Rolul Diplomatiei Preventive In Managementul Conflictelor Regionale
TEZĂ de DISERTAȚIE
Rolul diplomației preventive în managementul conflictelor regionale
CUPRINS:
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE ALE CONCEPTULUI DE DIPLOMAȚIE
1.1. Definiția și conținutul diplomației
1.2. Principalele școli diplomatice și influența lor din perspectivă temporală asupra dezvoltării sistemului diplomatic internațional
1.3. Tendințe pentru redefinirea diplomației ca știință evolutivă a secolului XXI.
1.4. Principalele teorii ale relațiilor internaționale – cadru pentru studiul evolutiv al diplomației
1.5. Corpul diplomatic – esența succesului negocierilor Internaționale
CAPITOLUL II. DIPLOMAȚIA PREVENTIVĂ – DIPLOMAȚIA SOCIETĂȚII CUNOAȘTERII 2.1 Diplomația societății cunoașterii
2.2. Analiza comparativă între diplomația de criză, diplomația tradițională și diplomațiapreventivă
2.3. ONG – urile și diplomația preventivă
2.4. Crize umanitare și conflicte pe continentul European
CAPITOLUL III. ROLUL ORGANISMELOR INTERNAȚIONALE ÎN CADRUL EVOLUȚIEI CONSTRUCȚIEI DE SECURITATE EUROPENE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI
3.1. O.N.U.
3.2. N.A.T.O.
3.3. U.E.
CAPITOLUL IV. BOSNIA, PUNCT NEVRALGIC AL BALCANILOR
4.1. Istoria unei confruntări
4.3. Kosovo- Prezentare Generală
4.4. Negocieri și medieri pentru rezolvarea situației
4.5. Pregătiri pentru conferința de la Rambouillet
4.6. Conferința de la Rambouillet
4.7. Utilizarea fortei de catre NATO
4.8. Adoptarea rezoluțiilor 1244 și 1199 de catre ONU
4.9. Viitorul Kosovo după Rambouillet
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Justificarea alegerii temei și scurtă introducere
Nu toate generațiile au avut șansa de a trăi vremuri atât de interesante. Foarte rar, în istoria ultimelor patru secole, la nivelul sistemului internațional au avut loc schimbări de o repeziciune uimitoare și care în vâltoarea evenimentelor schimbările s-au succedat cu o asemenea repeziciune și au căpătat profunzimi neexperimentate până acum și mai ales neprognozate vreodată.
A doua jumătate a secolului trecut, perioadă cunoscută mai ales sub numele de Război Rece, cu toate că sau produs mutații complexe, și la fiecare pas a fost teama de conflicte nucleare și conflictele ideologice, cu toate revoluțiile, mai marile sau mai micile conflicte izbucnite de jur împrejurul pământului, pare astăzi o scurtă perioadă de acalmie, o liniște dinaintea furtunii. Furtună care a adus schimbări la nivelul alianțelor, organizațiilor, la nivelul finanțelor mondiale, la nivelul mediului și climei, al valorilor, credințelor, idolilor. Perioada post Război Rece a fost caracterizată atât de o ordine sistemică diferită dar și de dezordine. O ordine plină de contradicțiiîn care, rolul și funcțiile organizațiilor internaționale a fost preluat deseori de către una din combatantele Războiului Rece, Statele Unite, care de multe ori au incălcat legile internaționale, o ordine sistemică caracterizată prin dezordine, atât la nivel teoretic cât și acțional. Perioada respectivă a avut o caracteristică deosebită, ,,dezordinea’’, sau “noua ordine mondială”, care a avut ca efect pe termen scurt creșterea necesității de redefinire a intereselor naționale cu accent pe latura lor axiologică, a politicilor de securitate și, mai ales, a restructurării și modernizării structurilor guvernamentale, statale, cu responsabilități în îndeplinirea obiectivelor de interes național.
Presupunerile studiu meu de realizare a disertației are la bază demersul științific care poate părea simplist la prima vedere dar are ca rol: supraviețuirea unei națiuni, deținerea avantajelor strategice, protejarea statului și cetățeanului.
Secolul al XX-lea a fost, în evoluția istoriei, perioada celor mai mari descoperiri științifice și a celor mai remarcabile progrese în civilizație și cultură. Acesta a fost, însă, și secolul în care acțiunile umane armate au produs sute de milioane de victime omenești prin: războaie, revoluții, epurări etnice și religioase, prin epurările și intoleranțele ideologice, și prin acțiunile naturii care a produs mari dezastre și calamități naturale.
Căutând caile de realizare a unei păci durabile marile puteri au provocat în prima jumătatea a secolului două războaie devastatoare care au cuprins majoritatea națiunilor civilizate și au avut ca rezultat nu pacea mult visată ci moartea a aproape 50 de milioane de oameni. Nefind de ajuns evenimentele provocate de cele două războaie, sfârșitul lor a provocat în cealaltă jumătate a secolului al XX-lea un nou gen de conflict între cei doi poli mondiali de putere numit ,,Războiul Rece’’ care nu adus niciodată la confruntarea directă între marile puteri, dar ele au purtat războaie prin procură și s-au terorizat reciproc cu arma nucleară.
Războiului Rece s-a sfârșit prin dispariția regimurilor de sorginte comunistă ce s-a datorat căderii economice a principalului sau susținător URSS-ul, precum și prin emanciparea statelor ce compuneau cu forța respectivul sistem dictatorial. Momentul respectiv a favorizat și multiplicat conflictele interetnice și interreligioase la scară globală.
Analizând din afară conflictele petrecute, ne punem întrebări de genul: ,,de ce au avut loc aceste conflicte?’’ Ce acțiuni trebuie să întreprindă omenirea ca să evite crizele și conflictele în secolul XXI?
Acestă întrebare conduce nu numai la nevoia de a cunoaște istoria conflictualității secolului XX, ea conduce la înțelegerea cauzelor care au generat conflictele ce au avut loc în vecinătatea imediată a Romăniei în acest secol. La finalul secolului XX s-au produs schimbări care au afectat și afecează toți parametrii importanți ai sistemului internațional: de la configurația centrelor de putere la structura resurselor de putere și, în particular, a armatelor naționale, de la structura organizațiilor internaționale la relațiile interstatale; de la matricele teoretice utilizate în proiectarea relațiilor și acțiunilor internaționale la circuitele informaționale.
Astăzi, a rămas o simplă amintire epoca ăn care relațiile internaționale s-au bucurat de o stabilitate relativă. Acum, procesele de învățare, care sunt indispensabile pentru adaptarea la schimbare, nu pot ține pasul cu ritmul transformărilor.
Lumea este afectată în mod diferit de o stare de tranziție în cvasitotalitatea laturilor activității intrastatale, precum și în ansamblul relațiilor și proceselor definitorii pentru structurarea sistemului internațional, stare ce îi imprimă acestuia o serie de caracteristici și tendințe majore a căror prezentare crează o anumită imagine a situației lui actuale. Principalele caracteristici evidențiate în studiile de sociologia relațiilor internaționale sunt următoarele: caracterul realmente global, pentru prima dată în istorie, al sistemului internațional; apariția unor noi state și altor entități; niveluri fără precedent ale comerțului, investițiilor, dezvoltării și transferului de tehnologii; fluxuri instantanee de informații și idei; progrese rapide în știință și tehnologie; interdependență economică puternică și în creștere; presiuni pentru extinderea economiei de piață; căutări pentru introducerea guvernelor reprezentative și a democrației în statele cu regimuri autoritare; creșterea permeabilității frontierelor naționale sub impactul revoluției tehnologice; difuzia puterii (militare și economice) către un număr mai mare de actori ai politicii mondiale; fragmentare politică, soldată cu dezagregarea imperiilor și a unor state; larga disponibilitate a tehnologiilor distructive (nucleare, chimice, biologice ș.a.); accentuarea violenței; apariția unor noi actori în relațiile internaționale, în afara celor de nivel statal (grupuri interne sau transfrontaliere, care încearcă să obțină un rol în structurile de guvernare sau declanșează acțiuni secesioniste sau revoluționare; actori nestatali; interdependențele și vulnerabilitățile economice sporite limitează capacitatea statelor puternice de a decide dacă și cum să se implice în evenimentele internaționale ca actori globali.
Nu toate statele sunt pe acelaș nivel de dezvoltare a științelor și tehnologiilor iar capitalizarea acestora de catre statele puternic industrializate a dus la distribuția lor diferențiată în statele lumii, acum are loc reașezarea mai accentuată a acestora pe o scară a civilizațiilor care nu mai are două niveluri, ci trei. În nivelul întâi, începe dezvoltarea societăților posesoare și dezvoltatoare de tehnologii înalte, care vor fi obligate să se specializeze tot mai mult în munca de cercetare științifică. Pe nivelul al doilea sunt așezate, în ordine, societățile puternic industrializate, cu tradiție in domeniul respectiv. Pe al treilea palier, se regăsesc, țările care nu potține pasul cu noile descoperiri și sunt ancorate mai puțin în adaptarea la evoluțiile de pe primul nivel și, implicit, au deficiențe cu conexarea la sistemul internațional.
Astăzi lumea își poate schimba statutul, marile puteri pot intra în declin, multe state mici pot deveni stele fulgerătoare, structuri nestatale pot să stăpânească multe decizii și tehnologii avansate, iar armamele sofisticate pot ajunge în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei.
Aceste transformări contribuie la modificarea structurii sistemului internațional. În stadiul său actual, marcat de înlăturarea regimurilor comuniste din estul Europei, desființarea Tratatului de la Varșovia și dezintegrarea Uniunii Sovietice, sistemul internațional realizează trecerea de la bipolarismul consacrat în perioada Razboiului Rece, stare relativ simplu de controlat, la o structură multipolară de distribuție a puterii. Variabilele care acționează în sistem se multiplică accelerat, intervenția lor în sistem poate duce treptat la instaurarea unei noi stări de complexitate ce se caracterizează printr-un grad sporit de complexitate ce poate restructura, în consecință, mecanismele și procesele de autoreglare ale sistemului.
Sistemul internațional de astăzi este dominat de o putere monopolară care dictează regulile și durata acestei singularități încă nu pare a fi tulburată de apariția vreunui actor puternic.Puținele pâlpâiri ale Rusiei nu afectează cu nimic primatul unchiului Sam. Singura putere mondială care dispune în prezent de capacități naționale ce-i permit să organizeze și la mare distanță de teritoriul său, singură sau în cooperare cu alte state acțiuni politice, economice și de securitate de mare amploare. Victoria coaliției multinaționale în războiul din Golf împotriva Irakului a probat posibilitățile de care dispune Washingtonul de a motiva, organiza și conduce spre victorie o coaliție de genul celei din 1990-1991. Arareori, în istorie, un politician a putut afirma despre țara sa ceea ce a declarat în 1992 Secretarul Apărării din acea perioadă, Dick Cheney, în legatură cu situația politico-strategică a SUA: "Astăzi noi nu mai avem un competitor global, cu excepția domeniului forțelor nucleare strategice. Nici o țară nu este egalul nostru în ceea ce privește tehnologia militară convențională sau capacitatea de a o utiliza. Nu există alianțe semnificative ostile intereselor noastre… De fapt, SUA a devenit o poziție strategică dominantă în lume. A câștigat o mare profunzime a poziției noastre strategice. Astăzi amenințările la adresa securității noastre au devenit mult mai îndepărtate, nu numai în sens fizic, dar și în timp." Chiar dacă acum SUA ocupa încă o poziție confortabilă și, imprimă inclusiv coloratură monopolară sistemului internațional, presiunile spre multipolarism sunt, încă de acum, puternice.
Chiar dacă, Rusia pierduse, cu excepția armamentului nuclear strategic, statutul de superputere, după o relativă echilibrare politică internă în perioada 1993-1994, acum ea a reluat deja ofensiva pentru a-și ocupa locul pierdut în relațiile internaționale. Acum preocupările politice și de securitate ale Rusiei sau extins și-n spațiul din afara granițelor proprii, în spațiul fostei URSS, unde famploare. Victoria coaliției multinaționale în războiul din Golf împotriva Irakului a probat posibilitățile de care dispune Washingtonul de a motiva, organiza și conduce spre victorie o coaliție de genul celei din 1990-1991. Arareori, în istorie, un politician a putut afirma despre țara sa ceea ce a declarat în 1992 Secretarul Apărării din acea perioadă, Dick Cheney, în legatură cu situația politico-strategică a SUA: "Astăzi noi nu mai avem un competitor global, cu excepția domeniului forțelor nucleare strategice. Nici o țară nu este egalul nostru în ceea ce privește tehnologia militară convențională sau capacitatea de a o utiliza. Nu există alianțe semnificative ostile intereselor noastre… De fapt, SUA a devenit o poziție strategică dominantă în lume. A câștigat o mare profunzime a poziției noastre strategice. Astăzi amenințările la adresa securității noastre au devenit mult mai îndepărtate, nu numai în sens fizic, dar și în timp." Chiar dacă acum SUA ocupa încă o poziție confortabilă și, imprimă inclusiv coloratură monopolară sistemului internațional, presiunile spre multipolarism sunt, încă de acum, puternice.
Chiar dacă, Rusia pierduse, cu excepția armamentului nuclear strategic, statutul de superputere, după o relativă echilibrare politică internă în perioada 1993-1994, acum ea a reluat deja ofensiva pentru a-și ocupa locul pierdut în relațiile internaționale. Acum preocupările politice și de securitate ale Rusiei sau extins și-n spațiul din afara granițelor proprii, în spațiul fostei URSS, unde fusese odată stăpână și avea destule baze, care să-i apere vecinătatea apropiată. Astăzi are intențiile declarate de a-și menține influența prin instalarea a peste 30 de baze în aceste teritorii, pe care lea denumit la un moment dat "vecinătatea apropiată", insistența manifestată pentru a fi primită în grupul celor șapte state industrializate, devenite între timp G-8. Rusia a încercat să-și consolideze pozițiile prin semnarea Cartei pentru Parteneriat și Prietenie Americano-Rusă de către președinții George Herbert Walker Bush și Boris Elțîn, la 17 iunie 1992, și a încercat în permanență să dobândească o poziție privilegiată în relațiile cu NATO, inclusiv tendința de a avea un cuvânt important de spus în extinderea alianței spre est, sunt indici relevanți ai acestei ofensive politice.
Succesul a venit în scurt timp prin redresarea economică rapidă, precum și prin succesul trecerii la o societate pluralistă, democratic, care poate da o consistență suplimentară acestor eforturi în viitor.
Obiectele care fac referire la programul de integrare politică și de securitate conținute în Tratatul de la Maastricht au rolul de a transforma Uniunea Europeana și, în cadrul ei sau poate chiar autonom, Germania sau cuplul franco-german într-un pol esențial al securității internaționale probabil, și cel mai important partener al SUA în gestionarea afacerilor mondiale.
Unificarea Germaniei cu landurile din est, datorită evoluțiilor din est a dus la potențarea acțiunilor acesteia în cadrul european prin exploatarea intereselor economice și politice ale URSS, fenomen ce a surprins, prin ritmul alert de înfăptuire, cele mai optimiste previziuni. Unitatea germană nu s-a aflat, așa cum se presupunea, la capatul evoluției spre o Europă unită ci, dimpotrivă, ea este cea care deschide perspective mai concrete pentru o comunitate europeană care să depășească granițele fostei RDG, integrând și Europa de Est. Prin evaluarea consecințelor acestui important eveniment istoric evoluția Europei nu poate fi fi considerată încheiată, iar în gama aprecierilor formulate au fost prezente puternice accente optimiste, dar și destule avertismente cu vădite tonuri pesimiste. Prin unificarea celor două state s-a schimbat nu numai destinle națiunii germane ci, însuși viitorul continentului și al relațiilor internaționale în ansamblu.
Starea lucrurilor se schimbă și în Orientul îndepărtat, acolo Japonia, împreună cu parteneri privilegiați din zona sa economică, competitori comerciali principali ai SUA și Uniunii Europene, își vor asuma, în timp, un rol pe măsură în arena internațională.
O evoluție rapidă a realizat in această perioadă și China, care este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, și angajată într-un proces de reformă economică bine controlată, fapt ce-i permite să înregistreze în mod constant și progresiv o creștere economică remarcabilă, devenind din ce în ce mai mult un partener cu greutate în relațiile internaționale.
Manifestarea încă a relațiilor politice și de securitate învechite pot afecta autonomia polilor asiatici în sfera internațională, în această zonă ce se află în plin avânt economic. Ce se întâmplâ acum în această zonă se aseamănă cu reminescențele politicii internaționale tradiționale, asemănătoare cu aceea practicată în Europa în perioada interbelică sau chiar înainte de primul război mondial.
Din punct de vedere al cooperării în domeniul securității în această zonă nu s-au declanșat procese de dezvoltare a securității de genul OSCE, și nimeni nu a fost preocupat de încheierea de acorduri de dezarmare sau să implementeze programe multilaterale de măsuri de întărire a încrederii și securității.
Trecerea din nou către o lume multipolară se va realiza numai atunci când o altă putere va contrabalansa ponderea SUA în zonă și totoodată capacitatea acesteia de influențare în relațiile internaționale. Observatorii politici și economici au sesizat că SUA începe să-și mute centrul de interes economico-financiar și geopolitic către Extremul Orient. De unde reiese asemenea concluzie ? din reducerea angajamentului lor pe continentul european. Succesul în Războiul Rece, dispariția adversarului de altădată, precum și presiunile interne pentru restructurarea și creșterea capacității propriei economii, pot tenta SUA să considere că protejarea noii ordini mondiale ar putea fi realizată mai ieftin sau colectiv, opțiune apreciată de unii politologi ca un potențial eșec.
Trecerea, în perspectivă, la un sistem internațional multipolar poate avea consecințe importante asupra evoluțiilor în materie de securitate.
Deși constituirea mecanismelor de reglare și autoreglare în sistem este mai complicată decât în configurația bipolară specifică perioadei Războiului Rece, acestea pot deveni mai permisive față de promovarea intereselor de securitate ale statelor. Dictatul la nivel planetar sau în interiorul "sferelor de influență" are mai puține șanse de instalare, în orice caz este mai greu de exercitat și menținut, datorită numărului mai mare de combinații posibile între principalii actori ai sistemului internațional și dinamicii intereselor acestora, în condițiile interdependențelor globale în curs de diversificare și extindere. De aici, o mai mare libertate de mișcare pentru actorii mici și mijlocii. Din punct de vedere teoretic, se deschid mai multe șanse pentru realizarea, într-un anumit orizont de timp, a unor relații mai stabile în sistemul internațional, datorită posibilităților sporite pentru fiecare actor de a-și găsi echilibrul cu ceilalți prin compromis și cooperare.
Totodată, poziția privilegiată a marilor puteri în relațiile internaționale, interdependențele lor și interesele fiecareia dintre ele pot conduce, în unele situații, la evoluții care afectează securitatea statelor cu un potențial mai redus: impunerea de către una dintre puteri a soluției dorite de ea în detrimentul unei țări mici; tolerarea neaplicării dreptului internațional în aceste cazuri, acceptarea motivațiilor fabricate pentru a acoperi acțiuni agresive, încălcări flagrante ale unor norme general acceptate în sistem. Pentru perioada de început, în care noua arhitectură a sistemului internațional este insuficient conturată, este inevitabilă creșterea entropiei sistemului, datorită accentuării mișcării de tip brownian a actorilor în căutarea unui nou statut în sistem. Gradul mai mare de libertate de care beneficiază aceștia, corelat cu necesitatea de reechilibrare a sistemului internațional poate conduce la un asemenea rezultat.
Aceste deducții teoretice sunt confirmate de transformările ce au loc în sistemul internațional după încheierea Războiului Rece, însoțite de o amplificare a “dezordinii” la nivel regional. Se pare că instabilitatea va fi regula de bază a unei perioade destul de îndelungate, în care presiunile pentru extinderea conflictelor regionale sunt create de persistența vechilor conflicte, înghețate în anii confruntării bipolare, ca și de emergența unor noi surse politice și economice de conflict, pe fondul unui acces relativ facil la mijloace de luptă, inclusiv din gama celor sofisticate.
Corelarea ultimelor două procese descrise mai sus conduce la apariția unui alt fenomen specific stării actuale a sistemului internațional: nevoia sporită de capacități și acțiuni de reglare în sfera relațiilor internaționale conflictuale este însoțită, pe fondul insuficiențelor mecanismelor de autoreglare în sistem, de o disponibilitate redusă de angajare a organismelor mondiale sau regionale abilitate să soluționeze stările de confruntare: lăsând la o parte dinamica intereselor care motivează implicarea sau neimplicarea unei puteri în eforturile internaționale pentru soluționarea unui anumit conflict, subliniez că, și în situația în care asemenea interese există și ele nu afectează neutralitatea față de părțile în conflict, participarea propriu-zisă este ponderată de controlul opiniei publice asupra politicii de securitate a statelor democratice.
În condițiile actuale, posibilitățile globale de penetrație ale mass-media au transformat publicul nu numai în spectator al evoluțiilor conflictuale, ci și în factor implicat indirect în gestionarea lor. Fără a minimaliza importanța controlului opiniei publice pentru garantarea obiectivității și, implicit, a eficienței acțiunilor de reglare, există, însă, și efecte complementare, care limitează posibilitatea actorilor statali de participare la asemenea acțiuni. Angajarea cu forțe armate în soluționarea unei anumite crize implică depășirea multor dificultăți suplimentare generate de necesitatea motivării temeinice, sociale și politice, a măsurilor preconizate și de obținerea sprijinului public față de acestea.
În consecință, vor crește complexitatea și costurile pregătirilor, existând, în plus, incertitudinea menținerii implicării pe toată perioada necesară obținerii rezultatului scontat.
Rezultă de aici încă o condiție favorizantă a "autonomiei" relativ mari a conflictelor locale. Există, de regulă, posibilități destul de mari pentru a le provoca, dar, de cele mai multe ori, este foarte dificilă sau chiar imposibilă soluționarea lor înainte ca potențialul sau disponibilitatea pentru confruntare să se fi epuizat.
În acest studiu eu încerc să tratez unele aspecte din conflictele și crizele care au avut loc spre sfârșitul secolului XX și în primii ani ai secolului XXI, în vecinătatea imediată a României. Studiul meu prezintă paradigmele teoretice și conceptele necesare tipurilor de crize ce sau desfășurat în zona fostei Iugoslavii, precum și modul cum s-a intervenit de către organizațiile regionale și internaționale pentru rezolvarea lor cu mijloace pașnice. Mai toate analizele efectuate pe domeniul războaielor și crizelor din sistemul relațiilor internaționale de după 1900 au fost centrate pe rolul factorului politico – militar sau economic. Primul care a sesizat această “suprasaturare”, a fost Samuel Hutington, care a introdus pentru corecție o nouă “grilă” de lectură a conflictualității – “ciocnirea civilizațiilor”. Noul mod de abordare a relațiilor internaționale a iscat reacții de entuziasm dar și critici severe.
Chiar dacă avem pareri diferite în a înțelege confruntările din viața politică internațională un lucru nu poate fi negat – războaiele și crizele pot fi “analizate” din perspective variate.
a) Modul de studiu în domeniu, cu privire la tema propusă
Domeniul abordat este foarte vast, și este normal ca literatura de specialitate în domeniul problematicii conexe domeniului conflictului respectiv managementul conflictelor, să abunde. Eu, consider că nu se poate parcurge foarte multe surse și am încercat să restâng sfera de documentare la documentațiile mai recente. In aceste lucrări am găsit că, conflictul a fost abordat din diverse puncte de vedere: din punct de vedere istoric, teoretic, punctual – pentru o anumită perioadă sau zonă, cât și jurnalistică. Din studiu am constatat că există însă un număr relativ restrâns de lucrări clasice de referință, unanim recunoscute, la care am făcut trimitere și pe baza cărora voi încerca să mă sprijinim în demersul pentru realizarea tezei.
