exercitare puterii, norme adoptate în cadrul unei proceduri specifice.

Vasile Gionea

Profesorul Vasile Gionea constată că diferite școli de drept, cea franceză în general și unii autori români definesc constituția în sens material și în sens formal. El consideră că aceste două moduri de definire a constituției au la bază două metode științifice de studiu, dar aceste două definiții sunt complementare, referindu-se la un document unic:Constituția.

Având în vedere că cele două definiții au la bază un singur obiect de studiu, constituția, el optează pentru o definiție care să îmbine cele două aspecte: material și formal. În diferite definiții se constată că majoritatea au ca element comun statul sau puterea de stat. În stabilirea conceptului de constituție s-a impus în timp caracterul de lege al acesteia, deoarece este alcătuită din norme juridice. Dar aceste norme juridice reglementează relațiile sociale fundamentale din toate domeniile vieții economice, sociale, culturale, politice și juridice. De asemenea aceste norme reglementează organizarea și funcționarea organelor supreme ale statului, limitele aduse acestor organe, relațiile dintre acestea, precum și relațiile dintre acestea și cetățeni. Prin aceasta se recunoaște caracterul de super-legalitate a reglementărilor cuprinse în constituție, adică poziția supremă a acesteia în cadrul sistemului dreptului.

În acest sens, constituția trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice învestite cu forță juridică supremă și care reglementează acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii politice a poporului.1

Tudor Drăganu

Una dintre cele mai marcante figuri ale Dreptului nostru Constituțional s-a născut la doi decembrie 1912 la Năsăud în județul Bistrița-Năsăud, și absolvit Facultatea de Drept din Cluj în anul 1931. În perioada interbelică își începe activitatea la Facultatea din Cluj, devenind unul dintre cei mai apreciați autori în acest domeniu, fiind ales după război președinte sau vicepreședinte al mai multor organizații interne sau internaționale. Este autor al peste 120 de lucrări de specialitate apărute în țară și în străinătate. Tudor Drăganu este fiul fostului primar al Clujului din perioada interbelică, Nicolae Drăganu. Este de asemenea și membru de onoare al Academiei Române.

Profesorul Tudor Drăganu face prezentarea evoluției noțiunii de constituție de-a lungul timpului în lucrarea „Drept Constituțional și Instituții Politice”.

În ceea ce privește concepția asupra acestei noțiuni care ține seama exclusiv de conținutul normelor ei (ceea ce echivalează cu o definiție materială), profesorul spune

1 Vasile Gionea, op. cit., p. 26

că este vorba de o constituție chiar dacă normele acesteia sunt stabilite pe cale de obiceiuri juridice sau prin legi ordinare, cu condiția ca ele să aibă ca obiect limitarea puterilor guvernanților și garantarea drepturilor individuale. Nu orice norme privitoare la organizarea statului sunt de esența constituției, ci numai cele care au ca obiect realizarea unui program politic clar definit. Tudor Drăganu mai spune că o definiție a noțiuni de constituție bazată pe cumularea celor două criterii, material și formal este uneori prea strâmtă pentru a cuprinde întreaga complexitate a acestei noțiuni. Profesorul definește constituția ca fiind legea care, având forță juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social- economice, cât și cele ale organizării și funcționării statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile fundamentale, cetățenești și stabilește datoriile corespunzătoare acestor drepturi.

În legătură cu semnificațiile noțiunii de constituție, profesorul observă că, drept urmare a afirmării tot mai puternice în lumea modernă a preocupării pentru promovarea și ocrotirea drepturilor individuale se manifestă uneori tendința ca definirea noțiunii de constituție să fie din nou făcută dependentă de consacrarea idealului politic specific doctrinelor liberale. Acesta este cazul acelor definiții potrivit cărora ea desemnează ansamblul regulilor juridice, prin care se stabilește modul de instituire, de organizare, și funcționare a puterii publice, limitându-se totodată exercitarea acesteia. În sensul unei asemenea definiții, întrucât nu limitează exercițiul puterii publice, nu vor putea fii socotite adevărate constituții cele care concentrează această putere în mâinile unui partid unic, ale unei persoane sau ale unei clici militare. Într-o epocă în care ideile democratice triumfă pretutindeni, este de altfel firesc să se revină la unele principii constituționale legate de liberalismul politic.1

1 Tudor Drăganu, op. cit., p.15

CONCLUZII

O primă problemă care se impune este originea constituționalismului pe meleagurile românești, adică punctul de pornire al constituționalismului în Țările Române.

În legătură cu acest punct de pornire există mai multe opinii și teze în doctrina noastră constituțională. Unii autori susțin că prima noastră constituție este Proclamația de la Izlaz din 1848, alții că este Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1864. O altă parte a doctrinei noastre consideră că începuturile constituționalismului coincid cu actul constituțional de la 1866. Există și o parte a autorilor care susțin că evoluția constituțională românească are rădăcini adânci care coboară neîntrerupt până la întemeierea statelor românești în secolul al XIV-lea.