Evenimentele la care fac referire s-au desfășurat ,,Post Război Rece’’ și s-au desfășurat extrem de recent. Mai mult decât atât, nici în cazul Balcanilor și nici al zonei extinse a Mării Negre la care am făcut referire, conflictele nu sunt pe deplin încheiate, ci doar în diferite faze ulterioare conflictului armat deschis. Această imediată proximitate temporală față de evenimentele analizate implică o serie de riscuri asumate: caracterul limitat al datelor și informațiilor disponibile, subiectivitatea acestora, lipsa detașării istorice, absența deznodământului și a semnificațiilor acestuia etc. Compensația la toate aceste limite inerente acestei întreprinderi științifice este deopotrivă interesul uriaș și aplicabilitatea imediată a concluziilor.
Acum asistăm totodată la o creștere a interesului noii generații față de dezbaterea problematicii conflictelor contemporane dar cu precădere din perspectiva analizei conflictelor ca atare și mai puțin cu trimitere la managementul lor. Intervenția umanitară, războiul drept (just) sau neo colonial sunt teme pentru lucrări de licență sau disertație recente, dar fără a fi urmate de demersuri similare comprehensive la nivelul unor personalități recunocute din domeniu.
Lucrarea de față încearcă să abordeze inteligent conflictul, și merge până la analiza practicii rezolvării situațiilor conflictuale din vecinătatea României.
b) Metode, obiective, ipoteze
După cercetarea literaturii selectate am hotărât că abordarea calitativă este cea mai potrivită pentru studiul meu legat de tema aleasă. Tipul respectiv de studiu permite o analiză inductivă a datelor, cu un interes mai pronunțat pentru aspectele particulare, dar semnificative în ansamblul fenomenului. Modul acesta de cercetarea mi-a permis folosirea și colectarea unei varietăți consistente de materiale documentare precum documentări punctuale, observații și texte istorice. Perspectiva istorică mi-a asigurat un bagaj consistent de argumente evolutive în redactarea tezei, precum și în critica unor interpretări juste, legate de diverse concepte mai larg utilizate precum cel de conflict, securitate sau managementul crizelor.
Am încercat astfel, să filtrez, și să grupez informațiile acumulate în urma consultării surselor bibliografice într-o manieră cât mai relevantă pentru obiectul studiului meu, încercând să am și argumente proprii singurele în măsură să ofere, din punctul meu de vedere, „personalitate” lucrării.
Ca metodă de studiu, am optat pentru o formă calitativă, a analizei de conținut. Prin folosirea a diverse surse de informare am făcut apel la interdisciplinaritatea știnței care constituie totodată o altă trăsătură a lucrării de față, în special în abordarea analitică în studiile de caz. Astfel, am folosit alături de abordări specifice relațiilor internaționale, științelor politice și pe cele specifice studiilor de geostrategie sau geopolitică.
Dintre metodele de analiză existente, am ales analiza comparativă – aplicând-o în prezentarea diverselor teorii din domeniu – și a studiul de caz – utilizat pentru a oferi o reflectare în practică a suportului teoretic al acestei lucrări.
Materialul stabilit pentru documentare care este cuprins în lista bibliografică provine din trei mari categorii de surse:
a) documente oficiale sau rapoarte, de proveniență militară sau politică, care mi-au furnizat baza de colectare a definițiilor, caracteristicilor și principiilor directoare pentru materialele studiate, cu referire la dimensiunea oficioasă a etapelor procesului de negociere;
b) studiile făcute de cei implicați în acțiunile militare (cu precădere anglo-americani, francezi) care au analizat evenimentele menționate din punct de vedere istoric, sau al științelor politice și relațiilor internaționale;
c) Materiale și articole apărute în mass media română și internațională care au relevanță în argumentarea unor puncte de vedere în studiul de caz. Obiectivele pe care mi le-am propus în acest studiu sunt următoarele:
abordarea conflictului din studiul de caz în mod procesual, actualizându-l în acord cu relitățile din politica internațională contemporană, dar și cu retorica acceptată în spațiul euro – atlantic. În studiul meu am încercat să creionez și caracteristicile managementului conflictelor de tip „european” „soft” utilizat de UE și OSCE comparativ cu cele ale reconstrucției de tip american, „hard”, neorealist care este utilizat în practica NATO;
depistarea și explicarea limitelor și vulnerabilităților, doctrinare și operaționale ale acțiunilor de gestionare a unor situații de criză și conflict, în special din punctul de vedere al eficacității acestora.
Rezumat
Începând cu 1945 statele au fost obligate gradual să aplice o serie de metode pașnice de rezolvare a disputelor menționate în articolul 33 al Cartei ONU, înainte ca o situație de criză să se transforme într-o confruntare violentă. Deși fondatorii Națiunilor Unite au considerat diplomația preventivă ca una din funcțiunile principale ale organizației, aceasta a fost neglijată primii 40 de ani. După ce în 1992 secretarul general Boutros Boutros-Ghali a prezentat raportul său „O agendă pentru pace”, devotând un întreg capitol diplomației preventive, această abordare a început să stârnească interesul cercetătorilor și savanților din domeniul relațiilor internaționale.
Termenul de diplomație preventivă se referă la acțiuni și instituii care sunt folosite pentru a împiedica escaladarea către conflicte armate a disputelor care apar între națiuni. Secretarul general a definit diplomația preventivă în următorul fel: „aceasta există pentru a preîntâmpina apariția disputelor între părți, pentru a împiedica escaladarea acestora în conflicte și pentru a limita apariția conflictelor”. Secretarul general a menționat de asemenea că „cel mai de dorit și eficient uz al diplomației este de a elimina tensiunile înainte ca acestea să ducă la un conflict sau în cazul în care un conflict totuși izbucnește să se acționeze rapid pentru a-l limita și a elimina cauzele care au dus la declanșarea sa”. Cercetătorii din acest domeniu au conștientizat lipsa cunoștințelor din acest domeniu și au început să se concentreze pe mecanismele și efectele potențiale ale diplomației preventive.
Această lucrare analizează diplomația preventivă fiind focalizată pe înțelegerea modului în care aceasta a fost aplicată în Kosovo. Mai mult, această lucrare susține ideea că diplomația preventivă ar trebui să devină principala unealtă de rezolvare a conflictelor intra și interstatale în secolul 21.
Am structurat materialul pe patru capitole. Primul este unul introductiv în care este abordat conceptul de diplomație. Cel de-al doilea capitol analizează conceptul de diplomație preventivă și încearcă să găsească anumite răspunsuri legate de necesitatea prevenirii conflictelor. Al treilea capitol prezintă rolul organismelor internaționale (NATO, ONU ȘI UE) în cadrul evoluției construcției de securitate europene la începutul secolului XXI. Ultimul capitol este un studiu de caz care analizează modul de utilizare a diplomației preventive în timpul crizei din Kosovo.
CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE ALE CONCEPTULUI DE DIPLOMAȚIE
1.1. Definiția și conținutul diplomației
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „diplomație” se consideră că vine de la grecescul „diploo” (a plia), cuvânt care desemna acțiunea suveranilor de a elabora copii de pe actele oficiale. Înțelesul este acela că actele respective oficiale erau redactate în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra la arhivă. Un alt punct de vedere, consideră că diplomația își are originea în trecutul îndepărtat în convențiile teritoriale și de bună credință ce existau uneori chiar și în rândul animalelor. Noțiunea de diplomatțe derivă din vechiul cuvânt grecesc “diplo”, în traducere “dublez”.
Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studierea acestui domeniu sunt însă de acord să-i atribuie filologului și filosofului francez Emile Littre (1801-1881) stabilirea faptului că noțiunea de „diplomație”, chiar dacă are o origine mai veche, a început să se generalizeze abia în secolul XVII, fiind aplicată la început în mod restrictiv pentru a defini un ansamblu de documente și tratate privind relațiile internaționale.
Diplomatul englez Ernest Satow localizează acest cuvânt pentru prima dată în Anglia în 1645. Filosoful german Gottfried Leibnitz (1646-1712) și cărturarul francez Dumont folosesc cuvântul „diplomatic” în lucrările lor Codex Juris Gentium Diplomaticus (1693) și respectiv, Corps Universel Diplomatique du Droit des Gens (1726). Este evident că, în titlurile acestor lucrări, sensul cuvântului „diplomaticus” și respectiv „diplomatique” este legat de ideea de înțelegeri sau contracte internaționale.
Termenul de „diplomație” este utilizat în mai multe sensuri. El desemnează mai ales arta diplomației, dar și cariera de diplomat sau persoanele care îmbrățișează această carieră, precum și politica externă a unui stat. în limba română, ca termen de drept internațional și de politică externă, îl întâlnim spre sfârșitul secolului al XIX-lea, împrumutat din limba franceză. în sensul de document în accepția veche (diplomă = hrisov) îl întâlnim în Hronicul româno-moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea.
În lucrarea de referință a lui Sir Ernest Santos, „Guide to diplomatic practice”, acesta definește diplomația ca fiind aplicarea inteligenței și tactului în conducerea relațiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, care se extind uneori la relațiile lor cu statele vasale sau, mai pe scurt, conducerea afacerilor dintre state prin mijloace pașnice.
Dintre definițiile cele mai apropiate de sensul originar al cuvântului „diplomație” se poate cita cea a lui De Flassan, la începutul secolului al XIX-lea: „Diplomația este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace știința raporturilor exterioare, care are la bază diplome sau acte scrise emanate de suverani. Ferdinand de Cussy, în lucrarea sa „Dictionnaire ou manuel-lexique du diplomate et du consul”, spune că diplomația este „totalitatea Cunoștințelor și principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între state”.
O altă definire a diplomației, care a fost făcută la o dată mai recentă (1866), îi aparține unui reputat autor de drept internațional, Charles de Martin, care spunea că „diplomația este știința relațiilor externe sau a afacerilor străine dintre state și într-un sens mai precis, știința sau arta negocierii”.
În doctrina actuală, definițiile date diplomației relevă, în general, caracterul său de mijloc de aplicare a politicii externe, de realizare a cooperării între state sau de reglementare pe cale pașnică a diferendelor dintre state.
Dintr-o perspectivă statală, diplomația se ocupă de avizarea, adoptarea și aplicarea politicii externe. Din acest punct de vedere ea poate fi definită ca ansamblul mijloacelor prin care statele sau alți actori, folosind reprezentanții lor oficiali sau alți reprezentanți, articulează, coordonează sau asigură realizarea interesele lor speciale sau generale, folosind în acest scop corespondența, contactele particulare, schimbul de păreri, acțiunile de influență, vizitele, presiunile sau alte activități relevante. Diplomația este, în general, concepută ca fiind legată de managementul relațiilor dintre state sau dintre state și alți actori.
Una dintre cele mai moderne și apreciate definiții este cea a profesorului Philippe Cahier care definește diplomația drept „maniera de a conduce afacerile externe ale unui subiect de drept internațional folosind mijloacele pașnice, îndeosebi negocierea”. Tot profesorul Cahier definește și dreptul diplomatic drept „ansamblu] normelor juridice destinate să reglementeze relațiile care se creează între diferitele organe ale subiectelor de drept internațional care au atribuții permanente sau temporare în ceea ce privește relațiile externe ale acestor subiecte”.
O referire la înțelesul noțiunii de diplomație o găsim și în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție de la Haga. în Decizia din 24 mai 1980, în speța Personalul diplomatic și consular american la Teheran, se arată că instituția diplomației s-a dovedit a fi „un instrument esențial pentru cooperarea eficace în cadrul comunității internaționale care permite statelor, în pofida deosebirilor dintre sistemele lor constituționale și sociale, să ajungă la înțelegere reciprocă și să-și rezolve diferendele dintre ele pe căi pașnice”.
1.2. Principalele școli diplomatice și influența lor din perspectivă temporală asupra dezvoltării sistemului diplomatic internațional
Pe parcursul istoriei și corespunzător unei perioade îndelungate se observă dominația anumitor școli diplomatice care prin metodele promovate au avut unele influențe in practica diplomatică a altor țări. Anumite școli diplomatice, cum este cea franceză, semnificativă ca întindere de timp- sec XVII și XVIII- au introdus și principii general acceptate prin procesul de codificare a dreptului diplomatic. Diferențele dintre diferitele școli au fost determinate de caracteristicile epocii.
În ordine cronologică, trebuie menționată mai întâi școala diplomatică greacă și romană. Astfel au fost sesizate însușirile pe care trebuie să le aibă ambasadorii, considerându-se că singurele lor arme sunt cuvintele și momentele prielnice. Diplomația greacă a enunțat o serie de principii care se referă la aspecte esențiale ale relațiilor dintre state. Diplomația greacă este considerată ca fiind una dintre cele mai bogate în principii, oferindu-se și multe sugestii pentru aplicarea ei. Deși romanii nu dădeau dovadă de mobilitate și ingeniozitate asemenea grecilor, ei fiind niste funcționari disciplinați ai metropolei, totuși ei au desfașurat o bogată activitate diplomatică, mai ales în partea de răsărit a Imperiului.
Școala diplomatică bizantină este cunoscută datorită fineții de gândire și iscusinței practice atât de pronunțată încât apoi a influențat în bună masură diplomația medievală a Veneției, statelor italiene, Rusiei și Turciei. O parte din popoarele medievale au preluat numeroase elemente din diplomația bizantină, și anume: sistemul darurilor, principiul imunității solilor și formulele de tratate sau de negociere, etc.
Diplomația Republicilor Italiene, și în special Școala diplomatică Venețiană este foarte bine cunoscută datorită ordinii pe care venețienii au introdus-o în arhivele de stat, păstrând cu grijă scrisorile și rapoartele primite de la agenții lor diplomatici.
Școala diplomatică Franceză devine predominantă la începutul secolului al XVII-lea. Practica diplomatică franceză a progresat în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea. Când acesta primea un ambasador străin, ministrul de externe îi pregătea o notiță în care îi indica nu numai ce subiecte trebuie să abordeze, dar și ce subiecte trebuie să evite.
Diplomația Otomană a fost caracterizată prin duritate și aroganță în faza ofensivă a Semilunei. Când a început marea lor retragere turcii au acordat o mai mare atenție tratativelor și negocierilor.
Petru cel Mare aduce o serie de înnoiri în diplomația rusă , dar cu toată modernizarea rușii nu au renunțat la vechile proceduri și obiceiuri care serveau la înalțarea prestigiului față de țările străine. Francezii au constatat cel mai des că rușii puneau adesea întrebări arogante.
Diplomația chineză a pus la punct un ceremonial complicat care crea dificultăți diplomaților străini, neobișnuiți cu formulele utilizate la curtea împaratului. În realitate, sub paravanul acestor dispute de stil diplomatic se ascundeau divergențe reale care constituiau fondul relațiilor pe care China le intreținea cu alte state.
Japonezii au folosit aceeași metoda a rezistenței pasive, metodă utilizată de chinezi. Folosindu-se de un ceremonial complex, complicat, solii japonezi tergiversau mereu negocierile.
De menționat este și școala diplomatică arabă, care, pe parcursul unui secol, începând cu deceniul patru al secolului VII, s-a afirmat odată cu Marele Stat Arab. Prin proporțiile sale ar fi putut concura cu Imperiul Roman în perioada înfloririi sale, iar comerțul și moneda arabă au pătruns până în cele mai îndepartate colțuri ale lumii vechi. În cadrul statului arab, printre organizatorii administrației, un rol de seamă îl avea Ministerul corespondenței de stat, având ca principală funcție relațiile externe. Aici au fost elaborate primele forme ale activității administrative si ale ceremonialului.
Diplomația secolului al XIX-lea introduce noi principii în domeniu. Metodele diplomatice au fost supuse unificării pornind de la etichetă si până la reguli de întocmire a tratatelor și acordurilor internaționale. Începând din secolul XIX, se poate vorbi din ce în ce mai puțin de școli. Toate metodele diplomației se disting printr-o importantă unificare și sistematizare, chiar dacă diplomația continuă să promoveze unele trăsături specifice țărilor pe care le deservește.
Școala diplomatică românească: Sedimentată în decursul secolelor pe baza contactelor cu cele mai mari școli, diplomația românească constituie un aspect distinct în istoria diplomației mondiale. Ca primă trasătură a diplomației noastre putem avea în vedere vechimea, întrucât a fost practicată pe teritoriul țării de peste două milenii. În scrierile lui Herodot precum și în alte izvoare sunt menționate tratativele născute prin conviețuirea coloniilor grecesti cu baștinașii.
În statul geto-dac găsim o instituție diplomatică corespunzătoare intinderii și rolului jucat de această țară în perioada greco-romană.
În primele secole de consolidare a Moldovei întâlnim mențiuni despre Moldova și Muntenia în documentele diplomatice străine. În perioada când solii lui Ștefan cel Mare sunt primiți cu cinste la curțile Europei și când domnitorul Moldovei și urmașii săi încearcă aplicarea unor scheme politice externe deosebit de ingenioase, în Țara Românească a apărut o carte despre normele de bună conducere a politicii externe și despre practica diplomatică. Învățăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie reprezintă un moment al școlii diplomatice românești care conține în genere toate calitățile ce au fost folosite în momentele de încercare din epocile de mai târziu.
În perioada de dependență a Imperiului Otoman au avut loc neîntrerupt contacte cu Ungaria, Polonia, Rusia, Republicile Italiene, etc. Solii au desfășurat o activitate intensă, de multe ori pe ascuns din cauza sancțiunilor impuse de Imperiul Otoman.
1.3. Tendințe pentru redefinirea diplomației ca știință evolutivă a secolului XXI
Se constată o preocupare extraordinară pentru redefinirea, în ultimii 40-50 de ani, a diplomației. Diplomația s-a asociat dreptului internațional, fără însă a se confunda cu acesta. Dreptul internațional, ca știință, sistematizează regulile de conduită sau relațiile dintre state, prin ramura sa de drept diplomatic și consular și se ocupă de normele care sunt scrise sau recunoscute, stipulate în convenții sau pe cale de a fi codificate, în timp ce diplomația se distinge printr-o componentă politică, supusă unor numeroase reguli și practici. Nici evoluția diplomației, atât de semnificativă pentru înțelegerea actualelor instituții diplomatice și nici teoria și tehnica tratativelor, legate de însăși esența diplomației, nu sunt tratate exhaustiv de dreptul diplomatic.
Astfel, olandezul de Valk, în cartea sa „La signification de l’integration europeene pour le development du droit internațional moderne”, apărută în 1962, împarte istoria relațiilor internaționale în două parți distincte: una dominată de vechiul drept internațional, acela al egalității formale dintre state, care are ca sarcină să concilieze libertățile unora și altora și care este întemeiat, printre altele, pe principiul egalității de reprezentare și pe acela al neintervenției; cealaltă parte, care definește dreptul internațional modern, desemnat de autor ca „drept al integrării”, sau „comunitar”.
Această abordare, susținută de profesionaliști ai dreptului internațional, constituie baza revizuirii diplomației actuale. Astăzi, putem vorbim nu numai despre diplomația de stat, ci și despre diplomația coalițiilor, a grupurilor sau a asociațiilor internaționale. Așadar, diplomația își extinde sfera sa de acțiune, căpătând un sens nou, modern, total diferit de diplomația veche. Organizațiile internaționale cu caracter politic și economic apărute după cel de al doilea război mondial – NATO, Consiliul Europei, Uniunea Europeană, GATT, etc, sunt o dovadă concretă a creșterii și diversificării rolului diplomației în lumea modernă, prin intermediul dreptului internațional diplomatic și consular și al dreptului comerțului internațional. Toate acestea s-au construit cu sprijinul profesioniștilor dreptului în principal.
În lucrarea sa „Principes du droit des gens”, datând din 1896, Alphonse Rivier afirma că „prin diplomație se înțelege carieră sau profesiunea de diplomat. Cineva se consacră diplomației, la fel cum alții se consacră carierei de magistrat, avocat, institutor sau militar”. Nu puțini au fost aceia care au spus că diplomația se situează undeva între artă și știință.
1.4. Principalele teorii ale relațiilor internaționale – cadru pentru studiul evolutiv al diplomației
Toți cercetătorii și practicanții politicii internaționale se bazează pe teorii pentru a înțelege fenomenele ce au loc în lume. Nimeni nu ar putea înțelege lumea în care trăim în lipsa teoriilor.
În Relațiile Internaționale, ca și în științele sociale de altfel, teoriile au rolul de a simplifica realitatea pentru a oferi o mai bună înțelegere a acesteia. Există teorii mai bune, și altele mai puțin bune, teorii care au o putere explicativă redusă, și teorii care au o forță explicativa ridicată. Scopul lucrării este acela de a arăta pe de o parte că teoria realistă și neorealista sunt teorii cu o mare putere explicativă, și oferă o explicație logică, rațională a relațiilor internaționale, iar pe de altă parte ca ele sunt de actualitate și în secolul XXI explicând evenimentele ce se petrec pe scenă internațională în viața cotidiană, când, în opinia multora, odată cu sfârșitul Războiului Rece, teoria realistă a Relațiilor Internaționale nu se mai justifică.
Aceștia consideră că realismul și-a pierdut puterea explicativă deoarece în nouă lume unipolară, „cooperarea, și nu competiția pentru securitate și conflictul constituie trăsătura definitorie a relațiilor dintre marile puteri.” _ Cei care împărtășesc aceste opinii considera teoria realistă ca fiind desueta, irelevanta, și că ea a fost utilă pentru a înțelege relațiile internaționale până în anul 1990.
După cum spune și J. Mearsheimer, afirmația că în secolul XXI „competiția pentru securitate și războiul între marile puteri au fost eliminate din sistem, este greșită. De fapt, toate statele importante de pe glob manifesta în continuare o preocupare profundă față de balanța puterii și sunt sortite să se concureze pentru putere în viitorul previzibil. În consecință, și în secolul următor realismul va oferi cele mai solide explicații pentru politica internațională, și aceasta chiar dacă dezbaterile universităților și ale elitelor politice vor fi dominate de teorii nonrealiste. Pe scurt, lumea reală rămâne o lume realistă.”
Chiar dacă Războiul Rece a luat sfârșit principiul ordonator al sistemului internațional rămâne anarhia. Anarhia caracteristică sistemului internațional va determina în continuare comportamentul statelor pe plan internațional și relațiile dintre ele. Statele vor continua să fie cei mai importanți actori, și singurii care contează, ai sistemului internațional. Ele vor continua să se teamă unele de altele, să se privească cu neîncredere, să se bazeze doar pe propria lor putere (self-help) și să lupte pentru dobândirea de putere în detrimentul altora. Interesele naționale vor dicta politica internațională și în secolul XXI.
Prăbușirea Uniunii Sovietice a provocat o modificare majoră în distribuția puterii la nivel mondial. Dar cum ar spune neorealiștii, nu există schimbare de sistem, există doar schimbare în interiorul sistemului. Cu alte cuvinte, sistemul internațional rămâne în continuare anarhic, s-a schimbat doar structura sa care este acum unipolara. Atâta timp cât sistemul continua să fie anarhic, și nu vor exista instituții care să aibă putere de coerciție asupra statelor, acestea se vor comporta la fel, vor lupta pentru supraviețuire, pentru dobândirea de putere, iar războiul va rămâne o constantă a relațiilor internaționale.
Teoria realistă rămâne valabilă și pentru noua lume unipolară, despre care s-a zis că va fi mai pașnică, datorită faptului că statele vor coopera mai mult și datorită rolului major pe care îl vor juca organizațiile internaționale. Evenimentele petrecute nu par să confirme acest lucru dacă ne gândim la numărul mare de conflicte care au avut loc pe întregul glob chiar după destrămarea Uniunii Sovietice. Nouă lume nu pare deloc mai pașnică războiul amenințând în continuare relațiile dintre state. Teoria realistă continua să ofere explicații pertinente despre relațiile internaționale.
Teoriile Relațiilor Internaționale contribuie la înțelegerea faptelor și evenimentelor ce se petrec pe scenă politică mondială prin faptul că simplifica și structureza realitatea, o explică, clasifica diferite acțiuni, decizii și aspecte ale realității în termeni de bine/rău, adevărat/fals, corect/greșit. În același timp ne orientează observația, ajutându-ne să selectăm din evenimetele ce se petrec pe plan mondial, prescrie moduri de acțiune (comportament) și legitimează sau atribuie roluri diferitor instituții, actori internaționali sau persoane în vederea îndeplinirii unor sarcini sau obiective.
1.5. Corpul diplomatic – esența succesului negocierilor Internaționale
Agenții diplomatici care se află pe teritoriul unui stat străin sunt constituiți în organe colective sau în alte asociații; dintre acestea, cel mai important este Corpul diplomatic. Instituția Corpului diplomatic este foarte veche și constituie în prezent singurul organ colectiv al agenților diplomatici (sunt avute în vedere toate misiunile acreditate într-un stat acreditar).
Corpul diplomatic, în sensul de organ constituit, poate fi definit ca uniunea șefilor de misiune din toate clasele, care sunt acreditați într-un stat sau, și mai exact spus, totalitatea șefilor de misiune diplomatică rezidenți în capitala statului acreditar.
Într-un sens mai larg și esențialmente juridic, noțiunea de Corp diplomatic desemnează, nu numai totalitatea șefilor de misiune, ci de asemene, totalitatea membrilor personalului diferitelor misiuni străine, având un caracter diplomatic și care în consecință, sunt înscriși în lista diplomatică. În această din urmă accepțiune, Corpul diplomatic cuprinde pe toți șefii de misiune și personalul lor diplomatic (consilierii, secretarii, atașații diplomatici), precum și soțiilor lor și unii membri ai familiei lor.
În toate capitalele lumii există o listă în care sunt incluși membrii Corpului diplomatic; lista este întocmită de către ministerul afacerilor externe al statului acreditar și publicată periodic (de obicei, anual, iar în timpul anului, modificările care i se aduc sunt comunicate misiunilor diplomatice). Întocmirea listei Corpului diplomatic se face pe baza datelor pe care ministerul afacerilor externe le primește de la misiunile diplomatice acreditate în acel stat.
Includerea în lista Corpului diplomatic a numelui unei persoane atestă, prima facie, statutul diplomatic al acesteia și pentru acest motiv, ministerul afacerilor externe procedează la înscriere, după o prealabilă studierea a fiecărui caz în parte (de exemplu, poate cere lămuriri asupra funcțiilor persoanei respective etc.).
Instituția Corpului diplomatic nu a fost reglementată prin convenții internaționale, ci are o existență pur cutumiară. Deși la Conferința de la Viena din 1961 a fost avansată o propunere în acest sens, problema nu a fost consacrată nici cu acest prilej – astfel că tăcerea Convenției din 1961 este deliberată.
De notat că nici Comisia de Drept Internațional și nici Conferința de la Viena nu găsiseră de cuviință să rețină sugestia făcută, neputându-se ajunge la un acord cu privire la funcțiile Corpului diplomatic și modul de exercitare al acestora.
Corpul diplomatic, nefiind decât o uniune de persoane independente una de alta, nu constituie o entitate juridică distinctă; nefiind un organism legal constituit, nu are nici personalitate juridică.
Corpul diplomatic constituie totuși, o entitate alcătuită din reprezentanți ai statelor și, ca atare, acțiunea sa comună îmbracă un caracter oficial. Deși nu îndeplinește funcții legale, Corpul diplomatic are totuși o mare importanță, pentru că veghează asupra modului în care sunt respectate privilegiile, tratamentului și onorurilor datorate trimișilor diplomatici;
Funcția esențială a Corpului diplomatic, considerată în ansamblul ei, este o funcție reprezentativă (participând la ceremoniile publice din statul acreditar, prezentând felicitări, de obicei, șefului de stat cu ocazia Anului Nou sau ziua națională). Corpul diplomatic îndeplinește acte juridice relevante – tipică fiind, în acest sens nota de protest prezentată în cazul violării normelor Dreptului internațional.
Corpul diplomatic are ca scop să asigure, în mod colectiv, protecția membrilor săi și apărarea privilegiilor lor. În ceea ce privește actele cu relevanță juridică pe care Corpul diplomatic le poate îndeplini, menționăm că acestea nu pot depăși sfera actelor constând în dialogul cu guvernul statului acreditar referitor la respectarea normelor privind tratamentul datorat agenților diplomatici; de asemenea, în privința actelor legate de evenimentele care, deși se plasează în afara Dreptului diplomatic, constituie violări ale principiilor generale ale Dreptului internațional și ale îndatoririlor fundamentale care revin statelor (de exemplu, protestul Corpului diplomatic pe lângă Sublima Poartă în favoarea populației creștine ori a protestelor pe lângă o putere ocupantă a teritoriului în care sunt acreditați; protestul Corpului diplomatic de la Petrograd în 1918, ca urmare a arestării ministrului plenipotențiar român, Diamandi).
Șeful statului acreditar se poate adresa și el, în anumite situații, Corpului diplomatic, considerat în ansamblul său.
Uneori, Corpul diplomatic poate fi chemat, în baza Dreptului internațional, să exercite funcții speciale, adevărate funcții administrative; în acest sens, art. 49 din Convenția de la Haga din 1907 pentru reglementarea pe cale pașnică a conflictelor internaționale prevede că Corpul diplomatic acreditat la Haga constituie, sub președinția ministrului afacerilor externe olandez, Consiliul administrativ permanent care conduce și controlează Biroul administrativ al Curții Permanente de Arbitraj.
Corpul diplomatic este prezidat de un Decan. De regulă, Decanul Corpului diplomatic este șeful de misiune din clasa cea mai ridicată care are durata cea mai mare de acreditare în statul respectiv și are un drept de precădere asupra tuturor celorlalți șefi de misiune.
Aceasta este regula care se respectă, cel puțin în principiu. Unele state acordă o precădere specială: în statele catolice, se acordă precădere reprezentantului Papei; Marea Britanie a impus unor state o precădere specială în favoarea ambasadorului ei; Franța a reluat, după cel de al doilea război mondial, această precădere specială (în fostele ei colonii caută ca ambasadorii francezi să fie decani de plin drept).
În cazul în care Decanul lipsește temporar, el va fi înlocuit de ambasadorul care urmează mediat după el în ordinea de precădere.
Decanul are o competență externă (în raport cu statul acreditar) și una internă (în raport cu membrii Corpului diplomatic). Din punctul de vedere al obiectului, Decanul îndeplinește, în toate capitalele, două funcții oficiale: una onorifică și alta reprezentativă, care nu sunt întotdeauna, pur formale.
Decanul Corpului diplomatic are, în general, funcții de ordin ceremonial; el este simbolul Corpului diplomatic și, cu acest titlu, beneficiază de un loc de onoare la manifestările ceremoniale. Decanul este reprezentantul și purtătorul de cuvânt la șefilor de misiune, cu ocazia anumitor ceremonii ale statului acreditar sau este invitat la manifestările oficiale; îndeplinește diverse sarcini curente – adresează felicitări, este prezent și reprezintă prin persoana sa, Corpul diplomatic în totalitatea sa, la o ceremonie la care nu poate fi invitat întregul Corp, sau sarcini administrative – prezintă colegilor, la sosire, informații sau indicații în materie de protocol, asigură coeziunea Corpului diplomatic; menținând relații corecte și cordiale între membrii Corpului diplomatic, poate servi ca intermediar între șefii de misiune și autoritățile locale în diverse chestiuni de ordin protocolar și ceremonial sau probleme relative la Corpul diplomatic.
Șefii de misiune diplomatică sunt ținuți să-i viziteze atât la sosire, cât și cu ocazia plecării de la post.
Decanul convoacă și prezidează reuniuni ale Corpului diplomatic – deși această practică este în continuă scădere (reuniunile periodice fiind abandonate treptat); în ceea ce privește subiectele discutate, sunt excluse chestiunile de politică și sunt abordate numai chestiuni interesând statutul diplomaților (privilegii și imunități).
CAPITOLUL II. DIPLOMAȚIA PREVENTIVĂ – DIPLOMAȚIA SOCIETĂȚII CUNOAȘTERII
2.1. Diplomația societății cunoașterii
„Societatea Cunoașterii” este un termen utilizat pentru a desemna anumite evoluții din societățile industriale de la sfârștiul sec. XX și începutul sec XXI. Unii comentatori remarcau că toate societățile omenești s-au bazat pe infomație și cunoaștere, astfel că evoluțiile la care ne refeream mai sus ar fi mai corect evidențiate prin definirea tipului de infomații și cunoștințe considerate relevante pentru societățile industriale de la sfârștiul sec. XX și începutul sec XXI. Dar vom lăsa la o parte aceste considerații și vom continua să folosim termenul „Societatea Cunoașterii” așa cum l-am definit mai sus, căci în acest fel este îndeobște cunoscut și înțeles. Prin urmare, trebuie să ne întrebăm care sunt acele evoluții menționate în definiție. Este vorba, în primul rând, de următoarele tendințe corelate:
Dezvoltarea unei Societăți Infomatice, bazată pe răspândirea și utilizarea pe scară largă a noilor tehnologii informatice, care au permis existența unor capacități fără precedent de colectare, stocare, procesare și transmiere a datelor;
Creșterea importanței inovării (tehnologice, procedurale) ca element esențial al competitivității unei țări sau companii și includerea sa în strategii pentru creșterea eficienței în organizații de orice tip;
Dezvoltarea unei economii a serviciilor, în care nucleul activității economice, ocupării forței de muncă și rezultatelor muncii se regăsește în sectorul serviciilor din economie;
Mangementul cunoașterii devine o problemă în sine, iar orgaizațiile încearcă să aplice tehnici specifice și să utilizeze sisteme informatice dedicate pentru a-și utiliza mai eficient resurele de date și expertiza;
Alte evoluții legate de cele de mai sus, globalizarea, schimbarea structurii demografice și problemele de mediu.
Observăm că Societatea Informatică este o componentă Societății Cunoașterii, ceea ce nu trebuie să ne surprindă intrucât cunoașterea este uneori definită ca informație organizată, iar alteori ca abilitatea de a utiliza informația eficient. Prin urmare, Societatea Informatică reprezintă infrastructura Societății Cunoașterii, iar diferența dintre cele două este dată de modul în care este utilizată infomația. Poate exista o Societate Informatică în care rețelele de calculatoare sunt utilizate exclusiv pentru transmiterea filmelor, discuții interminabile sau chiar supravegherea populației. Societatea Cunoașterii este caracterizată prin transmisiile de date care au ca scop informarea și stimularea creativității.
Recunoașterea rolului inovării, ca pilon central al Societății Cunoșterii, a condus la creșterea importanței sale pentru societate și, implicit, la creșterea investițiilor în cercetare. Pe măsură ce rata produselor și tehnologiilor inovative a început să crească s-a constat că inovarea se bazeză, de multe ori, pe corpuri de cunoștințe in domenii diverse. Tehnologia nu este suficintă pentru inovare, astfel că inovatorul trebuie să aibă o bună înțelegere a nevoilor socio-economice. Mai mult decât atât, uneori inovarea nici nu este tehnologică, ci se referă la elemente organizaționale sau sociale. Acest proces de creștere a complexității este o caracteristică a Societății Cunoașterii.
Rolul diplomatului a fost substanțial modificat pe parcursul secolului XX, iar cauzele se găsesc în creșterea explozivă a numărului conferințelor la care iau parte trei sau mai multe state, adică a diplomației multilaterale. Astfel de conferințe, în care comunicarea este mai ales verbală, sunt caracterizate prin subiect, scop, dimensiune, nivel de participare, durată și mod de formalizare foarte diferite. La o extremă se găsesc conferințe ad-hoc de mică amploare, care se derulează pe parcursul a câteva zile și la care iau parte mai ales experți. La cealaltă se plasează conferințe permanente majore sau organizații inter-guvernamentale, de genul Națiunilor Unite. În 2013 existau 245 de astfel de organizații.
Diplomația multilaterală a început să ia forma modernă la începutul secolului XIX, în urma războaielor napoleoniene. Întrucât sistemul internațional de state este rezultatul expansiunii sistemului european de state, este natural să căutăm originile sale tocmai în acest moment. Desigur, diplomația multilaterală per se nu garantează succesul unei negocieri. Acesta depinde foarte mult de calitatea pregătirii și procedurilor adoptate. Dar mai trebuie să observăm că diplomația multilaterală atrage prin faptul că participarea la anumite conferințe este un premiu în sine, iar acest lucru favorizează obținerea unei soluții negociate. Originile acestui fenomen se găsesc în marile conferințe din secolul XIX, atunci când simpla invitație de a participa echivala cu recunoașterea statutului de „mare putere”, indiferent de părerea Papei. Iar dacă reușeai să obții găzduirea conferinței, ceea ce echivala cu obținerea președenției lucrărilor, influența pentru rezolvarea problemelor de interes în sensul dorit creștea foarte mult. Întrucât se punea inevitabil problema autorității prin care marile puteri pot să dispună de soarta lumii, o astfel de conferință a marilor puteri era un bun prilej pentru a afirma drepturile speciale de care se bucură statele participante. În sfârșit, conferința era un prilej pentru o mare putere de a demonstra respectul față de un adversar tradițional și chiar de a crea o anumită solidaritate cu alte mari puteri. Toate aceste fenomene își găsesc apogeul în Consiliul de Securitate al Organizației Națunilor Unite.
Diplomația conferințelor a prosperat pentru că părea a fi un instrument pentru atingerea acordului între mai multe părți simultan, dar și datorită impulsului pe care l-a dat diplomației bilaterale. Într-adevăr, o conferință multilaterală oferă participanților posibilitatea de a discuta probleme aflat în afara agendei formale și care nu îi privesc pe ceilalți. Această oportunitate este benefică statelor care nu întrețin relații diplomatice, în particular. Pe de altă parte, mediatori puternici pot iniția o conferință multilaterală pentru a iniția serii ulterioare de negocieri bilaterale.
Conferințele marilor puteri din secolul XIX au generat multilateralismul secolului XX datorită contextului favorabil dat de gândirea liberală care accentua importanța consimțământului popular în susținerea autorității guvernamentale. Dacă guvernele erau responsabile democratic în sfera domestică, atunci trebuiau să fie responsabile similar în sfera internațională. Un mijloc important în atingerea acestui deziderat era „diplomația deschisă”: conducerea negocierilor sub privirile opiniei publice, care este „creativă și pașnică” – adevăr considerat axiomatic. Consecvent acestui mod de gândire, procedurile „diplomației deschise” permit un anumit nivel de influență formală și statelor mici. Desigur, diplomația conferințelor nu este echivalentă cu diplomația deschisă, dar este o condiție necesară, dacă nu suficientă. Adunarea Ligii Națiunilor a fost primul mare exemplu de diplomație deschisă și a fost urmată după Al doilea Război Mondial de Organizația Națiunilor Unite. În sfârșit, mai trebuie să observăm că aceste conferințe multilaterale întrețin speranța unor acorduri durabile. Acest lucru este datorat, cel puțin parțial, solemnității ceremoniilor de semnare, care creează impresia observabilă a atingerii unui consens. Apoi, conferințele propun, de obicei, mecanisme de monitorizare a implementării rezultatelor.
Era convergențelor tehnologice a creat conexiuni trans-naționale și rețele globale de comunicare ale căror amplitudine și intensitate nu cunosc alte limite în afara celor impuse de caracteristicile tehnologiilor utilizate. La o primă impresie, simpla utilizare a tehnologiilor informatice nu modifică în esență funcțiile diplomației; prin însăși natura sa, practica diplomației este puțin expusă unor schimări majore în perioade scurte de timp . Chiar și atunci când beneficiază de noi canale de comunicare oferite de Internet, o negociere presupune cunoștințe și expertiză. Dar adaptarea la o societate aflată sub impactul rețelelor de calculatoare electronice rămâne o probleme de necesitate, căci noile tehnolgii influențează nu numai modul în care diplomații își desfășoară activitatea, ci însăși obiecul activității lor. Timpul de reacție în situații de criză a fost scurtat, iar un diplomat reușește rareori să depășească viteza cu care o parte importantă din masa informațiilor relevante devine accesibilă publicului. Astfel că obligația sa este de a realiza analize continue ale succesiunilor de evenimente într-un mod care va influența formularea politicilor în țara pe care o reprezintă. Un decident ai cărui colaboratori monitorizează surse de informații disponibile unui public mai larg așteaptă altceva de la diplomat. Capacitatea de prognoză a evoluțiilor socio-politice pe termen lung ale mediului în care își desfășoară activitatea și gândirea prospectivă catalizată de obținerea informațiilor prin contacte personale vor constitui elemente esențiale ale activității unui diplomat într-o eră a transmiterii instantanee a informației.
Dezvoltarea relațiilor trans-naționale și a interdepențelor a făcut ca formularea politicilor externe să nu mai reprezinte domeniul exlusiv al ministerelor dedicate afacerilor externe, alte ministere și agenții elaborând propriile politici – acest fenomen a fost consacrat în literatura dedicată relațiilor internaționale ca diversificarea administrativă a politicilor externe. Departamente ale guvernării își dezvoltă propriile contacte internaționale în domeniile de competență respective, se implică în crearea rețelelor internaționale de experți care influențează procese decizionale și obțin putere de decizie asupra internaționalizării politicilor interne ori internalizării unor politici internaționale. Rolul tradițional al ministerului destinat afacerilor externe, de protector al lumii interioare în raport cu lumea exterioară și de coordonator al politicilor externe, este subminat prin delegarea puterii către organisme supra-naționale ori către guvernări locale. Globalizarea interacțiunilor de tip stat-societate și societate-societate a condus la transferul rolului de protector către alți participanți la relațiile internaționale, în funcție de interdependențele constituționale și politice.
2.2. Analiza comparativă între diplomația de criză, diplomația tradițională și diplomația preventivă
Între diplomația de criză și diplomația tradițională, conceptual, se află diplomația preventivă, având de-a face cu diferende de o intensitate mai mare decât în condițiile diplomației tradiționale, dar nu așa de înaltă ca în caz de criză său război. Din punct de vedere semantic, fraza „diplomație preventivă” a apărut în cadrul Națiunilor Unite în perioada Războiului Rece. În această perspectivă „diplomația preventivă” nu era considerată ca o acțiune pentru prevenirea conflictelor potențiale, ci mai mult pentru a feri (a conserva) conflictele apărute de la atracția magnetică a confruntării Est – Vest.
Sfârșitul Războiului Rece nu a adus o pace generală și prosperitate în Europa, în schimb elemente de instabilitate și chiar război au devenit din ce în ce mai frecvente în Estul și Centrul Europei, precum și în fosta Uniune Sovietică. Căderea Republicii Iugoslave a dus la dezintegrarea mai multor state multi-naționale, la un proces dureros de tranziție politică și economică către democrație și economie de piață, precum și la reapariția naționalismului ca factor destabilizator în Balcani (Balcanizare). Escaladarea tensiunilor în alte câteva țări au provocat îngrijorări serioase în comunitatea internațională. În timpul Războiului Rece, războaiele etnice și cele tribale au fost înțelese numai prin prisma unui cadru simplu de rivalitate a superputerilor și a riscului de război rece. Cu toate acestea nu mai este posibil să impui forțat o omogenitate și să reprimi diferențele etnice. Sunt în joc stabilitatea guvernelor și status quo-ul granițelor.
Lumea s-a schimbat; conflictele majore care amenințau pacea mondială și securitatea s-au schimbat; părțile implicate în conflicte s-au schimbat; mediul internațional s-a schimbat, precum și relațiile dintre organizațiile internaționale și părțile beligerante. Noua provocare pentru întreaga lume și în particular pentru liderii europeni este reprezentată de maniera de a răspunde conflictelor etnico-naționale în acest nou context internațional. Așa cum observa Neil J. Kritz, majoritatea impresionantă a războaielor la nivel mondial sunt mai degrabă intrastatale decât interstatale. În opinia sa conflictele etnice și religioase, disputele asupra autodeterminării și secesiunii și luptele violente pentru putere dintre facțiunile politice aflate în opoziție însumează 96% dintre conflictele armate majore. În prezent comunitatea internațională este obligată să se adreseze cauzelor centrale ale acestor conflicte și nici procesele convenționale pentru implementarea obligațiilor de drept umanitar, nici tradiționalele operațiuni de menținere a păcii utilizate pe timpul Războiului Rece, nu oferă un ghid eficient de soluționare a acestora.
În consecință, guvernele și-au canalizat eforturile asupra identificării unor strategii de abordare a conflictelor etnico-naționale mai puțin agresive și mai ieftine. Din necesitatea de a găsi alternative pentru rezolvarea conflictelor intrastatale în era post Război Rece, comunitatea internațională precum și organizațiile internaționale au început să pună accent pe ”diplomația preventivă” și au introdus astfel sintagma de ”prevenire a conflictelor”. Ca răspuns, Secretarul General al ONU, Boutros Boutros-Ghali a propus consolidarea diplomației prin intermediul consolidării instrumentelor de culegere a informației și de descurajare aflate la dispoziția ONU. Acesta a scris în raportul său ”O agendă pentru pace” că diplomația preventivă necesită măsuri pentru construirea încrederii; are nevoie de o avertizare timpurie bazată pe culegerea de informații și pe stabilirea faptelor în mod formal și informal; este posibil să implice și o dislocare preventivă și în anumite situații, zone demilitarizate. Pe scurt, diplomația preventivă poate să prezinte o nouă abordare în această perioadă de tranziție. Chayes și Chayes definesc foarte bine această perioadă de tranziție: ”Vechiul nu este încă dat uitării, iar noul nu poate fi încă implementat.”
Diplomația preventivă, cât mai timpurie posibil, este cea mai puțin complicată, cea mai umană și eficientă abordare a disputelor adoptată de comunitatea internațională, din punct de vederea al costurilor. Deși Carta ONU combină toate cele 3 abordări – menținerea păcii, impunerea păcii și consolidarea păcii – în cadrul structurii ONU, alte organizații precum OSCE, HCNM (Înaltul Comisariat pentru Minoritățile Naționale), precum și diferite ONG-uri preferă soluțiile preventive în cazul rezolvării disputelor, atât din cauza costurilor cât și din cauza eficacității riscurilor.
Dacă analizăm atent măsurile de pace ale ONU, precum impunerea păcii, menținerea păcii și operațiile de consolidare a păcii, observăm că sunt mult mai scumpe decât instrumentele diplomației preventive. Implicarea timpurie nu a fost doar pentru a salva vieți, ci și pentru a evita nevoia de operații de menținere a păcii și salvare, care de cele mai multe ori se dovedesc a fi riscante, scumpe și tulburate din punct de vedere politic. Dacă comparăm eforturile financiare ale tuturor acestor operații prin prisma finanțării se poate observa că lărgirea sferei de aplicabilitate și consolidarea diplomației preventive aduc beneficii considerabile. Stabilirea unor unități de dislocare preventivă dotate corespunzător în 6 centre regionale cu un colectiv de 100 de oameni și fonduri pentru călătorii ar fi necesitat 21 de milioane de dolari pe an în 1993. În mod similar dislocarea preventivă în Macedonia costă aproximativ 50 de milioane pe an. Totuși bugetul prognozat pentru menținerea păcii în 1993 a fost de 3,7 miliarde de dolari. Surprinzător, costul estimat pentru Războiul din Golf, o singură operație de impunere a păcii, a fost de peste 70 de miliarde de dolari în 1991. Dacă este să comparăm costul factorilor umani vom fi surprinși de rezultat. Garth Evans a observat că Secretariatul ONU are 40 de angajați din cadrul Departamentului pentru Afaceri Politice angrenați activ în diplomația preventivă, comparativ cu 82.000 de oameni implicați în operațiuni de menținere a păcii în teren. Costul generat de un participant la misiuni de menținere/ impunere a păcii, luând în calcul logistica ce îl sprijină în teren, va depăși pe departe costul individual al personalului ONU implicat în diplomația preventivă.