Părerea mea este că începutul constituționalismului la noi în țară corespunde cu prima constituție adevărată, adică cea din 1866 din timpul domniei lui Carol I de Hohenzollern. Acest lucru se poate spune deoarece este evident faptul că la momentul întemeierii statelor feudale românești acestea nu aveau o organizare de stat(constituțională) în înțelesul conceptului modern de organizare constituțională. Nu exista în secolul al XIV-lea o constituție ca document politico-juridic în înțelesul de pact fundamental între guvernanți și guvernați, adoptat de un organism reprezentativ în care să fie stabilite cu precizie modalitățile de desemnare de organizare și funcționare , de guvernare și raporturile între acestea, precum și statutul politico- juridic și social al individului.

Cele mai importante codificări și sistematizări constituționale din istoria noastră sunt:Constituția din 7 februarie 1741 a lui Constantin Mavrocordat;Supplex Libellus Valachorum; Constituția Cărvunarilor; Regulamentele Organice; Reformele și proiectele constituționale din anul revoluționar 1848; Convenția de la Paris din 1858; Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din1864; Constituția din 1866; Constituția din 1923; Dictatura regală instaurată prin Constituția din 1938; Organizarea constituțională din 1940; Repunerea în vigoare a Constituției din 1923; Constituția din 1948; Constituția din 1952; Constituția din 1965; Constituția din anul 1991; Revizuirea constituțională din anul 2003.

Un lucru de necontestat este și influența străină asupra evoluției noastre constituționale. În primul rând este influența Marii Revoluții Franceze de la 1789. Această revoluție a înflăcărat întreaga Europă prin ideile sale liberale. Prin diferite surse aceste idei au pătruns în Țările Române. Aceste idei au fost preluate și adoptate realităților românești și obiceiurilor juridice de la noi. Tocmai aceste idei liberale au constituit motorul revoluției de la 1848 și i-au inspirat pe autorii Proclamației de la Izlaz și pe autorii programelor politice din celelalte două țări românești. Apoi au urmat celelalte constituții.

Evenimentele din America de Nord, adică proclamarea independenței coloniilor engleze, constituțiile particulare ale statelor americane și culminând cu Constituția federală de la 1787 au avut și ele un rol foarte important. Constituția americană a fost prima constituție scrisă, sistematică din lume, deschizând astfel calea spre constituționalismul modern. Aceasta a oferit un model astfel țărilor europene.

În ceea ce privește definirea noțiunii de constituție merită reținută definiția profesorului Tudor Drăganu:legea care, având forță juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social – economice, cât și cele de organizare și funcționare a statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile fundamentale cetățenești și stabilește datoriile corespunzătoare acestor drepturi.

Elementele ce trebuie să apară explicit sau implicit într-o definiție a acestei noțiuni sunt:caracterul de lege; caracterul de lege fundamentală; este baza juridică a întregii legislații; reglementările sale privesc puterea de stat; reglementează relații sociale fundamentale;are forță juridică supremă; forma scrisă (cu unele excepții); solemnitatea adoptării; forma sistematică; stabilitatea.

Disciplina de Drept Constituțional începe să se dezvolte la noi la începutul secolului al XX-lea. Cei mai importanți autori din perioada de început a acestei discipline sunt: G. Alexianu; P. Negulescu; C. Dissescu; Constantin Stere etc.

În momentul de față baza juridică a țării noastre o reprezintă Constituția din 1991, revizuită în anul 2003 prin legea nr. 429 din 2003. Această revizuire a dus la renumerotarea textelor, actualizarea denumirilor, republicare și la numeroase modificări de conținut.

Bibliografie :

Tudor Drăganu, Drept Constituțional și Instituții Politice, Ed. Lumina Lex, București, 2000

G. Alexianu, Curs de Drept Constituțional, Ed. Casei Școalelor,1930

Ioan Muraru; Simina Tănăsescu,Drept Constituțional și Instituții Politice, Ed. Lumina Lex, București,2002

Cristian Ionescu, Drept Constituțional și Instituții Politice, Ed. Lumina Lex, București, 1997

Pop Teodor Leon, Constituțiile României, Ed.Științifică și Enciclopedică, București , 1984

Eleodor Focșeneanu,Istoria constituțională a României. 1859-1991, Ed. Humanitas,București, 1992, ediția a II-a, 1998

Florin Bucur Vasilescu, Constituționalitate și Constituționalism, Ed. Național, București,1998

Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constitiționale, Ed. Cerna, București, 1995

Vasile Gionea; Nicolae Pavel, Curs de Drept Constituțional, Ed. Holding reporter, București,1998

Ion Deleanu, Drept constituțional și Instituții Politice, Ed. Fundației Chemarea, Iași,1993

Angela Banciu,Istoria constituțională a României. Deziderate naționale și realități sociale. Ed., Lumina Lex, București, 2001

Ovidiu Ținca, Drept Constituțional și Instituții Politice, Imprimeia de vest, Oradea, 1994

Revista Dreptul. Uniunea Juriștilor din România. Nr.12 din 2003