Atunci când trebuie decis dacă sau nu să se intervină preventiv, cei din afara conflictului trebuie să ia în calcul când intervenția este probabil să aibă succes, să prevină, care sunt factorii de risc și dacă sunt șanse ca diferențele dintre prevenție și o anumită soluție să fie semnificative. Trebuie identificat ce anume au de câștigat părțile implicate sau ce anume au de pierdut prin angajarea alternativelor de pace și trebuie evaluat dacă aceste calcule și stimulentele lor pot fi modificate în oricare dintre stadiile conflictului.
Înainte de a prezenta tipologia instrumentelor preventive, trebuie elaborat planul de acțiune preventivă. În termeni pozitivi, diplomația preventivă sau acțiunea preventivă caută să promoveze soluționarea pacifistă a disputelor dintre națiuni. Diplomația preventivă face parte din acțiunea preventivă a guvernelor de a evita escaladarea până la violență. Acțiunea preventivă internațională este o noțiune mai amplă care include instrumentele ce sunt vizate în cadrul disputelor particulare și actorilor independenți dincolo de guverne. Un regim internațional preventiv ar determina acțiuni, norme sau instituții care să consolideze toate alternativele la conflictele violente.
Dacă acțiunile preventive sunt mult prea îngust definite, comunitatea internațională poate trece cu vederea instrumentele potențial eficiente, precum și nevoia de a dezvolta norme și instituții în vederea maximizării eficienței acțiunii preventive. Comunitatea internațională poate de asemenea să eșueze în a optimiza utilizarea diferitelor instrumente preventive într-o situație dată. În cele din urmă acțiunea altor entități în afară de guverne, ca de exemplu ONG-uri locale sau internaționale, poate fi trecută cu vederea. Dar trebuie avut mare grijă să nu se extindă scopul și capacitatea de prevenție dincolo de relevanța acesteia.
Din moment ce rezultatele conflictelor domestice vor reconstitui diplomația internațională, prevenția conflictelor intra-statale a devenit, de asemenea, la fel de importantă precum prevenția conflictelor interstatale spre sfârșitul secolului 20. Multe dintre instituțiile internaționale își justifică existența nu numai prin intermediul beneficiilor pe termen scurt, dar și prin rolul jucat în prevenirea conflictelor pe termen lung. Un bun exemplu îl constituie UE și ONU. Întreaga construcție a sistemului ONU și a rețelelor internaționale de angajamente de cooperare poate fi văzută ca o schemă grandioasă de prevenție a conflictelor interstatale. Până la ce punct poate acest model să fie transpus să se adreseze escaladării conflictelor intra-statale înrădăcinate în etno-naționalism sau în nemulțumiri istorice sau contemporane, ca și în cazul Macedoniei?
Amenințarea utilizării forței și a sancțiunilor, precum și a altor tehnici tradiționale de intervenție diplomatică, joacă un rol în prevenirea conflictelor interne, dar au totodată limite evidente. În primul rând, fiecare conflict este unic și câteva s-ar putea să necesite anumite metode netradiționale de prevenție a conflictelor. De exemplu, recentele povești de succes ale intervențiilor OSCE dezvăluie o promisiune de noi metode de mediere activă a conflictelor prin intermediul organizațiilor globale, regionale sau locale. Mobilul promisiunii de parteneriat instituțional acordă UE un avantaj în plus în eforturile de prevenție. Din ce în ce mai mult, organizații care au de a face cu problemele generate de conflictele violente accentuează nevoia de a adresa cauzele care stau la baza cooperării cu actorii locali, care constituie cel mai fiabil (dar și cel mai vulnerabil) indicator al soluțiilor pacifiste ale conflictelor. Prevenția depinde de utilizarea eficientă a instrumentelor internaționale, de la implementarea drepturilor omului la dirijarea ajutorului pentru dezvoltare, sau cu privire la dezvoltarea unor noi instrumente, precum abordări adaptabile la punerea în aplicare a drepturilor minorităților.
În mod similar, ONG-uri care lucrează în situații de urgență caută modalități ca să evite criza, fie prin extinderea domeniului de aplicabilitate a metodelor deja încercate, fie prin elaborarea de noi abordări. La baza provocării reprezentate de prevenție se află problema găsirii celei mai bune metode de a articula și coordona aceste dimensiuni disparate. Din cauza acestor limitări, trebuie să dezvoltăm tehnici de prevenție în afară de cele tradiționale de intervenție diplomatică. Următorul model nu are ca scop prezentarea unei teorii a acțiunii preventive. Ci mai degrabă sugerează un cadru analitic al relației dintre diferite tipuri de prevenție și eficiența lor relativă.
Clasica dezbatere asupra prevenției este în strânsă legătură cu strategiile pro-active. Deși orice încercare de a contura tipologii este o simplificare drastică, identificarea unor paradigme alternative de prevenție este folositoare pentru a organiza discuții/ dezbateri ale instrumentelor potrivite pentru intervenție.
Kalypso Nicolaidis identifică în articolul său 4 paradigme ale prevenției internaționale. Acțiune: diplomația coercitivă, stimularea instituțională, managementul de cooperare și transformarea sistematică. Deși aceste 4 paradigme au fost implementate în Macedonia, cea mai potrivită s-a dovedit a fi diplomația coercitivă.
În cadrul modelului său, Nicolaidis încearcă să identifice criteriile pentru categorii extinse ale acțiunii preventive. Mai întâi, identifică 2 categorii: strategii preventive participative și neparticipative. Abordările neparticipative susțin că intervenția unei a 3a părți caută să influențeze pe cei implicați prin stimulente externe. O terță identitate nu este nici direct implicată în conflict, nici nu caută să schimbe condițiile care au dus la conflict. În cadrul acestei abordări, tehnici de prevenție coercitivă precum descurajarea sau amenințări convingătoare, sau strategii de stimulare pot fi aplicate. În caz contrar, strategiile participative susțin că prevenția ar trebui să depășească imboldurile schimbătoare ale celor implicați. În schimb, ar trebui să dezvolte sau să consolideze modalități alternative pentru soluții pașnice și să se adreseze cauzelor inițiale ale conflictului prin furnizarea unui sprijin extern și a resurselor. Așadar, cei din afară devin implicați. Strategiile participative sunt de asemenea și transformative.
Nicolaidis diferențiază de asemenea și între abordările ad-hoc și cele sistematice. Metaforic vorbind, prima abordare este asemănătoare pastilelor împotriva malariei pentru un călător aventurier, iar cea de a 2a este similară imunizării împotriva poliomielitei pentru întreaga populație. Strategiile ad-hoc pot fi reactive și totodată semne timpurii ale unor posibile conflicte. Pe de altă parte, abordarea prevenției poate fi sistematică. Criteriul pentru categoriile sistematice poate fi foarte simplu acela al jurisdicției, normelor și regimurilor internaționale.
Strategiile ad-hoc participative de obicei caută să prevină escaladarea disputelor având ca deznodământ conflicte violente sau dispersarea unui conflict existent prin intermediul unor metode mai mult sau mai puțin coercitive. În aceste cazuri, centrul de greutate al intervenției externe este reprezentat de punerea în aplicare a unei soluții dorite. Aceasta se referă la posibila utilizare în scopuri preventive fie a intervenției multinaționale, fie a instrumentelor Capitolului VII al ONU, precum și Capitolul VI.
Diplomația coercitivă se referă la o strategie defensivă cu scopul de a securiza o rezoluție pacifistă a unei dispute serioase. Această strategie implică în primul rând amenințarea forței sau a sancțiunilor. Folosirea amenințărilor ca instrument al diplomației pașnice este de natură preventivă prin definiție, din moment ce amenințările sunt menite să împiedice escaladarea unui conflict anume în război. O amenințare de pedepsire în caz de neconformare este credibilă și convingătoare. Totodată, intervenienții externi ar trebui să se bazeze pe stimulente pozitive în scopul salvării reputației.
Deși diplomația coercitivă se bazează de fapt pe utilizarea forței, ar trebui să reprezinte o ultimă instanță; în anumite cazuri amenințarea forței ar trebui să primeze pentru scopuri preventive. În cazul constrângerii pasive o posibilă utilizare a forței poate fi suficientă în scopuri preventive. Un exemplu de o astfel de abordare este dislocarea preventivă introdusă în Macedonia. Are 2 obiective: de a preveni răspândirea conflictului din Bosnia, și de a oferi asistență pentru a menține securitatea locală.
Dislocarea preventivă este un concept nou pentru ONU. A fost susținut inițial de Secretarul General în O agenda pentru Pace și a fost aplicat pentru prima dată în Macedonia. Esența acestei strategii este mai degrabă preventivă din punct de vedere militar, decât un răspuns diplomatic. Implică mutarea de trupe, observatori militari și personal adiacent de ambele părți ale granițelor dintre entitățile aflate în conflict (sau acolo unde există amenințarea emergentă a unui conflict). Obiectivul primar este descurajarea unei situații escaladate până la conflict armat. Celălalt obiectiv ar putea fi reprezentat de calmare a comunităților din zonă prin monitorizarea legii și a ordinii și a condițiilor generale, și de a acorda alte forme de asistență autorităților locale.
Baza legală pentru dislocarea preventivă de către ONU este Capitolul VI al Cartei ONU. O astfel de dislocare ar fi autorizată numai de Consiliul de Securitate. În cazul disputelor inter-statale, consimțământul ar fi necesar din partea ambelor guverne în cazul în care dislocarea ar fi de ambele părți ale granițelor. Dar o dislocare ar putea avea loc numai cu consimțământul țării care o solicită, în cazul în care aceasta ar putea convinge Consiliul de Securitate că aceasta este maniera dezirabilă de a descuraja ostilitățile. Pentru un conflict în interiorul statului, intervenția ar avea loc numai cu consimțământul guvernului sau al tuturor celor implicați.
O dislocare preventivă a forțelor are cerințe similare cu cele ale observatorilor de avertizare timpurie, dar prin intermediul dislocării unui număr mai mare de forțe, va avea un rol simbolic mult mai semnificativ. În timp ce obiectivul principal al unei astfel de forțe este descurajarea, sarcina sa poate include de asemenea câteva dintre cele ce urmează:
Monitorizarea, observarea și raportarea aspectelor care ar submina încrederea sau stabilitatea (sau incluzând de exemplu traficul de armament) în vecinătatea unei granițe contestate;
Asistența și monitorizarea autorităților locale în menținerea legii și ordinii, inclusiv protejarea minorităților amenințate;
Asistența și monitorizarea autorităților locale în menținerea serviciilor esențiale (apă, curent și cele asemănătoare); sau
Asistența autorităților locale, agențiilor ONU sau a ONG-urilor în asigurarea asistenței umanitare.
Deja evidențiată, cea mai elocventă situație de dislocare preventivă implică o graniță între 2 părți beligerante. Această graniță poate fi una internațională dintre 2 state suverane. Totuși, dislocarea preventivă poate fi de asemenea aplicată unor granițe naționale în cadrul unui stat unde liniile de dispute pot fi trasate în contextul disputei. Se pot evidenția de asemenea și cazuri de dislocări preventive care nu implică neapărat o problemă de granițe. Un exemplu ar putea fi o dispută care nu este între 2 state vecine, iar acțiunea amenințată împotriva căreia sunt dislocate preventiv trupe se va face pe calea aerului. Nu este important unde anume sunt dislocate trupe sau de ce anume sunt dislocate. Chintesența dislocărilor preventive este de a stopa disputa sau amenințarea și de a preveni transformarea acesteia într-un conflict armat. Totuși, implicarea ONU s-ar putea să fie privită ca fiind de partea cuiva atunci când dislocarea preventivă este solicitată numai de o parte implicată în dispută (fie sau nu guvernamentală) și are loc numai pe teritoriul acesteia.
În O agendă pentru pace, conceptul de dislocare preventivă este explorat și mai mult în sensul că este aplicat situațiilor de criză națională internă unde personalul militar este trimis să acorde asistență umanitară sau să creeze condiții sigure cu consimțământul guvernelor tuturor părților implicate.
2.3. ONG – urile și diplomația preventivă
Rolul dreptului internațional – de bază juridică si instrument al diplomației preventive – reiese din faptul că destinația sa principală este de a îndeplini funcția coordonatoare în relațiile internaționale și de stabilire a standardelor de conduită pentru participanții la aceste relații, în diferite domenii.
Din cercetarea diverselor sectoare ale vieții internaționale, se constată că diplomația preventivă are aptitudinea de a rezolva multe din problemele care pot să afecteze buna desfășurare a relațiilor interstatale, dacă aceasta se realizează potrivit normelor dreptului internațional public și are în vedere necesitatea prevenirii diferendelor internaționale. Sunt anumite domenii în care statul are o implicare medie sau redusă. În aceste domenii sunt importante organizațiile non-guvernamentale.
Un exemplu relevant în acest sens îl constituie implicarea ONG-urilor prn utilizarea diplomației preventive în apărarea și conservarea mediului. Poluarea îndelungată, precum și alți factori perturbatori care sunt, în principal, rezultatul activității agresive a omului asupra sistemelor naturale au determinat acumularea problemelor ecologice contemporane, care presupun o dizarmonie accentuată între mediul creat de om și cel natural, cu riscuri mari de alterare a relațiilor internaționale în domeniu, din cauza deteriorării condițiilor de viață ale omului și influenței negative asupra dezvoltării civilizației viitorului. Față de aceste realități, numeroase convenții, ca instrumente ale diplomației preventive, cu caracter universal sau regional, tind să preîntâmpine poluarea și alți factori perturbatori sau să reducă riscurile acesteia și consecințele negative ale accidentelor ecologice.
Acumularea deșeurilor industriale sau nucleare în țările în curs de dezvoltare, în special în Africa, poate să ducă la apariția unor diferende internaționale, astfel că această problemă a devenit obiectul unei rezoluții a Adunării Generale a O.N.U., la inițiativa Organizației Unității Africane (Rezoluția 74/43T din 17 decembrie 1988).
In conformitate cu normele dreptului internațional, statele trebuie să adopte reglementările necesare pentru a preveni, a reduce efectele și a sancționa faptele de poluare a mediului, asigurând astfel protecția și conservarea resurselor naturale, în conformitate cu dispozițiile din convențiile internaționale cu caracter universal ori regional.
În același context, este de menționat că un rol important îi revine dreptului internațional și, implicit, diplomației preventive în preîntâmpinarea conflictelor care pot apărea în legătură cu utilizarea unor resurse naturale. Astfel, probleme regionale pe această temă, care ar putea avea urmări politice, pot să apară, spre exemplu, când țările vecine folosesc împreună resurse partajabile, așa cum sunt râurile internaționale sau mările regionale.
Comisia de Drept Internațional a O.N.U. a lucrat, începând cu anul 1971, la elaborarea proiectului Convenției referitoare la folosirea cursurilor de apă în alte scopuri decât navigația, activitate care a durat mai mult de 20 de ani. Pornind de la importanța asigurării necesarului de apă potabilă pe Pământ, Convenția subliniază că dreptul internațional are menirea de temei juridic și instrument în prevenirea conflictelor posibile, fiind astfel un instrument al diplomației preventive și în acest domeniu.
Convenția nu conține rețete de rezolvare și preîntâmpinare a fiecărui conflict. Convenție sunt însă înscrise acele principii de bază care cer, pentru părți, un standard de conduită adecvat situației.
Tendințele recente confirmă faptul că ONG-urile se implică activ în acțiunile care se întreprind cu privire la surse și cursuri de apă internațională și care se încadrează în această viziune specifică diplomației preventive, statele urmând calea stabilirii unui sistem comun de gestionare a apei, bazat pe un cadru juridic corespunzător, care are la bază normele dreptului internațional în acest domeniu.
2.4. Crize umanitare și conflicte pe continentul European
Europa se află într-o perioadă plină de provocări derivate nu numai din transformările ce se desfășoară în mediul de securitate național, zonal, regional sau global, dar și din reconfigurările instituționale de mare amploare.
Zona Mării Negre reprezintă principala țintă a proceselor în desfășurare sau care sunt prognozate să se desfășoare și, din aceste motive, evaluarea vulnerabilităților, dar și a riscurilor, pericolelor, amenințărilor la adresa securității regionale, constituie punctul de plecare pentru formularea politicilor regionale ale actorilor statali și suprastatali.
Un exemplu elocvent în acest sens este conflictul din Ucraina, conflict care a debutat la începutul anului și este puternic întreținut de Federația Rusă.
Încheierea războiului rece a adus, pe teritoriul Europei, o serie de conflicte sângeroase. Destrămarea Yugoslaviei este doar un exemplu. Conflictele înghețate din Caucaz, Conflictul din Transnistria sunt altele.
CAPITOLUL III. ROLUL ORGANISMELOR INTERNAȚIONALE ÎN CADRUL EVOLUȚIEI CONSTRUCȚIEI DE SECURITATE EUROPENE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI
3.1. O.N.U.
Organizația Națiunilor Unite a fost înființată la 24 octombrie 1945 când un număr de 51 de țări se angajau să mențină pacea prin cooperare internațională și securitate colectivă. Astăzi, aproape toate națiunile lumii sunt membre ONU: în total 192 de țări.Când statele devin membre ONU, ele acceptă și își asumă obligațiile prevăzute în Carta Națiunilor Unite, un tratat internațional care stabilește principiile de bază ale relațiilor internaționale.
Conform Cartei, ONU are patru obiective majore:
– să mențină pacea și securitatea internațională;
– să dezvolte relații de prietenie între națiuni;
– să coopereze în rezolvarea problemelor internaționale și în promovarea respectului pentru drepturile omului;
– să fie un centru pentru armonizarea acțiunilor tuturor statelor.
ONU nu este un guvern și nu emite legi. Oferă totuși mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaționale și pentru formularea de politici în chestiuni care ne afectează pe toți. În cadrul Organizației toate statele membre – mari sau mici, bogate sau sărace, cu vederi politice și sisteme sociale diferite – au un cuvânt de spus și drept de vot egal.
ONU are șase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutela și Secretariatul – au sediul central în New York. Cel de-al șaselea – Curtea Internațională de Justiție – își desfășoară activitatea la Haga, în Olanda.
Scopurile pentru care a fost creată Organizația Națiunilor Unite și pentru realizarea cărora acționează statele membre și organizația ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei.
Primul și cel mai important dintre acestea este menținerea păcii și securității internaționale. Aliniatul întâi al aceluiași articol indică și căile utilizării acestui obiectiv: a.) prin măsuri colective pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și prin reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; b.) prin aplanarea și soluționarea diferendelor sau a situațiilor cu caracter internațional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional.
În al doilea rând, după menținerea păcii și securității internaționale, Carta subliniază, ca scop al Organizației, realizarea cooperării internaționale în domeniul economic și social. Pentru atingerea acestui obiectiv, ca și în cazul menținerii păcii și securității globale, Carta conține prevederi precise privind atribuțiile organelor sau organizațiilor din sistemul său, în sarcina cărora cade realizarea acestui obiectiv.
Un al treilea obiectiv al ONU, consfințit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării internaționale pentru promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei, principalele responsabilități pentru promovarea drepturilor omului sunt încredințate Adunării Generale și Consiliului Economic și Social.
Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relații prietenești între națiuni. Carta stabilește un set de principii în baza cărora vor acționa, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât Organizația, cât și statele membre.
3.2. N.A.T.O.
Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este o alianță formată din 28 de state din Europa și America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic.
Scopul esențial al NATO este acela de a asigura libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite.Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la data de 4 aprilie 1949. Acesta reprezintă bază legală și contractuală a Alianței și a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Națiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.
Încă de la începuturile sale, Alianța a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste și durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democrației,drepturilor omului și în conformitate cu litera legii.
Principiul fundamental care stă la baza Alianței este un angajament comun față de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securității acestora.
Solidaritatea și coeziunea din cadrul Alianței susțin faptul că nici o țară membră nu poate fi forțată să se bazeze doar pe propriile eforturi naționale în cazul apariției unor amenințări asupra securității sale. Fără a priva statele membre de drepturile și obligațiile de a-și asuma responsabilitățile suverane în domeniul apărării, Alianța le ajută să-și atingă obiectivele de securitate națională în urma unui efort colectiv.
Cu prilejul Summit-ului de la Strasbourg-Kehl, din aprilie 2009, șefii de stat și de guvern ai statelor membre NATO au dat secretarului general sarcina de a crea și a conduce un grup de experți care, în consultare cu statele membre, să elaboreze recomandări în vederea actualizării Conceptului Strategic al NATO din 1999, în lumina evoluțiilor din ultima decadă la nivelul mediului politic și de securitate, și să facă propuneri în vederea implementării acestuia.
În consecință, în urma unei activități intense de reflecție și a dezbaterilor derulate atât la nivelul Alianței, cât și cu angrenarea statelor partenere și a societății civile și a mediilor academice, a fost elaborat un nou Concept Strategic al Alianței, care a fost aprobat la Summit-ul NATO de la Lisabona, la 19-20 noiembrie 2011.
Prevederile noului concept strategic al NATO sunt axate pe:
– apărare colectivă – conceptul reafirmă angajamentul fondator al țărilor membre de a se apăra reciproc împotriva unui atac, inclusiv împotriva noilor amenințări;
– problematică nucleară – NATO se angajează să creeze condițiile pentru o lume fără arme nucleare, dar va rămâne o alianță nucleară atât timp cât vor exista arme nucleare în lume;
– apărare antirachetă – NATO își definește capacitatea de a răspunde unui atac cu rachete ca fiind unul dintre elementele centrale ale apărării sale, în acest domeniu, Alianța căutând activ cooperarea Rusiei și a altor parteneri euroatlantici;
– parteneriate – cooperarea cu alte țări poate contribui la consolidarea securității internaționale, la apărarea valorilor NATO, la operațiunile sale, precum și la pregătirea statelor interesate de aderare. O Uniune Europeană activă și eficientă contribuie la securitatea globală a zonei euroatlantice, UE fiind un partener unic și esențial pentru NATO. De asemenea, cooperarea NATO-Rusia are importanță strategică;
– gestionarea crizelor – NATO se va angaja să prevină sau să gestioneze crizele care riscă să degenereze în conflicte, să stabilizeze o situație postconflict sau să ajute la reconstrucție. Astfel, Alianța va crea o structură non-militară de gestionare a crizelor pentru a interacționa mai eficient cu partenerii civili;
– terorism și traficanți – conflictele în afara frontierelor NATO pot amenința securitatea sa alimentând extremismul, terorismul, dar și traficul de arme, de droguri și de persoane;
– atacuri cibernetice – conceptul prevede dezvoltarea capacității Alianței de a preveni și detecta atacurile cibernetice, posibilele surse putând fi forțele armate și serviciile de informații străine, criminalitatea organizată, grupările teroriste sau extremiste.
– securitate energetică – NATO vrea să contribuie în acest domeniu, inclusiv prin protecția infrastructurilor energetice, zonelor și a căilor de tranzit.
– alianță pentru secolul XXI – liderii NATO se declară hotărâți să continue modernizarea Alianței pentru ca să fie capabilă să facă față provocărilor secolului XXI și să mențină eficacitatea în calitate de alianță politico-militară.
Noul Concept Strategic, adoptat în prima zi a Summitului de la Lisabona, angajează Alianța în două roluri, care aparent sunt contradictorii: pe de-o parte NATO se vrea a fi o organizație defensivă, angajată în apărarea teritoriului membrilor săi, iar pe de altă parte va fi o organizație ofensivă, capabilă să organizeze și să susțină misiuni în teatre de luptă îndepărtate, pentru o perioadă nedeterminată de timp.
3.3. U.E.
Uniunea Europeană (U.E.) este un parteneriat economic și politic unic în lume, care reunește 28 de țări europene și acoperă aproape tot continentul.
UE a fost creată în perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. În prima etapă, s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice: țările implicate în schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere economic și astfel se evită riscul izbucnirii unui conflict.
Uniunea Europeană este întemeiată pe statul de drept. Cu alte cuvinte, toate acțiunile pe care le întreprinde se bazează pe tratate, asupra cărora au convenit toate statele membre, de comun acord, în mod voluntar și democratic. Aceste acorduri sunt obligatorii din punct de vedere juridic și stabilesc obiectivele UE în domeniile sale de activitate.
Unul dintre obiectivele principale este promovarea drepturilor omului, pe plan intern și mondial. Demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului sunt valorile intrinsece ale UE. Din 2009, odată cu semnarea Tratatului de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale reunește toate aceste drepturi într-un singur act. Instituțiile UE sunt obligate prin lege să le respecte, la fel și guvernele statelor membre atunci când aplică legislația europeană.
Tratatul de la Lisabona preia în totalitate inovațiile Tratatului Constituțional în materie de Politică Externă Comună (PEC). Atât la nivelul doctrinei, cât și al instituțiilor există aprecierea că reforma din acest domeniu reprezintă unul dintre punctele cele mai relevante ale reformei constituționale.
Prin procesul constituțional au fost atacate problemele pe care le avea funcționarea Politicii Externe Comune, în special sub următoarele aspecte:
coerența dintre pilierul comunitar și cel interguvernamental;
lipsa sa de vizibilitate din cauza multiplicării responsabilităților;
deficitul de eficiență cauzat de regula de adoptare a deciziilor – unanimitate – specifice PESC.
În acest context, devine de maximă importanță decizia de a fi menținut integral acquis-ul stabilit prin Tratatul Constituțional în această materie, posibil datorită puternicului consens ce a existat în jurul acestui capitol atât în Convenție, cât și în CIG. Consensul solid al statelor membre și al instituțiilor asupra necesității reformelor și conținutului acestora constituia cea mai importantă garanție a aplicării lor în prezent și în viitor. Metoda „vălului” a funcționat și aici, recuperarea constituțională a conținutului fiind însoțită de unele „pierderi”, iar acestea pot fi întâlnite în următoarele trei elemente diferite:
în primul rând, schimbarea numelui ministrului european de Externe;
în al doilea rând, multiplicarea clauzelor de apărare;
în al treilea rând, împărțirea regularizării între TUE (partea constituțională) și TFUE (cea funcțională).
Dintre acestea, unica modificare importantă o reprezintă modificarea numelui din ministru european de Afaceri Externe în cel de înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Termenul „ministru” avea pentru Marea Britanie o mare încărcătură federală și statală și, de aici, solicitarea de schimbare a sa.
Fără îndoială că, dincolo de simbolistică, este vorba despre o schimbare cosmetică, atâta vreme cât nici profilul politic, nici funcțiile nu diferă prea mult în conținut. În plus, la solicitarea Marii Britanii, Tratatul de la Lisabona multiplică afirmațiile ce amintesc că, în materie de PESC, nu au fost cedate competențe și că securitatea și apărarea sunt chestiuni de dimensiune națională exclusivă. Aceste modificări de tip „protecționist” nici nu adaugă, nici nu șterg însă nimic din esența unui sector interguvernamental prin definiție, fiind, mai degrabă, efectul unui populism ieftin, adresat „galeriei”, dar fară efecte practice.
Reforma constituțională, salvată de către Tratatul de la Lisabona, continuă și întărește logica unei politici externe comune. Întreaga politică externă este considerată un tot unitar, fără a se face distincții pe baza procesului decizional. Consolidarea logicii politicii externe comune se bazează, pe de o parte, pe dispariția Comunității Europene și atribuirea personalității juridice Uniunii Europene, și, pe de altă parte, pe dispariția suprapunerii formale a celor doi actori internaționali, Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană.
Logica considerării unei politici externe unice comune – trunchiul comun – este întărită de regularizarea în titluri identice ale celor două tratate, indiferent dacă vorbim despre acțiune externă sau politică externă. Mai mult, TUE regularizează baza întregii PEC, indiferent că este vorba despre acțiunea sau politica externă, pentru ca, mai apoi, TFUE să detalieze acțiunea externă. Astfel, în TUE avem de-a face cu Titlul V, intitulat „Dispoziții generale referitoare la acțiunea externă a Uniunii și dispoziții specifice referitoare la politica externă și de securitate comună”. În cazul TFUE, acesta grupează toată baza juridică în Partea a V-a, intitulată „Acțiunea externă a Uniunii”.
În aceeași logică a trunchiului comun, este prevăzut un singur cadru conceptual al valorilor și obiectivelor (o politică responsabilă la nivel global), deși persistă diferențele procedurale în luarea deciziilor. Se așteaptă ca aceste diferențe să fie oarecum „temperate” de unicitatea judecății persoanei învestite cu coordonarea celor două activități, înaltul Reprezentant, și unicitatea „brațului executiv”, Serviciul european de acțiune externă. Aceste noutăți în direcția vizibilității, coerenței și eficacității întăresc conceptul de Politică Externă Comună.
Problema principală a politicii externe comune este, așa cum am văzut, una de coerență: de multe ori diferitele instrumente de politică externă urmăresc obiective contradictorii. Existența unor responsabilități instituționale diferite este, în bună măsură, responsabilă de duplicitățile și incoerențele acțiunii externe a UE. Chiar dacă în fruntea sistemului instituțional însărcinat cu programarea politicii externe – fixarea liniei și orientărilor strategice – se află Consiliul European, faptul că Consiliul și Comisia sunt, la rândul lor, responsabile în materie de PESC și acțiune externă duce deseori la concepții diferite în executare și aplicare.
În termeni de reprezentare externă, separarea instituțională a zonelor politice este și mai vizibilă. Astfel:
Comisia (președintele și comisarii responsabili) este însărcinată cu reprezentarea externă a sectorului comunitar aparținând relațiilor externe;
președintele prin rotație al Consiliului și Înaltul Reprezentant pentru PESC reprezintă, pe de altă parte, Uniunea în zona PESC, adică a dialogului politic și a securității și apărării.
Dacă ne referim însă la reprezentarea permanentă în exterior, situația se complică și mai mult. Astfel:
pentru aspectele economice, reprezentarea este în „mâinile” Delegațiilor Comisiei;
pentru aspectele de PESC, ea se află în „mâinile” reprezentanței diplomatice a statului care deține președinția semestrială a Consiliului.
„Dată fiind această complexă panoramă instituțională, înțelegem mai bine celebra frază a lui Kissinger: „Dați-mi un număr de telefon, să sun Europa”. Și trebuie să recunoaștem că, din punct de vedere politic, presupunea un handicap serios pentru vizibilitatea acțiunii europene”.
Constituția Europeană a făcut un pas important pentru soluționarea acestor probleme prin crearea unui nou post, cel de ministru de Afaceri Externe al Uniunii Europene. Această noua funcție răspundea formulei cunoscute de double chapeau, aceeași persoană fiind responsabilă cu relațiile externe la nivelul Comisiei și cu PESC la nivelul Consiliului. Această persoană este Comisar responsabil cu relațiile externe și înalt Reprezentant, responsabil cu PESC. Tratatul de la Lisabona menține această inovație, dar îi schimbă numele din ministru european de Externe în înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Rațiunea schimbării numelui este aceea că termenul ministru sună prea statalist pentru unele state membre, precum Marea Britanie. Noul nume ales nu este cel mai fericit în opinia noastră. Nu răspunde efortului de simplificare gândit pentru ca Uniunea să devină mai apropiată și mai comprehensibilă pentru cetățeanul european. Dată fiind lungimea acestei denumiri, este posibil să fie utilizată doar în forma prescurtată de „înalt Reprezentant”, ceea ce va produce noi confuzii deoarece vechea funcție era tot de „Înalt Repezentant”; puțini sunt cei ce vor ști că natura și funcțiile unuia și altuia sunt diferite.
Noul articol 18 al TUE face o primă descriere a funcțiilor înaltului Reprezentant. Astfel:
în relație cu pilierul PESC va contribui, cu propunerile sale, la formularea PESC și PESA;
ca reprezentant al Consiliului, le va pune în practică.
Se stabilește că președinția Consiliului pentru Afaceri Generale și Relații Externe (CAGRE) nu va funcționa pe principiul general al rotației statelor membre grupate în echipe de trei, funcția de înalt Reprezentant incluzând organizarea și conducerea muncii Consiliului, dar și medierea între statele membre în scopul depășirii diferențelor și adoptării deciziilor. Altfel spus, va fi președintele acestei formațiuni a Consiliului. În ierarhia sa comunitară, Înaltul Reprezentant este vicepreședinte al Comisiei și, ca atare:
va veghea pentru coerența acțiunii externe;
va răspunde de relațiile externe și de coordonarea altor aspecte ale acțiunii externe a Uniunii;
va prezida echipa de comisari, având responsabilități în relațiile internaționale;
va fi responsabil atât pentru inițiativele, cât și pentru realizările din sectorul relațiilor externe.
Principalele funcții ale Înaltului Reprezentant sunt:
inițiativa PESC;
inițiativa Comisiei în sectoarele comunitare;
executarea PESC împreună cu statele membre;
executarea relațiilor externe;
reprezentarea Uniunii în materie de PESC și acțiune externă;
stabilirea direcției dialogului politic cu terții în numele UE;
reprezentarea Uniunii în organizații și conferințe internaționale.
Trebuie subliniat că reprezentarea Uniunii este „împărțită” cu președintele permanent al Consiliului European, fiecare la nivelul său, și cu președintele Comisiei în afacerile referitoare la relațiile externe.
Cealaltă mare inovație instituțională care acompaniază înaltul Reprezentant este cea a creării unei administrații comune europene a acțiunii externe. Această instituție va fi responsabilă, sub conducerea înaltului Reprezentant, atât cu definirea, cât și cu execuția politicii și acțiunii externe, dar și cu reprezentarea în exterior a Uniunii Europene. Vorbim despre Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), descris de Constituție și care, în Tratatul de la Lisabona, apare la fel, fără a se introduce nici măcar o virgulă în regularizarea sa. SEAE răspunde intenției de a crea o administrație europeană proprie, însărcinată cu acțiunea externă. Vorbim despre o administrație ce are o natură hibridă, fiind formată din membrii celor două instituții executive însărcinate cu acțiunea externă – Comisia și Consiliul dar și din membri ai administrației statelor membre, membri ai Reprezentanțelor Permanente ale Statelor Membre pe lângă UE. Se încearcă, astfel, să se reflecte instituțional natura complexă a PEC, interguvernamentală și comunitară în același timp.
Tratatul de la Lisabona, art. 27 TUE, regularizează instituțiile PESC: în paragraful trei al acestuia se vorbește despre crearea SEAE ce „va lucra în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre”. Acest serviciu extern, din care se va recruta personalul Delegațiilor Uniunii în statele terțe, va rămâne sub autoritatea directă a înaltului Reprezentant a Uniunii Europene. În concluzie, SEAE este compus din personal competent de la Comisie, Secretariatul General al Consiliului și serviciile diplomatice naționale ale statelor membre.
Punerea în mișcare a SEAE se va produce după adoptarea de către Consiliu, la inițiativa înaltului Reprezentant, a unei decizii privind organizarea și funcționarea sa. Decizia se va lua după consultarea PE și aprobarea sa de către Comisie. Constituția Europeană era însoțită de o declarație care stabilea că, după semnarea Tratatului Constituțional, va începe munca de pregătire a creării acestui serviciu nou. Această activitate a început așa cum era prevăzut și a produs și un Raport al fostului înalt Reprezentant pentru PESC, Javier Solana, raport ce urma a fi prezentat Consiliului European din iunie 2005. Referendumurile negative din Franța și Olanda au suspendat însă activitatea de pregătire a SEAE, precum și prezentarea Raportului. Tratatul de la Lisabona includea și el o declarație asemănătoare, ce însărcina înaltul Reprezentant, Comisia și statele membre să întreprindă cele necesare pentru punerea în practică a SEAE, odată cu semnarea Tratatului.
Conceperea SEAE, așa cum a fost gândită de către Constituție, răspundea conceptului de diplomație comună europeană așa cum era aceasta expusă de către PE în anul 2000. Această idee, susținută și de o parte a doctrinei, consideră că diplomația comună europeană este compusă din membri ai instituțiilor comune și ai statelor membre prin asocierea, în strânsă cooperare, a instituțiilor comune cu administrațiile naționale. Se pare că un instrument ca acesta, despre care se poate spune că este de natură federală, este potrivit executării unei politici externe europene comune, dar nu unice. În plus, poate fi utilizată practica comună a cooperării între reprezentanțele diplomatice naționale și Delegațiile Comisiei în state terțe. Pe termen lung, diplomația europeană unică ar fi cea care ar trebui să înlocuiască diplomațiile naționale prin existența unui corp diplomatic unic european, ceva de neconceput acum.
În parte, doctrinarii nu văd cu ochi buni crearea SEAE, criticând eterogenitatea compoziției sale și imposibilitatea de a-l transforma într-un minister capabil să sprijine eficace ministrul european de Afaceri Externe. În aceeași logică se apreciază că, chiar dacă Delegațiile Comisiei Europene se transformă în Delegațiile Uniunii Europene, acestea ar fi incapabile de a acționa ca ambasade active, rămânând nerezolvată problema „diplomației fără state”. La rândul său, Thym apreciază ca pozitivă inovația instituțională a ministrului și a SEAE, numindu-le „mintea unică” ce concepe și formulează Politica Externă Comună și care asociază strâns cele două executive, Comisia și Consiliul, împreună cu statele membre.
CAPITOLUL IV. BOSNIA, PUNCT NEVRALGIC AL BALCANILOR
4.1. Istoria unei confruntări
Începând din 1990, Iugoslavia se afla la limita destrămării. Aflată în mijlocul dificultăților economice, guvernul federativ se confrunta cu revendicări ale diferitelor grupuri etnice. La ultima ședință a Partidului Comunist din Belgrad în 1991, adunarea a votat pentru oprirea sistemului de partid unic, precum și a reformei economice, care îndemna delegațiile slovenă și croată să părăsească partidul și încetarea activității acestuia, un eveniment simbolic care a reprezentat sfârșitul „frăției și unității”. În același an slovenii și croații deja își proclamă independența, provocând represalii împotriva separării din partea Armatei Populare Iugoslave.
În cele din urmă războaiele s-au încheiat cu noi state independente pe harta Europei, dar și o mare parte a Iugoslaviei rămasă săracă și masive dezagregări economice. Adesea descrise ca fiind cele mai mortale conflicte din Europa, după Al Doilea Război Mondial, acestea au fost caracterizate de masive crime de războaie și purificări etnice.Au fost primele conflicte după Al Doilea Război Mondial considerate oficial genociduri iar multe dintre persoanele cheie participante au fost ulterior acuzate de crime de război. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI) a fost înființat de ONU pentru a judeca acest crime.
Războaiele iugoslave pot fi împărțite în două grupuri din diferite conflicte distincte:
Războaiele din perioada destrămării Republicii Socialiste Federative Iugoslavia:
Războiul din Slovenia (1991)
Războiul Croat de Independență (1991-1995)
Războiul Bosniac (1992-1995)
Bombardarea NATO în Bosnia și Herțegovina (1995)
Războaiele din zonele populate de albanezi:
Războiul din Kosovo (1998 – 1999)
Bombardarea NATO în R.F. Iugoslavia (1999)
Conflictul din Sudul Serbiei (2000-2001)
Conflictul din Macedonia (2001)
4.2. Cauzele discordiei
În anii `60, Tito a decis să încerce o nouă abordare a problemelor albanezilor din Kosovo. Albanezii beneficiind pentru prima dată de pe urma programelor culturale și administrative iugoslave, conducând la o emancipare a lor. Politica a fost promovată, inevitabil, în detrimentul sârbilor din Kosovo, dar și al idealurilor naționale sârbe. Astfel, relațiile dintre albanezi și sârbi s-au deteriorat și doar aura lui Tito le-au oprit să nu degenereze. Liderul iugoslav a încercat să fie imparțial în raporturile cu cele două popoare, refuzând să transforme Kosovo în republică așa cum și-ar fi dorit albanezii. Și, totuși, Tito nu a reușit să-i determine pe sârbi să accepte noua ordine, în care ei nu mai dețineau exclusiv conducerea politico-administrativă a provinciei. Odată cu modificarea intervenită în anii `60, albanezii au dobândit în Kosovo și importante avantaje culturale, învățământul primar s-a generalizat, iar pe întreg teritoriul provinciei s-au înființat licee albaneze cu predare și plan de învățământ în limba albaneză. Însă, în ciuda schimbărilor pe plan administrativ și cultural ce au intervenit în Kosovo, în anii `60, situația economică nu s-a ameliorat, deși albanezii erau acum cei care conduceau destinele provinciei. Creșterea demografică depășea orice creștere a nivelului PIB. Un alt factor negativ a fost concentrarea puterii în mâinile unei mici oligarhii, care se pricepea de minune să proclame identitatea națională albaneză, dar care era lipsită de experiența și cunoștințele necesare pentru a gestiona o economie. Lipsită de privilegiile de odinioară, populația sârbă din Kosovo, îngrijorată de creșterea masivă demografică din rândurile populației albaneze, a reacționat. O parte a ales să părăsească provincia. Odată cu izbucnirea tulburărilor în această provincie, în 1981, presa din Serbia a început să publice articole în care se susținea că albanezii îi hărțuiau și îi intimidau pe sârbii din Kosovo, silindu-i sa părăsească provincia, lucru ce a inflamat spiritele naționaliste din Serbia.
4.3. Kosovo- Prezentare Generală
Slavii și albanezii au co-existat în Kosovo încă din secolul al 8-lea. Regiunea a reprezentat centrul Imperiului Sârb până la mijlocul secolului al 14-lea, și sârbii consideră Kosovo drept leagănul civilizației lor.
De-a lungul timpului, albanezii au devenit predominanți în regiune dar Kosovo a continuat să reprezinte o era de aur a culturii sârbe, menționată în baladele și legendele populare sârbești.
Bătălia de la Kosovo – Câmpia Mierlei – din 1389, când sârbii au fost învinși a reprezentat începutul unei noi ere pentru regiune, care a trecut sub controlul Imperiului Otoman.
Sârbii au recâștigat controlul asupra provinciei Kosovo în 1913 și provincia a făcut parte din fosta Iugoslavie.
De mai bine de un secol Kosovo, o provincie fără ieșire la mare în interiorul Serbiei, este tărâmul unor divergențe între sârbi și populația majoritară etnică albaneză. Provincia este acum în administrarea Națiunilor Unite, după ce, în anii 1990, a îndurat un conflict stârnit de diviziuni etnice și represiuni.
Regiunea este una dintre cele mai sărace în Europa: mai mult de jumătate din populație se află sub pragul sărăciei. În ciuda unor importante resurse minerale, agricultura este principala activitate economică în zonă.
În Kosovo trăiesc aproximativ un milion și jumătate de etnici albanezi. După conflictul din anii '90, în provincie au mai rămas în jur de 100 000 de sârbi. Minoritatea sârbă trăiește în zone separate aflate sub paza trupelor de menținere a păcii NATO.
4.4. Negocieri și medieri pentru rezolvarea situației
Incepând cu mai 1998, Milosevici a fost pus în situația de a negocia cu o figură familiară lui, Richard Holbrooke, arhitectul acordului de pace din 1995 privind Bosnia. Din prima fază obiectivul lui Holbrooke, a fost acela de a obține o reglementare negociată, care întâmpina mari dificultăți. „Cele două părți erau separate de un abis, nici una nefiind mulțumită cu ideea unui compromis în care cele două tabere să împartă o provincie autonomă”. Grupul de Contact l-a autorizat pe Christopher Hill (vorbitor de limbă albaneză și ambasador al SUA în Macedonia) la jumătatea anului 1998, să înceapă un proces de negocieri indirecte prin intermediul navetei diplomatice. Dar acesta s-a lovit de lipsa unei structuri de conducere foarte clare din partea UCK și de marginalizarea crescândă a lui Rugova care a făcut să nu se știe prea bine cine sunt partenerii de negociere din tabăra albaneză.
În vara anului 1998 când, fostul ministru de stat adjunct Richard Holbrooke și mediator american în fosta Iugoslavie au fost la Belgrad, însoțiți de Christopher Hill, pentru a-i cere președintelui Slobodan Miloșevici să înceapă negocierea cu autoritățile reprezentative ale comunității albaneze din Kosovo. În luna iunie americanii, au purtat convorbiri directe cu persoane care susțineau că au autoritate asupra luptătorilor din UCK. Până în luna iunie, „UCK pretindea că deține controlul asupra 30- 45% din Kosovo”.
Șeful UCK, Adem Demaci a deschis o aprigă competiție între el și Rugova, văzându-se cu această ocazie că nici o divergență nu separă așa de mult doi oameni, decât atunci când scopul final este independența Kosovo. Dar totul era împotriva personalităților și metodelor lor: partizanat rezolvat la negociere, președintele Rugova era convins că Kosovo poate, în etape, să-și obțină independența fără să se ajungă la forță; Demaci reprezenta generația kosovarilor deciși să-și obțină independența prin arme, prin logica dezmembrării fostei Iugoslavii, dar cu ajutorul puterilor străine.
Climatul care s-a creat prin afronturile dintre forțele iugoslave și de gherilă era previzibil, comunitatea albaneză a fost influențată de poziția radicală a UCK și a devenit o parte solidară acestora. Dar, în același timp, era vorba și de o supralicitare dintre fidelii lui Rugova și partizanii lui Demaci, care a paralizat negocierile și așa dificile cu reprezentanții Federației Iugoslave.
Climatul negocierilor a fost infuențat și de atmosfera creată, în interiorul Grupului de Contactdeoarece acolo nu a existat o uniune de păreri. Cei din grupul de contact aveau păreri diferite astfel, Regatul Unit al Marii Britanii, prin vocea lui Tony Blair, care făcuse afaceri cu Miloșevici în anii 1990 – 1997, își exprimase convingerea că este nevoie de o intervenție umanitară externă în cazul în care guvernul își trata prost cetățenii și că nu va tolera o intensificare a conflictului din Kosovo.
Până și ministrul italian de externe Lamberto Dini a susținut mai mult decât oricare alt înalt oficial occidental că Miloșevici era un garant al stabilității în Balcani. In aceaperioadă 1999, Italia era singura putere occidentală care nu-și închisese ambasada din Belgrad, semn că Lamberto Dini punea mare preț pe canalul său de comunicații cu Miloșevici.
Dincolo de Atlantic, președintele Clinton, era preocupat să evite punerea sa sub acuzare (datorită scandalului iscat cu Monica Lewinsky, o tânără stagiară la Casa Albă), nu era nici pe departe atât de tranșant ca Blair. Administrația americană a respins desfășurarea de trupe terestre în vara anului 1998. La reuniunea miniștrilor apărării NATO (Portugalia, 23- 24 septembrie 1998), secretarul general al NATO Javier Solana, declarase că „sârbii își bat joc de Alianță” ulterior el a pledat pentru declanșarea unor atacuri aeriene împotriva obiectivelor militare sârbe.
Dar în acest timp, diplomația americană nu a rămas inactivă. Ea nu a mai așteptat ca cele două părți să se întâlnească și eventual să se pună de acord, Holbrooke a pasat o sarcină importantă adjunctul său, Hill, de a elabora un proiect de reglementare politică.
Chiar înaite de începerea demersurilor fuseseră stabilite obiectile principale, acestea find: Iugoslaviei să rămână în frontierele actuale pentru a nu se crea un precedent care putea fi invocat în remedierea altor cauze în regiune, în principal cel al Macedoniei; Kosovo trebuia să fie dotat cu o „autonomie substanțială” care îi conferea în practică toate atribuțiile interne unui stat; provincia ar fi trebuit să fie ocupată de un garant, în speță trupele NATO. Structura acestui plan a fost prezentată la Rambouillet, care figura deja întru-totul în proiectul de reglementare elaborat de Hill. Nimic, nu s-ar fi schimbat, și există proba textului de proiect publicat, aproape integral, începând din luna februarie în jurnalul albanezului Koha Ditore: nu este nici o îndoială că asupra faptului că negociatorii de la Rambouillet au luat preluat proiectul american conceput și redactat de Hill.
Holbrooke și-a consolidat poziția lundul cu el, pe generalul Michael Short, care a făcut amenințări de utilizarea forțelor aeriene dacă ar fi urmat să conducă operațiunile aeriene NATO în eventualitatea unui conflict. Acest general a replicat la un moment dat că „am B52 (avioane bombardiere strategice) într-o mână și U2 (avioane de supraveghere de mare altitudine) în cealaltă. De dumneavoastră depinde pe care dintre acestea le voi folosi”.
După raportul de zece zile de la ultimatumul dat de Consiliul Permanent al NATO, Belgradul a avut timp până pe 27 octombrie 1998 să îndeplinească angajamentele luate cu mediatorul american Richard Holbrooke: retragerea soldaților și a poliției sârbe din Kosovo și acceptarea a 2 000 de observatori, neînarmați, ai Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. „Putem spune că s-a deschis o prăpastie a Balcanilor”, spunea Tommaso Di Francesco. Astfel, marea majoritate considera că acest conflict s-ar fi putut extinde, bulversând echilibrul, și așa fragil, al păcii din Bosnia – Herțegovina, agravând, în același timp și stabilitatea Albaniei și a Macedoniei.
În urma presiunilor insistente ale grupului de contact președintele Miloșevici a acceptat limitarea efectivelor forțelor miliare și de securitate prezente în Kosovo. El a acceptat, de asemenea, „desfășurarea unei misiuni de observație condusă de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) – Misiunea de verificare în Kosovo (Kosovo Verificarion Mission – KVM) și a unei misiuni de observație aeriene condusă de NATO”
Deși nu avea relații prea bune cu Elțân, Miloșevici a sperat la asistență materială și diplomatică la nivel înalt din partea rușilor dacă o eventuală confruntare cu NATO ar fi avut loc. Miloșevici se putea aștepta la un sprijin chiar mai puternic în ONU din partea Chinei.
China era hotărâtă să blocheze orice fel de măsuri dure din partea ONU menite să permită folosirea forței împotriva regimului sârb.
Astăzi dacă analizăm obiectiv situația din Kosovo, în special începând din 1998, reiese din aceasta faptul că „actele de violență și provocările grave au fost comise împotriva populației sârbe de către albanezii din Kosovo, în special de către cei din UCK.
Ideea unei autonomii lărgite era deja cunoscută înaintea negocierilor angajate, în 15 mai 1998, la Belgrad între Rugova și Miloșevici, apoi cea din septembrie de un alt mediator american, ambasador la Skopje, Christopher Hill. Acesta îl convinsese pe președintele din Kosovo să pregătească propria sa delegație și să se depărteze de ALK După masacrul din Ragak din 15 ianuarie 1999, guvernele țărilor din Grupul de Contact: Statele Unite, Regatul Unit, Germania, Franța, Italia și Rusia, au anunțat că vor pune la punct o soluție politică în ceea ce privește criza din Kosovo. Ele au rugat guvernul din Belgrad și reprezentanții comunității albaneze a provinciei să vină să ia cunoștință și eventual, să discute. Această invitație era o formă de ultimatum la adresa Federației Iugoslave, amenințată de represalii militare, daca ea refuză să îi dea curs.
La Racak au fost asasinați cel puțin 45 de albanezi, asasinat care a devenit simbolul colapsului acordului din octombrie. Este posibil ca Belgradul să nu se fi așteptat la un răspuns ferm din partea Occidentului. Managementul situației a trecut de la Holbrooke, care prefera să ajungă la un acord cu Miloșevici, la Madleine Albright, secretarul de stat al Statelor Unite, care, timp de aproape un an, părea din ce în ce mai hotărâtă să-l înfrunte pe liderul sârb. În decembrie 1998, Albright, împreună cu purtătorul ei de cuvânt, James Rubin, declarase public că „în ultimul deceniu, Miloșevici s-a aflat în centrul tuturor crizelor din fosta Iugoslavie. El nu este doar o parte a problemei, problema este însuși Miloșevici”.
La sfârșitul lunii ianuarie 1999, ministrul german de externe, Joschka Fischer declara că nu e adeptul folosirii forței, dar „dacă nu există altă cale, sunt gata să o folosesc”. Un efect deosebit de important asupra diplomației situației l-a avut și declarația Secretarului General al ONU, Kofi Annan, după o reuniune cu Consiliul Nord Atlantic din 28 ianuarie 1999. Astfel, el a invitat țările membre NATO să pornească de la lecțiile oferite de Bosnia și „să îmbunătățească combinația de forță și diplomație care reprezintă cheia păcii în Balcani și în întreaga lume”.
Grupul de Contact s-a pus de acord cu principiile care trebuiau să servească drept bază planului care ar fi fost prezentat celor două părți.
Aceste principii au fost în număr de zece:
necesitatea de a pune capăt violenței și de a respecta încetarea focului;
soluția pacifistă a crizei printr-un dialog între adversari;
tranziția, în principiu de trei ani, în așteptarea unei soluții definitive;
interzicerea oricărei schimbări unilaterale a statutului provizoriu al provinciei;
integritatea teritorială a Iugoslaviei și, în consecință, a statelor vecine;
respectarea dreptului tuturor comunităților, în special, referitor la limbă, instituții religioase și învățământ;
alegeri libere și sub controlul Organizației pentru Securitate și cooperare în Europa (OSCE);
fără urmări judiciare pentru acțiunile comise în timpul conflictului din Kosovo, exceptând crimele de război sau împotriva umanității;
amnistia și eliberarea prizonierilor politici;
participarea internațională și cooperarea celor două părți pentru punerea la punct a reglementării crizei.
Grupul de Contact a avut o poziție dură în acest caz, deoarece aceste principii nu erau negociabile. In prima lor versiune, ele au fost acceptate de partea iugoslavă, dar nu și de reprezentanții comunității albaneze: aceștia, găsind imprecisă ideea unei soluții definitive care nu intervenea decât la capătul unei tranziții de trei ani, voiau să se spună că, la acest termen, locuitorii din Kosovo să se poată pronunța pentru independența lor.
In acest sens, se poate observa faptul că Grupul de Contact era decis să utilizeze ca modalitate de negociere tehnica negocierii „sterile”, deoarece, prin aceasta, nu se urmărește ajungerea la un compromis, ci doar semnarea acordului de către celelalte părți. În aceasta privința se solicita concesii imposibile și se invocă interdicții ale autorităților. Dar, pe de altă parte, reprezentanța albaneză aplica tehnica de abatere a atenției, prin schimbarea (minimizarea) importanței subiectului și prin amânarea luării deciziei, cu scopul de a crea confuzie și a câștiga timp.
In practică, nu putea să acționeze decât Ibrahim Rugova, personajul politic victorios, victoriosul de necontestat al alegerilor organizate în sânul comunității albaneze, pe 22 martie 1998.
Negociatorii desemnați de Belgrad s-au instalat în hotelul principal din Pristina, capitala provinciei, și au așteptat multă vreme ca interlocutorii lor să se prezinte. Într-un sfârșit, a avut loc o întrevedere reunită la Belgrad dintre președintele Milosevic și Rugova, dar nu s-a ajuns la nici un acord politic între cele două părți.
Această întârziere s-a datorat sau a apărut și din cauza situației create prin înființarea Armatei de eliberare din Kosovo (în albaneză, UCK) ca forță reprezentativă a majorității comunității albaneze.
Constituită după acordurile de la Dayton asupra Bosniei, în decembrie 1995, ea a avut încă de la început un program pentru independența Kosovo. Primele știri despre existența ei au apărut în februarie 1996, când a publicat „Comunicatul numărul 1”, prin care revendica atentatul împotriva unui grup de refugiați sârbi din Bosnia. Activitățile sale n-au încetat să se intensifice în următorii doi ani și în primăvara anului 1998, a reușit performanța strategică, probabil decisivă, să obțină controlul asupra platoului Drenica, inima provinciei Kosovo, unde și-a amplasat bazele pentru raidurile din restul provinciei.
4.5. Pregătiri pentru conferința de la Rambouillet
Delegația albaneză a sosit divizată la conferința de la Rambouillet, în data de 6 februarie 1999, delegația albaneză în Kosovo a trecut rapid sub influența UCK, în special a lui Hashim Thaci, ce deținea controlul Informațiilor. Este cel care, la sfârșitul întrevederilor, anunța formarea unui guvern în Kosovo, destinat să-l înlocuiască pe cel pus în practică de Rugova în 1992: astfel, Thaci a devenit premier autoproclamat.
Între timp, conducerea UCK lărgită. „Conducerea politică” a trecut de la șase la opt membri.
Obiectivul central al acestei strategii a fost Conferința de Pace organizată sub auspiciile Grupului de Contact și care a început la Castelul Rambouillet, din apropiere de Paris. Aici urmau să aibă loc negocieri separate, desfășurate cu ușile închise, în care mediatorii făceau naveta între delegațiile celor două tabere aflate în conflict.
Astfel, se încerca punerea în practică a tacticii descompunerii și etapizării, în vederea obținerii eficienței necesare
Acestui tip de negociere, destul de dificilă de purtat. „Dispoziția deloc cooperantă a sârbilor a devenit evidentă atunci când au încercat să-i împiedice pe participanți să părăsească teritoriul federal, amânând începerea conferinței”.
Miloșevici nu a particpat la conferință, însă „s-a asigurat că personalități de rangul episcopului ortodox al provinciei Kosovo, Artemije, care se bucura de unanimă apreciere, să fie ținut departe de Rambouillet”. Pe de altă parte, componența delegației sârbe sugera că aceasta nu se afla acolo pentru a se angaja în negocieri de pace semnificative. Numărul de negociatori s-a multiplicat pe 11 februarie, când a sosit președintele sârb, Milan Milutinovici, însoțit de negociatori profesioniști și experți în probleme constituționale.
Din punct de vedere al teoriei negocierilor, se poate sublinia maniera de negociere a părții sârbe, prin faptul că a folosit ca strategie manipularea, prin intimidarea și inducerea în eroare a părților adverse, combinată cu tergiversarea și tracasarea, pentru a duce părțile adverse în situația de a nu-și urma constant scopul și pentru câștigarea de timp.
Prin această tactică s-a urmărit o repliere pentru a putea relansa propria strategie de negociere. Recurgerea la negociatorii profesioniști pentru susținerea intereselor părților a reprezentat alegerea celui mai bun mijloc de acțiune, pentru că aceștia din urmă au putut combina cu multă eficiență resursele puse la dispoziție pentru atingerea scopului.
Delegațiile Serbiei și albanezilor din Kosovo, răspunzând apelului Grupului de Contact, au acceptat să se întâlnească la Rambouillet. Obiectivul negocierilor era să se ajungă la un acord interimar al autonomiei substanțiale a provinciei Kosovo, care respecta suveranitatea națională și integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslave. Obiectivul era de fapt, crearea cadrului politic, social pentru populația din Kosovo de a-și regăsi pacea.
4.6. Conferința de la Rambouillet
Discuțiile directe au fost deschise cu directiva UCK, pentru început în Albania, prin intermediul fostului candidat republican la președinția Statelor Unite, senatorul Robert Dole, apoi, mai discret cu delegația UCK la Washington. Însă, caracterul fragmentat al delegației albaneze a încetinit ritmul de desfășurare a negocierilor. Mulți dintre membrii acestei nu se mai întâlniseră niciodată.
Hashim Thaci, cel mai important membru al delegației, a fost ales de întreaga delegație ca principal reprezentant al său, în detrimentul lui Rugova. „Thaci se împotrivea să semneze cele zece principii pentru că se temea că va fi renegat de militanți, odată întors în Kosovo”. Impasul a fost depășit de Veton Surroi, editor al Koha Ditore, principalul cotidian albanez. „El și-a dat seama că este important ca delegația albaneză să nu fie percepută ca refuzând să semneze acordul și a propus consultări ale delegației cu locuitorii provinciei”.
Astfel, în data de 20 februarie 1999, miniștrii Grupului de Contact au avut întâlniri cu celelalte părți și au înțeles raportul celor trei negociatori. Progrese substanțiale s-au obținut în ideea unui acord cadru, capitolele politice ale acordului interimar pentru pace și autonomia substanțială a provinciei Kosovo. Miniștrii au subliniat caracterul istoric al Conferinței de la Rambouiliet, care a lansat un proces ce are la bază principii și elemente fundamentale adoptate de Grupul de Contact în data de 29 ianuarie, la Londra.
În cadrul „Concluziilor reuniunii ministeriale a Grupului de contact (Rambouiliet, 20 februarie 1999), se afirmă că „săptămâna trecută la Paris, am decis prelungirea negocierilor cu încă o săptămână. Aceste negocieri trebuie să se finalizeze astăzi după – amiază”.
Cum era de așteptat, negocierile au fost deosebit de complexe și dificile. Eforturile părților și angajamentul luat de către negociatori, ambasadorul Hill, Boris Mayorsky (ambasadorul Rusiei) și Wolfgang Petritsch (Președintele Consiliului de Consultanță, Geneva), au ajuns la consens asupra autonomiei substanțiale a provinciei Kosovo, în special asupra mecanismelor ce permiteau alegeri libere și juste în vederea obținerii unor instituții democratice funcționale, protecția drepturilor omului și drepturile membrilor comunităților naționale, cât și punerea în mișcare a unui sistem judiciar echitabil. Odată cu acordurile de la Rambouillet, cadrul politic pentru autonomia substanțială trebuia să se pună în mișcare.
Jurnalistul Jean Toschi, prezintă în articolul său „La desinformation en ex-Yougoslavie et au Kosovo”, faptul că în timpul negocierilor a existat fenomenul numit „iluzii necesare”, adică un tip de diversiune pentru a dezechilibra interlocutorii. El redă punctul de vedere al ambasadorului iugoslav la ONU, Branko Brankovic, care a participat la toate reuniunile: „în 17 zile, la Rambouillet, noi n-am văzut delegația albaneză, care ar fi trebuit să fie interlocutor și n-am văzut textul care a fost semnat de câțiva membri ai acestei delegații. În aceeași seară, președintele Serbiei, Milan Milutinovic a ținut o conferință de presă la nouă seara. Erau prezenți sute de jurnaliști și vreo 20 de cameramani, dar nici o sursă media nu a raportat nici măcar o frază din această conferință de presă”.
În ciuda stângăciei inițiale, delegația albanezilor kosovari a fost de acord să amâne obținerea independenței, în schimbul dezarmării UCK, a promisiunii că în termen de trei ani va fi organizat un referendum privind viitorul Kosovo și a garanției că o forță de menținerea păcii condusă de NATO va asigura respectarea acordului.
Întrevederile au durat șaptesprezece zile urmate de o reuniune care s-a ținut la Paris la jumătatea lunii martie. Eșecul negocierilor de la Rambouillet asupra statutului Kosovo, urmată la Paris după o suspendare a convorbirilor, a avut, de altfel, o istorie. Aceasta a început in vara anului 1998 când afronturile dintre armata iugoslavă și cea albaneză au servit ca punct de plecare diplomației americane pentru a găsi o reglementare politică pentru criză. Și ea s-a încheiat în momentul în care Grupul de Contact, care s-a însărcinat cu gestionarea afacerii iugoslave, a prezentat, ambelor părți, planul a cărui respingere a provocat declanșarea războiului.
La capătul acestor manevre, Statele Unite s-au angajat pe patru puncte, considerate esențiale de UCK: alegerile în Kosovo ar avea loc imediat ce va fi posibil, astfel încât conducătorii comunității albaneze să poată prelua cât mai repede guvernul provinciei; dezarmarea polițiilor, prevăzută de reglementarea prezentată la Rambouillet, nu se referea în practică și la armele considerate proprietate personală; prezența efectivă a forțelor NATO garanta statutul provizoriu sau definitiv al Kosovo; la sfârșitul tranziției de trei ani, ipoteza de independență a provinciei va fi examinată dacă contextul regional și internațional o va permite.
La Rambouillet, unde a fost prezentat textul unei reglementări definitive, pozițiile celor două părți au evoluat puțin. Considerată, din acest moment, ca reprezentativă a albanezilor din Kosovo, UCK nu dorea o reglementare care nu specifica clar, la termen, dreptul la independență. „Conducerea politică a UCK a fost preluată, încă din 24 februarie 1999, de Sulezman Silemi, nepotul unui important șef de clan. El cuprindea doi șefi de planificare operațională (Rexhep Sileimi și Bislim Zyrapi), cinci șefi de zonă și cinci responsabili de direcții specializate. Delegația iugoslavă nu a făcut nici o obiecție poziției politice, dar a respins poziția militară: ca prevedere în planul lui Hill textul stipula că, Kosovo, să fie ocupat de forțele NATO.
Reprezentantul guvernului din Belgrad, la Rambouillet, președintele Serbiei, Milan Milutinovic, a prezentat schița unui compromis. El evoca posibilitatea prezenței „internaționale la Kosovo: toată lumea a înțeles că se referea, în spiritul său, la forțele provenind din diferite țări ca Rusia, Grecia sau statele Europei occidentale, excluzând trupele dependente oficial și direct de NATO, altfel spus, de un comandament american dependent el însuși de președintele Statelor Unite.
Astfel că, albanezii din Kosovo doreau o autonomie considerabilă, garantată prin prezența unei forțe din cadrul NATO, dar nu independentă. Pe de altă parte, sârbii admiteau independența, dar nu suveranitatea, chestiunea statutului final al provinciei Kosovo rămânând deschisă. Din nefericire, în ciuda eforturilor comunității internaționale și a deciziei delegației albanezilor din Kosovo de a semna acordurile de la Rambouillet, delegația iugoslavă a refuzat. Era destul de clar că guvernul iugoslav nu căutase într-adevăr o pace negociată la Rambouillet.
Dar nu asta era opțiunea aleasă de diplomația americană, încă de la început, aceasta contase pe un acord cu partea albaneză și chiar un refuz al Belgradului, ceea ce justifica lansarea unui ultimatum lui Miloșevici, și, în caz contrar, declanșarea unor bombardamente asupra Iugoslaviei. Între timp, secretarul de stat Madleine Albright a venit la Rambouillet și respingând planul anterior al miniștrilor europeni a preluat discuțiile. Totuși, ea nu a reușit să-i convingă pe reprezentanții comunității albaneze și astfel reuniunea de la Rambouillet a trebuit să fie suspendată.
Înaintea încheierii negocierilor de la Rambouillet asupra situației din Kosovo, Consiliul Nord – Atlantic își reiterează cererile anterioare și subliniază faptul că forțele NATO sunt gata să adopte toate măsurile necesare de evitare a unei catastrofe umanitare și de încheierea unui acord politic.
După cum era de așteptat, acordul interimar nu a putut să fie terminat și semnat. În acest sens, părțile s-au angajat să participe în Franța, începând cu 15 martie la o conferință în cadrul căreia să se discute toate aspectele puse pe ordinea de zi, după consultările cu Grupul de Contact, negociatorii și organizațiile internaționale competente. Câteva puncte, purtând numerele (2), (5), (7) își extrăgeau importanța din poziția militară a acordului, care prevedea, totuși, prezența permanentă a forțelor NATO în Kosovo. Astfel, „punctul (2) trata controlul de către OSCE a funcționării poliției și justiție. Punctul (5) se referea direct la punerea în aplicare a clauzelor militare ale acordului. Punctul (7) prevedea explicit că, în caz de litigiu cele două părți să facă apel la NATO și numai la ea”.
Odată cu reluarea negocierilor, la 15 martie, sârbii au venit cu contrapropuneri, prin aplicarea tehnicii falselor concesii. Mediatorul rus, Boris Maiorski, a fost șocat să constate că „ample capitole, la elaborarea cărora se muncise luni la rând, fuseseră pur și simplu tăiate sau înlocuite cu alte paragrafe, imposibil de acceptat, dar dispăruseră cu totul”.
Negocierile de pace au fost suspendate la 18 martie, iar Miloșevici nu a luat în considerare avertismentele legate de declanșarea unor atacuri aeriene și și-a consolidat efectivele militare în Kosovo.
La sfârșitul celei de-a doua runde de convorbiri, delegația albanezilor kosovari a semnat acordul de pace propus, dar convorbirile s-au încheiat fără ca o semnătură similară să fie obținută și din partea delegației sârbești.
De altfel, reprezentanții ruși ai Grupului de Contact nu prezentaseră prea multe puncte din documentul oficial, care nu fuseseră trimise părților prezente, decât în ultima zi a conferinței, deci acest document nu exprima o poziție comună Grupului de Contact. Cu o seară înainte de negocierile de pe strada Kleber din 15 martie, luptele au izbucnit în sudul și nordul provinciei Kosovo.
„Astfel a fost luată, la Paris, în strada Kleber, unde reuniunea de la Rambouillet a fost mutată, semnătura „celeilalte părți”, pentru a relua denominarea reprezentanților comunității albaneze în documentul oficial. Dar, încă nu exista nici o șansă ca partea albaneză să-și de acordul” „. Pe 22 martie, forțele sârbe au lansat marea lor ofensivă. În ziua următoare, Iugoslavia era bombardată. „UCIC credea ca i-a sosit clipa și că occidentalii trebuiau să o ajute”. Comunicatele 95 și 96 ale organizației erau foarte explicite: de la 18 la 50 de ani, toți oamenii kosovari exilați și instalați în străinătate sunt mobilizabili. „Toți capii familiilor și cei care lucrau puteau rămâne pentru a finanța luptele, ceilalți trebuiau să se alăture mișcărilor de rezistență”.
La Rambouillet, NATO și UE au încercat să impună Serbiei condiții care, în ultimă instanță, lăsau loc pentru această separare, prezența trupelor NATO în provincie și pregătirea unui referendum de către majoritatea albaneză făcând-o, aproape, inevitabilă. O abilă propagandă a UCK, dar și reacțiile sângeroase ale forțelor armate sârbe au fost detonatorul – în urma unui ultimatum adresat lui Milosevici pentru acceptarea condițiilor de la Rambouillet – intervenției militare a NATO.
Negocierile care au avut loc în zilele de 22 și 23 martie între Holbrooke și Miloșevici nu au dus la nici un rezultat, căci Miloșevici a refuzat să accepte planul de pace sau să renunțe la ofensiva sa militară în Kosovo. Astfel, „Holbrooke l-a informat pe Havier Solana despre eșecul tratativelor, iar pe 23 martie Secretarul General al NATO a dat undă verde declanșării operațiunilor aeriene asupra țintelor militare aflate pe teritoriul controlat de Miloșevici”.
Această decizie fatidică a fost rezultatul unor luni de negocieri politice intense și apeluri la adresa Iugoslaviei de către Națiunile Unite, Grupul de Contact, țările G8 pentru a pune capăt represiunii și actelor de violență care nu încetau și care agravau criza umanitară.
Cu toate că nu s-a ajuns la nici un compromis cu Miloșevici în privința regiunii Kosovo, comunitatea internațională și-a menținut angajamentul privind o reglementare politică a chestiunii din Kosovo în interiorul cadrului politic oferit de Republica Federală Iugoslavia. Cu timpul, Grupul de Contact a ajuns la concluzia că singura soluție viabilă pentru oprirea conflictului este folosirea forței. Cu toate acestea, separarea totală a Kosovo punea o serie de probleme comunității internaționale: era foarte probabil ca sudul Balcanilor să devină instabil din nou, iar ca Bosnia și Croația să se revolte împotriva establishment-ului impus la Dayton.
In cele din urmă a fost emis un acord interimar denumit „Acord interimar pentru pace și autonomia Kosovo”, în data de 27 mai 1999. Acest acord, clasificat pe articole, prevede „soluții pacifiste și politice” pentru provincia Kosovo, dar și o constituție prealabilă pentru stabilitate și democrație. Privind statutul provinciei Kosovo, în cadrul constituției, primul articol „Principii pentru un Kosovo autonom și democratic”, alineatul 1 se prevede clar: „Kosovo se guvernează autonom prin intermediul organelor și instituțiilor, legislativă, executivă, judiciară și altele menționate apoi. Organele și instituțiile din Kosovo își exercită funcțiile conform dispozițiilor prezentului acord”. Ulterior sunt enumerate, pe rând, puterile și funcțiile sale, conform unei constituții aparținând unui stat democratic.
4.7. Utilizarea fortei de catre NATO
Manevrele aeriene, decise rapid de NATO pentru Macedonia și Albania sâmbătă 13 iunie și care au început pe 15 iunie, vizează reperarea obiectelor situate pe teritoriul Kosovo pentru eventuale lovituri. Președintele rus Boris Elțân, întotdeauna ostil unei acțiuni NATO fără umbrelă ONU, și-a manifestat predilecția pentru noii conducători din Muntenegru, poziție amenințătoare pentru Miloșevici, care a primit pe 16 iunie obligația de a-și încheia acțiunile și a negocia. Exigența unei rezoluții, dată de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite pe 15 iunie, înaintea intervenției, respinge poziția americană inițială.
După trei săptămâni de intense bombardamente, operațiunea NATO împotriva Serbiei ajunsese, în mod vizibil, în impas. Epurarea etnică a provinciei Kosovo luase o amploare fără precedent. Puterea lui Slobodan Miloșevici, care se pretindea slăbită, era, din contră destul de puternică. „Spunând adevărul, singura victorie avută de Aliați a fost pe frontul mediatic: compasiunea naturală pentru refugiații albanezi din Kosovo luase amploare pentru opinia publică, cu diferite grade de la o țară la alta”.
Este bine de evidențiat faptul că aceste bombardamente n-au fost autorizate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, „singurul organism abilitat de comunitatea națiunilor să decidă războiul și pacea”.
După ce a procedat, la jumătatea lunii iunie, la manevre deasupra Albaniei și a Macedoniei, NATO era preocupat de urmările care ar putea avea loc, datorită amenințărilor de intervenție militară în Kosovo. „Dezbaterile interne care divizau membrii confirmau dificultatea alianței atlantice, născută ca urmare a Războiului Rece, definind o gândire strategică coerentă”. Alain Joxe își prezintă opinia asupra conflictelor din Kosovo, într-o manieră predominant negativă la adresa Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și a activității sale în provincie. Astfel, el afirma că „prăpastia culturală dintre sistemul militaro- diplomatic al NATO și voințele arhaice de putere care alimentau conducătorii sârbi este aceea ca alianța nu părea să se adapteze, iar masacrele erau destul de previzibile”. Mai mult acesta declară mai departe că „înainte de a fi stăpânit, președintele Miloșevici a demonstrat o dată în plus că organele de securitate ale Europei, Uniunea Europei Occidentale (UEO) sau NATO, sunt ineficiente pe termen lung în domeniul prevenirii, cât și pe termen scurt în a se întoarce de la decizii”.
Pe de altă parte, Tom Gallagher a afirmat că „Misiunea Administrației Interimare a ONU în Kosovo (UNMIK) s-a bucurat de o autoritate mai extinsă decât orice altă misiune din istoria ONU”.
NATO mai avea o problemă cu Armata de Eliberare din Kosovo (UCK), care n-a acceptat decât parțial autoritatea administrației stabilită de NATO și a organizat în mod frecvent manifestații împotriva trupelor KFOR. În acele momente, NATO se găsea prins într-o dilemă. Dacă ceda Armatei de Eliberare și permitea organizarea acesteia fară supervizare, risca o nouă expansiune a crizei în Balcani. Scopul UCK era crearea unui Kosovo independent și a unei Albanii Mari, care să cuprindă părți din Macedonia, Grecia și Albania. Realizarea acestui scop aducea inevitabil conflicte sângeroase în aceste țări și în regiunile învecinate. Dacă, pe de altă parte, NATO se opunea total UCK, acest lucru ducea la confruntări sângeroase în Kosovo.
Într-un interviu dat revistei franceze Politique Internationale, în 2001, istoricul american, Henry Kissinger, afirma că „negocierile de la Rambouillet au fost văzute ca un ultimatum și că acest ultimatul a precipitat starea de război”.
In ciuda tuturor măsurilor luate, actele de violență organizate, represiunea, provocarea și actele de vandalism au urmat în perioada următoare de ambele părți. În raportul său din decembrie 1999 intitulat „Kosovo/Kosova As Seen, As Told”, Biroul instituțiilor democratice ale drepturilor omului (Bureau des institutions démocratique des droits de l’homme – BIDDH) al OSCE a estimat că mai puțin de 350.000 kosovari, din care o mare parte albanezi, dar și sârbi, au fost exilați până la finele anului 1998.
4.8. Adoptarea rezoluțiilor 1244 și 1199 de catre ONU
Pe 31 mai, o majoritate parlamentară favorabilă președintelui Milo Djukanovic, Muntenegru și-a manifestat dorința de a se detașa de Iugoslavia lui Miloșevici, vrând să-și obțină independența prin secesiune. Muntenegru, în care există o mică minoritate albaneză, a primit kosovari săptămâni la rând.
Cea mai mare dorință a fost aceea de a recrea condiții indispensabile pentru ca populația să poată trăi, și acestea erau: dezvoltarea economică, democrația, garantarea drepturilor fiecărei comunități. In cazul provinciei Kosovo, aceste drepturi erau condiționate de prezența unei forțe internaționale însărcinată de Organizația Națiunilor Unite și de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa și punerea în practică a unui plan de pace.
În urma unor eforturi diplomatice duse de Rusia și Uniunea Europeană, pe 3 iunie, s-a încheiat un acord tehnico – militar (9 iunie 1999) între NATO și Republica Federală Iugoslavia. „În ziua următoare, după ce a fost confirmat faptul că forțele iugoslave au început să se retragă, NATO își anunța suspendarea campaniei aeriene”.
Pe data de 10 iunie, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite adopta Rezoluția 1244, care salută aderarea Republicii Federale Iugoslavia la principiile de aplicare a unei soluții politice, inclusiv încetarea violențelor, o retragere rapidă a forțelor sale militare, paramilitare și de poliție și desfășurarea unei prezențe internaționale civile și de securitate efectivă, cu participarea substanțială a NATO”.
Rezoluția 1244 recunoaște apartenența provinciei Kosovo la Serbia. Acest lucru este decisiv, căci principiul adoptat de puterile implicate în recentele războaie din Balcani a fost întotdeauna cel de a respecta frontierele interioare ale fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia. În numele acestui principiu au fost de altfel refuzate și combătute proiectele „Croației Mari” și „Serbiei Mari”, care amenințau să dezmembreze Bosnia-Herțegovina. Și pe acest principiu se sprijină acum Serbia, sprijinită printre alții și de Rusia, ca să refuze planul propus de mediatorul internațional Martti Ahtisaari.
Acționând în virtutea Capitolului VII al Cartei ONU, Consiliul de Securitate a decis că „soluția politică a crizei să fie bazată pe principiile generale adoptate la data de 6 mai de către miniștrii de externe din Grupul celor șapte țări industrializate și Federația Rusă – Grupul celor 8- și pe principiile incluse în documentul prezentat la Belgrad de președintele Finlandei și reprezentantul special al federației Ruse, care fuseseră acceptate de Republica Federala Iugoslavia la data de 3 iunie”. Ambele documente au fost incluse ca anexe la Rezoluție.
Acestea includeau, printre altele, încetarea imediată și verificabilă a violențelor și a represiunii în Kosovo; retragerea forțelor iugoslave militare, polițienești și paramilitare; desfășurarea unei prezențe internaționale civile și de securitate efective cu participarea substanțială a NATO în cadrul acesteia și sub control și comandă unice; înființarea unei administrații interimare;
Repatrierea sigură și liberă a tuturor refugiaților; o transformare politică prin care să se asigure o auto-guvernare substanțială a provinciei Kosovo; demilitarizarea Armatei de Eliberare din Kosovo; și o abordare globală a dezvoltării economice a regiunii de criză. În urma adoptării UNSCR 1244, generalul Michael Jackson, desemnat drept comandant al noii forțe civile și de securitate și acționând la instrucțiunile Consiliului Nord-Atlantic, a declanșat imediat pregătirile pentru desfășurarea rapidă a Forței de Securitate, care urma să opereze sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU.
În septembrie, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 1199, cate exprima preocuparea comunității internaționale în fața utilizării forței de către unitățile de securitate sârbe, avertizând, în același timp, iminența unei catastrofe umanitare. „Destul de preocupați de luptele intense care s-au derulat în Kosovo și în special pentru utilizarea excesivă și nediscriminatorie a forței de către unitățile de securitate sârbe și ale armatei iugoslave care au cauzat numeroase victime civile”.
În același document, țările membre NATO mai afirmă că „condamnă toate actele de violență comise și toate actele de terorism penetrate în frâiele politiei de grupuri sau de indivizi”.
In condițiile eșuării Conferinței pentru Kosovo din februarie-martie 1999, reunită la castelul Rambouillet (Franța), statele NATO, în frunte cu SUA și Marea Britanie, au interpretat Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 1199 ca o legitimare a măsurilor militare ce pot fi întreprinse împotriva autorităților de la Belgrad în vederea impunerii prevederilor respectivului document. Din punct de vedere legal, confruntarea dintre principiile autodeterminării și integrității teritoriale a dominat toată perioada negocierilor.
Lipsa de reacție din partea organizațiilor internaționale, în cazul crizelor ce au dominat spațiul provinciei Kosovo după încheierea conflictelor, a constituit problema centrală.
4.9. Viitorul Kosovo după Rambouillet
Viața din Kosovo, după 1999, este „o dovadă că jumătățile de măsură sau soluțiile amânate nu funcționează pe termen lung”. Mai mult, viața de acolo după 1999 mai dovedește și că o soluție durabilă trebuie să fie acceptabilă atât pentru Belgrad, cât și pentru Pristina.
După Rambouillet, albanezii s-au organizat în mai multe mișcări politice și au constituit un guvern provizoriu, condus de Thaçi. Judecat ca fiind ilegal de către reprezentantul ONU în Kosovo, Bernard Kouchener, „acest guvern și-a propus să gestioneze afacerile curente până la organizarea de alegeri, care trebuiau să aibă loc în toamna anului 2000 sub supravegherea OSCE și MINUK”.
Rugova, la rândul său a format un guvern provizoriu, al cărui șef, Bujar Bukoshi, refuza să împartă cu adversarii politici banii obținuți din impozite. De cealaltă parte, Bernard Kouchner a creat Consiliul Tranzitoriu (consultativ) care reunea o dată pe săptămână reprezentanții delegațiilor politice prezente la Rambouillet (UCK, LDK, LBD), independenții Veton Surroi, Mgr Artemije, Momcilo Trajkovic și doi membri ai minorităților bosniace și turce din Kosovo. La 15 decembrie, el a creat Consiliul Administrativ Interimar, compus din trei albanezi, un sârb și patru delegați de la MINUK (Misiunea de Administrație Interimară a ONU), care au început lucrările pe 31 ianuarie 2000.
De când ONU a înlocuit guvernul, sârbii kosovari, o minoritate victimizată care se simte amenințată de veniții albanezi, au avut de suferit atât din punct de vedere fizic și emoțional, cât și din punct de vedere economic și politic. Inabilitatea sârbilor și albanezilor de a ajunge la un compromis funcțional privind Kosovo și precondiția importantă că orice soluție, chiar și impusă de la nivel internațional, trebuie să fie acceptabilă pentru ambele părți în conflict, nu lasă decât o singura opțiune: o formulă negociată în cadrul unei conferințe internaționale. Adrian Severin susține o astfel de idee și consideră că „primul pas pentru comunitatea internațională înaintea organizării unei astfel de conferințe este stabilirea nu doar a formatului și procedurilor sale, ci și a bazei sale legale”.
În același timp, această conferință presupune în primul rând reunirea sub auspiciile Națiunilor Unite pe toți cei cinci membri permanenți ai Consiliului de securitate al ONU și Secretarul General al ONU, Serbia și o reprezentanță a provinciei Kosovo. În acest caz comunitatea internațională ar trebui să ia în considerare toate opțiunile și să selecteze pe cea care ar putea oferi o ieșire din criză.
Astfel, există o propunere ca în eventuala unei conferințe internaționale să existe două runde, în care să fie întâlniri dintre părțile reprezentative pe de o parte, iar pe de alta a Grupului de Contact, pentru a lua decizii. O altă posibilitate ar putea fi o singură rundă de negocieri sau mai mult, o singura întâlnire, la care să participe toți cei interesați, încă de la început.
Important este de la bun început să se ajungă la un acord între cele două părți, iar rezultatul să fie considerat de toți participanții ca fiind corect, implicându-se cât mai mult în elaborarea acestuia.
Insă este greu de crezut că se va putea stabili vreodată, clar, statutul provinciei Kosovo. Dacă este creat un Kosovo independent, acest lucru ar putea încuraja tendințele separatiste ale sârbilor bosniaci sau ale albanezilor din Macedonia. Acordul privind Kosovo trebuie să includă garanții internaționale ferme ale inviolabilității frontierelor actuale ale Macedoniei.
Referitor la această problemă, Adrian Severin, raportor special ONU pentru drepturile omului, este de părere că „Kosovo va rămâne un protectorat internațional sub egida ONU, protectorat întărit de contribuția comună a SUA și Uniunea Europeană, fară nici o legătură legală cu Serbia”. Pe de altă parte, Radu Dudău este de părere că „soluția finală negociată pentru Kosovo va fi una de autonomie statală, cu excluderea posibilităților de alipire a Kosovo-ului la un alt stat”.
La 24 octombrie 2005, Consiliul de Securitate al ONU l-a autorizat pe Secretarul General Kofi Annan să numească un emisar special care să supervizeze negocierile privind statutul final al provinciei Kosovo. Emisarul a fost ales în noiembrie același an în persoana fostului președinte al Finlandei, Martti Ahtisaari, care a primit o marjă de manevră destul de amplă din partea statelor care formează așa-zisul Grup de Contact pentru fosta Iugoslavie (format în 1994): Statele Unite, Marea Britanie, Rusia, Franța, Germania și Italia. Practic, Ahtisaari avea ca mandat să ghideze negocierile dintre Belgrad și Priștina către o soluție finală – ideal, acceptată de ambele părți – care să salvgardeze stabilitatea regională și să contribuie la dezvoltare firească, pașnică și durabilă, a Kosovo-ului și statelor vecine (incluzând aici Macedonia, Albania și, desigur, Serbia).
In octombrie 2005, membrii Grupului de Contact au făcut clar tuturor părților implicate că odată pornit, negocierile nu vor fi blocate, lucru care pune o serioasă presiune atât asupra sârbilor cât și asupra albanezilor; în același timp, marile puteri au subliniat că nu vor accepta decizii unilaterale și nici folosirea violenței de către oricare dintre actorii implicați în proces. Kosovo, așa cum va rezulta după încheierea negocierilor, va trebui să aibă un caracter multietnic, în care drepturile minorităților sunt respectate la nivelul standardelor europene.
Pentru comunitatea internațională, prioritatea numărul unu este evitarea unui exod masiv al sârbilor din Kosovo, precum și a oricăror noi izbucniri de violențe, care ar compromite procesul de stabilizare a regiunii și ar radicaliza ambele părți. În timp ce Belgradul respinge categoric ideea independenței, sârbii din Kosovo, presați inclusiv de comunitatea internațională să coopereze cu majoritatea albaneză, continuă să acuze condițiile de viață cu care se confruntă, mai ales în enclavele aflate la sud de Ibar, în zona centrală a provinciei. Cât despre albanezii majoritari, opiniile acestora oscilează între declarații liniștitoare, majoritatea la timpul viitor, privind multietnicitatea Kosovo-ului, și respectiv amenințări voalate cu declararea unilaterală a independenței și alungarea „internaționalilor”.
Poziția Serbiei față de statutul final al Kosovo-ului se bazează, în esență, pe argumente ce țin de dreptul internațional. Astfel, la 25 octombrie 2005, în fața Consiliului de Securitate al ONU, premierul Vojislav Kostunica afirma că a dezmembra un stat democratic împotriva voinței sale va crea un caz fără precedent în istoria relațiilor internaționale și a Națiunilor Unite, afectând principiile ce stau la bâza ordinii internaționale, respectiv inviolabilitatea granițelor și suveranitatea tuturor statelor. Observatori externi ai situației din Kosovo atrag însă atenția că albanezii se pot simți îndreptățiți să pună la îndoială buna-credință a Belgradului, câtă vreme suveranitatea acestuia asupra provinciei nu a ținut seamă, până în 1999, și de responsabilitatea sa în a-i proteja pe toți cetățenii proprii, indiferent de origine etnică.
Într-un interviu acordat revistei franceze Politique Internationale, președintele Serbiei, Boris Tadic, vorbește și despre motivele pentru care Kosovo nu ar trebui să își obțină independența. Astfel, el subliniază că un prim motiv este faptul ca „dacă Kosovo își obține independența, croații și sârbii din Bosnia vor face la fel”. Un alt motiv precizat de acesta este faptul că „Kosovo este incapabil, din punct de vedere economic să fie independent și ar duce la amplificare traficului de droguri și de arme”.
Poziția oficială a albanezilor din Kosovo a fost expusă cât se poate de clar de noul președinte Fatmir Sejdiu, ales de Adunarea Parlamentară după decesul lui Ibrahim Rugova: „Independența Kosovo-ului nu este negociabilă. Pentru noi este foarte important ca procesul de obținere a independenței să fie unul rapid”. Cuvintele lui Fatmir Sejdiu reflectă convingerea cvasitotalității albanezilor potrivit căreia anul 2006 este hotărâtor pentru viitorul provinciei. La Prístina, a accepta orice altceva mai puțin decât deplina independență înseamnă sinucidere politică. Separarea provinciei de Serbia a ajuns să fie văzută de populația albaneză drept o soluție pentru toate problemele din Kosovo, inclusiv cele economice și de dezvoltare – lucru pe care oricât de hazardat l-ar considera, puțin reprezentanți ai comunității îndrăznesc să-l contrazică. Lupta politică și discuțiile în jurul acestui subiect au fost și continuă să fie atât de importante pentru albanezii kosovari încât acum liderii lor politici nu mai pot da înapoi de teama de a nu fi acuzați de trădare. Confruntați cu presiunea opiniei publice dar și cu excesele de limbaj ale elementelor radicale, majoritatea politicienilor albanezi ezită în a face concesii semnificative față de cererile Serbiei și presiunile internaționale, preferând să amâne angajamentele ferme.
La reuniunea din 1 iunie 2007 au fost enunțate trei principii fundamentale, care au devenit și obiective principale. Este vorba de punerea unui termen al Rezoluției 1244, care a fost adoptată imediat la Kosovo după conflict și care n-a fost adaptată situației actuale.
Al doilea obiectiv este de a aduce un sprijin propunerilor lui Ahtisaari, deoarece se consideră că aceste propuneri sunt cele mai bune pentru a debloca situația asupra viitorului statut al Kosovo. Iar al treilea obiectiv al rezoluției este prezența internațională în Kosovo, care, în mod necesar, trebuie să fie acoperită de o rezoluție a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
Deși evenimentele din Kosovo au cunoscut, în continuare, o evoluție dramatică, ele au fost ținute sub control, de către ambele părți în conflict timp de 10 ani. Inițial, Serbia era convinsă că poate restabili ordinea prin mijloace deja întreprinse, iar, ulterior, în condițiile războaielor din Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, trebuiau evitate conflicte pe mai multe fronturi. La rândul lor, albanezii din Kosovo erau conștienți de efectele dezastruoase ale unei confruntări singulare directe cu armata și poliția federală. Odată cu declanșarea conflictelor în celelalte zone ale Iugoslaviei liderii comunității albaneze nu aveau decât să aștepte deznodământul acesteia. „Escalada confruntării dintre populația albaneză din Kosovo și autoritățile centrale a motivat și hotărârea Sloveniei și Croației de retragere a detașamentelor de miliție formate din cetățeni ai acestor republici din zonă”.
CONCLUZII
Este indiscutabil că – în toate circumstanțele relațiilor internaționale și, mai ales în zilele noastre, când tensiunile și încordarea dintre anumite puteri s-au amplificat – diplomația preventivă reprezintă opțiunea rațională, necesară. Diplomația preventivă are ca scop să descurajeze sau să minimalizeze ostilitățile iar în cazul când conflictul a evaluat până la confruntări armate, să reducă tensiunile, să ajusteze diferențele, să creeze canale pentru soluții și să ușureze insecuritățile și condițiile materiale care pot provoca violența. Așa cum am arătat pe parcursul lucrării, orientarea către acțiunea timpurie, ca bază a diplomației preventive, metodele diplomației preventive, ne-recurgerea la forță sau constrângerea în rezolvarea diferendelor politice și coexistă și se întrepătrund cu diplomația tradițională, diplomația de criză, război și diplomația preventivă.
Comunitatea internațională este de acord că prevenirea conflictelor armate prin intermediul diplomației preventive reprezintă un punct critic în realizarea securității umane de durată. Prevenirea conflictelor oferă o posibilă șansă de a cunoaște cauzele originare ale unui conflict, și nu numai consecințele sale, furnizând astfel o oportunitate reală pentru instaurarea unei păci durabile. Experiența arată că succesul Națiunilor Unite în ajutorarea prevenirii conflictelor depinde de strânsa colaborare cu statele membre și cu un număr însemnat de alți participanți, inclusiv organizații neguvernamentale.
Pe măsură ce violența a escaladat, interesul Occidentului față de chestiunea Kosovo a crescut. Autoritățile sârbe au fost obligate să semneze un acord de încetare a focului și să iși retragă parțial forțele, acțiuni monitorizate de OSCE. Acordul de încetare a focului nu a rezistat și luptele s-au reluat în Decembrie 1998. Masacrul de la Račak din Ianuarie 1999 a atras din nou atenția internațională asupra conflictului. În câteva săptămâni a avut loc o conferință internațională și până în luna Martie a fost pregătit un proiect de acord cunoscut ca Acordurile de la Rambouillet prin care se cerea restaurarea autonomiei Kosovo și dislocarea de forțe NATO de menținere a păcii. Partea sârbă a gasit termenii neacceptabili și nu a semnat proiectul.
Drept urmare NATO a lansat un atac de 78 de zile asuprea Republicii Federale Iugoslave pentru a stopa războiul din Kosovo. În 1999 ONU, prin intermediul Misiunii ONU în Kosovo a supravegheat administrarea provinciei în urma unei rezoluții a Consiliului de Securitate. Această rezoluție prevedea înființarea unei forțe de menținere a păcii ( KFOR) care, a intrat în Kosovo la 12 Iunie 1999.
Pe 17 februarie 2008 Parlamentul din Kosovo și-a declarat independența. În urma Acordului de la Bruexelles Serbia a recunoscut secesiunea Kosovo, dar nu o recunoaște formal ca o republică independentă. Uniunea Europeană nu are o poziție oficială către statutul Kosovo dar a hotărât trimiterea unei misiuni civile în Kosovo pentru a continua prezența civilă internațională în provincie. Începând cu decembrie 2013 majoritatea țărilor membre NATO, UE, OCDE au recunoscut Kosovo ca fiind o republică independentă.
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Anghel Ion M., Dreptul diplomatic și dreptul consular, ed. Universul Juridic, București, 2011
Balaban C.Gh., Politica externă a României – note de curs, Ed. Universitară, București, 2009
Catargi M., Diplomația româneasca: conferința ținută la Cercul Analelor Române / Micaela Catargi; traducere de Andrei Alexandru Capusan, Ed. Institutul European, Iași, 2011
Chifu, Iulian, NATO. New Startegic Concept. Romanian Approach, Ed. Curtea Veche, 2009
Costinescu Roxana Alexandra, Război, pace și securitate în secolul XXI. O lectură contemporană a teoriei războiului drept ân revista Sfera Politicii nr. 170/2012
Dinu M., Marcel Dinu : 42 de ani în diplomație. Ambasador sub patru președinți, Ed. C. H. Beck, București, 2009
Dudău Radu, Particularitătile conflictului înghetat al Transnistriei, Revista de Politică Internatională, nr. 4/2006
Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Gallagher Tom, Balcanii în noul mileniu. în umbra războiului și a păcii; Ed. Humanitas, București, 2006
Maior G. C., Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI, Ed. Rao, București, 2009
Mazilu D., Diplomație europeană: momente memorabile de confruntare și afirmare a națiunilor, Ed. Lumina Lex, București, 2008
Mazilu D., Dreptul internațional public, ediția a V-a, ed. Lumina Lex, București, 2010
Meleșcanu T. , Renașterea diplomației românești 1994-1996, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 2008
Moțoc Iulia, Filip Cioculescu Șerban (coord.) Manual de analiză a politicii externe, Ed. Polirom, Iași, 2010
Nate Silviu, Conceptualizarea războiului și a intervenției umanitare-de la abordarea unilateralistă la implicarea multinațională în revista Studia Securitatis nr. 1/ 2012
Năstase A., Destinul contemporan al dreptului internațional. Reflecții dintr-o perspectivă europeană, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București 2004
Nistor P., Ceobanu Adrian-Bogdan (coord.), Diplomație și destine diplomatice în lumea românească, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011
Nițu Nicolae, Destrămarea Iugoslaviei, Ed. GeoPolitica, București, 2006
Paraschiv D.Ș., Influența dreptului internațional asupra diplomației preventive, în 1 st International Congres on Foundational Research in Law and Philosophy of Law, 28-29 May, 2005, București, Editura Cartea Universitară, București, 2006
Paraschiv Elena, Diplomația preventivă, ca mijloc de respectare a dreptului internațional și de preîntâmpinare a diferendelor în relațiile dintre state, în revista Dreptul nr. 5/2012
Severin Adrian, Debalcanizarea balcanilor o strategie pentru o pace durabilă, Revista de Politică Internațională, Nr.4, 2006
Autori străini:
*** Kosovo : un an après, 30 martie 2014, site-ul NATO, www.otan.nato.int/kosovo/repo2000/backgr-fr.htm, consultat în data de 01 aprilie 2014
*** Kosovo/Kosova As Seen, As Told, An analysis of the human rights findings of the OSCE Kosovo Verification Mission from October 1998 to June 1999, site-ul OSCE http://www.osce.org/publications/odihr/1999/11/17755_506_en.pdf, consultat în data de 03 aprilie 2014.
*** La campagne aerienne du Kosovo, site-ul NATO, http://www.nato.int/issues/kosovo_air/evolve-fr.html, cunsultat în data de 06 aprilie 2014
*** Manualul NATO, Bureau de l'Information et de la presse, Brussels, 2001, consultat pe site-ul NATO, http://www.nato.int/docu/other/ro/handbook2001.pdf în data de 07 aprilie 2014.
*** North Atlantic Treaty Organization, http://www.nato.int/cps/en/natolive/events_66529.htm, accesat 06.04.2014
*** Processus de negotiation d'une nouvelle resolution (1er juin 2007), online pe site-ul France Diplomatic, http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/balkans_1056/kosovo_650/processus-negociation-une-nouvelle-resolution-1er-juin-2007_50309.html, consultat in data de consultat în data de 07 aprilie 2014
*** Resolution 1199 (1998), S/RBS/1199 (1998), 19980923, adopte dans le 23 septembre 1998, site-ul ONU, http://www.un.org, consultat în data de 07 aprilie 2014.
*** Resolution 1244 (1999), adopte dans le 1- juin 1999, site-ul ONU http://www.un.org/french/docs/sc/1999/99s1244.htm, consultat în data de 07 aprilie 2014.
*** Réunion de Paris, Processus de Rambouillet, 1999, găsit pe site-ul Franc Diplomatie www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/balkans_1056/kosovo_650/reunion-paris-processus-rambouillet-1999_10142.html, consultat în data de 25 martie 2014.
*** Summit Meeting of NATO Heads of State and Government, Lisbon, Portugal – 19-20 November 2010, http://www.nato.int/cps/en/natolive/news_65098.htm?selectedLocale=en, accesat 06.04.2014, ora 12.06
***, The advent of multiparty politics in Yugoslavia consolidated Slobodan Milosevic's power as Serbian president, online la adresa http://news.bbc.co.uk/hi/english/static/in_depth/europe/2000/milosevic_yugoslavia/communism.stm accesat în 04.04.2014.
Acordul de *** Rambouillet (27.05.1999), găsit pe site-ul France Diplomație, http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/article-imprim.php3?id_article=5375, consultat în data de 6 aprilie 2014.
Birckenbach Hanne Margaret, Preventive Diplomacy: Conclusions from International Intervention into the Estonian and Latvian Conflicts over Citizenship, Kiel, SCHIFF, 1997
Boisson de Chazoumes L., Elements of a legal Strategy for Manging International Watercourses, în The Aral Sea Enhancing Cooperation and Manging Conflict Prooceeding of a World Bank Seminar, The World Bank, Washington D.C., 1998
Bolewski W., Diplomacy and International Law in Globalized Relations, Springer Berlin Heidelberg New York, 2003
Boutros-Ghali Boutros, O agendă pentru pace: Diplomația Preventivă, Impunerea și menținerea păcii. Raport al secretarului general în urma declarației adoptate de către întrunirea Consiliului de Securitate la 31 ianuarie , 1992, New York
Carmichael C., Ethnic cleansing in the balkans: Nationalism and the Destruction of Tradition, ed. Taylor and Francis, Londra, 2004, online la: http://books.google.co.uk/books?id=wN4A0FMweQoC&dq=ethnic+cleansing+in+balkans&printsec=frontcover&source=bl&ots=Vcg3tV_rfD&sig=yHK-n4bUlPHB8NJ0VhveSE443dU&hl=en&ei=kHc1SoexLZyRjAe9yryWCg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=9#PPA4,M1 accesat în 04.04.2014
Chayes Abram, Handler Chayes Antonia, Preventing Conflict in the Post-Communist World, The Brookings Institution, Washington D.C., 1996
Chiclet Christophe, Aux origines de l'armée de libération du Kosovo, site-ul revistei Le Monde Diplomatique, mai 1999, http://www.monde- dipIomatique.fr/1999/05/CHICLET/12026, 04 aprilie 2014.
Combacau J., S. Sur, Droit international public, 5ème édition, Montchrestien, Paris, 2001
Commoner B., Cercul care se închide, editura Politică, București, 1980
Daniel Thym, The New Institutional Balance of European Foreign Policy in the Draft Treaty Establishing a Constitution for Europe, op. cit., p. 4.
Deng Francis, Preventive Diplomacy: The Case of Sudan, London:,ACCORD, 1997
Duke Simon, A Foreign Minister for the EU : But where’s the Ministry?, Clingendael Discussion Papers in Diplomacy, no 89, 2003
Duke Simon, Preparing for European diplomacy?, Journal of Common Market Studies, 40, no 5, 2002
Evans Gareth, Cooperating For Peace: The Global Agenda for the 1990s and Beyond, Australia, Allen&Unwin, 1993
Feltham R. G.,, Ghid de diplomație, trad. de Eugen Stirbu, Ed. Institutul European, Iași, 2005
Francesco Tommaso Di, Pour une paix a l'irlandaise au Kosovo, site-ul revistei Le Monde Diplomatique, noiembrie 1998, http://www.monde-diplomatique.fr/1998/11/DI_FRANCESCO/11298.html, consultat în data de 02 aprilie 2014
Glenny Misha, The Fall of Yugoslavia: The Third Balkan War (Paperback), ediția a III-a, ed. Penguin Books, London, 2006
Gorce Paul Marie de la, Histoire secrète des négociations de Rambouillet, aflat pe site-ul revistei Le Monde Diplomatique, ediția din luna mai 1999, http://wvvw.Monde-Diplomatique.Fr/1999/05/De_La_Gorce/12005, consultat în data de 05 aprilie 2014
Hill Christopher, A Foreign Minister without a Foreign Ministry – or with too many?, CFSP Forum, Fornet, vol. 1, no 1, iulie 2003
Joxe Alain, Menaces improvisées de l’OTAN, site-ul revistei Le Monde Diplomatique, iulie 1998, http://www.monde-diplomatique.fr/1998/07/JOXE/10687, consultat în data de 03 aprilie 2014.
Judah Tim, Kosovo : War and Revenge, New Haven, Yale University Press, 2000
Kissinger Henry, Diplomația, Editura All, București, 2003
Kola Paulin, The Search For Greater Albania, Hurst and Co, Londra, 2003
Kritz Neil J., The Rule of Law in the Postconflict Phase, Chester A.Crocker & Fen Osier Hampson and Pamela Aall (eds.), Managing Global Chaos: Sources of and Responses to International Conflict, United States Institute of Peace Press, Washington D.C., 1996
Lund Michael S., Early Warning and Preventive Diplomacy, Crocker, Hampson and Aall (eds.), Managing Global Chaos, United States Institute of Peace Press, Washington D.C., 1996
Lund Michael S., Preventing Violent Conflicts: A Strategy for Preventive Diplomacy, Washington D.C: United States Institute of Peace Press, 1996
Luzarranga F.A., Llorente M.G., Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, trad. I.G. Bărbulescu,editura Polirom, Iași, 2013
Miles I., Keenan M., Kajvo-Oja J., (2002), Handbook of Knowledge Society Foresight, Institute for Prospective Technology Studies
Moses J., Knutsen T., (2001), Globalization and the reorganization of Foreign affairs ministries, Cooperation and conflict, London, Sage Publications, vol. 36 (4)
Rotberg Robert I ., Vigilance and Vengeance: NGOs Preventing Ethnic Conflict in Divided Societies, Brookings Institution Press, Washington D.C., 1996
Rotberg Robert I., Conclusions: NGOs, Early Warning, Early Action, and Preventive Diplomacy, Rotberg (ed.), Vigilance and Vengeance
Sen B., A Diplomat’s Handbook of International Law and Practice, Martinus Nijhoff/The Hague, 1965
Toschi Jean, La desinformation en ex-Yougoslavie et au Kosovo, de pe site-ul Comitetului de Supraveghere al NATO, http://www.csotan.org/textes/texte.php?type=articles&art_id=298, consultat în data de 05 aprilie 2014
Valk Willem de, La Signification de l'intégration européenne pour le développement du droit international moderne, ed. Leyde, Amsterdam, 1962
Vidal Dominique, Balkans: “Il faut savoir terminer une guerre, site-ul revistei Le Monde Diplomatique, aprilie 1999, http://www.monde-diplomatique.fr/dossiers/kosovo/, consultat în data de 03 aprilie 2014
Site-uri web:
http://www.Monde-Diplomatique.fr/1999/05/De_La_Gorce/12005, 31 aprilie 2014.
http://www.politiqueinternationale.com/revue/print_article.phpPid-295&id_revue=25&content=texte, consultat în data de consultat în data de 07 aprilie 2014.
http://www.politiqueinternationale.com/revue/read2.php?id_revue=5&id=392&content=synopsis&search, consultat in data de 26 martie 2014.
http://www.politiqueinternationale.com/revue/read2.php?id_revue=l&id:=480&content=accroche&search, consultat în data de consultat în data de 07 aprilie 2014.
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Anghel Ion M., Dreptul diplomatic și dreptul consular, ed. Universul Juridic, București, 2011
Balaban C.Gh., Politica externă a României – note de curs, Ed. Universitară, București, 2009
Catargi M., Diplomația româneasca: conferința ținută la Cercul Analelor Române / Micaela Catargi; traducere de Andrei Alexandru Capusan, Ed. Institutul European, Iași, 2011
Chifu, Iulian, NATO. New Startegic Concept. Romanian Approach, Ed. Curtea Veche, 2009
Costinescu Roxana Alexandra, Război, pace și securitate în secolul XXI. O lectură contemporană a teoriei războiului drept ân revista Sfera Politicii nr. 170/2012
Dinu M., Marcel Dinu : 42 de ani în diplomație. Ambasador sub patru președinți, Ed. C. H. Beck, București, 2009
Dudău Radu, Particularitătile conflictului înghetat al Transnistriei, Revista de Politică Internatională, nr. 4/2006
Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Gallagher Tom, Balcanii în noul mileniu. în umbra războiului și a păcii; Ed. Humanitas, București, 2006
Maior G. C., Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI, Ed. Rao, București, 2009
Mazilu D., Diplomație europeană: momente memorabile de confruntare și afirmare a națiunilor, Ed. Lumina Lex, București, 2008
Mazilu D., Dreptul internațional public, ediția a V-a, ed. Lumina Lex, București, 2010
Meleșcanu T. , Renașterea diplomației românești 1994-1996, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 2008
Moțoc Iulia, Filip Cioculescu Șerban (coord.) Manual de analiză a politicii externe, Ed. Polirom, Iași, 2010
Nate Silviu, Conceptualizarea războiului și a intervenției umanitare-de la abordarea unilateralistă la implicarea multinațională în revista Studia Securitatis nr. 1/ 2012
Năstase A., Destinul contemporan al dreptului internațional. Reflecții dintr-o perspectivă europeană, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București 2004
Nistor P., Ceobanu Adrian-Bogdan (coord.), Diplomație și destine diplomatice în lumea românească, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011
Nițu Nicolae, Destrămarea Iugoslaviei, Ed. GeoPolitica, București, 2006
Paraschiv D.Ș., Influența dreptului internațional asupra diplomației preventive, în 1 st International Congres on Foundational Research in Law and Philosophy of Law, 28-29 May, 2005, București, Editura Cartea Universitară, București, 2006
Paraschiv Elena, Diplomația preventivă, ca mijloc de respectare a dreptului internațional și de preîntâmpinare a diferendelor în relațiile dintre state, în revista Dreptul nr. 5/2012
Severin Adrian, Debalcanizarea balcanilor o strategie pentru o pace durabilă, Revista de Politică Internațională, Nr.4, 2006
Autori străini:
*** Kosovo : un an après, 30 martie 2014, site-ul NATO, www.otan.nato.int/kosovo/repo2000/backgr-fr.htm, consultat în data de 01 aprilie 2014
*** Kosovo/Kosova As Seen, As Told, An analysis of the human rights findings of the OSCE Kosovo Verification Mission from October 1998 to June 1999, site-ul OSCE http://www.osce.org/publications/odihr/1999/11/17755_506_en.pdf, consultat în data de 03 aprilie 2014.
*** La campagne aerienne du Kosovo, site-ul NATO, http://www.nato.int/issues/kosovo_air/evolve-fr.html, cunsultat în data de 06 aprilie 2014
*** Manualul NATO, Bureau de l'Information et de la presse, Brussels, 2001, consultat pe site-ul NATO, http://www.nato.int/docu/other/ro/handbook2001.pdf în data de 07 aprilie 2014.
*** North Atlantic Treaty Organization, http://www.nato.int/cps/en/natolive/events_66529.htm, accesat 06.04.2014
*** Processus de negotiation d'une nouvelle resolution (1er juin 2007), online pe site-ul France Diplomatic, http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/balkans_1056/kosovo_650/processus-negociation-une-nouvelle-resolution-1er-juin-2007_50309.html, consultat in data de consultat în data de 07 aprilie 2014
*** Resolution 1199 (1998), S/RBS/1199 (1998), 19980923, adopte dans le 23 septembre 1998, site-ul ONU, http://www.un.org, consultat în data de 07 aprilie 2014.
*** Resolution 1244 (1999), adopte dans le 1- juin 1999, site-ul ONU http://www.un.org/french/docs/sc/1999/99s1244.htm, consultat în data de 07 aprilie 2014.
*** Réunion de Paris, Processus de Rambouillet, 1999, găsit pe site-ul Franc Diplomatie www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/balkans_1056/kosovo_650/reunion-paris-processus-rambouillet-1999_10142.html, consultat în data de 25 martie 2014.
*** Summit Meeting of NATO Heads of State and Government, Lisbon, Portugal – 19-20 November 2010, http://www.nato.int/cps/en/natolive/news_65098.htm?selectedLocale=en, accesat 06.04.2014, ora 12.06
***, The advent of multiparty politics in Yugoslavia consolidated Slobodan Milosevic's power as Serbian president, online la adresa http://news.bbc.co.uk/hi/english/static/in_depth/europe/2000/milosevic_yugoslavia/communism.stm accesat în 04.04.2014.
Acordul de *** Rambouillet (27.05.1999), găsit pe site-ul France Diplomație, http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/article-imprim.php3?id_article=5375, consultat în data de 6 aprilie 2014.
Birckenbach Hanne Margaret, Preventive Diplomacy: Conclusions from International Intervention into the Estonian and Latvian Conflicts over Citizenship, Kiel, SCHIFF, 1997
Boisson de Chazoumes L., Elements of a legal Strategy for Manging International Watercourses, în The Aral Sea Enhancing Cooperation and Manging Conflict Prooceeding of a World Bank Seminar, The World Bank, Washington D.C., 1998
Bolewski W., Diplomacy and International Law in Globalized Relations, Springer Berlin Heidelberg New York, 2003
Boutros-Ghali Boutros, O agendă pentru pace: Diplomația Preventivă, Impunerea și menținerea păcii. Raport al secretarului general în urma declarației adoptate de către întrunirea Consiliului de Securitate la 31 ianuarie , 1992, New York
Carmichael C., Ethnic cleansing in the balkans: Nationalism and the Destruction of Tradition, ed. Taylor and Francis, Londra, 2004, online la: http://books.google.co.uk/books?id=wN4A0FMweQoC&dq=ethnic+cleansing+in+balkans&printsec=frontcover&source=bl&ots=Vcg3tV_rfD&sig=yHK-n4bUlPHB8NJ0VhveSE443dU&hl=en&ei=kHc1SoexLZyRjAe9yryWCg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=9#PPA4,M1 accesat în 04.04.2014
Chayes Abram, Handler Chayes Antonia, Preventing Conflict in the Post-Communist World, The Brookings Institution, Washington D.C., 1996
Chiclet Christophe, Aux origines de l'armée de libération du Kosovo, site-ul revistei Le Monde Diplomatique, mai 1999, http://www.monde- dipIomatique.fr/1999/05/CHICLET/12026, 04 aprilie 2014.
Combacau J., S. Sur, Droit international public, 5ème édition, Montchrestien, Paris, 2001
Commoner B., Cercul care se închide, editura Politică, București, 1980
Daniel Thym, The New Institutional Balance of European Foreign Policy in the Draft Treaty Establishing a Constitution for Europe, op. cit., p. 4.
Deng Francis, Preventive Diplomacy: The Case of Sudan, London:,ACCORD, 1997
Duke Simon, A Foreign Minister for the EU : But where’s the Ministry?, Clingendael Discussion Papers in Diplomacy, no 89, 2003
Duke Simon, Preparing for European diplomacy?, Journal of Common Market Studies, 40, no 5, 2002
Evans Gareth, Cooperating For Peace: The Global Agenda for the 1990s and Beyond, Australia, Allen&Unwin, 1993
Feltham R. G.,, Ghid de diplomație, trad. de Eugen Stirbu, Ed. Institutul European, Iași, 2005
Francesco Tommaso Di, Pour une paix a l'irlandaise au Kosovo, site-ul revistei Le Monde Diplomatique, noiembrie 1998, http://www.monde-diplomatique.fr/1998/11/DI_FRANCESCO/11298.html, consultat în data de 02 aprilie 2014
Glenny Misha, The Fall of Yugoslavia: The Third Balkan War (Paperback), ediția a III-a, ed. Penguin Books, London, 2006
Gorce Paul Marie de la, Histoire secrète des négociations de Rambouillet, aflat pe site-ul revistei Le Monde Diplomatique, ediția din luna mai 1999, http://wvvw.Monde-Diplomatique.Fr/1999/05/De_La_Gorce/12005, consultat în data de 05 aprilie 2014
Hill Christopher, A Foreign Minister without a Foreign Ministry – or with too many?, CFSP Forum, Fornet, vol. 1, no 1, iulie 2003
Joxe Alain, Menaces improvisées de l’OTAN, site-ul revistei Le Monde Diplomatique, iulie 1998, http://www.monde-diplomatique.fr/1998/07/JOXE/10687, consultat în data de 03 aprilie 2014.
Judah Tim, Kosovo : War and Revenge, New Haven, Yale University Press, 2000
Kissinger Henry, Diplomația, Editura All, București, 2003
Kola Paulin, The Search For Greater Albania, Hurst and Co, Londra, 2003
Kritz Neil J., The Rule of Law in the Postconflict Phase, Chester A.Crocker & Fen Osier Hampson and Pamela Aall (eds.), Managing Global Chaos: Sources of and Responses to International Conflict, United States Institute of Peace Press, Washington D.C., 1996
Lund Michael S., Early Warning and Preventive Diplomacy, Crocker, Hampson and Aall (eds.), Managing Global Chaos, United States Institute of Peace Press, Washington D.C., 1996
Lund Michael S., Preventing Violent Conflicts: A Strategy for Preventive Diplomacy, Washington D.C: United States Institute of Peace Press, 1996
Luzarranga F.A., Llorente M.G., Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, trad. I.G. Bărbulescu,editura Polirom, Iași, 2013
Miles I., Keenan M., Kajvo-Oja J., (2002), Handbook of Knowledge Society Foresight, Institute for Prospective Technology Studies
Moses J., Knutsen T., (2001), Globalization and the reorganization of Foreign affairs ministries, Cooperation and conflict, London, Sage Publications, vol. 36 (4)
Rotberg Robert I ., Vigilance and Vengeance: NGOs Preventing Ethnic Conflict in Divided Societies, Brookings Institution Press, Washington D.C., 1996
Rotberg Robert I., Conclusions: NGOs, Early Warning, Early Action, and Preventive Diplomacy, Rotberg (ed.), Vigilance and Vengeance
Sen B., A Diplomat’s Handbook of International Law and Practice, Martinus Nijhoff/The Hague, 1965
Toschi Jean, La desinformation en ex-Yougoslavie et au Kosovo, de pe site-ul Comitetului de Supraveghere al NATO, http://www.csotan.org/textes/texte.php?type=articles&art_id=298, consultat în data de 05 aprilie 2014
Valk Willem de, La Signification de l'intégration européenne pour le développement du droit international moderne, ed. Leyde, Amsterdam, 1962
Vidal Dominique, Balkans: “Il faut savoir terminer une guerre, site-ul revistei Le Monde Diplomatique, aprilie 1999, http://www.monde-diplomatique.fr/dossiers/kosovo/, consultat în data de 03 aprilie 2014
Site-uri web:
http://www.Monde-Diplomatique.fr/1999/05/De_La_Gorce/12005, 31 aprilie 2014.
http://www.politiqueinternationale.com/revue/print_article.phpPid-295&id_revue=25&content=texte, consultat în data de consultat în data de 07 aprilie 2014.
http://www.politiqueinternationale.com/revue/read2.php?id_revue=5&id=392&content=synopsis&search, consultat in data de 26 martie 2014.
http://www.politiqueinternationale.com/revue/read2.php?id_revue=l&id:=480&content=accroche&search, consultat în data de consultat în data de 07 aprilie 2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Diplomatiei Preventive In Managementul Conflictelor Regionale (ID: 107928)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.